Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Category: Fragmente manuscriptice 2 (Page 1 of 51)

Eminescu: între modernitate și tradiție [85]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Spuneam mai devreme că sincoparea discursului, a dialecticii, nu e un fenomen specific secolului modern al XIX-lea și metaforei romantice. El e sesizabil cu un secol mai devreme, deja, la Dimitrie Cantemir și la Antim Ivireanul, pe care îl considerăm paradigmatic tocmai pentru că el este un omilet, a cărui expunere ar fi trebuit să fie explicită în toată descinderea sa hermeneutică, dar care folosește mai degrabă tehnica mise-en-abîme-ului și a nivelurilor multiple de lectură și de comprehensiune, precum și pe cea a alegoriei în locul dezambiguizării.

Sistemul acesta, al încriptării (cel puțin parțiale) și al hieroglifării mesajului este determinat de specificul secular și anume de opacizarea conștiințelor în fața semnelor, de diminuarea inteligibilității semnificațiilor absconse. Nu altele fuseseră și rațiunile celor vechi.

Încriptarea hieroglifică cantemireană nu este, așa cum s-a pretins, o formă a desacralizării textului, ci un rezultat și un răspuns dat istovirii comprehensive. Despre cum se produce acest fenomen literar, ne lămuresc chiar primele rânduri ale Divanului. Aici observăm felul cum ia naștere o metaforă („holda minții”) dintr-un segment scriptural: „Înțelepțește ai giudecat ca eu, plugariul carile la holda minții tale am ostenit, după [al] Apostolului cuvânt, «mai întăiu din roada ei să iau» [2 Tim. 2, 6]”[1].

Vasile Lovinescu reținea și o altă aserțiune de la Sfântul Vasile cel Mare: „Obscuritatea de care se servește Scriptura e o formă a Tăcerii”[2]. Tăcerea vorbește tăcerii din om, adâncurilor psiho-spirituale inexprimabile, cu adevărat, în cuvinte. Scrierea cu hieroglife este, în esență, o exprimare în parabolă și exact același rol îl îndeplinește și metafora poetică eminesciană, după cum vom vedea.

Mai înainte însă de a ajunge acolo, reținem încă un exemplu din opera lui Cantemir. Tot în Divan, citează repetat din Oseea (8, 7): „Precum adevărat Osie grăiește: Vânt sămănară și vivor săcerară[3]; „Iară pentru cei deșerți să dzice: Vânt sămănară și vivor săcerară![4].

În Istoria ieroglifică, această parabolă biblică se metamorfozează literar până la indistincția sursei (cel puțin pentru un lector care ignoră textele inițiatice ale omenirii)[5].

Tiparul acestui gen de poetică/ scriitură îl reprezintă, așa cum credea și Sfântul Augustin[6], Scriptura însăși, iar rațiunile ermetismului sunt mult mai profunde decât s-ar putea crede[7].

Când Eminescu spune „În viața mea – un rai în asfințire – / Se scuturau flori albe de migdal[8]; /…/ În văi de vis, în codri plini de cânturi, / Atârnau arfe îngerești pe vânturi” (O,-nțelepciune, ai aripi de ceară!)[9], puțini se gândesc la psalmul 136, din care Eminescu versifica și altădată („și de sălcii plângătoare/ Cântărețul își anină arfa lui tremurătoare” (Memento mori)) și la semnificațiile lui: relevanța manifestării și a exprimării în exil/ captivitate și în fața agnosticilor („La râul Babilonului, acolo am șezut și am plâns […] În sălcii, în mijlocul lor, am atârnat harpele noastre. […] Cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin?”[10], Ps. 136, 1-4).

Plecând de la versurile „Nenţeles rămâne gândul/ Ce-ţi străbate cânturile,/ Zboară vecinic, îngânându-l,/ Valurile, vânturile” (Dintre sute de catarge), Ion Barbu a conchis că poezia lui Eminescu este scrisă în „dialectul apei și al vântului”[11], un dialect ininteligibil neinițiaților[12].

La acesta face referire poetul însuși când scrie: „atârnau arfe îngerești pe vânturi”. La „a naturii sfântă limbă” (O,-nțelepciune, ai aripi de ceară!), pe care încearcă să o traducă/ transcrie poezia sa, a cărei simbolistică este specificată în gândul nențeles ce-ți străbate cânturile” și pe care doar valurile și vânturile „zboară îngânându-l”, reproducându-l și amplificându-l vecinic.

În viața care era „un rai în asfințire”, cunoștea limba comunicării cosmice:

 În văi de vis, în codri plini de cânturi,
Atârnau arfe îngereşti pe vânturi.

Şi tot ce codrul a gândit cu jale
În umbra sa pătată de lumini,
Ce spun: izvorul lunecând la vale,
Ce spune culmea, lunca de arini,
Ce spune noaptea cerurilor sale,
Ce lunii spun luceferii senini
Se adunau în râsul meu, în plânsu-mi,
De mă uitam răpit pe mine însumi.

 Mai târziu, „pierdută-i a naturii sfântă limbă /…/ Cu-a tale lumi, cu mii de mii de stele,/ O, cer, tu astăzi cifre mă înveți; /…/ Lipsește viața acestei vieți” (O,-nțelepciune, ai aripi de ceară!). Și:

 Ar vrea să rătăcească [pe] câmpia înflorită,
Unde ale lui zile din visuri le-au țesut;
Unde-nvăța din râuri o viață liniștită,
Părând să n-aibă capăt, cum n-are început.

Mama-i știa atâtea povești, pe câte fuse
Torsese în viață… deci ea l-au învățat
Să tâlcuiască semne și-a păsărilor spuse
Și mùrmura cuminte a râului curat.

În curgerea de ape, pe-a frunzelor sunare,
În dulcele-nmiitul al paserilor grai,
În murmurul de viespii, ce-n mii de chilioare
Zidesc o mănăstire de ceară pentru trai,

De spânzură prin ramuri de sălcii argintoase
O-ntreagă-mpărăție în cuib legănător,
A firii dulce limbă de el era-nțeleasă
Și îl împlea de cântec, cum îl împlea de dor.

(Codru și salon)

Acest limbaj și comunicare cosmică, neostoită, în „a firii dulce limbă”, are o corespondență viabilă în Scriptură și în literatura veche. Dosoftei o reproducea astfel:

Ceriurile grăiesc toate.

(Ps. 96, 21)

*

Ceriurile spun fără-ncetare
De slava Ta, Doamne, de cea mare /…/

Zî de zî voroava izbucnește[13],
Și noaptea din noapte gând vestește
Cât nu este graiuri să s-ascunză,
Sau cuvinte să nu să răspunză.

(Ps. 18, 5-8)

 Un comentariu patristic la aceste cuvinte afirmă: „Asistăm de-a dreptul la un fel de spectacol”, iar „înțelepciunea care se desprinde din creație este cuvânt sfânt [scriptură, proto-biblie], chiar dacă acest lucru nu e afirmat apăsat”[14].

În Cronograful Sfântului Dimitrie al Rostovului, pe care Eminescu l-a deținut și în manuscris, este scris răspunsul Sfântului Antonie cel Mare către cineva care l-a întrebat cum petrece în pustie fără cărți:

„Cartea mea, o, filosofule, este toată făptura cea văzută, de Dumnezeu zidită, și oricând aș voi să citesc cuvintele lui Dumnezeu, pe acea carte, de singur Dumnezeu alcătuită, o pun înaintea ochilor mei”[15].

Și adaugă autorul cronografului:

„De asemenea și alți mari Părinți și Învățători (care după cuviosul Antonie au fost), cel mai sus pomenit Vasile [cel Mare] al Cezareii și Ioan Gură de Aur, bisericești Ierarhi, pe făptura [creația] cea văzută Carte au numit-o. […] Căci și lumea toată, ca o Carte scrisă este, care povestește slava lui Dumnezeu”[16].

Heliade reținea, de altfel, din vechile mărturii – care erau acum traduse în deziderat romantic –, că „natura, creația, este o carte infinită, plină de mistere. […] Natura fu primul și marele instructor al oamenilor primitivi [al celor vechi]”[17].

Dar și Eminescu considera că „izvorul ei [al culturii] principal nu trebuie căutat în infolii, oricât de prestigioase fie, ci în «cartea naturii» (Ms. 2285)”[18].

Cosmosul are, așadar, valoare semiotică și literară. Dimitrie Cantemir se făcuse ecoul aceleiași concepții: „«Ceriurile povestesc slava lui Dumnezeu» (Psalm 18, sh. 1). Și eale înde eale, una pre alta, pre Dumnădzău făcătoriul și ziditoriul ei a cunoaște învață: «Dzua dzilei scoate cuvânt și noaptea nopții vestește pricepere» (Psalm 18, sth. 2)[19].

Spuneam și altădată[20]cerul acesta înstelat este o Șeherezadă care povestește o mie și una de nopți despre abisul Înțelepciunii creatoare.

Expresia cantemireană „povestesc…eale înde eale” o utilizează însă Eminescu în Scrisoarea IV, într-un context care descrie comunicarea cosmică: „O, ascultă numa-ncoace,/ Cum la vorbă mii de valuri stau cu stelele proroace!/ Codrii negri aiurează și izvoarele-i albastre/ Povestesc ele-nde ele”... Ceea ce dovedește că textul lui Cantemir i-a reținut îndeajuns atenția lui Eminescu și că semnificația lui a fost reflectată cu fidelitate într-o construcție poetică romantică.

Din toate acestea se poate extrage concluzia dialogului de acest tip: „la vorbă mii ce valuri stau cu stelele proroace” (Scrisoarea IV), „Și cuminți frunzele toate își comunică misteruri./ Surâzând, clipind ascultă ochii de-aur de pe ceruri” (Memento mori), „Ce spune noaptea cerurilor sale,/ Ce lunii spun luceferii senini” (O,-nțelepciune, ai aripi de ceară!). Aidoma comunică între ele izvorul, culmea și lunca (O,-nțelepciune…), „vorbàrețele valuri și prorocitoare stele” (Memento mori).

În acest dialect cosmic – cum pe bună dreptate sesiza poetul Ion Barbu – încearcă să vorbească Eminescu. Dorința de recuperare a unor aptitudini umane primordiale este, întrucâtva, o caracteristică romantică generală[21], dar acest fapt nu ne împiedică – dimpotrivă – să căutăm a determina particularitățile ei românești.


[1] Dimitrie Cantemir, Divanul, ed. cit., p. 17.

[2] Vasile Lovinescu, Însemnări inițiatice, Ed. Rosmarin, București, 1996, p. 12.

[3] Dimitrie Cantemir, Divanul, ed. cit., p. 76. [4] Idem, p. 105.

[5] A se vedea Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 158:

„Corăbiierul dzisă: «Bre, hei, porc peștit și pește porcit, dulfe, aceste pufnete cui, lăudându-te, le arăți?» Dulful răspunsă: «Adevărat, eu vânt samăn și stropii în loc de sămânță în corabie arunc. Însă pufnetul mieu în furtună întorcându-să, stropii în gârle curătoare să vor întoarce (că sămânța vântului și grăunțul apii moartea corăbiii ieste».

Corăbiieriul, râdzind, dzisă: «Vântul a avea sămânță și marea grăunță pănă acmu încă n-am audzit, măcar că cea mai multă viață în vânturi și în ape mi-au trecut».

Dulful dzisă: «Eu vântul am sămănat și grăunțele apii în corabie am aruncat, iară cine va săcera și cine a treiera vremea va alege»…”.

E un pasaj cu mai multe nivele de lectură (ca, de altfel, toată cartea), independente de multe ori una de alta, în a cărui semnificație alegorică intenția hermeneutică nu poate descinde, dacă nu se cunoaște originea semnificantului.

[6] A se vedea Ernst Robert Curtius, Literatura europeană și Evul Mediu latin, op. cit., p. 92.

[7] „Cuvântul lui Dumnezeu se numește trup [„Și Cuvântul S-a făcut trup”, In. 1, 14] nu numai fiindcă S-a întrupat, ci și fiindcă Dumnezeu-Cuvântul cel simplu, care era la început la Dumnezeu și Tatăl [La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul, In. 1, 1] și avea în Sine limpezi și dezvăluite modelele tuturor, necuprinzând asemănări și ghicituri [enigme, aproximări], nici istorii alegorice, când vine la oameni, care nu pot să se apropie cu mintea dezbrăcată de cele inteligibile dezbrăcate, desfăcându-se de cele obișnuite lor, se face trup, îmbrăcându-se și multiplicându-se în varietatea istoriilor, ghiciturilor, asemănărilor și cuvintelor întunecoase [neclare].

Căci la prima întâlnire mintea noastră nu sesizează Cuvântul dezvăluit, ci Cuvântul întrupat, adică în felurimea cuvintelor, fiind Cuvânt prin fire, dar trup [Scriptură] la vedere. Așa încât celor mulți li se pare că văd un trup și nu Cuvântul, deși după adevăr este Cuvântul.

Fiindcă înțelesul Scripturii nu este acela care li se pare celor mulți, ci altul decât acela care li se pare. Căci Cuvântul se face trup prin fiecare din cuvintele scrise”, cf. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capetele [capitolele] teologice (gnostice), în Filocalia, vol. II, tradusă din grecește de Prot. Stavr. Dr. Dumitru Stăniloae, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1947, p. 188-189.

[8] Imaginea ar putea proveni din Ecclesiast, capitolul 12, despre sfârșitul omului:

„Înainte ca să se întunece soarele și lumina și luna și stelele și ca norii să mai vină după ploaie; atunci este vremea când străjerii casei tremură […] Și se închid porțile care dau spre uliță și se domolește huruitul morii și te scoli la ciripitul de dimineață al păsării și se potolesc toate cântărețele; și te temi să mai urci colina și spaimele pândesc în cale și capul se face alb ca floarea de migdal (s. n.) și lăcusta sprintenă se face grea și toți mugurii s-au deschis, fiindcă omul merge la locașul său de veci…” (Eccl. 12, 2-5).

[9] „Eminescu continuă ceea ce el a anticipat, scriind de fapt tot în hieroglife, fiind, în ciuda aparențelor, un poet hermetic”, cf. S. Paleologu-Matta, Eminescu și abisul ontologic, op. cit., p. 90.

[10] Iată și comentariul din Cazania lui Varlaam: „«Cum vom cânta cântarea lui Dumnedzău în țară streină?», că[ci] cu adevărat această lume iaste streină. Nu iaste a noastră, ce [ci] simtem némernici [străini] printr-însa”, cf. Varlaam, Carte romănească de învățătură, op. cit., p. 231.

[11] Ion Barbu, Poezii. Proză. Publicistică, ediţie îngrijită de Dinu Pillat, Ed. Minerva, Bucureşti, 1987, p. 115.

[12] A se compara cu versurile poemului Le firmament est plein de la vaste clarté, al lui Victor Hugo:

Le firmament est plein de la vaste clarté;
Tout est joie, innocence, espoir, bonheur, bonté.
Le beau lac brille au fond du vallon qui le mure;
Le champ sera fécond, la vigne sera mûre;
Tout regorge de sève et de vie et de bruit,
De rameaux verts, d’azur frissonnant, d’eau qui luit,
Et de petits oiseaux qui se cherchent querelle.
Qu’a donc le papillon? Qu’a donc la sauterelle?
La sauterelle a l’herbe, et le papillon l’air;
Et tous deux ont avril, qui rit dans le ciel clair.
Un refrain joyeux sort de la nature entière;
Chanson qui doucement monte et devient prière
.
Le poussin court, l’enfant joue et danse, l’agneau
Saute, et, laissant tomber goutte à goutte son eau,
Le vieux antre, attendri, pleure comme un visage;
Le vent lit à quelqu’un d’invisible un passage
Du poème inouï de la création
;
L’oiseau parle au parfum; la fleur parle au rayon
;
Les pins sur les étangs dressent leur verte ombelle;
Les nids ont chaud; l’azur trouve la terre belle,
Onde et sphère, à la fois tous les climats flottants;
Ici l’automne, ici l’été; là le printemps.
O coteaux! ô sillons! souffles, soupirs, haleines!
L’hosanna des forêts, des fleuves et des plaines,
S’élève gravement vers Dieu, père du jour;
Et toutes les blancheurs sont des strophes d’amour;
Le cygne dit: Lumière! et le lys dit: Clémence
Le ciel s’ouvre à ce chant comme une oreille immense
.
Le soir vient; et le globe à son tour s’éblouit,
Devient un oeil énorme et regarde la nuit ;
Il savoure, éperdu, l’immensité sacrée,
La contemplation du splendide empyrée,
Les nuages de crêpe et d’argent, le zénith,
Qui, formidable, brille et flamboie et bénit,
Les constellations, ces hydres étoilées,
Les effluves du sombre et du profond, mêlées
A vos effusions, astres de diamant,
Et toute l’ombre avec tout le rayonnement!
L’infini tout entier d’extase se soulève.
Et, pendant ce temps-là, Satan, l’envieux, rêve.

Nu cumva visează tocmai cum să facă neinteligibilă oamenilor această limbă a naturii? Nu reprezintă dezideratul său, din perspectiva poetică evocată, chiar dezalfabetizarea modernilor și cecizarea sau asurdizarea lor față de poezia și melosul cosmic?

[13] „Voroava izbucnește” = cuvântul izvorăște.

[14] Sfântul Grigorie de Nyssa, Cuvânt apologetic la Hexaimeron, op. cit., p. 99.

[15] Hronograf, Ed. Pelerinul român, Oradea, 1992, p. 11. [16] Idem, p. 12.

[17] Ion Heliade Rădulescu, Critica literară, ediție, prefață, note, glosar și indice de Aurel Sasu, Ed. Minerva, București, 1979, p. 237.

Concepția exprimată aici de Heliade a fost preluată de Renaștere și de Romantism de la medievali, cf. Ernst Robert Curtius, Literatura europeană și Evul Mediu latin, op. cit., p. 367-372.

[18] Apud George Munteanu, Eminescu și eminescianismul. Structuri fundamentale, Ed. Minerva, București, 1987, p. 90.

[19] Dimitrie Cantemir, Divanul, ed. cit., p. 71.

[20] În cartea noastră, Epilog la lumea veche, vol. I. 1, op. cit., p. 125, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2014/01/11/epilog-la-lumea-veche-i-1-editia-a-doua/.

[21] „Poezia apelează la anumite regiuni lăuntrice care sunt în comunicație cu o realitate cosmică mai adâncă decât aceea la care ajungem în starea prozaică sau trează”, cf. Albert Béguin, Sufletul romantic și visul. Eseu despre romantismul german și poezia franceză, traducere și prefață de Dumitru Țepeneag, postfață de Mircea Martin, Ed. Univers, București, 1998, p. 159.

Eminescu: între modernitate și tradiție [84]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Am precizat, anterior, existența (în mentalitatea bizantină) a unei îndelungate tradiții a lecturii celeste profetice și a preocupărilor astronomice implicite, începând de la Set, al treilea fiu al lui Adam, până la Iov, Avraam sau Moise și până la sibile, incluzându-i pe această traiectorie pe mulți dintre cei care au cunoscut pe Dumnezeu prin contemplație cosmică (lectura bibliei cosmice, în absența unei Biblii scrise, pe care am arătat-o a fi semnalată în cronografe și cazanii). În acord cu aceasta, spre exemplu, Iov vorbește despre constelațiile cerului:

„El [Dumnezeu] zguduie pământul din temelia lui, așa încât stâlpii lui se clatină. El poruncește soarelui și soarele nu se mai ridică. El pune pecetea Lui asupra stelelor. El singur este Cel ce întinde cerurile și umblă pe valurile mării. El a zidit Carul mare, Ralița, Pleiadele și cămările stelelor de miazăzi” (Iov 9, 6-9).

Prelucrând cronograful lui Manasses și continuând tradiția bizantină, Mihail Moxa nota:

„Lumină și a patra zi. Începu [Dumnezeu] a pod[o]bi ceriul cu stéle și cu lucéferi, cu soarele și cu luna, de se întrec una cu alta, întru lauda Cui le-au fapt [făcut] și să cunoască oamenii vremile a[n]ilor. Puse pre Cron [Chronos/ Saturn] mai sus, al doile Zevs [Jupiter] și al treile Aris [Marte], al patrul[ea] Soarele, de luminează lumiei, al cincile Afrodit [Venus], al șasele Ermia [Hermes/ Mercur], și Luna mai jos, și îmblă nepărăsit, după zisa lui Dumnezeu (s. n., Cantemir se exprimă aproape identic[1]), careaș în rândul ei”[2].

În Iov se pot descoperi, de altfel, și invocările sfârșitului vieții sau blestemele la adresa nașterii, datorate unei suferințe aproape de neîndurat:

„Piară ziua în care m-am născut […] Să se întunece stelele revărsatului zorilor ei; să aștepte lumina și nimic să nu vină și să nu mai vadă genele aurorei, pentru că […] n-a ascuns durerea dinaintea ochilor mei” (Iov 3. 3, 9-10).

Dar și în Ecclesiast:

„Și am fericit pe cei ce au murit în vremi străvechi mai mult decât pe cei vii care sunt acum în viață. Iar mai fericit și decât unii și decât alții este cel ce n-a venit pe lume, cel ce n-a văzut faptele rele care se săvârșesc sub soare” (Eccl. 4, 2-3).

Inorogul, pe care și l-a ales Cantemir drept avatar, poate fi o prelucrare imagistică medievală a unui simbol profetic mesianic din Vechiul Testament, și anume țapul ispășitor/ mântuitor. El este emblema lui Neagoe Basarab și apare săpat în piatră la Curtea de Argeș: „stema lui Neagoe Basarab reprezintă un țap cu corn, care învinge un dragon”[3].

În Fiziologul românesc nu se specifică dacă inorogul are trup de cal, ci că „easte gadină mare și cu un corn în frunte, mare […] și încă dzua de trei ori spre răsărit și să roagă lui Dumnedzău”[4], iar în Alexandria populară este simbol al biruinței: „Și șăzu Alexandru în scaunul Râmului. […] Și scoaseră cartea lui Daniil proroc, și cetiră cartea și așa zisă: «Când va fi cursul anilor cinci mii și doao sute, ieși-va inorogul și va gonii pre toți pardoșii de la Apus și va mérge la berbécele cel mare ce-i ajung coarnele până la ceriu și junghiia-l-va inorogul la inimă, și să vor cutremura toate limbile din lume!» […] iară inorogul iaste împăratul de la Machedoniia”[5].

În poetizarea dosofteiană, inorogul este simbol mesianic (motiv pentru care Cantemir și l-a ales ca avatar pe Inorog, personaj care prezintă evidente trăsături hristice): „Ș-au ales muntele Sionul/ Să petreacă-n lume cu noi Domnul./ Și Ș-au zidit într-îns svânta casă,/ De scripește cu lucoare deasă,/ Ca un corn de inorog dând rază” (Ps. 77, 213-217). În Biblia lui Șerban de la 1688, se poate depista termenul inorod[6]: „frumusețea lui, coarne de inorod” (Deut. 33, 17) – printr-o asociere cu rod, care înseamnă neam, genealogie.

Cu alte cuvinte, înaintea lui Eminescu – pentru portretizarea lui Hyperion –, Cantemir a făcut un recurs alegoric la hristologie, pentru a contura alegoric drama celui superior.

Acesta are atributele omului primordial, fără păcat și fără neștiințe, care era după chipul lui Dumnezeu: „Înțeleptul se domină atât pe sine, cât și astrele; căci lui astrele i se închină mai mult de bună voie decât de nevoie”[7], după cum și „preaînțeleptul Adam nu numai punea nume animalelor cerești [constelațiilor], dar și domina [în Rai] chiar peste prea înaltul Lucifer [Luceafăr] și peste celelalte astre”[8].

Cantemir reproduce o învățătură patristică, pe care o regăsim sub formă poetică la Sfântul Efrem Sirul: „Prin știința vădită pe care i-a dat-o lui Adam/ și prin care acesta a dat nume Evei și animalelor [Fac. 2, 20; 3, 20],/ Dumnezeu n-a dezvăluit descoperirile lucrurilor ascunse;/ Căci în ce privește acea cunoștință ascunsă,/ Începând de la stele în jos Adam era în stare/ să cerceteze tot ce este în lume[9].

Putem explica prin această regăsire a potențelor primordiale călătoriile cosmice ale lui Dionis sau ale prințului dac (În vremi de mult trecute) ori travestirea lui în mag, ca cel care cunoaște „scrisul stelelor”.

Egdar Papu sesizase mai demult relația care se poate stabili între Inorog și Hyperion[10]. Chiar și în condițiile în care admitem că Eminescu nu a putut cunoaște Istoria ieroglifică, este fundamental de semnalat această apropiere, întrucât ea delimitează, în această situație, o arie comună de gândire, pe care comparațiile cu alte literaturi romantice nu au putut-o stabili.

O paralelă, spre exemplu, cu poemele lui John Keats[11], Endymion, Hyperion și The Fall of Hyperion: A Dream, nu ne relevă o apropiere semnificativă. Ca desfășurare epică, acestea rămân mult mai aproape de tema mitologică, pe care Eminescu o folosește rar și doar ca pretext sau sugestie vagă a unui scenariu originar, transfigurând-o însă în totalitate[12].

Nu este deloc superfluu nici faptul că perspectiva cantemirescă a confuziei sau răsturnării cosmice (lumea pe dos) renaște la Vasile Fabian-Bob, în poemul Moldova la anul 1821 – Eminescu reținând de la cel din urmă, în Epigonii, că „s-a întors mașina lumii”. Dar și la Eminescu există versuri ca acestea: „Și grindini cu gheață cu ghemuri ca rodii/ Se sparg de a stâncelor coaste de fier/ Și-n ceruri se-ncurcă auritele zodii/ Și dracii la râuri adun licapodii/ Și iarna mugește călare pe ger” (În vremi de mult trecute)[13].


[1] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 327: „Căci Ziditoriul […] o dată numai poruncind, din véci și pănă în véci zidirea ca o slujnică după poruncă nepărăsit aleargă”.

[2] Mihail Moxa, Cronica universală, op. cit., p. 100.

[3] Pavel Chihaia, Cu privire la „Învățături” și la câteva monumente din vremea lui Neagoe Basarab, în vol. Neagoe Basarab (1512-1521). La 460 de ani de la urcarea sa pe tronul Țării Românești, Ed. Minerva, București, 1972,  p. 148.

Această stemă a lui Neagoe Basarab „a fost încastrată în noul turn înălțat de acest voievod odată cu întregul complex monastic zidit din temelie. […] Am fi înclinați să credem, examinând trăsăturile acestei vietăți, că ea este un licorn (unicorn), pe care îl înfățișează vechi opere de artă (și Bestiarele occidentale). Dar făptura de care ne ocupăm, deși prezintă unele din caracterele licornului occidental, ca de pildă cornul din frunte și copitele de țap, totuși se îndepărtează de la acest prototip cu trup și coadă de cal. Ea prezintă trup și coadă de țap…”, cf. Idem, p. 147-148.

[4] Fiziologul, studiu filologic, studiu lingvistic și ediție de Magdalena Georgescu, Ed. Minerva, București, 1997, p. 95.

[5] Cărți populare, prefață de Dan Simonescu și I. C. Chițimia, Ed. Albatros, 1973, p. 30.

[6] Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură, București, 1688, reeditare la Ed. IBMBOR, București, 1988, p. 152. Asupra acestei forme ne-a atras atenția profesorul Mihai Moraru.

[7] Dimitrie Cantemir, Metafizica, op. cit., p. 79-80. [8] Idem, p. 93.

[9] Sfântul Efrem Sirianul, Imnele Raiului, op. cit., p. 106.

[10] Edgar Papu, Poezia lui Eminescu, op. cit., p. 213-214: „Mă gândesc iarăși la Cantemir, despre care am spus că, prin Istoria ieroglifică, anticipă întregul romantism european. În această creație există și evocările sublime ale unor prăbușiri de lumi, și suferințele unei ființe superioare care-și au sediul izolat în văzduhul înălțimilor inaccesibile.

În special sub acest din urmă aspect, asemănarea cu tema eminesciană apare izbitoare. Nici la Cantemir ființa superioară nu mai capătă înfățișare umană. Ea nu mai primește chipul Luceafărului de pe firmament, ci al Inorogului fabulos, care-și are lăcașul pe piscurile montane. Dar mai departe analogia se constituie și mai izbitoare. Atât Luceafărul lui Eminescu cât și Inorogul lui Cantemir, prin ademeniri false […] coboară în lumea rea și înșelătoare a muritorilor. În sfârșit, amândoi, deopotrivă de însingurați și dezamăgiți, se întorc în înaltele lor locașuri solitare, departe de oameni”.

[11] A se vedea John Keats, The Poems, with an introduction by David Bromwich an Notes by Nicholas Roe, David Campbell Publishers Ltd., London, 1999.

[12] A se vedea și: Ștefan Avădanei, Eminescu și literatura engleză, Ed. Junimea, Iași, 1982, p. 104-105.

Autorul consideră că „senzualismul fluid, păstos al lui Keats [din Endymion], construcția ambiguă și dezlânată, spațiile diferite ale călătoriei, absența ironiei și a argumentației filosofice conferă poemului său un cu totul alt contur” decât al celui eminescian, iar Hyperion-ul lui Keats este „foarte departe de Eminescu, care, chiar dacă a avut la îndemână vreunul din aceste fragmente, nu credem că s-a folosit de ele”.

[13] De asemenea, în drama Gruie-Sânger există un episod în care se anunță nașterea unui fiu al lui Mihnea-Sânger, care este „o-ntrupare a dracului pe lume/ Lui Belzebut bătrânul sau al lui Antichrist”, în urma unui blestem, și: „De pe acum cerul și-ncurc-a sale stele,/ Izvoarele uitat-au în astă noapte albia/ Și vezi că pârtii nouă își taie printre stânci…/ Să știți că-n astă noapte de ciumă or să moară/ Mulți oameni…Astăzi firea descarcă bogăția-i/ De ape pe o cale cu totul nefirească/ Și secetă urma-va…Iar seceta cloci-va/ În țărna cea uscată ouăle de locuste/ Căci lumei acestia și legilor din fire/ De li se naște-un dușman e semn că firea toată/ E-n neorânduială, că din închieturi/ Ceasornicul ieșit-a al lumei noastre-ntregi”, cf. M. Eminescu, Opere, VIII, ed. inițiată de Perpessicius, op. cit., p. 138.

Eminescu: între modernitate și tradiție [83]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

În rândul poeților care l-au devansat pe Eminescu în ilustrarea acestei teme, însă, așa cum spuneam și altă dată, n-am face deloc o eroare dacă l-am enunța și pe Dimitrie Cantemir, cu pasajul binecunoscut (acea eleghie trăghicească) din Istoria Ieroglifică (pe care îl redăm, în consecință, poetic):

Munți, crăpați,
copaci, vă despicați,
pietri, vă fărâmați!

Asupra lucrului ce s-au făcut
plângă piatra cu izvoară,
munții puhoaie coboară,
lăcașele Inorogului, pășunele, grădinele,
cernească-să,
pălească-să,
veștedzască-să,
nu înflorească,
nu înverdzască,
nici să odrăslească
și pre domnul lor cu jele,
pre stăpânul lor negrele,
suspinând,
tânguind,
nencetat să pomenească.

Ochiuri de cucoară,
voi, limpezi izvoară,
a izvorî să părăsiți,
și-n amar vă primeniți. /…/

Clătească-se ceriul,
tremure pământul,
aerul trăsnet,
nuârii plesnet,
potop de holbură,
întunerec de negură
vântul să aducă.

Soarele zimții să-și rătedze,
luna, s[f]iindu-se, să să rușinedze,
stelele nu scântăiadze,
nici Galatea să luminedze.

Tot dobitocul ceresc [constelațiile] glasul să-și sloboadză,
faptă nevădzută, plecându-să, vadză.

Cloșca puii răszipască,
Lebăda Lira să-și zdrobească,
Leul răcnească,
Taurul mugească,
Aretele [Berbecul] fruntea să-și slăbască,
Racul în coajă neagră să să primenească,
Capricornul coarnele să-și plece,
Peștii fără apă să să înece,
Gemenii să să desfrățască,
Fecioara frâmsețe să-și grozăvască,
cosița galbănă în negru văpsască,
Scorpiia ascuțit acul să-și tâmpască,
Strelețul [Săgetătorul], arcul frângând, ținta nu lovească,
Cumpăna dreptatea nu mai arete,
Apariul [Vărsătorul] topască-să-n sete.

Mars [Marte] vârtutea în slăbiciune să-și primenească,
Mercurie între planete nu mai crăinicească,
Zefs [Jupiter] monarhiia în veci să-și robască,
Vinerea [Venus] floarea frumseții să-și veștedzască,
Cronos [Saturn] scaunul de sus în gios să-și coboară.
Finicul în foc de aromate moară,
Oltariul jirtfe nu priimască,
Păharul băutură să nu mai mestească.
Chitul crepe în apa Aridanului,
Iepurile cadză-n gura Sirianului,
Musculița cu jeale să vâzâiască,
amândoi Urșii [Ursa mare și cea mică] să mormăiască.

Pletele Verenicăi să să pleșuvească,
Corona frumoasă nu le-mpodobească.
Pigasos de Andromeda să se depărtedze,
Perseos de Casiopa să să-nstrăineze.
Zmăul [Dragonul] capul cu coada să-și împleticească.
Chivotul lui Noe în liman să primejduiască,
Porumbelul, frundza măslinului cercând, rătăcească,
îndărăpt a să întoarce nu mai nemerească. /…/

Mute-se Arcticul,
strămute-se Andarticul,
osiia sferească în doaî să frângă,
toată iușorimea în chentru să-mpingă,
stihiile toate tocmirea să-și piardză,
orânduiala bună în veci nu mai vadză,
toate îndărăpt și-n stânga să să-nvârtejască,
de jeale să să uluiască,
de ciudă să să amurțească
și dreptatea Inorogului în veci povestească[1].

Figurativ și ideatic, pasajul cantemirean pare a nu avea prea multe elemente în comun cu viziunea eminesciană, mult mai apropiată, ca elaborare vizuală, de cea a lui Costin și Dosoftei, întrucât Eminescu nu denumește niciodată constelațiile, nici zodiacale, nici extrazodiacale – deși în alte câteva poeme face referiri la zodii – ci se concentrează asupra tiparelor desemna-te similar (reamintim) la Is. 34, 4, Ioil 2, 10; 3, 4, Mt. 24, 29 și Apoc. 6, 12-13).

Substratul tematic cataclismic este însă esențial de urmărit în literatura veche, dar, în afară de acest aspect, există și un altul foarte important.

Eminescu creionează scene eshatologice condensate în Mortua est! : „Gândirile-mi rele sugrum’ cele bune…/ Când sorii se stâng și când stelele pică,/ Îmi vine a crede că toate-s nimică.// Se poate ca bolta de sus să se spargă,/ Să cadă nimicul cu noaptea lui largă,/ Să văd cerul negru că lumile-și cerne/ Ca prăzi trecătoare a morții eterne[2]. Zguduitoare tablouri eshatologice apar, de asemenea, în Andrei Mureșanu ori în episodul Greciei din Memento mori, unde sunt rodul cugetării unor poeți înnebuniți de durere, precum Mureșanu sau Orfeu (ori al unei perspective congeniale cu a lui Orfeu).

Avem, prin urmare, rememorând acestea, o viziune mai clară asupra legăturii dintre suferință personală și eshatologie universală. Apropierea dintre Andrei Mureșanu și Orfeu se face, de altfel, și în Epigonii, unde „Mureșan /…/ cheamă piatra să învie ca și miticul poet”, fiind „semnelor vremii profet”.

Inclusiv imaginea atât de tulburătoare și de sugestivă a bisericii în ruină, din Melancolie, era legată inițial de ideea unei mari suferințe personale, așa cum ne dezvăluie proiectul dramei Ștefan cel Tânăr:

Când cimitirul doarme și crucile veghează
Când pintre ele buhe țipând poetizează[3]
Și-n clopotnița veche de stâlpi toaca izbește,
Când sufletu-unui demon cu vântul lui trezește

Arama amorțită…biserica-n ruină
Stă ca o cuvioasă pustie și bătrână
Și prin ferestre sparte, ca printre ochi de nori,
Trece-o suflare sfântă cu aripe răcori,

Când intri înăuntru și în iconostas
Vezi că abia conture și umbre a rămas,
De ploaie și de vânturi s-au dus fețele sfinte
Cari de sfinți și îngeri din ceri ni-aduc aminte,

Și când deschizi altarul și pe masa-n ruină
Vezi palidă și moartă întinsă o vergină,
Atunci părul stă codru pe fruntea ta zburlită
Și ceasul meazănoptei cu aripa-i vrăjită

Atinge ochi-ți galbeni…încât, coprins de teamă,
Gândirea-ți turburată soarele în noapte cheamă…
Ca s-apese sigiliul de aur și lumină
Pe lumea cea trezită din noaptea care-ntină

Cu razele ei negre, cu fața ei arabă
Aerul alb ca apa. Ș-apoi privirea-ți slabă
Abia deosebește altar, cruce, vergină
Când ochi-și se-nnoptează…Și-n creieri se-nsenină…

O, vis absurd dar dulce…când moarta nebunie
Înfige ochii-i palizi în mintea ta pustie[4].

Poemul Scrisoarea I este singurul exemplu în care pasajul eshatologic pare a nu fi generat de flagelări sufletești (cel puțin în varianta antumă) și a fi cugetat de o rațiune lucidă. La origine însă, perspectiva eshatologică eminesciană, tradusă în registru poetic ca și în cazul lui Cantemir, are în comun cu a acestuia inducerea percepției negative prin intermediul amănuntului biografic devastator.

Tradiția bizantin-medievală este de luat în considerare cu atenție[5].


[1] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 298-300.

[2] Sublinierile îi aparțin, aici, lui Eminescu.

[3] Bacovian avant la lettre.

[4] M. Eminescu, Opere, VIII, ed. inițiată de Perpessicius, op. cit., p. 166.

[5] A se vedea Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 298, n. 3 și 4:

„Prima parte din această plângere [a lui Cantemir] este imitată după așa-numitele trenoi din literatura greacă din secolele XV-XVI, plângeri în special pentru căderea Constantinopolului sub turci, în care se face apel la participarea naturii la durerea oamenilor (vezi D. C. Hesseling, Histoire de la littèrature greque moderne, Paris, 1924, p. 3).

A doua parte din această plângere este distinctă de prima, și se pare că este făcută după cărțile sibiline, care erau în vremea aceea des exploatate de cei care se ocupau cu problema profețiilor. Chiar Nicolae Milescu a scris o carte asupra sibilelor, în limba rusă: Cniga o sibilah (Cartea despre sibile).

Se vede că și Cantemir cunoștea acest gen de preocupări din contactul său cu lumea grecească de atunci. Felul în care vorbește aici arată că el folosește acea parte din cărțile sibiline care vorbește de sfârșitul lumii, când apare ca un fenomen caracteristic răsturnarea semnelor zodiacale, a constelațiilor, răsturnarea drumului planetelor și, în genere, o întreagă confuzie cosmică. În legătură cu acestea este de admirat cât de bine cunoștea Cantemir astronomia, și chiar astrologia, pe care o detesta, în practică, ca neconformă cu principiile dogmatice creștine (vezi Metafizica [lui Cantemir])”.

Prima parte a plângerii lui Cantemir poate fi comparată și cu plângerea din poemul lui Stavrinos, asupra uciderii lui Mihai Viteazul: „O, pietre, acum crăpați! Copaci, dezrădăcinați-vă! Iar voi, munți, bociți! Și voi, câmpii, întristați-vă! Căci au rămas toți voinicii fără acela de care se speriau și balaurii și leii; acela care se ostenea pentru Ortodoxie și era sigur că o să i se facă liturghie în Sfânta Sofia…”, a se vedea Stavrinos, Poveste preafrumoasă a lui Mihail Voievod, în Cartea cronicilor, texte antologate și comentate de Elvira Sorohan, Ed. Junimea, București, 1986, p. 111.

A se vedea și Cronica lui Stavrinos, în traducerea lui Gheorghe Tomozei, Ed. Eminescu, 1975, p. 90.

Eminescu: între modernitate și tradiție [82]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Într-un manuscris conținând Cărticică sfătuitoare, pentru păzirea celor cinci simțuri, a lui Nicodim Aghioritul, Eminescu a citit despre viața și dorințele umane ca „o nălucire neînființată a gândurilor. Di la o poftire amățitoare a inimii și carea iarăși ajunge la un sfârșit neînființat. Aceeași a zice iaste o umbră, un fum, un praf în văzduh spulberat, și atâtea beșici de apă umflate și sparte. […] [Dorințele echivalează cu] a alerga dinapoia umbrelor și a visurilor […] Treace chipul lumii aceștiia, și cei ce să folosesc cu lumea aceasta, ca cum nu s-ar folosi să cuvine a fi. […] Au nu tot acesteaș năluciri și aceia avându-le, apoi puțân în cortul vieții și cu slăvășoara această deșartă jucându-să, acum și ei batjocoriți fiind de dânsa, iată că sânt țărână, și praf nesimțitoriu și pământ uitat, dupre David. […] [Orice ai face] la aceeiași gazdă a mormântului vei ajunge[1]. Am specificat, prin italice, ceea ce reprezintă sublinierile poetului cu creion roșu pe manuscris.

Semnalăm, în relație cu „gazda mormântului”, versurile: „Chiar trupul propriu străin îmi pare mie/ Se pare că-n țărâna-i șed numai cu chirie” (Bogdan Dragoș)[2]– trupul și mormântul având, desigur, un numitor comun. Deși expresia „beșici de apă umflate și sparte” nu apare subliniată, nu înseamnă că nu i-a atras atenția, pentru că în Scrisoarea II citim: „Azi, când patimilor proprii muritorii toți sunt robi,/ Gloria-i închipuirea ce o mie de neghiobi/ Idolului lor închină, numind mare pe-un pitic/ Ce-o beșică e de spumă într-un secol de nimic”.

Dar întreg fragmentul aghioritic de mai sus pare a se rezuma în următoarele versuri: „Astfel sunt toate pe pământ,/ Iubire și dorință/ Când le avem parcă nu sunt/ Ființă fără de ființă” (La steaua, variantă)[3]. Aceasta, ființa celor fără de ființă, este nimicul celor vane, deșarte.

Cred că putem considera fără eroare că „vis al neființei” este „universul cel himeric”, „viața este vis” și „umbra unui vis” fac parte din recuzita metaforică a vanității (vanitas vanitatum omnia vanitas), aparținând tradiției îndelungate creștin-ortodoxe. Neantul este materialul din care creează Dumnezeu, cum zice Fer. Sofronie Saharov. Într-o apoftegmă patristică, răul nu are ființă în sine, el este urma/ amprenta neființei în ontologia umană.

Revenind la tema anterioară, un alt vers cu semnificații cosmogonice, care i-a plăcut nespus lui Arghezi, este: „în cuibar rotind de ape, peste care luna zace” (Călin (file din poveste)) – în Călin Nebunul era „cuibar rotit” –, despre care Zoe Dumitrescu-Buşulenga susținea că se referă la crearea lumii. „Rotitorul talaz” apare și în Scrisoarea IV în preajma răsăritului de lună, rotirea fiind un simbol al genezei: când Luceafărul coboară, „ceru-ncepe a se roti”, iar în Scrisoarea V, muzica de sfere „se naște din rotire și cădere”.

Tabloul lunii zăcând pe „cuibar de ape”, luminând deasupra lacului ca simbol al genunii sau al noianului de ape gestante, ni se pare ilustrarea poetică a unui fapt principial și dintr-un alt motiv, anume pentru că, în Hexaemeron, același Vasile cel Mare vorbea despre prezența Sfântului Duh, Care Se purta pe deasupra apelor, de la Fac. 1, 2, asemănând-o cu o cloșcă deasupra unui cuib, pe care îl pregătește ca pe un incubator al vieții[4]. Pentru că din apele acestea și din pământul pe care ele îl acopereau, Dumnezeu va porunci să răsară viața (cf. Fac. 1. 11-13, 20-25) – după ce trage perdelele apelor: „dezbracă, ca să spun așa, pământul, care era nevăzut, netocmit și acoperit de ape, ca de niște perdele”[5].

Lumina lunii declanșează în noapte ceea ce Bușulenga numea epifanie, și pe care o sesizăm în Scrisoarea III („Iar pe ceruri se înalță curcubeele de noapte” – curcubeul e simbol mesianic în Biblie, iar imaginea este pe cât de misterioasă, pe atât de tulburătoare), în O,-nțelepciune, ai aripi de ceară!

Lucește luna printre mii de stele,
Suspină vântu-n frunzele de fag,
Se clatin codri mângâiați de vânt –
Lumini pe ape, neguri pe pământ. –,

ori în Fiind băiet păduri cutreieram:

Răsare luna,-mi bate drept în faţă:
Un rai din basme văd printre pleoape,
Pe câmpi un văl de argintie ceaţă,
Sclipiri pe cer, văpaie preste ape

Imaginea developată a nopții inundate de văpaia lunii dezvăluie nu doar un peisaj fantastic, dar și culori cu totul neașteptate, în care predomină paradigmatic aurul și argintul (lumina soarelui de aur și a lunii de argint, doar că luna le asumă și le revarsă pe ambele): „argint e pe ape și aur în aer” (Mortua est!), „Pe câmpi un văl de argintie ceaţă,/ Sclipiri pe cer, văpaie peste ape” (Fiind băiet păduri cutreieram).

Dar versurile lui Dosoftei,

Zua nu-ț va fi de soare
Zăduv, ce-ț va fi răcoare.
Nice luna te-a păli-te
Noaptea cu lucori herbinte.

(Ps. 120, 17-20),

nu sunt ele enigmatice, când ne descriu lumina fierbinte a lunii?

Similar, luna „varsă peste toate voluptoasa ei văpaie” (Scrisoarea I) sau „durează o cărare de văpaie” (Scrisoarea IV) ori „varsă apelor văpaie” (Lasă-ți lumea ta uitată).

În alte versuri: „Numai lebedele albe, când plutesc încet din trestii,/ Domnitoare peste ape, oaspeţi liniştei acestei,/ Cu aripele întinse se mai scutură şi-o taie,/ Când în cercuri tremurânde, când în brazde de văpaie” (Scrisoarea IV), „Străfulgeră-n umbră-i de valuri bătaie/ Ajunse în fugă de-a lunei văpaie” (Diamantul Nordului) etc.

Și la Vasile Alecsandri  întâlnim, în urma lui Eminescu, în ciclul de Legende și Legende nouă compuse în ultima fază a creației și tipărite în 1881 (și în care Alecsandri ajunge câteodată să fie „un Eminescu fără metafizică”[6]), versuri ca acestea, despre „zânele născute în atmosfera caldă,/ Ce sub văpaia lunii în lacuri lin se scaldă” (Legenda rândunicăi), nu însă și simbolismul complex implicat în confuzia dintre lumina soarelui și lumina lunii. După cum există și versuri care atestă un interes cosmogonic și eshatologic pe care însă Alecsandri n-a îndrăznit să-l dezvolte: „De când nu era încă pământul care este,/ De când tot ce e-n lume era numai poveste/ Și raza de lumină și razele căldurei/ Erau comori ascunse în haosul naturei”… (Legenda ciocârliei); „Au nu gândește oare/…/ Că soarele s-ar perde pe căi necunoscute”… (Zimbrul și vulpea)[7].

Altfel, există foarte multe sintagme poetice pe care Eminescu le-a preluat ad litteram de la pașoptiști (în mod programatic), lărgindu-le sau adâncindu-le considerabil orizontul de semnificație. Iar abisul semnificantului poate fi iluminat adesea prin apelul nu la literatura pașoptistă, ci la paginile vechi-medievale, disprețuite adesea ca nesemnificative stilistic, dar care conțin fundamentele cognitive și tipologia metamorfozei poetic-alegorice, pe care o va instrumenta literatura nouă.

Eshatologia (la care ne-am referit tangențial și mai devreme) a suscitat interesul mult timp în poezia și literatura românească și are un parcurs destul de liniar. De la Miron Costin și Dosoftei până la Eminescu, s-ar părea că fascinația s-a menținut. După cum poetic scria Miron Costin, „Ceriul faptŭ de Dumnezeu cu putere mare,/ Minunată zidire, şi el [s]fârşit are./ Şi voi, lumini de aur, soarile şi luna,/ Întuneca-veţi lumini, veţi da gios cununa./ Voi stele iscusite[8], ceriului podoba,/ Vă aşteaptă groaznică trâmbiţa şi doba./ În foc te vei schimosi, peminte cu apa”[9].

În Paremiile preste an, traducând din latină prorocia Sibilei Eritreea privind Judecata finală, după o versiune a lui Eusebiu de Cezareea, Dosoftei scria, de asemenea: „Fugi-va soarelui raza şi a stelelor şireaguri,/ A tot ceri lucă [lucire/ lumină stelară] s-a rumpe, şi acea de aur lună”[10]. Imaginile sunt reproduse și dezvoltate în tablouri eshatologice la Eminescu (Mortua est!, Scrisoarea I, Memento mori, etc.), pe care le-am evocat deja în alt context, mai devreme.


[1] Ms. rom. B. A. R. 3074, f. 80r-82r.

[2] M. Eminescu, Opere, VIII, ed. Perpessicius, op. cit., p. 83.

[3] M. Eminescu, Opere, XV, ed. Perpessicius, op. cit., p. 934. Reamintim că umbră fără ființă apare într-o cântare din slujba înmormântării, a Sfântului Ioan Damaschin.

[4] Sfântul Vasile cel Mare, op. cit., p. 92: „Nu-ți voi spune cuvântul meu, ci al unui bărbat sirian [ar putea fi Sf. Efrem Sirul, pe care Sf. Vasile l-a hirotonit diacon, dar nu știm cu certitudine] […] Acesta spunea că, în limba siriană, cuvântul Se purta arată mai mult decât cuvântul grec, pentru că limba siriană este înrudită cu limba ebraică și deci mai apropiată de ceea ce Scripturile au vrut să spună. Înțelesul acestui cuvânt ar fi următorul: cuvântul Se purta, spune el, se interpretează prin încălzea și dădea viață apelor, după chipul găinii, care clocește și dă putere de viață ouălor. Acesta este înțelesul, spune sirianul, pe care îl au cuvintele Duhul se purta, adică pregătea apele pentru naşterea vieţii”.

[5] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere I, op. cit., p. 75.

[6] Eugen Simion, Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române, ediția a II-a, Ed. Eminescu, București, 1995, p. 192.

[7] Am discutat subiectul în cartea noastră, Epilog la lumea veche, vol. I. 1, op. cit., p. 788-791.

[8] Sesizăm o tradiție în interiorul căreia, și la Antim Ivireanul, luna este „iscusită” (Opere, ed. cit., p. 19). Este un termen predilect al scriiturii vechi, și pe care Constantin Noica l-a remarcat: Creație și frumos în rostirea românească, Ed. Eminescu, București, 1973, p. 55-77.

[9] Miron Costin, Viiața lumii, în Opere, ed. cit., p. 320.

[10] Dosoftei, Opere, ed. cit., p. 373 şi 480-481.

Poemul 93. Din vol. Maturizarea poeziei

Să nu legi cuvântul care mântuiește!
Să nu pui botniță predicii, ci lasă-o să mănânce din râvna celor care o ascultă!
Eu aș predica la orice oră și la orice slujbă.
Eu aș predica despre orice,
pentru că mă rog pentru oricine.
Eu aș spune cuvinte oricui, cuvinte cu har, cuvinte adevărate, indiferent dacă el crede că are sau nu are nevoie de ele.
Pentru că cuvintele prind rădăcină repede,
ca salcia,
și înverzesc în om.
Cuvintele sunt vii și înviază omul.
Să nu oprești oamenii din mâncarea cuvintelor lui Dumnezeu!
Să nu-i oprești pe cei care vor
să se spele de urdorile
care i-au orbit până acum!

Sfântul Augustin al Hipponei, Despre Sfânta Treime [68]

Traduceri patristice

*

vol. 6

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

***

Sfantul Augustinus

Sfântul Augustin,

Episcopul Hipponei

(13 noiembrie 354-28 august 430,

pomenit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)

*

Despre Sfânta Treime

 [cartea a cincea]

***

Capitolul VI

7. Însă, dacă socotesc a se opune astfel acestui cuvânt, că într-adevăr, Tatăl este numit [Tată în relație] cu Fiul, iar Fiul [este numit Fiu] [în relație] cu Tatăl, [ereticii argumentează că,] totuși, nenăscut și născut se spun [astfel cu referire] la Ei Înșiși, nu în relație Unul cu Altul. Căci aceasta, a zice nenăscut, nu este ceea ce este a zice Tată. Fiindcă, [chiar] dacă nu L-ar fi născut pe Fiul, [tot] nu ar fi împiedicat nimic [faptul de] a-L numit [pe Tatăl] nenăscut.

Și dacă cineva naște fiu, nu din aceasta însăși este [numit] nenăscut, pentru că oamenii [sunt] născuți din alți oameni, și ei nasc [la rândul lor] pe alții.

Așadar, [ereticii] zic: este numit Tată [în relație] cu Fiul, și Fiu [în relație] cu Tatăl, dar nenăscut [este numit Tatăl] [în relație] cu Sine Însuși [ad Se Ipsum], și născut este numit [Fiul, prin urmare, tot în relație] cu Sine Însuși [, iar nu în relație cu Tatăl].

Și, de aceea, dacă Fiecare este numit [în relație] cu Sine Însuși, este numit după ființă [, conchid ei]. Atunci, [spun ereticii,] a fi nenăscut este diferit de a fi născut [, socotind aceasta după ființă]. Așadar, firea/ ființa [Lor] este diferită.

Dacă spun aceasta, într-adevăr [ei] nu înțeleg că spun ceva despre acest [concept] nenăscut, care trebuie tratat cu mai multă atenție.

Pentru că nu de aceea cineva [este] tată, pentru că [este] nenăscut, nici [de aceea] este nenăscut, pentru că [este] tată, și pentru aceasta nu [în relație] cu altul [ad aliquid], ci [în relație] cu sine [ad se] se consideră a zice nenăscut.

Totuși, cu o uimitoare orbire, nu se întorc [a vedea că] născut nu este cu putință a spune decât [în relație] cu cineva.

De aceea, în mod evident, [cineva este] fiu pentru că [este] născut, și pentru că este fiu, desigur [că este] născut.

Dar precum fiul [este numit fiu în relație] cu tatăl, astfel este numit [și tatăl] născător [în relație] cu [cel] născut [genitor ad genitum refertur]. Și precum [este cineva] tată [în relație] cu fiul [său], astfel [este și] născător [în relație] cu cel născut [sicut pater ad filium, ita genitor ad genitum].

Și de aceea, este altă noțiune [alia notio] [aceea] prin care se înțelege născător, și alta [aceea] prin care [se înțelege] nenăscut[1].

Căci, deși despre Dumnezeu Tatăl se zice și-ntr-un fel și-ntr-altul [, și nenăscut, și născător], totuși acela [, născător,] este spus [în relație] cu [Cel] născut, adică în relație cu Fiul.

Ceea ce nici ei nu neagă. Dar aceasta, că este numit nenăscut, consideră [, în credința lor eretică,] a se spune [în relație] cu Sine Însuși.

Așadar, [ei] zic: Dacă, în privința Tatălui, se spune ceva [în relație] cu Sine Însuși care, în privința Fiului, nu poate a se spune [în relație] cu Sine Însuși, și orice se spune [în relație] cu Sine însuși, se spune [înțelegându-se] după fire/ ființă, iar nenăscut se spune [înțelegându-se] [în relație] cu Sine Însuși, care nu poate a fi spus despre Fiul, așadar nenăscut se spune [înțelegându-se] după ființă. Care, întrucât nu poate a fi spus despre Fiul, [rezultă] că [Fiul] nu este de aceeași ființă [cu Tatăl] [non ejusdem est substantiae].

Cărei viclenii i se răspunde astfel, ca ei înșiși să fie constrânși a zice [a răspunde] după ce este [numit] egal Fiul Tatălui: fie după aceea care se spune [în relație] cu Sine Însuși [ad Se dicitur], fie după aceea care se spune [în relație] cu Tatăl [ad Patrem dicitur].

Într-adevăr, [este numit egal] nu după aceasta care se spune [în relație] cu Tatăl, întrucât, [în relație] cu Tatăl, este numit Fiu [ad Patrem Filius dicitur]. Iar Acela [Celălalt] nu Fiu, ci Tată este. Pentru că nu se numesc Tată și Fiu, [în relație] Unul față de Altul [ad Se], astfel precum [se numesc] prietenii sau vecinii [quomodo amici aut vicini].

[Cineva] se numește prieten, desigur, în relație cu un prieten [al său]. Și dacă se iubesc în mod egal, aceeași prietenie este în fiecare [dintre ei]. Și [cineva] se numește vecin în relație cu vecinul [lui]. Și pentru că în mod egal sunt vecini unul altuia (căci pe cât acesta aceluia, pe atât și acela se învecinează acestuia), [este] aceeași [relație de] vecinătate în fiecare.

Întrucât, cu adevărat, Fiul nu este numit [astfel] în relație cu Fiul [Filius non ad Filium relative dicitur], ci [în relație] cu Tatăl, [așadar] nu după aceasta care se spune [în relație] cu Tatăl este egal Fiul Tatălui. Rămâne ca după accea să fie egal, care se spune [în relație] cu Sine [quod ad Se dicitur].

Căci orice se spune [în relație] cu Sine [ad Se], se spune după ființă secundum substantiam]. Așadar, rămâne [ca Tatăl și Fiul] să fie egali după ființă. Așadar, ființa Fiecăruia este aceeași [cu a Celuilalt].

Cu adevărat, când Tatăl este numit nenăscut, se spune nu ceea ce este, ci ceea ce nu este. Deci, când este negat relativul/ raportarea [cum autem relativum negatur], nu este negat după ființă, pentru că însuși relativul[2] se afirmă [înțelegându-se] nu după ființă [ipsum relativum non secundum substantiam dicitur].


[1] Nenăscut și născător sunt două noțiuni diferite. Dar Tatăl nu este numai nenăscut, ci și născător, însușire pe care o are, în mod evident, numai în relație cu Fiul.

[2] Ceea ce se spune după relație.

Eminescu: între modernitate și tradiție [81]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Lumina lunii (Eminescu intenționa să-și publice poeziile în volum sub titlul Lumină de lună) deține, prin aliniere cu simbolistica soarelui ca efigie a luminii dumnezeiești (undeva, în Ștefan cel Tânăr, soarele e numit „sigiliul de aur și lumină”[1] al zilei), virtuți creatoare și proprietatea de a inspira și a veghea intelectul uman, evidente adesea în versurile sale, ca spre exemplu în Scrisoarea I:

Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci
Și gândirilor dând viață, suferințele întuneci;

Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,
Și câți codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
Când plutești pe mișcătoarea mărilor singurătate!

Câte țărmuri înflorite, ce palate și cetăți,
Străbătute de-al tău farmec ție singură-ți arăți!
Și în câte mii de case lin pătruns-ai prin ferești,
Câte frunți pline de gânduri, gânditoare le privești!

Sub lumina ei virginală („fecioară” e adjectiv), sfântă, dumnezeiască, născătoare de lumi[2], „pustiuri scânteiază”, care ar putea fi – alegoric vorbind – ale neființei ori, mai degrabă, ale apelor primordiale (în corespondență cu a „mărilor singurătate”), din care se arată lumea, lumea primară, pură, paradisiacă, configurată sub pecetea acelor codri care „ascund în umbră strălucire de izvoară”.

Unde nu e codrul, adică spațiul paradisiac, e marea (numită și amară, tot în Memento mori) cu „mii de valuri” zbuciumate sau pământul cu „țărmuri înflorite”, cu „palate și cetăți”, fie că sunt reale, fie că sunt plăsmuirea unor „frunți pline de gânduri” în care luna pătrunde prin ferești ale gândului/ geniului minții.

Transcendența lunii[3] este subliniată prin proprietatea singurătății/ singularității: ea luminează peste „mii pustiuri” și peste a „mărilor singurătate” și își arată sieși „singură” palatele și cetățile pământului, într-o atitudine de contemplare a creației, ca o transpunere poetică a constatării divine din Geneză: „Și a văzut Dumnezeu că este bine” – palatul sau cetatea fiind simboluri alegorice ale creației.

Primele versuri ale poemului, „Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare,/ Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare”, sunt autobiografice – formulate prozaic în manuscrise din perioada studiilor, atunci când poetul concepea acel Fragmentarium –, segment memorialistic reprodus și de Călinescu. Iar versurile imediat următoare, pe care le-am comentat puțin mai devreme, reprezintă – așa cum am afirmat și cu altă ocazie – o altă cosmogeneză decât cea a dascălului, pe care o cugetă în taină Eminescu, ascunsă în pădurea de simboluri, pe care nu o desfășoară dialectic, ci o sigilează metaforic și alegoric.

Există mai multe cosmogonii în versurile eminesciene, în afară de cea recunoscută de obicei în Scrisoarea I. Dar chiar și în aceasta, considerată mai adesea a reprezenta o viziune științifică asupra apariției cosmosului (o previziune poetică a ipotezei nebuloaselor cunoscută ca teoria cosmogonică Kant-Laplace), atragem atenția că îndrăzneala vizionară a dascălului e circumscrisă vizionarismului de tip arhaic, pentru că „punctul de mișcare” ce se naște primul în univers, „mult mai slab ca boaba spumii”, nu este altceva decât pământul observat de la distanța demiurgică (utilizez un termen iubit de critică), dacă ne gândim că: „Pământul departe-ntr-un punct s-a contrage/ Căci lumi de departe în puncte se schimb” (În vremi de mult trecute).

Centralitatea (și prioritatea) terestră în univers reprezintă o concepție biblic-ancestrală – primul capitol al Genezei se concentrează asupra lui și inclusiv crearea luminătorilor/ aștrilor cerești (concepuți în ziua a patra, spre deosebire de pământ care este creat în ziua întâi) se face pentru a-l lumina pe el. Acest „punct /…/ mult mai slab ca boaba spumii” este „stăpânul fără margini peste marginile lumii”, pentru că Eminescu îl proiectează ca pe un germene al universului, din care va încolți viața.

Versul „Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl”, interpretat mereu din prisma unei analize moderniste a poeziei, reprezintă, credem, o ipostaziere alegorică a genezei omului. El, omul, are mumă haosul, fiind creat din nimic (ex nihilo), precum întreg universul (II Mac. 7, 28: „la cer și la pământ căutând și văzând toate cele ce sunt într-însele, să cunoști că din ce n-au fost le-a făcut pe ele Dumnezeu și pe neamul omenesc așijderea l-a făcut”[4]) și are drept Tată pământul, pentru că este zidit din pământ sau țărână (Fac. 2, 7: „luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om”; 3, 19: „pământ ești și în pământ te vei întoarce”[5]) – faptul că e scris cu majusculă reprezintă o reverberare hiperbolic-retorică a lui omnia vanitas, în care consistă tema Scrisorii I: omul este din țărână și în țărână se va întoarce.

Sunt aserțiuni scripturale binecunoscute, pe care Eminescu le-a citit sub zeci și sute de forme în cărțile și manuscrisele vechi românești (și, poate, nu numai acolo, dar în primul rând acolo). Ar fi o aventură costisitoare (în termeni de economie a spațiului) să încercăm să mai probăm cu exemple această situație[6].

Compilând un imn vedic și preluând o expresivitate poetică specifică acestuia în reconstituirea momentului cosmogonic din viziunea dascălului, Eminescu nu preia în același timp și filosofia vedică și brahmană: „trăsătura fundamentală a tuturor cosmogoniilor vedice este aceea că nu concep o creație în care lumea să fie construită din nimic, ci doar ca o trecere de la o stare precosmogonică, în care totul se afla în stare de latență, la o stare de manifestare a formelor”[7].

Întrupările succesive ale Luceafărului se derulează după un scenariu genetic asemănător: „Iar cerul este tatăl meu/ Și mumă-mea e marea. /…/ Și soarele e tatăl meu,/ Iar noaptea-mi este muma”. Pentru că nu doar mitologia antică putea fi o sursă, ci și alegoria medievală, căci îl aflăm pe Antim Ivireanul afirmând – retoric – că „pământul acesta […] este maica tuturor oamenilor”[8] și că: „pre moartea am chiemat-o să-mi fie tată, Iov, [cap.] 17, adecă, ca [și] cum s-ar zice: moartea-mi iaste tatăl, carele mă naște”[9].

E adevărat că rolurile sunt inversate la Eminescu – unde haosul/ moartea e mamă și tatăl este pământul –, dar totuși perspectiva comună nu poate să nu ne evoce o legătură semnificativă.

Putem să luăm în considerație și ceea ce ne semnalează Cantemir: la început a fost „un abis de apă elementară, care nu se putea sonda”[10] și aceasta, „în limba noastră, din cauza lipsei de termeni proprii, e numită chaos[11].

Fără a fi preocupat de inventarea sau ilustrarea unor mitologii, Eminescu creează în schimb alegorii după o cutumă literară medievală –, indicând natura sa duală, hibridă, pentru că firea sa celestă și solară, revendicată de Hyperion, este în transparentă consonanță cu atributele Părintelui căruia el I se adresează (și cu simbolurile lui Dumnezeu din poezia eminesciană), în timp ce marea și noaptea, desemnate ca muma lui, reprezintă latura sa umană, telurică sau demonică (în sensul de umanitate decăzută/ căzută în ispită).

În toată literatura română veche, lumea este asociată alegoric cu noaptea întunecată și cu marea tulburată, din care, scăpând, omul trebuie să ajungă la limanul cel liniștit și la lumina vieții. Dar și la Eminescu „mândre stele într-a lumei noapte ard” (Memento mori), iar luna e „stăpân-a mării” străbătând bolta „lumii” (Scrisoarea I), sugerând sinonimia alegorică între mare și lume.

Precizarea nașterii omului și a universului ex nihilo reprezintă reproducerea unei concepții arhaice induse de Eminescu, tot atât de hieroglific, și în alte imagini și metafore poetice (care, nesesizate astfel, par a desemna o filosofie contrară), și anume: „Căci e vis al neființei universul cel himeric” (Scrisoarea I),  „gândirile-s fantome, când viața este vis” (Memento mori) etc.

Urmărind gândirea poetului pe traiectorie alegorică și poetic-imagologică, nu e nimic nefiresc în aceea că un univers scos de Dumnezeu din muma-chaos este „vis al neființei”[12] și că este „himeric” – și ochii Luceafărului, ai dorinței/ luxuriei vane, „Lucesc adânc himeric,/ Ca două patimi fără saț/ Și pline de-ntuneric”, pentru că chaosul este și muma dorinței deșarte.

Oamenii sunt, în consecință, „vise-ntrupate gonind după vise/ Pân’ dau în morminte ce-așteaptă deschise” (Mortua est!). „O umbră îmi par însumi și lumea umbră-mi pare/ Și sunt străin într-însa ca visul ce năzare” (Bogdan Dragoș[13]). Căci „despre om s-a zis [în Scriptură]:/ Că-i visul unei umbre și umbra unui vis!” (Mureșanu) și „prin această lume să trecem ne e scris/ Ca visul unei umbre și umbra unui vis” (Despărțire).

Cantemir numea lumea „părere deșartă și vis de nălucire”[14], în aceeași tradiție evocată.

La vida es sueño – spunea Calderon [și] au repetat-o toți romanticii, și Goethe în Werther, și Foscolo în Iacopo Ortis, și Heliade într-o lungă poemă”[15] – și prepașoptiștii și pașoptiștii.


[1] M. Eminescu, Opere, VIII, ed. inițiată de Perpessicius, op. cit., p. 166.

[2] O situație similară cu cea indicată de noi este relevată de Gh. Ceaușescu în poemul Sarmis, în care „Dacia este o creație a lunii și viața începe pe acest pământ doar la răsăritul astrului selenar”, cf. Gh. Ceaușescu, Dacia în poezia lui Eminescu, în Caietele Mihai Eminescu, I, 1972, p. 36.

[3] O semnificație alegorică identică a fost acordată lunii de către poetul Zilot Românul (Ștefan Fănuță), înaintea lui Eminescu. În poemul Cântec românesc jalnic, el precizează într-o notă că „Pronia [divină] să înțălege aici prin lună”. Contextul poetic este cel al unei plângeri funebre: „Romane, romane/ Dulce frățior,/ Nu cânta-n organe,/ Ci-ntr-al tău glăscior./ Și cântă mai jalnic,/ Că te știe toți/ Cum erai de falnic,/ Ș-acum între morți./ S-auză și luna,/ Că ea te-au dorit,/ Cum să-ți ții cununa/ Te-au povățuit./ Numai, dragă frate,/ Sfatul ei cel sfânt,/ Fiind pacinic foarte,/ Nu-ți iasă din gând./ Așa, o, romane,/ Dulce frățior,/ Ascultă, sârmane,/ Sfat mântuitor”…, cf. Zilot Românul (Ștefan Fănuță), Opere complete, ediție îngrijită, studiu introductiv, note, comentarii și indici de Marcel-Dumitru Ciucă, Ed. Minerva, București, 1996, p. 210-211.

Ne întrebăm dacă versurile „Soarele și luna/ Mi-au ținut cununa”, din Miorița, nu au sensul indicat de Zilot Românul și dacă nu cumva identificarea (în anumite situații) soarelui și a lunii cu lumina/ puterea dumnezeiască creatoare și proniatoare era frecventă și purtătoare a unei semnificații vechi și încă binecunoscute în a doua parte a secolului al XVIII-lea și poate și mai târziu, în perioada pașoptistă (când Alecsandri prelucrează Miorița). Eminescu putea neîndoielnic descoperi sau deduce această simbolistică.

[4] Și în Viața Sfinților Varlaam și Ioasaf, manuscris cumpărat de Eminescu, citim că Dumnezeu este „Cela ce au lucrat lucrarea aceasta den ce n-au fost (s. n.)”, cf. ms. rom B. A. R. 2769, f. 137v.

[5] Eminescu le reproduce, spre exemplu, în poemul Despărțire: „Și când se va întoarce pământul în pământ /…/ Cântări tânguitoare prin zidurile reci/ Cerși-vor pentru mine repaosul de veci; /…/ Răsar-o vijelie din margini de pământ,/ Dând pulberea-mi țărânii”

[6] Un comentariu extins al Scrisorii I am făcut în cartea mea, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, op. cit., p. 368-555, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.

[7] Sergiu Al-George, Arhaic și universal…, op. cit., p. 34.

Într-un fragment scris de Mircea Eliade credem să fi aflat un denunț destul de clar (chiar dacă neintenționat, pentru că nu făcea obiectul discuției) al relației de fond între Eminescu și cugetarea indiană asupra creației/ cosmosului: „Textele indiene repetă până la sațietate că pricina robiei sufletului și, deci, izvorul suferințelor fără sfârșit care fac din condiția umană o permanentă dramă – este solidarizarea omului cu Cosmosul, participarea lui, activă sau pasivă, voluntară sau involuntară, la Creație. […] Prezența omului în cosmos este, pentru gândirea indiană, ori o întâmplare nefericită, ori o iluzie. Poziția aceasta negativă aproape polemică, față de Cosmos, a spiritualității indiene se verifică mai ales în acele sisteme de gândire care pun accentul pe ontologie. […] Iar Natura, după cum am văzut, fiind o Devenire Universală, nu are o realitate ontologică”, cf. Mircea Eliade, Lucrurile de taină, op. cit., p. 139.

Cu certitudine, aceasta este o perspectivă cu care Eminescu nu poate empatiza, iar precizările lui Eliade dezmint afirmațiile Amitei Bhose, care susține că legătura om-cosmos de la Eminescu ar fi identică – chiar inspirată – din concepția/ cugetarea indiană.

[8] Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 176. [9] Idem, p. 221.

[10] Dimitrie Cantemir, Metafizica, op. cit., p. 59. [11] Idem, p. 60.

[12] Caracterul fulgurant al existenței umane este în mod repetat subliniat în mai multe cărți ale canonului vetero-testamentar prin comparațiile cu visul, umbra, floarea/ iarba, roua, suflarea de vânt și pulberea/praful:

„Zboară ca un vis și nu mai dai de el, e măturat ca o vedenie de noapte” (Iov, 20, 8).
„Ca visul celui ce se deșteaptă, Doamne, în cetatea Ta chipul lor de nimic l-ai făcut” (Ps. 32, 7).
„Deșarte nădejdi și mincinoase își face omul cel neînțelegător și visurile fac pe cei neînțelepți să-și iasă din fire. Ca și cel care se prinde de umbră și aleargă după vânt, așa este și cel care crede visurilor” (Iis. Sir. 34, 1-2).
„Căci cine știe ce este de folos pentru om în viață, în vremea zilelor sale de nimicnicie, pe care le trece asemenea unei umbre” (Eccl. 6, 12).
Omul pe pământ „este asemenea robului care suspină după umbră” (Iov, 7, 2).
„Căci noi suntem de ieri [durata vieții umane ca o singură zi] și nu știm nimic, căci zilele noastre pe pământ nu sunt decât o umbră” (Iov, 8, 9).
„Ca și floarea, el crește și se veștejește, și ca umbra el fuge și e fără durată” (Iov, 14, 2).
„Deși ca o umbră trece omul, dar în zadar se tulbură” (Ps. 38, 9).
„Zilele mele ca umbra s-au plecat și eu ca iarba m-am uscat” (Ps. 101, 12).
„Ca umbra ce se înclină m-am trecut; ca bătaia de aripi a lăcustelor tremur” (Ps. 108, 22).
„Omul cu deșertăciunea se aseamănă, zilele lui ca umbra trec” (Ps. 143, 4).
„Ca umbra trecătoare este viața noastră și sfârșitul ei este fără înapoiere” (Înțel. lui Sol. 2, 5).
„Toate acestea au trecut ca umbra și ca o veste care se duce pe aci încolo” (Înțel. lui Sol. 5, 9).
Oamenii sunt vinovați înaintea lui Dumnezeu, „care locuiesc în locuințe de lut [ale trupurilor], a căror obârșie este în țărână” (Iov, 4, 19).
„Adu-ți aminte, Doamne, că viața mea e o suflare” (Iov, 7, 7).
„Lumea toată, înaintea Ta, este ca acel pic de praf, care face cumpăna să se plece și ca picătura de rouă cea de dimineață, ce se coboară pe pământ” (Înțel. lui Sol. 11, 22).
„El privește puterea înălțimii cerului și toți oamenii sunt pământ și cenușă. […] Când va sfârși omul, atunci va începe, și când va înceta, atunci nu va fi. […] Ca o picătură de apă din mare și ca un grăunte de nisip, așa sunt de puțini anii în ziua veacului” (Iis. Sir. 17, 27; 18, 6, 9). Etc., etc.

[13] M. Eminescu, Opere, VIII, ed. inițiată de Perpessicius, op. cit., p. 83.

[14] Dimitrie Cantemir, Divanul, ed. cit., p. 44.

[15] Paul Cornea, De la Alexandrescu la Eminescu, EPL, București, 1966, p. 304. Autorul reafirmă „competența sa [a lui Eminescu] excepțională în domeniul literaturii vechi. […]«Noi cunoaștem aproape tot ce s-a scris în românește», spunea el, la 1877, fără falsă modestie”. Și adaugă: „este neîndoielnic că la originea unei influențe ce depășește stadiul împrumuturilor accidentale subsistă totdeauna o afinitate” (p. 269). Eminescu era capabil „ca nimeni altul, să intuiască valori de conținut și expresie dincolo de niște criterii tranzitorii de gust și peste zgura unor forme dibuitoare” (p. 271).

Page 1 of 51

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén