Autor: Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

My beloveds[1],

last year, when it was 30 years since he fell asleep, I did not know that Saint Dumitru the Theologian would be canonized. I didn’t know there was a canonization file in his name, and I really wish it would be published in full. To see all the data, it contains. But this great miracle happened on the days of july 11-12, 2024, when he was canonized! And when he was put where he should be: in the eyes of all. For I continued to honor him as a Saint even if he was not canonized, but not many do this. They are waiting to be officially told that he is a Saint, so that they can honor him as a Saint. But I honored him as a Saint since he was revealed to me as the Saint of God[2].

Because the real relation with a Saint does not start when he is canonized, but when he shows his love in your life. 16 Romanian Saints were canonized at once[3], but they don’t enter your life until you begin to have a real relation with each of them. You must know his Life, Service, Opera, Holy Relics, Holy Icons, go where he went, in order to know him, on Saint Dumitru the Theologian. And, after all this, to pray to him with faith and love, for to enter into a relation of the holy prayer with him. His words bring you closer to him. In praying to him you feel him. And Saint Dumitru speaks to you in your heart, teaches you good things, if you seek the will of God by reading his theology[4].

During his life, Saint Dumitru was the emblematic theological personality of the Romanian Church, who was sent to formal theological discussions or asked to write studies at difficult and current issues of theology, but who was not placed at the center of the Church, but was a marginal. He did not have a Parish in the center of Bucharest, he was not a Patriarchal Vicar, he did not receive financial rewards commensurate with his opera and theological work. He was good when introduced to others, but not good at being loved. He sent his daughter and grandson to Germany so that they could live normally, if in communist Romania, he and Lady Priestess Maria, could not live normally[5].

He was always dragged down by the fact that he had been a political detainee. Saint Dumitru „was sentenced to 5 years of forced labor and 5 years of civic degradation. He was imprisoned at Aiud, on october 20, 1960 he was transferred to Jilava and again to Aiud in march 1962. From here, he was released on january 15, 1963, following the pardon Decree no. 5/1963”[6]. He was considered a reactionary both before and after prison, one who does not want to praise communism all day. And if in 1963, the communist Ministry of the Interior „hired” him by force as an „informer”, in 1973 „Văleanu Ion” was excluded from the in- formative network, because under that name they recruited him[7]. But the Security kept him in the Church „for disin- formation and keeping under influence”[8]|[9].

The Patriarchs of Romania kept Saint Dumitru at distance, because they did not want to risk with him, although they assumed him theologically, while he did what he was enlightened to do: he wrote his divine theology, which Romania and the entire universal Church really needed. The organs of the Security wanted him to misinform us, but he informed us theologically, he confessed God’s will for us. And his theology was written marginally, at home, with his own money, but it represents the teaching of the entire Church. Because God enlightens the man who serves Him and does not enlighten an institution[10].

The research Institutes have book norm, but God-given men are the ones who write the books. The Stăniloae institution wrote its books by itself. As no research Institute in the world would have written to them. Because these books of the Church are not primarily written with research work, but with enlightenment from God. Any specialized theological man can do theological research work, but not everyone with a theological education can write divine theology. Just therefore, what Saint Dumitru was able to do at home, the Institutes could not do together. Because the theology has to do with God’s revelation in man’s life and not with the philology. Only after you receive the theology from Him do you put it on paper, in words, and then you need the philological knowledge[11].

In 1973 he retired and remains at the Faculty of Theology from Bucharest as a supervisor of Doctoral Theology students[12]. In this quality he is known by the current Patriarch of Romania, who also canonized him. If he hadn’t pleaded for him, he wouldn’t have been canonized any time soon. But if this canonization belongs to the Patriarch, his holiness belongs to the Saint. For the Patriarch and the Synod of the Church do not make Saints, but they recognize the Saints of God after they have been recognized by certain men of God as Saints. Because the Saints testify about the Saints, the Saints recognize each other and highlight each other[13].

The Stăniloae treasure in freedom would have been completely different. He would have written even more and more specialized and more diversified. His current theology is what he wrote against everyone, against everyone who stood against him. And how wonderful it is in its depth! How wonderful is this Saint of God, who gave the theological fullness of the 20th christian century! If you take Stăniloae out of his century is a huge void, which no one fills. Because he is someone irreplaceable in the Church of God. As you cannot remove Pavlos, Dionisios, Maximos, Simeon, Grigorios, you cannot remove Dumitru either[14].

I write, translate, preach with his face on my right, in the library, and next to him, on the wall, is the Holy Icon of Saint Ilie the seer of God. Saint Ilie taught me the mystical life, while Saint Dumitru taught me to put into words the theology that God reveals to me. For you can only write about what you really live. The Dogmatics, the Scripture, all my books I write them with their prayers and of all the Saints and Angels of God. Everything I write, I write in holy intimity with them. Because God brings down in me His will, His theology, so that it can be put into words for today’s generation[15].

For what does it mean to pray to God and His Saints? It means getting alive answers from them. And if God’s answers are alive, it is because He is always alive. And His Saints and Angels are always alive, because they are filled with His glory, with which He also fills us. And all His Church is full of His glory, because we are all alive only through His glory[16].

Today is the first liturgical day dedicated to Saint Dumitru the Theologian after his canonization! And I rejoice paschal, I rejoice like Easter day by him and of God’s mercy with us through him. It was a great victory the canonization of him and of the other Romanian Saints. A victory against the atheistic secularism. Because the secularism means the demonic mentality that we don’t need God, the Saints and the Church anymore, we don’t need faith anymore. But when you canonize on Stăniloae, you say the contrary: that God is always with us, because His Church is in the center of the world and His Saints are the luminaries of our life. You say that His glory is always in us and sanctifies us, because the goal of humanity is to deify itself. Amin[17]!

---

[1] Started at 15.26, in day of wednesday, on 25 september 2024. Sun, 29 degrees, wind of 3 km/h.

[2] anul trecut, când s-au împlinit 30 de ani de la adormirea sa, nu știam că Sfântul Dumitru Teologul va fi canonizat. Nu știam că există un dosar de canonizare pe numele său și mult mi-aș dori ca el să fie publicat integral. Pentru ca să vedem toate datele pe care el îl conține. Însă minunea aceasta mare s-a petrecut în zilele de 11-12 iulie 2024, când el a fost canonizat! Și când a fost pus acolo unde trebuie: în privirile tuturor. Căci eu îl cinsteam pe mai departe ca Sfânt și dacă nu era canonizat, dar nu fac mulți acest lucru. Ei așteaptă să li se spună în mod oficial că e Sfânt, pentru ca să-l cinstească ca Sfânt. Dar eu l-am cinstit ca Sfânt de când el mi s-a revelat mie ca Sfântul lui Dumnezeu.

[3] Cf. https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/comunicate-de-presa/noi-hotarari-ale-sfantului-sinod-al-bisericii-ortodoxe-romane-190991.html.

[4] Pentru că reala relație cu un Sfânt începe nu de când el este canonizat, ci de când el își arată iubirea lui în viața ta. Au fost canonizați 16 Sfinți Români deodată, dar ei nu intră în viața ta până când nu începi să ai o relație reală cu fiecare dintre ei. Trebuie să îi cunoști Viața, Slujba, Opera, Sfintele Moaște, Sfintele Icoane, să mergi acolo unde el a mers, pentru ca să îl cunoști pe el, pe Sfântul Dumitru Teologul. Și, după acestea toate, să i te rogi lui cu credință și cu dragoste, pentru ca să intri într-o relație de rugăciune sfântă cu el. Cuvintele lui te apropie de el. În rugăciunea către el îl simți pe el. Și Sfântul Dumitru îți vorbește în inima ta, te învață cele bune, dacă tu cauți voia lui Dumnezeu citindu-i teologia sa.

[5] În timpul vieții sale, Sfântul Dumitru a fost personalitatea teologică emblematică a Bisericii României, care era trimis la discuții teologice oficiale sau i se cerea să scrie studii la probleme grele și actuale de teologie, dar care nu era pus în centrul Bisericii, ci era un marginal. N-a avut Parohie în centrul Bucureștiului, n-a fost Vicar Patriarhal, nu a primit recompense financiare pe măsura operei și a lucrării sale teologice. Era bun când era prezentat altora, dar nu și bun de iubit. Și-a trimis fiica și nepotul în Germania pentru ca să trăiască normal, dacă în România comunistă, el și Doamna Preoteasă Maria, nu puteau trăi normal.

[6] Lect. Univ. Dr. Florian Bichir, Părintele Stăniloae și Securitatea: „Nu vreau să fac rău la nimeni” [Father Stăniloae and the Security: „I don’t want to harm anyone”], în rev. Misiunea [The Mission], nr. 3/ 2016, p. 28. [7] Idem, p. 29. [8] Ibidem.

[9] L-a tras mereu în jos faptul că fusese deținut politic. Sfântul Dumitru „a fost condamnat la 5 ani muncă silnică și 5 ani degradare civică. A fost închis la Aiud, în 20 octombrie 1960 a fost transferat la Jilava și din nou la Aiud în martie 1962. De aici, el a fost eliberat în data de 15 ianuarie 1963, în urma Decretului de grațiere nr. 5/1963”. A fost considerat și înainte și după închisoare un reacționar, unul care nu vrea să laude comunismul toată ziua. Și dacă în 1963, Ministerul de Interne comunist l-a „angajat” cu forța „informator”, în 1973 a fost exclus din rețeaua informativă „Văleanu Ion”, căci sub acest nume l-au recrutat. Dar Securitatea l-a păstrat în Biserică „pentru dezinformare și ținere sub influență”.

[10] Patriarhii României l-au ținut la distanță pe Sfântul Dumitru, pentru că n-au vrut să riște cu el, deși l-au asumat teologic, pe când el a făcut ceea ce a fost luminat să facă: și-a scris teologia lui cea dumnezeiască, de care avea cu adevărat nevoie România și întreaga Biserică universală. Organele de Securitate a vrut ca el să ne dezinformeze, dar el ne-a informat teologic, ne-a mărturisit voia lui Dumnezeu cu noi. Și teologia sa s-a scris marginal, acasă, cu bani proprii, dar ea reprezintă învățătura întregii Biserici. Pentru că Dumnezeu îl luminează pe omul care Îi slujește Lui și nu luminează o instituție.

[11] Institutele de cercetare au normă de carte, dar oamenii dăruiți de Dumnezeu sunt cei care scriu cărțile. Instituția Stăniloae și-a scris singură cărțile. Cum nu le-ar fi scris niciun Institut de cercetare al lumii. Pentru că aceste cărți ale Bisericii nu se scriu în primul rând cu muncă de cercetare, ci cu luminare de la Dumnezeu. Orice om specializat teologic poate să facă muncă de cercetare teologică, dar nu oricine cu studii teologice poate să scrie teologie dumnezeiască. Tocmai de aceea, ceea ce a putut să facă Sfântul Dumitru acasă, n-au putut să facă Institutele la un loc. Pentru că teologia are de-a face cu revelarea lui Dumnezeu în viața omului și nu cu filologia. Numai după ce primești teologia de la El o pui pe foaie, în cuvinte, și atunci ai nevoie de cunoașterea filologică.

[12] Cf. https://ziarullumina.ro/opinii/repere-si-idei/crampeie-din-viata-unui-sfant-marturisitor-parintele-dumitru-staniloae-191891.html.

[13] În 1973 e pensionat și rămâne la Facultatea de Teologie din București ca îndrumător al Doctoranzilor în Teologie. În această calitate îl cunoaște actualul Patriarh al României, care l-a și canonizat. Dacă nu ar fi pledat pentru el, n-ar fi fost canonizat prea curând. Dar dacă canonizarea aceasta îi aparține Patriarhului, sfințenia lui îi aparține Sfântului. Căci Patriarhul și Sinodul Bisericii nu fac Sfinți, ci ei îi recunosc pe Sfinții lui Dumnezeu după ce au fost recunoscuți de anumiți oameni ai lui Dumnezeu ca Sfinți. Pentru că Sfinții dau mărturie despre Sfinți, Sfinții se recunosc între ei și se pun în evidență reciproc.

[14] Cu totul altul ar fi fost tezaurul Stăniloae în libertate. Ar fi scris și mai mult și mai specializat și mai diversificat. Teologia sa de acum e ce a scris împotriva tuturor, împotriva tuturor care i-au stat împotrivă. Și cât de minunată este în profunzimea ei! Cât de minunat e acest Sfânt al lui Dumnezeu, care a dat plinătatea teologică a secolului al XX-lea creștin! Dacă îl scoți pe Stăniloae din secolul său e un gol imens, pe care nu îl umple nimeni. Pentru că el este cineva de neînlocuit în Biserica lui Dumnezeu. Cum nu poți să îl scoți pe Pavlos, pe Dionisios, pe Maximos, pe Simeon, pe Grigorios, așa nu îl poți scoate nici pe Dumitru.

[15] Scriu, traduc, predic având chipul său de-a dreapta mea, în bibliotecă, iar lângă el, pe perete, este Sfânta Icoană a Sfântului Ilie văzătorul de Dumnezeu. Sfântul Ilie m-a învățat viața mistică, pe când Sfântul Dumitru m-a învățat să pun în cuvinte teologia pe care mi-o revelează Dumnezeu. Căci nu poți scrie decât despre ceea ce trăiești cu adevărat. Dogmatica, Scriptura, toate cărțile mele le scriu cu rugăciunile lor și ale tuturor Sfinților și Îngerilor lui Dumnezeu. Tot ce scriu, scriu în intimitate sfântă cu ei. Pentru că Dumnezeu coboară în mine voia Lui, teologia Sa, pentru ca ea să fie pusă în cuvinte pentru generația de azi.

[16] Căci ce înseamnă să te rogi lui Dumnezeu și Sfinților Lui? Înseamnă să primești de la ei răspunsuri vii. Și dacă răspunsurile lui Dumnezeu sunt vii e pentru că El este pururea viu. Și Sfinții și Îngerii Lui sunt pururea vii, pentru că ei sunt plini de slava Lui, de care El ne umple și pe noi. Și toată Biserica Lui e plină de slava Lui, pentru că toți suntem vii numai prin slava Lui.

[17] Astăzi e prima zi liturgică închinată Sfântului Dumitru Teologul după canonizarea sa. Și mă bucur pascal, mă bucur ca în zi de Paști de el și de mila lui Dumnezeu cu noi prin el. A fost o mare victorie canonizarea lui și a celorlalți Sfinți Români. O victorie împotriva secularismului ateu. Pentru că secularismul înseamnă mentalitatea demonică cum că nu mai avem nevoie de Dumnezeu, de Sfinți și de Biserică, nu mai avem nevoie de credință. Dar când tu îl canonizezi pe Stăniloae, tu spui contrariul: că Dumnezeu e cu noi mereu, pentru că Biserica Lui e în centrul lumii și Sfinții Lui sunt luminătorii vieții noastre. Spui că slava Lui e mereu în noi și ne sfințește, pentru că scopul umanității e să se îndumnezeiască. Amin!

My beloveds[1],

in the Church of the Teotocos of Vlahernon [Θεοτόκος των Βλαχερνών][2] todayʼs feast began[3]! It was a day of sunday and Saint Andreas the Fool for Hristos was at vigil in this Divine Church[4]. We are in the 10th century at Constantinople[5]. And Saint Andreas has a vision during the Service, in which he sees on „the Empress of heaven, on the Covering of the whole world, standing in the air and praying, shining like the sun and covering the people with her honorable covering”[6]. And from him the whole Church learned that the Mother of God is always praying for us. And that we all need her prayers to save us[7].

The arrogant people, who believe that they do not need the help of the Saints of God in their salvation, took out from the Divine Scripture the verses that agreed with them and determined that they do not need the intercession of the Saints in their lives. And this when we, in everyday life, need everyone’s help for the most banal things. We get on the bus driven by a driver, we buy food from a supermarket, from a place where thousands of people have worked to bring our products in front of us, we go home and we wait for the light to turn on and the water to flow at the tap. But all this comes from others, from the work of many for us. For we all help each other in our lives. Even more so when it comes to salvation: we need everyone’s help in our lives[8].

I received the divine revelation from God through many Saints. And more and more Saints have explained it to us throughout time. He could give us all at once, all revelation at once, but He gave it to us through many people. Why? That we may learn from many, from all, His holy will. To understand that we need all His Saints to understand His will with us. And if we need many to understand His will, in the same way we need of all, of all His Saints and Angels, to pray for us. For their prayers are our help and strengthening in our life with God[9].

For the Mother of God and all His Saints and Angels stand unceasingly before God and pray for us. For our peace, joy, salvation and sanctification. The Emperordom of God is full of dynamism, of life, of continuous praise of God and of prayer for the salvation of all. Those who imagine that the Emperordom of God is empty now, that it has no Saint and Angel in it, are fantasizing. Because His Emperordom is full of His Saints from all over the world, those who are waiting for us to know their lives and theology and to pray to them with godliness. For whoever has godliness for the Saints and pre-honors the Mother of God, he truly adores God. Because God, through His Saints, taught us to behave this way towards Him and His Saints[10].

And we experience the presence of the Saints in our lives into a most beautiful mode. For where God is, there are also His Saints and Angels. We serve together with the Saints and Angels of God and we pray to them for help in our lives. Because God helps us, speaks to us, enlightens us through His Saints and Angels. Through all the members of the Emperordom God is seen, because they are filled with His glory. His Emperordom is the most full of life and joy, because their joy, of the Saints, is also our ghostual joy. The joy He gives to them, to those in the Emperordom, He also gives to us, to those from the Church. Because the Church must fully enter in His Emperordom[11].

But, my beloveds, there are not two Churches: one here and one in heaven, but one in heaven and on earth! We speak humanly and say that the Church must enter in the Emperordom, but the Church is one in heaven and on earth, and the Saints and Angels of God from heaven are with us, those on earth, helping us in everything to be saved. And if that’s how things are, if we are with them and they with us, then to be with the Saints means to live in holiness, for to be with them for eternity[12].

And Saints Andreas and Epifanios also heard the prayer of the Mother of God to her Son[13]. They heard it in a vision. Because in vision you not only see and touch divine things, but also hear divine things. And the Mother of God prayed thus to her Son: „Heavenly Emperor, receive the whole man who glorifies You and calls Your holy name in all the place! And where my name is mentioned, sanctify that place and glorify those who glorify You! And to those who honor me with love, Your Mother, receive all their prayers and promises and deliver them from all their needs and evils!”[14]. And her prayer has to do with us too, because the Mother of God lovingly cares for each one of us[15].

Some think that people die completely when they die, while we are helped by God’s Saints. Some believe that the soul sleeps log in eternity, while we feel the love of the Mother of God through any Holy Icon of hers that we worship. Some think they are only material, but we are helped by the souls and bodies of the Saints to live in holiness. In the Church, we sanctify everything through the grace of God, but we also sanctify our bodies and souls. And He descends His glory unceasingly in us, because He lives with us and with His Saints and Angels[16].

The unbelievers think that we are speaking metaphorically when we say that we live with God, because they imagine Him to be very far from us or non-existing. But when people have visions, they are filled with the glory of God, and His glory in us means His presence in us. Therefore, people who have His glory in them are God-bearers, because God rests in them through His glory. And the Saints, those who hear our prayers, are full of God’s glory, because God also hears them. God dwells in His Saints and delights of their prayer for us. Because through it the Saints show their love towards Him, but also towards us. The Saints love our salvation, because they want what God also wants: that we all be saved. Amin[17]!

---

[1] Started at 10.52, in day of tuesday, on 24 september 2024. Sun, 23 degrees, wind of 3 km/h.

[2] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Church_of_St._Mary_of_Blachernae.

[3] Viețile Sfinților pe luna octombrie [The Lives of the Saints on the month of october], ed. a II-a, Ed. Episcopiei Romanului, 1999, p. 9.

[4] Ibidem.

[5] Cf. https://orthodoxwiki.org/Protection_of_the_Mother_of_God.

[6] Viețile Sfinților pe luna octombrie, ed. cit., p. 9.

[7] în Biserica Născătoarei de Dumnezeu a Vlahernelor [Θεοτόκος των Βλαχερνών] a început praznicul de azi! Era o zi de duminică și Sfântul Andreas cel Nebun pentru Hristos era la priveghere în această Dumnezeiască Biserică. Suntem în secolul al X-lea la Constantinopol. Și Sfântul Andreas are o vedenie în timpul Slujbei, în care o vede „pe Împărăteasa cerului, pe Acoperitoarea a toată lumea, stând în văzduh și rugându-se, strălucind ca soarele și acoperind poporul cu cinstitul său acoperământ”. Și de la el Biserica întreagă a aflat că Maica lui Dumnezeu e pururea rugătoare pentru noi. Și că toți avem nevoie de rugăciunile ei pentru a ne mântui.

[8] Oamenii orgolioși, care cred că nu au nevoie de ajutorul Sfinților lui Dumnezeu în mântuirea lor, au scos din Dumnezeiasca Scriptură versetele care le-au convenit și au stabilit că nu au nevoie de mijlocirile Sfinților în viața lor. Și asta când noi, în viața de zi cu zi, avem nevoie de ajutorul tuturor pentru cele mai banale lucruri. Ne urcăm în autobuzul condus de un șofer, cumpărăm mâncare de la un supermarket, dintr-un loc unde mii de oameni au muncit ca să ne aducă produsele în fața noastră, mergem acasă și așteptăm ca lumina să se aprindă și apa să curgă la robinet. Dar toate acestea vin de la alții, din munca multora pentru noi. Căci toți ne ajutăm reciproc în viața noastră. Cu atât mai mult când vine vorba de mântuire: avem nevoie de ajutorul tuturor în viața noastră.

[9] Revelația dumnezeiască am primit-o de la Dumnezeu prin mulți Sfinți. Și tot mai mulți Sfinți ne-au explicat-o de-a lungul timpului. El putea să ne dea totul deodată, toată revelația deodată, dar ne-a dat-o prin mulți oameni. De ce? Ca să învățăm de la mulți, de la toți, voia Lui cea sfântă. Pentru ca să înțelegem că avem nevoie de toți Sfinții Lui pentru a înțelege voia Lui cu noi. Și dacă avem nevoie de mulți ca să înțelegem voia Lui, tot la fel avem nevoie de toți, de toți Sfinții și Îngerii Lui, ca să se roage pentru noi. Căci rugăciunile lor sunt ajutor și întărire a noastră în viața cu Dumnezeu.

[10] Căci Născătoarea de Dumnezeu și toți Sfinții și Îngerii Lui stau neîncetat înaintea lui Dumnezeu și se roagă pentru noi. Pentru pacea, bucuria, mântuirea și sfințirea noastră. Împărăția lui Dumnezeu e plină de dinamism, de viață, de continuă lăudare a lui Dumnezeu și de rugăciune pentru mântuirea tuturor. Cei care își imaginează că Împărăția lui Dumnezeu e goală acum, că nu are niciun Sfânt și Înger în ea, fantazează. Pentru că Împărăția Lui e plină de Sfinții Lui din toată lumea, de cei care așteaptă ca să le cunoaștem viețile și teologia și să ne rugăm lor cu evlavie. Căci cine are evlavie față de Sfinți și o preacinstește pe Maica Domnului, acela Îl și adoră pe Dumnezeu cu adevărat. Pentru că Dumnezeu, prin Sfinții Săi, ne-a învățat să ne comportăm astfel față de El și față de Sfinții Lui.

[11] Iar noi trăim prezența Sfinților în viața noastră într-un mod preafrumos. Căci unde e Dumnezeu, acolo sunt și Sfinții și Îngerii Lui. Noi slujim împreună cu Sfinții și cu Îngerii lui Dumnezeu și lor ne rugăm pentru ajutor în viața noastră. Pentru că Dumnezeu ne ajută, ne vorbește, ne luminează prin Sfinții și prin Îngerii Lui. Prin toți membrii Împărăției se vede Dumnezeu, pentru că ei sunt plini de slava Lui. Împărăția Lui e cea mai plină de viață și de bucurie, pentru că bucuria lor, a Sfinților, e și bucuria noastră duhovnicească. Bucuria pe care le-o dăruie lor, celor din Împărăție, ne-o dăruie și nouă, celor din Biserică. Pentru că Biserica trebuie să intre cu totul în Împărăția Sa.

[12] Dar, iubiții mei, nu sunt două Biserici: una aici și alta în cer, ci una singură în cer și pe pământ! Noi vorbim omenește și spunem că Biserica trebuie să intre în Împărăție, dar Biserica e una în cer și pe pământ, iar Sfinții și Îngerii lui Dumnezeu din cer sunt împreună cu noi, cei de pe pământ, ajutându-ne întru toate ca să ne mântuim. Și dacă așa stau lucrurile, dacă noi suntem cu ei și ei cu noi, atunci a fi cu Sfinții înseamnă a trăi și noi în sfințenie, pentru a fi cu ei pentru veșnicie.

[13] Viețile Sfinților pe luna octombrie, ed. cit., p. 10-11.

[14] Idem, p. 11.

[15] Și Sfinții Andreas și Epifanios au auzit și rugăciunea Maicii lui Dumnezeu către Fiul ei. Au auzit-o în vedenie. Pentru că în vedenie nu numai vezi și atingi lucruri dumnezeiești, dar și auzi lucruri dumnezeiești. Și Maica lui Dumnezeu s-a rugat așa Fiului ei: „Împărate ceresc, primește pe tot omul cel ce Te slăvește pe Tine și cheamă în tot locul preasfânt numele Tău! Și unde se face pomenirea numelui meu, pe acel loc îl sfințește și preamărește-i pe cei ce Te preamăresc pe Tine! Iar celor ce cu dragoste mă cinstesc pe mine, Maica Ta, primește-le toate rugăciunile și făgăduințele și de toate nevoile și răutățile îi izbăvește!”. Iar rugăciunea ei are de-a face și cu noi, pentru că Maica lui Dumnezeu se îngrijește cu dragoste de fiecare dintre noi.

[16] Unii cred că oamenii mor cu totul atunci când mor, pe când noi suntem ajutați de Sfinții lui Dumnezeu. Unii cred că sufletul doarme buștean în veșnicie, pe când noi simțim dragostea Maicii lui Dumnezeu prin orice Sfântă Icoană a ei la care ne închinăm. Unii se cred doar materiali, dar noi suntem ajutați de sufletele și de trupurile Sfinților să trăim în sfințenie. În Biserică, noi sfințim toate prin harul lui Dumnezeu, dar ne și sfințim trupurile și sufletele noastre. Și El coboară slava Lui neîncetat în noi, pentru că El trăiește împreună cu noi și cu Sfinții și Îngerii Lui.

[17] Necredincioșii cred că vorbim metaforic atunci când spunem că trăim cu Dumnezeu, pentru că ei și-L imaginează ca fiind foarte departe de noi sau neexistând. Dar când oamenii au vedenii, ei se umplu de slava lui Dumnezeu și slava Lui în noi înseamnă prezența Lui în noi. De aceea, oamenii care au slava Lui în ei sunt purtători de Dumnezeu, pentru că Dumnezeu Se odihnește în ei prin slava Lui. Și Sfinții, cei care ne ascultă rugăciunile, sunt plini de slava lui Dumnezeu, pentru că și Dumnezeu le ascultă. Dumnezeu locuiește în Sfinții Lui și se bucură de rugăciunea lor pentru noi. Pentru că prin ea Sfinții își arată iubirea lor față de El, dar și față de noi. Sfinții iubesc mântuirea noastră, pentru că ei voiesc ceea ce voiește și Dumnezeu: ca să ne mântuim cu toții. Amin!

My beloveds[1],

the prayer for all people teaches us the love and the forgiveness of all. Because when you pray for everyone you no longer live in the logic of separation between friends and enemies, because everyone is your friend. All the people. And thus, the divine prayer is our reconciliation with all, it is the assumption of all, because the prayer for all is the love of all[2].

And how do we want people to behave towards us? With humanity, with attention, with tenderness! We want to be spoken to honestly, to be listened to and understood, to be appreciated for what we do, to be loved for the values ​​we give to humanity. We want to be seen as we are. And if we want all these things and more from others, then the Lord commands us: „Do likewise to them [καὶ ὑμεῖς ποιεῖτε αὐτοῖς ὁμοίως]!” [Lucas 6, 31, BYZ]. Behave yourself towards others the way you like people behave towards you! Because if we know what we like, then we also know what others like. Because they, essentially, want the same things as us: to be treated with respect, to be protected by us, to be appreciated and loved[3].

When we pray for all, we ask for God’s mercy and salvation for all. We don’t know who these all are, all the people, but God knows them all. That is precisely why our prayer is not hypocritical, because the One who knows everyone, has mercy and helps everyone. We pray to Him for them. We pray to Him for us and for them. We put ourselves all before Him, because we all need His mercy. And when we meet people on the street, we meet those for whom we have prayed, that is why we feel like friends. Because all of us, whether we know each other or not, are before Him[4].

The consequences of divine prayer for all people are astounding at personal and communitar level. Because they make you feel close to everyone. They make you see their needs, their worries, their turmoil as your own. When you pray for everyone, you no longer feel loneliness in your heart, because you feel close and together with all people. When you pray for all, you are with all and do not want to harm anyone. Because you are truly advocating for peace, if you pray for all people, for the salvation of all. And the vocation of the Church is to be catholic, to include everyone, because all people need the salvation of God[5].

The third appropriation of the Church in the Creed is that of being καθολικὴν[6], catholic. Roman catholics call themselves „catholics”, but that improperly. Because only the Church of Pentecost is catholic. And the Church of God is catholic, because it’s the whole world’s. And the prayer for the whole world is in accordance with the catholicity of the Church, with its motherly concern for the whole world. Because the prayer for all desires the return of all to God and to His Church, to the Church of Pentecost, which is the Church of the whole world. And the Church of all means the world of all. For if God „made of one blood the whole nation of men [ἐποίησέν ἐξ ἑνὸς αἵματος πᾶν ἔθνος ἀνθρώπων]” [Acts of the Apostles 17, 26, BYZ], all so He made one Church of all, so that all may live fraternally in the Church of His glory[7].

One blood means one body. But „the body is not one member [τὸ σῶμα οὐκ ἔστιν ἓν μέλος], but many [ἀλλὰ πολλά]” [I Cor. 12, 14, BYZ]. The members of humanity are billions of people. And although „now [are] many members [νῦν πολλὰ μέλη]”, in reality they are „one body [ἓν σῶμα]” [I Cor. 12, 20, BYZ] and no more. Because the humanity the one is made by God to enter one Church, in the Church of Pentecost, to become His body, because He is the head of the Church. And if you know that the Church belongs to God and that He is its head, then you no longer look for the head of the Church on earth, because the Church is His descent, through His glory, in His faithful ones[8].

The Church is His, because He founded it at Pentecost. And about His Church, the Lord said: „and the gates of Hell will not overcome on it [καὶ πύλαι ᾍδου οὐ κατισχύσουσιν αὐτῆς]” [Matteos 16, 18, BYZ]. And the gates of Hell are the demons, who cannot overcome His Church. And if the Church is His, if He keeps it alive, because He is the Life of His Church, then it cannot be „reformed” by men. For if the people must „to reform” the Church, i.e. to establish it anew, it means that God „wasn’t able” for His Church, and people are „stronger” than God, because they do what God „could not do”. The blasphemy is monstrous, of course! Because faithful people never want to change the Church, but to change themselves in the Church. And in His Church there is everything we need to sanctify our life, to make us new people, people of the new world, of the eternal world[9].

The ascesis as daily life is our change. And ascesis means a continuous change in good of my life. A change as a consequence of living the will of God in myself. And I pray, I read, I fast, I serve, I constantly watching at my life, I repent, so that I may be filled with His eternal life. And so, I experience His changes from my life unceasingly, because they are real and continuous[10].

Doing good and lending to those you love, the Lord tells us, is easy, because even the sinners do this thing [Lc. 6, 32-34]. But what is hard for sinners to do is to love their enemies and do good to them and lend to them, without expecting anything in return. Therefore, He did not ask us, but commanded us to love our enemies! Because only by loving all people will we become „the sons of the Highest [υἱοὶ ὑψίστου]” [Lc. 6, 35, BYZ], the sons of God. And this, because „He is good with the unsatisfying and the evil [αὐτὸς χρηστός ἐστιν ἐπὶ τοὺς ἀχαρίστους καὶ πονηρούς” [Ibidem][11].

They are the unsatisfying, though He always makes them  good. They are evil despite His goodness to them. And wicked and unthankful people are those who think that what they have is by their labor or thievery, taking God out of the equation. But God cannot be taken out of the equation of our life, because He is the One who keeps us in existence! The life is from Him, not we gave it to ourselves! Just therefore, whoever thinks that he can take his life, commit suicide, turns his life into an eternal Hell, because he wanted to give up at the fulfillment that life gives you. And the fulfillment of our life is the life with God. It is the ascetic life, it is the life of the Church, it is the life with the God of our salvation[12].

And the commandment to forgive enemies is related to the last commandment of the Evangel: the commandment of almsgiving. Because in the last verse of today’s Evangel, the Lord commands us: „Be merciful [Γίνεσθε οἰκτίρμονες], just as your Father is merciful [καθὼς καὶ ὁ πατὴρ ὑμῶν οἰκτίρμων ἐστίν]!” [Lk. 6, 36, BYZ]. And when you start giving food to people, you realize that you can’t exclude some and give only some. Because the almsgiving is for everyone. And as prayer for all is almsgiving for all, you cannot pray only for some. Therefore, if you pray for all, you must forgive all. And if you forgive everyone, then you help everyone[13].

– Where is the Church? What does the Church do when the water took our house, when our house burned down, when we have no job?

– The Church is here, in the middle of the world! It is here where it was from the beginning, and it is the divine life of the world! And its fundamental role is to protect us from the real calamities and those are our sins. „Natural” calamities are the consequences of our sins, because, properly speaking, they are spiritual calamities. When God rebukes us through various disasters, He calls us to repentance, i.e. to the Church. And the Church is here, in the middle of the world! But precisely because we overlook Him, because we live as if He does not exist, He reminds us from time to time that He rules the world and not us[14].

Nor can we imagine what it would mean for God to punish us for every sin as soon as we commit it. But He does not do this, because „the Lord [is] long-suffering and very merciful and true [Κύριος μακρόθυμος καὶ πολιέλεος καὶ ἀληθινός]” [Numbers 14, 18, LXX]. We, like foolish children, make mistakes again and again. And He waits a long time for our repentance, because He desires our salvation. Because His purpose is not to punish us, but to love us! The purpose of parents is not to persecute us, but to educate us! And, in time, we understand what a big role edu- cation plays in our lives, the education we started in child- hood[15].

But when someone uses the expression „natural disasters” in a qualified manner, he is saying that disasters have nothing to do with God, because there is no God. He believes in evolutionist mythology, which taught him that the world appeared spontaneously, by itself, that nobody created it and that everything that happens in the world happens by chance. But if everything is random, if disasters don’t make any sense, but still happen, and we think that’s the way things are, why do we ask for medical or religious help? Why are we still asking for help, if disasters are implacable? And what’s the point of saving our lives, if we’re going to die anyway and perish for good[16]?

Only that the ideology doesn’t hold of hunger! The man wants to live, he does not want to die, he does not want to suffer either, but if he does not believe in God, he is not preparing for eternal life at all. Because he believes the lie that everything ends on the lip of the pit. The false gnoseology destroys your life. You believe into a lie, and it kills you forever. That is precisely why the christian learns from God what he must do with his life so that he does not end up a loser. And what does it mean to be a loser? It means to be an unfulfilled man. And as the man is fulfilled only in his life with God, only theological gnoseology is what saves you[17].

The christian goes to School, he learns there the evolutionist theory about the origin of the world, but he does not believe it. He believes what God says about Himself and His creation. This fairy tale is as „believable” to us as the fairy tales of pagan religions. I watch Netflix, I see all kinds of phantasmagorical movies and I believe them „just as much”. Because I cannot put divine Revelation on an equal footing with human science. This century scientists are saying one, over three centuries they will say something else. The real science is evidence-based. And, above all, the real science can lead only to God. Because when you search God’s world, you will find Him everywhere in His world[18].

Why should I be merciful?! But to be merciful, I must first be a good man. And the good man is the ghostual man. Every man gives more or less, but the ghostual man truly gives, for he gives all with the seal of grace. He gives them all together with his prayer, with his love, with the desire of the real change of man. When Saint Ilie the seer of God gave me his manuscript work, he gave me a great treasure, a great divine gift, because he also gave me prayer and love and from the glory of God found in him. He gave me a gift whereby he himself remained fundamentally in my life. Therefore, to give means to give yourself to the other and not just to give a banal gift to someone[19].

And we see this thing, at the fundamental mode, in the incarnation of the Lord! He did not come to give us something, but to give us Himself. And if you receive Him, then you also have appetence for people. The real theology makes you really love man, because you really meet God. God makes you love people, because He loves them forever. And people can be truly loved, because God, in relationship with Himself, fills us with His love for people[20].

But when you are loved by someone, then you do not give up your Cross, but live it together with the one who loves you. I love my wife and when she is with me and when she is not with me. But my love cannot save her from her menstrual pains, cannot save her from her fatigue, cannot save her from her temptations. My love is her bed, I always support her, I am always with her, but she must carry her Cross alone to be fulfilled. I with my Cross, she with her Cross, and we carry them together. Therefore, you must not ask from the State, from the Church, from the School what you must do yourself. Because even when you get rich, you don’t think about others anymore, about helping others, but only about yourself[21].

No, the individualism is not the solution for the life in society! You always need others. The life in the Church teaches you that you need all the people in your life. Everyone has their purpose in society. And we need to highlight people for as to see what they can do to help our society. For each of us, my beloveds, has the good that all need. Let everyone do what he knows how to do! Let’s be authentic in everything we do! Because the society in ensemble needs of our specializations, of our hobbies, of our occupations. Amin[22]!

---

[1] Started at 8.43, in day of monday, on 23 september 2024. Sun, 16 degrees, without wind.

[2] rugăciunea pentru toți oamenii ne învață iubirea și iertarea tuturor. Pentru că atunci când te rogi pentru toți nu mai trăiești în logica separării între prieteni și dușmani, pentru că toți îți sunt prieteni. Toți oamenii. Și astfel, dumnezeiasca rugăciune e împăcarea noastră cu toți, e asumarea tuturor, pentru că rugăciunea pentru toți e iubirea tuturor.

[3] Și cum voim să se comporte oamenii față de noi? Cu omenie, cu atenție, cu gingășie! Vrem să ni se vorbească cinstit, să fim ascultați și înțeleși, să fim apreciați pentru ceea ce facem, să fim iubiți pentru valorile pe care le dăruim umanității. Vrem să fim văzuți așa cum suntem. Și dacă noi vrem toate aceste lucruri și multe altele de la alții, atunci Domnul ne poruncește: „Faceți și voi lor asemenea [καὶ ὑμεῖς ποιεῖτε αὐτοῖς ὁμοίως]!” [Lucas 6, 31, BYZ]. Comportați-vă față de alții așa cum vă place vouă să se comporte oamenii față de voi! Căci dacă știm ce ne place nouă, atunci știm și ce le place altora. Pentru că și ei, în mod esențial, vor aceleași lucruri ca și noi: să fie tratați cu respect, să fie protejați de către noi, să fie apreciați și iubiți.

[4] Când ne rugăm pentru toți, cerem mila și mântuirea lui Dumnezeu pentru toți. Noi nu știm cine sunt acești toți, toți oamenii, dar Dumnezeu îi cunoaște pe toți. Tocmai de aceea, rugăciunea noastră nu este ipocrită, pentru că Cel care îi știe pe toți, îi și miluiește și îi ajută pe toți. Noi Îl rugăm pe El pentru ei. Ne rugăm Lui pentru noi și pentru ei. Ne punem pe noi toți înaintea Lui, pentru că toți avem nevoie de mila Lui. Și când ne întâlnim cu oamenii pe stradă, noi ne întâlnim cu cei pentru care ne-am rugat, tocmai de aceea ne simțim ca între prieteni. Pentru că toți, că ne știm sau nu unii pe alții, suntem înaintea Lui.

[5] Consecințele dumnezeieștii rugăciuni pentru toți oamenii sunt uluitoare la nivel personal și comunitar. Pentru că te fac să îi simți pe toți aproape. Te fac să vezi nevoile lor, grijile lor, frământările lor ca pe ale tale. Când te rogi pentru toți, nu mai simți singurătate în inima ta, pentru că te simți aproape și împreună cu toți oamenii. Când te rogi pentru toți, ești cu toți și nu vrei să faci rău nimănui. Pentru că pledezi pentru pace cu adevărat, dacă te rogi pentru toți oamenii, pentru mântuirea tuturor. Și vocația Bisericii e aceea de a fi catolică, de a-i cuprinde pe toți, pentru că toți oamenii au nevoie de mântuirea lui Dumnezeu.

[6] To be seen the Creed of the Church: https://ro.wikipedia.org/wiki/Simbolul_niceeano-constantinopolitan. Where it is said: Εἰς μίαν, ἁγίαν, καθολικὴν καὶ ἀποστολικὴν Ἐκκλησίαν.

[7] A treia însușire a Bisericii din Crez e aceea de a fi καθολικὴν, catolică. Romano catolicii se numesc pe ei înșiși „catolici”, dar asta în mod impropriu. Pentru că doar Biserica Cincizecimii e catolică. Și Biserica lui Dumnezeu e catolică, pentru că e a întregii lumi. Și rugăciunea pentru întreaga lume e în acord cu catolicitatea Bisericii, cu grija ei maternală față de întreaga lume. Pentru că rugăciunea pentru toți dorește întoarcerea tuturor la Dumnezeu și la Biserica Lui, la Biserica Cincizecimii, care e Biserica întregii lumi. Și Biserica tuturor înseamnă lumea tuturor. Căci dacă Dumnezeu „a făcut dintr-un sânge tot neamul oamenilor [ἐποίησέν ἐξ ἑνὸς αἵματος πᾶν ἔθνος ἀνθρώπων]” [Faptele Apostolilor 17, 26, BYZ], tot așa a făcut o singură Biserică a tuturor, pentru ca toți să trăiască frățește în Biserica slavei Sale.

[8] Un singur sânge înseamnă un singur trup. Dar „trupul nu este un mădular [τὸ σῶμα οὐκ ἔστιν ἓν μέλος], ci multe [ἀλλὰ πολλά]” [I Cor. 12, 14, BYZ]. Mădularele umanității sunt miliarde de oameni. Și cu toate că „acum [sunt] multe mădulare [νῦν πολλὰ μέλη]”, în realitate acestea sunt „un trup [ἓν σῶμα]” [I Cor. 12, 20, BYZ] și nu mai multe. Pentru că umanitatea cea una e făcută de Dumnezeu să intre într-o singură Biserică, în Biserica Cincizecimii, pentru a se face trupul Său, pentru că El e capul Bisericii. Și dacă știi că Biserica e a lui Dumnezeu și că El e capul ei, atunci nu mai cauți capul Bisericii pe pământ, pentru că Biserica este coborârea Lui, prin slava Sa, în cei credincioși Lui.

[9] Biserica e a Lui, pentru că El a întemeiat-o la Cincizecime. Și despre Biserica Sa, Domnul a spus: „și porțile Iadului nu o vor birui pe ea [καὶ πύλαι ᾍδου οὐ κατισχύσουσιν αὐτῆς]”[Matteos 16, 18, BYZ]. Și porțile Iadului sunt demonii, care nu pot birui Biserica Lui. Iar dacă Biserica este a Lui, dacă El o ține vie, pentru că El este Viața Bisericii Sale, atunci ea nu poate fi „reformată” de oameni. Căci dacă oamenii trebuie să „reformeze” Biserica, adică să o întemeieze din nou, înseamnă că Dumnezeu „n-a fost în stare” de Biserica Lui, iar oamenii sunt „mai tari” ca Dumnezeu, pentru că ei fac ce „n-a putut să facă” Dumnezeu. Blasfemia e monstruoasă, bineînțeles! Pentru că oamenii credincioși nu vor să schimbe niciodată Biserica, ci să se schimbe pe ei înșiși în Biserică. Și în Biserica Lui există tot ceea ce avem nevoie pentru a ne sfinți viața noastră, pentru a ne face oameni noi, oameni ai lumii celei noi, ai lumii veșnice.

[10] Asceza ca viață zilnică este schimbarea noastră. Și asceză înseamnă o continuă schimbare în bine a vieții mele. O schimbare ca o consecință a trăirii voii lui Dumnezeu în mine însumi. Și mă rog, citesc, postesc, slujesc, priveghez neîncetat la viața mea, mă pocăiesc, pentru ca să mă umplu de viața Lui cea veșnică. Și astfel, trăiesc schimbările Lui din viața mea neîncetat, pentru că ele sunt reale și continue.

[11] Să faci bine și să dai cu împrumut celor pe care îi iubești, ne spune Domnul, e ușor, pentru că și păcătoșii fac acest lucru [Lc. 6, 32-34]. Dar ceea ce e greu pentru păcătoși să facă e să își iubească vrăjmașii și să le facă bine și să îi împrumute, fără să aștepte ceva în schimb [Lc. 6, 35]. De aceea, El nu ne-a rugat, ci ne-a poruncit să ne iubim vrăjmașii! Pentru că numai prin iubirea față de toți oamenii vom ajunge să fim „fiii Celui Preaînalt [υἱοὶ Ὑψίστου]” [Lc. 8, 35, BYZ], fiii lui Dumnezeu. Și aceasta, pentru că „El este bun cu cei nemulțumitori și răi [Αὐτὸς χρηστός ἐστιν ἐπὶ τοὺς ἀχαρίστους καὶ πονηρούς” [Ibidem].

[12] Sunt nemulțumitori, deși El le face mereu bine. Sunt răi în ciuda bunătății Sale față de ei. Și oamenii răi și care nu știu să mulțumească sunt cei care consideră că cele pe care le au sunt prin munca sau hoția lor, scoțându-L pe Dumnezeu din ecuație. Însă Dumnezeu nu poate fi scos din ecuația vieții noastre, pentru că El este Cel care ne ține pe noi în existență! Viața e de la El, nu noi ne-am dat-o! Tocmai de aceea, cine gândește că poate să își ia viața, să se sinucidă, acela își transformă viața într-un Iad veșnic, pentru că a vrut să renunțe la împlinirea pe care ți-o dă viața. Și împlinirea vieții noastre e viața cu Dumnezeu. E viața ascetică, e viața Bisericii, e viața cu Dumnezeul mântuirii noastre.

[13] Iar porunca iertării vrăjmașilor e în legătură cu porunca ultimă a Evangheliei: cu porunca milosteniei. Pentru că în versetul ultim al Evangheliei de azi, Domnul ne poruncește: „Fiți milostivi [Γίνεσθε οἰκτίρμονες], precum și Tatăl vostru milostiv este [καθὼς καὶ ὁ Πατὴρ ὑμῶν οἰκτίρμων ἐστίν]!” [Lc. 6, 36, BYZ]. Și când începi să dai mâncare oamenilor, îți dai seama că nu poți să excluzi pe unii și să dai doar unora. Pentru că milostenia e pentru toți. Și cum rugăciunea pentru toți e milostenie pentru toți, nu te poți ruga doar pentru unii. De aceea, dacă te rogi pentru toți, trebuie să îi ierți pe toți. Și dacă îi ierți pe toți, atunci îi ajuți pe toți.

[14] – Unde e Biserica? Ce face Biserica când nouă ne-a luat casa apa, când nouă ne-a ars casa, când noi n-avem loc de muncă?

– Biserica e aici, în mijlocul lumii! E aici unde a fost de la început și este viața cea dumnezeiască a lumii! Și rolul ei fundamental e să ne apere de realele calamități și acelea sunt păcatele noastre. Calamitățile „naturale” sunt urmările păcatelor noastre, pentru că, la drept vorbind, ele sunt calamități spirituale. Când Dumnezeu ne mustră prin diverse dezastre, El ne cheamă la pocăință, adică la Biserică. Și Biserica e aici, în mijlocul lumii! Dar tocmai pentru că Îl trecem cu vederea, pentru că trăim ca și când El nu ar exista, El ne amintește din când în când că El conduce lumea și nu noi.

[15] Nici nu ne putem imagina ce ar însemna ca Dumnezeu să ne pedepsească fiecare păcat imediat ce noi l-am face. Dar El nu face asta, pentru că „Domnul [este] îndelung răbdător și mult milostiv și adevărat [Κύριος μακρόθυμος καὶ πολυέλεος καὶ ἀληθινός]” [Numerele 14, 18, LXX]. Noi, ca niște copii prostuți, greșim iar și iar. Iar El așteaptă îndelung pocăința noastră, pentru că dorește mântuirea noastră. Pentru că scopul Lui nu e să ne pedepsească, ci să ne iubească! Scopul părinților nu e să ne persecute, ci să ne educe! Și, în timp, înțelegem ce mare rol joacă educația în viața noastră, educația pe care am început-o în copilărie.

[16] Dar când cineva folosește în mod calificat expresia „dezastre naturale”, el spune că dezastrele n-au nimic de-a face cu Dumnezeu, pentru că nu există Dumnezeu. El crede în mitologia evoluționistă, care l-a învățat că lumea a apărut spontan, de la sine, că n-a creat-o nimeni și că tot ce se petrece pe lume se petrece la întâmplare. Dar dacă totul e întâmplător, dacă dezastrele n-au niciun sens, dar totuși se petrec, și credem că așa stau lucrurile, de ce mai cerem ajutor medical sau religios? De ce mai cerem ajutor, dacă dezastrele sunt implacabile? Și ce rost are să ne salvăm viața, dacă și așa vom muri și vom pieri definitiv?

[17] Numai că ideologia nu ține de foame! Omul vrea să trăiască, nu vrea să moară, nu vrea nici să sufere, dar dacă nu crede în Dumnezeu, el nu se pregătește deloc pentru viața veșnică. Pentru că el crede în minciuna că totul se termină pe buza gropii. Falsa gnoseologie îți distruge viața. Crezi într-o minciună și asta te omoară veșnic. Tocmai de aceea, creștinul învață de la Dumnezeu ce trebuie să facă cu viața lui pentru ca să nu ajungă un ratat. Și ce înseamnă a fi un om ratat? Înseamnă a fi un om neîmplinit. Și cum omul se împlinește numai în viața lui cu Dumnezeu, numai gnoseologia teologică e cea care te mântuie.

[18] Creștinul merge la Școală, învață acolo teoria evoluționistă despre apariția lumii, dar el nu o crede. El crede ce spune Dumnezeu despre Sine și despre creația Lui. Acest basm e la fel de „credibil” pentru noi ca și basmele religiilor păgâne. Mă uit pe Netflix, văd tot felul de filme fantasmagorice și le cred „la fel de mult” și pe ele. Pentru că nu pot să pun pe picior de egalitate Revelația dumnezeiască cu știința umană. Secolul ăsta oamenii de știință spun una, peste trei secole vor spune alta. Știința adevărată e pe bază de dovezi. Și, mai presus de toate, știința reală poate duce numai la Dumnezeu. Pentru că atunci când cercetezi lumea lui Dumnezeu, Îl vei găsi peste tot în lumea Lui.

[19] De ce să fiu milostiv?! Dar ca să fiu milostiv, trebuie să fiu mai întâi om bun. Și omul bun e omul duhovnicesc. Orice om dăruie mai mult sau mai puțin, dar omul duhovnicesc dăruie cu adevărat, pentru că el le dăruie pe toate cu pecetea harului. Le dăruie pe toate dimpreună cu rugăciunea sa, cu iubirea sa, cu dorința de schimbare reală a omului. Când Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu mi-a dăruit opera sa manuscriptică, el mi-a dăruit o mare comoară, un mare dar dumnezeiesc, pentru că mi-a dăruit și rugăciunea și dragostea și din slava lui Dumnezeu aflată în el. Mi-a dat un dar prin care el însuși a rămas în mod fundamental în viața mea. De aceea, a dărui înseamnă a te dărui celuilalt și nu doar a da un dar banal cuiva.

[20] Și vedem acest lucru, la modul fundamental, în întruparea Domnului! El nu a venit să ne dea ceva, ci să ne dea pe Sine. Și dacă Îl primești pe El, atunci ai apetență și pentru oameni. Reala teologie te face să îl iubești cu adevărat pe om, pentru că Îl întâlnești cu adevărat pe Dumnezeu. Dumnezeu te face să iubești oamenii, pentru că El îi iubește veșnic. Și oamenii pot fi iubiți cu adevărat, pentru că Dumnezeu, în relația cu Sine, ne umple pe noi de iubirea Lui pentru oameni.

[21] Dar când ești iubit de cineva, atunci nu te lepezi de Crucea ta, ci o trăiești împreună cu cel care te iubește. Îmi iubesc soția și când e cu mine și când nu e cu mine. Dar iubirea mea nu o poate scăpa de durerile ei menstruale, nu o poate scăpa de oboseala ei, nu o poate scăpa de ispitele ei. Iubirea mea e patul ei, o susțin mereu, sunt cu ea mereu, dar ea trebuie să își ducă Crucea de una singură pentru ca să se împlinească. Eu cu Crucea mea, ea cu Crucea ei, și le ducem împreună. De aceea, nu trebuie să ceri de la Stat, de la Biserică, de la Școală ceea ce trebuie să faci tu însuți. Pentru că și atunci când te îmbogățești, nu te mai gândești la alții, să ajuți și pe alții, ci doar la tine.

[22] Nu, individualismul nu e soluția pentru viața în societate! Ai nevoie mereu de alții. Viața în Biserică te învață că ai nevoie de toți oamenii în viața ta. Fiecare are rostul său în societate. Și trebuie să îi punem pe oameni în evidență pentru ca să vedem cu ce pot ajuta societatea noastră. Căci fiecare dintre noi, iubiții mei, avem binele de care au nevoie toți. Fiecare să facă ceea ce știe să facă! Să fim autentici în tot ceea ce facem! Pentru că societatea în ansamblu are nevoie de specializările noastre, de hobbyurile noastre, de îndeletnicirile noastre. Amin!