Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Author: Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș (Page 1 of 2042)

Onomastica în „Ciocoii vechi și noi”

Este de remarcat importanța onomasticii în romanul lui Nicolae Filimon, ca mai înainte în Țiganiada lui Ion Budai-Deleanu, dar și ca la Vasile Alecsandri, Eminescu, Creangă, Caragiale, Vasile Voiculescu, M. Sadoveanu, Marin Preda etc.

Andronache Tuzluc: numele indică o sinteză greco-turcă (Ș. Cioculescu), adevărată emblemă a epocii fanariote.

Andronache vine de la Andrei (bărbat). În roman ni se spune chiar că își serba ziua de Sfântul Andrei.

Iar tuzluc (cuvânt de origine turcă) înseamnă: „un fel de ghetre [învelitoare pentru glezne] încheiate la spate cu copci sau cu șireturi, care se trăgeau peste ciorapi și apoi se băgau în cizme; (astăzi, regional) un fel de ciorapi groși (cu sau fără talpă) care se poartă la țară (uneori fără altă încălțăminte)”, cf. DEX. Adică desemnează un articol de încălțăminte.

Atât Tuzluc, cât și Păturică sunt nume rizibile, așadar, care sugerează originea joasă a personajelor (un corelativ ar fi Ipingescu, în rândul personajelor lui Caragiale, al cărui nume vine de la ipingea, alt cuvânt turcesc, care denumea o manta bărbătească).

Filimon repetă că unii ca aceștia ajung avuți din trențăroși.

Pe Dinu Păturică îl chema de fapt Constantin Păturică. Dar nimeni nu îl numește astfel, fiind lipsit de solemnitatea lui Constantin.

Andrei e în antiteză cu Tuzluc, după cum și Constantin e în antiteză cu Păturică. Mai potrivit pentru ei e Andronache și Dinu, diminutivări care sugerează că personajele nu sunt la înălțimea numelor lor. (La fel va proceda și Caragiale cu Agamemnon/ Agamiță Dandanache etc.)

Andronache Tuzluc se îndrăgostește de o tânără grecoaică: chera Duduca (după nume: personificarea răsfățului – sau o femeie fatală în variantă balcanică, zice Cioculescu), care îi devine amantă.

Pe când Maria e o icoană a virtuții, Duduca e întruchiparea răsfățului, tiparul femeii întreținute, care trăiește în lux și în luxură și pe care n-o interesează iubirea și fidelitatea.

Duduca vine de la „dudu”, care înseamnă „doamnă” în turcă (titulatură folosită pentru tinerele de origine armeană și greacă), în timp ce chera (kira) înseamnă doamnă în greacă (Panait Istrati are un roman intitulat Kira Kiralina). Prin urmare, și chera Duduca e tot o sinteză greco-turcă, realizată în plan onomastic, la fel ca și Andronache Tuzluc.

Interesant e că Maria înseamnă doamnă/ stăpână (în ebraică, fiind un nume biblic), dar și chera Duduca (care s-ar traduce prin: doamna doamna, un personaj cu două fețe, care se dedublează) înseamnă același lucru. Fiecare e o stăpână, dar în două lumi diferite. Prima în lumea virtuții, a doua în lumea depravării, a viciului și desfrâului.

Numele Gheorghe nu numai că e efigia justițiarului (cum zice Cioculescu), dar Sfântul Gheorghe este „vechiul patron al României”, ne spune autorul. Adică acest Gheorghe e un fel de Romândor, din epopeea lui Budai-Deleanu, este întruchiparea viitorului României, dacă România vrea să aibă viitor

Valoarea morală nu este apreciată de autor neapărat pe criterii sociale. Gheorghe nu este de viță nobilă, ci are origine socială umilă. Însă ascensiunea lui socială e sprijinită de banul C, care apreciază virtutea. Iar Filimon spune că boierii de neam făceau adesea acest lucru, adică susțineau tineri conștiincioși și virtuoși ca să înainteze în rang, cât mai sus. Și, adaugă el, arhondologia Țărilor Române specifică faptul că mulți boieri  aveau, în fapt, origine țărănească, pentru că atât Ștefan cel Mare cât și Mihai Viteazul (și alți voievozi, se subînțelege) au ridicat adesea la rangul de boieri țărani care și-au arătat noblețea pe câmpul de luptă.

Susținerea lui Filimon pentru boierii autohtoni nu e ideologică, ci din rațiuni patriotice, pentru că aceștia ar fi păstrat, în opinia sa, obiceiurile de demult: acelea de a iubi dreptatea și de a vrea binele țării, de a căuta prosperitatea ei.

Protoieria Turnu Măgurele. Monografie-Album

Album monografic

Episcopia Alexandriei și Teleormanului, Protoieria Turnu Măgurele. Monografie-Album, lucrare apărută din îndemnul și cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte † Galaction [Stângă], Episcopul Alexandriei și Teleormanului, în al XV-lea an de la înființarea Episcopiei, Ed. Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2011, 423 p.

Această carte masivă și în condiții grafice excepționale am primit-o cadou de la Părintele Stelian Oleg Velea, căruia îi mulțumesc și pe această cale.

*

Cartea are 3 prefețe: prima semnată de PS Galaction Stângă (p. 5-6), a doua de primarul Turnului de la acea dată, Prof. Nicolae Mohanu (p. 7-8), iar a treia și cea mai consistentă este o prezentare istorică a Protoieriei Tunu Măgurele semnată de Pr. Prof. Dr. Marin D. Ciulei (p. 9-27).

PS Galaction ne spune că „vitregiile istoriei, dar uneori și răutatea oamenilor, au făcut ca multe din mărturiile trăirii autentic creștine a Teleormanului să dispară sau să zacă ascunse sub pământul ori sub colbul uitării noastre”, p. 5.

Și acest album, prin datele și imaginile pe care le conține, dorește să înlăture în parte „colbul uitării”, p. 5. Și eu cred că a reușit să facă acest lucru, pentru că el conține, așa cum voi prezenta în parte, multe date prețioase despre satele și Bisericile din această parte a Teleormanului.

Orașul Turnu a fost înființat în 1836 în apropierea cetății romane Turris, prin decretul domnesc al lui Alexandru Dimitrie Ghica din 27 februarie 1836, p. 9. E situat la altitudinea de 38, 30 m de la nivelul mării, p. 9.

Bibliografia principală a articolului e redată în n. 1, p. 9. Eliberarea orașului din 10 februarie 1828 a determinat hramul Catedralei orașului Turnu Măgurele, p. 10. În 1837, orașul Turnu a devenit în acte capitala județului Teleorman, dar în mod efectiv în 1840, p. 10-11.

În timpul războiului din 1877-1878, orașul Turnu Măgurele a devenit pod de trecere peste Dunăre pentru armata româno-rusă, p. 11.

Pe la 1869-1870 erau 5.000 de locuitori creștini ortodocși în Turnu, plus 700 de străini, iar în 1899 erau 8.668 de locuitori, dintre care 7.105 erau români ortodocși, iar restul erau străini, p. 12.

Străinii din Turnu au construit o sinagogă pe strada Victoriei și o capelă romano-catolică pe strada General Praporgescu și, din 1870, evreii și catolicii din Turnu își aveau propriul lor cimitir, p. 12. Au fost anexate recent orașului Turnu și satele Măgurele și Odaia, p. 12.

În 2011 erau 28. 350 de locuitori în Turnu Măgurele, iar 99% dintre ei erau români și ortodocși, p. 12. Din 1897, Turnu Măgurele a devenit Protoieria județului Teleorman, p. 12.

Tocmai în anul 1831 s-a reglementat salariul Protoiereilor, p. 13.

Pe 6 mai 1925 s-a stabilit, în Statutul Bisericii Ortodoxe Române, ca un protopopiat să fie format din cel mult 50 de parohii și cel puțin 20, p. 15. Iar prin circulara 2.961, din 23 iunie 1925, s-a stabilit ca Protoiereul să fie Doctor în Teologie sau licențiat în Teologie și cu o vechime de cel puțin 5 ani în Preoție, el fiind numit pe 5 ani, p. 15.

Cf. Statutului BOR din 28 noiembrie 2007, Protoiereul e numit de Episcop pe 4 ani de zile, p. 15. Și el trebuie să aibă media de minim 8.50 la licența în Teologie, cel puțin 5 ani de vechime în Preoție, fără impedimente juridico-canonice și activitate deosebită liturgică, administrativ-pastorală, misionară, culturală și socială, p. 16.

Protoieria Turnu Măgurele e formată din 57 de parohii urbane și rurale, p. 17-19. Adică trei urbane și restul rurale.

Între p. 19-22 avem date despre Preoții fiecărei parohii și numărul de credincioși din fiecare parohie. Spre exemplu, în 2011, parohia Sfântul Haralambie din Turnu Măgurele avea 7.580 de credincioși și 3 Preoți, Protoiereul Marin Ciulei fiind unul dintre ei, pe când la parohia Sfânta Parascheva, tot din Turnu, erau 9.700 de credincioși și tot 3 Preoți, p. 19-20. La Islaz I erau 2.533 de credincioși, iar la Islaz II 2.534 de credincioși, în toată localitatea fiind 4 Preoți, p. 20. La Lisa erau 1.813 credincioși, p. 20, la Lunca erau 2.393 de credincioși, p. 21, la Putineiu erau 1.252 de credincioși, p. 21. Alături de cele 57 de Parohii, Protoieria Turnu are și două Mănăstiri: Mănăstirea Sfântul Cuv. Mc. Galaction de la Crângu și Mănăstirea Sfântul Arhanghel Mihail de la Plăviceni, p. 22.

Sediul Protoieriei a fost cumpărat în 4 iunie 1947, p. 23, cu suma de 150 milioane de lei, p. 24. Pe atunci era Protoiereu Părintele Metodie Popescu, p. 24.

Însă primul Protoiereu de Turnu a fost Pr. Haralambie Constantinescu, născut la Radomirești, în 1868, și devenit Protoiereu în 1897. Va fi Protoiereu până în 1919. După el a fost Pr. Ioan Băldescu: între 1919-1933, p. 24. După Băldescu a fost Pr. Metodie Popescu, până în 1948, cu o întrerupere între 1942-1944, p. 24-25. Pr. Petre Chirea a fost Protoiereu între 1948-1950, a urmat Pr. Gheorghe Netcu, după care Pr. Vanghelie Mihăilescu, pentru perioada 1948-1962. De la 1 noiembrie 1962, Pr. Emil Băldescu devine Protoiereu de Turnu, până în 1977, după care urmează Pr. Alexandru Dincă, până în 1984, începând cu 1 februarie 1984 și până azi fiind Protoiereu Pr. Dr. Marin Ciulei. Și-a început activitatea ca Protoiereu la 29 de ani, p. 25.

Din p. 30 începe prezentarea parohiilor. Cu date și fotografii de format mare.

Băduleasa e cea mai veche localitate de pe Valea Călmățuiului, fiind atestată documentar la 7 mai 1617, p. 30. Biserica din Băduleasa, cu hramul Sfânta Parascheva, a fost pictată de Ștefan Stătescu, p. 30, 34, iar mai apoi pictura a fost refăcută de Ionica Luminița Roman și Costel Lupu, p. 35.

La Băneasa avem același hram, p. 36. Pisania Bisericii e scrisă cu litere chirilice și din ea aflăm că, inițial, Biserica avea 3 hramuri și a fost sfințită în 5 noiembrie 1853, p. 40. La 1910 murea Pr. Mihalache Mirodot, p. 41.

La Bârseștii de Jos, în fața Bisericii, există un monument al eroilor din 1944, p. 43. Biserica e construită în 1887, iar în 1929 s-a construit clopotnița, p. 47.

La Beciu avem hramul Sfântul Ierarh Nicolae, p. 48. Biserica a fost zidită de oamenii din sat în 1876, p. 48. Primul Preot care a slujit aici a fost Pr. Dumitru Scărișoreanu, p. 53.

La Bogdana avem o Biserică cu hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil și ea a fost zidită de Pr. Drăgan Popescu și Pr. Petre Rotaru, fiind ajutați de Monahi de la Sfântul Munte Athos, p. 54.

La Brâncoveanca, Biserica s-a început în 1947 și s-a terminat în 1957, p. 60, iar între 1958-1977 a slujit aici Pr. Artemie Păscaru, p. 65. Îmi plac numele pe care nu le găsim în mod cotidian și de aceea le pun în evidență.

Biserica de la Bujoru e închinată Dumnezeului nostru treimic, p. 67. E vorba de Bujoru din componența comunei Călmățuiu, p. 67. Și satul și-a luat numele de la „puzderia de bujorii din pădurea din apropiere”, p. 67.

Niciuna dintre Bisericile de până acum nu are o pictură ortodoxă tradițională, ci una edulcorată, primând pictura românească naivă. Mi-am dat seama de acest fapt din fotografiile care prezintă pictura interioară a Bisericilor.

La Caravaneți avem hramul Intrarea Maicii Domnului în Biserică, p. 72. Înaintea Bisericii de zid, de astăzi, a fost una de lemn, acoperită cu șiță, p. 72. Cea actuală e din 1864, p. 72. Găsim aici o frescă în care este reprezentat PFP Justinian Marina, p. 72.

Între 1880-1888 a slujit la Caravaneți Părintele Măndică, în 1964 Părintele Ion Obretin, iar între 1997-2001 Părintele Marius Costin Bulagea, p. 78.

Biserica din Călmățuiu e închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghios, p. 80, și a fost terminată în 1891, zidindu-se la ea între 1866-1891, inițial având două hramuri, p. 84. Maistorul care a ridicat-o a fost Stan Flueran, p. 84. Catapeteasma ei e din lemn de stejar, având cărți de cult din sec. al 19-lea, p. 85. Aici, între 1964-1977, a slujit Pr. Ion Obretin, p. 85, cel care va preda Omiletică la Seminarul din Turnu.

La Cârlomanu îl avem patron tot pe Sfântul Gheorghios, Biserica fiind din 1862, p. 87. Vechiul cimitir e în jurul Bisericii, p. 91.

La Ciuperceni avem același hram, p. 92, și găsim aici și o frescă a Sfântului Sava Brancovici, p. 95. Există și vechea Biserică a satului, acum rămasă în ruină, din păcate, în care mai sunt urme de pictură, p. 95. Vechea Biserică avea un pridvor deschis, p. 96.

Biserica de la Crângu e patronată de Sfântul Nicolaos și e din 1825, fiind ridicată „de marele culcer clucer Iancu Mihăilescu”, p. 98. Inițial avea două hramuri, p. 98.

La Dracea avem același hram, satul fiind atestat documentar în 23 iulie 1512/1513, p. 106. Pe Biserică, la intrare, scrie 1881, p. 107. Dracea se numea înainte Sichir, p. 110. Cel care a scris textul consideră că Sichir sau Sichira ar fi sinonim cu Paragină, cf. p. 110.  Însă numele Dracea vine de la numele armașului Drăcea Golescu, p. 110. La 1864, satul Dracea se numea Paragina, p. 110.

La Dudu avem hramul Adormirea Maicii Domnului, p. 112. Biserica nouă a fost terminată în 1982, p. 112. Pictura interioară are titluri scrise cu litere chirilice în cea veche, p. 115, care e alăturea de cea nouă, p. 113. În cea nouă avem o frescă cu PFP Teoctist, p. 117. Din păcate nu avem nicio dată despre vechea Biserică din Dudu, în afară de câteva fotografii. Iar pictura vechii Bisericii e mult mai profundă și apropiată de canonul bizantin în comparație cu pictura celei noi.

La Fântânele avem același hram și găsim și aici o frescă a fostului Patriarh al României, p. 120. Există amintirea unui om din vechime, numit Ciovică, p. 120. Iar numele de Fântânele vine de la faptul că existau multe izvoare în zonă, p. 120.

De la vechea Biserică din Fântânele se păstrează pisania, din care aflăm că acolo a fost o Mănăstire, terminată în 20 ianuarie 1885, p. 124. Mai există ziduri, cu urme de pictură, din fosta Biserică mănăstirală, p. 124. Actuala Biserică e din 1987, p. 124. Aici, la strană, a cântat și Olan Adrian Rodolfo, p. 125.

La Florica îl avem ca patron pe Sfântul Dimitrios, p. 127. Actuala Biserică s-a terminat de zidit pe 10 iunie 1910, p. 127.

La Furculești a fost o Biserică din lemn până în 1884, p. 132. Actuala a fost terminată în 1892, având hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, p. 136. Turla Bisericii are peste 20 de metri, p. 136. Aici a slujit și Ierom. Gherasim Luca, care a fost mai apoi superior al Bisericii Românești din Ierusalim, p. 137. Pr. Ioan Viorel Bățăuș, Profesorul meu de Muzică psaltică de la Seminar, a fost Preot aici între 6 aprilie 1977 și 2 februarie 2001, p. 137. Monumentul eroilor este și fântână publică, p. 137.

La Islaz I e hramul Sfântul Nicolaos, p. 139. În satul Islaz s-a citit Proclamația de la 1848, de unde a pornit Revoluția de la 1848, p. 139. Pe la 1626 era atestată aici Mănăstirea Sfânta Treime, p. 139. La 1800 aici erau 6 cătune, din care unul se numea Funduleț, p. 142. Biserica actuală a fost terminată în 1873, p. 142.

La Islaz II hramul e Sfinții Trei Ierarhi, p. 142. În fața actualei Biserici s-a citit Proclamația de la Islaz[1], p. 148. Biserica lui Măglașu, existentă până în jurul anului 1830, a fost dărâmată de apele Dunării, p. 148. Satul se numește Islaz de la izlazul vitelor, p. 148. Forma veche a cuvântului este islaz, de aici și denumirea satului de Islaz.

Biserica din parohia Islaz II a fost construită între 1835-1857 pe cheltuiala vornicesei Zoe Brâncoveanu, p. 148.

Biserica din Lisa e închinată Sfântului Gheorghios și a fost construită între 1930-1938, p. 150. Există aici și o frescă cu chipul PS Galaction Stângă, îmbrăcat în mantie roșie, p. 150. Biserica are 3 turle, p. 153, iar în 1957 a fost sfințită de PS Atanasie Dincă, p. 158. Biserica are înălțimea de 25 de metri și catapeteasma e din lemn de brad, p. 158. Tudorin din Lisa a devenit împăratul Theodoros al II-lea al Etiopiei între 1855-1868, p. 159.

Biserica din Lița e închinată Sfântului Ioannis Botezătorul și a fost terminată în 1869, p. 161.

Biserica din Lunca are hramul Bunavestire și se află lângă râul Sâiul. Mai înainte de 1967, satul se numea Râioasa, de la numele boierului Rioșanu, p. 169. Biserica veche se afla în partea de nord a satului și datează de la 1700, aici fiind înmormântat serdarul Ion Rioșanu, adormit la 9 decembrie 1855, păstrându-se până azi piatra lui tombală, p. 175. Biserica actuală are 3 turle, p. 168, a fost începută în 1896 și a fost sfințită în 1904, p. 176, fiind zidită de meșterul bulgar Stavre, p. 176.

La Margareta avem hramul Sfinții Împărați Constantin și Elena, p. 179. Biserica are înălțimea de 17 metri, p. 182, și o pictură ceva mai aproape de canonul iconografic. A fost pictată de Ștefan Stătescu din Câmpina în 1928, p. 183.

La Măgurele avem pisania scrisă cu litere chirilice, p. 184, iar denumirea vine de la măgurile pe care s-a construit așezarea, p. 184. Biserica a fost zidită în 1865 și are lungimea de 24, 4 metri, p. 187.

La Moldoveni avem o frescă cu PFP Teoctist Arăpașu și o alta cu PS Galaction Stângă, p. 193. Biserica veche e lângă cea nouă, dar cea veche e neîngrijită, p. 192. Cea veche a fost construită înainte de 1832 și în ea au slujit Preoții Radu Marmalic și Andrei Zarafu, p. 198. Cea nouă a fost începută în 1940 și terminată în 1989, când a fost și sfințită, p. 199.

La Moșteni, Biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului a fost construită între 1884-1897, fiind sfințită în 1903 de PS Iosif Gheorghian, p. 201.

Satul Năvodari, până în 1968, s-a numit Cioara. Aici avem o Biserică cu hramul Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, p. 207.

În satul Nicolae Bălcescu, Biserica e patronată de Sfântul Nicolaos al Mirelor Lichiei, p. 213. Biserica are două turle, p. 214-215, și a fost terminată în 1909. Are turle octogonale, cu 8 ferestre, p. 218.

La Odaia s-a păstrat fresca ctitorilor, p. 220. Biserica e zidită în 1872 de Crăciun și Petra Deboveanu, din Turnu Măgurele, p. 224. Are 17 m. lungime, 8 lățime și 20 de m. turla, p. 224.

La Olteanca avem o frescă a Pr. Marin Gh. Popescu, p. 226. Biserica a fost construită între 1899-1903 și e închinată Sfântului Dimitrios, p. 226-227.

La Piatra s-a pus piatra de temelie a Bisericii pe 11 iulie 1895 și s-a sfințit Biserica în 26 octombrie 1902, p. 233.

La Pleașov, la intrarea în Biserică, găsim anul 1883, p. 238. Însă Biserica s-a început în 1883 și s-a terminat în 1884, p. 243.

La Plopii Slăvitești, Biserica a fost începută în 1886 și sfințită în 1890, p. 244. Are 12 m. lungime, p. 249.

Poiana s-a numit înainte Flămânda, p. 250. Biserica de aici e din 1870, p. 255.

La Prundu, Biserica a început să fie construită pe 23 august 2005 și e din BCA, pe fundație de beton armat, p. 256. În 2011 nu era pictată interior, p. 258.

La Putineiu, Biserica e din 1868, iar clopotnița din 1985, p. 260. Ctitorii apar într-o frescă în sumane albe și cu motive geometrice, p. 264.

Numele satului Saelele vine de la turcescul saia, care înseamnă grajd de vite, p. 266. Și Biserica de aici a fost începută în 1869 și sfințită pe 4 februarie 1871, p. 266.

La Salcia, Biserica s-a terminat în 1894, p. 272. Aici s-a născut Zaharia Stancu, unde există și casa sa memorială, p. 277.

La Seaca, Biserica are 4 turle și e construită între 1914-1916, p. 278-279. Ea a fost sfințită de PS Vartolomeu Stănescu, p. 278, care era originar din Ciuperceni[2].

La Secara, Biserica e construită între 1889-1894, având două hramuri, p. 290.

La Segarcea Deal, Biserica e dintre anii 1879-1883, p. 300. Mormântul Pr. Andrei V. Popescu și al Preotesei Teodora Popescu, soția sa, se află în curtea Bisericii. Ei sunt cei care au ctitorit-o, p. 300.

La Segarcea Vale, Biserica are 3 turle, p. 302, și a fost sfințită în 21 noiembrie 1921, p. 309.

La Slobozia Mândra, Biserica a fost sfințită pe 10 octombrie 1851, p. 311. Ea are 3 turle acum, dar în fresca de deasupra pisaniei ea avea numai o turlă, p. 310-311.

La Spătărei, Biserica are 14 ferestre, p. 317. După ce a fost sfințită în 1904, PS Galaction a resfințit-o în 1997, p. 317.

La Suhaia, Biserica a fost construită în 1857 cu cheltuiala Mănăstirii Clocociov, p. 323.

Satul Traian se numea înainte Suraia, p. 333, și fusese oferit în 23 iulie 1512 Mănăstirii Cutlumuș din Sfântul Munte Athos, p. 333. După Războiul de Independență, Suraia a primit numele Împăratului roman Traianus, p. 333, pentru că pe lângă ea trece „drumul lui Traian”, p. 333. Biserica de aici a fost zidită în 1884, p. 333.

La Tudor Vladimirescu, Biserica a fost începută în 1899, p. 340., iar clopotnița în 1936, p. 345.

Biserica Cuvioasa Parascheva din Turnu Măgurele e situată pe strada Sfânta Vineri, nr. 4-6, p. 347. A fost construită între 1861-1864 și a fost sfințită în 14 octombrie 1864 de Protoiereul Ioan Văleanu, p. 347. Fără să ni se indice Episcopul care l-a mandatat pentru acest lucru.

Ctitorii sunt în dulame și cojoace, p. 347. Biserica a fost pictată în 1894, p. 348. Pr. Ion Obretin a slujit aici până în 2008, p. 353. Înmormântarea Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu[3] a fost slujită de Pr. Ion Obretin și Pr. Lixandru Tudor Cosmin.

Biserica cimitirală din Turnu Măgurele are hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil și a fost construită în 1882, p. 355. În 1977 a fost afectată de cutremur și nu s-a mai slujit în ea până în 1996, p. 355. Ea a fost resfințită de PS Galaction Stângă și PS Calinic Argatu pe 3 mai 1997, p. 359.

Catedrala Sfântul Haralambie din Turnu Măgurele se află pe str. Independenței, nr. 4, p. 360, lângă parcul central al orașului. A început să fie construită în 1900 și a fost terminată în 1905, ea fiind o copie a Catedralei arhiepiscopale de la Curtea de Argeș, p. 360. Piatra de temelie s-a pus într-o zi de joi, pe 28 iunie 1901, p. 365. Are 3 turle mari, p. 364, și vitralii, p. 367. Catapeteasma e din lemn de tei, p. 368, și a fost pictată de Eugeniu Voinescu și Romeo Girolamo, după modelul bisericii „San Marco” din Veneția, p. 369. În pronaos sunt pictați Regele Carol I și Regina Elisabeta, considerați ctitorii Bisericii, p. 369. Vitraliile au fost pictate de August Zwölfer din București, amvonul e din lemn sculptat, mobilierul e din stejar masiv, fiind executat de Ilie Mateescu din Turnu Măgurele, p. 371.

Biserica de la Uda Clocociov a fost ridicată în 1867, p. 373.

Biserica de la Uda Paciurea e din 1910, p. 380.

La Ulmeni, Biserica actuală e din 1928, p. 382. Există aici cruci din vechiul cimitir, p. 387.

La Vânători, Biserica a fost construită între 1947-1965, p. 388.

La Viișoara, Biserica e din 1847 și a fost construită de familia Constantin Cantacuzino[4], care deținea această moșie, p. 398.

La Voevoda, Biserica a fost zidită între 1891-1895, p. 40.

Mănăstirea Sfântul Galaction de la Crângu e la 27 de km de Alexandria, p. 408. În 2002 s-a cumpărat terenul și din 2005 a devenit Mănăstire, p. 408. Hramul e la 5 noiembrie, p. 409.

Mănăstirea Sfântul Arhanghel Mihail de la Plăviceni[5] e creată în jurul Bisericii Mănăstirii Aluniș din 1648, ctitorie a vornicului Dragomir și a soției sale, Elina, p. 416. Ea a fost creată în 2002, p. Între 1686-1688 aici a fost Igumen Ieremias Cacavelas[6], dascălul lui Dimitrie Cantemir, p. 417. Acest amănunt e cuprins în manuscrisul nr. 35.072 din British Museum[7], p. 417.

Între p. 420-421 avem o hartă a parohiilor, iar cuprinsul e între p. 422-423.

Bineînțeles, eu mi-aș fi dorit și mai multă istorie în această carte, dar și mai multă cercetare științifică, dar nu cred că acesta a fost targhetul cărții. Datele istorice sunt puține, primează cele din sec. 19-20, textele, probabil, aparțin parohilor acestor Biserici și nu unui singur autor, de aceea e compozită la nivel stilistic. Însă, pentru cine nu știe nimic despre aceste locuri, e o mină de informații cartea de față și pe mine m-a luminat în multe privințe.

Fotografiile sunt bine realizate, cartea e grea când o ții în mână, unele amănunte te îmbie să vrei să vizitezi aceste locuri.

Și eu aș vizita, cu precădere, parohiile unde sunt Biserici vechi, mai mult sau mai puțin aflate în ruină, și, la fel, cimitirele vechi. Pentru că mă interesează programul lor pictural, formele Crucilor și ale mormintelor, cum s-au construit zidurile, diverse inscripții, diverse amănunte ce țin de epocă și de regiune.


[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Proclamația_de_la_Islaz.

[2] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Vartolomeu_Stănescu.

[3] Idem: https://www.teologiepentruazi.ro/2012/05/29/despre-omul-imparatiei/.

[4] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Cantacuzino_(stolnic).

[5] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Mănăstirea_Plăviceni.

[6] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ieremia_Cacavela și

https://el.wikipedia.org/wiki/Ιερεμίας_Κακαβέλας.

[7] Idem: http://www.britishmuseum.org/.

Înțelepciunea lui Salomon, cap. 6, cf. LXX

1. Așadar, ascultați împăraților și înțelegeți! Învățați judecătorilor marginile pământului!

2. Luați aminte cei care stăpâniți mulțimea și v-ați mândrit datorită mulțimilor neamurilor!

3. Că[ci] de la Domnul s-a dat vouă puterea și de la Cel Preaînalt stăpânirea, Care va cerceta faptele voastre și sfaturile [voastre] le va iscodi.

4. Că[ci], fiind slujitorii Împărăției Sale, nu ați judecat în mod drept, nici [nu] ați păzit legea și nici [nu] ați mers după sfatul lui Dumnezeu [τὴν βουλὴν τοῦ Θεοῦ].

5. [El] va sta asupra voastră în mod îngrozitor și repede [φρικτῶς καὶ ταχέως ἐπιστήσεται ὑμῖν], că[ci] judecată aspră se face în cei ridicați deasupra [ὅτι κρίσις ἀπότομος ἐν τοῖς ὑπερέχουσιν γίνεται][1].

6. Căci cel mai mic este cel iertat, [este] al milei, dar cei puternici în mod puternic vor fi cercetați.

7. Căci Stăpânul tuturor nu Se va trage înapoi [de la] față[2] și nici [nu] Se va rușina de măreție[3]. Căci El l-a făcut [și] pe cel mic și pe cel mare[4] și la fel Se îngrijește de toți [ὁμοίως τε προνοεῖ περὶ πάντων].

8. Iar celor tari cercetare tare le stă deasupra[5].

9. Așadar, o, tiranilor, către voi sunt cuvintele mele! Ca să învățați înțelepciunea și să nu cădeți.

10. Căci cei care au păzit cu cuvioșie cele cuvioase, cuvioși vor fi [οἱ γὰρ φυλάξαντες ὁσίως τὰ ὅσια ὁσιωθήσονται], și cei care au învățat acestea, vor afla apărare [καὶ οἱ διδαχθέντες αὐτὰ εὑρήσουσιν ἀπολογίαν].

11. Așadar, poftiți cuvintele mele! Poftiți și vă veți învăța!

12. Luminată și nepieritoare este înțelepciunea și, cu puțin efort, este văzută de cei care o iubesc pe ea și este aflată de cei care o caută pe ea.

13. Îi ajunge pe cei care o doresc, [pentru ca] să fie cunoscută mai înainte [προγνωσθῆναι].

14. Cel care se trezește în zori către ea [va veni și] nu va osteni, căci ajutătoare [πάρεδρον] o va găsi [la] porțile sale.

15. Căci [este] desăvârșire a minții să cugeți la ea și cel care a privegheat pentru ea, repede va fi fără de grijă.

16. Căci, [după] cei vrednici ai ei, ea merge împrejur căutându-i și în ale cărărilor [vieții] li se arată lor îndurătoare și în toată cugetarea se întâmpină [cu] ei [καὶ ἐν πάσῃ ἐπινοίᾳ ὑπαντᾷ αὐτοῖς].

17. Căci începutul ei [este] pofta cea adevărată a învățăturii [ἀρχὴ γὰρ αὐτῆς ἡ ἀληθεστάτη παιδείας ἐπιθυμία], iar grija învățăturii [este] dragostea [φροντὶς δὲ παιδείας ἀγάπη]

18. și dragostea [este] paza legilor ei [ἀγάπη δὲ τήρησις νόμων αὐτῆς]. Iar luarea aminte la legi [este] întărirea nestricăciunii [προσοχὴ δὲ νόμων βεβαίωσις ἀφθαρσίας]

19. și nestricăciunea îl face [pe om] a fi aproape de Dumnezeu [ἀφθαρσία δὲ ἐγγὺς εἶναι ποιεῖ Θεοῦ].

20. Așadar, pofta înțelepciunii îl duce [pe om] la împărăție.

21. Așadar, tiranilor ai popoarelor, dacă vă veseliți în[tru fala] tronurilor și a sceptrelor [voastre], cinstiți înțelepciunea, ca întru veac să împărățiți!

22. Iar ce este înțelepciunea și cum s-a făcut [ea], vă voi vesti [vouă] și nu vă voi ascunde vouă tainele [καὶ οὐκ ἀποκρύψω ὑμῖν μυστήρια], ci de la începutul facerii [lumii] le voi cerceta [ἀλλὰ ἀπ᾽ ἀρχῆς γενέσεως ἐξιχνιάσω] și voi pune întru limpezime cunoașterea ei și nu am să trec [cu vederea] adevărul.

23. Nici împreună [cu] invidia [cea] topită [nu] voi călători, că[ci] aceasta nu va avea împărtășire [cu] înțelepciunea.

24. Și mulțimea celor înțelepți [este] mântuirea lumii [πλῆθος δὲ σοφῶν σωτηρία κόσμου], iar împăratul cel înțelept [este] buna-așezare a mulțimii [καὶ βασιλεὺς φρόνιμος εὐστάθεια δήμου].

25. Așa că, învățați cuvintele mele și vă veți folosi!


[1] Dumnezeu îi judecă în mod aspru pe cei care sunt în funcții de conducere. Pe cei care sunt ridicați, datorită funcției lor sociale, deasupra altora.

[2] De la fața omului.

[3] De măreția stăpânitorilor.

[4] Se referă la oameni. La oamenii neimportanți social, la cei mici, dar și la cei mari, la stăpânitorii pământului.

[5] Cercetarea cea tare a lui Dumnezeu.

Eminescu: între modernitate și tradiție [123]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

În această lume, omul este, în concepția celor vechi, recapitularea creației și regele lumii. Dumnezeu „au fapt ceriul, pământul și omul./ Ceriul ceriurilor pentru Domnul,/ Pământul l-au datu-l a tot omul” (Ps. 113, 61-64). În psalmul 8, omul este „puțân nu de-atocma cu îngeri în slavă,/ I-a-ntrece cu cinstea fără de zăbavă./ Mare cuviință i-ai dat și cunună /…/ L-ai pusu-l mai mare, toate să-l asculte,/ Câte sunt pre lume cuvânt să nu-i mute./ Și i-ai supus toate supt a lui picioare”. Aceasta este condiția eternă a omului.

Dar tot în prima poezie românească, în Psaltirea în versuri, descoperim și ilustrarea frecventă și felurită a existenței sale efemere pe acest pământ, cele mai cunoscute și mai utilizate imagini ale vanității umane, recurente în toată literatura română veche:

Dară eu ce sunt, Dumnezău svinte?
Că om nu sunt, să mă iei aminte,
Că-s un vierme și fără de treabă,
Ca omida ceea ce-i mai slabă.

(Ps. 21, 19-22)

*

Zâlele cu număr mi-s la Tine-n palmă,
Nainte-Ț[i] mi-i statul nice de o samă.
Omul, cât de-a hirea, este o nemică.

De vreme ce trece ca o umbră rară,
Zădar să trudește de zî pănă-n sară,
De ș-agonisește s-aibă și pre mâine;
Strânsura ce strânge nu ști cui rămâne. /…/

Prin ce-Ț[i] greși omul, l-ai dat în mustrare,
N-ai lăsat să-l treacă fără de certare.
I-ai stând bietul suflet de de-abia să-ngână,
Cât nu-i mai de-a hirea de o painjină.

Așa-i deșert omul ca o haină slabă,
Stricată de molii și fără de treabă. /…/
Ca și toți părinții mei am fost nemernic [străin]
Într-această lume, toată viața jelnic.

(Ps. 38, 15-22, 35-40, 45-46)

*

Ce sufletul nostru în prav să zgârcește,
Și vintrele nostru-n pământ să lipește.

(Ps. 43, 67-68)

*

Nu-ntoarce, Doamne, pre omul
Să-l cuprinză-n jele somnul,
C-ai zâs să să-ntoarcă-n tină
Tot omul de supt lumină.

De i-ar fi viața de lungă
’Ntr-o mie de a[n]i s-agiungă,
Naintea ta este scurtă
Ca cea zî de ieri trecută.

Și ca strajea cea de noapte
Îi sunt zâlele lui toate.
Ca nește șegi, fără treabă,
I să trec aii cu greabă,

Ca otava ce să trece
De soare și de vânt rece,
De demineață-i cu floare,
Sara-i veștedă de soare,

A doua zî să usucă,
Ca-n cuptori când o aruncă. /…/
Și de svânta Ta lumină
Veacul nostru ne-nstrăină.

Zâlele noastre le neacă
Urgia Ta și le sacă.
Aii ni să trec cu grabă,
Ca o painjină slabă. /…/

Această lume deșartă
Ne-mblânzește și ne ceartă
Cu primejde și cu boale,
Pre toț oamenii potoale.

Nime n-a scăpa să iasă
Din urgia ei cea deasă…

(Ps. 89, 9-46)

*

Că-m trec zâlele ca fumul,
Oasele mi-s săci ca scrumul.
Ca nește iarbă tăiată
Mi-este inema săcată,

Că stă uitată de mine,
Ce-am gătat să mănânc pâine.
De suspinuri și de jele
Mi-am lipitu-mi os de piele.

De-atocma cu pelecanul,
Prin pustii petrec tot anul,
Și ca corbul cel de noapte
Îm petrec zâlele toate,

Ca o vrabie rămasă
În supt streșină de casă.

(Ps. 101, 13-26)

*

Așe nu să-ndură [nu se-mpietrește] Domnul,
Ce i-i milă de tot omul.
Că Sângur ne ști de faptă,
Din ce ni-i hirea lucrată,

Ne ști că suntem din tină
Făcuț, de svânta Sa mână.
De ne-ar hi zâlele multe
Ca iarba, tot ar hi scurte,

Și ca floarea ce să trece
De soare și de vânt rece,
De să destramă cu totul
Și nu-ș mai cunoaște locul.

(Ps. 102, 49-60)

*

Că omul, cât de de-a hirea-n țară,
Zâlele-i trec ca o umbră rară.

(Ps. 143, 15-16)

*

Că măiestrul încă moare,
Ca tot omul de supt soare.
Și nebunul cu buiacul
Vor peri de pre tot veacul.

Ș-averea de dânș rămâne
De o iau rude străine.
Cât să vor scoate din casă,
Numele li s-a uita-să,

Li s-a uita și mormântul,
Cât i-a-mpresura pământul,
Ceia ce nu-ș fac pre lume
De bunătăț [virtuți] s-aibă nume.

(Ps. 48, 27-38)

Recapitulând, omul e: vierme/ omidă (la Eminescu: „muști de-o zi” (Scrisoarea I)), umbră, păianjen/ pânză de păianjen, străin pe lume, praf și tină/ pământ, iarbă/ otavă (Eminescu: „viața mea-i ca lanul de otavă” (În căutarea Șeherezadei)) sau floare care se usucă repede (Eminescu: „Vezi icoana unui secol lângă chipul unei flori” (Memento mori)), fum și cenușă (Eminescu: „Tu ești cenușa iară viața-i fumul” (În căutarea Șeherezadei)), pasăre de noapte/ veghetoare.

Predică la Duminica a 21-a după Cincizecime [2017]

Iubiții mei[1],

pentru că astăzi îi pomenim pe Sfinții Părinți participanți la Sinodul al VII-lea Ecumenic, care a avut loc între 24 septembrie – 13 octombrie 787[2], putem spune că această duminică e una a Sfintelor Icoane, a rolului lor în viața Bisericii și a noastră. Pentru că ei s-au adunat în mod sinodal să mărturisească faptul că Sfintele Icoane sunt eclesiale, că fac parte din Dumnezeiasca Tradiție a Bisericii și că ele trebuie restaurate în Biserică. Căci Sfintele Icoane țin de iconomia mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos[3], adică de întruparea Sa și de viața Sa pe pământ ca Dumnezeu și om.

De aceea, Sfinții Părinți sinodali au dat anatemei pe cei care nu cinstesc Sfintele și Cinstitele Icoane[4] ale Bisericii. Pentru că ele nu sunt „dumnezeii” creștinilor și nici „idoli”[5], ci reprezentări teologice ale celor iconizați pe ele, ca, prin fața lor văzută, mintea noastră să fie trasă cu toată dragostea[6] spre comuniunea cu ei, cu Sfinții din Împărăția lui Dumnezeu. Căci Sfintele Icoane sunt ferestre spre Sfinții Împărăției lui Dumnezeu, sunt scări teologice spre ei, și acestea nu ne opresc la ceea ce vedem. Pentru că mintea și inima noastră, când vedem Sfintele Icoane, se aprind de dor pentru cei reprezentați pe ele și pe aceștia, pe Sfinții lui Dumnezeu, îi chemăm în ajutorul nostru. Așa după cum un fiu, când se uită la fotografia mamei sale, nu o confundă pe mamă cu fotografia, ci fotografia e numai un prilej de amintire a ei și de umplere de dor pentru ea, tot la fel, pentru Biserica lui Hristos, Sfintele Icoane sunt aduceri aminte teologice de Domnul, de Maica Lui și de toți Sfinții, pentru ca noi să fim mereu în comuniune cu ei.

Pentru că Sfintele Icoane sunt o reamintire continuă și vie a iconomiei lui Dumnezeu pentru noi și a vieților tuturor Sfinților Lui. Și când le vedem, noi retrăim ceea ce vedem, pentru că retrăim și tot ceea ce citim din Tradiția Bisericii. Căci toate elementele teologice ale Bisericii, fie cele scrise, fie cele vizuale, au rolul de a ne ține treji în credința și în viața noastră creștină și ne fac să fim în comuniune cu toți Sfinții lui Dumnezeu.

Sinodul al VII-lea Ecumenic a avut 7 ședințe de lucru și numai în a 6-a s-a discutat în mod punctual despre blasfemiile ereticilor iconomahi[7]. Pentru că în celelalte 6 ședințe au fost puse în evidență diverse mărturii tradiționale, care arătau că Sfintele Icoane au fost cinstite dintotdeauna în Biserica lui Dumnezeu. Și mărturiile tradiționale în favoarea cinstirii Sfintelor Icoane au fost luate din cărțile și epistolele teologice ale Sfinților Părinți și din Viețile Sfinților. S-au citit pasaje extinse din cărți, iar uneori s-au citit integral epistole teologice.

Și Părinții sinodali, uneori, au semnat că sunt de acord, pentru că ei cred la fel cu mărturiile Sfinților pe care le-au audiat, iar alteori au fost de acord prin viu grai. Iar toate acestea sunt specificate în actele Sinodului, care au ajuns până la noi în greacă și în latină.

Spre exemplu, în ședința a 4-a, printre altele, s-a citat și din Viața Sfintei Maria Egipteanca[8], apoi din Pătimirea Sfântului Mucenic Procopios[9], după care din Viața Sfântului Cuvios Teodoros Sicheotul[10]. Și Sfinții Părinți sinodali au citat din aceste trei surse aghiologice și din multe altele, pentru că ei credeau în autenticitatea lor. Nu considerau, ca unii dintre noi, că Viețile Sfinților sunt „amestecate” cu tot felul de „povești”, ci, dimpotrivă, le considerau ca mărturii veridice ale Tradiției Bisericii. Și dacă Viețile Sfinților sunt mărturii veridice ale Tradiției, atunci ele pot fi citate în apărarea credinței ortodoxe.

Unele mărturii patristice citate la Sinod sunt extinse și au o teologie concentrată. Însă Părinții sinodali le-au ascultat și au fost de acord cu ele. Și când semnau cu mâna lor că sunt de acord cu ceea ce au ascultat, ei își arătau iubirea entuziastă pentru credința Bisericii. Iubire ce ar trebui să ne conducă și pe noi la mărturia clară și curată a adevărului Bisericii și la împlinirea voii lui Dumnezeu.

Episcopii Bisericii semnau alături de Igumenii, Presbiterii și Monahii prezenți la Sinod. Fiecare își spunea numele, rangul său ierarhic și de unde este. Astfel aflăm, spre exemplu, că a semnat „Ioannis, Igumenul de la Sfântul Mucenic Teodoros”[11].

După numele și rangul său monahal avem Mănăstirea pe care el o conducea și care era închinată Sfântului Mucenic Teodoros. Și așa au ajuns până la noi numele celor prezenți!

A 5-a ședință a Sinodului al 7-lea Ecumenic a început cu un citat din Sfântul Chirillos al Ierusalimului[12]. Apoi s-a citat din Sfântul Simeon Stâlpnicul[13], din care se mai citase anterior.

Mărturiile continuă. Nu se citează din Tradiție în mod cronologic, de la sec. 1 la sec. al 8-lea, așa cum mi-ar fi plăcut mie, ci se aduc mărturii din diverse secole. Pentru că ceea ce interesează e fundamentarea patristică și tradițională a închinării la Sfintele Icoane.

Fiecare text e citit de cineva anume și ni se spune numele celui care îl citește. Însă nu ni se spune cine a ales textul. Nu știm dacă l-a ales cel care l-a citit sau i s-a dat să-l citească. Însă fiecare text patristic este la subiect și el aduce o mărturie clară în favoarea cinstirii Sfintelor Icoane.

În a 5-a ședință sinodală se citează de 3 ori din Limonariu[14]. Pasajele din Limonariu sunt citite de Monahul Stefanos, care era și „păzitorul cărților [librorum custos]”[15]. Probabil la el, la Mănăstire. Adică era bibliotecar.

Sfântul Tarasios Mărturisitorul, Patriarhul Constantinopolului, pomenit pe 25 februarie[16], a fost cel care a prezidat Sinodul. Luările sale de poziție sunt numeroase. Și sinodalii au conlucrat foarte bine cu el, aceștia fiind de acord cu învățătura ortodoxă și respingând-o pe cea eretică.

În ședința a 6-a s-a pus în scenă o dispută între eretici și ortodocși, care fusese scrisă anterior. Partea ereticilor a fost citită de Episcopul Grigorios, iar partea ortodocșilor a fost citită de Diaconul Epifanios[17]. Iar în prima întrebare eretică (și se reia și în a doua), din tomul al 4-lea al disputei, se pune problema că se cinstește Icoana în Biserică fără să existe o sfântă rugăciune de sfințire a ei [neque orationem sacram sanctificantem illud][18]. Pentru că pe atunci Icoanele nu se sfințeau, ca acum.

Iar răspunsul ortodox al Sinodului e acesta: după cum tiposul de viață-făcătoarei Cruci îl avem fără rugăciune sfântă [abscue oratione sacra], adică fără o rugăciune de binecuvântare sau de sfințire a ei, tot la fel avem și Icoanele[19]. Pentru că Icoanele sunt vrednice de cinstit pe cât sunt de Sfinți cei iconizați pe ele[20].

Potrivit Părintelui Stéphane Bigham abia în anul 1649, prin Sfântul Petru Movilă, au apărut rugăciunile de sfințire ale Icoanelor în Molitfelnic, care mai înainte nu existau[21]. Iar Sfântul Atanasios de Parios și Sfântul Nicodimos Aghioritul s-au împotrivit „sfințirii” Icoanelor[22], pentru că „Icoanele sunt sfinte fără vreo rugăciune de binecuvântare, pentru că reprezintă creația reînnoită și sfințită”[23], pe oamenii Împărăției.

Dar cum multe, la început, au fost altfel în Biserică, mult mai simple și nerigide, iar apoi s-au complicat și rigidizat, fiind schimbate în mod sinodal sau tacit, noi acum sfințim Crucile, Icoanele, veșmintele preoțești și toate vasele de slujbă, pentru că avem în Molitfelnic rugăciuni pentru fiecare dintre ele. Însă, dacă mai înainte nu existau rugăciuni „de sfințire” ale Icoanelor, iar acum ele există, în mod evident s-a schimbat perspectiva teologică în care ele sunt înțelese. Căci, în trecut, Icoanele erau sfinte și cinstite de credincioși numai pentru că semănau cu originalul lor[24], pe când acum ele sunt integrate în cult și cinstite numai după ce sunt sfințite.

Iar adesea sfințim ca „Sfinte Icoane” niște reprezentări care nu au de-a face cu Tradiția iconografică a Bisericii, pentru că nu mai știm sau nu mai vrem să știm cum arată adevărata iconografie a Bisericii și teologia din spatele ei. Iar prin aceasta propunem o teologie străină în locul iconografiei ascetice a Bisericii.

Din întreaga dispută scrisă și pusă în scenă în ședința a 6-a rezultă că nu au fost chemați la Sinod ereticii iconoclaști, ci ei au fost condamnați în absență. Însă contestările iconoclaste au fost multiple și lor li s-au dat răspunsuri punctuale.

În a 7-a ședință și ultima a Sinodului, ne sunt prezentate mai întâi numele Episcopilor care au semnat actele Sinodului[25]. De la Roma au venit Arhipresbiterul Petrus de la Biserica Sfântul Petros și Pavlos și Igumenul Petrus de la Mănăstirea Sfântul Savvas, de la Constantinopol a fost Sfântul Tarasios, Patriarhul Constantinopolului și președintele Sinodului, alături de Presbiterii Ioannis și Tomas[26], după care ne sunt enumerați sutele de Episcopi sau de înlocuitori ai lor, care au semnat actele sinodale.

Orosul Sinodului sau definiția lui dogmatică a fost citită de PS Teodoros, Episcopul de Taurianis, din insula Sicilia[27]. Și în orosul dogmatic s-a stabilit că trebuie să cinstim Sfintele Icoane, pentru că prin ele noi îi cinstim pe cei care sunt reprezentați pe ele[28]. Și după textul orosului, avem din nou semnăturile personale ale participanților la Sinod[29].

A existat însă și o a 8-a ședință sinodală și în aceasta s-au prezentat canoanele Sinodului, care sunt în număr de 22[30]. Al 9-lea canon scoate din circulație cărțile împotriva Sfintelor Icoane, care sunt puse alături de celelalte cărți eretice[31].

Însă, în democrație, cărțile eretice, oculte, păgâne, mistificatoare ale credinței Bisericii sunt peste tot, sunt editate după bunul plac, iar credincioșii Bisericii trebuie să aibă multă experiență teologică pentru ca să facă diferența între cărțile Bisericii și cele care neagă credința Bisericii. Adesea, teologii Bisericii cad pradă ideilor eretice de tot felul, pe care le promovează din neștiință, din orgoliu sau din interes păcătos.

De aceea, întoarcerea la studiul pe textele Bisericii, așa cum am făcut astăzi cu actele Sinodului al VII-lea Ecumenic, e întotdeauna folositoare. Pentru că aflăm sau ne aducem aminte de tot felul de amănunte importante ale teologiei Bisericii. Fără ele suntem orbi, suntem necunoscători ai credinței Bisericii, pentru că nu știm ce propovăduiește Biserica noastră.

Însă noi trebuie, cu timp și fără timp, să ne îmbogățim teologic în mod continuu, iubiții mei, și, în același timp, să trăim ortodox în Biserica lui Dumnezeu! Pentru că adevărata închinare e, în același timp, și adevărata trăire și experiență a vieții Bisericii. Teologia noastră e o teologie a experienței tainice, e o teologie pe care o trăim cu toată ființa noastră în viața Bisericii și nu o filosofie pur estetică.

Pentru că teologia Bisericii e cea care ne schimbă continuu, care ne luminează și ne sfințește zilnic, căci ne unește, prin slava Sa, cu Dumnezeul mântuirii noastre. Amin!


[1] Scrisă în ziua de 11 octombrie 2017, zi cu soare, de miercuri, începând de la ora 10. 05. Și terminată la 16. 29. Acum sunt 21 de grade.

[2] A se vedea: https://ro.orthodoxwiki.org/Sinodul_VII_Ecumenic.

[3] Sancta Synodus Nicæna Secunda, în Mansi 12, col. 1009-1010.

[4] Ibidem. [5] Idem, col. 1009-1012. [6] Idem, col. 1061-1062. [7] Idem, col. 984. [8] Mansi 13, col. 85-90. [9] Idem, col. 89-90. [10] Idem, col. 89-92. [11] Idem, col. 156. [12] Idem, col. 159-160. [13] Idem, col. 159-162. [14] Idem, col. 193-196. [15] Idem, col. 191.

[16] A se vedea: https://ro.orthodoxwiki.org/Tarasie_al_Constantinopolului.

[17] Mansi 13, col. 207-364. [18] Idem, col. 267-268, 269-270. [19] Idem, col. 269-272. [20] Idem, col. 271-272.

[21] Cf. http://www.pemptousia.ro/2013/10/sfintirea-icoanelor-o-practica-in-contradictie-cu-traditia-bisericii-partea-a-doua/.

[22] Cf. http://www.pemptousia.ro/2013/10/sfintirea-icoanelor-o-practica-in-contradictie-cu-traditia-bisericii-partea-intai/. [23] Ibidem. [24] Ibidem.

[25] Mansi 13, col. 366-374. [26] Idem, col. 365-366. [27] Idem, col. 373-374. [28] Idem, col. 378-379. [29] Idem, col. 379-398. [30] Idem, col. 417-440. [31] Idem, col. 429-430.

Predică la pomenirea Sfintei Cuvioase Paraschevi [14 octombrie 2017]

Iubiții mei[1],

apropo de numele pe care noi le punem copiilor noștri! Noi vrem ca ele să fie creștine, să fie nume de Sfinți și bine facem. Pentru că îi punem pe copiii noștri sub acoperirea Sfinților al căror nume îl poartă.

Însă Sfânta pe care astăzi o prăznuim cu multă bucurie și evlavie în România și ale cărei Sfinte Moaște sunt la Iași de peste 350 de ani[2], iar anul acesta sunt cinstite alături de ale Sfintei Mucenice Tecla[3], se numește după o zi a săptămânii. Căci, în greacă, Παρασκευή [Paraschevi] înseamnă Vineri. De unde românii îi spun și Sfânta Vineri. Iar în Biserica Ortodoxă a Greciei ea este pomenită sub titulatura de Cuvioasa Paraschevi cea Nouă [Ἡ Ὁσία Παρασκευὴ ἡ Νέα][4]. Atunci, dacă ea a fost Monahie, căci de aceea e Cuvioasă Maică, numele de Paraschevi e numele ei monahal. Și el face trimitere la răstignirea Domnului pentru noi, cea trăită în zi de vineri, pe care ea și-a asumat-o interior, ca luptă împotriva patimilor, pentru a se sfinți pentru Domnul.

Și prin aceasta vedem că numele nostru, chiar dacă are sau nu conotații teologice, devine unul sfânt pentru Biserică, dacă noi ne sfințim viața. Pentru că noi nu strigăm către ziua de vineri, atunci când ne rugăm Sfintei Vineri sau Sfintei Paraschevi, ci ne spunem toată inima noastră Sfintei care poartă acest nume, ale cărei Sfinte Moaște sunt la Iași și despre care noi știm că s-a născut în Epivatesul Traciei [Ἐπιβάτες τῆς Θράκης][5].

Unde e această localitate? În Turcia de azi, și acum se numește Selimpașa[6]. Și dacă pleci de la Selimpașa cu mașina…până la Iași sunt 915 km[7]. Căci ea s-a născut într-o țară și locuiește cu Sfintele sale Moaște în altă țară și ne binecuvintează pe noi cu multe minuni și faceri de bine.

Pentru că Sfintele Moaște sunt semnul cel mare al sfințeniei unui om, pentru că ele atestă prezența slavei lui Dumnezeu în om. Prezență care arată că în viață și după adormirea sa, acel om a trăit și este un Sfânt al lui Dumnezeu, care locuiește cu sufletul său în Împărăția lui Dumnezeu. Și dacă mergi acolo unde Dumnezeu locuiește în om, atunci mergi la locașul Lui, cel personalizat. Pentru că Sfinții sunt locașurile Sale personalizate. Și așa după cum chivotul Legii nu era „niște lemne”, pe care le cinsteau evreii, ci locul prezenței și al manifestării lui Dumnezeu în mijlocul poporului lui Israil [Ieș. 25, 22; 40, 34; II Cron. 5, 13-14], tot la fel Sfintele Moaște nu sunt „niște oase” la care se închină ortodocșii, ci niște biserici personalizate ale lui Dumnezeu, în care El locuiește prin slava Lui cea veșnică și necreată. Și dacă lui Dumnezeu nu Îi este „silă” să locuiască în aceste Oase Sfinte ale Sfinților Săi, ci slava lui Dumnezeu, ca și în timpul vieții Sfinților, este în ele, atunci cum ne-ar fi nouă „silă” de locul în care locuiește Dumnezeu?!

Însă, dacă ești lipsit de evlavie, dacă noaptea ereziei e în tine, atunci numești templele lui Dumnezeu drept „idoli”, spre a ta judecată veșnică. Pentru că nu vezi lumina care este în ele și nu te împărtășești de binefacerile pe care Sfinții le fac prin Sfintele lor Moaște.

Dar noi, cei dreptslăvitori ai lui Dumnezeu, Îi mulțumim Lui pentru Sfintele Moaște ale Sfinților Săi, pentru că, prin Sfinții Săi, Dumnezeu lucrează multe minuni în viața noastră. Și noi, cei care venim la Sfinți cu credință, mărturisim cu inimă bucuroasă minunile făcute în viața noastră de Dumnezeu prin Sfinții Săi. Fapt pentru care noi includem aceste minuni în Viețile Sfinților, ca recunoștință pentru ajutorul dăruit nouă.

…Sfânta Cuvioasă Paraschevi adoarme la vârsta de 27 de ani[8].  Sfintele ei Moaște au fost cumpărate cu mult aur de la turci și au fost aduse la Iași în 13 iunie 1641[9], adică acum 376 de ani.

Însă minunile ei nu încetează niciodată!

Pentru că Sfânta Paraschevi se milostivește de noi mereu și ne ajută în neputințele, în bolile și în nevoile noastre de tot felul.

Sfintele ei Moaște, cu harul lui Dumnezeu, se află în Catedrala mitropolitană din Iași și sunt puse în evidență prin marele pelerinaj din octombrie. Și de aceea oamenii vin la ele și i se roagă Sfintei și ea îi ajută. Dar multe Sfinte Moaște ale Sfinților lui Dumnezeu nu sunt cinstite atât de mult ca ale Sfintei Paraschevi, ci, dimpotrivă, sunt uitate și trecute cu vederea, pentru că le cunosc prea puțini. Pentru că nu sunt puse în evidență de Biserică sau ele nu mai aparțin Bisericii noastre.

Și când Sfinții nu mai sunt cunoscuți de către credincioșii Bisericii, atunci nici nu li se mai roagă lor. De aceea e nevoie tot mai mult de scrierea și de rescrierea Vieților Sfinților, de extinderea lor, pentru ca să includem noi și noi date despre ei și despre posteritatea lor. Pentru că pomenirea Sfinților în Biserică e ținută vie de pomenirea lor liturgică, de cunoașterea și de popularizarea lor.

De aceea, Sfânta Paraschevi e o lumină dumnezeiască în viața noastră, pentru că e pusă în evidență în mod continuu. Însă orice Sfânt poate să facă minuni în viața noastră, dacă ne apropiem cu credință de el și cerem rugăciunile sale și ajutorul său. Pentru că Sfinții ne ajută prin Sfintele lor Moaște, dar și în mod direct, prin venirea lor duhovnicească la noi. Lucru pe care ni-l confirmă multele minuni ale Sfinților, în care Sfinții au venit în mod personal și i-au ajutat pe cei bolnavi și în nevoie.

Iar noi nu avem nevoie de Sfinți doar în boală și în nevoie, ci în orice clipă a vieții noastre. Pentru că avem nevoie să înțelegem teologia Bisericii, să ne înțelegem pe noi înșine, să ne vedem păcatele și să ni le plângem și să cunoaștem cum să ne sfințim viața. Pentru toate acestea și pentru multe altele putem să apelăm continuu la ajutorul Sfinților Săi. Pentru că ei vin în ajutorul nostru continuu, dacă le cerem sprijinul în mod smerit.

Și trebuie să știți cu toții că e o minciună sfruntată, o hulă, zicerea că „până la Dumnezeu te mănâncă Sfinții”. Pentru că Sfinții lui Dumnezeu nu sunt răzbunători, nu sunt răi cu noi, ci ei sunt buni și milostivi cu oamenii, ca unii care vin din mijlocul nostru și știu nevoile noastre. Căci ei ne doresc binele autentic, adică mântuirea noastră, și nu răul. Răul ni-l doresc cei care ne învață să nu ne mai închinăm Sfinților, să nu le mai sărutăm Sfintele lor Moaște, să nu îi mai cinstim, pentru că aceia vor să nu ne mai umplem de slava lui Dumnezeu. Pentru că Sfinții ne învață sfințenia și ne umplu de sfințenia lui Dumnezeu. Dar cei care ne învață lucrul contrar, ce ne învață altceva decât neevlavia, decât depărtarea păgână de Dumnezeu?

De aceea, iubiții mei, a o cinsti pe Sfânta Paraschevi și, împreună cu ea, pe toți Sfinții și Îngerii lui Dumnezeu, înseamnă a-i cinsti pe cei în care locuiește Dumnezeu prin slava Lui! Căci pe Dumnezeu Îl lăudăm întru Sfinții Săi [Ps. 150, 1, LXX] și Dumnezeu este minunat întru cei Sfinți ai Lui [Ps. 67, 36]. Dar El e minunat în Sfinții Lui tocmai prin aceea că El face continuu minuni prin ei în viața noastră. El e minunat în Sfinți, Se arată minunat prin Sfinții Lui, pentru că ne umple de minuni în mod continuu.

– Și de ce face Dumnezeu minuni prin Sfinții Lui?

– Pentru ca noi să ne raportăm cu iubire și cu bucurie multă la Sfinții Lui. Pentru ca ei să fie credibili întotdeauna pentru noi și să îi lăsăm să ne ajute cu luminările lor în viața noastră de evlavie.

Iar Împărăția lui Dumnezeu e comuniunea Sfinților Lui. Dacă ne pregătim pentru Împărăție, ne pregătim pentru întâlnirea cu Sfinții Lui. Și dacă vrem Împărăția, cum atunci nu îi vrem pe Sfinții Lui, care sunt mereu cu El și sunt plăcuți Lui?

De aceea, Biserica îi mărturisește ca Sfinți pe proprii ei fii credincioși, care și-au sfințit viața în Biserică. Și viețile lor, ale Sfinților ei, ea le păstrează cu credincioșie și ni le dăruie să fie hrana noastră duhovnicească și pildă de urmat. Tocmai de aceea, dacă vrem să-L ascultăm pe Dumnezeu, trebuie să urmăm Sfinților Lui, pe care El i-a învățat să se mântuie. Și ei ne vor conduce în mod sigur la Împărăția Lui, pe calea nevoințelor ascetice, ajungând la simțirea și la vederea lui Dumnezeu, la împărtășirea de slava Lui, fără de care nimeni nu se mântuie. Pentru că trebuie să devenim lumini vii  aprinse de Lumina cea de sus, de Dumnezeul mântuirii noastre, Care e slăvit în Preasfânta Treime, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh Dumnezeu, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!


[1] Terminată la ora 16. 58, în ziua de 9 octombrie 2017.

[2] A se vedea: https://doxologia.ro/vietile-sfintilor/sinaxar/viata-sfintei-cuvioase-parascheva.

[3] Idem: http://basilica.ro/au-inceput-manifestarile-legate-de-hramul-sfintei-parascheva-la-iasi-pelerinii-pot-aduce-cinstire-si-moastelor-primei-femei-martir-a-bisericii/.

[4] Idem: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/889/sxsaintinfo.aspx.

[5] A se vedea: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/889/sxsaintinfo.aspx și https://el.wikipedia.org/wiki/Επιβάτες_Θράκης.

[6] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Επιβάτες_Θράκης și https://tr.wikipedia.org/wiki/Selimpaşa,_Silivri.

[7] Cf. http://distanta.ro/41.055890,28.378900/47.160970,27.583630.

[8] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2016/10/12/predica-la-pomenirea-sfintei-cuvioase-parascheva-de-la-iasi-14-octombrie-2016/. [9] Ibidem.

Eminescu: între modernitate și tradiție [122]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Pentru Antim Ivireanul:

„Lumea aceasta iaste ca o mare ce să turbură, întru care niciodată n-au oamenii odihnă, nici linişte. Corăbiile între valuri sunt împărăţiile, crăiile, domniile şi oraşele, mulţimea norodului, politiile, supuşii, bogaţii şi săracii, cei mari şi cei mici, sunt cei ce călătoresc şi să află în nevoe.

Vânturile cele mari ce umflă marea sunt nevoile cele ce ne supără totdeauna. Valurile ce luptă corabiia sunt nenorocirile carele se întâmplă în toate zilele. Norii ce negresc văzduhul, fulgerile ce orbesc ochii, tunetile ce înfricoşază toată inima vitează sunt întâmplările cele de multe feliuri, neaşteptatele pagube, înfricoşările vrăjmaşilor, supărările, necazurile ce ne vin de la cei dinn afară, jafurile, robiile, dările cele grele şi nesuferite, carele le lasă Dumnezeu şi ne încungiură, pentru ca să cunoască credinţa noastră şi să ne vază răbdarea. […]

Că precum iaste mai norocit corăbiiariul acela, pre carele vântul cel tare îl aduce cu grabă la linişte, decât acela ce cu mare linişte, făr’ de vânt, călătoreşte, aşa mai fericit iaste şi cela ce fără vreme, de moarte grabnică să mută la liniştea dumnezeeştii fericiri”[1].

Motivul călătoriei pe marea vieții și al așteptării unui țărm/ liman al odihnei și liniștirii nu îi este străin lui Eminescu: „Aşa marinarii, pe mare îmblând,/ Izbiţi de talazuri, furtune,/ Izbiţi de orcanul gheţos şi urlând,/ Speranţa îi face de uită de vânt,/ Şi speră la timpuri mai bune.// Aşa virtuoşii murind nu disper,/ Speranţa-a lor frunte-nsenină,/ Speranţa cea dulce de plată în cer,/ Şi face de uită de-a morţii dureri,/ Pleoapele-n pace le-nchină” (Speranţa), iar „marea-n mii de valuri /…/ porneşte să-şi unească/ Eterna-i neodihnă cu liniştea cerească” (Sarmis).

Divanul lui Cantemir ne înfăţişează, în mai multe ocazii, aceeaşi imagine ca şi Varlaam, a lumii ca o mare pe care omul călătoreşte şi se află permanent în primejdie:

„Şi ca cum cu vasul pre mare, aşé în primejdie cu sufletul în trup eşti, că dzice Eclisiiasticul: «Carii vâslesc pre mare povestesc primejdiile ei» (gl. 43, sh. 28). Şi Apostolul dzice: «Cu cât mai mult suntem în trup, ne înstreinăm de la Domnul» (Corinth, Cartea 2 glav. 5, sh. 6)”[2].

Tot ca un ecou al lecturii paginilor vechi –  dezvăluindu-i, de fapt, originile în imagistica de tip religios – apar marea și valul într-o rugăciune: „Crăiasă alegându-te/ Îngenunchem rugându-te,/ Înalţă-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie /…/ O, maică prea curată,/ Şi pururea fecioară,/ Marie! /…/ Rugămu-ne-ndurărilor,/ Luceafărului mărilor;/ Ascultă-a noastre plângeri,/ Regină peste îngeri”… (Rugăciune).

Paul Cornea remarca prezenţa acestui motiv la o serie de poeţi prepașoptiști, precum: Ienăchiţă Văcărescu, Costache Conachi, Nicolae Dimachi, Iancu Vă-cărescu, Gheorghe Asachi, Zilot Românul[3]. Şi tot el observa că semnificaţiile toposului acvatic din literatura română corespund paradigmei medievale și nu celei romantic-apuseane (cu excepția lui Alexandrescu, crede autorul, dar nu ne convinge): „E necesar să facem precizarea că motivul bărcii (corabiei) în furtună diferă esențial de motivul promenadei în barcă, îndrăgit de preromantici și romantici”[4], între care îi amintește pe Rousseau, Goethe, M-me de Staël etc.

Toposul mării furtunoase, cred eu – și am exemplificat în teza mea de doctorat – apare în accepțiunea sa tradițional-medievală la Cârlova, Asachi, Alexandrescu, Heliade, Alecsandri.

Dar acest topos marin (ca ilustrare a intempestivității vieții și a vanității ei) se dezvăluie cu predilecţie și la Eminescu (coexistând cu cel romantic al promenadei în barcă, deși nici această plimbare nu e străină de intenția evaziunii cu sens transcendent, a pierderii din lumea aceasta și a transgresării dincolo, ca în poezia Lacul: „Să sărim în luntrea mică,/ Îngânați de glas de ape,/ Și să scap din mână cârma/ Și lopețile să-mi scape;// Să plutim cuprinși de farmec/ Sub lumina blândei lune/ Vântu-n trestii lin foșnească,/ Unduioasa apă sune!”.

Pierderea lopeților indică lipsa de țintă sau de sens mundan, o plutire pe valurile farmecului și ale muzicii de ape către o altă sferă existențială), unde marea are, de multe ori, acelaşi sens alegoric de lume a deşertăciunilor, care îneacă toate idealurile sub valurile ipocriziei şi ale indolenţei.

E de ajuns să ne reamintim fie şi numai poezia Dintre sute de catarge…, dar o imagine identică întâlnim şi în alte poeme, precum Glossă (Ce e val, ca valul trece”) sau Scrisoarea I (oamenii cu inima smerită” sunt ca spuma nezărită”, iar „soarta oarbă /…/ ca şi vântu-n valuri trece peste traiul omenesc”).

Exemplele pot fi extinse mult mai mult, dezvăluind, în multe contexte, „marea-amară” (Coborârea apelor) a lumii acesteia, „marea de amar” (Memento mori), „valul mărei-amar” (În vremi de mult trecute), „sânu-i de-amar” al „mărei turbate” (Când marea…), „marea de suferinţi” (Gelozie), „ale vieţii valuri” (Melancolie, Dacă iubeşti fără să speri).

Priveliștea lumii palpită în aceleași ritmuri nebune ca marea: „Pe maluri zdrumicate /…/ Cezaru-ncă veghează” și contemplă „o lume de amar” (Împărat şi proletar). Chiar și când pare liniștită, „marea doarme-n spasme” (În căutarea Șeherezadei).

În cronograful numit de obicei Rostovski (aparținând Sfântului Dimitrie al Rostovului), Eminescu sublinia următoarele rânduri, în care viața este asemănată „cu picătura de apă a mării care iaste amară, pre care a o bea nu iaste cu putință, întru care au închipuit [Iisus] Sirah viiața omenească, ceia ce nu numai scurtă iaste, ci și de amărăciunea necazurilor plină”[5].


[1] Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 158, 191.

[2] Dimitrie Cantemir, Divanul, ed. cit., p. 78.

[3] A se vedea pe larg discuția despre prezența în lirica prepașoptistă (mai ales) și pașoptistă a motivului medieval al mării în furtună, asociat cu vanitas vanitatum și fortuna labilis, în: Paul Cornea, Originile romantismului românesc, op. cit., p. 125-133.

[4] Idem, p. 126.

A se vedea și metafore ale navigării, la Ernst Robert Curtius, Literatura europeană și Evul Mediu latin, op. cit., p. 153-156. El vorbește însă despre un alt motiv: compararea elaborării unei opere cu o călătorie pe mare. Apare și la noi acest motiv: în Cazania lui Varlaam, în Biblia de la București etc.

[5] Ms. rom. B. A. R. 2769, f. 33r.

Page 1 of 2042

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén