Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Author: Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș (Page 1 of 2012)

Reîntoarcere la Nichita [91]

„Pricina ochiului nu este lacrima/ ci vederea”, spune Nichita (Patru afirmații în sprijinul realului). Și ca și cum ar fi preîntâmpinat un protest în numele logicii, pentru logica sa inversată, a adăugat: „Nu,/ să nu confunzi niciodată/ ceea ce este real cu ceea ce este adevărat”.

Realitatea ține de ceea ce se poate percepe cu simțurile, adevărul este mai presus și nu de puține ori el poate fi tocmai inversul a ceea ce pare a fi realitatea, într-o percepție superficială.

„A iubi este real,/ iubirea este un adevăr”, spune poetul. A iubi este un fapt real, care se exprimă în acte care se văd, iubirea este un adevăr permanent al sufletului.

După cum spuneam ceva mai sus[1], îl vedem, însă, pentru prima dată pe Nichita copleșit de frica morții: „M-a încercat un sentiment/ ca o apăsare/ când niciodată avusesem greutate./ Mai târziu am știut că el era frica” (Blândele și ferocele activități ale însuflețitelor și neînsuflețitelor).

Și aceasta s-a întâmplat după ce „deodată gândul mi s-a schimbat în vedere/ și ea a început să mă doară/ ca o dezmorțire./ Un fel de creștere de picior/ pentru salt pe secundă”.

Iar frica de acest salt îl cutremură și îl tulbură: „lumina/ menită este punctului. /…/ și pentru că deodată avem început și vom avea sfârșit/ sentimentul numit frică ne-a dăruit cu guri/ sentimentul numit unu ne-a îmbrăcat în făpturi. // De ce ne-o fi trebuit nouă lumina/ și ce este această ruptură numită lumina?/ De ce a trebuit să devenim puncte/ când nefiind eram totul”. Interogația se transformă în punct, în cugetare aflată în suspensie, spânzurată de golul neliniștii.

„Câtă singurătate/ a fi”, exclamă el.

Și „ce singurătate/ să nu înțelegi înțelesul/ atunci când există înțeles. /…/ Dar să nu-nțelegi/ când nu există înțeles /…/ o singurătate a singurătății!” (Hieroglifa).

Și totuși poetul întrevede cum ar putea trece hopul neînțelesului și cum ar putea învinge singurătatea singurătății: „Întunecând întunericul,/ iată/ porțile luminii” (Haiku).

Însingurând singurătatea, iată porțile Raiului, putem zice, imitându-i formula.

Nichita se consideră un constructor al misterului, al tainei („Eu construiesc misterul/ nu îl admir”) – în poemul Defăimarea răului – , ca cel care zidește, prin poezie, casa tainei sufletului său („Fac cărămidă pentru zid de casă/ cuvântul care-l zic e pus pe masa/ și de mâncare este”). De aceea, cel ce a zidit ceva în timpul vieții sale are nădejdea că, împreună cu ai săi, „mai liniștiți decât în toată viața noastră/ culoare fi-vom și albastră”.

Vânătoarea (ne)cuvântului care trebuie pus pe masa de mâncare devine: Săgetarea cerbului stretin și harponarea peștelui Vidros (titlul unui poem).

Astfel: „Haideți, vă zic, să vânăm cerbul stretin/ schimbându-ne timpul și răsucindu-ne secundele! /…/ Din oasele lui să ne facem stâlpi de casă/ din pielea lui să ne facem acoperișe/ iar carnea lui s-o mâncăm înlăuntru/ la nuntă. /…/

Haideți, vă zic, să pescuim peștele Vidros/ îndreptându-ne timpul și întinzând secunda/ ca apa vărsată pe lespede,/ iar ziua s-o lungim peste noapte! /…/ Din oasele Vidrosului să ne facem stâlpi de casă/ și din solzii lui, șindrilă,/ iar carnea lui s-o mâncăm înlăuntru/ la nuntă, vă zic”.

E o vânătoare a cuvântului cu sens arhaic de întemeiere, dar care trebuie înțeleasă cu sens spiritual: cuvântul vânat trebuie să îi fie casă și hrană.

Și nu numai atât, ci el însuși trebuie…să se schimbe în cuvânt: „Vine focul, îmi zise, fii atent vine focul /…/ – Schimbă-te în cuvinte, mi-a zis Daimonul,/ repede, cât mai poți să te schimbi! /…/ schimbă-te în cuvinte, repede, cât mai e timp!” (Daimonul meu către mine)[2].


[1] Sau aici:
http://www.teologiepentruazi.ro/2017/04/01/reintoarcere-la-nichita-85/.

[2] A se vedea mai sus comentariul meu. Sau aici:
http://www.teologiepentruazi.ro/2009/05/31/apocalipsa-in-ochiul-lui-nichita-si-despre-ce-trebuie-sa-lasi-in-urma-ta/.

Eminescu: între modernitate și tradiție [61]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Ne întoarcem la versurile din Memento mori:

Solomon, poetul-rege, tocmind glasul unei lire
Și făcând-o să răsune o psalmodică gândire,
Moaie-n sunetele sfinte degetele-i de profet;
El cânta pe împăratul în hlamidă de lumină,
Soarele stătea pe ceruri auzind cântarea-i lină,
Lumea asculta uimită glasu-i dulce și încet.

Este primul elogiu dedicat poeziei, urmat doar de cel – în timbru eshatologic – adresat lirei lui Orfeu. Regele David (tot rege-poet), de asemenea se acompania cu „arfa-i sunătoare”.

Până când vine momentul captivității babilonice „și de sălcii plângătoare/ Cântărețul își anină arfa lui tremurătoare” (a se vedea Ps. 136, adesea citat în varianta versificată a lui Dosoftei: „La apa Vavilonului,/ Jelind de țara Domnului,/ Acolo șezum și plânsăm[1]/ La voroavă ce ne strânsăm,/ Și cu inemă amară,/ Prin Sion și pentru țară,/ Aducându-ne aminte,/ Plângeam cu lacrămi hierbinte./ Și bucine ferecate/ Lăsam prin sălci aninate”).

Arfa sau lira devine simbolul pentru „psalmodica gândire”[2], care, prin Dosoftei, ne-a dăruit prima operă poetică de proporții din literatura română. În afară de poeții-regi nu mai este amintit, între poeți, în Memento-ul eminescian, decât Orfeu, portretizat când deja cotul în razim pe-a lui arfă sfărâmată… / Ochiu-ntunecos și-ntoarce și-l aruncă aiurind”.

Însă imaginea cerului ca un cort sau ca o catapeteasmă ori a universului ca un templu rămâne esențială. Așa percepea Antim Ivireanul lumea şi înfățișa cosmosul ca pe o icoană a Bisericii universale – „lumea care să chiamă trup, adecă Beserica lui Hristos”[3]­ –, căutând să o picteze astfel. Căci „Beserica aceia era închipuirea ceriului”[4]. Definiție care secondează fidel tradiția patristică: „Sfânta Biserică a lui Dumnezeu este chip şi icoană a întregului cosmos, constătător din ființe văzute şi nevăzute, având aceeași unitate și distincție ca și el”[5].

Acest statut eclesial al arhitecturii cosmice, pe care îl configura și Heliade în Anatolida, îl susținuse și Alphonse de Lamartine, pe filiera patrologiei pe care Eminescu o recunoștea neîndoielnic în versurile poetului francez, fiind parte integrantă și din tradiția sa, precum și reproșul la adresa cecității contemporanilor: „L’univers est le temple, et la terre est l’autel;/ Les cieux en sont le dôme: et ces astres sans nombre /…/ Sont les sacrés flambeaux pour ce temple allumés”… (La prière); „Nature! firmament! L’oeil en vain vous contemple; / Hélas! sans voir le Dieu, l’homme admire le temple” (Dieu).

Eminescu este un „poet la care se poate observa o permanentă nostalgie a geometriei ordonatoare a templului. […] La Eminescu (și la contemporanii săi), frecvența cu care templul apare în imagistica poetică indică prezența unei stabilități, a unui echilibru ce n-a fost încă alterat”[6].

Corespondeța templu-univers sau templu-spirit/ suflet apare, în viziuni impresionante, în contexte eshatologic-funerare, în Memento mori, Melancolie, Scrisoarea I, Andrei Mureșanu și ea ordonează ceea ce pare o dezintegrare haotică (cred că indică tendința poetului de a se delimita de o astfel de concepție, opoziția sa față de acest deznodământ, iar semnificațiile ating profunzimi nebănuite):

Stele cad şi în cădere alte lumi rup cu lovire;
Într-a cerurilor domă tunetele să vuiască
Ca mari clopote de jale, fulgere să strălucească
Ca făclii curate, sfinte pe pământu-nmormântat.

Marea valur’le să-şi mişte şi să tremure murindă,
Norii, vulturii mariùmbrii, a lor aripi să-şi aprindă,
Fulgeri rătăciţi s-alerge spintecând aerul mort;
În catapeteasma lumii soarele să-ngălbenească,
Ai pieirii palizi îngeri dintre flacăre să crească
Şi să rupă pânz-albastră pe-a cerimei întins cort.

Fulgerele să îngheţe sus în nori. Să amorţească
Tunetul şi-adânc să tacă. Soarele să pâlpâiască,
Să se stingă… Stele-n ceruri tremurând să cadă jos:
Râur’le să se-nfioare şi-n pământ să se ascunză
Şi să sece-a lumei faţă, să se facă neagră. Frunze
Galbene, uscate, cerul lumile să-şi cearnă jos.
Moartea-ntindă peste lume uriaşele-i aripe:
Întunericul e haina îngropatelor risipe [ruine].

(Memento mori)

*

Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist și roș
Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoși,
Cum planeții toți îngheață şi s-azvârl rebeli în spaț’
Ei, din frânele luminii şi ai soarelui scăpați;
Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit,
Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit…

(Scrisoarea I)

*

 O! de-aș vedea furtuna că stelele desprinde,
Pe cer talazuri mândre înalță și întinde,
Și nourii ca sloiuri de gheață aruncate,
Sfărmându-se de-a sferei castele înstelate

 ­Cerul din rădăcină nălțându-se decade,
Târând cu sine timpul cu miile-i decade,
Se-nmormântează-n caos întins fără de fine,
Zburând negre și stinse surpatele lumine.

Văd caosul că este al lumilor săcrii,
Că sori mai pâlpâi roșii, gigantice făclii,
Şi-apoi se sting. ­ Nimicul, linţoliu se întinde
Pe spaţiuri deşerte, pe lumile murinde!

(Andrei Mureșanu)

*

Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,
Prin care trece albă regina nopții [luna] moartă. –
O, dormi, o, dormi în pace printre făclii [stele] o mie
Şi în mormânt albastru [al cerului] și-n pânze argintie [norii],

În mausoleu-ţi mândru, al cerurilor arc,
Tu adorat şi dulce al nopților monarc! /…/

Biserica-n ruină
Stă cuvioasă, tristă, pustie şi bătrână,
Şi prin fereste sparte, prin uşi ţiuie vântul –
Se pare că vrăjeşte şi că-i auzi cuvântul –
Năuntrul ei pe stâlpii-i, păreţi, iconostas,
Abia conture triste şi umbre au rămas; /…/

Credința zugrăvește icoanele-n biserici –
Şi-n sufletu-mi pusese poveștile-i feerici,
Dar de-ale vieţii valuri, de al furtunii pas
Abia conture triste şi umbre-au mai rămas.

(Melancolie)

După cum se poate observa, predomină imaginile sepulcrale proiectate asupra cosmosului. Semnificațiile romantice ale ruinelor (ruinele interioare sau ruinele lumii) sunt cunoscute (chiar mai înainte, John Milton, în Paradisul pierdut, îi vedea pe demoni prăbușindu-se ca „hideous ruin”).

Ruina Bisericii are drept consecință ruinarea sufletului: din „Biserica-n ruină /…/ Abia conture triste şi umbre au rămas”, la fel: „Și-n sufletu-mi /…/ Abia conture triste și umbre-au mai rămas”.

Iar ruina sufletului omenesc determină risipa/ ruina[7] universului așa cum îl știm. Eminescu imaginează, în mod alegoric, cum în Biserica cerului se slujește înmormântarea pământului („Într-a cerurilor domă tunetele să vuiască/ Ca mari clopote de jale, fulgere să strălucească/ Ca făclii curate, sfinte pe pământu-nmormântat”), iar apoi însăși catapeteasma acestei Biserici siderale se sfâșie („În catapeteasma lumii soarele să-ngălbenească,/ Ai pieirii palizi îngeri dintre flacăre să crească/ Şi să rupă pânz-albastră pe-a cerimei întins cort”).

De aceee, esențială este corespondența între viziunea eshatologică și melancolia/ deprimarea sau destrămarea spirituală pe care o resimte.

Se potrivește versurilor de mai sus observația care s-a făcut poeziei lui Arghezi: „Imaginea dominantă a naturii este aceea a unei biserici, împodobite somptuos pentru ritualul morții”[8].

Elemente concrete ale corespondenței eclesiale sunt: catapeteasma (cerul cu icoanele stelelor)/ cortul, făcliile (luminătorii cerești sau fulgerele), clopotele, doma însăși (un echivalent neologic al casei din literatura veche care semnifică atât biserică, dar și cosmos) sau mausoleul.

Paradoxală este însă ordinea imprimată și în final – care statutează aparent lipsa unei raționalități/ coerențe a devenirii lumii – faptul că tocmai sfârșitul pare a fi structurat într-o ordine corelativă genezei.

Explicația este amplă și dificil de dedus, dar vom încerca să o expunem în continuare.


[1] Îl evocă și Nichita Stănescu într-un poem: „Plânsem cât plânsem, apoi șezum/ ca să renaștem din nou” (Mâna cu cinci degete din vol. Oul și sfera).

[2] Elena Tacciu era de altă părere: „simbolismul lirei și al harpei, preluat de întregul lirism romantic, el va avea și la Eminescu configurări ossianice”, cf. Romantismul românesc…, vol. I, op. cit., p. 371. Dar și Ossian, după Heliade, era „orb ca Homer” și „profet ca David”, cf. Idem, p. 353.

[3] Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 124. [4] Idem, p. 42.

[5] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mystagogia (Cosmosul şi sufletul, chipuri ale Bisericii), introducere, traducere, note şi două studii de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2000, p. 15.

[6] Mircea Scarlat, Istoria poeziei…, vol. II, op. cit., p. 64-65.

[7] Poetul utilizează termenul risipă cu sensul din limba și literatura română veche: ruină („Întunericul e haina îngropatelor risipe [ruine]).

[8] Roxana Sorescu, Interpretări, Ed. Cartea Românească, București, 1979, p. 69.

Predică la Duminica a 3-a după Paști [2017]

Iubiții mei[1],

după ce am fost încredințați de învierea reală și transfiguratoare a Domnului prin mărturia Sfântului Apostol Tomas, în duminica de astăzi avem lecția profundă a uceniciei și a prieteniei duhovnicești. Pentru că Sfintele Femei Mironosițe, astăzi pomenite, sunt Ucenicele Domnului și, în același timp, prietenele Sale cele mai bune. Căci ele, înconjurând-o cu toată evlavia și dragostea pe Născătoarea de Dumnezeu, au fost cele care au cumpărat miruri ca să ungă trupul Său, așa după cum era tradiția iudaică, și au venit împreună cu Maica Lui la mormânt. La mormântul cel purtător de viață, pentru că trupul Hristosului mântuirii noastre a zăcut în mormânt pentru noi.

Și ele, cu toatele, au venit la mormântul Lui cu aceeași dragoste cu care Îl ascultaseră și Îl slujiseră și Îl iubiseră în timpul slujirii Lui celei mântuitoare pentru noi. Pentru că Îl iubeau cu „dragoste fierbinte”[2] și Îi „slujeau lui Hristos și Ucenicilor Lui din avutul lor”[3]. Adică casa lor, banii lor și ele însele se puseseră la picioarele Domnului și Îi slujeau Lui cu toată ființa lor, pentru că înțeleseră faptul că misiunea lor e aceea de a-L ajuta pe El în marea și preasfânta Lui lucrare răscumpărătoare și mântuitoare pentru întreaga umanitate.

De aceea, când acum, în Biserică, Dumnezeu îi luminează pe anumiți credincioși la aceeași raportare față de Biserică și de Slujitorii ei, pe aceia Dumnezeu îi face profund sensibili și atenți la viața Bisericii și la nevoile ei și ale Slujitorilor ei bisericești. Căci ei înțeleg să ajute Biserica lui Hristos cu banii lor, cu munca lor personală în Biserică, cu darurile lor duhovnicești, intelectuale și trupești și cu relațiile pe care le au. Adică înțeleg să se facă ucenici ai Domnului în ziua de azi, care au râvna Bisericii lui Hristos, râvna de a construi Biserici, de a le înfrumuseța și de a-i ajuta pe Preoții Bisericii în propovăduirea și lucrarea lor sacramentală, administrativă și pastoral-misionară.

Așadar, Sfintele Femei Mironosițe, înconjurând-o pe Maica lui Dumnezeu în durerea ei cea mare, au venit la mormântul Domnului ca la un mort, ca să ungă trupul Lui cu miresme și au avut parte de o mare bucurie și de cutremurare sfântă. Pentru că au avut parte de marea revelare a Învierii Domnului, făcută prin Îngerii Lui. Căci doi Îngeri ai Domnului, sub chipul a doi bărbați [Lc. 24, 4], le-au spus aceste lucruri Sfintelor Femei: „De ce căutați pe Cel viu cu cei morți [Τί ζητεῖτε τν Ζῶντα μετὰ τῶν νεκρῶν]? Nu este aici, ci a înviat [Οὐκ ἔστιν ὧδε, ἀλλ᾽ γρθη]! Aduceți-vă aminte cum v-a spus vouă, încă fiind în Galilea [μνήσθητε ὡς ἐλάλησεν ὑμῖν, ἔτι ὢν ἐν τῇ Γαλιλαίᾳ], zicând că [λέγων ὅτι] «Trebuie [ca] Fiul omului să fie dat întru mâinile oamenilor celor păcătoși [δεῖ τὸν Υἱὸν τοῦ ἀνθρώπου παραδοθῆναι εἰς χεῖρας ἀνθρώπων ἁμαρτωλῶν], și să fie răstignit [καὶ σταυρωθῆναι], și a treia zi să învieze [καὶ τῇ τρίτῃ ἡμέρᾳ ἀναστῆναι]». Și și-au adus aminte de cuvintele Lui” [Lc. 24, 5-8, BYZ].

…Dar și-au adus aminte de cuvintele Lui, pentru că inima lor era o bibliotecă vie. Ele însele erau biblioteci ambulante, care păstrau cu sfințenie toate cuvintele Domnului, indiferent dacă le înțelegeau întrucâtva sau ele, cuvintele Lui, erau tainice pentru ele. Pentru că teologia lui Dumnezeu ne depășește cu mult, chiar dacă noi o înțelegem întrucâtva. Însă fiecare dintre noi, ca și Sfintele Femei Mironosițe, trebuie să citim și să ascultăm teologia Bisericii la Slujbe și să păstrăm totul în inima noastră. Așteptând, bineînțeles, ca Dumnezeu să ne lumineze asupra lor, a celor pe care le-am citit sau auzit în predica și slujirea Bisericii. Și aceasta trebuie să o facem având conștiința că teologia Bisericii e revelarea prea-iubitoare a lui Dumnezeu către Biserica Sa, pe care noi trebuie să o îmbrățișăm cu toată ființa noastră. Pentru că, dacă devenim și noi biblioteci vii, ambulante, personale ale teologiei Bisericii, ajungem să fim o cugetare continuă la voia Domnului. Iar cine cugetă la poruncile și la faptele și la minunile Lui cu lumea, acela e umplut de râvna făptuirii, de râvna dragostei pentru Casa lui Dumnezeu, pentru Biserica Sa, și pentru mântuirea întregii lumi. Pentru că Dumnezeu e căutarea și dorul lui în viață.

Și ce au făcut Sfintele Femei, dacă și-au adus aminte de cuvintele Lui? Le-au crezut pe ele! Au crezut că ele s-au împlinit! Au crezut revelarea lui Dumnezeu prin Îngerii Lui! Au crezut că Iisus Hristos, Domnul lor și al întregii umanități, a înviat din morți a 3-a zi, așa după cum El Însuși ne-a profețit!

Și prin asta, ele au devenit martore ale Învierii Lui. Primele lui martore. Căci, după cum știți, încredințarea Sfântului Tomas s-a petrecut la 8 zile după învierea Lui [In. 20, 26]. Pe când încredințarea Sfintelor Femei Mironosițe, care erau conduse de către Maica Domnului, s-a făcut chiar în ziua învierii Sale. De aceea trebuie să subliniez faptul că ele, Sfintele Femei Mironosițe, au fost primele care au primit marea revelație a învierii Lui cea de a 3-a zi. Și nu numai prin Îngeri s-au încredințat de învierea Lui, ci Maica Domnului și Sfânta Maria Magdalini [Mt. 28, 1], care erau pline „de frică și de bucurie mare [φόβου καὶ χαρᾶς μεγάλης]” [Mt. 28, 8, BYZ] după vestirea îngerească, alergând să le vestească Ucenicilor învierea Lui [Ibidem], au fost întâmpinate de El, Care le-a zis: „Bucurați-vă [Χαίρετε]!”[Mt. 28, 9, BYZ].

Pentru că Iisus Hristos, Cel înviat din morți, nu ne-a chemat la o viață plină de remușcări și de tristețe, ci la o viață plină de bucurie și veselie dumnezeiască. Pentru că El, Cel înviat din morți, Care a învins în mod desăvârșit păcatul și moartea în umanitatea Lui cea transfigurată, cea plină de slava Lui cea dumnezeiască, ne cheamă și pe noi să trăim asceza, durerea Crucii Lui, în mod continuu, dar îmbinate cu bucuria și veselia Învierii Lui cea de a treia zi. Căci durerea continuă sleiește trupul de putere și de bucurie pentru viață. Însă asceza îmbinată cu bucuria sau bucuria sfântă trăită în mijlocul necazurilor, a durerilor și a frământărilor de tot felul înseamnă o viață cu Dumnezeu, o viață la bine și la greu cu Dumnezeu, care ne înnoiește și ne sfințește și pe noi în mod continuu.

Pentru că, adesea, se bate moneda experienței. Cei trecuți prin viață își mărturisesc experiența lor de viață începătorilor, adică copiilor și tinerilor. Și e normal să fie așa și bine se face când cei maturi le vorbesc celor tineri, din suflet, despre drumul lor prin viață și despre bogata experiență pe care au acumulat-o! Însă, dacă „școala vieții” poate da detalii despre răutatea și perversitatea lumii, dar și despre cei buni din lume, pe care i-a întâlnit în viață, academia duhovnicească a vieții duhovnicești, adică cei Cuvioși ai Lui, trebuie să dăruie celor tineri și copiilor mărturia autentică despre trăirea cu Dumnezeu. Despre cum au trăit ei, cei care L-au iubit pe Dumnezeu și au împlinit voia Lui, despre cum și-au păstrat ei prospețimea inimii și bărbăția minții în această lume și despre cum s-au umplut de slava lui Dumnezeu.

Căci orice om în vârstă și bătrân sau foarte bătrân are experiență de viață din care poate să dăruie. Dar nu orice om are și experiență duhovnicească reală din care poate să dăruie. Tocmai de aceea, adevărata dăruire, dăruirea mântuitoare, e când dărui experiență teologică și duhovnicească, când dărui cuvinte vii oamenilor, și, în același timp, îi umpli pe ei de slava lui Dumnezeu, care domnește în toată ființa ta.

Pentru că cuvintele noastre nu pot fi disociate de faptele noastre, după cum cuvintele Lui, în inimile Sfintelor Femei Mironosițe, erau unite cu iubirea și ascultarea față de El. Căci ele se raportau la El cu toată ființa lor, iubindu-L integral, nu iubindu-I numai cuvintele, adică predicile Sale. Ci ele, prin predicile și minunile și faptele Lui, pe care le-au văzut, s-au îndrăgostit în mod deplin și pentru totdeauna de persoana Lui, și de aceea Îi slujeau Lui cu toate ale lor și cu tot ceea ce ele erau.

De ce? Pentru că L-au înțeles și L-au iubit. Pentru că nu poți iubi pe cineva, decât dacă îl înțelegi și îl apreciezi și inima ta se umple din cauza frumuseții și adâncimii vieții sale. Și dacă îl iubești, atunci îl și urmezi, mergi pe mâna lui, ai încredere în el, pentru că viața lui e verticală, viața lui te umple, viața lui te inspiră și pe tine la o viață mare.

De aceea, mesajul îngeresc a fost receptat și crezut imediat de către ele. Pentru că numai cine se încredințează imediat de o mare veste, aleargă…ca să vestească și altora marea veste. Iar Sfântul Matteos, prin sublinierea faptului că ele „au alergat să vestească Ucenicilor Lui [ἔδραμον ἀπαγγεῖλαι τοῖς μαθηταῖς Αὐτου]” [Mt. 28, 8, BYZ], a vrut să ne arate cum crede adevăratul om iubitor de Dumnezeu. El crede imediat când i se spune adevărul! El nu pune la îndoială revelația! El nu vrea să sucească, să răstălmăcească, să denigreze cuvintele Domnului și ale Sfinților Lui, ci el le crede, pentru că are nevoie de ele. O nevoie capitală, ca de masa de fiecare zi.

Căci adevărul dumnezeiesc, revelat, e aerul adevăratului om iubitor de Dumnezeu. E respirația lui clipă de clipă. Adevărul Lui este adevărul nostru, al vieții noastre. Și noi suntem cineva înaintea Lui în măsura în care am întrupat adevărul Lui. În măsura în care adevărul Lui a devenit adevărul nostru, viața Lui a devenit viața noastră, iar El, prin slava Lui, locuiește în noi și ne sfințește pe noi.

Dar dacă credem că cuvintele noastre trebuie să fie într-un fel anume, într-un fel „plăcut” oamenilor, pentru ca să plăcem lor și să fim pe buzele tuturor, iar viața noastră se află în contradicție cu cuvintele noastre, atunci suntem farisei. Suntem niște impostori. Pentru că, în primul rând, nu-i mințim pe alții (lucru ușor de făcut, dacă ai puțină „experiență” a oamenilor), ci ne mințim pe noi înșine. Iar minciuna nu e niciodată „nevinovată” și nici nu e lipsită de urmări rele, ci întotdeauna minciuna e o rănire interioară, e o deformare interioară a noastră.

Căci atunci când mințim, ne mințim pe noi înșine și ne intoxicăm cu propria noastră dorință de „a plăcea oamenilor”…

…Eram la un stand de pantofi și i-am spus vânzătoarei că am nevoie de niște pantofi mai largi în părți și cu pielea mai moale, pentru că au început să mi se umfle tălpile și venele de la mersul mult și mă bat pantofii. Și ea îmi spune imediat că știe problema mea, pentru că e și problema ei. Și îmi arată urmele de răni de la picioare. „Le-am făcut în trei ore de mers pe tocuri, în noaptea de Înviere! Mai bine nu mă mai încălțam cu ei, dar soțu’ așa a vrut”…

Și dacă ne uităm în mod exclusiv la ceea ce vor alții și nu la ceea ce vrem noi, ajungem să trăim o viață falsă, pentru că nu ne trăim propria noastră viață. Pentru că propria noastră viață înseamnă propriile noastre alegeri, propriile alegeri care ne împlinesc, iar nu să alegem ceva pentru că așa place „opiniei publice” sau „lumii”.

Însă Sfintele Femei Mironosițe L-au ales pe Dumnezeu! Au ales să se îndrăgostească iremediabil de El, să Îl iubească cu dragoste dumnezeiască, cu dragostea sfântă și să Îi slujească Lui cu orice preț, cu orice risc. Ele nu au ales o modă. Nu au ales de ochii lumii, ci, dimpotrivă, au ales o cale care, în ochii tuturor, „le dezavantaja”, le expunea la oprobriul public.

Căci atunci, la începutul Bisericii, a fi creștin înseamna a fi „un eretic”, „un nebun”, „un om care nu își vrea binele și i s-a urât cu viața”. Fiindcă, dacă erai evreu și te converteai la viața Bisericii, evreii te considerau „un apostat”, iar dacă erai păgân și deveneai creștin, păgânii te considerau „un necredincios”. Și te persecuta toată lumea, pentru că tu erai „un sectar”, erai „un dus cu pluta” pentru ei.

Acum, după 21 de secole de Creștinism, când avem toată libertatea de a ne mărturisi credința și de a ne trăi viața creștinește, viața noastră socială, publică, e dulceață pe pâine pentru noi. Pentru că e o viață constituțională. Statul ne aprobă modul nostru de a fi și de a ne manifesta și ne sprijină în demersu- rile noastre eclesiale. Biserica conlucrează și are parteneriate cu Statul, Statul finanțează Biserica, Statul garantează libertatea religioasă și de manifestare cultică.

Dar Biserica primului secol creștin a fost persecutată nemilos, inuman, în mod satanic de Imperiul Roman. Ea s-a aflat în afara legii timp de trei secole, până ce Sfântul Constantinus cel Mare, Părintele nostru, a dat libertate Creștinismului și și-a făcut din credința creștină propria lui credință și viață.

Acum, în postmodernitate, după acest pod de secole în care Biserica a fost persecutată în mod direct sau diplomatic, ea nu mai trăiește problema excluderii sociale, ci pe aceea a relevanței sociale. Pentru că lumea capitalistă, în care noi am intrat, valorizează Biserica nu în funcție de istoria, tradiția, sfințenia, veridicitatea și unicitatea ei pe pământ, ci de utilitatea ei publică. Adică, lumea banilor, lumea afacerilor, lumea intereselor partizane întreabă: „Ce produce Biserica? La ce mai folosește ea astăzi? Care e rostul ei în mod pragmatic?”.

Și capitalismul nu se așteaptă la adevărul suprem, la acela că „Biserica naște Sfinți, adică pe viitorii locuitori ai Împărăției lui Dumnezeu și pregătește umanitatea și întregul cosmos pentru transfigurarea finală a întregii creații”, ci pe el îl interesează dacă Biserica se poate transforma într-o „afacere profitabilă”. Pentru că Biserica este chemată de lumea capitalistă la a crea spații de educație, spitalicești, de agrement, de business.

Tocmai de aceea, Mănăstirile noastre, care vor să intre în circuitul turistic, încearcă să ofere spații cu regim hotelier pentru vizitatori, iar Biserica, în integralitatea ei, vrea să dezvolte turismul religios și să sporească numărul instituțiilor de învățământ, spitalicești și meșteșugărești cu caracter specific, pentru ca să se autofinanțeze. Pentru că problema banilor nu mai e una secundară, ci una principală în ecuația socială a zilelor noastre. Avem nevoie de bani, pentru a fi și a ne manifesta eclesial, dar, în același timp, trebuie să nu uităm cine suntem. Pentru că trebuie să legăm interior teologia și viața Bisericii de situația politică și socială în care Biserica trăiește și își desfășoară misiunea ei dumnezeiască.

Adică trebuie să fim realiști, să fim pragmatici, să învățăm să trăim în lumea de azi, dar, în același timp, noi trebuie să fim oameni teologici și duhovnicești. Trebuie să fim oamenii zilei de azi, dar și Sfinți ai lui Dumnezeu.

Pentru că scopul nostru în viață nu sunt afacerile pentru afaceri, nu sunt banii pentru ei înșiși, ci afacerile și banii și alinierea la standardele curente sunt numai coaja care ascunde fructul vieții noastre duhovnicești și sfinte.

Căci eu, ca Preot și Teolog trebuie să mănânc, să mă îmbrac, să îmi plătesc taxele și impozitele, să îmi întrețin familia. Dar, în același timp, scopul meu în viață nu e „să rezist” oricum sau „să fac” toate compromisurile pentru banii mei și pentru ca „să dau bine” la public, ci e acela de a-mi sfinți viața. Adică de a trăi creștinește, de a trăi frumos, de a lăsa o operă rotundă, închegată în urma mea și un exemplu care să inspire, în ciuda tuturor păcatelor și a neputințelor mele celor multe.

Iar dumneavoastră cred că doriți același lucru ca și mine: doriți să fiți în pace, să fiți sănătoși și bucuroși dimpreună cu familiile dumneavoastră, să aveți de toate, să puteți face lucruri bune și pentru alții și să vă simțiți împliniți. Căci împlinirea noastră, aici, pe pământ, e dublă: trupească și sufletească.

Iar atunci când mâncăm o mâncare bună și bem o băutură bună și suntem împreună cu cei iubiți ai noștri și toți suntem veseli și binevoitori, ne simțim bine sufletește și trupește. Dar când vrem să ne simțim bine și duhovnicește, atunci teologia Bisericii o mâncăm, curăția Bisericii ne inundă, de viața lui Dumnezeu ne umplem.

Iar eu și soția mea, din aceiași bani puțini pe care îi câștigăm, trebuie să cumpărăm și mâncare și cărți teologice, și haine și utilitare pentru online, trebuie să ne plătim taxele, dar și să facem milostenie din ei și să ne scriem cărțile, care sunt un dar pentru Biserică și pentru întreaga lume. Și nu am fi putut să facem toată această imensă muncă, dacă mulți oameni nu ne-ar fi ajutat și nu ne-ar ajuta în mod pragmatic.

Căci Sfintele Femei Mironosițe, în loc „să își piardă banii” pe miruri, ar fi putut „să nu se mai deranjeze” să se ducă la mormânt și „să își facă somnul” până mai târziu. Așa cum, de fapt, procedează mulți după moartea bunicilor, a părinților și a soților lor: le lasă mormintele de izbeliște și nu au chef să îi pomenească liturgic.

Însă ele au venit la Cel pe care Îl iubeau și, așa după cum s-au raportat la El în timpul vieții Sale pământești, așa s-au raportat și după moarte: cu aceeași dragoste. După cum noi ne trezim pe fiecare zi cu gândul să muncim în folosul tuturor, să predicăm, să scriem, să luminăm și să ajutăm oamenii. Căci nu ne culcăm până nu avem articole pentru a doua zi sau pentru mai multe zile la rând, lăsând pe locul doi casa și mâncarea și odihna noastră fizică.

Iar cei care se gândesc în mod real la noi doi, la mine și la soția mea, o fac în mod pragmatic și nu doar în rugăciune sau citindu-ne online sau scriindu-ne câte un comentariu. Pentru că ei, acești oameni de bine și sprijinitori ai vieții și ai muncii noastre online și ai operei noastre, suplinesc în mod faptic lipsurile noastre, cu bani, cărți, lucruri, mâncare…și le suntem recunoscători foarte mult pentru marea lor conștiință față de noi.

Însă, până în clipa de față, după cum ați constatat la nivel online, noi nu ne-am plâns de lipsurile noastre, le-am purtat cu demnitate, și, în ciuda lor, ne-am comportat ca și când „totul ar fi fost ok”. Am scris aproape zilnic, am editat carte după carte, am suportat toate mizeriile diverșilor „anonimi” care ne-au acuzat de câte în lună și în stele …dar am trecut și prin lipsuri enorme. Așa încât, eu scriam despre teologie mistică, despre vederi dumnezeiești și taine sfinte, dar aveam bani de trăit doar de pe o zi pe alta. Soția mea scria zeci de pagini de critică literară, dar nu avea decât două rânduri de haine, ca și mine. Pe care ni le-am spălat și le-am tot îmbrăcat și nu ne-am simțit deloc rău că nu am părut „la modă”.

Pentru că noi trăim modest, trăim ascetic, nu trăim „în puf”, dar toată viața noastră e pentru slujire, pentru creație, pentru dăruire. Iar zecile noastre de ore de studiu și de scris se văd în ceea ce am publicat, dar ele au avut și urmări practice copleșitoare: o mare oboseală, una cronică, ne-am îngrășat din cauza statului pe scaun la scris și nu pentru că mâncăm trei feluri de mâncare la fiecare masă, a început să ne cadă părul din cap, vederea ni s-a deteriorat și mai mult.

Mi-am pus ochelari la sfârșitul Masteratului, și atunci aveam -0, 5, iar acum am -4, 5 și nu știu dacă o să stagneze miopia mea. Transpir mult din cauza gândirii și creației continue, am nevoie de mâncare uneori în mod instant, pentru că mi se termină energia mentală ca pasta de la pix: când nu mă aștept, dar sunt împlinit pe fiecare zi.

Pentru că ne rugăm împreună în familie, scriem, Îi slujim împreună lui Dumnezeu, tot ce avem și suntem sunt pentru El, și de aceea înțelegem, pe măsura noastră, iubirea și dorul Sfintelor Femei Mironosițe pentru Domnul mântuirii noastre. Căci ele s-au trezit dis-de-dimineață, n-au putut să doarmă de dorul Lui, și au fost primele la mormânt. Și tocmai de aceea tot ele, primele, s-au bucurat să Îl vadă pe Domnul Cel înviat, Care le-a sfătuit să se bucure.

Căci pe ele și pe noi, El ne sfătuiește același lucru: Bucurați-vă întru Mine, căci Eu sunt Dumnezeul vostru! Bucurați-vă și nu vă mai faceți o mie de griji! Bucurați-vă și faceți voia Mea, și celelalte vi se vor adăuga vouă!

De aceea, și eu vă spun dumneavoastră: Bucurați-vă și vă încredeți în toate în Dumnezeul mântuirii noastre! Căci numai întru El putem să trecem marea acestei vieți și să ajungem la odihna Lui.

Hristos a înviat!

Bucurați-vă și vă veseliți duhovnicește că aceasta e viața pe care o cere Domnul de la noi! Amin.


[1] Începută în seara zilei de 27 aprilie 2017, zi de joi, la ora 21.07 și terminată a doua zi, la ora 10. 22, o zi de vineri, cu mult soare și cu 17 grade afară.

[2] Penticostar, ed. BOR 1999, p. 101.

[3] Ibidem.

Cum răspundeau Sfinții Apostoli Domnului

Noi știm că Domnul îi întâmpina pe Sfinții Săi Apostoli cu salutarea: Pace vouă! Dar nu știm cum Îi răspundeau ei.

În Viața și pătimirea Sfântului Apostol Marcu, ni se spune că, înainte de a fi mucenicit, rugându-se el (care fusese unul din cei 72), „Domnul nostru Iisus Hristos a venit la dânsul în chipul acela, când era cu ucenicii Săi, mai înainte de cruce și de îngropare, și a zis către dânsul: Pace ție, Evanghelistul Meu! Iar Sfântul Marcu a răspuns zicând: Pace și Ție, Doamne al meu, Iisuse Hristoase![1].


[1] Viețile Sfinților pe luna aprilie, Ed. Episcopiei Romanului și Hușilor, 1995, p. 316.

Iov, cap. 8, cf. LXX

1. Și răspunzând Baldad Safhitis [Βαλδαδ ὁ Σαυχίτης], zice:

2. „Până ce [când] vei spune acestea, [în] duhul cel cu multe cuvinte al gurii tale [πνεῦμα πολυρῆμον τοῦ στόματός σου]?

3. Oare Domnul va face nedreptate judecând sau Cel care a făcut toate [ὁ τὰ πάντα ποιήσας] va tulbura pe cel Drept?

4. Dacă fiii tăi au păcătuit înaintea Lui, [ei] au trimis în mână fărădelegea lor [ἀπέστειλεν ἐν χειρὶ ἀνομίας αὐτῶν].

5. Iar tu, ridică-te dis-de-dimineață către [σὺ δὲ ὄρθριζε πρὸς] Domnul Atotțiitorul rugându-te [Κύριον Παντοκράτορα δεόμενος]!

6. Dacă ești curat și adevărat [εἰ καθαρὸς εἶ καὶ ἀληθινός], îți va asculta ruga ta [δεήσεως ἐπακούσεταί σου] și îți va înapoia ție locuința dreptății [ἀποκαταστήσει δέ σοι δίαιταν δικαιοσύνης].

7. Atunci va [vor] fi puține cele dintâi ale tale, iar cele de pe urmă ale tale [vor fi] negrăit de multe.

8. Căci întreabă neamul cel dintâi și caută după neamul părinților [tăi]!

9. Căci de ieri suntem și nu știm. Căci umbră este viața noastră pe pământ [σκιὰ γάρ ἐστιν ἡμῶν ἐπὶ τῆς γῆς ὁ βίος].

10. Cu adevărat, nu aceștia te vor învăța și îți vor vesti și din inimă vor scoate cuvinte [καὶ ἐκ καρδίας ἐξάξουσιν ῥήματα]?

11. Oare crește papirusul [πάπυρος][1] fără apă sau se va înălța butomonul [βούτομον][2] fără băutură?

12. Încă fiind pe rădăcină și nu are să fie secerată? Mai înainte să bea toată iarba, [oare] nu se usucă?

13. De aceea, așa va [vor] fi cele din urmă ale tuturor celor care uită [voia] Domnului, căci nădejdea celui neevlavios va pieri.

14. Căci nelocuită va fi casa sa și păianjenul îl va izgoni [din] cortul său.

15. Dacă are să se sprijinească casa sa, nu are să stea, iar apucându-se el, nu are să rabde.

16. Căci umed este de soare [ὑγρὸς γάρ ἐστιν ὑπὸ ἡλίου] și din putreziciunea lui odrasla lui va ieși [καὶ ἐκ σαπρίας αὐτοῦ ὁ ῥάδαμνος αὐτοῦ ἐξελεύσεται].

17. Pe adunarea pietrelor va dormi și în mijlocul pietrelor ascuțite va trăi.

18. Dacă are să-l înghită[3], locul îl va minți pe el. Nu ai văzut acestea?

19. Că[ci] pieirea neevlaviosului așa [este]. Și din pământul altora va odrăsli.

20. Căci Domnul nu are să-l alunge pe cel fără de răutate și tot darul celui neevlavios nu va primi.

21. Și gura celor adevărați o va umple de râs [ἀληθινῶν δὲ στόμα ἐμπλήσει γέλωτος], iar buzele lor de mărturisire [τὰ δὲ χείλη αὐτῶν ἐξομολογήσεως].

22. Și vrăjmașii lor se vor îmbrăca [în] rușine, iar locuința neevlaviosului nu va [mai] fi”.


[1] Așa arată planta de papirus: https://en.wikipedia.org/wiki/Cyperus_papyrus.

[2] O plantă de apă care arată astfel: https://en.wikipedia.org/wiki/Butomus. Corelativul lui βούτομον în Biblia de la 1688 este trestie. Însă florile butomonului nu seamănă cu cele ale trestiei și nici cu ale papurii.

[3] Dacă are să-l înghită păcatul.

Eminescu: între modernitate și tradiție [60]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Dar și imaginea lui Zamolxe din Gemenii conține similitudini de viziune (mai ales că recurentele imagini eshatologice ale stelelor care cad ca frunzele viei și ale sorilor care se întunecă provin din exprimări scripturale identice, de la Is. 34, 4, Ioil 2, 10; 3, 4, Mt. 24, 29, Apoc. 6, 12-13):

Priviţi-l cum stă mândru şi alb pe naltu-i jeţ!
El îmflă răsuflarea vulcanului măreţ,
Dacă deschide-n evii-i el buza cu mânie
Şi stelele se spulber ca frunzele de vie;

El mână în uitare a veacurilor turmă
Şi sorii îi negreşte de pier fără de urmă.
Dacă se uită-n mare, ea tremură şi seacă.
De-şi pleacă a sa frunte, tot ceru-atunci se pleacă.

Există însă paliere de simbolizare – de aceea și la Eminescu am observat această distincție între ființa Sa și reprezentarea Sa ca sumă de manifestări care par ostile, destinate înduplecării celor nepricepuți și neînțelepți, umbriți de „norii de secoli” ai istoriei, care nu receptează decât un scenariu dramatic și sunt impresionați de puterea dumnezeiască, nu și de iubirea Lui.

Remarcăm, aici, că reprezentarea dramatică/ scenică/ spectaculară este modul de a vizualiza sau de a recepta al omului de rând. El are nevoie de dinamism scenic pentru a reflecta.

Reprezentarea lui Dumnezeu trebuie să recurgă la comparații cu elemente sensibile (asemenea preciza și Antim Ivireanul într-o omilie la Schimbarea la față[1]), însă, într-o simbolistică mai înaltă și mai subtilă, mistică, Dumnezeu e Lumină, e Soare care:

„Dimineața când ieș[i], Tu dai rază” (Ps. 64, 25); „Minunat strălucești, Doamne, de la munte” (Ps. 75, 7); „Cine poate sta să vază/ De pre nouri cum dai rază?/…/ Cu neguri este Tavorul,/ Ermonul i-i nalt pogorul./ Abi-așteaptă să Te vază,/ De pre dânșii să dai rază” (Ps. 88, 25-26, 51-54) etc.

Templul Lui iradiază lumină: „Din Sion lăcașul Lui sloboade rază” (Ps. 75, 4), „Și Ș-au ales muntele Sionul/ Să petreacă-n lume cu noi Domnul./ Și Ș-au zidit într-îns svânta casă,/ De scripește cu lucoare deasă,/ Ca un corn de inorog dând rază” (Ps. 77, 213-217).

În heraldica Împăratului Hristos (într-o profeție mesianică) se află soarele și luna: „În scaun să-mpărățească,/ Ca soarele să dea rază/ Scaunul Lui ce-a să șază/ Denainte-Mi, și ca luna/ Să crăiască totdeauna” (Ps. 88, 142-146) – Eminescu va pune „Lună, Soare și Luceferi” în herbul codrului, ca efigie a Raiului (Povestea codrului).

De asemenea, frumusețea Lui întrece marea: „Minunată-i unda mării,/ Ce-i mai mare Craiul țărâi” (Ps. 92, 19-20).

Raza dosofteiană, denumind strălucirea luminii divine, s-a metamorfozat literar, în opera eminesciană, în „raza gândirii cei eterne” (Ca o făclie) și în raza din Scrisoarea I („imperiul unei raze” întru care rezidă existența terestră și universală, introdusă cu aceeași semnificație în celebra metaforă: „raza ta și geniul morții”), unde lumina lunii, ca în mai toată lirica eminesciană, este o alegorie a luminii dumnezeiești care mai iradiază încă în noaptea lumii, în epoca romantică, în care „e apus de Zeitate și-asfințire de idei” (Memento mori)).

Această interpretare se confirmă și prin faptul că versurile „Pe când tot ce aleargă și-n șiruri se așterne/ Repaosă în raza gândirii cei eterne” (Ca o făclie) sunt într-o consonanță semantică perfectă cu: „Tot ce se naște, aleargă, piere/ E-n ochii Domnului repaos” (Cu mâne zilele-ți adaogi, variantă)[2]: Dumnezeu este gândirea eternă (dar și mișcare a gândirii care nu cunoaște repaos/ moarte, încetare, neființă).

Însă, cum spuneam, Dumnezeu e mai presus de alegoriile și simbolurile Sale. De aceea, El este Dumnezeu „Al cărui unic nume sfânt/ Nu-l știe nicio limbă„ sau „Tu al căruia unic semn/ Nu-l știe nicio limbă” (în varianta manuscrisă a Luceafărului la care ne-am referit mai sus), Cel „al cărui vecinic nume/ De a-l rosti nu-i vrednic un muritor pe lume” (Gemenii) etc.

În poemul Fata-n grădina de aur, Zmeul („cuvânt curat”/ Logos sau Eon – onomastică premergătoare a lui Hyper-eon – care a existat „când universul era ceață sură”) I se adresează cu: „Adonai” (numele rostibil, la vechii evrei, al lui Iahve/ Iehova) – dar pe care îl întâlnim și în Biblia 1688: „Au cu vreare voiu vrea moartea celui fără de leage, zice Adonai Domnul…” (Iez. 18, 23)[3].

Apropiindu-se de tronul Părintelui, pe care – repet – nu-L vede, Luceafărul sesizează, în primul rând, „ca-n ziua cea de-ntâi,/ Cum izvorau lumine”: nu este o călătorie în timp, el nu se întoarce la începuturile lumii, ci vede ca în ziua cea de-ntâi.

Ceea ce vede: o geneză continuă, puterea creatoare neoprită a lui Dumnezeu, pentru că El susține necontenit creația Sa întru ființă, conform comentariilor patristice. Precizăm: o geneză continuă, nu o geneză repetitivă. Iar luminele pe care le vede izvorând sunt luminătorii/ aștrii, cum ne lămurește mai bine tot varianta manuscrisă evocată: „Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi/ Născând din neguri stele/ Umplând a chaosului văi/ Și izvorând din ele// Ici se aprinde-o stea în drum/ Colo se stinge-un soare”…[4].

Am văzut că, numindu-L pe Dumnezeu Cel „ce în câmpii de caos semeni stele” (Memento mori), Eminescu urma expresivitatea expunerilor din Hexaemera.

Din psalmul 103 (adevărată deuterogeneză) – cu care începe Vecernia („O ceas al tainei, asfințit de sară” (Trecut-au anii)) – derivă și imaginea lui Dumnezeu îmbrăcat în haină de lumină, precum și cea a cerului ca un cort sau a universului ca un templu – pentru că semnificația cortului este mai amplă, fundamentală fiind cea de templu: „Că Tu Te-nvești cu lumină,/ Ca soarele-n zî senină./ Și Ț-ai tins ceriul ca cortul,/ De l-ai înfrâmșat cu totul”…(Ps. 103, 7-10)[5].

Pornind de aici, tot în Memento mori, Solomon cânta pe „împăratul în hlamidă de lumină”, Dumnezeu-Cuvântul, iar în poemul În vremi de mult trecute avem aceste imagini siderale: a stelelor imperiu întins ca şi un cort” și „cerul și-nfloritu-i cort”:

Și sufletu-mi pân’ n-a-ntins îmflatele-i aripe
Spre-a stelelor imperiu întins ca și un cort,
Nainte până corpu-mi să cadă în risipe,
Nainte de-a se rupe a vieții mele tort,
Rog cerul să-nmulțească hotarnicele clipe… /…/

Abia părăsesc unii [îngeri] a domei mari pilastri,
Abia părăsesc ceru-i și înfloritu-i cort… /…/

Și galbenă ca gheața ruptă din nori răsare
Luna și trece moartă pe cortu-nnourat…

Și în Fata-n grădina de aur, tânăra se adresează zmeului: „Ca să-mi ajungi nevrednica-mi iubire/ Ai părăsit al cerurilor cort”.

Expresia „a vieții mele tort [fir]este de asemenea un împrumut psalmic, de unde provine imaginea vieții fragile ca un fir/ o pânză de păianjen (Ps. 89, 10: arahnin), reprodusă astfel de Dosoftei: Anii ni să trec cu grabă,/ Ca o painjină slabă” (Ps. 89, 35-36).

Dar și hotarnicele clipe pot proveni din Ps. 38, 13, 15: „Cisla cea de zâle să știu câtă-m este /…/ Zâlele cu număr mi-s la Tine-n palmă”.


[1] Atunci „atâta s-au schimbat, cât obrazul Lui străluciia ca soarele şi veşmintele Lui era albe ca zăpada. Iar asămânarea aceasta o obrazului cu soarele şi a veşmintelor cu zăpada, nu doară pentru aceia să asămânează cum că nu ar fi strălucit obrazul Lui decât soarele, sau veşmintele Lui nu ar fi fost mai albe decât zăpada, ci pentru că aici, în lume, nu avem noi alt nimic mai strălucitor şi mai luminat decât soarele sau mai alb decât zăpada”, cf. Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 10.

[2] M. Eminescu, Opere, III, ed. Perpessicius, op. cit., p. 169.

[3] Adonai nu apare nici în LXX și nici în VUL, în acest verset. În LXX este Kirios, iar în VUL este Dominus Deus.

[4] M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, op. cit., p. 402.

[5] În Psaltirea neversificată: „Cel ce Te îmbraci cu lumina ca și cu o haină; Cel ce întinzi cerul ca un cort” (Ps. 103, 2-3).

Predică despre diverse locuri scripturale și patristice [4]

Iubiții mei[1],

cărțile teologice ale Bisericii sunt luminarea noastră duhovnicească. Fapt pentru care, dacă vrem să știm care e credința noastră cea mântuitoare, care e credința Bisericii lui Hristos, trebuie să ne afundăm continuu în citirea Sfinților lui Dumnezeu. Pentru că de la ei aflăm adevărata teologie și viețuire eclesială.

Sfântul Isidoros Pilusiotis [Ἰσίδωρος Πηλουσιώτης]/ Pilusiotul s-a născut în anul 360 și a adormit în anul 440 și e pomenit pe 4 februarie[2]. Iar de la el ne-au rămas 2.012 scrisori[3], cel mai adesea scurte și foarte scurte, către diverse persoane.

Pr. Dr. Nicușor Morlova de la Constanța a tradus și tipărit, în două volume, 500[4] + 300[5] dintre ele, adică 800 de scrisori ale Sfântului Isidoros. Așa că putem să ne facem, fiecare dintre noi, o impresie solidă despre modul cum acesta comunica în sec. 4-5 d. Hr.

Sfântul Cuvios Isidoros l-a mustrat pe un Episcop pentru păcatul simoniei, adică pentru acela că hirotonise Preoți pe bani și nu potrivit chemării lui Dumnezeu[6]. Și el considera simonia o hulire a lui Dumnezeu[7].

Diaconii sunt ochii Episcopului[8], pentru că el are încredere în ei. Toiagul de migdal [βακτηρίαν καρυΐνην] de la Ier. 1, 11 e simbolul Preoției[9] pentru Sfântul Isidoros. Iar greutățile Preoției trebuie suportate cu bărbăție, pentru ca să te bucuri de răsplătirile ei[10] cele cerești.

Hainele subțiri de in ale Diaconilor ne vorbesc despre smerenia Domnului. Pe când omoforul Episcopului reprezintă oaia cea pierdută[11], pe care el trebuie să o recupereze, adică pe cei care s-au depărtat de Biserică și pe cei necredincioși.

Sfântul Isidoros are cuvinte de admirație față de persoana și opera teologică a Sfântului Ioannis Hrisostomos. Spunând despre el că e „teolog și iubitor de Dumnezeu”[12], „înțelept tâlcuitor al celor negrăite ale lui Dumnezeu, ochiul Bisericii Bizanțului și al tuturor”[13] celor credincioși. Iar în jurul anului 416, el l-a convins pe Sfântul Chirillos al Alexandriei să îl introducă în dipticele Bisericii din Alexandria Egiptului pe Sfântul Ioannis Hrisostomos, care adormise în anul 407[14]. Pe 14 septembrie 407[15].

Sfântul Isidoros Pilusiotul îi atrage atenția unei femei văduve că doliul este incompatibil cu cochetăria[16]. Pentru că doliul e plâns și întristare pentru cel adormit, pe când a te îmbrăca cochet înseamnă a căuta să fii remarcată de către bărbați.

Vorbind despre Judecata finală a Domnului, el spune că la ea va fi judecat omul în integralitatea sa[17]. Iar referindu-se la evlavie, Sfântul Isidoros ne spune că ea este în mod firesc în noi[18]. Însă, dacă evlavia față de Dumnezeu e firească în noi, nefiresc e tot păcatul și toată împotrivirea noastră față de Dumnezeu.

„Vinul veselește inima omului” [Ps. 103, 15, LXX], însă numai „când este băut cu măsură și potrivit cu nevoile trupului”[19]. În exces, el devine o patimă. Iar „nevoința [noastră ascetică] trebuie să corespundă virtuții”[20] pe care o avem.

Pentru Sfântul Isidoros, Preoția era un lucru dumnezeiesc și cel mai cinstit dintre toate[21]. Tocmai de aceea trebuie să trăim potrivit sfințeniei la care am fost chemați de Dumnezeu.

În scrisoarea a 85-a către Presbiterul Evloghios, din a doua carte a sa de epistole, Sfântul Isidoros ne spune că harul rămas în trupurile Sfinților, adică în Sfintele lor Moaște, îi chinuie pe demoni[22]. Dar tot harul lui Dumnezeu îi și vindecă pe cei credincioși de multe boli și neputințe sufletești și trupești. De aceea și afluxul nostru continuu către Sfintele Moaște: pentru că sunt vindecarea și ajutorul nostru.

Virtutea nu are egal[23], ne spune el, pe când milostenia noastră nu trebuie să o amestecăm cu dispreț și jigniri[24] față de cei cărora le facem bine. Pentru că ne stricăm și nouă sufletul și celor care primesc ceva de la noi.

Părintele Nicolae Moșoiu spunea într-un studiu al său, în mod conclusiv, că „se poate afirma că lumina dumnezeiască este necreată, dar este vizibilă cu ochii trupești datorită lucrării Duhului Sfânt”[25]. Fără doar și poate, lumina dumnezeiască e necreată, pentru că izvorăște din ființa Preacuratei Treimi, însă în niciun caz lumina dumnezeiască nu e văzută cu ochii trupești/ fizici. Pentru că orice vedere extatică se vede cu ochii sufletului, ai sufletului curat de patimi, în mod duhovnicește, și nu cu ochii trupești. Ochii trupești pot vedea numai lucrurile fizice din această lume. De aceea, dacă ochii noștri trupești ar vedea „lumina dumnezeiască”, atunci ea ar fi „creată” și nu necreată. Fapt pentru care, afirmația Părintelui Moșoiu arată o neștiință crasă în ceea ce privește vederile mistice ale Sfinților lui Dumnezeu și întreaga teologie mistică ortodoxă.

În aceeași carte citată anterior, Părintele Moșoiu a afirmat faptul că „strălucirea feței lui Moise nu se poate confunda cu strălucirea feței Domnului”[26]. Însă a fost una și aceeași strălucire dumnezeiască, pentru că și pe fața Sfântului Moisis [Ieș. 34, 35], cât și pe fața Domnului, pe Tabor [Mt. 17, 2], a strălucit aceeași slavă dumnezeiască necreată a Dumnezeului nostru treimic. Iar dacă pe fața Sfântului Moisis a strălucit „o altă strălucire”, de ce proveniență era ea? Era rază de soare, bucurie a sufletului sau demonică, dacă dumnezeiască afirmă că „nu era”?

Și tot aici, același teolog afirmă faptul că „prin delegație din partea episcopului, și preotul săvârșește Sfânta Taină a Botezului”[27]. Dar dacă Preotul săvârșește Botezul „prin delegație”, adică „în numele” Episcopului său, și nu prin hirotonia lui sacramentală, înseamnă că treapta preoției e o treaptă „goală” de lucrare sacramentală și că Episcopul, de fapt, formează „de unul singur” întreaga ierarhie bisericească.

Însă lucrurile stau tocmai invers: Episcopul îi hirotonește pe Diaconii și pe Preoții săi, din eparhia sa, în mod sacramental, dar nu ca pe niște „delegați”/ „înlocuitori” ai săi, ci în treapta diaconatului și a preoției, care sunt trepte sacramentale de sine stătătoare și cu lucrări de sine stătătoare și fără de care Episcopul nu poate sluji în eparhia sa. Pentru că ierarhia sacramentală a Bisericii e tripartită în mod constitutiv, e așa de la început, din primul secol al Bisericii, și ea nu poate fi redusă la episcopat, chiar dacă episcopatul generează celelalte două trepte sacramentale.

Iar încercarea de a minimaliza vreuna din treptele ierarhiei sacramentale sau de a o substitui alteia denotă o mentalitate non-eclesială. Pentru că teologul Bisericii nu poate maximaliza o treaptă sacramentală în defavoarea celorlalte două, ci le vede pe toate trei ca neapărate, și nici nu poate să gândească eliminarea vreuneia dintre ele, pentru că ierarhia sacramentală e tripartită. Pentru că treptele ierarhiei sacramentale sunt stabilite canonic în Biserică și sunt o realitate istorică de 21 de secole.

Sfântul Iov, în 9, 8, a profețit mergerea Domnului pe ape [Mt. 14, 26; Mc. 6, 48; In. 6, 19]. Căci el a spus în acest loc, conform LXX: Dumnezeu este „Cel care a întins cerul singur [ὁ τανύσας τὸν οὐρανὸν μόνος] și umblă ca pe pământ pe mare [καὶ περιπατῶν ὡς ἐπ᾽ ἐδάφους ἐπὶ θαλάσσης]”. Pe când în 9, 33, Sfântul Iov profețește faptul că Dumnezeu va fi mijlocitorul nostru [ μεστης ἡμῶν]. Pentru că el spune în 9, 32-33, LXX, cu referire la Dumnezeu: „Căci nu ești om ca [și] mine, căruia îi voi lupta împotrivă, ca să venim împreună întru judecată. Doar dacă era mijlocitorul nostru [ὁ μεσίτης ἡμῶν] și mustrând și ascultând între amândoi”. Iar El a devenit mijlocitorul nostru, pentru că a devenit Mântuitorul nostru. Și Iov 9, 33 este singurul loc în LXX unde avem cuvântul mijlocitor și acesta e cu adresă la Dumnezeu.

Însă, în I Tim. 2, 5, Sfântul Pavlos Îl numește pe Hristos Dumnezeu: „Mijlocitorul lui Dumnezeu și al oamenilor [Μεσίτης Θεοῦ καὶ ἀνθρώπων]” [BYZ]. Pentru că El a făcut unirea dumnezeirii cu umanitatea în persoana Sa cea veșnică și prin aceasta mijlocește dialogul dintre Dumnezeu și oameni.

În Epistola către Evrei, Sfântul Pavlos Îl numește pe Hristos Domnul: „Mijlocitorul unei făgăduințe mai bune [κρείττονός διαθήκης Μεσίτης]” [Evr. 8, 6, BYZ]. Și el numește aici, prin făgăduință sau legământ [διαθήκη] mai bun, Noul Testament. Iar în această ipostază, Mijlocitorul nostru Hristos e Cel care ne-a adus nouă Noul Testament. De aceea, în Evr. 9, 15, Sfântul Pavlos ne spune: „Și pentru aceasta [El] este Mijlocitorul noii făgăduințe [καὶ διὰ τοῦτο διαθήκης καινῆς Μεσίτης ἐστίν], ca [ὅπως], moarte făcându-Se întru răscumpărarea [θανάτου γενομένου εἰς ἀπολύτρωσιν] încălcărilor celor [făcute] în cea dintâi făgăduință [τῶν ἐπὶ τῇ πρώτῃ διαθήκῃ παραβάσεων], făgăduința moștenirii celei veșnice să o ia cei chemați [τὴν ἐπαγγελίαν λάβωσιν οἱ κεκλημένοι τῆς αἰωνίου κληρονομίας]” [BYZ].

Iar din acest loc scriptural, vedem că Sfântul Pavlos vorbește, mai întâi, despre folosul morții Domnului pentru cei din Vechiul Testament. Căci El, pe Cruce, i-a răscumpărat pe cei care au păcătuit în Vechiul Testament, dar au și crezut în El. Pentru că asta ne spune Pavlos în fragmentul: „moarte făcându-Se întru răscumpărarea încălcărilor celor [făcute] în cea dintâi făgăduință”. Pe când, în a doua parte a versetului, el vorbește despre folosul Crucii și al întregii opere mântuitoare a lui Hristos pentru noi, cei ai Noului Testament. Căci prin Botez și prin intrarea noastră în Biserică, noi am primit „făgăduința moștenirii celei veșnice” și ne-am făcut cei chemați ai Lui la Împărăția Sa cea veșnică.

Iar dacă am vorbit de curând despre arvuna Duhului[28], care e tot o sintagmă pavlosiană, prin sintagma „făgăduința moștenirii celei veșnice” [τὴν ἐπαγγελίαν τῆς αἰωνίου κληρονομίας]”, Sfântul Pavlos ne spune același lucru: că slava lui Dumnezeu e în noi și ea este făgăduința sau arvuna mântuirii noastre. Pentru că noi trăim eclesial cu slava lui Dumnezeu în noi, fiind conștienți de arvuna sau de făgăduința dumnezeiască din noi înșine. Căci am primit slava Lui în Biserica Sa și ea rămâne în noi și prin ea Dumnezeu conlucrează cu noi la mântuirea noastră, pe măsură ce ne ostenim zilnic să împlinim poruncile lui Dumnezeu.

În I In. 2, 1 însă, eu cred că Sfântul Ioannis l-a considerat pe Mângâietor [Παράκλητος] ca un sinonim al lui Mijlocitor. Pentru că el ne spune că Iisus Hristos este „Παράκλητον πρὸς τὸν Πατέρα [Mângâietor către Tatăl” [I In. 2, 1, BYZ] pentru noi.

De aceea, iubiții mei, dacă vrem să trăim mângâierea lui Dumnezeu în ființa noastră și, în același timp, să ne facem mângâietori ai altora, trebuie să Îl rugăm pe Domnul slavei să ne învețe să fim buni și îngăduitori cu oamenii! Căci numai iubirea lui Dumnezeu mângâie, numai iubirea Lui iartă, numai iubirea Lui îi îndreaptă pe oameni.

Sfântul Sfințit Mucenic Ippolitos [Ἱππόλυτος] al Romei, născut în 170 și martirizat în 235 d. Hr[29], a scris o lucrare teologică numită Dovadă despre Hristos și Antihristos [ΑΠΟΔΕΙΞΙΣ ΠΕΡΙ ΧΡΙΣΤΟΥ ΚΑΙ ΑΝΤΙΧΡΙΣΤΟΥ]/ Antihrist[30]. Și în această scriere, Sfântul Ippolitos ne spune că Antihristosul (sau Antihristul, așa cum ne-am obișnuit să îl numim noi în limba română) se va naște din seminția lui Dan, citând Fac. 49, 17[31]. El va fi un om, însă, prin păcatele și răutatea lui, va fi un fiu al diavolului și un vas al lui Satanas[32]. Însă speculațiile sterile despre Antihristos nu ne ajută în viața noastră duhovnicească, pentru că lupta noastră continuă e cu demonii și cu patimile din noi. Cu patimile noastre, care sunt consecințele vii și dureroase ale obișnuinței noastre cu păcatele.

În limba greacă, cuvântul pentru patimă este πάθος [patos][33]. Din punct de vedere medical, πάθος înseamnă boală. De unde avem noi patologia, adică „ramura medicinei care studiază cauzele și simptomele bolilor”[34]. Însă tot πάθος înseamnă și suferință, chin[35]. De unde avem Patimile sau Suferințele Domnului, pe care El le-a trăit pentru noi și pentru mântuirea noastră. Și de aceea nu trebuie să schimbăm Patimile cu Pătimirile Lui, ci doar trebuie să explicăm celor credincioși semnificația specială a cuvântului, atunci când Patimile, scrise cu majusculă, se referă la Suferințele Domnului cele pentru noi și pentru mântuirea noastră.

Paști din română vine din grecescul Πάσχα[36]. Și Πάσχα e la N. sg., adică Paști. Iar grecii cântă astfel spre sfârșitul Utreniei pascale: „Πάσχα τὸ τερπνόν [Paștiul cel plăcut], Πάσχα Κυρίου [Paștiul Domnului], Πάσχα [Paștiul], Πάσχα πανσεβάσμιον ἡμῖν ἀνέτειλε [Paștiul cel atotcinstit nouă ne-a răsărit]”[37]. Pentru că în greacă Πάσχα este indeclinabil[38].

Tocmai de aceea eu nu folosesc forma Paște sau Paștile, pentru că ele nu au nimic de-a face cu Πάσχα.

Căci în Ieș. 12, 27, LXX avem tot Paștiul Domnului [τὸ Πασχα Κυρίῳ]. Πασχα e la N. sg., iar Κυρίῳ la D. sg., în conformitate cu logica sintactică.

În WTT, la Ieș. 12, 27, avem פֶּ֙סַח [Pesah], care este corelativul lui Πασχα [Pasha]. Însă פֶּ֙סַח [Pesah] înseamnă Jertfa pascală, care ni-L indică pe Hristos, Paștiul nostru, pe când פָּסַח [Pasah], care e un verb, înseamnă a trece peste, a sări, a sălta[39], care indică trecerea lui Israil prin Marea Roșie, adică Botezul creștin.

Dar și în ebraică פֶּ֙סַח [Pesah] e defectiv de plural[40], ca și corelativul său din greacă, Πασχα [Pasha]. Fapt pentru care nici în română nu poate exista decât Paști, articulat Paștiul, pentru că forme de plural nu are. Pentru că noi avem un singur Paști, adică un singur Miel, și Acela e Hristos Domnul.

Dacă spunem „Paștile”, care e considerat „un plural articulat”, înseamnă că noi mărturisim că avem „mai mulți Hristoși”. Însă Hristosul nostru e unul singur și Acela e Iisus Hristos, Fiul Cel întrupat al Tatălui.

De aceea, să Îl lăudăm pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe Dumnezeul nostru treimic, pentru toate binefacerile cunoscute sau necunoscute de noi, pe care El le-a lucrat în viața noastră! Și să mărturisim cu bucurie și cu credință tare învierea lui Hristos, prin care El S-a făcut începutul învierii celei de obște.

Hristos a înviat!

Dumnezeu să ne bucure mereu cu slava Lui, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.


[1] Începută în seara zilei de 23 aprilie 2017 și terminată pe 24 aprilie 2017, la ora 16. 13 minute.

[2] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/2016/sxsaintinfo.aspx. Însă, cf. locației de aici, el s-a născut între 360/ 370 și a adormit între 440/ 450 d. Hr.

[3] Cf. Sfântul Isidor Pelusiotul, Epistole, vol. 1 (Epistolele 1-500), trad., introd. și note de Pr. Nicușor Morlova, Ed. Egumenița, Galați, 2013, p. 10.

[4] În volumul prezentat în nota precedentă. Care are 352 p. și în care a tradus PG 78, col. 177-453, cf. Idem, p. 17.

[5] Sfântul Isidor Pelusiotul, Opere complete, vol. II, cartea a doua, PG 78, col. 456-728, Epistolele 1-300, trad. și note de Pr. Nicușor Morlova, Ed. Egumenița, Galați, 2015, 326 p.

[6] Sfântul Isidor Pelusiotul, Epistole, vol. 1, op. cit, p. 35. [7] Ibidem. [8] Idem, p. 37. [9] Idem, p. 50. [10] Ibidem. [11] Idem, p. 113.

[12] PG 78, col. 285/ Sfântul Isidor Pelusiotul, Epistole, vol. 1, op. cit, p. 127.

[13] PG 78, col. 288/ Idem, p. 130.

[14] Cf. sursei de aici. Afirmație făcută de Βλασίου Ιω. Φειδά, în Εκκλησιαστική Ιστορία, Αθήναι, 2002, ed. a 3-a, vol. 1, p. 552, 598, cf. n. 9 din sursa online citată aici.

[15] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Ιωάννης_ο_Χρυσόστομος.

[16] Sfântul Isidor Pelusiotul, Epistole, vol. 1, op. cit., p. 143. [17] Idem, p. 170. [18] Idem, p. 287/ PG 78, col. 420. [19] Idem, p. 323.

[20] Sfântul Isidor Pelusiotul, Opere complete, vol. II, op. cit., p. 39.

[21] PG 78, col. 493/ Sfântul Isidor Pelusiotul, Opere complete, vol. II, op. cit., p. 47.

[22] PG 78, col. 528/ Idem, p. 83.

[23] PG 78, col. 532/ Idem, p. 89.

[24] PG 78, col. 656/ Idem, p. 221.

[25] Preot Conf. Nicolae Moșoiu, Hermeneutica Ortodoxă ca dezvoltare teologică în Tradiție, Ed. Astra Museum, Sibiu, 2013, p. 197. [26] Idem, p. 116. [27] Idem, p. 459.

[28] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2017/04/19/predica-despre-diverse-locuri-scripturale-si-patristice-3/.

[29] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1949/sxsaintinfo.aspx și https://en.wikipedia.org/wiki/Hippolytus_of_Rome.

[30] Publicată în PG 10, col. 725-788.

[31] PG 10, col. 757.

[32] PG 10, col. 776.

[33] Cf. https://el.wiktionary.org/wiki/πάθος.

[34] Cf. http://www.dex.ro/patologie.

[35] Lambros Peținis, Dicționar grec-român, Ed. Vox, București, 1995, p. 315.

[36] A se vedea Slujba Învierii Domnului: http://glt.goarch.org/texts/Pen/Pascha.html. [37] Ibidem.

[38] Cf. Friberg Greek Lexicon, 21. 107, apud BW 10.

[39] Cf. https://en.wiktionary.org/wiki/פסח.

[40] Ibidem.

Page 1 of 2012

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén