Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Category: Întrebări și răspunsuri teologice (Page 1 of 12)

Cine este luminătorul din Ps. 131, 17?

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Întrebări și răspunsuri teologice
(vol. 1)

*

77. Cine este luminătorul din Ps. 131, 17?

Textul la care mă refer e acesta în LXX: „[căci] am pregătit luminător unsului/ hristosului Meu [ἡτοίμασα λύχνον τῷ χριστῷ Μου]”. Iar luminătorul pregătit de Tatăl pentru Fiul Său întrupat, pentru Hristos, este Sfântul Ioannis Botezătorul, cel care a luminat calea lui Hristos, care a arătat-o, care a făcut-o explicită pentru oameni.

Cât timp au fost chinuiți Sfântul Sfințit Mucenic Climis, Episcopul Ancirei, și Sfântul Mucenic Agatanghelos?

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Întrebări și răspunsuri teologice
(vol. 1)

*

76. Cât timp au fost chinuiți Sfântul Sfințit Mucenic Climis, Episcopul Ancirei, și Sfântul Mucenic Agatanghelos?

Timp de 28 de ani! Acest lucru ni-l spune Sfântul Simeon Metafrastul în ΒΙΟΣ ΚΑΙ ΑΘΛΗΣΙΣ ΤΟΥ ΑΓΙΟΥ ΙΕΡΟΜΑΡΤΥΡΟΣ ΚΛΗΜΕΝΤΟΣ ΑΓΚΥΡΑΣ [Viața și nevoința Sfântului Sfințit Mucenic Climis al Ancirei][1]: ὀκτὼ  καὶ εἴκοσιν ἔτη/ viginti et ocno annos[2]. Cei 28 de ani sunt confirmați și de ediția românească a Vieților Sfinților, unde avem tradus textul grecesc[3], cât și de Marele Sinaxar grecesc: εἴκοσι ὀκτὼ[4].

Nichiforos Callistos Xantopulos, în opera sa, Istoria bisericească, în cartea a VII-a, ne spune că Sfinții Climis și Agatanghelos i-au întrecut pe toți Sfinții de dinaintea lor în pătimirea lor, pentru că 28 de ani au suferit chinuri pentru Hristos[5].


[1] Cuprinsă în PG 114, col. 815-894.

[2] PG 114, col. 869-870 și 893-894.

[3] Viețile Sfinților pe luna ianuarie, ed. BOR 1993, p. 494.

[4] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1851/sxsaintinfo.aspx.

[5] PG 145, col. 1233-1234/ Viețile Sfinților pe luna ianuarie, ed. BOR 1993, p. 499.

Cum ne adresăm unii altora dacă suntem de confesiuni diferite?

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Întrebări și răspunsuri teologice
(vol. 1)

*

75. Cum ne adresăm unii altora dacă suntem de confesiuni diferite?

Credincioșii neoprotestanți, fundamentându-se adesea în mod literalist pe Mt. 23, 8-10, neagă titulaturile ierarhice din Biserica Ortodoxă, cât și din alte confesiuni. Iar în ceea ce ne privește, ei nu sunt de acord cu apelativele de Părinte, Preacucernice Părinte, Preacuvioase Părinte, Preasfințite Părinte, Înaltpreasfințite Părinte, Preafericite Părinte, considerându-le ca „o încălcare” a poruncii Domnului.

Astăzi, 21 ianuarie 2017, pastorul adventist și profesorul de teologie român Florin Lăiu a scris un articol chiar pe această temă[1]. Și m-am bucurat să văd la dumnealui o înțelegere realistă a pasajului evanghelic, care nu are nimic de-a face cu fundamentalismul literalist practicat de alții, și pe care o redau în cele ce urmează: „regulile social-culturale, codul manierelor, protocolul pur și simplu, cere să ne adresăm cu respect, după obicei.

Când folosim aceste forme de adresare, doar ca formule convenționale de respect, sau de prețuire, nu este un păcat. Toți adventiști[i] români vorbesc și acum despre „Taica” Demetrescu, iar în America, expresia Father Miller era cândva în vogă. William Prescott era numit pe scurt „Profesorul”, chiar și de familia White. Aceasta, în ciuda faptului că adresarea obișnuită a fost și a rămas aceea de „frate” și „soră” – o adresare simplă, care este cea mai onorabilă dintre toate. Facem parte din familia imperială.

Credința curată însă nu se asigură prin formule mai pădurețe, de tipul: „tataie”, „popă” sau „măi de la catedră”. Adesea, trebuie să ne adresăm altor conducători religioși, și din lipsă de educație, ne bâlbâim. Unii se sfiesc să spună „frate” unui creștin de altă confesiune (unde se obișnuiește, de asemenea, această adresare!). Altul nu știe cum să se adreseze unui preot. Ne temem să nu călcăm porunca. E mai bine să ne temem, decât să nu ne temem niciodată.

Dar adevărul este că, pentru a convinge pe clericul ortodox sau catolic de simpatia și prietenia noastră (pentru că numai într-o astfel de atmosferă se poate dialoga folositor spiritual), este nevoie să ne adresăm potrivit protocolului și uzanței populare, cu „părinte” sau „sfinția voastră”.

Clericul știe că eu, ca adventist, nu îl voi accepta ca autoritate supremă în domeniu, că nu folosesc aceste titluri cu implicațiile lor mistice tradiționale. Și[,] de obicei[,] nici nu va avea pretenția aceasta. Nu va fi nicio confuzie.

Cât privește expresia „sfinția”/ „preasfinția voastră (a sa)”, acestea nu se referă la pretenția de sfințenie a clericului, ci la faptul că a fost sfințit ca preot (hirotonit), sau sfințit ca episcop (treaptă clericală superioară, de aceea se numește preasfințire).

În mod normal, aceste formule în sine nu ar fi vinovate. Preoții evrei[,] de asemenea[,] erau numiți sfinți, iar în creștinism sunt toți credincioșii numiți sfinți. Prin urmare, sfinția voastră nu ar trebui să se teamă de a se adresa omologilor așa cum cere protocolul”[2].

De ce e realistă opinia Pastorului Florin Lăiu? Pentru că în societatea actuală, creștinii, de oricare confesiune ar fi ei, trebuie să fie și să arate că sunt civilizați. Și nu numai că sunt civilizați, ci că sunt oameni religioși. Iar dacă sunt oameni religioși, atunci trebuie să știe să comunice și să se prețuiască în mod reciproc, chiar dacă confesiunile lor îi despart.

Fundamentalismul literalist al neoprotestanților, în chestiunea modului de adresare față de cei de altă confesiune, se întâlnește cu fundamentalismul dogmatic al ortodocșilor. Dacă credinciosul baptist, adventist sau penticostal se prevalează de textul Scripturii pentru a nu vorbi respectuos față de Preotul ortodox, credinciosul ortodox fundamentalist și cel extremist se prevalează în mod dogmatic de teologia Bisericii pentru a nu fi respectuos.

Ce înseamnă asta? Pe considerentul că Biserica Ortodoxă e singura Biserică a lui Dumnezeu pe pământ și pe faptul că numai noi avem preoția adevărată și Tainele adevărate și harul mântuirii, pentru că trăim și suntem în Biserica lui Hristos, în Biserica Cincizecimii, lucruri cu totul și cu totul adevărate, fundamentaliștii și extremiștii noștri nu vor să se adreseze respectuos față de clericii altor confesiuni. De ce? Pentru că ei sunt eretici și eterodocși, adică nu fac parte din Biserica lui Hristos.

Da, așa este! Ei, cei din afara Bisericii, pentru noi, ortodocșii, din punct de vedere teologic și eclesial, sunt eretici și eterodocși. Tocmai de aceea și suntem despărțiți unii de alții. Căci dacă a fi ortodox sau a fi baptist ar fi fost „același lucru”, atunci am fi mers unii la alții fără stinghereală, am fi predicat unii la alții, ne-am fi împărtășit când la unii, când la alții, pentru că „nu ar fi fost nicio diferență” între noi.

Însă confesiunile și religiile din România au fiecare statutul lor de funcționare, au fiecare mărturisirea lor de credință, au fiecare personalul lor clerical, biserici și forme de organizare specifice și nu sunt „una”. Și asta înseamnă că noi trăim într-o lume plurală din punct de vedere religios, iar statul român garantează libertatea și manifestarea pașnică a fiecărei confesiuni în parte.

De aceea, noi trăim într-o lume unde nu ne putem prezenta ca creștini, dacă suntem ireverențioși și lipsiți de delicatețe. Pentru că bădărănia și lipsa de iubire și de respect față de oameni nu sunt „virtuți”, ci vicii, pe care trebuie să le spovedim. Iar dacă îi spunem preotului romano-catolic Părinte, iar predicatorului penticostal îi spunem Frate Pastor, când stăm cu ei de vorbă sau când le scriem un email, prin asta nu spunem că ei sunt „ca noi” sau că „nu e nicio diferență între ei și noi”, ci ne manifestăm normal, printr-o adresare normală.

Căci în mediul său teologic și religios, comunitatea lui așa se adresează față de el. Iar dacă noi vrem să dialogăm cu alții, de altă confesiune, trebuie să le respectăm statutul ierarhic din biserica lor, chiar dacă noi nu suntem de acord cu biserica și cu teologia lor.

Profesorul Lăiu a subliniat faptul că „simpatia și prietenia noastră” față de cei de altă confesiune se manifestă prin minimul respect față de statutul lor confesional. Iar acest minim respect ni-l arătăm printr-o adresare respectuoasă față de cei de altă confesiune decât noi.

Pentru că trebuie să respectăm, mai întâi de toate, omul din fața noastră, oricine ar fi el și de orice confesiune și religie ar fi el, după aceea ajungem la divergențele de opinie și de credință.

Însă extremismul neoprotestant, ca și cel ortodox, ca și cel al altor confesiuni față de noi și față de alții, pune în prim-plan diferențele, lucrurile care ne despart…și nu mai ajunge să vorbească cu oamenii care au o anumită confesiune și religie. Și de aceea nu ajungem să mai comunicăm, pentru că îi excludem din start pe cei care nu sunt ca noi.

Numai că Biserica lui Dumnezeu, Biserica Ortodoxă, nu trebuie doar să comunice în mod amabil cu cei de altă credință, ci trebuie să le și mărturisească acelora dreapta credință și să-i convingă să se schimbe interior. Însă nu poți să convingi prin nesimțire, prin indiferența la detalii, prin nelăsarea oamenilor să vorbească, prin neprețuirea oamenilor, prin neiubirea lor.

Și oamenii duhovnicești, prin excelență, sunt oameni ai dialogului și ai păcii, ai conviețuirii pașnice și ai respectului reciproc, cu toate că sunt niște profunzi și tradiționaliști teologi ai Bisericii. Însă profunzimea teologică și duhovnicească nu înseamnă și rigiditate în relații, nu înseamnă și excluderea celorlalți, nu înseamnă și minimalizarea celor care nu sunt ca noi, ci profunzimea reală caută profunzimea din toți oamenii, de orice credință ar fi ei, pentru ca să o aducă în Biserica lui Dumnezeu.

Tocmai de aceea, numai adevărații teologi și trăitori ai Bisericii evanghelizează și schimbă cu adevărat lumea. Pentru că ei comunică cu oamenii în mod real, în mod profund, la nivel de conștiință și de viață intimă.

Pe scurt, a fi politicoși cu cei de altă credință și religie și a-i saluta potrivit statutului lor confesional nu înseamnă a admite că „și ei fac parte” din Biserică, ci a ne comporta normal și civilizat în lumea în care trăim. Pentru că, așa cum, față de un polițist, de un judecător sau față de un profesor ne raportăm protocolar, indiferent de cât de credincioși sau de morali sunt, tot la fel trebuie să ne comportăm protocolar și față de membrii ierarhici ai altor culte, spunându-le așa cum le spun credincioșii lor. Și prin aceasta nu admitem că suntem „de acord” cu credința lor, ci ne manifestăm ca oameni bine educați și respectuoși.


[1] Articolul de aici: http://florinlaiu.com/sarut-mana-parinte/. [2] Ibidem.

Câți din psalmii Psaltirii sunt scriși de Sfântul Profet David?

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Întrebări și răspunsuri teologice
(vol. 1)

*

74. Câți din psalmii Psaltirii sunt scriși de Sfântul Profet David?

În Ps. 71, 20, cf. LXX, avem următorul verset: „Sfârșitu-s-au imnurile lui David, fiul lui Iesse [ἐξέλιπον οἱ ὕμνοι Δαυιδ τοῦ υἱοῦ Ιεσσαι]”. Și răspunsul la întrebare ar fi: primii 71 de psalmi.

Însă, după câțiva psalmi ai Sfântului Asaf și ai Sfinților fii ai lui Core, Ps. 85 este „rugăciunea lui David [προσευχὴ τῷ Δαυιδ]”, cf. Ps. 85, 1, iar Ps. 9o este „lauda cântării lui David [αἶνος ᾠδῆς τῷ Δαυιδ]”, cf. Ps. 90, 1. Și Ps. 92 este „lauda cântării lui David”, cf. Ps. 92, 1, Ps. 93 este „psalmul lui David”, cf. Ps. 93, 1, Ps. 94 este „lauda cântării lui David”, cf. Ps. 94, 1, iar Ps. 95 este „cântarea lui David”, cf. Ps. 95, 1.

Tot ai lui David sunt și Ps. 96, 97, 98, 100, 102, 103, 107, 108, 109, 130, 132, 136, 137, 138, 139, 140, 141, 142, 143, 144, 151. Și dacă adunăm 71 cu psalmii găsiți după, rezultă că sunt 98 de psalmi ai Sfântului David în Psaltire.

Însă, dintre cei 71 de Psalmi ai lui David, doar unii sunt semnați ca fiind ai lui David. Și anume Ps. 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35, 36, 37, 38, 39, 40, 42, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 58, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 67, 68, 69, 70.

Așadar, din cei 71, doar 58 de psalmi sunt indicați ca fiind ai lui David. Și dacă adunăm 58 cu 27 (psalmii lui David dintre 72-151) rezultă că sunt 85 de psalmi ai lui David în Psaltire. 85 de psalmi care sunt semnați ca fiind ai lui David.

Câți ani a suferit Sfântul Profet Iov?

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Întrebări și răspunsuri teologice
(vol. 1)

*

73. Câți ani a suferit Sfântul Profet Iov?

În Viața Sfintei Cuvioase Singlitichi [Συγκλητικὴ], scrisă de Sfântul Atanasios cel Mare[1], ni se spune că Sfântul Iov a suferit timp de 35 de ani [πέμπτον καὶ τριακοστὸν ἔτος/ quinque et triginta annos][2].

Sfântul Iov e pomenit pe 6 mai[3]. Iar în Sinaxarul grecesc al Sfântului Iov găsim că el a suferit 7 ani, numiți aici „7 ani de răbdare [ἑπταετὴ ὑπομονὴ]”, după care a mai trăit 140 de ani și a adormit la vârsta de 240 de ani, pe la anul 1.650 înainte de Hristos Domnul, adormind în pace[4].

În Viața românească a Sfântului Iov ni se spune: „șapte ani și jumătate l-au mâncat viermii de viu pe Iov”[5]. Adică atâția ani a suferit. Și când Dumnezeu l-a vindecat de boală, el era „sănătos ca la 30 de ani și frumos și vesel”[6], după care a mai trăit încă 140 de ani și a adormit la vârsta de 248 de ani[7].

În Orthodox Wiki ni se confirmă două din cele 3 date oferite de Viața românească: încă 140 de ani de viață după perioada de suferință și a adormit la 248 de ani, spunându-ni-se faptul că suferințele sale au început la vârsta de 79 de ani[8]. Pe cale de consecință, adunând 79 cu 140 rezultă 219 ani. Și dacă scădem 219 din 248 rezultă 29 de ani de suferință.

Și în Viața americană a Sfântului Iov găsim cei 140 de ani și că a adormit la vârsta de 248 de ani[9], dar nu ni se vorbește despre perioada de suferință.


[1] Este cuprinsă în PG 28, col. 1485-1558.

[2] Cf. PG 28, col. 1551-1552/ Viețile Sfinților pe luna ianuarie, ed. BOR 1993, p. 117.

[3] A se vedea: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/3036/sxsaintinfo.aspx. [4] Ibidem.

[5] Viețile Sfinților pe luna mai, ed. BOR 1996, p. 130. [6] Idem, p. 131. [7] Idem, p. 132.

[8] Cf. https://orthodoxwiki.org/Job_the_Long-suffering.

[9] Cf. http://www.holy-transfiguration.org/library_en/saints_much.html.

Care este profeția hristologică din Ps. 44, 8?

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Întrebări și răspunsuri teologice
(vol. 1)

*

72. Care este profeția hristologică din Ps. 44, 8?

Aceea că Dumnezeu L-a uns pe Iisus Hristos. L-a uns cu uleiul bucuriei, adică cu Duhul Sfânt. Și acest lucru s-a petrecut la Botezul Domnului. Căci acest loc, în LXX, arată astfel: „Pentru aceasta Dumnezeu, Dumnezeul tău, te-a uns pe tine [cu] uleiul bucuriei [διὰ τοῦτο ἔχρισέν σε ὁ Θεὸς ὁ Θεός σου ἔλαιον ἀγαλλιάσεως], mai mult decât pe cei părtași ai tăi [παρὰ τοὺς μετόχους σου]”.

Care este acum puterea demonilor?

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Întrebări și răspunsuri teologice
(vol. 1)

*

71. Care este acum puterea demonilor?

Și tot în Viața românească a Sfântului Nifon al Constantianisului găsim dialogul lui cu un demon, din care aflăm răspunsul la întrebarea de față. Sfântul Nifon l-a văzut pe un demon, la miezul zilei, intrând în cetatea pe care el o păstorea. Și l-a întrebat de ce a îndrăznit să vină[1]. Iar demonul i-a răspuns: „Am auzit de tine că ești aici și am venit ca să te sfărâm [dimpreună] cu oile tale”[2], adică cu credincioșii pe care el îi păstorea duhovnicește ca Episcop.

Și Sfântul Nifon i-a zis: „Neputinciosule, însuți fiind sfărâmat [de Hristos Domnul], cum voiești a mă sfărâma pe mine? Eu am văzut un nevoitor luptându-se cu voi și treizeci de diavoli au slăbit luptându-se cu el. Deci, cine nu va râde de neputința voastră?”[3]. Și diavolul îi răspunde Sfântului Nifon și ne răspunde și nouă la întrebare: „Nu te mira de aceasta, că de-aș fi avut puterea cea dintâi [asupra oamenilor], puțin mi-ar fi lipsit a te sfărâma. Dar de când S-a răstignit Hristos, [eu] sunt neputincios cu adevărat”[4].

Pentru că Domnul le-a luat toată puterea lor asupra noastră și demonii nu mai pot decât să ne ispitească. Numai dacă noi le dăm din nou putere asupra noastră, prin păcatele noastre, ei ne stăpânesc și ne fac rău.


[1] Viețile Sfinților  pe luna decembrie, retipărite și adăugite cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române după ediția din 1901-1911, ed. a 2-a, ed. îngrijită de Arhim. Ioanichie Bălan, Editura Episcopiei Romanului, Mănăstirea Sihăstria, 2000, p. 466.

[2] Ibidem. [3] Ibidem. [4] Ibidem.

Page 1 of 12

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén