Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Categorie: Articole (Page 1 of 43)

Nevoia de critică ortodoxă

De ce scriu despre literatura română, despre scriitori care poate că nu sunt credincioși/ ortodocși decât într-o anumită măsură sau chiar în mică parte, în orice caz nu cu toată ființa lor?

Pentru că există multe aspecte ortodoxe, profund ortodoxe, tradiționale, în operele lor, aspecte care au nevoie să fie relevate, scoase la lumină. Dacă nu dorim ca ateii să îi confiște cu totul pe acești scriitori și, prin ei, mare parte din cultura română. Dar se pare că ne vine mai la îndemână să spunem că, într-un mod oarecum evident, scriitorii nu sunt niște gânditori ortodocși, niște teologi ortodocși de calibru. Cel puțin la prima vedere, la prima lectură sau în aparență. Uneori pot să existe trăsături ortodoxe ascunse foarte adânc în operele lor. Dar nu la acest lucru vreau să mă refer.

Mă întorc la întrebarea inițială. De ce scriu totuși despre opere despre care se poate spune că nu sunt în întregime pătrunse de duhul ortodox, nu promovează cugetarea și valorile Ortodoxiei decât într-o anumită măsură (depinde de fiecare scriitor în parte în ce măsură)?

Fac aceasta pentru că altfel cultura română va fi interpretată – literatura română, în mod deosebit, privind prin prisma preocupărilor mele – numai de către cei care, mai mult sau mai puțin rău intenționați, nu pot să perceapă din operele lor decât aspecte/ trăsături/ elemente care să desfidă Creștinismul sau să fie anti-creștine: atee, nihiliste, eterodoxe, păgâne. Aspecte neortodoxe sau antiortodoxe.

Și revelând exclusiv aceste elemente – mă refer în particular la literatură pentru că eu mă ocup de literatură, dar în celelalte arte situația se prezintă cam la fel – criticii noștri literari au fost, adesea, oameni cu studii multe și cu lecturi bogate – oferind o interpretare, de multe ori, incitant de profundă și complexă (chiar și atunci când a fost mai mult creativă decât analitică) – , dar care, în marea lor majoritate, au avut foarte puține tangențe cu Biserica (sau deloc) și extrem de puține cunoștințe (vagi, provenite din lecturi eterogene) în ce privește domeniul teologiei creștine și în special al celei ortodoxe. Informația lor a fost mereu și este în continuare, din păcate, extrem de superficială la acest capitol, adesea inexistentă sau eronată sau irelevantă în privința literaturii patristice ortodoxe și a învățăturilor sale.

A avea cunoștințe temeinice de Teologie Ortodoxă – să fi citit Filocaliile, Sfinții Părinți, Viețile Sfinților – e ceva de negăsit la exegeții noștri. Aceasta în condițiile în care, nu de puține ori, scriitorii de care s-au ocupat fuseseră cultivați, afectiv și intelectual, în acest domeniu, unii la un nivel respectabil.

În această situație, eu cred că gânditorii ortodocși trebuie să se ocupe și de literatură și artă. E adevărat că sunt foarte multe de făcut, că golul este imens (și tocmai de aceea mă indignează profund plagiatorii care se țin de coada mea – mimând că, dacă provin din mediul teologic, automat „se pricep” –, când sunt atât de multe subiecte de abordat și  de lămurit exegetic, în afară de cele despre care am scris sau scriu eu. În loc să lucrăm în tandem și să ne completăm unii pe alții, pentru că sunt atâtea de făcut, sunt nevoită să îmi aud mai mereu „ecourile” în alții, care „descoperă” că „și ei știau aceleași lucruri” ca și mine…).

E adevărat că adevărații gânditori, adevărații Teologi sunt extrem de puțini. Abia dacă secolul al XX-lea ni l-a dat pe Stăniloae, ca un mare Teolog. Și care, și el, în limitele vieții sale, suportând și închisoare și toate celelalte privațiuni și umilințe de care a avut parte toată viața, de abia a putut să se ocupe de traducerea Filocaliilor și a unor Sfinți Părinți și să elaboreze câteva cărți esențiale de dogmatică. Încât nu i se poate imputa că nu s-a extins spre alte cercetări.

El era într-adevăr plin de vervă polemică, dacă ne uităm înspre lucrările sale de tinerețe – e de reținut replica admirabilă pe care i-a dat-o lui Blaga, dar pe care acesta a tratat-o cu dispreț tocmai pentru că nu îi venea să creadă că Teologia noastră naște gânditori…

Însă tot entuziasmul Fericitului Părinte Stăniloae i-a fost retezat, ulterior…dar de la el am reținut, spre exemplu, rezervele exprimate față de Coșbuc și de Vasile Voiculescu. Și mi se par foarte corecte, întemeiate, deși nu a spus decât puține cuvinte (ca om cu bun simț ce era, care n-a încercat să extrapoleze intuițiile sale și să le dea aparența unei judecăți globale), dar în ceea ce a formulat mi-am regăsit opiniile. Am aceeași perspectivă, fără să fi căutat să mă pun de acord cu el în mod ostentativ.

De ce scriu, deci, despre autori despre a căror operă nu se poate spune că este în întregime ortodoxă sau despre a căror viață și operă se poate afirma că nu sunt în conformitate cu dogmele și cu principiile vieții ortodoxe? Li se poate reproșa adesea scriitorilor că nu au avut o viață liturgică coerentă. Foarte puțini spre deloc fac trimitere la aspecte care să confeseze participarea lor la Slujbe, încadrarea într-un ritm liturgic normal, firesc.

De multe ori găsim la ei mai degrabă interpretări/ luminări personale asupra unor fragmente/ versete scripturale, asupra condiției omului în lume, o anumită înfiorare în relație cu creația, cu zidirea lui Dumnezeu, o anumită perspectivă asupra ființei umane, care are multe elemente ce provin din cugetarea ortodoxă, în mod evident, etc.

Adică diferențele de o gândire de tip romano-catolic, protestant și cu atât mai mult nihilist sau păgân sunt totuși enorme. Deși nu au fost deloc relevate de critica noastră literară.

Tocmai aceste lucruri doresc să le pun în evidență, să le fac cunoscute publicului larg, pentru că ele nu sunt minore. Nu sunt aspecte nesemnificative.

Acum, felul cum îi judecă Dumnezeu în veșnicie nu putem noi să spunem. Cum i-a judecat sau îi judecă sau unde îi va așeza sau în ce fel va judeca Dumnezeu credința sau procentul de credință pe care l-au manifestat în viața lor, acestea sunt lucruri care ne depășesc, cel puțin pe mine mă depășesc, și judecata lui Dumnezeu e a lui Dumnezeu.

Însă eu consider că, în ceea ce ne privește pe noi, nu trebuie să rămânem indiferenți față de ceea ce putem explica, din punct de vedere ortodox, în legătură cu operele literaturii române.

Sfinții Vasilios cel Mare și Grigorios Teologul, spre exemplu, nu au rămas indiferenți față de opera lui Orighenis, ei nu au spus: E un eretic, ce ne mai interesează de opera lui? Să-l aruncăm la gunoi cu totul! Iată că Sfinții Vasilios și Grigorios au pus mâna și au alcătuit Filocalia lui Orighenis, adică au stabilit ce e bun de citit din opera lui, ce e ortodox și foarte folositor, recunoscând ce e grâu și ce e neghină. Pentru că există lucruri bune și foarte bune și o gândire profund ortodoxă pe lângă înșelările și ereziile lui Orighenis. Și această gândire ortodoxă nu trebuie îngropată din cauză că autorul a greșit în multe alte puncte și e condamnat ca eretic de Biserică. Atâta câtă este, ea trebuie relevată dacă este un bun de care ceilalți se pot folosi foarte mult.

Mergând pe această logică, cu atât mai mult consider că nu trebuie să aruncăm la gunoi literatura română sau cultura română pe premisa că scriitorii, oamenii de cultură, artiștii n-au fost toți sau întotdeauna niște caractere ortodoxe, morale, ireproșabile. Pentru că n-au fost toți sau întotdeauna oameni credincioși. Pentru că au mai și căzut în păcate mai mari sau mai mici – unele mai sunt și inventate, dar altele sunt fapte incontestabile.

Desigur, și aici încape iarăși o discuție lungă: pentru că același păcat nu se face la fel de către doi oameni. Cu atât mai puțin nu se face la fel de către un geniu și de către un prost oarecare sau de către un om cu înțelegeri și simțiri grosolane. Nu e același tip de cădere în păcat în cazul unui nesimțitor și nepăsător față de ce e sfânt și în al unei personalități creatoare care are mintea obosită, care e tracasată sau, la un moment dat în viața sa, întâlnește obstacole existențiale aproape insurmontabile și e obligat la compromisuri, fără să le dorească.

Există tot felul de situații, nu intrăm acum în amănunte. Se pot face studii vaste, deși  pare că nu interesează pe nimeni, ci toată lumea observă doar păcatele făcute. Fără a se cerceta în ce condiții și de ce. Deoarece contextul poate fi exonerant sau agravant…

De aceea spun că este bine să nu oferim partidei ateist-satanice sau nihiliste, partidei ideologico-filosofice care se opune recunoașterii valorilor ortodoxe din operele literare și de artă, să nu-i oferim pe tavă pe cei care au creat cultura și literatura română și creațiile lor, și care au și părți de lumină intensă. Să nu le trecem cu vederea, considerând că erorile, păcatele, neîmplinirile – pe care, unii dintre ei, înșiși le-au conștientizat și le-au regretat –, sau pur și simplu limitarea lor omenească trebuie să ne facă să îi excludem și să nu ne ocupăm niciodată de ei, să nu le dedicăm timpul, studiile și energia noastră pentru a arăta românilor și lumii că tradiția, mentalitatea și spiritualitatea ortodoxă au mlădiat într-un mod cu totul specific literatura și cultura noastră.

În mod categoric, ele nu ar fi existat în formula cunoscută, dacă nu am fi fost ortodocși, dacă cei care le-au creat nu ar fi fost ortodocși, prin Botez și prin mediul existențial.

From winter to ghostual spring

In the commentary at the Song of Songs of Saint Grigorios of Nissis, we find the syntagma „the winter of disobedience” [PG 44, col. 869]. Of disobedience to God. Which kills the root of the good deed.

Through following, the spring, when the root gives again life, understood ghostually, it is an expression of God’s mercy with us. For that the sin kills the good deed.

But, through repentance, we come back to life, at the life with God, because He elevates us to the holy life through His forgiveness. Therefore, we cannot be a ghostual spring without God. We cannot resurrect and return to life, if God does not raise us with His hand. Only Him brings us at the good life, at the life full of joy, at the divine life.

The dogmatic faith of the Church

Where do we find the Church’s dogmatic faith? In the divine revelation, ie in the Divine Scripture and the Divine Tradition. From revelation were taken the dogmas of the Church and without revelation we cannot understand the dogmas. Because the content of the dogmas is in revelation.

But in diverse Orthodox Dogmatics is observed an ossification of the dogmatic discourse, for that the texts of dogmas are separated from their dogmatic content. And the cerebralization  of theological discourse destroys the godliness of the faithful.

Why? For that the dogmas are a summarisation of theology of the Church. And for to understand them, we must not philosophize, but to turn to revelation to understand them. And if we turn to revelation, we turn at the river bed where was formed the river of dogmas. And, in revelation, we find the very rich content of Church’s dogmas.

This is the motive for which, in my Dogmatic, I do not separate the content of dogmas from the proper text of dogmas. For that the texts of dogmas are very short, but their content in revelation is enormous. And for us to understand the dogmas we need of revelation. Because in revelation is the real explicitation of dogmas.

Temptations and understandings

Most often the demons frighten on the faithful ones through frequent and fast attacks. They want to demoralize them, to make them to lose their peace. And if the demons succeed this, then they are pleased. Demons make us to forget, us to be afraid, us to have not courage.

But a great enlightenment of God we have then when we understand, that in front of each demonic attack we must remain in peace and not take it in account. For that our struggle is for our inner peace and not for something else.

The demons hate the work, hate the external and internal discipline, hate our seriousness. When they are fighting as to ruin our credibility, they do it for as we stop from our ascesis. And if you stop, then they have fooled you.

The demons profit of our haste or of our state of illness. If we hurry, they put us obstacles. If we are sick, then they attack us in force for to make and harder our state of the disease. Therefore, when we feel that we are troublesome by demons,  we must not ask from us for high performance, but we must resist in silence. For any temptation passes, is not without end, and what matters is that us to be serene and confident in God.

The demons bind of our nescience and of our previous sins. If we do not know a particular sin, they color the sin catchily, for to make us curious for it and so we sin. Or if we liked the sin, the demons bring it back in memory, for us to sin.

What is the sin? It is something that seems pleasing, is a bad curiosity, is a choice with eternal consequences, is an unhappy fortune that hurts us inside. And there is only one medicament for sins: God’s forgiveness.

We sin alone, but we cannot heal on ourselves. In the Mystery of Confession is our healing. For on measure what we confess our sins and repent for them, on so much we heal of the evil from us, of our own inner evil.

And if the sin means interior deformation, God’s forgiveness is the eradication of the ugly from us.

Enduring on the Lord

The Psalm 39, 2 talks us about the Orthodox endurance and tells us: „Enduring I endured on the Lord [ὑπομένων ὑπέμεινα τὸν Κύριον] and He hearkened to me [καὶ προσέσχεν μοι] and He heard my prayer [καὶ εἰσήκουσεν τῆς δεήσεώς μου]” [LXX]. And from here we learn that we must endure on the Lord, that we must wait His will with us. For that He give us what we need at the proper time and not before.

Therefore, the Orthodox endurance is a virtue of faith. We expect God’s will with us. We expect in faith His will with us. And in the measure in which we expect His will with us, we grow in purity and holiness. For that the endurance awaits on the Lord, on the One who has mercy of the whole creature.

Saint Alexios, the man of God, waited 17 years at the gate of his father, enduring torments of all kinds. And when he fell asleep piously, then he was shown maker of wonders for all people. For that Saint Alexios endured all for the Lord, fulfilling His commandments.

Sometimes, nor to the Saints are listened, by God, the prayers. Why? In pedagogical mode! For that they to pray and more, to repent and more and, in endurance, to await God’s will. Because He delays the answer, for that our love to work in prayer and in waiting.

I have waited of many times on the Lord and I am waiting on Him. I do not know when, I do not know through whom He will work in my life, but I know that He will work and will work wonderfully. I’m waiting on Him patiently. I know that He will speak to my heart and He will tell me what to do.

Therefore, my endurance is full of love and trust. My endurance is in the Lord. And I know that the fulfillment of my endurance will be full of joy.

The literalism and the mystical knowledge

In Orthodox theology, the literalism conjoins organically with the mystical knowledge. For that some details of the Scripture and of the Tradition must be taken ad litteram/ literally, while others must be interpreted mystically.

God, the man, the incarnation of the Lord, the Theotokos, the Church, the Saints, the life and the holiness of the Church, the cosmos are theological realities. We do not report to them as at metaphors. But the Scripture and the books of the Holy Fathers have many metaphorical parts, which must be understood mystically and not literalist. And this for that, the literalism proposes us a bodily perspective on theology and not ghostual.

In Scripture God has hands, has legs, has wings, looks to us, stretches out His hand to us. But God has nothing to do with the materiality. The reality of God surpasses entirely the understanding of any creature. And when the Church speaks to us about the incarnation of the Lord, it says to us that is an ineffable mystery. A mystery  is and His resurrection from the dead, and, also, the hypostatic union of the two natures from His person.

We cannot talk about Christ’s human life or about His psychology, for that Christ is not only man, but God and man. We cannot presuppose about the person of Christ, but we limit ourselves at the evangelical descriptions and at the mode of the understanding of the Church about Christ. And we do this thing, because Hristos/ Christ is a mystery of Christian faith and our God. And we report with reverence to God and not with perkiness.

The Icons of the Church are an enciphered theology. The Scripture is full of divine mysteries. The cult of the Church is entirely theological. But through signs and words we can have endless theological understandings, if we can understand on all ghostually.

But we cannot understand on them ghostually, if we do not sanctify our life. Without the holiness of God in ourselves, all of the Church are incomprehensible. All are mysteries. And we are some men naked of divine understandings.

The greatness of infants simpleness

When the Saints Apostles put the problem of greatness in God’s Kingdom [Mat. 18, 1], the Lord spoke to them about return, ie about repentance, through which we arrive to be like the infants [Mat. 18, 2, BYZ]. For He does not ask from us the nescience of infants, but their lack of conscious malice, their lack of duplicity. And the simpleness of holiness is interior innocence, is cleansing of the heart, and just therefore it goes into the Kingdom of God.

Children play with the danger because they do not know it can kill them. Children believe in everything that we tell them. Therefore, many believe that the infants are „saints” in comparison with them. But the Church, on the contrary, believes that all the infants must be exorcised before Baptism, because all are dwellings of the demons.

And, in Baptism, every infant becomes a dwelling of God, for that the glory of the trinitarian God descends into the baptized. Fact for which, from Baptism, the infant is the saint of God, if he remains in His glory.

Why the infants are the paradigms of ghostual life? For that the simpleness and the interior cleanness are ultimate virtues of holiness.

The humbleness makes us simple. The divine love is full of simpleness and cleanness. The faith is sight of the divine, which are simple, for that and the hope expects simple things. And, in general, the life leads us to an ever greater simplification of us, for that our maturation means the contentment with all fewer things from here, from the earth.

Therefore, we are born nescient, we learn more and more things, the teaching does not complicate us, but it simplifies us, and, at elderness, we arrive again to the simpleness of infants in the face of danger. But, if we ghostually advanced, then we reach at the ghostual simpleness that God demands of us. Because the holiness is a continuous awareness of our life with God.

And who sanctifies himself, that one has to enter into the Kingdom of the heavens [Mat. 18, 3]. For that this entry in Kingdom is voluntary and conscious. And the Saints are the saved.

Page 1 of 43

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén