Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Category: Fragmente manuscriptice 2 (Page 1 of 47)

Eminescu: între modernitate și tradiție [61]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Ne întoarcem la versurile din Memento mori:

Solomon, poetul-rege, tocmind glasul unei lire
Și făcând-o să răsune o psalmodică gândire,
Moaie-n sunetele sfinte degetele-i de profet;
El cânta pe împăratul în hlamidă de lumină,
Soarele stătea pe ceruri auzind cântarea-i lină,
Lumea asculta uimită glasu-i dulce și încet.

Este primul elogiu dedicat poeziei, urmat doar de cel – în timbru eshatologic – adresat lirei lui Orfeu. Regele David (tot rege-poet), de asemenea se acompania cu „arfa-i sunătoare”.

Până când vine momentul captivității babilonice „și de sălcii plângătoare/ Cântărețul își anină arfa lui tremurătoare” (a se vedea Ps. 136, adesea citat în varianta versificată a lui Dosoftei: „La apa Vavilonului,/ Jelind de țara Domnului,/ Acolo șezum și plânsăm[1]/ La voroavă ce ne strânsăm,/ Și cu inemă amară,/ Prin Sion și pentru țară,/ Aducându-ne aminte,/ Plângeam cu lacrămi hierbinte./ Și bucine ferecate/ Lăsam prin sălci aninate”).

Arfa sau lira devine simbolul pentru „psalmodica gândire”[2], care, prin Dosoftei, ne-a dăruit prima operă poetică de proporții din literatura română. În afară de poeții-regi nu mai este amintit, între poeți, în Memento-ul eminescian, decât Orfeu, portretizat când deja cotul în razim pe-a lui arfă sfărâmată… / Ochiu-ntunecos și-ntoarce și-l aruncă aiurind”.

Însă imaginea cerului ca un cort sau ca o catapeteasmă ori a universului ca un templu rămâne esențială. Așa percepea Antim Ivireanul lumea şi înfățișa cosmosul ca pe o icoană a Bisericii universale – „lumea care să chiamă trup, adecă Beserica lui Hristos”[3]­ –, căutând să o picteze astfel. Căci „Beserica aceia era închipuirea ceriului”[4]. Definiție care secondează fidel tradiția patristică: „Sfânta Biserică a lui Dumnezeu este chip şi icoană a întregului cosmos, constătător din ființe văzute şi nevăzute, având aceeași unitate și distincție ca și el”[5].

Acest statut eclesial al arhitecturii cosmice, pe care îl configura și Heliade în Anatolida, îl susținuse și Alphonse de Lamartine, pe filiera patrologiei pe care Eminescu o recunoștea neîndoielnic în versurile poetului francez, fiind parte integrantă și din tradiția sa, precum și reproșul la adresa cecității contemporanilor: „L’univers est le temple, et la terre est l’autel;/ Les cieux en sont le dôme: et ces astres sans nombre /…/ Sont les sacrés flambeaux pour ce temple allumés”… (La prière); „Nature! firmament! L’oeil en vain vous contemple; / Hélas! sans voir le Dieu, l’homme admire le temple” (Dieu).

Eminescu este un „poet la care se poate observa o permanentă nostalgie a geometriei ordonatoare a templului. […] La Eminescu (și la contemporanii săi), frecvența cu care templul apare în imagistica poetică indică prezența unei stabilități, a unui echilibru ce n-a fost încă alterat”[6].

Corespondeța templu-univers sau templu-spirit/ suflet apare, în viziuni impresionante, în contexte eshatologic-funerare, în Memento mori, Melancolie, Scrisoarea I, Andrei Mureșanu și ea ordonează ceea ce pare o dezintegrare haotică (cred că indică tendința poetului de a se delimita de o astfel de concepție, opoziția sa față de acest deznodământ, iar semnificațiile ating profunzimi nebănuite):

Stele cad şi în cădere alte lumi rup cu lovire;
Într-a cerurilor domă tunetele să vuiască
Ca mari clopote de jale, fulgere să strălucească
Ca făclii curate, sfinte pe pământu-nmormântat.

Marea valur’le să-şi mişte şi să tremure murindă,
Norii, vulturii mariùmbrii, a lor aripi să-şi aprindă,
Fulgeri rătăciţi s-alerge spintecând aerul mort;
În catapeteasma lumii soarele să-ngălbenească,
Ai pieirii palizi îngeri dintre flacăre să crească
Şi să rupă pânz-albastră pe-a cerimei întins cort.

Fulgerele să îngheţe sus în nori. Să amorţească
Tunetul şi-adânc să tacă. Soarele să pâlpâiască,
Să se stingă… Stele-n ceruri tremurând să cadă jos:
Râur’le să se-nfioare şi-n pământ să se ascunză
Şi să sece-a lumei faţă, să se facă neagră. Frunze
Galbene, uscate, cerul lumile să-şi cearnă jos.
Moartea-ntindă peste lume uriaşele-i aripe:
Întunericul e haina îngropatelor risipe [ruine].

(Memento mori)

*

Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist și roș
Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoși,
Cum planeții toți îngheață şi s-azvârl rebeli în spaț’
Ei, din frânele luminii şi ai soarelui scăpați;
Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit,
Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit…

(Scrisoarea I)

*

 O! de-aș vedea furtuna că stelele desprinde,
Pe cer talazuri mândre înalță și întinde,
Și nourii ca sloiuri de gheață aruncate,
Sfărmându-se de-a sferei castele înstelate

 ­Cerul din rădăcină nălțându-se decade,
Târând cu sine timpul cu miile-i decade,
Se-nmormântează-n caos întins fără de fine,
Zburând negre și stinse surpatele lumine.

Văd caosul că este al lumilor săcrii,
Că sori mai pâlpâi roșii, gigantice făclii,
Şi-apoi se sting. ­ Nimicul, linţoliu se întinde
Pe spaţiuri deşerte, pe lumile murinde!

(Andrei Mureșanu)

*

Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,
Prin care trece albă regina nopții [luna] moartă. –
O, dormi, o, dormi în pace printre făclii [stele] o mie
Şi în mormânt albastru [al cerului] și-n pânze argintie [norii],

În mausoleu-ţi mândru, al cerurilor arc,
Tu adorat şi dulce al nopților monarc! /…/

Biserica-n ruină
Stă cuvioasă, tristă, pustie şi bătrână,
Şi prin fereste sparte, prin uşi ţiuie vântul –
Se pare că vrăjeşte şi că-i auzi cuvântul –
Năuntrul ei pe stâlpii-i, păreţi, iconostas,
Abia conture triste şi umbre au rămas; /…/

Credința zugrăvește icoanele-n biserici –
Şi-n sufletu-mi pusese poveștile-i feerici,
Dar de-ale vieţii valuri, de al furtunii pas
Abia conture triste şi umbre-au mai rămas.

(Melancolie)

După cum se poate observa, predomină imaginile sepulcrale proiectate asupra cosmosului. Semnificațiile romantice ale ruinelor (ruinele interioare sau ruinele lumii) sunt cunoscute (chiar mai înainte, John Milton, în Paradisul pierdut, îi vedea pe demoni prăbușindu-se ca „hideous ruin”).

Ruina Bisericii are drept consecință ruinarea sufletului: din „Biserica-n ruină /…/ Abia conture triste şi umbre au rămas”, la fel: „Și-n sufletu-mi /…/ Abia conture triste și umbre-au mai rămas”.

Iar ruina sufletului omenesc determină risipa/ ruina[7] universului așa cum îl știm. Eminescu imaginează, în mod alegoric, cum în Biserica cerului se slujește înmormântarea pământului („Într-a cerurilor domă tunetele să vuiască/ Ca mari clopote de jale, fulgere să strălucească/ Ca făclii curate, sfinte pe pământu-nmormântat”), iar apoi însăși catapeteasma acestei Biserici siderale se sfâșie („În catapeteasma lumii soarele să-ngălbenească,/ Ai pieirii palizi îngeri dintre flacăre să crească/ Şi să rupă pânz-albastră pe-a cerimei întins cort”).

De aceee, esențială este corespondența între viziunea eshatologică și melancolia/ deprimarea sau destrămarea spirituală pe care o resimte.

Se potrivește versurilor de mai sus observația care s-a făcut poeziei lui Arghezi: „Imaginea dominantă a naturii este aceea a unei biserici, împodobite somptuos pentru ritualul morții”[8].

Elemente concrete ale corespondenței eclesiale sunt: catapeteasma (cerul cu icoanele stelelor)/ cortul, făcliile (luminătorii cerești sau fulgerele), clopotele, doma însăși (un echivalent neologic al casei din literatura veche care semnifică atât biserică, dar și cosmos) sau mausoleul.

Paradoxală este însă ordinea imprimată și în final – care statutează aparent lipsa unei raționalități/ coerențe a devenirii lumii – faptul că tocmai sfârșitul pare a fi structurat într-o ordine corelativă genezei.

Explicația este amplă și dificil de dedus, dar vom încerca să o expunem în continuare.


[1] Îl evocă și Nichita Stănescu într-un poem: „Plânsem cât plânsem, apoi șezum/ ca să renaștem din nou” (Mâna cu cinci degete din vol. Oul și sfera).

[2] Elena Tacciu era de altă părere: „simbolismul lirei și al harpei, preluat de întregul lirism romantic, el va avea și la Eminescu configurări ossianice”, cf. Romantismul românesc…, vol. I, op. cit., p. 371. Dar și Ossian, după Heliade, era „orb ca Homer” și „profet ca David”, cf. Idem, p. 353.

[3] Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 124. [4] Idem, p. 42.

[5] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mystagogia (Cosmosul şi sufletul, chipuri ale Bisericii), introducere, traducere, note şi două studii de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2000, p. 15.

[6] Mircea Scarlat, Istoria poeziei…, vol. II, op. cit., p. 64-65.

[7] Poetul utilizează termenul risipă cu sensul din limba și literatura română veche: ruină („Întunericul e haina îngropatelor risipe [ruine]).

[8] Roxana Sorescu, Interpretări, Ed. Cartea Românească, București, 1979, p. 69.

Eminescu: între modernitate și tradiție [60]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Dar și imaginea lui Zamolxe din Gemenii conține similitudini de viziune (mai ales că recurentele imagini eshatologice ale stelelor care cad ca frunzele viei și ale sorilor care se întunecă provin din exprimări scripturale identice, de la Is. 34, 4, Ioil 2, 10; 3, 4, Mt. 24, 29, Apoc. 6, 12-13):

Priviţi-l cum stă mândru şi alb pe naltu-i jeţ!
El îmflă răsuflarea vulcanului măreţ,
Dacă deschide-n evii-i el buza cu mânie
Şi stelele se spulber ca frunzele de vie;

El mână în uitare a veacurilor turmă
Şi sorii îi negreşte de pier fără de urmă.
Dacă se uită-n mare, ea tremură şi seacă.
De-şi pleacă a sa frunte, tot ceru-atunci se pleacă.

Există însă paliere de simbolizare – de aceea și la Eminescu am observat această distincție între ființa Sa și reprezentarea Sa ca sumă de manifestări care par ostile, destinate înduplecării celor nepricepuți și neînțelepți, umbriți de „norii de secoli” ai istoriei, care nu receptează decât un scenariu dramatic și sunt impresionați de puterea dumnezeiască, nu și de iubirea Lui.

Remarcăm, aici, că reprezentarea dramatică/ scenică/ spectaculară este modul de a vizualiza sau de a recepta al omului de rând. El are nevoie de dinamism scenic pentru a reflecta.

Reprezentarea lui Dumnezeu trebuie să recurgă la comparații cu elemente sensibile (asemenea preciza și Antim Ivireanul într-o omilie la Schimbarea la față[1]), însă, într-o simbolistică mai înaltă și mai subtilă, mistică, Dumnezeu e Lumină, e Soare care:

„Dimineața când ieș[i], Tu dai rază” (Ps. 64, 25); „Minunat strălucești, Doamne, de la munte” (Ps. 75, 7); „Cine poate sta să vază/ De pre nouri cum dai rază?/…/ Cu neguri este Tavorul,/ Ermonul i-i nalt pogorul./ Abi-așteaptă să Te vază,/ De pre dânșii să dai rază” (Ps. 88, 25-26, 51-54) etc.

Templul Lui iradiază lumină: „Din Sion lăcașul Lui sloboade rază” (Ps. 75, 4), „Și Ș-au ales muntele Sionul/ Să petreacă-n lume cu noi Domnul./ Și Ș-au zidit într-îns svânta casă,/ De scripește cu lucoare deasă,/ Ca un corn de inorog dând rază” (Ps. 77, 213-217).

În heraldica Împăratului Hristos (într-o profeție mesianică) se află soarele și luna: „În scaun să-mpărățească,/ Ca soarele să dea rază/ Scaunul Lui ce-a să șază/ Denainte-Mi, și ca luna/ Să crăiască totdeauna” (Ps. 88, 142-146) – Eminescu va pune „Lună, Soare și Luceferi” în herbul codrului, ca efigie a Raiului (Povestea codrului).

De asemenea, frumusețea Lui întrece marea: „Minunată-i unda mării,/ Ce-i mai mare Craiul țărâi” (Ps. 92, 19-20).

Raza dosofteiană, denumind strălucirea luminii divine, s-a metamorfozat literar, în opera eminesciană, în „raza gândirii cei eterne” (Ca o făclie) și în raza din Scrisoarea I („imperiul unei raze” întru care rezidă existența terestră și universală, introdusă cu aceeași semnificație în celebra metaforă: „raza ta și geniul morții”), unde lumina lunii, ca în mai toată lirica eminesciană, este o alegorie a luminii dumnezeiești care mai iradiază încă în noaptea lumii, în epoca romantică, în care „e apus de Zeitate și-asfințire de idei” (Memento mori)).

Această interpretare se confirmă și prin faptul că versurile „Pe când tot ce aleargă și-n șiruri se așterne/ Repaosă în raza gândirii cei eterne” (Ca o făclie) sunt într-o consonanță semantică perfectă cu: „Tot ce se naște, aleargă, piere/ E-n ochii Domnului repaos” (Cu mâne zilele-ți adaogi, variantă)[2]: Dumnezeu este gândirea eternă (dar și mișcare a gândirii care nu cunoaște repaos/ moarte, încetare, neființă).

Însă, cum spuneam, Dumnezeu e mai presus de alegoriile și simbolurile Sale. De aceea, El este Dumnezeu „Al cărui unic nume sfânt/ Nu-l știe nicio limbă„ sau „Tu al căruia unic semn/ Nu-l știe nicio limbă” (în varianta manuscrisă a Luceafărului la care ne-am referit mai sus), Cel „al cărui vecinic nume/ De a-l rosti nu-i vrednic un muritor pe lume” (Gemenii) etc.

În poemul Fata-n grădina de aur, Zmeul („cuvânt curat”/ Logos sau Eon – onomastică premergătoare a lui Hyper-eon – care a existat „când universul era ceață sură”) I se adresează cu: „Adonai” (numele rostibil, la vechii evrei, al lui Iahve/ Iehova) – dar pe care îl întâlnim și în Biblia 1688: „Au cu vreare voiu vrea moartea celui fără de leage, zice Adonai Domnul…” (Iez. 18, 23)[3].

Apropiindu-se de tronul Părintelui, pe care – repet – nu-L vede, Luceafărul sesizează, în primul rând, „ca-n ziua cea de-ntâi,/ Cum izvorau lumine”: nu este o călătorie în timp, el nu se întoarce la începuturile lumii, ci vede ca în ziua cea de-ntâi.

Ceea ce vede: o geneză continuă, puterea creatoare neoprită a lui Dumnezeu, pentru că El susține necontenit creația Sa întru ființă, conform comentariilor patristice. Precizăm: o geneză continuă, nu o geneză repetitivă. Iar luminele pe care le vede izvorând sunt luminătorii/ aștrii, cum ne lămurește mai bine tot varianta manuscrisă evocată: „Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi/ Născând din neguri stele/ Umplând a chaosului văi/ Și izvorând din ele// Ici se aprinde-o stea în drum/ Colo se stinge-un soare”…[4].

Am văzut că, numindu-L pe Dumnezeu Cel „ce în câmpii de caos semeni stele” (Memento mori), Eminescu urma expresivitatea expunerilor din Hexaemera.

Din psalmul 103 (adevărată deuterogeneză) – cu care începe Vecernia („O ceas al tainei, asfințit de sară” (Trecut-au anii)) – derivă și imaginea lui Dumnezeu îmbrăcat în haină de lumină, precum și cea a cerului ca un cort sau a universului ca un templu – pentru că semnificația cortului este mai amplă, fundamentală fiind cea de templu: „Că Tu Te-nvești cu lumină,/ Ca soarele-n zî senină./ Și Ț-ai tins ceriul ca cortul,/ De l-ai înfrâmșat cu totul”…(Ps. 103, 7-10)[5].

Pornind de aici, tot în Memento mori, Solomon cânta pe „împăratul în hlamidă de lumină”, Dumnezeu-Cuvântul, iar în poemul În vremi de mult trecute avem aceste imagini siderale: a stelelor imperiu întins ca şi un cort” și „cerul și-nfloritu-i cort”:

Și sufletu-mi pân’ n-a-ntins îmflatele-i aripe
Spre-a stelelor imperiu întins ca și un cort,
Nainte până corpu-mi să cadă în risipe,
Nainte de-a se rupe a vieții mele tort,
Rog cerul să-nmulțească hotarnicele clipe… /…/

Abia părăsesc unii [îngeri] a domei mari pilastri,
Abia părăsesc ceru-i și înfloritu-i cort… /…/

Și galbenă ca gheața ruptă din nori răsare
Luna și trece moartă pe cortu-nnourat…

Și în Fata-n grădina de aur, tânăra se adresează zmeului: „Ca să-mi ajungi nevrednica-mi iubire/ Ai părăsit al cerurilor cort”.

Expresia „a vieții mele tort [fir]este de asemenea un împrumut psalmic, de unde provine imaginea vieții fragile ca un fir/ o pânză de păianjen (Ps. 89, 10: arahnin), reprodusă astfel de Dosoftei: Anii ni să trec cu grabă,/ Ca o painjină slabă” (Ps. 89, 35-36).

Dar și hotarnicele clipe pot proveni din Ps. 38, 13, 15: „Cisla cea de zâle să știu câtă-m este /…/ Zâlele cu număr mi-s la Tine-n palmă”.


[1] Atunci „atâta s-au schimbat, cât obrazul Lui străluciia ca soarele şi veşmintele Lui era albe ca zăpada. Iar asămânarea aceasta o obrazului cu soarele şi a veşmintelor cu zăpada, nu doară pentru aceia să asămânează cum că nu ar fi strălucit obrazul Lui decât soarele, sau veşmintele Lui nu ar fi fost mai albe decât zăpada, ci pentru că aici, în lume, nu avem noi alt nimic mai strălucitor şi mai luminat decât soarele sau mai alb decât zăpada”, cf. Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 10.

[2] M. Eminescu, Opere, III, ed. Perpessicius, op. cit., p. 169.

[3] Adonai nu apare nici în LXX și nici în VUL, în acest verset. În LXX este Kirios, iar în VUL este Dominus Deus.

[4] M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, op. cit., p. 402.

[5] În Psaltirea neversificată: „Cel ce Te îmbraci cu lumina ca și cu o haină; Cel ce întinzi cerul ca un cort” (Ps. 103, 2-3).

Eminescu: între modernitate și tradiție [59]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Insistența lui asupra filiației geniului (fiu al lui Dumnezeu), care dezavuează nesiguranța necunoașterii, poate proveni dintr-o lectură pătrunzătoare a unor versuri de la Dosoftei (dublată indubitabil și de alte pagini vechi), precum: „Și aceasta-i ruda ce cearcă pre Domnul,/ Spițele acestea să le ști tot omul./ Să meargă pre dânse și să-L vază-n față,/ Domnul lui Iiacov cercând cu dulceață” (Ps. 23, 17-19).

Tiparul Luceafărului – alegorie a poetului de geniu – urmărește de aceea, în principal, modelul hristologic. După cum a relatat adesea și exegeza literară, începutul Evangheliei după Ioan („La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul” etc.) este transcris în manuscrisul Luceafărului. Ni se pare, de asemenea, că versurile poemului eminescian,

Iar tu Hyperion rămâi
Oriunde ai apune…
Cere-mi – cuvântul meu dentâi,
Să-ţi dau înţelepciune?

Vrei să dau glas acelei guri,
Ca dup-a ei cântare
Să se ia munţii cu păduri
Şi insulele-n mare?

Vrei poate-n faptă să arăţi
Dreptate şi tărie?
Ţi-aş da pământul în bucăţi
Să-l faci împărăţie.

Îţi dau catarg lângă catarg,
Oştiri spre a străbate
Pământu-n lung şi marea-n larg,

interferează cu cele ale psalmului al 2-lea, în versificarea lui Dosoftei:

Cătră Mine Domnul zice:
„Fiiul Mieu ești din mătrice,
Eu astăz Te nasc pre Tine.
Și vei cere de la Mine

De-Ț voi da limbile toate,
Ce Ți-s ocină de soarte,
Că-Ț vor asculta cuvântul
Și vei domni-n tot pământul…”

(Ps. 2, 33-40)

La Dosoftei este vorba de Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, pe care „Din pântece Te-au născut mainte/ De luceafăr al Tău Svânt Părinte” (Ps. 109, 13-14)[1]. Geniul, în opinia lui Eminescu, este și el un fiu al lui Dumnezeu, fără a fi, însă, de aceeași natură cu Dumnezeu.

Luceafărul lui Eminescu este însă mai degrabă o alegorie, nu urmărește neapărat determinarea unui tipar gnostic, deși cred că este tentant, pentru unii, a-l apropia de acel Satanail al bogomililor/ catarilor ori de alt personaj intermediant (creație primară a lui Dumnezeu) din cosmogoniile gnostice.

Părerea mea este că Eminescu era preocupat nu de justificarea uneia sau alteia din tezele gnostice (de altfel, acelui gnostic creator intermediar i se potrivește, mai degrabă, numele de Demiurg, iar nu Dumnezeului absolut), ci de justificarea soteriologiei geniului, geniu cu un portret paradoxal, format din lumini și umbre.

Eminescu a fost însă preocupat și de vederea lui Dumnezeu, de distincția pe care tradiția veche românească, religioasă și literară, o face între ființa sau esența lui Dumnezeu și manifestarea sau energiile Sale necreate. Prin cele din urmă Dumnezeu Se revelează, este cognoscibil creaturilor Sale raționale, în timp ce ființa Lui le rămâne veșnic și deplin incomprehensibilă.

Într-o variantă a Luceafărului, Dumnezeu îi răspunde lui Hyperion: „Tu îmi ceri semne și minuni/ Ce ființa mea o neagă”[2]. (Evocam ceva mai devreme refuzul Mântuitorului de a face semne și minuni în fața celor care-L provocau să-Și descopere dumnezeirea – doar Apostolilor le dezvăluie semnele eshatologice, între care și necredința/ scepticismul, care sunt menționate și în tablourile eminesciene.)

Hyperion-Luceafărul, nici în această variantă și nici în cea receptă, nu Îl vede pe Dumnezeu, ci doar Îl aude – ca martorii din referatul nou-testamentar al Epifaniei (Botezul Domnului): „Fiori-l trec atât de cruzi/ Și noaptea se-nfurtună/ Și-i izvorăște în auz/ Un glas adânc ce sună”.

El (deși, tot în manuscris, într-o variantă bruionară, e numit „lumină din lumină”, ceea ce nu e însă compatibil cu „din chaos, Doamne,-am apărut /…/ Și din repaos m-am născut”) vorbește cu Dumnezeu fără să-L vadă, doar ascultându-I glasul (Dan C. Mihăilescu crede că nuanțele semantice ale auzului și ascultării și le-a impropriat Eminescu de la Antim Ivireanul[3]), ceea ce nu se remarcă prea bine din varianta antumă. Și face aceasta ajungând „Unde nu-i centru, nici hotar[4] / Nici rază a cunoaște”...[5].

Dumnezeu nu este circumscris/ limitat, de aceea numirea/ semnificarea/ scrierea Lui este simbolică, dar Dumnezeu nu este în simbolurile Sale, cum spunea într-un poem Sfântul Efrem Sirul, dar și Lamartine, într-o conservatoare viziune poetică survenită pe aceeași rută patristică[6]. Aceste simboluri variate comunică atributele/ însușirile lui Dumnezeu, cum ar fi măreția și frumusețea, dar El nu se află în semne și minuni care sunt pentru inemi împietrite, nu pentru fiii Săi:

De Tine pământul tremură de frică,
Dealurile, munțâi pier ca o nemică. /…/
Fața Ta cea svântă cu foc pistrelează,
Cărbuni de la Tine s-aprind de dau rază.

Ție Ți să pleacă ceriul și Te-ascultă,
Când pogori în țară, și stă-n groază multă.
Lumina scripește supt svinte-Ț picioare
Cu negură groasă de grea strălucoare. /…/

Pus-ai întunerec de-Ț ascunz[i] lumina,
Cu sălaș de ape ce-ai făcut cu mâna.
Și pre dinainte-Ț nourii fac cale,
Cu ploaie aprinsă curând [curgând] ca o vale.

Piatră cu jăratec, cu foc împreună,
Cu multă tărie Domnul din ceri tună.
Da-ș-va de sus glasul, săgeț va trimite,
Greșiții să-ș moaie inemi împietrite.

Pre pizmaș[i] goni-i-va cu fulgere multe
Și le va da spaimă cu săgeți mănunte.
Mările săca-va de s-a vedea fundul,
Apele fugi-vor de-a rămânea prundul

De îngrozitură și de grea-nfocare
Ce-a să slobozască Domnul cu suflare.

(Ps. 17, 19-44)

Eminescu putea să prelucreze, stilistic, câteva imagini poetice, în niște versuri dintr-o variantă a Luceafărului: „Deodată nourii s-aprind/ Și ard cu pară mare/ Din foc, din aer [şi] văpăi/ El sta să se culeagă/ Coboară-a chaosului văi/ Lumina, lumea-ntreagă”[7] (a se remarca vechea sinonimie între lume și lumină).

În altă parte, Dumnezeu este „Tu ce încarci văzduhul și nourii cu grindeni” (Bogdan Dragoș)[8].


[1] Aici intervine o problemă spinoasă, pe care am dezbătut-o pe larg în cartea mea, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, op. cit., p. 217-238, cf.
http://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.

[2] M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, op. cit., p. 404.

[3] „Triunghiul verbal de care aminteam este format din a auzi, a urma și a asculta, relația stabilită de poet fiind: 1) El asculta tremurătorCa să-ți urmez chemarea și 2) Cum el din cer o auziCa să te-ascult ș-acuma. Să citim, acum, o pagină citită probabil și de Eminescu (s. n.), acel Eminescu al cărților vechi românești, și care îi aparține lui Antim Ivireanul: «Oare acest cuvânt ce zice Tatăl, Pre Acesta [Hristos] ascultaț[i]… […] Acest ascultaț[i] aici nu să înțelege cuvântul cel gol, ce iase din gura omului și-l ascultăm cu urechile, căci acela nu să numește ascultare, ci auzire [s. a.], ce să înțelege sfârșitul faptului, adecă ca cum am zice unii slugi: du-te de fă, iată ce și el auzind cuvântul să supune ascultării și merge de face. Așa și Dumnezeu Tatăl ne zice noao: Pre Acesta ascultaț[i], adecă ca ce ne va porunci Hristos să facem, să ne supunem ascultării [s. a.] și să săvârșim lucrul după pohta Lui, pentru binele nostru»”. Cf. Dan C. Mihăilescu, Perspective eminesciene, Ed. Humanitas, București, 2006, p. 64.

[4] A se compara cu afirmația lui Cusanus, pentru care Dumnezeu este „o sferă al cărei centru este pretutindeni și circumferința nicăieri”: sphaera cuius centrum ubique, circumferentia nullibi.

[5] M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, op. cit., p. 402.

[6] A se vedea Sebastian Brock, Efrem Sirul, Imnele despre Paradis, trad. de Pr. Mircea Telciu şi Diac. I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1998, p. 75 şi 79.

A se vedea și poemul lui Lamartine, L’Hymne de la Nuit:
„Ô Nuits, déroulez en silence/ Les pages du livre des cieux;/ Astres, gravitez en cadence/ Dans vos sentiers harmonieux;/ Durant ces heures solennelles,/ Aquilons, repliez vos ailes,/ Terre, assoupissez vos échos;/ Étends tes vagues sur les plages,/ Ô mer! et berce les images/ Du Dieu qui t’a donné tes flots.// Savez-vous son nom? La nature/ Réunit en vain ses cent voix,/ L’étoile à l’étoile murmure/ Quel Dieu nous imposa nos lois?/ La vague à la vague demande/ Quel est celui qui nous gourmande?/ La foudre dit à l’aquilon:/ Sais-tu comment ton Dieu se nomme?/ Mais les astres, la terre et l’homme/ Ne peuvent achever son nom.

Am subliniat sintagme recognoscibile în lirica eminesciană și care conțin o filosofie arhaică, patristică (comunicarea între logosul cosmic și logosul uman), comună celor două arii de spiritualitate creștină, occidentală și orientală.

[7] M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, op. cit., p. 378-379.

[8] M. Eminescu, Opere, VIII, ediție inițiată de Perpessicius, op. cit., p. 80.

Eminescu: între modernitate și tradiție [58]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Reținem deci acest aspect confesiv, pentru că Memento mori este poemul – dintre foarte puținele –, scris la persoana întâi, în care nu se interpune aspectul dramatic ori firul narativ (recapitularea istoriei nu e narativă, ci este o reflecție în toată vastitatea ei, determinată de cel mai vast și mai influent tipar reflexiv medieval, dar despre aceasta vom vorbi mai târziu). Pe acest poem ne putem bizui pentru a putea delimita concepția sa despre Creatorul lumii, cu a cărei expunere dialectică sau declamativă poetul n-a fost prea generos, preferând alegoria și exprimarea meta- forică[1] – reamintim:

Tu, ce în câmpii de caos semeni stele ­– sfânt și mare,
Din ruinele gândirii-mi, o, răsai, clar ca un soare,
Rupe vălur’le d-imagini, ce te-ascund ca pe-un fantom;
Tu, ce scrii mai dinainte a istoriei gândire,
Ce ții bolţile tăriei să nu cadă-n risipire,
Cine ești?…Să pot pricepe şi icoana ta…pe om.

Fulgeră-n norii de secoli unde-ngropi a ta mărime,
Printre bolţile surpate să mă uit în adâncime:
De-oi vedea a ta comoară, nu regret chiar de-oi muri.
Oare viața omenirei nu te caută pe tine?
Eu un om de te-aș cunoaște, chiar să mor mi-ar părea bine,
Dar să știu ­– semeni furnicei ce cuteaz-a te gândi?/…/

Vai! în van se luptă firea-mi să-nțeleagă a ta fire!
Tu cuprinzi întregul spațiu cu a lui nemărginire
Și icoana-ţi n-o inventă omul mic și-n margini strâns.
Jucăria sclipitoare de gândiri și de sentințe,
Încurcatele sofisme nu explic-a ta ființă
Și asupra cugetării-ți pe mulți moartea i-a surprins.

„Sfânt și mare” (dublu apelativ) sunt adjective foarte des folosite în tradiția bizantină. Că Dumnezeu „seamănă stele” e, de asemenea, învederat în comentariile patristice la ziua a patra a Genezei – vom reveni asupra acestui detaliu[2].

Dumnezeu este Gând creator a toate, dar și „Soare” interior/ lăuntric, care „răsai” din „ruinele gândirii-mi”, după cum și lauda lui Dosoftei – vorbind sufletului său, ca și acel Simion monahul din care a compilat Neagoe Basarab[3] – se îndreaptă către „Dumnezeu dintru tine” (Ps. 102, 88).

Și, tot la Dosoftei, El are „sălaşul în soare,/ De scripeşte şi dă strălucoare,/ Ca un Mire când stă de purcede/ Dintr-a Sa cămară unde şede. /…/ Şi nu-i nime să-I scape de boare,/ Să s-ascunză de dâns la răcoare” (Ps. 18, 13-16, 21-22) – adăpost sau răcoare de canicula mâniei lui Dumnezeu nu există, explică Dosoftei.

Comparația cu soarele o făcea și Varlaam[4], în descendența unei vechi tradiții ecleziastice. Dar și la Antim Ivireanul, într-o altă parabolă, Dumnezeu este Soarele[5] care înconjoară cu pronia Sa pământul: pe om[6].

Versurile „Fulgeră-n norii de secoli, unde-ngropi a ta mărime /…/ [ca] să mă uit în adâncime” pot fi puse în relație cu pasaje ca acesta: „Ș-am cunoscut pe Domnul că-i mare /…/ Suind núori de preste hotară,/ În ploi fece fulgere cu pară”… (Ps. 134, 9, 15-16).

Revelația lui Dumnezeu în fulgere și tunete urmează de asemenea o relatare veterotestamentară, reprezentând manifestarea Sa în fața celor care nu-L cunoșteau (aspectul acesta dramatic al ignoranței poate justifica expresia „norii de secoli”, ai istoriei umane care Îl ocultează), reprezentată poetic de Dosoftei astfel: „Și cu urlete ploi mare vărsa tare,/ De herbea undele-n bezne ca-n căldare./ Și din núori mergea hreamăt și săgete,/ Să-ngrozească eghiptenii, să să certe./ Glasul tunetului Tău trăsniia-n roată,/ De-Ț[i] lumina fulgerile lumea toată”[7] (Ps. 76, 43-48).

Dorința lui Eminescu din Memento mori („Cine ești? /…/ se luptă firea-mi să-nțeleagă a ta fire”) se justifică, dacă privim spre mărturiile vechi, prin aceea că Dumnezeu nu este cu totul incomprehensibil și incomunicabil oamenilor, dimpotrivă, mintea curată vede pe Dumnezeu, așa cum specifică versurile dosofteiene[8], dar și Neagoe Basarab[9], Varlaam[10], Antim Ivireanul[11], Dimitrie Cantemir[12] și o bogată literatură isihastă pe care o avusese sub ochi poetul și pe care o reproduce astfel: „Și mintea cea curată și cugetul cel sânt/ E tot ce cere Domnul la oameni pe pământ” (Ștefan cel Tânăr)[13].


[1] Referitor la versurile care urmează, George Munteanu a remarcat „un lexic întorcându-ne mintea până spre psalmii lui Dosoftei, înfiorări și fervori biblice în timbrarea registrului stilistic”, cf. George Munteanu, op. cit., p. 118.

[2] Un alt comentariu al versurilor am oferit aici: Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, op. cit., p. 297-324, cf.

Epilog la lumea veche I. 2 (ediția a doua)

[3] A se vedea Simeon Monahul, Cuvinte pentru străpungerea inimii (Izvor al „Învățăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie”), studiu introductiv de Dan Zamfirescu, traducere de Diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2009.

[4] Varlaam, Carte romănească de învățătură, op. cit., p. 286: „Cumu-i soarele de strălucéşte toate câte-s pre supt ceriu şi toate semenţiile omeneşti lumineadză, cu mult mai vărtos Acela carele iaste Soarele cel svânt şi dirept, ce luminiadză nu numai trupurile den afară, ce şi sufletele din lontru, ochii inimiei deşchide şi mentea deştaptă, de cunoaşte omul pre Dumnedzău şi binele de véci ce i-au gătat lui”.

[5] „Soare al dreptății [Mal. 3, 20 și troparul Nașterii] ce au răsărit din pântecele Fecioarei”, cf. Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 126.

[6] Idem, p. 211: „Cine au văzut vreodinioară între zidiri atâta dragoste câtă iaste aceia ce arată soarele spre pământ, că deşi iaste luminătoriu mare al ceriului şi împărat al tuturor stelelor, iar lăsând celialalte stihii, îndrăgeşte şi iubeşte mai mult pre smeritul acesta de pământ şi spre dânsul are închinată toată pohta lui, spre dânsul luminează cu razele sale, spre dânsul împodobeşte cu toate feliurile de copaci, spre dânsul încununează cu florile, spre dânsul îmbogăţeşte cu rodurile, pre dânsul hrăneşte cu lucrurile sale.

Şi, pentru ca să nu se depărteze de la el niciodată, face pururea o învârtejire împrejurul lui cu un umblet necontenit. Asemene aceştii pohte, sau, mai vârtos să zic, mai mult făr’ de asemănare arată marele Dumnezeu Ziditoriul şi Făcătoriul a toate, spre sufletul cel smerit şi păcătos al omului, măcar că are în mâinile Lui toate marginile pământului, măcar că bunătăţile noastre nu-I trebuie, după cum zice David [Ps. 15, 2], iar spre acest suflet are pusă toată dragostea Lui cea dumnezeiască”.

[7] Dumnezeu e ca o furtună cataclismică pentru cei care nu-L cunosc. Aceștia nu receptează decât manifestarea Lui negativă, fie canicula acestui Soare al Iubirii, fie fulgerele, trăsnetele și diluviul torențial al răspunsului Său la ignoranța/ ingratitudinea lor.

Eminescu tușează nuanțele în astfel de tablouri paradigmatice. Răsăriturile și apusurile de soare, de lună și de stele, sunt în aceeași măsură tipologice și alegorice.

[8] „Ochii miei spre Tine, Doamne, caŭtă/ În tot ceasul cu minte curată” (Ps. 24, 51-52); „Ochii să tâmpiră de zăbavă,/ Dorind, Doamne, de svânta Ta slavă” (Ps. 68, 9-10); „Și de svânta Ta lumină/ Veacul nostru ne-nstrăină” (Ps. 89, 31-32); „Pentr-aceea vă luaț[i] sama tot omul,/ De vă rugaț[i] cu tot gândul cătră Domnul./ Și feriț să nu vă scape gând din minte”… (Ps. 75, 23-25); „Cândva de-aș vedea-mă să-Ț prăvesc în față,/ Să-mi bucuri și mie sufletul de viață” (Ps. 83, 7-8); „Și preste noi să lucească/ Lucoare dumnezăiască” (Ps. 89, 65-66), „Că la Tine este de viață fântână/ Și-ntr-a Ta lucoare vom vedea lumină” (Ps. 35, 21-22) etc.

[9] „Mintea cea curată să urcă mai pă deasupra cerurilor și solește dreptățile sufletului și ale trupului înaintea atotțiitoriului Împărat”, cf.  Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, op. cit, p. 338.

[10] „Căci că dacă iaste sănătos ochiul ce iaste în trupul nostru, véde chiar toate faptele: ceriul, pământul, munţii, marea, înălţimea, adâncul, lumina, întunérecul şi toate féliurile copacilor şi pomilor, fierilor şi peştilor, toate ochiul le véde şi le cunoaşte. Aşea şi mentea, ce se chiamă ochiul sufletului nostru, véde céle vădzute şi céle nevădzute. Întăiu véde pre Dumnedzău, de-acii véde dvorba îngerilor, cunoaşte fapta [făptura] cea fără de moarte a sufletului său, dup-aceea alége [face deosebirea între] céle netrecute [eterne] den céle trecătoare. […]

Pentr-aceea să cade a tot omul creştin să-şi ferească ochiul menţei sale de gândurile păcatelor […] Iar de va hi cu unele ca acéstea orbit, tot trupul va hi întunecat. Că cum iaste trupului ochiul cinste şi frâmséţe şi lumină, aşea şi mentea cea curată iaste frâmséţe şi cinste şi luminâ sufletului […] Să ne curățim mentea noastră, să him gata cătră măgura [muntele] Thaborului să ne suim, ca să vedem curat și chiar [clar] Svânta Troiță”, cf. Varlaam, Carte romănească de învățătură, op. cit., p. 135-136, 400.

[11] „Iubiții miei, trebue să facem mintea noastră muntele Thavorului, ca să vie lumina adevărată [dumnezeiască] să o vedem cu ochii cei de gând ai sufletului”, cf. Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 82.

[12] „Nice altă frumusețe sau lumină mai frumoasă și mai luminoasă decât cea dumnădzăiască să cerci, căce El dzice: «Eu sânt lumina lumii» (Ioan gl. 8, sh. 12)”, cf. Dimitrie Cantemir, Divanul, ed. cit., p. 72.

[13] M. Eminescu, Opere, VIII, ed. inițiată de Perpessicius, op. cit., p. 155.

Eminescu: între modernitate și tradiție [57]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Dar și gândul Lui nime nu-i să-l știe” (Ps. 146, 16) poate fi detaliat prin: „La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă /…/ Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?/ N-a fost lume pricepută și nici minte s-o priceapă /…/ Nici de văzut nu fuse și nici ochi care s-o vază” (Scrisorea I) – e vorba de ochi omenesc.

Eminescu s-a sprijinit aici, în poetizarea sa, pe un imn vedic, invocat întotdeauna de critica literară, însă nu s-a observat că termenii traducerii operate de poet trimit către o adaptare la o concepție autohtonă (în general, traducerile în poezie ale lui Eminescu nu sunt fidele originalului).

Neființa era atestată, într-un context identic semantic, la Antim Ivireanul – după cum a remarcat Mihai Rădulescu –, în niște versuri care rezonează cu ce a ales Eminescu să traducă din imnele vedice: „Făcut-au Domnul Dumnezeu toate din neființă/ Și în ființă le-au adus cu multă biruință”[1] – reținem și faptul că, „desemnând starea primordială drept neființă, Antim Ivireanul anticipa un procedeu literar folosit cu atâta succes – la distanță de aproape trei veacuri – de Nichita Stănescu”[2].

Iar „prăpastia”, „genunea” și „noianul” (primele două sunt împrumutate de la Dosoftei, iar noianul din cărțile Bisericii, de unde l-au luat și Asachi dar și Budai-Deleanu în Țiganiada) sunt sinonime, indicând apele care acopereau pământul (Fac. 1, 2). Interogația lui Eminescu este, prin urmare, una retorică.

„prăpastia” și „genunea” înseamnă același lucru cu „noian întins de apă” putem deduce din poetizarea lui Dosoftei, a psalmului 103 (vesperal, din care Eminescu a inserat mai multe secvențe în poemele sale), unde „Tu [Dumnezeu] i-ai datu-i [pământului] de mainte/ Prăpastea [abisul, adâncul apei] de-mbrăcăminte/ Și stă gata să Te-asculte,/ Să dea apa preste munte” (Ps. 103, 23-26) – imaginea este cea a pământului îmbrăcat în apă (la Milton: „at the voice/ Of God, as with a mantle, didst invest/ The rising world of waters dark and deep” (Paradise lost)) – și „Preste luciu de genune/ Trec corăbii cu minune” (Ps. 103, 109-110). Sau: „Cela [Dumnezeu] ce strângi marea ca-ntr-un foale,/ În prăpăști adânci, pre-arină [nisip] moale” (Ps. 32, 17-18)[3].

Dumnezeu e Creatorul, universul este creaţia Lui ex nihilo: „A Ta este, Doamne, lumea şi pământul,/ Ce le-ai împlut singur dintâi cu cuvântul” (Ps. 23, 1-2); „Dumnezău ce-au făcut pământul/ Și ceriul, și marea cu cuvântul,/ Și toate ce-ntr-însele să mișcă,/ Domnul ce le-au făcut din nemică(Ps. 145, 15-18).

Sau, într-o poezie dintr-un exercițiu principial din literatura română soldat cu excelență:

Văz că-i făcut ceriul de mânule Tale,
Cu toată podoaba, și-i pornit cu cale.
Ai tocmit și luna să crească, să scază,
Să-ș ia de la soare lucoare din rază.
Stele luminate ce lucesc pre noapte,
De dau cuviință, Tu le-ai urzât toate.

(Ps. 8, 7-12)

*

De la Tine z[i]ua luminează,
Şi noaptea cu stelele dă rază.
Tu ai tocmit luna de dă zare,
Şi soarelui i-ai dat de răsare.

Tu i-ai dat pământului frâmsețe,
De l-întoarce vara-n tinerețe.
Primăvara-i de Tine făcută,
Să plodească roua roadă multă.

(Ps. 73, 65-72)

*

Că mare Domn este Domnul /…/

Că-I este lumea pre mână,
Cu pământ și cu ce-i plină,
Și munțâi cu dealuri nalte
Supt cuvântu-I sunt plecate.

Și marea cu nalte valuri
A Lui este-n toate laturi.
Și de mâna Lui lucrată
Toată laturea uscată.

(Ps. 94, 11, 15-22)

*

Și Tu, Doamne, cu cuvântul
Dintăi ai urzât pământul,
Și ceriurile ce-s nalte
Sunt de mâna Ta lucrate.

(Ps. 101, 89-92)

*

Toate, ce vru Domnul a le face
Pre pământ și-n cer, le-au fapt cu pace,
În mări și pre la toată genunea,
De ș-au ivit Dumnezău minunea.

Suind nuori de preste hotară,
În ploi fece fulgere cu pară,
Dintr-a Sale cămări scoțând vântul,
De-I face porunca și cuvântul.

(Ps. 134, 11-18)

 Dumnezeu fiind GândGând neîncetat –, lăudat și venerat de și prin luxul de manifestări fenomenale pe care le-a generat, așadar: Ce poate fi omul de-l aduci aminte,/ De cerci pentru dânsul folos înainte?” (Ps. 8, 13-14 – cu acest psalm își începe și Cantemir Divanul).

El a făurit „icoana Tape om” („Dumnezeu făcu pre om după chipul şi după podoaba Sa”[4], Fac. 1, 26), astfel: „a pus gânduri uriașe într-o țeastă de furnică,/ O voință atât de mare-ntr-o putere atât de mică,/ Grămădind nemărginirea în sclipitu-unui atom” (Memento mori). Dar, mai ales în existența geniului „vede-se că e în ceriure/ Un Dumnezeu,/ Purtând simètria [asemănarea/ podoaba] și-a ei misterure/ În gândul său” (Ondina).

Cunoașterea ontologiei umane este condiționată, în consecință, de cunoașterea lui Dumnezeu: „Cine ești?…Să pot pricepe și icoana ta…pe om” (Memento mori). O apoftegmă pe care o enunţă şi Antim Ivireanul în pareneza sa versificată, dedicată lui Ștefan Cantacuzino: „Acela se cunoaşte pe sine şi situaţia sa [ontologică, statutul său uman], dacă mai întâi cunoaște pe Creatorul său”[5].

Nemărginirea minții umane Îl evocă pe Creatorul său, astfel încât imaginea lui Dumnezeu poate fi citită și din puterea de creație cu care a fost înzestrat omul, creația Sa recapitulativă, macrocosmosul în microcosmos, după cum rememorează și Cantemir în Divan.

În acord cu elogiile minții evocate anterior, din literatura veche, la Eminescu: „râuri în soare/ Grămădești-n a ta gândire/ Și câmpiile asire/ Și întunecata mare;// Piramidele-nvechite”… (Floare albastră); „Sori se sting și cad în caos mari sisteme planetare,/ Dar a omului gândire să le măsure e-n stare… // Într-un cran uscat și palid ce-l acoperi cu o mână/ Evi întregi de cugetare trăiesc pacinic împreună,/ Univers, râuri de stele – fluvii cu mase de sori;/ Viața tulbure și mare a popoarelor trecute,/ A veciei văi deschise-s cu-adâncimi necunoscute” (Memento mori).

Am ales aceste versuri, dintr-o serie mai extinsă, pentru că ele poartă, în modul cel mai pronunțat, o amprentă confesivă, conținând coordonatele universu-lui său interior, ale interesului intelectual care îl anima, din interiorul unei viziuni și al unor cuvinte întoarse spre sine, care seamănă mai bine – din ce putem citi la Eminescu – cu o autoscopie.


[1] Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 241.

[2] Mircea Scarlat, în Postfață la Poezie veche românească, antologie, postfață, bibliografie și glosar de Mircea Scarlat, Ed. Minerva, București, 1985, p. 204. Sau: Mircea Scarlat, Istoria poeziei românești, vol. IV, cu un „Argument” de Nicolae Manolescu, ediție de Dora Scarlat, Ed. Minerva, București, 1990, p. 230.

[3] Un comentariu mai detaliat am oferit aici: Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, op. cit., p. 515-520, cf.
http://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.

[4] Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Theodosie, op. cit., p. 246.

De fapt, „icoana Ta” este o traducre fidelă din LXX. A se vedea Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, op. cit., p. 298.

[5] Antim Ivireanul, Sfătuiri creștine-politice, în rev. Biserica Ortodoxă Română, XIV (1890-1891), p. 339.

Eminescu: între modernitate și tradiție [56]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Dumnezeu

Concepția despre Dumnezeu în opera eminesciană se distinge cel mai bine din contextele în care El apare ca un Părinte al geniului. Tema Creatorului Absolut e indisolubil legată de concepția poetică/ artistică a lui Eminescu.

Geniul minții poetice reprezintă o iradiere a Minții/ Gândului care a creat lumea și care poate oricând să creeze lumi – ceea ce o determina pe Rosa del Conte să deducă o religio mentis. Unele creaturi, prin geniul minții, sunt mai aproape de El, într-o relație de filiație, ca față de un Părinte, cu Creatorul Absolut: „Dumnezeu în lume le ține loc de tată/ Și pune pe-a lor frunte gândirea lui bogată” (În vremi de mult trecute)[1].

Elogiul minții – reperabil, la Eminescu, în Memento mori și Floare albastră cu precădere – are însă o tradiție veche în literatura bizantină[2] și în cea românească.

Rosa del Conte îi oferea ca exemple pe Maxim Mărturisitorul și Origen, din literatura bizantină, iar din cea românească pe Ioan Exarhul[3] și Antim Ivireanul.

Tradiția se poate urmări însă pe un spațiu istoric vast. Și dacă ne referim numai la cea românească, îi mai putem evoca, între alții și pe lângă Antim[4] (care e mai puțin conceptual și mai mult alegoric/ metaforic și poetic), pe Neagoe Basarab[5], Nicolae Milescu[6], Dimitrie Cantemir[7], Grigorie Râmniceanu[8].

Nicolae Milescu traducea însă în românește și o altă precizare esențială din literatura patristică, și anume de la Sfântul Atanasie cel Mare: „Dumnezeu iaste gând neîncetat[9].

Dosoftei poetizează aceeași concepție, demonstrându-ne retenția ei din perioada veterotestamentară și consecvența în tradiția creștină, în care Creatorul este reprezentat ca Gândul, de nimeni cunoscut, care a gândit din veșnicie lumea și a adus-o la ființă în timp și odată cu timpul: Dumnezeu „au fapt ceriul cu gândul” (Ps. 135, 17), „Mare este Domnul de tărie,/ Și gândul Lui nime nu-i să-l știe” (Ps. 146, 15-16), „Că Domnul au cugetat cu gândul/ De le-au făcut și-I țân toate rândul” [rânduiala, ordinea, armonia] (Ps. 148, 15-16). Pe acest traiect/ filon, Eminescu putea scrie: O, Adonai! Al cărui gând e lumea” (Fata-n grădina de aur).


[1] Am formulat ideea, mai pe scurt, și în teza mea doctorală, Antim Ivireanul…, op. cit., p. 399.

[2] Primul om, necontaminat de rău, se afla întotdeauna, înainte de prelest, „în atingere, prin puterea minții, cu cele dumnezeiești și inteligibile din ceruri”, cf. Sfântul Atanasie cel Mare [al Alexandriei], Scrieri. Partea I, col. PSB, vol. 15, traducere din grecește, introducere și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1987, p. 32.

[3] „Când văd cerul împodobit cu stele, cu sori și cu lune, pământul împodobit cu ierburi și copaci, marea bogată în toate soiurile de pești și de perle, ajungând apoi să iau seama la om, mintea mi se rătăcește de minunare și nu izbutesc a pricepe cum este adăpostit într-un trup atât de mărunt atâta înălțare a spiritului, care îmbrățișează întreg pământul și merge încă și mai sus decât cerurile. De ce este legat acest intelect? Și când iese din corp, cum străbate el tavanele încăperilor, cum merge dincolo de văzduh, cum depășeşte norii, soarele, luna, cercurile ei, stelele, eterul, cerurile și în aceeași clipă se găsește în corpul omului? Cu ce aripi se înalță? Pe ce căi zboară? Nu izbutesc a urmări!”, apud Rosa del Conte, op. cit., p. 399-400, n. 17.

[4] „Unde ți-ai pus, păcătosule, sufletul tău cel iscusit, cel frumos, cel minunat, cel vrednic? Unde ți-ai îngropat partea cea mai aleasă a sinelui tău, zidirea cea mai iscusită a dumnezeeștii puteri, soțiia [însoțitoarea] cea iubită a îngerilor? Unde iaste frumusețea aceia a închipuirii [asemănării] cei dumnezeești? Unde iaste podoaba a darului celui dumnezeesc? Unde iaste slava? Unde sunt frumusețele lui cele minunate, carele îl arăta mai luminat decât soarele?”, cf. Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 146.

[5] „Mintea iaste cap și învățătură dulce tuturor bunătăților [virtuților] și sfârșitul ei foarte iaste proslăvit. Mintea iaste avuție și comoară netrecătoare, care nu să cheltuiaște niciodată. Mintea cea curată să urcă mai pă deasupra cerurilor și solește [vestește] dreptățile sufletului și ale trupului înaintea atotțiitoriului Împărat. Mintea iaste viiața priiatenilor și împăcare fraților. Mintea trează iaste priiaten mai bun și mai cinstit împăraților și domnilor decât toată avuțiia și bogățiia lor cea multă”, cf.  Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, op. cit, p. 338-339.

[6] Este vorba de un fragment din IV Macabei (Biblia 1688), în traducerea lui Nicolae Milescu (diortosit de V. Cândea sub titlul Despre rațiunea dominantă): „Când a alcătuit Dumnezeu pe om, a sădit în el pasiuni și înclinări [apetențe, sensibilități] și totodată i-a așezat mintea pe un tron în mijlocul simțurilor […]; iar minții i-a dat Legea, prin care, de se va conduce, va împărăți peste o împărăție cumpătată și dreaptă și bună și curajoasă”, cf. Virgil Cândea, Rațiunea dominantă, op. cit., p. 201-202.

[7] „Microcosmosul [omul] trebuie apoi să prefacă [să vadă cu mintea] soarele macrocosmosului în soare veșnic, adică în înțelepciune dumnezeiască [să contemple soarele văzut ca simbol al înțelepciunii veșnice]. Despre aceasta zice Apostolul (I Cor. 3, 19): «Nebunie este înaintea lui Dumnezeu înțelepciunea lumii», adică lumina solară a lumii, care este întuneric, în fața Mielului, care este Soarele dreptății, adică în fața luminii lui Dumnezeu, dacă nu se va preface în credința deplinei înțelepciuni, adică în lumina sau în soarele pe care îl arată nădejdea. […]

Veșnica înțelepciune este aceea care trebuie să împlinească cele ce acum sunt deșarte și goale: adică «se va face lumina lunii, ca și cea a soarelui», cu alte cuvinte, fiecare cap lipsit de înțelepciune și de cunoaștere se va umple; pentru care lucru ai martor credincios și bun pe Malahia (3, 18), acolo unde zice: «Și vor vedea (adică vor lua cunoștință și vor cunoaște) care este deosebirea dintre cel drept și cel nelegiuit»”, cf. Dimitrie Cantemir, Divanul sau Gâlceava înțeleptului cu lumea sau Giudețul sufletului cu trupul, ediție critică de Virgil Cândea, postfață și bibliografie de Alexandru Duțu, Ed. Minerva, București, 1990, p. 300-301.

[8] În prefața Triodului din 1798: „Cum că iubirea de înțelepciune și de multă știință iaste la om un dar al dumnezeieștii providenții, vederat se cunoaște. Și aceasta au pus aripi minții omenești ca să zboare până la sfera cea cu mulțime de stele, și o au invitat ca să iscodească mărimea luminătorilor, câtățimea stelelor celor nerătăcitoare și pre cea cu puțin număr însoțire a planitelor, și starea lor, ținerea, orânduiala, depărtarea, mișcările, încungiurările, întocmirea și frumusețea lor, i-au descoperit pre un pol la amiazănoapte și pre altul la amiazăzi; i-au arătat întoarcerile soarelui, pre cea de vară și pre cea de iarnă.

Însă cu toate acestea nu s-au îndestulat mintea omenească, ci pogorându-se de la cele de sus au orânduit pământului cu însemnare brâne, delnițe, vârste, lățimi, lungimi și alte măsuri asemenea, au deosebit felurimile sadurilor, soiurile dobitoacelor, cât pământ iaste lăcuit și cât nelăcuit, râuri, iazere, mări și ochianuri.

Acestași [aceeași] minte iarăși cufundându-se cu o iscodire neliniștită până și în așternutul mării, pătrunzând și cele mai dinlăuntru sânuri ale pământului, acolo adecă au aflat pre cât au putut feliurimea celor înotătoare, nașterea lor, creșterea și înmulțirea. Iar aici au scormonit atâte metaluri, și au scos la iveală atâtea visterii, încât au deschis nenumărte negoațe și au împistrit cele patru părți ale lumii cu tot felul de podoabe. N-au obosit nici acia, au zburat iarăși în văzduh ca un vultur”… etc., apud Alexandru Duțu, Coordonate ale culturii românești în secolul XVIII (1700-1821), EPL, București, 1968, p. 190-191.

Am prezentat, anterior, exemplele de mai sus, aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2010/08/24/mistica-si-ratiune-2/.

[9] „Dumnezeu iaste duh fără de trup, nevăzut și necunoscut; și iarăși, Dumnezeu iaste fire necunoscută, ochiu neadormit, gând neîncetat; și iarăși Dumnezeu iaste pricina, adecă făcătoare a toată lumea văzută și nevăzută”, cf. Virgil Cândea, Rațiunea dominantă, op. cit., p. 89.

Eminescu: între modernitate și tradiție [55]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Lui Heliade, în poezia căruia găsim „adevăr scăldat în mite” (Epigonii), Eminescu îi reproșa sofismele și lipsa de discernământ filologic, istoric și teologic[1]. Reflecția întoarsă spre sine însuși este însă la fel de necruțătoare, pentru cel ce se autodesemnează ca Luceafăr sau Icar-Înțelepciunea cu aripi de ceară (în Memento mori: „mitele /…/ cu aripi fulgerătoare /…/ arse cad din ceriuri şi-mi ning capul cu cenuşă” – cu „cenușa pocăinței” cu care „și-a împlea pământul fruntea”).

Ființă celestă sau făptură căzută/ exilată pe pământ? Eminescu se închipuie mai adesea ca arhanghel între legiunile minților umane ori ca mag/ profet/ cunoscător al tainelor, dar se propune și ca luceafăr, fie pornind de la simbolistica stelară, fie prin interferență cu romantismul, fie de teamă să nu cadă în eroarea identificării cu o demnitate neasumabilă (și Pascal precizase că omul se situează între înger și diavol, dar cine începe să se creadă înger, ajunge diavol), pentru care recurge la o veche practică monahală, prin care călugării se autodesemnează ca demoni pentru a se feri de tentația rătăcirii. Ori pentru că se identifică uneori cu insurgența demonică. Ori toate la un loc[2].

Aici joacă însă un rol și femeia. Și ea este când înger, când demon, când icoană/ madonă, când veneră, când „femeie între stele și stea între femei” (Din valurile vremii), când sperjură, când crăiasă, când femeie de rând/ vulgară.

Revenind la mărturisirea eminesciană a eșecului poeziei („Zadarnica mea minte de visuri e o schele” (Pierdut în suferința…), „Ce sunt? Un suflet moale unit c-o minte slabă /…/ Și am visat odată să fiu poet…Un vis /…/ Aceasta e menirea unui poet în lume /…/ să spuie verzi ș-uscate/ Cum luna se ivește, cum vântu-n codru bate? /…/ O, salahori ai penei, cu rime și descrieri/ Noi abuzăm sărmanii de mâna-ne de crieri”… (Icoană și privaz), Am fost un creier bólnav ș-o inimă de rând” (Ca o făclie) etc), nu reprezintă ea o temă a tuturor veacurilor, asupra condiției creatorului?

Rimbaud scrie aceste rânduri (ale unui poem în proză):

„Dar ce rost are să oftăm după un soare veșnic, dacă am pornit în căutarea luminii dumnezeiești – departe de oamenii care mor într-un anotimp sau altul? […] Mi-am închipuit că pot dobândi puteri supranaturale. […] Eu! eu care m-am crezut mag sau înger (s. n.), scutit de orice morală, mă văd redat pământului, și silit să-mi caut un rost și să îmbrățișez aspra realitate! Țăran! […] În sfârșit, voi cere iertare pentru vina de a mă fi hrănit cu minciună” (Adio)[3].

Și, după el, Fundoianu: „Am înțeles, brusc, că paradisul meu pământean […] era o minciună; și minciună poemul oriunde ar fi fost. Minciună Hugo, Goethe! Minciună serafică Eminescu!”[4].

Se naște mereu tentația de a-l considera pe Eminescu anticipativ, de a contempla fenomenul poetic mai mult prin prisma anticipației, însă este o poziționare și un unghi vizual care oferă o realitate segmentată, pentru că fenomenul privit holistic presupune mai degrabă – frust spus – preluare și continuitate din partea moderniștilor în raport cu predecesorii lor romantici[5], așa cum s-a petrecut și în epoca romantică, cea care a revitalizat medievalitatea.

Prin reproducere a ceea ce se poate considera că a devenit un reflex vizual romantic concepe Rimbaud o imagine precum „La douceur fleurie des étoiles et du ciel” (Blândețea înflorită a stelelor și a cerului), care i-a atras atenția lui Marcel Raymond[6]. Același preciza, în introducerea studiului său: „Cine ar vrea totuși să caute originile poeziei timpului nostru [lirica modernistă și avangardistă] și să scoată în evidență sensul adânc al încercărilor ei, ar trebui să urce dincolo de Baudelaire, de Hugo, de Lamartine, până la preromantismul european”[7].

Și, adăugăm noi, cine vrea să caute sensurile adânci ale preromantismului și romantismului, trebuie să urce într-o arhaitate medievală (și a antichității greco-latine, în cazul romantismului apusean – antichitate al cărei prestigiu a rămas intact din (pre)Renaștere până la poezia expresionistă –, mai puțin sau foarte puțin în cazul celui românesc).

De asemenea, în opinia lui Raymond, „cu prilejul precedentei explozii a iraționalului, în vremea Contrareformei și a artei baroce, Biserica orientase, fără prea multă osteneală, pornirea mistică. Două secole mai târziu […] poezia tinde să devină o etică sau un mijloc neobișnuit de cunoaștere metafizică”[8].

Dacă în Occident se poate face această corelație, între misticismul baroc și poezia modernistă, cu atât mai mult, în condițiile particulare ale evoluției Europei răsăritene (geografic și spiritual), se poate aduce în discuție problema unei continuități vizionare, în spațiul literar, între epoca renașterii isihaste și romantismul pașoptist (impregnat de imaginea sihastrului[9]receptat de Eminescu și preschimbat în săhastrul mag de pe muntele Pion, Euthanasius, Ieronim, Iosif etc.) și eminescian, dacă nu și mai departe…

„Din mărire la cădere, din cădere la mărire”… (Memento mori): este un refren obsedant în lirica eminesciană. De aceea se întoarce „în vremi de mult trecute” când oamenii își îngăduiau să-și imagineze și să creadă în basme („când basmele iubite erau înc-adevăruri” – înțelese ca povești frumoase cu sens etic, precum romanele populare), dar „când gândul era pază de vis și de eres”.


[1] Cf. I. Heliade Rădulescu, Poezii. Proză, Ed. Minerva, București, 1977, p. 603-604.

[2] Putem lua în considerare și următoarele precizări despre condiția poetului demonic în epoca respectivă: „În 1868, Théophile Gautier arăta cum, căutându-și din bun început un drum propriu, «Baudelaire și l-a găsit foarte curând […], nu dincoace, dar dincolo de romantism» și, de asemeni, nu uita să semnaleze «doctrinele lui literare și filosofice» înrudite cu ale lui Edgar Poe, «cu care avea afinități singulare». Iar în legătură cu toate acestea, tonul îl dăduse Sainte-Beuve, încă din 1857, când observa:

«Și d-ta faci parte dintre aceia care caută poezie oriunde; și cum, înaintea d-tale, alții au căutat-o […]; cum ți-a rămas puțin spațiu; cum câmpiile pământene și cerești au fost aproape secerate […], – sosit atât de târziu și cel din urmă, îți vei fi spus, îmi închipui: Ei bine! Voi mai găsi poezie, și voi găsi acolo de unde nimeni nu s-a gândit s-o culeagă și s-o exprime.

Și te-ai făcut stăpân pe iad, te-ai făcut diavol; ai vrut să smulgi tainele demonilor nopții. Făcând aceasta, cu subtilitate, cu rafinament, […] ai aerul să te fi jucat; totuși […] a trebuit să suferi mult, scumpul meu copil. Această tristețe particulară, care se desprinde din paginile d-tale și în care recunosc ultimul simptom al unei generații bolnave […], ți se va lua în considerație»”, cf. George Munteanu, op. cit., p. 48.

[3] Arthur Rimbaud, Integrala poetică, traducere, prefață, tabel cronologic și note de Petre Solomon, Ed. Eminescu, București, 1999, p. 176-177.

Rimbaud fiind un poet cu o cultură clasică solidă, este posibil să nu fi fost ignorant în privința originii patristice a imaginilor poetice romantice.

[4] Benjamin Fundoianu, Versuri, Ed. Cartier, Chișinău, 1999, p. 11.

[5] „Suntem încă sub imperiul romantismului, care nu și-a istovit toate urmările”, cf. Șerban Cioculescu, O privire asupra poeziei noastre ermetice, în Poeți români, op. cit., p. 434.

[6] Cf. Marcel Raymond, De la Baudelaire la suprarealism, traducere de Leonid Dimov, studiu introductiv de Mircea Martin, Ed. Univers, București, 1998, p. 35, 326.

[7] Idem, p. 9. [8] Ibidem.

[9] Deși au cuvinte dure la adresa condiției precare (materiale și intelectuale) în care se afla monahismul și mănăstirile (o situație valabilă nu numai pentru Țările Române, după secole de dominație otomană), pașoptiștii (Alexandrescu, Alecsandri, Bolintineanu, Bolliac, Negruzzi, Heliade etc.) exprimă nu o dată un foarte mare respect și venerație față de sihaștri/ eremiți (a se vedea legendele istorice ale lui Bolintineanu, poezia ruinelor a lui Alexandrescu și Heliade, meditațiile lui Bolliac care exaltă condiția sihastrului și îi fericește pe eremiți – probabil că, în vremea în care a stat la schitul de la Poiana Mărului, a avut ocazia să afle mai multe despre unul din propagatorii renașterii isihaste, Sfântul Vasile de la Poiana Mărului – etc).

Page 1 of 47

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén