Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Category: Întrebări și răspunsuri teologice (Page 1 of 12)

Cum înțelege Sfântul Andreas al Chesariei Cappadociei numărul 666 de la Apoc. 13, 18?

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Întrebări și răspunsuri teologice
(vol. 1)

*

81. Cum înțelege Sfântul Andreas al Chesariei Cappadociei numărul 666 de la Apoc. 13, 18?

Comentariul său la Apocalipsis e publicat în PG 106, col. 215-458. Iar pasajul la care ne referim este în col. 340. Iar aici Sfântul Andreas ne spune că acest număr înseamnă „povățuitorul cel rău, pizmașul cel vechi, făcătorul de rău cel adevărat, mielul cel nedrept”[1]. Adică Antihristul e un om foarte păcătos, pentru că face toate faptele Satanei.


[1] PG 106, col. 340.

Pot sluji Sfinții Îngeri cele preoțești pentru oameni?

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Întrebări și răspunsuri teologice
(vol. 1)

*

80. Pot sluji Sfinții Îngeri cele preoțești pentru oameni?

Din Viața Sfântului Mucenic Conon Isavros [Κόνων ὁ Ἴσαυρος]/ Isaurul, care a trăit în secolul 1 după Hristos, aflăm că el a fost învățat dreapta credință, a fost botezat și împărtășit cu Sfintele Taine de Sfântul Arhanghel Mihail[1].  De unde înțelegem că și Sfinții Îngeri pot sluji cele preoțești pentru oameni, dacă sunt trimiși de Dumnezeu ca să facă acest lucru mult prea folositor pentru noi.


[1] AS 7, p. 358/ Sinaxarul grec pe 5 martie, cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/2341/sxsaintinfo.aspx/ Viețile Sfinților pe luna martie, ed. BOR 1995, p. 89.

Ce ne spune Ps. 72, 4 despre moartea celor păcătoși?

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Întrebări și răspunsuri teologice
(vol. 1)

*

79. Ce ne spune Ps. 72, 4 despre moartea celor păcătoși?

În LXX avem: „Că nu este suferință a morții lor [ὅτι οὐκ ἔστιν ἀνάνευσις τῷ θανάτῳ αὐτῶν] și tărie în[tru] chinul lor [καὶ στερέωμα ἐν τῇ μάστιγι αὐτῶν]”.  Adică cei păcătoși, adesea, mor fără suferințe trupești prea mari, acasă, cu toți ai lor și par că mor „fericiți”. Însă asta nu înseamnă că ei mor împăcați și că nu coboară în Iad. Ci, dimpotrivă, moartea lor, aparent „liniștită”, ascunde drama lor, chinul lor veșnic.

Ce înseamnă luna din Ps. 71, 7?

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Întrebări și răspunsuri teologice
(vol. 1)

*

78. Ce înseamnă luna din Ps. 71, 7?

În LXX, acest verset arată astfel: „Va răsări în zilele lui dreptatea și mulțimea păcii [ἀνατελεῖ ἐν ταῖς ἡμέραις αὐτοῦ δικαιοσύνη καὶ πλῆθος εἰρήνης] până ce are să se ridice luna [ἕως οὗ ἀνταναιρεθῇ ἡ σελήνη]”. Și aici avem de-a face cu o profeție hristologică. Pentru că se vorbește în mod tainic despre Hristos Domnul, în ale Cărui zile va răsări dreptatea pe pământ și se va înmulți pacea în oameni. Iar luna, aici, înseamnă legea și perioada vechitestamentară. Căci atunci când a venit Domnul, Soarele dreptății, luna a apus, lăsându-L pe El să strălucească tuturor.

Cine este luminătorul din Ps. 131, 17?

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Întrebări și răspunsuri teologice
(vol. 1)

*

77. Cine este luminătorul din Ps. 131, 17?

Textul la care mă refer e acesta în LXX: „[căci] am pregătit luminător unsului/ hristosului Meu [ἡτοίμασα λύχνον τῷ χριστῷ Μου]”. Iar luminătorul pregătit de Tatăl pentru Fiul Său întrupat, pentru Hristos, este Sfântul Ioannis Botezătorul, cel care a luminat calea lui Hristos, care a arătat-o, care a făcut-o explicită pentru oameni.

Cât timp au fost chinuiți Sfântul Sfințit Mucenic Climis, Episcopul Ancirei, și Sfântul Mucenic Agatanghelos?

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Întrebări și răspunsuri teologice
(vol. 1)

*

76. Cât timp au fost chinuiți Sfântul Sfințit Mucenic Climis, Episcopul Ancirei, și Sfântul Mucenic Agatanghelos?

Timp de 28 de ani! Acest lucru ni-l spune Sfântul Simeon Metafrastul în ΒΙΟΣ ΚΑΙ ΑΘΛΗΣΙΣ ΤΟΥ ΑΓΙΟΥ ΙΕΡΟΜΑΡΤΥΡΟΣ ΚΛΗΜΕΝΤΟΣ ΑΓΚΥΡΑΣ [Viața și nevoința Sfântului Sfințit Mucenic Climis al Ancirei][1]: ὀκτὼ  καὶ εἴκοσιν ἔτη/ viginti et ocno annos[2]. Cei 28 de ani sunt confirmați și de ediția românească a Vieților Sfinților, unde avem tradus textul grecesc[3], cât și de Marele Sinaxar grecesc: εἴκοσι ὀκτὼ[4].

Nichiforos Callistos Xantopulos, în opera sa, Istoria bisericească, în cartea a VII-a, ne spune că Sfinții Climis și Agatanghelos i-au întrecut pe toți Sfinții de dinaintea lor în pătimirea lor, pentru că 28 de ani au suferit chinuri pentru Hristos[5].


[1] Cuprinsă în PG 114, col. 815-894.

[2] PG 114, col. 869-870 și 893-894.

[3] Viețile Sfinților pe luna ianuarie, ed. BOR 1993, p. 494.

[4] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1851/sxsaintinfo.aspx.

[5] PG 145, col. 1233-1234/ Viețile Sfinților pe luna ianuarie, ed. BOR 1993, p. 499.

Cum ne adresăm unii altora dacă suntem de confesiuni diferite?

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Întrebări și răspunsuri teologice
(vol. 1)

*

75. Cum ne adresăm unii altora dacă suntem de confesiuni diferite?

Credincioșii neoprotestanți, fundamentându-se adesea în mod literalist pe Mt. 23, 8-10, neagă titulaturile ierarhice din Biserica Ortodoxă, cât și din alte confesiuni. Iar în ceea ce ne privește, ei nu sunt de acord cu apelativele de Părinte, Preacucernice Părinte, Preacuvioase Părinte, Preasfințite Părinte, Înaltpreasfințite Părinte, Preafericite Părinte, considerându-le ca „o încălcare” a poruncii Domnului.

Astăzi, 21 ianuarie 2017, pastorul adventist și profesorul de teologie român Florin Lăiu a scris un articol chiar pe această temă[1]. Și m-am bucurat să văd la dumnealui o înțelegere realistă a pasajului evanghelic, care nu are nimic de-a face cu fundamentalismul literalist practicat de alții, și pe care o redau în cele ce urmează: „regulile social-culturale, codul manierelor, protocolul pur și simplu, cere să ne adresăm cu respect, după obicei.

Când folosim aceste forme de adresare, doar ca formule convenționale de respect, sau de prețuire, nu este un păcat. Toți adventiști[i] români vorbesc și acum despre „Taica” Demetrescu, iar în America, expresia Father Miller era cândva în vogă. William Prescott era numit pe scurt „Profesorul”, chiar și de familia White. Aceasta, în ciuda faptului că adresarea obișnuită a fost și a rămas aceea de „frate” și „soră” – o adresare simplă, care este cea mai onorabilă dintre toate. Facem parte din familia imperială.

Credința curată însă nu se asigură prin formule mai pădurețe, de tipul: „tataie”, „popă” sau „măi de la catedră”. Adesea, trebuie să ne adresăm altor conducători religioși, și din lipsă de educație, ne bâlbâim. Unii se sfiesc să spună „frate” unui creștin de altă confesiune (unde se obișnuiește, de asemenea, această adresare!). Altul nu știe cum să se adreseze unui preot. Ne temem să nu călcăm porunca. E mai bine să ne temem, decât să nu ne temem niciodată.

Dar adevărul este că, pentru a convinge pe clericul ortodox sau catolic de simpatia și prietenia noastră (pentru că numai într-o astfel de atmosferă se poate dialoga folositor spiritual), este nevoie să ne adresăm potrivit protocolului și uzanței populare, cu „părinte” sau „sfinția voastră”.

Clericul știe că eu, ca adventist, nu îl voi accepta ca autoritate supremă în domeniu, că nu folosesc aceste titluri cu implicațiile lor mistice tradiționale. Și[,] de obicei[,] nici nu va avea pretenția aceasta. Nu va fi nicio confuzie.

Cât privește expresia „sfinția”/ „preasfinția voastră (a sa)”, acestea nu se referă la pretenția de sfințenie a clericului, ci la faptul că a fost sfințit ca preot (hirotonit), sau sfințit ca episcop (treaptă clericală superioară, de aceea se numește preasfințire).

În mod normal, aceste formule în sine nu ar fi vinovate. Preoții evrei[,] de asemenea[,] erau numiți sfinți, iar în creștinism sunt toți credincioșii numiți sfinți. Prin urmare, sfinția voastră nu ar trebui să se teamă de a se adresa omologilor așa cum cere protocolul”[2].

De ce e realistă opinia Pastorului Florin Lăiu? Pentru că în societatea actuală, creștinii, de oricare confesiune ar fi ei, trebuie să fie și să arate că sunt civilizați. Și nu numai că sunt civilizați, ci că sunt oameni religioși. Iar dacă sunt oameni religioși, atunci trebuie să știe să comunice și să se prețuiască în mod reciproc, chiar dacă confesiunile lor îi despart.

Fundamentalismul literalist al neoprotestanților, în chestiunea modului de adresare față de cei de altă confesiune, se întâlnește cu fundamentalismul dogmatic al ortodocșilor. Dacă credinciosul baptist, adventist sau penticostal se prevalează de textul Scripturii pentru a nu vorbi respectuos față de Preotul ortodox, credinciosul ortodox fundamentalist și cel extremist se prevalează în mod dogmatic de teologia Bisericii pentru a nu fi respectuos.

Ce înseamnă asta? Pe considerentul că Biserica Ortodoxă e singura Biserică a lui Dumnezeu pe pământ și pe faptul că numai noi avem preoția adevărată și Tainele adevărate și harul mântuirii, pentru că trăim și suntem în Biserica lui Hristos, în Biserica Cincizecimii, lucruri cu totul și cu totul adevărate, fundamentaliștii și extremiștii noștri nu vor să se adreseze respectuos față de clericii altor confesiuni. De ce? Pentru că ei sunt eretici și eterodocși, adică nu fac parte din Biserica lui Hristos.

Da, așa este! Ei, cei din afara Bisericii, pentru noi, ortodocșii, din punct de vedere teologic și eclesial, sunt eretici și eterodocși. Tocmai de aceea și suntem despărțiți unii de alții. Căci dacă a fi ortodox sau a fi baptist ar fi fost „același lucru”, atunci am fi mers unii la alții fără stinghereală, am fi predicat unii la alții, ne-am fi împărtășit când la unii, când la alții, pentru că „nu ar fi fost nicio diferență” între noi.

Însă confesiunile și religiile din România au fiecare statutul lor de funcționare, au fiecare mărturisirea lor de credință, au fiecare personalul lor clerical, biserici și forme de organizare specifice și nu sunt „una”. Și asta înseamnă că noi trăim într-o lume plurală din punct de vedere religios, iar statul român garantează libertatea și manifestarea pașnică a fiecărei confesiuni în parte.

De aceea, noi trăim într-o lume unde nu ne putem prezenta ca creștini, dacă suntem ireverențioși și lipsiți de delicatețe. Pentru că bădărănia și lipsa de iubire și de respect față de oameni nu sunt „virtuți”, ci vicii, pe care trebuie să le spovedim. Iar dacă îi spunem preotului romano-catolic Părinte, iar predicatorului penticostal îi spunem Frate Pastor, când stăm cu ei de vorbă sau când le scriem un email, prin asta nu spunem că ei sunt „ca noi” sau că „nu e nicio diferență între ei și noi”, ci ne manifestăm normal, printr-o adresare normală.

Căci în mediul său teologic și religios, comunitatea lui așa se adresează față de el. Iar dacă noi vrem să dialogăm cu alții, de altă confesiune, trebuie să le respectăm statutul ierarhic din biserica lor, chiar dacă noi nu suntem de acord cu biserica și cu teologia lor.

Profesorul Lăiu a subliniat faptul că „simpatia și prietenia noastră” față de cei de altă confesiune se manifestă prin minimul respect față de statutul lor confesional. Iar acest minim respect ni-l arătăm printr-o adresare respectuoasă față de cei de altă confesiune decât noi.

Pentru că trebuie să respectăm, mai întâi de toate, omul din fața noastră, oricine ar fi el și de orice confesiune și religie ar fi el, după aceea ajungem la divergențele de opinie și de credință.

Însă extremismul neoprotestant, ca și cel ortodox, ca și cel al altor confesiuni față de noi și față de alții, pune în prim-plan diferențele, lucrurile care ne despart…și nu mai ajunge să vorbească cu oamenii care au o anumită confesiune și religie. Și de aceea nu ajungem să mai comunicăm, pentru că îi excludem din start pe cei care nu sunt ca noi.

Numai că Biserica lui Dumnezeu, Biserica Ortodoxă, nu trebuie doar să comunice în mod amabil cu cei de altă credință, ci trebuie să le și mărturisească acelora dreapta credință și să-i convingă să se schimbe interior. Însă nu poți să convingi prin nesimțire, prin indiferența la detalii, prin nelăsarea oamenilor să vorbească, prin neprețuirea oamenilor, prin neiubirea lor.

Și oamenii duhovnicești, prin excelență, sunt oameni ai dialogului și ai păcii, ai conviețuirii pașnice și ai respectului reciproc, cu toate că sunt niște profunzi și tradiționaliști teologi ai Bisericii. Însă profunzimea teologică și duhovnicească nu înseamnă și rigiditate în relații, nu înseamnă și excluderea celorlalți, nu înseamnă și minimalizarea celor care nu sunt ca noi, ci profunzimea reală caută profunzimea din toți oamenii, de orice credință ar fi ei, pentru ca să o aducă în Biserica lui Dumnezeu.

Tocmai de aceea, numai adevărații teologi și trăitori ai Bisericii evanghelizează și schimbă cu adevărat lumea. Pentru că ei comunică cu oamenii în mod real, în mod profund, la nivel de conștiință și de viață intimă.

Pe scurt, a fi politicoși cu cei de altă credință și religie și a-i saluta potrivit statutului lor confesional nu înseamnă a admite că „și ei fac parte” din Biserică, ci a ne comporta normal și civilizat în lumea în care trăim. Pentru că, așa cum, față de un polițist, de un judecător sau față de un profesor ne raportăm protocolar, indiferent de cât de credincioși sau de morali sunt, tot la fel trebuie să ne comportăm protocolar și față de membrii ierarhici ai altor culte, spunându-le așa cum le spun credincioșii lor. Și prin aceasta nu admitem că suntem „de acord” cu credința lor, ci ne manifestăm ca oameni bine educați și respectuoși.


[1] Articolul de aici: http://florinlaiu.com/sarut-mana-parinte/. [2] Ibidem.

Page 1 of 12

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén