Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Author: Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș (Page 1 of 2005)

Pr. Dumitru Stăniloae, Botezul copiilor (teza de licență)

Botezul copiilor 1

Pagina sursă

Botezul copiilor 2

Confession in people’s eyes

No, the people are not the same!
Only God is unchangeable. Only He
budding all the trees, only He
gives wings of birds,
only He builds.
We change ourselves at every glance,
at every touch, at every pain.
Our heart is not impassive,
but it often gets dirty.
And if we do not wash our heart,
it becomes increasingly dirty.
O Lord, You are the same, but we change!
We change once with the weather.
Today we are a beautiful sun,
tomorrow we are a Siberia.
Our hands hang of us,
our eyes are cadent,
our mouth speaks an another language.
For that we are entered
in our own depression,
while God looks at us with
the same eyes.
Do not swear!
Do not throw your heart on the street!
Because God has the same words for us.
He’s always the same and
everlasting, while we
slam the door at wall
and we do not know to ask forgiveness.

Așa l-am găsit

Era ghemuit într-un colț, în spatele perdelei mari, galbene, din sufragerie. Nu dorea să iasă de acolo. Avea capul pus pe genunchi și plângea. Nu dorea să răspundă la nicio întrebare a mamei lui. Însă bunica lui, din bucătărie, zise: „Plânge de când a venit de la școală…Pentru că a primit primul lui 9”.

…și mama lui se simți deodată ușurată! În loc de vreo boacănă memorabilă, fiul ei plângea pentru că primise prima lui notă de 9…și asta în clasa a 3-a. „Gabriel, scoală-te mamă de acolo, că răcești! Nu e nicio problemă că ai luat 9! Și dacă plângi pentru acest lucru, atunci înseamnă că știi cine ești și ce poți, iar mâine sau oricând îi poți demonstra învățătoarei că a greșit în ceea ce te privește”.

Copilul își ridică puțin capul și o privi. Văzu că nu este supărată pe el, ci, dimpotrivă, că îl privește cu o bucurie condescendentă, pentru că trăia niște stări care fac parte din maturizarea lui. Și mai ales își ridică capul și ieși din plânsul lui, pentru că nu se gândise la ideea demonstrației. „Chiar așa: de ce să nu-i arăt că pot? Pentru că astăzi am greșit la un lucru pe care îl știam, dar m-am bâlbâit pentru că am uitat un amănunt”.

Se numea lapsus. Pe măsură ce oamenii știu tot mai multe lucruri, cunoștințe, detalii, lapsusurile/ pierderile de memorie se înmulțesc. Și asta face diferența între cei care nu au ce uita, pentru că nu au prea multe lucruri de ținut minte, și cei care știu atât de multe, încât le uită pe majoritatea dintre ele. Iar dacă nu ar fi uitarea, nu am avea capacitatea să selectăm lucrurile. Le uităm pe unele, pentru ca să ne aglomerăm cu altele. Și când avem nevoie să schimbăm registrul, atunci citim, învățăm, acumulăm noi date, pentru ca să le uităm pe multe din cele de dinainte.

Copilul se ridică din poziția plânsului și se așeză în poziția mesei. Nu mâncase de când venise de la școală. Iar plânsul te secătuiește interior de energie ca și ejacularea sau sportul. Pierzi energie? Ai nevoie de mâncare! Și până nu mănânci, nu poți să faci nimic ca să te simți bine.

Mâncă în grabă. Apoi se duse în camera lui, care era numai a lui, și în care cărțile și computerul reprezentau intimitatea lui. Pentru că, dacă cineva ar fi dorit să îl facă vulnerabil pe Gabriel, ar fi trebuit să îi atingă cărțile, să i le citească și să intre în lumea lui, în computer, și să vadă ce scrie și ce caută online.

Însă, acasă, nimeni nu îl deranjează. Bunica lui se ocupă de el numai în măsura în care are nevoie de ceva bun, de vreo prăjitură sau pentru ca să îi spele hainele. Părinții lui, cel mai adesea plecați cu afacerile lor, nu îl deranjează, nu se uită prin  lucrurile care îi aparțin. Pentru că au încredere în el. Și Gabriel s-a dovedit un copil de încredere de la 2-3 ani, când a început să se arate cu totul captivat de orice înseamnă carte și imagine.

Cărțile s-au înmulțit pe fiecare an. Computerul l-a primit la 6 ani, mai înainte să plece la școală. De aceea el a învățat literele și să apese pe ele, mai înainte de a ajunge la școală. Și contactul cu onlineul l-a făcut să vrea să cunoască lumea, să cunoască oamenii, să vadă tot mai mult cum trăiesc și se manifestă alții, care nu sunt ca el.

Însă părinții lui i-au luat computer, dar nu și telefon mobil. Pentru ca să nu îl distragă de la lecții. Și au procedat corect! Pentru că, acasă, copilul are nevoie de lucruri care să îl relaxeze după ce își termină temele, dar la școală el trebuie să fie atent la ceea ce se predă, trebuie să comunice, să își cunoască profesorii, să își cunoască colegii.

Și Gabriel este un copil model în ceea ce privește comunicarea. Pentru că el nu își propune să-i imite pe cei în vârstă, să le imite modul lor de-a vorbi și de-a fi, cum fac majoritatea colegilor lui, ci vorbește în funcție de cuvintele pe care le cunoaște și le descoperă zi de zi. Nu își imaginează că e mai bătrân decât este, nu își propune să fie, ci pe el îl interesează lucrurile vârstei lui și are nevoie de răspunsuri la ele.

Acum două săptămâni, l-a întrebat pe tatăl lui dacă gorila știe să se întoarcă acasă, așa cum știe câinele, dacă îl duci undeva și îl lași acolo. Și tatăl său nu a știut ce să îi spună. Pe un vecin de scară l-a întrebat cât consumă telefonul lui, dacă stă o oră setat pe transmitere de date. Și toți se uită la el cu ochi mari, când el întreabă lucruri care, pentru mulți, sunt de competența celor mai specializați oameni.

Însă plonjarea lui în online  de mic și imensitatea de date la care are acces îl fac să fie de o precocitate uluitoare.

Acum îl frământă faptul dacă există vreo posibilitate în care să ne putem recăpăta vederea, dacă am pierde-o parțial sau cu totul. Și, totodată, dacă am putea inventa o limbă în care toți să ne putem înțelege.

Pierde ore întregi citind și luându-și notițe. Pentru el ziua nu are nicio plictiseală. Doar când e răcit are nevoie să stea în pat și să privească la televizor. Doar atunci se plictisește. Pentru că televiziunile nu îl solicită atât de mult ca onlineul. Onlineul îl ține în priză, îl face creativ, îl informează atât de divers. Pe când comercialul televiziunilor e tocmai plictiseala în persoană.

Lucas 5, 1-11, cf. BYZ

1. Și a fost când mulțimea a-L împresura Lui [Îl împresura pe El], [pentru] a auzi cuvântul lui Dumnezeu, și El era stând lângă lacul Ghennisaret [Γεννησαρέτ];

2. și [El] a văzut două corăbii stând lângă lac; iar pescarii, coborând din ele, își spălau plasele.

3. Și intrând întru una [din] corăbii, care era a lui Simon, i-a cerut lui să o împingă puțin de la pământ[1]. Și, așezându-Se, învăța mulțimile din corabie.

4. Iar când a încetat grăind, [Iisus] a zis către Simon: „Împinge-o întru adânc [Ἐπανάγαγε εἰς τὸ βάθος] și lăsați jos plasele voastre întru prindere [καὶ χαλάσατε τὰ δίκτυα ὑμῶν εἰς ἄγραν]!”.

5. Și Simon, răspunzând, I-a zis Lui: „Stăpâne, întru toată noaptea, trudind, nimic [n-]am prins; dar pentru cuvântul Tău, voi lăsa jos plasa”.

6. Și aceasta făcând, au prins mulțime multă de pești; și se rupea plasa lor.

7. Și au făcut semn părtașilor [lor] celor din cealaltă corabie, [ca] să vină să le ajute lor; și au venit și au umplut amândouă corăbiile, astfel încât ele [erau] a se scufunda.

8. Iar Simon Petros, văzând [aceasta], a căzut [la] genunchii lui Iisus, zicând: „Ieși de la mine [Ἔξελθε ἀπ᾽ ἐμοῦ], că om păcătos sunt [ὅτι ἀνὴρ ἁμαρτωλός εἰμι], Doamne [Κύριε]!”.

9. Că uimire [θάμβος] l-a cuprins pe el și pe toți cei [care erau] împreună cu lui [el], în[tru] prinderea peștilor care au fost prinși;

10. Și la fel [i-a cuprins uimirea] și pe Iacovos și pe Ioannis, fiii lui Zebedeos, care erau părtașii lui Simon. Și Iisus a zis către Simon: „Nu te teme [Μὴ φοβοῦ]! De acum oameni vei fi prinzând [ἀπὸ τοῦ νῦν ἀνθρώπους ἔσῃ ζωγρῶν]”.

11. Și aducând corăbiile la pământ, lăsând toate, I-au urmat Lui.


[1] De la malul apei.

Eminescu: între modernitate și tradiție [29]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Ioana Em. Petrescu, susținând o evoluție a gândirii lui Eminescu, de la platonism la kantianism, cu toate metamorfozele dramatice pe care le presupune, contrazice una dintre cele mai stabile aserțiuni critice, aceea că Eminescu e o monadă în cugetare, că gândirea lui e aproape imuabilă în reperele sale fundamentale și că vorbim de evoluție mai mult la nivel stilistic.

Eseul său îl continuă pe cel al lui Negoițescu, în liniile lui esențiale. Ea atenuează doar impresia de hohot generalizat de plâns, din perspectiva critică a aceluia[1], pesimismul (pe care îl pune numai pe seama lui Vlahuță și a epigonilor eminescieni[2]), dar mai cu seamă, rezolvă frisoanele lui Negoițescu în fața metafizicii și îi întemeiază filosofic (sau cel puțin se străduiește) premisele lui critice.

Tot pe urmele lui Negoițescu afirmă și că „gândirea lui Eminescu este, prin excelență, gândirea unui spirit ateu”, creștinismul fiind reținut de Eminescu în câteva „vocabule ale discursului poetic”, iar miturile, toate, având la el „numai valoarea tranzitorie a oricărui limbaj mitic figurat”[3].

Ambii exegeți au pretenția unei interpretări moderne a lui Eminescu, detașate de religiosul medieval și de tradiția poetică și literară veche[4], dar care, în esență, apelează la mituri sau concepții spiritualiste din alte tradiții, pentru explicarea sensurilor dificile/ ermetice din versurile eminesciene, fără ca, prin aceasta, să-l plaseze cu adevărat, în vreun fel (printr-o demonstrație convingătoare), în modernitate, lângă Rimbaud sau Valéry.

Ioana Petrescu nu creditează concluziile studiilor aparținând Rosei del Conte și Zoei Dumitrescu-Bușulenga, deși urmărește, uneori, texte comune, însă cu alte dezvoltări interpretative, posibil polemice (nu ne putem pronunța fără dubiu). Ea face însă efortul (contrar) de a-l transplanta pe Eminescu din arhaicitate în modernitate (una filosofică însă, nu literară), de aceea interpretarea sa poate fi savuroasă și preferabilă unui modern fără antene pentru medievalități romantice.

Că Eminescu poate fi citit cu ochi moderni este un fapt incontestabil – de altfel, tehnici literare moderne se pot depista ușor de la Ghilgameș până la metaromanul ieroglific al lui Cantemir. E plină Biblia și cărțile antice de tehnici literare „inventate” de moderni și postmoderni. Passons…

Cercetarea Rosei del Conte o subsumează în întregime, fără drept de apel, „viziunii platoniciene a lumilor”[5], care „motivează prezența unor elemente din patristica orientală și din vechea cultură românească în opera lui Eminescu, elemente analizate pe larg de Rosa del Conte în lucrarea esențială a domniei sale”[6]. Lucrare care, însă, susține Petrescu, nu ține seama de modificarea modelului cosmologic de la Kant încoace (nici nu avea cum să țină seama) și de aceea „explică mai ales primele două etape ale creației eminesciene și, mai puțin, universul poetic – atât de modern – al celei de-a treia”[7].

În fine, transformându-l pe Eminescu într-un peregrin ideatic între Platon și Kant, Ioana Petrescu îl alienează irevocabil de orice fundament spiritual românesc, în afară de tradiția lirică pașoptistă (dar și aceea e…platoniciană) – cu toate că vechea gândire critică, Călinescu-Ibrăileanu-Vianu, sublinia depășirea pașoptismului –, ceea ce Eminescu însuși nu ar fi putut accepta vreodată.


[1] Ioana Em. Petrescu, op. cit., p. 171-172, n. 8: „lumea adâncurilor ni se pare infinit mai luminoasă decât apare ea în interpretarea, de altfel atât de frumoasă, a lui I. Negoițescu; căci plânsul din intermundii devine, prin poezie, râsul lui Odin sau surâsul zeilor. Ni se pare, de asemenea, șocant inexactă, referitor la Odin și poetul, o lectură ca aceasta: «Cântecul trebuie să exprime anarhia cosmică, libertatea, ritmul tainic al elementelor și deci fulgerările durerii lumii»”.

Transformarea divinului într-o neființă pură care visează cf. Idem, p. 25 – (presupoziția că se poate produce o asemenea metamorfoză și că ea se și produce la Eminescu, situație în care poetul continuă să aspire la o astfel de realitate, ca la un…paradis pierdut), nu este, însă, oare, la fel de șocantă?

[2] Cf. Idem, p. 213.

E adevărat ceea ce susține aici, dar de acest pesimism presupus al lui Eminescu nu este străin, în primul rând, Maiorescu.

Pe acesta putem spune că, indirect, îl absolvă cu grație când, remarcând caracteristica „multor interioare eminesciene, invadate de paianjeni, de șoareci, de bălării”, adaugă că „nu însemnează lipsă de confort, ci fericită acceptare a spiritului de a-și apropia ritmurile naturale ale timpului echinoxial” (p. 113).

Probabil că așa se vede din România (țara unde șoarecii, bălăriile sau ploșnițele pot deveni efigii aurorale, atunci când minciuna trebuie să triumfe); din Italia se vede altfel, pentru că Rosa del Conte nota că „afirmațiile lui Maiorescu aproape frizează cinismul” (op. cit., p. 37, n. 9) și credem că nu altă părere poate avea despre apologia Ioanei Em. Petrescu.

[3] Ioana Em. Petrescu, op. cit., p. 221. Modelul cosmologic platonician, atât de des invocat, cvasi-ubicuu în exegeza sa, nu face parte din mituri? Platonismul nu are valoare religios-mitică?

[4] Ambii, însă, – deși obnubilează aceasta – propun viziuni esențial religioase/ spiritualiste (gnostic-ezoterice sau sincretiste), contradictorii numai în raport cu tradiția patristic-bizantin-medievală pe care o susține Rosa del Conte, însă afirmatul ateism al spiritului eminescian nu se fundamentează pe nimic în studiile lor, ateu nefiind sinonim cu necreștin. Nici Platon, nici Kant, între care s-ar mișca Eminescu, în opinia lor, nu sunt spirite atee.

Pe de altă parte, în care ateism (dacă mi se permite exprimarea) există conceptul de neființă divină? În care ateism se dorește o reintegrare în aceasta sau se caută o consolare în refacerea paradisului pierdut (chiar și paradis platonician fiind el)?

[5] Ioana Petrescu, op. cit., p. 24. De fapt, confuzia Creștinismului patristic și, mai cu seamă, a celui oriental cu platonismul și neoplatonismul a fost făcută intenționat în spațiul catolic. Această confuzie aparține perspectivei catolice occidentale și nu misticii ortodoxe, și face parte din polemica religioasă dintre cele două, întețită începând cu secolul al XIV-lea (disputa Sfântului Grigorie Palama cu Varlaam de Calabria). Catolicismul a fost acuzat de introducerea aristotelismului – prin Toma din Aquino și alții – în doctrina sa, replica sa fiind etichetarea misticii ortodoxe (de tip areopagitic, cum zice Blaga) ca platonică sau neoplatonică.

Însă ceea ce susține Ioana Petrescu, anume că Creștinismul ar fi moștenit și păstrat, până în secolul al XVII-lea, modelul cosmologic platonician, reprezintă o deducție proprie (un malentendu al afirmațiilor Rosei del Conte și al discuțiilor, în general, pe această temă, întrucât cosmologia platoniciană este esențial distinctă de cea creștină), neargumentată nici de ea însăși. Ori, în alt caz, o însușire a tribulațiilor excentrice ale lui Nietzsche, pentru care, într-adevăr, Creștinismul este un platonism (Dincolo de bine și de rău), dar, sub privirea necruțătoare a căruia nici Platon nu se simte deloc bine.

[6] Idem, p. 28, n. 25. [7]  Idem, p. 58, n. 26.

Frumusețea tainică

În film, el a negat existența ei în sufletul nostru. A negat-o pentru că și-a pierdut fiica de 6 ani din cauza unei boli rare. Dar când și-a îmbrățișat soția, când a recunoscut că fiica lui e „moartă”, atunci a simțit în el…frumusețea pe care o negase. La fel a făcut și Victoria când și-a pierdut ambii părinți la un interval scurt de timp: a negat iubirea, a negat ceea ce avea…în comun cu ei. A negat-o pentru ca „să poată merge mai departe”.

S-a luptat cu iubirea ei pentru părinți. Dar iubirea a învins! Iubirea a făcut-o un om nou, un om care are nevoie de Biserică, care e nelipsit de la Biserică, pentru că aici e liniștea ei.

Era ora două și ceva. Se trezise să vadă ce face copilul, în cealaltă cameră. Soțul ei era transpirat, dormind profund. Se trezise, de fapt, din cauza unui vis…care i-ar fi plăcut să fie „realitate”. Dar visele, cel mai adesea, nu sunt realitate! Visele sunt un mod ciudat de a ne obosi mintea în somn. Mintea noastră aiurează în somn și a doua zi ne trezim tot obosiți, inapți pentru muncă.

Ce visase? Visase că asista la moartea părinților ei, care nu se petrecea în două rânduri, ca în realitate, ci deodată. Ei mureau împreună…pe când ea alerga către casă, alerga epuizată…și nu putea opri moartea lor. Dar când ajungea acasă, deși vedea casa de la mare distanță, ea era doar o străină care asistă la înmormântarea părinților ei, pentru că toată rânduiala o făcea altcineva, pe care ea nu o știa. Nu știa cine e femeia care se da de „fiica” părinților ei, dar știa că ea este fiica lor.

Și mama ei era îmbrăcată neglijent, pe când tatăl ei, în sicriu, arăta impecabil. Și se gândea cum de mama ei arată atât de rău, în comparație cu tatăl ei? Dar când a dorit să intervină, să schimbe situația, ea și-a dat seama că nu poate schimba nimic. Pentru că toată realitatea din fața ei nu putea fi schimbată de ea, pentru că totul se petrecea fără ca nimeni să o întrebe de vorbă.

Și când s-a ridicat din pat, primul gând a fost să se ducă la cel mic, care are doar un an și 8 luni, și să vadă ce face. Pentru că acest „ce face copilul” e o grijă de zi și de noapte a Victoriei. „Și-o aduce aminte, mai târziu, ceva din aceste zile? Și eu aș vrea să îmi aduc aminte de primele mele luni de viață, dar nu îmi aduc aminte. Unde sunt toate amintirile omului? Când vom muri, în mod minunat, sufletul nostru își va aminti tot ceea ce noi am uitat deja?”.

Copilul dormea…Slavă lui Dumnezeu! Se închină și pentru el…și, în mica lumină aprinsă lângă patul lui, Ioan e…o bucurie. O mamă, una care își iubește cu adevărat copilul, nu poate decât să se bucure pentru el. Și Victoria și-a dorit de mică să fie „mamă”, pentru că toate păpușile ei sau „copiii ei” străluceau de atâta atenție câtă le acorda. Păpușile făceau baie în mod regulat, păpușile mâncau 3 mese pe zi, păpușile dormeau…și când se trezeau, păpușile vedeau un film, citeau o carte, se plimbau pe afară.

Cele 5 păpuși ale ei, de mărimi diferite, deși nu erau surori, aveau o viață a lor în viața Victoriei. Păpușile erau „copiii ei”, deși pe atunci nu știa „cum se nasc” copiii. Când o colegă de școală, în clasa a 6-a, i-a arătat o revistă deocheată și a înțeles „cum se fac copiii” și „pe unde ies” din trupul femeii, Victoria a început să viseze că păpușile încep să îi intre în trup…pe acolo, pe unde văzuse în revistă, și ea începe să aibă o burtă mare, din ce în ce mai mare…și că nu mai poate merge din cauza copilului.  Dar nu a îndrăznit să vorbească cu părinții ei despre „așa ceva”…

Și acest lucru „despre care nu se vorbește” a făcut-o de râs în fața clasei, atunci când a devenit…„femeie” tocmai la ora de sport. Pentru că ea nu înțelegea „de ce a început să curgă sânge” din trupul ei…pe când colegii ei considerau că „s-a lovit” și „nu vrea să recunoască” acest lucru.

Însă mai recunosc femeile că au fost…naive cândva? Mai recunosc bărbații, „cuceritorii”, că ei nu au știut mult timp că propriul lor „cocoșel” are și o altă întrebuințare decât urinatul? Ne e rușine că am fost naivi sau ne e teamă că și acum suntem la fel? Căci dacă am fi avut multe răspunsuri la problemele…vieții, n-am mai fi atât de stângaci în tot ceea ce facem.

Victoria se teme să nu pară frivolă în fața soțului ei. După cum se teme ca nu cumva Ioan să fie o copie fidelă a propriilor ei patimi. Și când el e treaz îl analizează în chip și fel, din orice poziție, ca să vadă ce simte copilul ei de nici 2 ani, spre ce se îndreaptă, de ce patimi suferă deja. Soțul ei, dimpotrivă, se teme să nu pară învechit în fața ei. Căci cultura relațiilor din zilele noastre ne induce starea de continuă întrecere cu noi înșine…pentru ca să fim plăcuți de femeia iubită. Pentru că ne e teamă ca nu cumva să facem mai puțin decât ni se cere și, din cauza acestui lucru banal, să rămânem singuri…

Nicolae, soțul Victoriei, lucrează pentru o firmă de publicitate stradală. Și el e zilnic în căutarea a ceea ce cere piața. Vrea piața biciclete? El trebuie să găsească cuvinte pentru această nevoie „reală” a oamenilor. Vrea excursii? La fel. Pentru că problema nu se pune dacă oamenii „chiar au nevoie” de biciclete, de excursii sau de înghețată, ci de ceea ce grupuri mari de oameni „par a avea nevoie”. Și dacă par să aibă, atunci Nicolae dă drumul la reclamă, pentru ca reclama să mărească „nevoia” oamenilor față de aceste produse. Pentru că oamenii trag cu ochiul la ce fac, la ce mănâncă, la cum se îmbracă ceilalți și în măsura în care vor să fie acceptați undeva, ei se conformează.

Și știind nevoia de conformism a oamenilor, care nu vor să se certe toată ziua, Nicolae stă cu frica în sân că și în familia lui, poate, la un moment dat, va fi găsit „vinovat” de faptul că face „prea puțin”. Însă Victoria nu își găsește bărbatul „un învechit”, ci un timid…în fața căruia ea nu vrea să pară „prea femeie” sau cu dorințe „prea femeiești”. De aceea încearcă să fie mai mult maternală decât soție, deși știe că soțul ei are nevoie de ea ca soție în primul rând, și nu ca mamă.

Însă poate fi o nouă mamă mai mult soție decât mamă? Poate ea să își schimbe atât de repede starea de spirit în relația cu soțul ei, dacă abia se întoarce de la alăptatul fiicei sale? Sau ea e mamă și când se culcă cu bărbatul ei și încearcă și în pat să fie mămoasă?

Stinse lumina și încercă să nu facă zgomot când se urca în pat. Nicolae însă se trezi. O simțise. O întrebă de copil. Apoi o cuprinse în brațe, sărutând-o pe frunte. Ea îi simți răsuflarea tihnită lângă urechea ei. „Ce m-aș face fără aceste brațe, fără această inimă, fără acest bărbat lângă mine? Nici nu îmi pot închipui viața fără el!”. El se întoarse pe cealaltă parte, ea își făcu cruce. O durea deasupra sânilor. Poate de la alăptat…sau de la frig. „Cred că femeile nu înțeleg că bărbații știu să le iubească. Dar în acel mod frumos, firesc, fără măști. Cred că noi complicăm lucrurile în dragoste”. …Adormi în cele din urmă. Ceasul a sunat la 6. O nouă zi are nevoie de noi cu totul.

Iov, cap. 5, cf. LXX

1. Și cheamă, dacă cineva ție [te] va asculta sau dacă vreunul [din] Îngerii cei Sfinți vei vedea!

2. Căci și pe cel nebun îl omoară urgia, iar rătăcind îl omoară râvna [πεπλανημένον δὲ θανατοῖ ζῆλος].

3. Iar eu i-am văzut pe cei nebuni rădăcină punând, dar îndată le-a fost mâncată mâncarea lor.

4. Să fie departe fiii lor de mântuire și să fie batjocoriți în ușile celor mai mici și nu va fi cel care izbăvește.

5. Căci pe cele pe care le-au adunat, cei Drepți le vor mânca, iar din cele rele nu vor fi scoși, [ca] să se istovească tăria lor.

6. Căci nu are să iasă osteneală din pământ, nici trudă [nu] se va ridica din munți,

7. ci omul se naște [cu] osteneală [ἀλλὰ ἄνθρωπος γεννᾶται κόπῳ], iar puii vulturului [la] cele înalte zboară.

8. Dar nu însă, ci eu mă voi ruga Domnului și pe Domnul, pe Stăpânul tuturor voi chema,

9. pe Cel care face [lucruri] mari și nepătrunse, slăvite și minunate, al cărora nu este număr.

10. Pe Cel care dă ploaie pe pământ, pe Cel care trimite ploaie peste cel de sub cer,

11. pe Cel care îi face pe cei smeriți întru înălțime și pe cei pieriți ridicând,

12. împăcând sfaturile celor pricepuți și nu vor face mâinile lor [lucrul] cel adevărat,

13. Cel care îi prinde pe cei înțelepți în gândire[a lor] și a uimit sfatul celor mult-încurcați.

14. Ziua va întâmpina lor întuneric, iar [la] amiază [vor ajunge] să pipăie la fel [cu] noaptea.

15. Și să piară în război și cel neputincios să iasă din mâna stăpânitorului.

16. Și să fie celui neputincios nădejde și gura celui nedrept să se închidă.

17. Și fericit [este] omul pe care l-a mustrat Domnul. Și mustrarea Atotțiitorului nu tăgădui [νουθέτημα δὲ Παντοκράτορος μὴ ἀπαναίνου]!

18. Căci El face a durea și iar reface, lovit-a și mâinile Lui au vindecat [αἱ χεῖρες Αὐτοῦ ἰάσαντο].

19. De 6 ori din nevoi te va scoate, iar în cea de a 7-a nu are să se atingă de tine cel rău.

20. În foamete te va mântui din moarte și în război din mâna fierului te va dezlega.

21. De biciul limbii te va ascunde și nu ai să te temi de cele rele care vin.

22. [Pe] cei nedrepți și [pe] cei fărădelege vei batjocori și de fiarele cele sălbatice nu ai să te temi.

23. Căci fiarele cele sălbatice vor trăi în pace ție [cu tine].

24. Atunci vei cunoaște că va trăi în pacea ta casa și mâncarea cortului tău nu are să păcătuiască.

25. Și vei cunoaște că [este] multă sămânța ta și fiii tăi va [vor] fi ca iarba câmpului.

26. Și vei veni în mormânt ca un grâu copt [ἐλεύσῃ δὲ ἐν τάφῳ ὥσπερ σῖτος ὥριμος], la vreme secerându-se, sau ca o grămadă de snopi la arie, la ceasul [ei] aducându-se.

27. Iată, pe acestea așa le-am cercetat [și] acestea sunt [cele] pe care le-am auzit! Iar tu cunoaște ție ce ai făcut!”.

Page 1 of 2005

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén