Viețile Sfinților (vol. 2)

Pagina sursă a cărții.

Cartea în format PDF.

*

Cuprinsul

Viața Sfântului Cuvios Iosif Imnograful [Ὁ Ὅσιος Ἰωσὴφ ὁ Ὑμνογράφος] (3 sau 4 aprilie) [4-70]

Viața Sfintei Mucenice Filotea [Φιλοθέα] de la Curtea de Argeș (7 decembrie) [71-107]

Viața Sfântului Augustinus, Arhiepiscopul de Canterbury, Apostolul Angliei (26 mai) [108-166]

Viața Sfântului Cuvios Maximos Mărturisitorul [Ὁ Ὅσιος Μάξιμος ὁ Ὁμολογητής] [21 ianuarie] [167-293]

Istoria literaturii române (vol. 11)

Pagina sursă a cărții.

Cartea în format PDF.

*

Cuprinsul cărții

Nicolae Labiș: poetul munților sau întoarcerea la ingenuitate /5-17/

Nichita Stănescu și cuvintele care au sens de la Dumnezeu /18-21/

Poezie și teologie cu Nichita Stănescu /22-26/

Frumoasă ca umbra unui gând… /27-31/

Antimatematica și mistica iubirii /32-38/

Arta nu este superioară omului… /39-41/

Oificarea caprelor și un fragment de dialog dintre Nichita și Cantemir /42-51/

Apocalipsa în ochiul lui Nichita și despre ce trebuie să lași în urma ta /52-54/

Deodată am auzit ploaia venind /55-57/

Cu o ușoară nostalgie /58-61/

Curcubeiele deșertului /62-66/

În dulcele stil clasic /67-73/

Reîntoarcere la Nichita /74-645/

În loc de concluzii… /646/

Istoria literaturii române (vol. 10)

Pagina sursă a cărții.

Cartea în format PDF.

*

Cuprinsul cărții

1. Acatistele Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor (4-50)

2. Din nou despre modernitate și tradiționalism…(51-62)

3. Folclorul în concepția tradiționaliștilor (63-112)

4. Temniță și duhovnicie (113-128)

5. Poezia românească postbelică: considerații generale (129-138)

6. Emil Botta: masca de histrion (139-294)

7. Despre receptare (295-298)

8. Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, poetul: alternativa lirică a pustiei la proletcultism (299-333)

9. Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu: Poezia Mistică (334-507)

Jurnalul unui jurnalist fără jurnal [6]

Ion D.[ esideriu] Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, ed. îngrijită, cronologie și note de Toma Velici, în colaborare cu Tudor Nedelcea, introd. de Eugen Simion, Ed. Academia Română și Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2013, 1268 p.

*

Ion Negoițescu era de părere că de trei generații „s‑a realizat scârba [noastră] de trecut, scârba de viitor, scârba de viață în general”, p. 168. Că e o boală recentă a neamului nostru scârba, lehamitea de a face lucruri mari. Iar Agârbiceanu a constatat că poporul nostru a început să piară când n-a mai avut încredere în justiție, p. 169.

„Suntem contemporanii morții – sau ai sinuciderii –  satului românesc. Balada Mioriței nu e o legendă a morții unui cioban prea blând și pasiv, ea este simbolica liturghie a profetizării apropiatei morți a satului, a turmei, a unei lumi întregi”, p. 169. Despre Preoți: „managerii transcendentului ne consideră total nerentabili din punct de vedere moral”, p. 172. Pentru că nu mizăm pe învățarea poporului, pe educarea lui din punct de vedere teologic. Și continuă cu prezentarea Bisericii în atmosfera neagră a comunismului: „Popii noștri nu mai citesc, nu mai gândesc, nu mai speră. Cântă și tămâiază, nefiind decât maimuțele propagandiștilor oficiali. Din înălțimea catapetesmei, Ochiul înscris în triunghi se uită spre ruina care sunt, cu severitatea rece și crudă a Procurorului”, p. 172-173.

Criminalii merg pe stradă, pe când victimele trăiesc în umbră, p. 173. Lenea e luxul sclavilor, p. 173. Și dorea, pe bună dreptate, să desființeze diferența dintre lenea fizică și lenea intelectuală, p. 174, pentru că ambele sunt la fel de neproductive.

Lăcrămație în loc de reclamație, p. 174; relaminare în loc de reanimare, p. 174; terorie în loc de teorie, p. 174; aplecație în loc de aplicație, p. 174; reculegere = culegerea porumbului necules de combină, p. 174.

Constatare în urma accidentelor muncitorești: „cel mai ușor scapă oligofrenii, proștii, analfabeții, brutele…Nu știu ce au pățit, prin ce au trecut, nu gândesc, nu le e frică de moarte. Supraviețuiesc!”, p. 175.

Mici inversități, principiul terțului inclus, principiul irațiunii suficiente, cercul virtuos în loc de vicios, imperativul alegoric în loc de categoric, p. 175. Și autorul a ajuns la concluzia că între cei normali și cei demenți „nu e prea mare deosebire. Momentele mele cele mai fertile și mai omenești sunt cele în care am reușit să o iau razna”, p. 176.

Histrion vine de la istro, care, în toscană, înseamnă jucăuș, p. 176. Îl rescrie pe Anton Pann: „Câinii trec, caravana latră”; „Bine e numai de curul care e fără de cap”; „Cine fură azi un ou, mâine îşi face vilă”; „Cine își păzește limba ajunge mare orator”; „Cine s‑a fript cu iaurt suflă şi în frigider”; „Un nebun aruncă o piatră‑n lac și zece generații nu reușesc să o facă rentabilă”, p. 177; „Omul sfințește locul și prostul sfințește…soclul”, p. 178.

Trăiește „ascuns…în pielea sa de porc”, p. 179, de neam prost; trăncăneala continuă ne face să nu mai știm ce înseamnă cuvintele, p. 180; „peste tot, dictaturile sau dictatorii seamănă între ei”, p. 181. Pentru că pe dictatori, la un moment dat, îi apucă aceste trei nevoi nesperate: să fie iubiți de toată lumea, să nu moară niciodată și să lase în urmă opere nemuritoare, p. 181.

Adevărata boală e ascunsă, p. 182. Din p. 183 am învățat cuvântul a mizgui, care înseamnă a ploua sau a ninge încet și mărunt[1]. Eu îl folosesc pe a troieni[2] pentru zăpadă. Pentru că efectul ninsorii e de a face troiene[3]. Iar la ploaie pe a picura.

Explicație: la noi Școala te învață să vorbești, pentru ca mai apoi mulți să te învețe cum să nu vorbești și să nu scrii, p. 187. Moșul îl întreabă, când îl întâlnește la pâine: „Ce mai taci, profesore?”, p. 188. Căci se tăcea și încă se tace ideologic.


[1] Cf. https://dexonline.ro/intrare/mizgui/281272.

[2] A se vedea: https://dexonline.ro/definitie/a%20troieni/definitii.

[3] Cf. https://dexonline.ro/definitie/troian.

Faptele Apostolilor, cap. 7, 36-60, cf. BYZ

36. Acesta i-a scos pe ei, care a făcut semne și minuni în pământul Egiptosului și în Marea Roșie și în pustie 40 de ani.

37. Acesta este Mosis, cel care le-a zis fiilor lui Israil: «Profet vă va ridica vouă Domnul, Dumnezeul nostru, dintre frații voștri ca mine».

38. Acesta este cel care a fost în adunare, în pustie, împreună cu Îngerul care grăiește [i-a grăit] lui în muntele Sina și [cu] părinții noștri. Care a primit cuvânt viu [ca] să ni-l dea nouă [ὃς ἐδέξατο λόγον ζῶντα δοῦναι ἡμῖν].

39. Căruia, părinții noștri, nu au voit să-i fie ascultători [ὑπήκοοι], ci s-au lepădat și au fost întorcându-se [cu] inima lor întru Egiptos [ἀλλ᾽ ἀπώσαντο καὶ ἐστράφησαν τῇ καρδίᾳ αὐτῶν εἰς Αἴγυπτον],

40. care i-au zis lui Aaron: «Fă-ne nouă dumnezei, care vor merge înaintea noastră! Căci acesta [acestuia], [lui] Mosis, care ne-a scos pe noi din pământul Egiptosului, nu am cunoscut ce i s-a făcut lui [οὐκ οἴδαμεν τί γέγονεν αὐτῷ][1]».

41. Și au făcut vițel în zilele acelea și au adus jertfă idolului [καὶ ἀνήγαγον θυσίαν τῷ εἰδώλῳ] și se bucurau în[tru] lucrurile mâinilor lor [καὶ εὐφραίνοντο ἐν τοῖς ἔργοις τῶν χειρῶν αὐτῶν].

42. Dar Dumnezeu i-a întors și i-a dat pe ei a sluji oștirii cerului [καὶ παρέδωκεν αὐτοὺς λατρεύειν τῇ στρατιᾷ τοῦ οὐρανοῦ]. Precum a fost scris în Cartea Profeților: «Nu înjunghieri și jertfe Mi-ați adus Mie 40 de ani în pustie, casa lui Israil?

43. Și ați luat cortul lui Moloh [τὴν σκηνὴν τοῦ Μολόχ] și steaua dumnezeului vostru, Remfan [Ῥεμφάν], chipuri pe care le-ați făcut [pentru] a vă închina lor. Și vă voi muta pe voi dincolo de Babilon».

44. Cortul mărturiei era [în] părinții noștri în pustie, precum a poruncit Cel care grăiește [îi grăia] lui Mosis, [ca] să-l facă pe el după chipul pe care îl văzuse [ποιῆσαι αὐτὴν κατὰ τὸν τύπον ὃν ἑωράκει][2].

45. Pe care l-au și adus [și] l-au primit părinții noștri împreună cu Iisus[3], în[tru] stăpânirea neamurilor, pe care i-a scos Dumnezeu de la fața părinților noștri[4] până în zilele lui David.

46. Care a aflat har înaintea lui Dumnezeu și a cerut să afle locaș Dumnezeului lui Iacov.

47. Dar Solomon [Σολομῶν] I-a zidit Lui casă.

48. Însă Cel Preaînalt nu locuiește în temple făcute de mână, precum Profetul zice:

49. «Cerul Îmi [este] Mie tron, iar pământul [este] scăunelul picioarelor Mele. Ce casă Îmi veți zidi Mie?», zice Domnul. «Sau care [este] locul odihnei Mele [ἢ τίς τόπος τῆς καταπαύσεώς Μου]?

50. Nu mâna Mea a făcut acestea toate?».

51. Tarilor în gât și netăiaților împrejur [cu] inima și [cu] urechile [Σκληροτράχηλοι καὶ ἀπερίτμητοι τῇ καρδίᾳ καὶ τοῖς ὠσίν], voi totdeauna Duhului Sfânt vă împotriviți [ὑμεῖς ἀεὶ τῷ Πνεύματι τῷ Ἁγίῳ ἀντιπίπτετε]! Precum [au făcut] părinții voștri, [așa] și voi.

52. Pe care [dintre] Profeți nu i-au prigonit părinții voștri? Și i-au omorât pe cei care au vestit mai înainte despre venirea Celui Drept, Căruia, acum, voi trădători și ucigași [προδόται καὶ φονεῖς] v-ați făcut.

53. Cei care ați luat legea întru îndrumările Îngerilor [εἰς διαταγὰς Ἀγγέλων] și nu ați păzit-o”.

54. Și auzind acestea, erau înfuriați [în] inimile lor și scrâșneau dinții împotriva lui.

55. Și fiind plin de Duhul Sfânt, a privit spre cer [și] a văzut slava lui Dumnezeu și pe Iisus, Cel care a stat [în] cele de-a dreapta ale lui Dumnezeu [ἑστῶτα ἐκ δεξιῶν τοῦ Θεοῦ],

56. și a zis: „Iată, văd cerurile deschise și pe Fiul omului, Cel care a stat [în] cele de-a dreapta ale lui Dumnezeu!”.

57. Și au strigat [cu] glas mare, și-au ținut urechile lor și s-au aruncat împreună împotriva lui.

58. Și l-au scos afară [din] cetate [și] îl omorau cu pietre. Și martorii au pus veșmintele lângă picioarele tânărului numit Savlos [Σαῦλος].

59. Și îl ucideau cu pietre pe Stefanos [Στέφανος], [el] chemând și zicând: „Doamne Iisuse [Κύριε Ἰησοῦ], primește duhul meu [δέξαι τὸ πνεῦμά μου]!”.

60. Și s-a pus [în] genunchi [și] a strigat [cu] glas mare: „Doamne [Κύριε], să nu le stea lor păcatul acesta [μὴ στήσῃς αὐτοῖς τὴν ἁμαρτίαν ταύτην]!”. Și aceasta a zis [și] a fost adormind.


[1] Nu știm ce s-a petrecut cu el. Pentru că îl socoteau mort.

[2] Pe care Sfântul Profet Moisis îl văzuse în mod extatic.

[3] Se referă la Sfântul Iisus, fiul lui Navi.

[4] Se referă la neamurile păgâne care moșteniseră până atunci pământul lui Israil.

Meseria de romancier [8]

Haruki Murakami, Meseria de romancier, traducere din limba japoneză și note de Andreea Sion, Ed. Polirom, 2016, 288 p.

P. 206-208: discuții despre alternanța unor tehnici narative, între persoana I și persoana a III-a. Nevoia de diversificare a perspectivei narative, care mie mi se pare superfluă.

Își dorește să construiască personaje cât mai ciudate, p. 216. A conștientizat mai târziu existența cititorului, p. 218. Nu își pune problema conținutului de idei sau a rolului social (implicit moral) al romanului, ci contează numai să se simtă el bine scriind, p. 219. Nu dă atenție criticii negative, p. 226.

Muncă de relativizare a eului, p. 227. Și deși a zis că nu-l interesează rolul social al romanelor sale, spune că se bucură să lase ceva generațiilor viitoare, când îi spun unii sau alții că îi citesc cărțile, p. 230. De ce te bucuri să lași dacă nu te interesează ce lași?

În Japonia, în librării, cărțile scrise de bărbați sunt expuse separat de cele scrise de femei, p. 233. Succesul în America, p. 256-257. Apoi în Rusia, în Europa de est și în cea occidentală, p. 257. Lipsa „modernismului” în Japonia și țările asiatice, p. 260.

Semnificația identității, p. 267. Lucrări traduse în peste 50 de limbi, ibidem.

Reacție de respingere față de psihanaliză și psihoterapie, p. 271-272. S-a împrietenit cu un profesor de psihologie/ psihanalist sau psihoterapeut, pe care îl numește Kawai sensei și ale cărui cărți nu le-a citit nici după ce s-au împrietenit, ibidem.

Ca scriitor, studiază oamenii în amănunt, p. 272. Închiderea „fluxului conștiinței” pentru a-i asculta pe alții, p. 274. Nu cred că e posibil, e doar o strategie exterioară. Modul „recepție” și modul „interacțiune” în relație cu alții, ibidem.

Crede că profesorul practică vorbirea în care înșiră lucruri fără sens ca o terapie proprie, așa cum el practică sportul, pentru a nu fi afectat de coborârea în abisurile psihologice, p. 275-276.

Nu își amintește ce a discutat cu Kawai sensei și consideră că nu e important, ci doar faptul că aveau în comun „conceptul de poveste”, care presupune coborârea în adâncurile sufletești, p. 276. „Am senzația că înțelegeam amândoi acel lucru într‑un mod „clinic“. Nu ne‑am spus‑o niciodată, dar știam că înțelegem amândoi”, p. 277. Și spune că se roagă pentru liniștea sufletului său (ce fel de rugăciune, nu ne spune) și că și-ar fi dorit ca acela să trăiască mai mult, p. 278.

Cartea de față n-a scris-o la comandă, ci pentru el însuși, p. 279. Aici zice că a scris-o ca pe o prelegere, având în minte un public ascultător, p. 279-280, deși mai devreme spunea că nu se gândește la cititori când scrie. Adică ar fi o excepție.

N-a intenționat un eseu autobiografic, p. 282. Scrie și rescrie cu migală, p. 283. Textul cărții, început cu câțiva ani înainte, a fost terminat în 2015, p. 284.

Faptele Apostolilor, cap. 7, 22-35, cf. BYZ

22. Și a fost învățat Mosis [cu] toată înțelepciunea egiptiilor/ egiptenilor și era puternic în cuvinte și [în] lucrări [ἦν δὲ δυνατὸς ἐν λόγοις καὶ ἔργοις].

23. Și când era împlinindu-și lui vremea cea de 40 de ani[1], s-a ridicat în inima sa să-i cerceteze [ἀνέβη ἐπὶ τὴν καρδίαν αὐτοῦ ἐπισκέψασθαι] pe frații săi, pe fiii lui Israil.

24. Și a văzut pe cineva fiind chinuit [și] l-a ajutat și i-a făcut răzbunare celui fiind chinuit [și] l-a lovit [πατάξας] pe egiptean.

25. Și gândea a fi înțeles frații săi că Dumnezeu prin mâna sa le dă lor mântuire [ὅτι ὁ Θεὸς διὰ χειρὸς αὐτοῦ δίδωσιν αὐτοῖς σωτηρίαν]. Dar ei nu au înțeles [οἱ δὲ οὐ συνῆκαν].

26. Și [în] ziua următoare a fost văzându-i pe ei luptându-se și i-a condus pe ei spre pace [καὶ συνήλασεν αὐτοὺς εἰς εἰρήνην] [și] le-a zis: «Bărbaților, frați sunteți voi! Pentru ce vă faceți rău unul altuia?».

27. Iar cel care face [făcea] rău aproapelui [său] l-a respins pe el [și] i-a zis: «Cine te-a pus pe tine stăpânitor și judecător pe[ste] noi [Τίς σε κατέστησεν ἄρχοντα καὶ δικαστὴν ἐφ᾽ ἡμᾶς]?

28. Nu voiești tu să mă omori pe mine [Μὴ ἀνελεῖν με σὺ θέλεις], [în] ce fel l-ai omorât ieri pe egiptean [ὃν τρόπον ἀνεῖλες χθὲς τὸν αἰγύπτιον]?».

29. Și a fugit Mosis cu cuvântul acesta[2] și a fost pribeag în pământul Madiam [Μαδιάμ], unde a născut doi fii.

30. Și au fost împlinindu-se cei 40 de ani [și] i s-a arătat lui, în pustia muntelui Sina, Îngerul Domnului în văpaia focului rugului.

31. Iar Mosis a văzut [și] se minuna de vedenie. Și apropiindu-se el [ca] să ia aminte, a fost glasul Domnului către el:

32. «Eu [sunt] Dumnezeul părinților tăi, Dumnezeul lui Avraam și Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov». Și înspăimântat a fost Mosis [și] nu îndrăznea să ia aminte [οὐκ ἐτόλμα κατανοῆσαι].

33. Și i-a zis lui Domnul: «Dezleagă sandaua picioarelor tale! Căci locul în care ai stat pământ sfânt este.

34. Am văzut, am văzut chinuirea poporului Meu cel din Egiptos și suspinul lor l-am auzit. Și am coborât să-i izbăvesc pe ei. Și acum vino, [căci] te voi trimite pe tine întru Egiptos!».

35. Pe acest Mosis, pe care l-au tăgăduit [și] au zis: «Cine te-a pus pe tine stăpânitor și judecător?», pe acesta Dumnezeu stăpânitor și răscumpărător l-a trimis în mâna Îngerului celui care a fost arătându-i-se lui în rug [ἄρχοντα καὶ λυτρωτὴν ἀπέστειλεν ἐν χειρὶ Ἀγγέλου τοῦ ὀφθέντος αὐτῷ ἐν τῇ βάτῳ].


[1] Și pe când împlinea vârsta de 40 de ani.

[2] A fugit din Egipt din cauza acestui cuvânt.

Predică la Duminica a 7-a după Paști [2024]

Hristos S-a înălțat[1]!

Iubiții mei,

dacă cunoaștem pacea lui Dumnezeu în noi înșine și trăim alături de oameni agitați, ranchiunoși, ostili, într-o lume secătuită de putere duhovnicească, înțelegem marele bine care e în noi. Pentru că noi suntem în pace, în pacea Lui, iar toți din jurul nostru sunt mânați de patimi nestăpânite. Și iubim și mai mult pacea Lui și o vrem tot mai mult în noi înșine, pentru că vrem să fim în unire duhovnicească cu toți cei credincioși lui Dumnezeu. Cu toată Biserica Lui. Așa după cum S-a rugat și Se roagă Domnul nostru: „ca [ei] să fie una [ἵνα ὦσιν ἕν], precum Noi [καθὼς Ἡμεῖς][suntem una]” [In. 17, 11, BYZ].

Pentru că Domnul dorește ca noi, toți cei credincioși ai Săi, să fim una în Biserica Lui, o singură unitate duhovnicească, așa după cum Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt unul, un Dumnezeu în trei persoane. Și nu putem fi una, o singură unitate duhovnicească, decât dacă fiecare dintre noi voim acest lucru în mod desăvârșit și ne nevoim continuu pentru el. Așadar, unitatea duhovnicească se construiește în fiecare clipă în noi și între noi, pentru că e nevoie de relația noastră cu Dumnezeu, dar și de relația cu frații noștri duhovnicești.

Împreuna slujire în Biserică ne arată cât de profundă e viața duhovnicească, pentru că diverse caractere, diverși oameni, cu diverse experiențe slujesc împreună și vor să se cunoască tot mai mult. Prin ceea ce spunem și facem, noi ne situăm în mijlocul comuniunii liturgice, dar orice lucru neplăcut ne desparte imediat interior. Și ne trebuie multă atenție, multă delicatețe, trebuie să consumăm multă energie pentru ca să comunicăm și pentru ca să ne manifestăm iubirea și credința și nădejdea noastră. Dar, mai ales, ne trebuie multă iertare și înțelegere și smerenie, pentru ca să trecem peste neînțelegeri și pentru ca să înțelegem motivațiile gesturilor altora.

Căci împreuna slujire e și o împreună suportare reciprocă. Trebuie să suporți caracterele altora, diferența dintre experiența lor și a ta, neștiința lor, apucăturile lor păcătoase. Trebuie să le suporți și să le porți în rugăciunea ta, căutând pacea cu toți și împreuna slujire cu ei. Dar comuniunea pe care ne-o cere Domnul nu e de suprafață, ci de adâncime. Pentru că trebuie să fim una în gânduri și în sentimente și în fapte. Și aceasta e o mare minune și o mare asceză și o mare împlinire, care se naște în suflete mari și pline de teologie și de iubire.

Tocmai de aceea, ortodocșii au repulsie față de încercarea de instituționalizare a comuniunii, pentru că ea e o mare minune, o mare faptă duhovnicească și nu un târg, nu o unire de formă. Discuțiile teologice cu eterodocșii sunt pentru suflete mari, teologice, care iubesc viața cu Dumnezeu și vor să îi aducă pe toți la viața cu El. Și trebuie ca, din partea celor din afară, să vină toată deschiderea, una reală și nu prefăcută, pentru înțelegerea adevărului Bisericii. Pentru că reala unitate a Bisericii se face prin totala unire cu voia lui Dumnezeu și nu prin diplomație teologică.

Acesta e motivul pentru care oamenii duhovnicești ai Bisericii nu suportă perspectiva dialogurilor teologice sterile, fără rezultat, cu eterodocșii. Pentru că nu trebuie să ajungem la compromisuri teologice în discuțiile noastre, ci la acceptarea adevărului Bisericii. Discuțiile reale sunt pe surse teologice și pe experiențe duhovnicești. Pentru că reala convertite a omului e pe baza adevărului dumnezeiesc și nu pe presupuneri. Și omul, omul credincios, trebuie să Îl întâlnească cu adevărat pe Dumnezeu, pentru ca să înțeleagă că El e prezent în Biserica Lui și în toată lumea.

De aceea, discuțiile teologice cu eterodocșii sunt pentru ca ei să vină în Biserica lui Dumnezeu prin pocăință și prin acceptarea întregii vieți duhovnicești a Bisericii. Discuțiile teologice sunt chemări acasă, sunt chemări la adevărata viață cu Dumnezeu și nu experimente eclesiale. Pentru că noi nu avem dubii asupra Bisericii și nici nu ne imaginăm Biserica în afara granițelor canonice ale Bisericii, ci Biserica e aceasta în care suntem și care are continuitate neîntreruptă de la Cincizecime.

Și când vorbim despre mântuire, noi vorbim despre viața noastră cu Dumnezeu în această Biserică a Lui, în care suntem, și despre relațiile noastre de iubire și de pace cu toți confrații noștri duhovnicești. Pentru că mântuirea nu e un concept, ci e viața noastră cu Dumnezeu și cu frații noștri. Mântuirea e consecința continuă a vieții noastre cu Dumnezeu și cu semenii noștri. Și tocmai de aceea, mântuirea noastră înseamnă pacea noastră cu toți, înseamnă slujirea noastră cu întreaga Biserică a lui Dumnezeu, pentru că noi suntem împreună cu toată Biserica Lui, fiecare dintre noi fiind o parte a ei.

Și dacă ne lucrăm în fiecare clipă mântuirea noastră, noi ne lucrăm și comuniunea duhovnicească cu toți membrii Bisericii. Pentru că vrem să fim în unire cu toți și, în iubire față de toți, să trăim dumnezeiește pe pământ. Dar unirea cu toți nu înseamnă conformism, nu înseamnă lipsă de adevăr, ci, dimpotrivă, o continuă cunoaștere a teologiei Bisericii. Pentru că unirea cu toți nu se face prin neștiință, ci printr-o copleșitoare cunoaștere a teologiei și a vieții Bisericii. Cu cât cunosc mai mult viața Bisericii și cu cât sunt mai plin de teologia lui Dumnezeu, cu atât înțeleg și iubesc tot mai mult oamenii. Și iubesc tot mai mult relațiile mele cu oamenii, pe cât înțeleg nevoia de mântuire a tuturor oamenilor. Pentru că iubirea și pacea mea cu toți e o mână întinsă tuturor spre mântuire, atâta timp cât ei înțeleg că și azi se trăiește cu Dumnezeu.

Exemplul meu îi zidește pe mulți, păcatul meu îi desparte pe mulți de mine. De aceea, eu trebuie să fiu un om al binelui, un om exemplar, pentru ca să îi atrag pe mulți la viața cu Dumnezeu. Și gândul acesta, acest fel de a gândi, e unul duhovnicesc, e unul eclesial, pentru că gândești ceea ce e bine pentru toți. Gândul egoist ne desparte, dar gândul bun, duhovnicesc, e binele tuturor și ne unește pe unii cu alții, pentru că e binele de care toți avem nevoie.

Și onlineul e spațiul binecuvântat, unde noi, cei de departe sau de aproape, ne cunoaștem în cele ale noastre, pe măsură ce vorbim despre noi. Sinceritatea mărturiei noastre întâlnește sinceritatea din ceilalți. Pentru că oamenii încep să te cunoască tot mai mult pe măsură ce tu te revelezi tot mai mult. Și, prin ceea ce spui, oamenii se unesc cu tine, se unesc cu tine în adevărul și în viața ta, dacă tu ești unit cu Dumnezeu în tot ceea faci. Căci unirea cu alții e pe măsura cunoașterii lor. Și pe măsura la cât îi cunoști, pe atât îi și iubești și îi respecți și îi admiri în tot ceea ce fac, pentru că ai aceleași valori și fapte cu ei.

Așadar, creștem mereu în comuniunea Bisericii. Pentru că Dumnezeieștile Slujbe ne hrănesc și ne cresc neîncetat în cunoașterea lui Dumnezeu și în cunoașterea dintre noi. Și Dumnezeieștii Părinți de la Primul Sinod Ecumenic, începătorii Crezului Bisericii, pe care azi îi pomenim, ne învață tocmai acest lucru: că unitatea Bisericii presupune diversitatea personală, dar că ea are la bază aceeași credință, aceeași nădejde, aceeași iubire sfântă, aceeași experiență dumnezeiască a vieții cu Dumnezeu. Și că nu putem sluji și nu putem mărturisi împreună aceeași credință, dacă nu avem fiecare relația noastră cu Dumnezeu și conștiința sfântă a unității Bisericii.

Mai ales Teologii și Slujitorii Bisericii au o conștiință profundă a unității Bisericii. Pentru că ei iubesc nespus Biserica lui Dumnezeu și vor ca toți să ne mântuim în singura Biserică a lui Dumnezeu. De aceea, cărțile noastre teologice nu trebuie să fie scrise la modă și nici împotriva surselor Bisericii, ci din Biserică și exprimând experiența ei. Pentru că studiile și cărțile și predicile noastre sunt mărturia Bisericii, sunt glasul Bisericii și nu o ponegrire a ei, nu o mistificare a credinței ei.

Toată viața mea am citit cu bucurie și cu nesaț cărțile Sfinților Părinți, pentru că sunt scrise cu multă conștiință și sinceritate. Cu multă migală, cu multă atenție, cu multă luminare dumnezeiască. Trăind în adevăr, ei au dorit să mărturisească tuturor adevărul Lui. Tocmai de aceea, ei sunt sursa mea de adevăr, alături de Dumnezeiasca Scriptură și de Dumnezeieștile Dogme și Canoane ale Bisericii și de Dumnezeiescul Cult al Bisericii. Și când pornesc într-o discuție teologică, eu pornesc de la această bază sigură a credinței Bisericii. Și nu îmi plac speculațiile, rescrierile, mistificările teologice de orice fel, pentru că eu sunt îndrăgostit de adevărul cel simplu și curat al lui Dumnezeu.

Căci unirea duhovnicească dintre noi se bazează tocmai pe adevărul lui Dumnezeu primit în simplitatea inimii noastre. Cred ceea ce Biserica învață și trăiesc în Biserică fiind călăuzit de Sfinții ei, adică de mărturisitorii adevărului. Și, învățând de la ei credința cea curată a Bisericii, gândesc, iubesc și acționez în viața mea în termenii prezentului, dar fiind plin de mărturia dumnezeiască a Sfinților Săi. Pentru că actualizăm credința Bisericii neîncetat în viața noastră în măsura în care trebuie să răspundem în mod actual la nevoile zilei.

Viața noastră e într-o continuă schimbare, prefacere interioară, pentru că lăsăm slava lui Dumnezeu să ne schimbe neîncetat. Adevărul Lui merge mână în mână cu slava Lui. Și pe măsură ce ne umplem de adevăr, pe atât ne umplem și de slava Lui cea veșnică. Pentru că adevărul Lui se odihnește mereu în slava Lui în noi înșine.

De aceea, când vorbim de faptul că suntem plini de pacea Lui, spunem totodată că suntem plini și de adevărul Lui. Și adevărul Lui, cel învățat de la Sfinții Bisericii, ne odihnește, pentru că ne umple de harul lui Dumnezeu din belșug. Și odihnirea noastră mistică, cea plină de rugăciune, e o odihnire în adevăr și în slava Lui, pentru că e o odihnire în Dumnezeu. Și putem să avem relații profunde, principiale cu oamenii, numai dacă ne odihnim în Dumnezeu. Numai dacă El e sursa păcii noastre interioare.

Și, iubiții mei, Biserica a insistat azi pe comuniunea cea duhovnicească, pe pacea și pe bucuria dintre noi, pentru ca să ne pregătească pentru praznicul Cincizecimii de duminica viitoare. Pentru că Sfinții Apostoli și cei dimpreună cu ei, după Înălțarea Domnului la cer, „s-au întors întru Ierusalim cu bucurie mare [ὑπέστρεψαν εἰς Ἱερουσαλὴμ μετὰ χαρᾶς μεγάλης] și erau pururea în[tru] templu [καὶ ἦσαν διὰ παντὸς ἐν τῷ ἱερῷ], lăudând și binecuvântând pe Dumnezeu [αἰνοῦντες καὶ εὐλογοῦντες τὸν Θεόν]” [Lc. 24, 52-53, BYZ]. Erau împreună, erau bucuroși și erau doxologici. Ei așteptau duhovnicește pe Duhul Sfânt. Tocmai de aceea, în ziua Cincizecimii, „erau toți împreună la un loc [ἦσαν ἅπαντες ὁμοθυμαδὸν ἐπὶ τὸ αὐτό]” [F. Ap. 2, 1, BYZ].

Și Îl așteptau pe Duhul toți cei care Îl iubeau pe Fiul, cât și pe Tatăl, pe Cel Care L-a trimis în lume pe Fiul Său. Îl așteptau în rugăciune și în comuniune sfântă. Pentru că Fiul le-a vorbit lor despre Sfântul Duh și i-a pus să Îl aștepte. Și așteptarea lor a fost plină de bucurie, pentru că Duhul Sfânt a coborât în ei prin slava Lui, dimpreună cu Tatăl și cu Fiul, pentru ca ei să trăiască și să slujească dumnezeiește lui Dumnezeu.

Toți au fost umpluți de Duhul Sfânt, toți au fost umpluți de slava Lui, dar primirea Duhului nu i-a singularizat, ci i-a făcut și mai comunionali. Pentru că unitatea Bisericii se trăiește și se păstrează în comuniune și în slujire sfântă. Orice harismă dumnezeiască am primi de la Dumnezeu, ea nu e pentru a ne singulariza, pentru a ne scoate din comuniunea Bisericii, ci de a ne face și mai implicați în slujirea și în comuniunea Bisericii. Pentru că toate darurile și harismele dumnezeiești sunt pentru slujirea Bisericii, pentru a trăi împreună în Biserica lui Dumnezeu și pentru a ne mântui în pace, ajutându-ne unii pe alții în viața și în slujirea noastră.

Și orice luminare de la Dumnezeu este în relație cu cele anterioare, primite de toți Sfinții Lui, pentru că luminările dumnezeiești sunt spre zidirea tuturor. Și orice minune a lui Dumnezeu seamănă cu cele din trecut, pentru că ieri, azi și în veci, doar Dumnezeu face minuni mari și negrăite.

Așadar, să așteptăm și noi în pace, în rugăciune și în bucurie praznicul Cincizecimii, pentru că Tatăl, Fiul și Sfântul Duh sunt mereu în noi prin slava Lor și mereu o cerem de la Ei prin rugăciune. Căci Dumnezeul nostru treimic e mereu în noi și cu noi prin slava Lui și ne călăuzește spre tot adevărul, adică spre comuniunea veșnică cu toți Sfinții și Îngerii Lui. Amin!


[1] Începută la 19. 42, în zi de joi, pe 13 iunie 2024. Cer senin, 31 de grade, vânt de 6 km/ h.

Faptele Apostolilor, cap. 7, 1-21, ed. BYZ

1. Și arhiereul a zis: „Oare, dacă acestea așa este [sunt]?”.

2. Iar el zicea: „Oamenilor, fraților și părinților, ascultați! Dumnezeul slavei [Ὁ Θεὸς τῆς δόξης] a fost arătându-Se părintelui nostru, Avraam, fiind în Mesopotamia, mai înainte sau [înainte] să locuiască el în Harran [Χαρράν],

3. și a zis către el: «Ieși din pământul tău și din rudenia ta și vino întru pământul pe care ți-l voi arăta ție!».

4. Atunci a ieșit din pământul haldeilor [și] a locuit în Harran. [Și] de acolo, după [ce a fost] să moară tatăl său, l-a mutat pe el întru pământul acesta, întru care locuiți voi acum.

5. Și nu i-a dat lui moștenire în acesta nici [măcar] un pas de picior [οὐδὲ βῆμα ποδός]. Și a făgăduit să i-l dea lui întru stăpânire pe acesta și seminței sale după el, nefiindu-i lui un copil [deși el nu avea un copil].

6. Și Dumnezeu așa a grăit, că sămânța lui va fi pribeagă în pământ străin și o vor robi pe ea și o vor chinui 400 de ani.

7. «Și pe neamul, [la] care or să slujească, Îl voi judeca Eu», a zis Dumnezeu. «Și după aceștia[1] vor ieși și vor sluji Mie în locul acesta [καὶ λατρεύσουσίν Μοι ἐν τῷ τόπῳ τούτῳ]».

8. Și i-a dat lui făgăduința tăierii împrejur [διαθήκην περιτομῆς]. Și așa l-a născut pe Isaac și l-a tăiat împrejur pe el [în] a 8-a zi. Și Isaac [l-a tăiat împrejur] pe Iacov, iar Iacov pe cei 12 patriarhi.

9. Și patriarhii l-au invidiat pe Iosif [și] l-au vândut întru Egiptos. Și Dumnezeu era cu el

10. și l-a izbăvit pe el din toate necazurile sale și i-a dat lui har și înțelepciune [χάριν καὶ σοφίαν] înaintea lui Farao, a împăratului Egiptosului, și l-a pus pe el stăpânind pe[ste] Egiptos și [peste] toată casa sa.

11. Și a venit foametea pe[ste] tot pământul Egiptosului și al Hanaanului și necazul cel mare [θλίψις μεγάλη]. Și nu aflau mâncăruri părinții noștri.

12. Și Iacov a auzit [că] sunt grâne în Egiptos și i-a trimis întâi pe părinții noștri.

13. Și în al doilea [rând] a fost arătându-se Iosif fraților săi și arătat i s-a făcut lui Farao neamul lui Iosif.

14. Și Iosif a trimis [și] l-a chemat pe tatăl său, pe Iacov și pe toată rudenia [sa], [cea] cu 75 de suflete.

15. Și Iacov a coborât întru Egiptos și a murit el și părinții noștri.

16. Și au fost mutați întru Sihem [Συχέμ] și au fost puși în mormântul pe care l-a cumpărat Avraam [cu] preț de argint de la fiii lui Emmor [Ἐμμὸρ] al lui Sihem.

17. Și când se apropia vremea făgăduinței [Καθὼς δὲ ἤγγιζεν ὁ χρόνος τῆς ἐπαγγελίας], pe care i-a jurat-o Dumnezeu lui Avraam, a crescut poporul și a fost înmulțit [ἐπληθύνθη][2] în Egiptos,

18. până ce s-a ridicat alt împărat, care nu îl cunoscuse pe Iosif.

19. Acesta a viclenit [κατασοφισάμενος] neamul nostru, i-a chinuit pe părinții noștri, [pentru] a-i face lepădați pe pruncii lor, spre a nu-i ține în viață.

20. În care vreme a fost născut Mosis [Μωσῆς] și Îi era frumos lui Dumnezeu [καὶ ἦν ἀστεῖος τῷ Θεῷ]. Care a fost hrănit 3 luni în casa tatălui [său].

21. Și a fost lepădat el [și] l-a luat fiica lui Farao și l-a hrănit pe el sieși întru fiu [καὶ ἀνεθρέψατο αὐτὸν ἑαυτῇ εἰς υἱόν][3].


[1] După acești ani.

[2] A fost înmulțit de către Dumnezeu.

[3] L-a hrănit pe el ca fiu al ei.

Troparul Înălțării Domnului. Comentariu teologic

E pe glasul al 4-lea [ἦχος δ’] și textul său e acesta: Ἀνελήφθης ἐν δόξῃ Χριστὲ, ὁ Θεὸς ἡμῶν, χαροποιήσας τοὺς Μαθητάς τῇ ἐπαγγελίᾳ τοῦ Ἁγίου Πνεύματος, βεβαιωθέντων αὐτῶν διὰ τῆς εὐλογίας, ὅτι Σὺ εἶ ὁ Υἱὸς τοῦ Θεοῦ, ὁ Λυτρωτὴς τοῦ κόσμου[1]. Iar, în traducerea mea, textul este următorul: „Înălțatu-Te-ai în[tru] slavă Hristoase, Dumnezeul nostru, bucurie făcând Ucenicilor [cu] făgăduința Sfântului Duh, încredințându-se ei prin binecuvântare, că Tu ești Fiul lui Dumnezeu, Răscumpărătorul lumii”.

Și Hristos Dumnezeu Se înalță întru slava Sa cea veșnică, adică în sânul Dumnezeieștii Treimi, de unde nu S-a depărtat niciodată după ființa Lui, Cel ce este deoființă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Și El i-a umplut de bucurie pe Sfinții Săi Apostoli la înălțarea Sa întru slavă, pentru că le-a făgăduit că le va da lor pe Duhul Sfânt, adică slava Duhului în ei înșiși [Lc. 24, 49, BYZ]. Și prin binecuvântarea Lui [Lc. 24, 50, BYZ], aceștia s-au încredințat de faptul că El este Fiul lui Dumnezeu, Cel care ne-a răscumpărat pe noi din robia demonilor. Pentru că, Cel care ne-a scos pe noi din robia Iadului, acum ne ridică la cer prin umanitatea Sa, ca toți să ne facem fiii lui Dumnezeu după har.


[1] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/3611/sxsaintinfo.aspx.

1 2 3 2.415