Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Category: Cuvinte duhovniceşti (Page 1 of 48)

Cum ne povățuiește Dumnezeu

Dacă omul necredincios, care nu frecventează Biserica, se laudă cu ceva, cu o virtute a sa, cel mai adesea el o și păstrează mai departe. Ca spre exemplu: dacă zice că nu fumează și n-a fumat niciodată sau că nu bea, și dacă nu minte, așa va și face mai departe. Își va respecta obiceiul bun.

Altfel se întâmplă însă lucrurile cu oamenii care vin la Biserică și care vor să se lupte cu patimile lor. Aceștia, dacă au de la bun început obiceiuri bune, trebuie neapărat să le îngrădească și cu smerenia. Și aceasta presupune multă nevoință, lăuntrică mai ales, adică multă atenție la gânduri. Pentru că mintea e furată cu mare ușurință spre înălțarea și spre părerea de sine, dacă nu priveghează cu foarte mare atenție la sine.

Omul care încearcă să se curățească de patimi și care se înalță cu mintea chiar și pentru o virtute mică a lui, dacă nu își dă seama de greșeala lui, ajunge să cadă în patima opusă, de care credea că e departe.

Și oamenii care văd acest lucru nu înțeleg adesea cum s-a putut întâmpla. Cei mai mulți cred că, de fapt, și cei credincioși/ duhovnicești păcătuiesc ca toți ceilalți, ba chiar sunt mari ipocriți care una spun și alta fac.

Ei nu înțeleg că lupta acelora e mult mai dură și că ei sunt atacați de dușmani nevăzuți și de ispite care nu îi încearcă pe cei indiferenți.

Însă oamenii duhovnicești învață mereu din aceste căderi și ridicări prin pocăință. Înțeleg multe lucruri și mai ales că Dumnezeu cere multă credință și nevoință de la robii Lui. Dar aceasta în conformitate cu harul și ajutorul pe care El li le dăruiește și pentru care trebuie să fim foarte recunoscători.

Și când credem că ceva e „de la noi” și nu de la Dumnezeu, atunci El ne lasă ca să vedem adevărul. Și această „vedere de sine” se petrece printr-o cădere dureroasă a noastră, care cere și o pocăință pe măsură.

Și prin această pedagogie a lui Dumnezeu ne dăm seama că nimic nu putem face fără ajutorul Lui. Și că toate ale noastre de la El sunt și nu avem niciun motiv să ne înălțăm cu mintea pentru ceea ce facem bun.

A avea îndrăzneală…

Mă uit la oamenii care comit infracțiuni și mă gândesc că ei, când fac răul, riscă foarte mult. Și mă refer mai întâi la furturi, la hoții, înșelăciuni, violuri, crime. Adică la ceea ce omul obișnuit numește „păcate mari”. Și, destul de des, cei care le comit, ajung și să plătească pentru ele, din voia lui Dumnezeu și prin justiția oamenilor.

Și mă întreb cum patima îi îndeamnă pe oameni la asemenea lucruri nebunești, iar ei, de dragul patimii de care sunt aprinși, le fac fără să mai cântărească în gând consecințele.

În schimb, noi, de dragul virtuții și din iubire pentru Dumnezeu, nu ajungem niciodată să facem lucruri „nebunești”, ba dimpotrivă, ne inhibăm și ne anihilăm treptat orice pornire bună a sufletului nostru, inspirată de harul Său. Și aceasta pentru că știm că îi supărăm pe unii sau pe alții dacă dăm curs îndemnurilor conștiinței noastre.

Cum știu criminalii sau spărgătorii de bănci și violatorii să riște, iar noi nu vrem niciodată să riscăm prea mult pentru Dumnezeu?

Îmi aduc acum aminte de o cântare din Săptămâna Patimilor: Vedeți-l măcar pe Iuda cum se silește și se sârguiește…(am citat din memorie). Dar vedeți-i și pe toți care se silesc și se sârguiesc la păcat! Pe toți cei pe care îi puteți vedea toată ziua!

Vedeți-i pe toți cei care apără patima și păcatul cum se sârguiesc pentru aceasta! Iar noi, creștinii, suntem pururea timizi, pururea în defensivă, preocupați să nu jenăm, să nu ofensăm, să nu deranjăm pe cineva…

Și când spun acestea nu mă gândesc la faptul că ar trebui să devenim violenți, războinici, extremiști, bătăioși la modul propriu. Ci la faptul că ar trebui să știm cum să ne apărăm credința. Dar și să vrem acest lucru. Pentru că se poate să nu vrem decât să stăm „la căldură”. Sau se poate să vrem totuși să fim mai activi, dar să nu știm cum.

Iar în a doua situație lucrurile sunt mai delicate, pentru că râvna bună a sufletului poate fi transformată, din lipsă de experiență duhovnicească și de adevărați îndrumători, prin lucrare drăcească, într-o cu totul altă pornire, într-o patimă ucigașă îndreptată împotriva celor care nu sunt ca noi sau pe care îi considerăm mai păcătoși decât noi.

