Pe când alte poeme mărturisesc limpede, într-un stil arghezian, adorația pentru Dumnezeu Cel atotdesăvârșit, a Cărui iubire și frumusețe și desăvârșire se vede din creația Sa:

Doamne sfinte, prin ce vrajă
Și voință infinită
Piersica își stă în coajă
Și stă ochiul în orbită?

Când atâtea băieri prost
Leagă ița și cu firul,
Cum își stă vorbirea-n rost
Și de tot n-o ia delirul?

Cum uscatul de nu sare,
De pe vârf de munte-n mare?
De la munte pân’ la mare,
Cum de totul nu-i mirare?

(Cum)[1]

Acesta este adevărul: cum sunt toate lucrurile acestui univers și ale acestui pământ atât de bine gândite și făcute, dacă nu un Dumnezeu atotputernic și atotînțelept le-a gândit și le-a creat?

Și următoarea întrebare logică este: cum de omul nu se oprește în loc toată ziua și nu se uluiește întruna de minunăția, de frumusețea și de perfecțiunea acestei creații? „Cum de totul nu-i mirare” în mintea oamenilor, când, în mod normal, ar trebui să nu se mai sature de a privi făptura lui Dumnezeu și de a o studia și de a-L lăuda neîncetat pe Cel ce a zidit-o?

Pentru că oamenii nu se opresc în loc să se minuneze de toate lucrurile Sale, ci își văd egoist de patimile și păcatele lor, de dorințele lor care nu țin cont de Dumnezeu și de aproapele lor.

„Voința infinită” a lui Dumnezeu ține piersica în coajă și „ochiul în orbită”. Numai că oamenii s-au obișnuit să considere acestea niște realități banale, pentru că s-au obișnuit să ia lucrurile de-a gata, așa cum sunt, și nu să se gândească la Cine le-a creat și Cui trebuie să mulțumească neîncetat pentru acestea.

Prin „vraja” lui Dumnezeu stau toate lucrurile în locul stabilit lor de Dumnezeu – cuvântul vrajă este folosit nu cu semnificație păgână, ci cu aceea din poezia eminesciană, în care totul e cuprins de vrajă, toate lucrurile din univers sunt ținute – după cum am arătat altădată în cărțile mele – de „puterea ce le farmăcă pre ele” (Memento mori), de harul și puterea lui Dumnezeu, ale Celui ce umple inima omului cu „farmecele milei” (Rugăciunea unui dac).

Însăși „vorbirea-n rost” a omului este cu putință pentru că Domnul l-a făcut pe om după chipul Său și i-a dăruit omului  vorbire, cât și rațiune ca să „n-o ia delirul”, care leagă vorbirea de rost (cuvântul mental/ gândirea de gură, de cuvântul rostit prin aparatul vorbitor).

Și dacă lumea nu înnebunește și nu o ia razna, dacă muntele sau uscatul nu sare în mare, este pentru că același Creator  a pus legi universului, de la zidirea lui, pe care acesta niciodată nu le încalcă spre a ieși din hotarele firii sale. Sunt afirmații pe care le-am găsit în Psaltirea lui Dosoftei sau în cărțile lui Dimitrie Cantemir, precum și la alți poeți pe care i-am studiat până acum.

Întrebările lui Marin Sorescu le-au rostit, spre alții, cu scop pedagogic, de multe ori, Sfinții Părinți și Învățători ai Bisericii. Numai că, atunci când Biserica le formulează către cei necredincioși, ele par banale și neconvingătoare.

Aici, inserate într-o construcție poetică și rostite de către un poet mare, aceleași întrebări sunt luate în seamă ca având un sens profund filosofic.

Însă ele nu sunt niciodată banale!

Remarcăm și structura tripartită a poemului, care oglindește structura cosmică: cosmosul mic (al piersicii care stă în coajă sau a ochiului care stă în orbită – reamintim că asupra acestui cosmos mic s-au aplecat cu atenție și delicatețe poeți mari ca Eminescu și Arghezi), cosmosul rațional (omul cu „vorbirea-n rost” care, după definiția patristică, e „macrocosmos în microcosmos”, chintesență a tuturor celor create, motiv pentru care și este așezat în miezul poeziei) și cosmosul mare (ilustrat metonimic prin munți și mări).


[1] În vol. Poezii, op. cit.