Și, fără să-și bată capul cu convertirea și cu îndreptarea celor care greșesc, unii consideră că e mai „util” să-i îndepărteze prin metode cu totul necreștine și neortodoxe. Și, astfel, demonii ne fac de batjocură când socotim că slujim lui Dumnezeu sau că ne dorim acest lucru. Și nu puțini sunt cei înșelați în felul acesta de diavoli, în lumea noastră în care domnește iubirea de sine și îndreptățirea de sine, precum și aplecarea spre violență și ură.

De aceea, avem nevoie de mult echilibru și de multă învățătură, de multă smerenie, pocăință și rugăciune, de multă muncă și luptă cu sine care e copleșitor de grea…

Și dacă vedem în fiecare zi că avem multă îndrăzneală către păcat, că nu ne rușinăm nici de Dumnezeu și nici de oameni atunci când suntem biruiți de dorințele și de poftele noastre egoiste, atunci ar trebui să ne gândim la câtă îndrăzneală ar trebui să avem și spre pocăință și spre virtute, spre împlinirea poruncilor Lui, noi, cei botezați ortodox, duși la Biserică și hrăniți cu Sfintele Taine.

Căci Dumnezeu de aceea îi iartă pe marii păcătoși care se pocăiesc, pentru că ei au arătat mare îndrăzneală și râvnă spre păcat, dar încă și mai multă spre pocăință și spre virtute, atunci când și-au venit în fire. În timp ce noi nu arătăm niciodată vreo îndrăzneală spre a face bine, binele Lui, pe care El îl cere de la noi.

Multora dintre noi ne place să ne prefacem că Îi slujim, ne place să ne admirăm, să ne punem oglinzi admirative în fața minții tot timpul, și în același timp să fim „călduți”, să ne dăm cu lumea, să facem toate compromisurile, să trăim bine, să ne mințim că altfel nu se poate, că „asta e lumea”. Ne place să facem ce vedem că fac și alții, chiar dacă toată ziua criticăm incompetența, impostura și corupția altora și spunem că nu suntem de acord cu păcatul. Dar ne îndreptățim susținând că altfel nu se poate trăi.

Însă cei mai mulți nici nu au încercat vreodată să vadă cum e să trăiască virtuos! Nici nu au început vreodată să trăiască astfel și, deci, nu au apucat să renunțe la virtute din cauză că ar fi întâlnit vreun obstacol imens! Ci și-au spus, foarte convenabil, de la bun început, că nu este cu putință!

Și, din păcate, este ceea ce fac cei mai mulți dintre români, pe motiv că…nu pot trăi altfel.

Dar Dumnezeu nu ne-a cerut să trăim neapărat! Dumnezeu nu ne-a cerut să ne salvăm viața, banii, onoarea, bunurile, familia! Dumnezeu ne-a cerut să murim pentru El și pentru Evanghelia Lui!

Iar dacă poporul acesta al nostru a supraviețuit unei istorii vitrege, a fost pentru că a trăit după legea lui Dumnezeu, în cea mai mare parte a timpului, iar nu după legea bunului plac.

Acum, dacă moare cineva, la televizor se anunță că s-a întâmplat o „tragedie”. Dar tragedia adevărată e atunci când te duci în Iad…

Când citești viețile Sfinților Mucenici ai Bisericii, ceea ce e mai uluitor e că ei se predau la cele mai înfiorătoare torturi cu credința deplină în ajutorul lui Dumnezeu. Urma să fie aruncați în foc, jupuiți, tăiați în toate felurile, băgați în sac cu șerpi și scorpii, să se toarne peste ei plumb topit etc. etc. Lucruri pe care ți-e greu și să le auzi, atunci când știi că nu e vorba de nicio ficțiune de film, ci de pedepse oficiale consemnate în actele de stat ale Imperiului roman, persan etc.

Și ei…nu se îndoiau că îi va ajuta Dumnezeu! Se aruncau cu capul înainte și…Dumnezeu nu i-a părăsit, ci le-a ajutat lor, în moduri pe care casapii nu le înțelegeau!

Tocmai asta nu mai facem noi. Cei mai mulți se gândesc, în primul rând, cum să se pună la adăpost, cum să se pună bine cu toată lumea, cum să-și facă mai întâi relații cu cei „de sus”, cum să facă rost de un post cât mai bun și apoi…în ultimul rând, Îi vor sluji și lui Dumnezeu.

Însă, nicăieri în Evanghelie, Hristos nu a zis că vor veni zile în care nu va mai trebui să ne pocăim și nici să împlinim poruncile Lui pentru că…ne va fi foarte greu.

Iar dacă există unii care nu fac ca toată lumea, sunt considerați „proști” de către „creștinii” zilelor noastre, niște „proști” care nu știu „cum e viața” și „cum merg lucrurile” pe lume.

Dar dacă aceștia „nu știu cum e viața”, în schimb, știu cum e moartea, pentru că se gândesc din timp la ea…

Ninsoare și frig: ispășire și iertare

În niște versuri ale sale, Nichita Stănescu vorbește despre frig ca o ispășire și despre ninsoare ca iertare: „Ah, ninsoarea/ este o cerere de iertare/ Ah, frigul/ este o ispășire” (Calea lactee, vol. Operele imperfecte).

Am trăit aceste sentimente. Le-am trăit, copil fiind încă, înainte de a apuca să învăț să citesc, de a face cunoștință cu poezia și cu Nichita Stănescu.

Viscolul, atunci când ningea, care lovea în față și pătrundea până la oase, sau gerul care mă învăluia și îmi îngheța fața și mâinile, îmi dădeau sentimentul cu totul deosebit al spălării și curățirii lăuntrice a sufletului.

După cum și pogorârea lină a ninsorii din cer și frumusețea albă și strălucirea aproape ireală a zăpezii îmi dăruiau – așa simțeam – bucuria adâncă a iertării lui Dumnezeu. Iertare pe care nu o cerusem, despre care nu mă învățase nimeni și nu știam nimic, dar pe care o simțeam.

Parcă o milostivire uriașă se cobora și umplea pământul și îmi covârșea simțirea, odată cu această albire neașteptată a lumii.

Mi-am amintit despre acestea recent, recitind versurile lui Nichita Stănescu.

De aceea cred că nici în cazul lui Nichita nu e vorba de simple metafore poetice sau de pură fantezie, ci de o trăire autentică și veche (probabil tot de demult, din copilărie), pe care poetul a reactualizat-o când a simțit nevoia de iertarea lui Dumnezeu.

Despre cum ne-a slujit pe noi Domnul

Ca să înțelegem întrucâtva iconomia mântuitoare a Domnului pentru noi nu trebuie să uităm vreodată că El a venit ca să ne slujească și să-Și dea sufletul Său răscumpărare pentru noi [Mt. 20, 28]. El S-a făcut om, plin fiind de iubire pentru noi, ca să ne răscumpere din mâinile demonilor. De aceea, întreaga Lui viață pe pământ a fost îmbrăcată în smerenie, pentru ca să ne vorbească nouă, făpturilor Sale, cu smerenie și cu blândețe, cu simplitate sfântă și cu multă dragoste. Ca să ne vorbească nouă în favoarea noastră și să parcurgă pentru noi tot drumul mântuirii noastre.

Fapt pentru care, oamenii L-au simțit accesibil. Oamenii au venit cu îndrăzneală la El. Unii cu îndrăzneală bună, mântuitoare, alții cu îndrăzneală satanică. Și cei care S-au atins de hainele Sale au dobândit vindecare dumnezeiască, pentru că slava Lui cea veșnică i-a umplut de milostivirea Lui, pe când cei care L-au ispitit, L-au batjocorit, L-au condamnat în mod nedrept și L-au chinuit într-un mod cu totul inuman, pe El, Cel care făcuse numai bine tuturor, s-au satanizat și mai mult.

Căci cine nu e cu Dumnezeu se întunecă, se răcește, devine inuman, se îndrăcește, pe când cei care Îi urmează Lui, se curățesc continuu de patimi, se luminează, se înfrumusețează interior și se îndumnezeiesc continuu, pentru că „Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură [οὐ ἐκ μέτρου δίδωσιν ὁ Θεὸς τὸ Πνεῦμα]” [In. 3, 34, BYZ]. El nu ne dă harul Său în mod restrictiv, ci pe cât dorim noi, pe cât ne deschidem noi să îl primim de la El, pe cât ne curățim noi pentru harul Său.

Domnul S-a întrupat mergând către Cruce. El știa pentru ce a venit și le-a spus Ucenicilor Săi, în mai multe rânduri, că drumul Său trece prin Cruce, dar și prin Învierea Sa din morți. Căci El nu S-a oprit la Cruce, ci iubirea Lui ne-a dus, prin Cruce și prin Învierea Sa cea de a treia zi, la cer. Pentru că întru umanitatea Sa, El ne-a asumat pe toți, pentru veșnicie, și ca Dumnezeu și om S-a înălțat la cer și a stat de-a dreapta Tatălui Său.

El a împlinit profețiile vechitestamentare întru chenoza întrupării Sale. În viața Sa ca om, asumată pentru noi, El a împlinit ceea ce prevestise prin Profeții Lui. Însă fiecare profeție S-a împlinit nu într-un mod „rigid” sau „teatral”, ci ca și când nu s-ar fi petrecut nimic special. Toate s-au împlinit într-un firesc desăvârșit, într-un firesc atât de mare, încât Sfinții Apostoli au avut nevoie de luminarea Duhului Sfânt ca să înțeleagă că un moment sau altul din viața Domnului fusese împlinirea unei profeții sau a mai multora la un loc.

Intră în Ierusalim pe mânzul asinei [πῶλον ὄνου] [In. 12, 14-15] pentru ca să împlinească profeția de la Zah. 9, 9. Și când s-au mâniat arhiereii și cărturarii pe minunile Lui și pe copiii care Îl primiseră profetic în Ierusalim [Mt. 21, 15], Domnul le citează Ps. 8, 3, LXX în Mt. 21, 16: „Din gura pruncilor și a celor care sug ai pregătit laudă [ἐκ στόματος νηπίων καὶ θηλαζόντων κατηρτίσω αἶνον]”.

Însă cum ar fi putut să își dea cineva seama, fără să fie luminat de Dumnezeu și fără să fie un mare Sfânt al Lui, că în acel moment se împlinea tocmai acel text al Scripturii? Și cine ar fi putut să coreleze, spre exemplu, fragmentul acesta, din Ps. 128, 3: „pe spatele meu ciopleau păcătoșii [ἐπὶ τοῦ νώτου μου ἐτέκταινον οἱ ἁμαρτωλοί]”, cu biciuirea Lui de către romani?

Dar Domnul ne arată, împlinind profețiile despre Sine, că Vechiul Testament nu e o colecție de cărți teologice care trebuie înțelese literalist, ci ele sunt pline de taine teologice ale viitorului. Că ele vorbesc despre Dumnezeul treimic, că ele vorbesc despre Hristos și Maica Lui, despre Ucenicii și Biserica Sa, că ele vorbesc și despre noi și despre cei de după noi și despre cele eshatologice și veșnice ale lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu Se descoperă oamenilor în profunzimea Sa mai presus de orice înțelegere și nu literalist. Căci El nu poate fi cuprins de litere, ci El depășește toate literele. Pentru că Dumnezeul treimic, deși ne vorbește chenotic în Scriptură, pe înțelesul nostru, e mare și de necuprins de către noi.

Motiv pentru care, Sfinții Părinți ai Bisericii au comentat Vechiul Testament ca pe o teologie a Bisericii, ca pe o teologie a prezentului mântuirii noastre și nu ca pe niște cărți din trecut. Ei au văzut în Vechea Făgăduință pe Hristos, pe Cel care a împlinit-o, și împlinirea ei este pentru noi Noua Făgăduință. Sau Vechiul Testament a fost adus la împlinirea lui în Noul Testament, prin care vedem viața veșnică cu Dumnezeu.

Cina cea de Taină le-a fost prezentată de Domnul Ucenicilor Săi ca eveniment premergător Împărăției lui Dumnezeu. Atunci când El le-a spus: „nu am să mai beau din rodul viței [οὐ μὴ πίω ἀπὸ τοῦ γενήματος τῆς ἀμπέλου], până nu are să vină Împărăția lui Dumnezeu [ἕως ὅτου ἡ Βασιλεία τοῦ Θεοῦ ἔλθῃ]” [Lc. 22, 18, BYZ]. Iar prima parte ne vorbește despre istorie, pe când a doua parte a zicerii Domnului ne vorbește despre veșnicie. Căci El nu a mai băut vin până ce a murit pe Cruce, căci aceasta a fost ultima Lui masă înainte de moartea Sa, dar, odată cu moartea Sa pe Cruce și cu coborârea Sa în Iad, El a deschis Paradisul pentru Sfinții Lui și prin această deschidere a Paradisului cu Crucea Sa, Împărăția lui Dumnezeu a venit la oameni. La toți oamenii.

De aceea, Crucea, coborârea la Iad și Învierea Lui cea de a treia zi reprezintă deschiderea Paradisului/ a Raiului/ a Împărăției Lui pentru toți oamenii. Pentru că slujirea Lui pentru noi a fost reală și mântuitoare și ne transfigurează în fiecare zi, căci El slujește și azi mântuirii noastre.

Dar înainte de Cină, de Liturghie, Domnul a spălat picioarele Ucenicilor Lui. Și ne-a spus prin aceasta că trebuie să ne spălăm picioarele, adică sufletele noastre. Pentru că „cel spălat nu are nevoie decât pe picioare să se spele, căci este curat tot” [In. 10, 13, BYZ]. Și ce înseamnă picioarele aici? Mersul nostru prin viață! Căci, fiind oameni, ne murdărim în chip și fel de păcate, prin mergerea noastră prin viață. De aceea, avem nevoie numai de iertarea păcatelor de după Botez, căci, prin Botez, noi am fost făcuți cu totul curați și fără prihană de Domnul slavei. Adică avem nevoie de Spovedanie sau de spălarea picioarelor sufletului nostru pentru a veni la Cină, la împărtășirea cu Domnul euharistic.

Și când venim la Cină trebuie să fim cuviincioși și smeriți, credincioși și plini de iubire pentru Domnul, pentru Cel care ne-a slujit și ne slujește nouă, adică slujește în continuu mântuirii noastre.

Trebuie să ne împărtășim cu evlavie mare față de Domnul. Dar ca să avem evlavie față de El trebuie să Îl cunoaștem. Și ca să Îl cunoaștem trebuie să Îi cunoaștem teologia pe care El ne-a revelat-o. Căci pe măsura cunoașterii Lui e și iubirea noastră pentru El. Și iubirea noastră pentru El crește pe măsura curățirii noastre pentru El. Căci El ne-a cerut împlinirea poruncilor Lui ca expresie a iubirii noastre pentru El. Și dacă împlinim poruncile Lui, noi suntem prietenii Săi [In. 15, 14].

Care împărat sau patron și-a făcut din supușii sau din angajații lui „prieteni”? Cine îl consideră pe un subaltern „egal” cu sine? Însă Stăpânul nostru și Făcătorul tuturor S-a smerit pe Sine și S-a făcut ca robii Lui și i-a făcut pe robii Lui prietenii Săi. Prieteni și împreună-moștenitori cu El ai Împărăției Sale. Adică pe noi, cei atât de păcătoși, cei atât de mici, atât de umili, El ne-a spălat și ne-a curățit și ne-a pus la masă cu El și ne-a făcut din robi fiii Lui duhovnicești și dumnezei prin har, pentru ca veșnic să ne bucurăm întru Împărăția Lui.

Pentru că Crucea deschide Raiul, Mormântul este izvorul mântuirii noastre, Hristos învie din morți a 3-a zi ca un Biruitor, aducându-Și Sfinții în Împărăția lui Dumnezeu, El Se suie la Tatăl cu umanitatea Sa asumată pentru toți vecii și Biserica Cincizecimii e Casa lui Dumnezeu, cea în care El ne pregătește pentru Paradisul Său cel veșnic, adică pentru împreuna-viețuire cu Sfinții și Îngerii Lui pentru toți vecii.

De unde înțelegem că teocentrismul sau prezența lui Dumnezeu în mijlocul nostru și raportarea noastră la El ne fac să avem o reală abordare antropologică. Căci acest Dumnezeu, Care ne vrea numai pentru Sine, are ochi numai pentru noi, cei creați după chipul Lui. Pentru că El S-a coborât la noi, pentru ca să ne înalțe pe noi la Sine. Și prin aceasta, teocentrismul ne vorbește despre adevăratul umanism, despre umanismul teocentric al Bisericii.

Pentru că Biserica pledează pentru omul real, pentru omul deplin, pentru omul care își sfințește viața și care e unul teocentric. Pentru că Dumnezeu e centrul vieții sale. El nu are alt dumnezeu afară de Dumnezeul treimic. Și pentru aceasta, omul Bisericii se călăuzește după Revelație, adică după Tradiție și Scriptură, și vede toate în profunzimea relației lui cu Dumnezeu.

De aceea, dacă vrem să vorbim despre umanismul creștin, atunci de umanismul creștin se ocupă aghiologia. Adică știința eclesială care ne vorbește în mod profund și detaliat despre Sfinți și despre viața lor. Pentru că Sfinții sunt oamenii adevărați, deplini, împliniți și ei sunt ai Bisericii. Omul adevărat e cel eclesial, e cel care trăiește în Biserică și în ritmul ei divino-uman de viețuire, de existență. Fapt pentru care, omul Bisericii trăiește în și prin adevăr, în și prin viața lui Dumnezeu.

Și așa putem înțelege și tăcerea Domnului din fața lui Pilatos [Mt. 27, 14]. El nu răspunde învinuirilor celor nedrepte, nu răspunde minciunilor la adresa Sa, pentru că aceia deja Îl condamnaseră în mod nedrept. El nu Se disculpă, pentru că nu are nevoie să Se disculpe, atâta timp cât cuvântul Lui este adevărul [In. 17, 17] și nimeni nu Îl putea vădi de păcat [In. 8, 46].

Iar El tace când noi păcătuim, când păcătuim mult și greu, pentru că El compătimește cu noi ca și cu niște copii prostuți. El suferă împreună cu noi pentru păcatele noastre și nu Se bucură de ele!

Căci ce face un tată, când vede că copilul lui, în loc să întindă o jucărie unui alt copil, se îndreaptă spre el ca să îi scoată ochii? E îngrozit! E mut de groază! …Și sare imediat spre propriul său copil, ca să nu îl lase să facă grozăvia pe care dorea să o facă.

Însă Dumnezeu, Cel care ne-a dat posibilitatea să alegem, ne lasă să alegem și ceea ce ne omoară. Dar alegerea noastră rea Îl umple de tăcere pe Dumnezeu, pentru că Lui Îi e milă de durerile pe care ni le provoacă păcatele noastre. De durerile pe care ni le provocăm singuri. Și tăcerea Lui e iubirea și mila Lui pentru noi. Căci „Dumnezeu este judecător drept și tare și îndelung-răbdător, neaducând urgie peste noi în toată ziua” [Ps. 7, 12, LXX].

Așadar, dacă nu simțim mânia și urgia lui Dumnezeu în viața noastră în fiecare zi, deși noi păcătuim fără scrupule, e tocmai pentru că El ne iubește și ne rabdă-îndelung prostiile și așteaptă întoarcerea noastră. El nu ne pedepsește mult și greu, pentru că ne-ar omorî imediat. Dar îndelunga Lui răbdare, îndelunga Lui iubire nu e un motiv de fericire pentru noi, dacă nu ne îndreptăm viața, pentru că „binele” nostru va merge în Iad. Căci oricât de bine am trăi noi aici, pe pământ, dacă trăim fără El, ajungem în Iad. Căci El e Raiul nostru, El e Paradisul nostru, și dacă noi nu suntem cu Paradisul, atunci suntem cu Iadul, cu cei care au ales și aleg să trăiască contrar propriei lor fericiri.

Domnul a suferit cumplit în tot trupul Său. Pentru că „El S-a rănit pentru fărădelegile noastre și S-a îmbolnăvit pentru păcatele noastre. Pregătirea păcii noastre [este] în El [și cu] rana Lui noi [toți] ne-am vindecat” [Is. 53, 5, LXX]. Căci „ca o oaie spre junghiere S-a adus și ca un miel, înaintea celui care îl tunde pe el, fără glas, așa nu deschide gura Lui” [Is. 53, 7, LXX]. A suferit toate în tăcere, arătând iubire și milă față de oameni până la moartea Lui. După care a fost înmormântat de Ucenici ai Lui [Mt. 27, 57] în mormânt nou [Mt. 27, 60].

Ucenicii nu i-au furat trupul [Mt. 27, 66], El a înviat din morți a 3-a zi și S-a arătat Ucenicilor Lui [Mt. 28, 9], iar ostașii au fost plătiți să mintă că trupul Lui a fost furat [Mt. 28, 13]. Și minciuna „furării” trupului Său s-a răspândit între iudei [Mt. 28, 15], deși El a fost văzut viu de Ucenicii Lui și nu numai de ei, ci și de milioane de Sfinți ai Bisericii până azi. Căci dacă vrem să cunoaștem ce a spus Iisus Hristos, Domnul nostru, Ucenicilor Lui de peste veacuri, adică tuturor Sfinților Lui, trebuie să facem o muncă de cercetare extinsă asupra tuturor vedeniilor hristologice pe care ei le-au avut și în care El a vorbit cu ei.

De aceea, Viețile Sfinților sunt profund dogmatice, pentru că sunt revelaționale. Ele cuprind multe vedenii ale Domnului, ale Maicii Sale, ale Îngerilor și Sfinților Lui. Și dacă vrem să vedem teologia dogmatică a aghiologiei, atunci trebuie să o cercetăm cu finețe de suflet, cu multă evlavie, pentru că în Viețile Sfinților se continuă Scriptura Bisericii până azi. Viețile Sfinților lui Dumnezeu sunt Scriptura actualizată a Bisericii. Căci viața Bisericii nu se termină odată cu Faptele Apostolilor sau cu Apocalipsisul sau cu scrierile anumitor Sfinți Părinți ai Bisericii, ci noi suntem în Biserica slavei Sale, în aceasta, în care s-a scris Scriptura și au trăit toți Sfinții Bisericii, și Dumnezeu Se revelează oamenilor și acum, în istorie, și în veșnicie, la nesfârșit.

Tocmai de aceea, Dumnezeul nostru e viu și preaminunat, pentru că El Se descoperă cum și cui dorește, spre mântuirea lui. Iar Biserica e plină de minunile cotidiene ale lui Dumnezeu, pentru că e Biserica slavei Sale, în care El e viu și lucrător în mod continuu prin slava Sa. Din acest motiv, Biserica nu este și nu poate fi niciodată „vetustă”, „plictisitoare” sau „neinteresantă”, pentru că Biserica e plină de minuni, de vederi dumnezeiești, de noutăți duhovnicești, adică de luminări și înțelegeri sfinte.

Și toate acestea sunt posibile și la îndemâna noastră, pentru că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiul Fecioarei, a trăit ca un om printre noi și ne-a deschis nouă Împărăția prin toată iconomia Lui pentru noi. Căci toată lucrarea Lui mântuitoare a fost pentru ca noi să trăim duhovnicește, să trăim frumos, să trăim harismatic. Ca niște preafrumoși ai lui Dumnezeu, ca fălcii vii ale Împărăției sale celei veșnice.

Natura mai sensibilă decât noi…

Am văzut cu toții că zilele acestea vremea a fost foarte schimbătoare. A plouat și a ieșit soarele de mai multe ori pe zi, cu rândul…

Și, din nou, Dumnezeu ne amintește cum ar trebui să fim noi în aceste zile sfinte: ploi de lacrimi pentru ducerea Sa la patimi, în săptămâna care urmează, și pentru că păcatele noastre Îl răstignesc…dar și însoriți de bucurie pentru că Fiul lui Dumnezeu ne mântuiește și nu ne-a lăsat o veșnicie în Iad.

Și ar trebui să alternăm ploaia lacrimilor cu veselia dumnezeiască pe care Hristos o răsare în inima care se îndurerează și se pocăiește.

Numai că Domnul poate să ne spună și nouă, ca și evreilor: „Fățarnicilor, fața cerului cunoașteți a judeca, dar semnele timpurilor nu le puteți?” (Mt. 16, 3)[1]. Pentru că acum semnele timpurilor, pe care ni le arată Biserica, sunt ca noi să ne pocăim și să ne îndurerăm împreună cu Hristos.

Și de multe ori natura ne-o ia înainte sau Dumnezeu ne pune în față icoana universului, care, ca și la Răstignirea Sa, e mai sensibil decât unii dintre noi, deși e irațional.

Dar acum e vremea să stoarcem norii inimii ca să vină Hristos, Soarele dreptății, și să ne umple de bucuria Învierii Sale.


[1] A se vedea: Evanghelia după Matei, traducere și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2011, cf.
http://www.teologiepentruazi.ro/2011/08/11/evanghelia-dupa-matei/.

Teologie de primăvară

Cei care nu suportă prea bine gerul iernii și se plâng de zăpadă, de ger, de drumurile impracticabile, așteaptă primăvara ca pe o aruncare a hainelor groase și ca pe o totală posibilitate de acțiune. Pentru că vine primăvara, bine îmi place, și acum ei pot să facă tot ceea ce nu au făcut pe timpul iernii.

Numai că iarna are rolul ei în viața teologică a oamenilor: ea ne învață că greul nu poate fi surmontat, ci asumat și trăit. Greul trebuie rezistat. Dar el trebuie trăit și depășit interior, în adâncul nostru. Căci lamentațiile nu ne ajută deloc.

Când începe gerul, trebuie să ai ferestrele bine izolate, pentru că gerul intră prin orice crăpătură. Și dacă intră, el formează sfoiag/ mucegai în casă. Și dacă îți intră gerul în oase, el devine reumatism, și nu-l mai poți scoate de acolo. Pentru că păcatul, odată intrat în noi, ne distruge ca un virus mortal.

Dacă nu ai haine groase pe tine, dacă nu ai căciulă pe cap, dacă nu ai mânuși în mâini, simți iarna până în oase. Pentru că iarna îți cere să te protejezi, își cere să fii precaut, pentru că viața nu e „veșnică”. Dacă te îmbolnăvești, poți muri. Și dacă totuși rămâi în viață, dar ești bolnav, viața plină de boli nu e o viață…de primăvară.

Viața de primăvară nu cunoaște decât soare, bucurie, are multe speranțe. Când începe primăvara unei vieți, copilul crede că poate să facă orice. E de ajuns să își dorească. Numai că soarele răsare pe fiecare zi, păsările încep să ciripească, copacii înmuguresc, iarba crește văzând cu ochii…pentru că Dumnezeu dorește acest lucru. El le-a făcut pe toate și toate își urmează cursul lor, dăruit de El.

Însă eu, copilul, ca să ajung unde vreau, trebuie să muncesc. Trebuie să îmi fac temele, să fiu ascultător, să iubesc seriozitatea, să îmi fac treaba. Ca să ajung unde vreau…trebuie să trec clasa, să iau note bune, să ajung la liceu, să merg mai departe. Eu vreau să merg tot mai departe…Numai că viața nu e numai primăvară, nu e numai speranță, ci e și vară, e și creștere, e și coacere, e și chin, e și așteptare, e și muncă.

Mulți presupun că ar fi putut să facă mai multe…dacă, totuși, s-ar fi decis să muncească. Însă oamenii trăiesc cu regretele, dar nu se împlinesc prin ele. Aș fi făcut mai multe dacă…aș fi fost ajutat, dacă aș fi muncit mai mult, dacă mi-aș fi rupt mai mult timp de la alte…pierderi de timp.

Căci orice primăvară ajunge în iarnă…și își numără regretele care nu țin de foame.

Ce să facem cu atâta primăvară câtă o să fie? Ce să facem cu atâtea zile și cu atâta speranță și cu atâtă noutate care ne bate la ușă? Vom cumpăra flori sau vom crește florile virtuților? Vrem să fim o primăvară, o altfel de primăvară? Rămâne de făcut și de văzut. Pentru că ceea ce facem rămâne, nu ceea ce vrem să facem.

Credință și moralitate

Hristos Dumnezeu i-a dat exemplu de credință și de bunătate pe păgâni și pe eretici, nu o dată, ci de mai multe ori.

El a primit închinarea magilor/ vrăjitorilor persani.

El le-a vorbit evreilor despre Neeman Sirul (sirianul), pe care Sfântul Eliseos l-a vindecat de lepră, și despre văduva din Sarepta Sidonului, hrănită de Sfântul Iliu în timpul secetei. Pe aceia Dumnezeu i-a miluit, iar pe evrei nu, deși aceia erau păgâni. Și evreii binecredincioși au vrut atunci să-L arunce într-o prăpastie… (Lc. 4, 24-30).

A lăudat recunoștința samaritisului vindecat de lepră, care s-a întors să mulțumească, cât și credința femeii hananee, precum și pe cea a centurionului/ sutașului roman.

Ba chiar a spus că între evrei nu a aflat oameni cu atâta credință precum cea a romanului („Zic vouă: nici în Israil n-am găsit o atât de mare credință”, Lc. 7, 9, cf. BYZ).

Și totuși…Domnul Iisus Hristos S-a întrupat și a venit la evrei: nu la hananei/ cananeeni, nu la sirieni, nu la romani, nu la samaritei, nu la perși.

Nu, Hristos nu S-a întrupat și nu S-a născut dintr-un popor păgân sau eretic, ci din mijlocul singurului popor ortodox al pământului la ora aceea!

Oare nu-i cunoștea Domnul pe evrei, mai înainte de a Se întrupa? Oare nu știa „Cel ce cercetează mințile și inimile” (Apoc. 2, 23) că vine în mijlocul unui popor în care sunt mulți impostori, ipocriți/ fățarnici și nerecunoscători?

Ba da, dar alți ortodocși nu existau pe pământ!

Chiar El i-a spus femeii samaritise (viitoarea Sfântă Muceniță Fotini) că: „noi ne închinăm Căruia știm; căci mântuirea din iudei este” (In. 4, 22)[1]. I-a spus, cu alte cuvinte, că credința lor, a samariteilor schismatici și eretici, e falsă.

Oare nu putea Hristos să Se întrupeze, să trăiască și să propovăduiască în mijlocul unui popor „mai moral” decât evreii?

Nu putea El să meargă la cei care formau comunitatea de la Qumran, spre exemplu, despre care se vorbește astăzi atât de mult, care se pare că aveau o viață „mult mai bună” din punct de vedere moral, decât la cei care strecurau țânțarul și înghițeau cămila (cf. Mt. 23, 24)[2]? Decât la cei care inventaseră nenumărate „porunci ale oamenilor” (Mt. 15, 9), în loc să respecte legea și învățătura lui Dumnezeu?

Ba da, Hristos, ca un Dumnezeu Atotputernic, se putea duce oriunde în lume ar fi vrut, dar El a venit în mijlocul acelora care aveau credința adevărată.

A mustrat purtările lor proaste, nesimțirea inimii lor și faptele lor rele, dar nu a spus niciodată că ei nu aveau credința dreaptă. Dimpotrivă, Domnul le-a spus oamenilor, despre farisei și cărturari: „toate câte v-au spus vouă, faceți-le și țineți-le” (Mt. 23, 3).

Prin urmare, Hristos, după cum El Însuși a subliniat, nu a desființat legea lui Dumnezeu, ci a împlinit-o (cf. Mt. 5, 17).

Iar dacă a lăudat inima bună și faptele frumoase ale unor schismatici, eretici sau păgâni, nu le-a lăudat totodată și lipsa dreptei credințe, ci dimpotrivă, aceia au fost îndreptați spre dreapta și adevărata credință, ca să se mântuiască. Și dacă nu ar fi venit la dreapta credință, nu s-ar fi mântuit.

În concluzie, oricâtă multă moralitate ar avea cineva, ea nu e de ajuns fără dreapta credință. Moralitatea singură nu e mântuitoare, dacă e a unor oameni care sunt schismatici, eretici sau păgâni și care sunt indiferenți față de Adevăr. Care cred în „dreptatea lor”, se închid în autosuficiență/ mulțumire de sine și nu vor să facă eforturi ca să cerceteze și să cunoască Teologia cea dreaptă a lui Dumnezeu.

Istoria Bisericii cunoaște, începând cu primele secole, nenumărate cazuri de comunități eretice care s-au fălit cu „moralitatea” lor, mai presus de a ortodocșilor. Dar aceasta nu i-a izbăvit de Iad…

Am auzit niște pastori adventiști susținând că Ellen White este un fel de…Profet Iliu al vremurilor mai noi. Numai că Sfântului Profet Iliu, deși credea că rămăsese singurul drept-închinător, când tot poporul apostaziase…nici măcar nu i-a trecut vreodată prin cap să își atragă adepți și să facă o „biserică” separată. La fel cum n-a trecut niciodată prin cap acest gând hulitor niciunui Profet al Vechiului Testament, deși mai toți strigau în pustie.

Și niciun Sfânt Profet al Vechiului Testament nu a inițiat vreodată o „mișcare de trezire” care să fie echivalentul, pentru acele vremuri, a ceea ce noi numim astăzi biserică protestantă, baptistă, adventistă, penticostală etc., etc…

Așa încât nici credința dreaptă fără fapte bune și fără moralitate nu e suficientă, dar nici moralitatea fără credință dreaptă nu e mântuitoare.

Și aceasta cu atât mai mult cu cât moralitatea celor care fac evanghelizare în forță e numai de fațadă (acolo unde ei sunt majoritari, lucrurile se văd mult mai bine și se văd…cu totul altfel). Iar în ceea ce-i privește pe păgâni și pe atei, „moralitatea”, la ei, poate fi un concept care trebuie redefinit.


[1] A se vedea traducerea Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/05/10/evanghelia-dupa-ioannis/.

[2] Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/2011/08/11/evanghelia-dupa-matei/.

Page 1 of 48

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén