Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Category: Literatura română din perspectivă ortodoxă (Page 1 of 110)

Cugetări duhovnicești ale lui Miron Costin [2]

„O, nesățioasă hirea domnilor spre lățire și avuție oarbă! Pre cât să mai adaoge, pre atâta râhnéște. Poftile a domnilor și a împăraților n-au hotar. Avândŭ multŭ, cum n-ari avea nemică le pare. Pre câtŭ îi dă Dumnedzău, nu să satură. Avândŭ domnie, cinste și mai mari, și mai late țări poftescŭ. Avândŭ țară, și țara altuia a cuprinde cască și așea lăcomindŭ la altuia, sosescŭ de pierdŭ și al său”[1].

„Iară lunecoasă sintŭ lucrurile războaielor și în puterea lui Dumnedzău mai mult stau. […] Iară roata lumii nu așea cum gândește omul, ce în cursul său să întoarce”[2].

„Și în cești a[n]i au adus Vasilie-vodă și Moaștile a Sfintei Prepodobnei [Preacuvioasei] Paraschevei, în anul 7148 <1640>, căriia Svinte viața și de pe ce locuri au fostŭ, să citește viața ei petrecută cu mare dumnedzăire în Minei, în luna lui octovrie, în 14 dzile”[3].

„…în bine și în dezmierdăciune pre atuncea [erau] leșii, și așea și țara noastră. Iară di pe  acéle vrémi să cunoaște păharul lui Dumnădzău aproape de schimbare și curundŭ spre alte mai cumplite vrémi. Că era la mare zburdăciune țărâle acéste. Și care țări să suie prè la mari bivșuguri, zburdeadză hirea omenească peste măsură, și zburdăciunea naște păcatul și pre păcatul [îl] urmadză mânia lui Dumnedzău”[4].

„În cești ani, după ce au așădzat sultan Murat Vavilonul spre Împărățiia Turcească, s-au întorsŭ în Țarigrad și să găta tare asupra léșilor, să răscumpere rușinea lui soltan Osmanŭ, deșchizându-și calea pen Ardeal, să lovască peste munți de-a diréptul spre Liov. Ce, i-au tăiatŭ atuncea curund putérnica mâna lui Dumnedzău dzilele”[5].

„În anul 7153 <1645> au făcutŭ și nunta fiicăi sale Vasilie-vodă, ce[le]i mai mari, doamnei Mariei, după cneadzul Ragivil, om de casă mare, den cnédzii Litfei [Lituaniei]. Numai, cu ce inimă și sfatŭ au făcut acéia casă după omŭ de lége calvinească […] peste legăturile [legile] Săboarelor [Sinoadelor Ecumenice] cu multe dumnedzăirești minuni legate [întărite]! Iară calvinul numai pre singure pohtele sale trupești, osebite [lepădate] de Sfânta Săbornică Besérecă, au scornitŭ acéia lége […]. De mirat au rămas veacurilor această casă [căsătorie], cum au putut suferi inima lui Vasilie-vodă să să facă”[6].

„Așa ferescŭ pre domni și țărâle voaroava cu svatul [vorba și sfatul] de primejdii. Că prentru acéia au dat Dumnedzău să aibă împărații, craii, domnii, cârmuitorii țărâlor, să aibă svétnici pre lângă sine, cu carii vorovindŭ o treabă, să frământe cu voroava lucrul unul una, altul alta răspundzindŭ, să lămurește lucrul care este mai spre îndemână. Iară ce fac domnii singuri den gândurile sale sau den șoapte, rar lucru iesă la folos […] La mulți domni mare smentele am vădzutŭ den șoapte sau nesfătuit, amu în vacul nostru”[7].

„Ascunsŭ giudéțul [judecata] lui Dumnedzău toate gândurile omenești le strămută”[8].

„Nu cu o [singură] certare numai ceartă direapta mâniia lui Dumnedzău, dacă să pornește spre vreo țară…”[9].

„Giudéțul lui Dumnedzău spre ce trage, cu anevoie să mută cu sfatul omenescŭ”[10].

„…să scornisă un vivor den sus cu ploaie direptŭ în fața oștii lui Vasilie-vodă și ca acéè furtună, cu sunetul copacilor și cu ploaie răpede, cât să părea că este anume urgiia lui Dumnedzău orânduită asupra céștiia oști, câtă era despre Vasilie-vodă”[11].

„Ce, a vedére au fostŭ voia lui Dumnedzău spre stângerea casii lui”[12].

„Ce, orice nevoință pune omul, sorocul lui Dumnedzău, amu orânduit așea, a-l clăti nu poate nime”[13].

„Timuș, cum au sosit la cetate, de a doa dzi s-au desfrânat la jacurile [jefuirea] Mănăstirilor și întâi asupra Dragomirnei Mănăstirii cu pușci au mărsŭ și au bătut Mănăstirea. Și dacă i s-au închinat [s-au predat], toate odoarăle, veșmintele în jacŭ [jaf] au dat și câți bieți neguțitori era închiși acolea și mulți den boieri, rușinândŭ căzacii fămei și féte și nu ca creștinii, ce mai multŭ decât păgânii s-au purtat cu acéia Mănăstire. Și să hie mai avut vreme cevași Timuș, nicio Mănăstire n-ar hi hălăduit neprădată [de] odoară. […] Și […] apoi curundŭ au scurtatŭ dzilele și a lui Timuș, cu direptŭ giudețul a lui Dumnedzău, pentru prada care făcuse Beséricilor”[14].

„Singur Dumnedzău, preste nedéjdea omenească feréște pe cei direpți de primejdii”[15].


[1] Idem, p. 89. [2] Idem, p. 92. [3] Idem, p. 97. [4] Ibidem. [5] Ibidem.

[6] Idem, p. 98. [7] Idem, p. 99-100. [8] Idem, p. 104. [9] Idem, p. 112.

[10] Idem, p. 124. [11] Idem, p. 135. [12] Idem, p. 138. [13] Idem, p. 139.

[14] Idem, p. 140, 144. [15] Idem, p. 151.

Cugetări duhovnicești ale lui Miron Costin [1]

„Singur [însuși] Ieremia-vodă fiindŭ în Besérecă la Sfânta Leturghie, i-au dat știre, cum oștile lui Răzvan amu să văd și să apropiie de oștile țărâi. Ce n-au vrut să iasă din Besérecă păn nu s-au săvârșit Sfânta Slujbă. Și să agiungea amu hărății lui Răzvan cu oștile țărâi, cândŭ au ieșit Ieremia-vodă la oști den Besérecă. S-au tâmpinat oștile de îmbe părțile și după câtăva luptă între oști, au lovit léșii pe oastea ungurească din aripa despre Șcheia. Îndată îmbărbătându-să și fruntea oștilor, unde era Ieremia-vodă, au înfrântŭ pe unguri. […]

Ieremie vodă […] era om întreg la toate, nerăpitor, nemândru, nevărsătoriŭ de sânge, blândŭ, dumnădzărescŭ, pe cum mărturisește războiul lui cu Răzvanŭ-vodă, cum n-au vrut să iasă din Beserică, pănă n-au săvârșit Sfânta Leturghie, măcarŭ că-i spunè că să agiungŭ oștile”[1].

„Neștiutoare [este] firea omenească de lucruri ce vor să fie pre urmă. Ce pentru un lucru sau doaă pre voie ce i se prilejescŭ, bietul om purcede desfrânatŭ și începe lucruri peste puterea sa și apoi acolo găsește perirea”[2].

„De laudă este hie la care domnŭ să hie spre partea creștinească, ca această țară, căci trăiește așea în statul său pănă acmu, pentru țări creștine stă pănă astădzi în rândurile sale, însă cu înțelepciune, nu fără socoteală și fără temeiŭ, în loc de folosul țărâi să-i aducă perire, cum s-au prilejitŭ amu și în vrémile noastre în câteva rânduri, de adusésă a mulți nesocoteala și nebunia, mare cumpănă acestui pământŭ. Dumnedzău mai bine știe, că de nu s-ar hi prilejit o samă de capete să cerce mijloace și să nu alerge la împărăție, ar hi fostŭ de perire de istov țara aceasta în câteva rânduri”[3].

„Gașparŭ-vodă vădzândŭ mare turburare și fugă în oastea léșască, părăsit și de oștenii săi, au purcesŭ și elŭ noaptea și au trecutŭ Prutul bine. Numai, amu la braniște fiindŭ cu puținei de ai săi și den boieri, Șepteliciŭ hatmanul și Goia postelnicul, pe lângă dânsul, l-au omorât[, ei,] ceia ce era cu dânsul. Scârnavă și groadznică fapta și neaudzită în toate țări[le] creștine. Domnul, ori bun, ori rău, la toate primejdiile feritŭ trebuiește, că oricum este, de la Dumnedzău este. […] Plătit-au apoi cu capetele sale această faptă și Șepteliciŭ și Goia, de la Alexandru-vodă, pre lége direaptă de le-au tăietŭ capetele și trupurile le-au aruncatŭ în ieșitoare. Și cu cale le-au făcut, că după scârnave fapte, scârnave morți vinŭ. […] Acestu domnŭ, Gașpar-vodă, niceodată post n-au avut, ce pre ascunsŭ în toate posturile mânca carne”[4].

„Iară ce ieste să nu treacă și orânduiala lui Dumnădzău nu poate să să amistuiască”[5].

„Milele domnilor pot aședza țările, nemila și lăcomia fac răsipă [ruină] țărălor”[6].

„Binele pururea este gingaș și, pentru păcatele oamenilor, nu în multă vréme stătătoriŭ”[7].

„O! nestătătoare și niceodată încredințate lucrurile lumii, cum vârsteadză toate și turbură și face lucruri împotrivă! Cândŭ cu cale [este] să fie frică celorŭ mai mici de cei mai mari, iară cursul lumii aduce de este de multe ori celui mai mare de cei mici grije. Fericiți sântŭ împărații, craii, domnii, carii domnescŭ așea, să nu le hie de cei mai mici niciodată siială. […] Domnii cei buni și dirépți fără grije și desfătați stăpânescŭ, iară cei răi tot cu siială”[8].

„Neștiur gândul omenescŭ, singur de sine, la ce merge și la ce tâmplări apoi sosește”[9].

„O, îndrăcite a voitorului de rău veninuri, ce nu scornește limba amară a nepriietinului!”[10].

„Nu putem să trécem cu pomenirea niște tâmplări ce s-au prilejitŭ în Țarigrad, după perirea cestui domnŭ […]. De un cal al lui Barnovschii-vodă, ducându-l la grajduri împărătești, după perirea lui, în céieș dzi s-au trântitŭ calul gios și au muritŭ în locŭ. Și a doa dzi noaptea au arsŭ și Țarigradul pănă <câteva> mii de case. Acéstea [ori] că s-au tâmplatŭ, […] ori că au arătat Dumnedzău singe nevinovat, că era Barnovschii om dumnădzăierescŭ și mare rugătoriŭ spre Dumnedzău. De care mărturisiia Toma vornicul, fiindŭ postelnic al doilea la dânsul, că în multe nopți l-au zăritŭ pe la miiadzănoapte îngenunchiatŭ înaintea icoanei la rugă, cu mare osârdiie.

Era la hirea sa Barnovschii-vodă foarte trufaș și la portul hainelor mândru, iară la inimă foarte direptŭ și nelacom și bândŭ. Mănăstiri și Beserici câte au făcutŭ, așea în scurtă vréme, nice unŭ domnŭ n-au făcutŭ. Făcut-au alți domni și mai multe, iară cu mai îndelungate vrémi, în 40 de a[n]i unii, alții în 20 de ani, iară elŭ în trei ani. […] Fost-au perirea lui în anul 7141 <1633>, iuni[e] 16 dzile”[11].


[1] Miron Costin, Letopisețul Țărâi Moldovei. De neamul moldovenilor, ediție îngrijită de P. P. Panaitescu, Ed. Minerva, București, 1979, p. 16-17, 37.

[2] Idem, p. 19. [3] Idem, p. 40. [4] Idem, p. 45-46. [5] Idem, p. 47-48.

[6] Idem, p. 69. [7] Idem, p. 70. [8] Idem, p. 74. [9] Idem, p. 76.

[10] Idem, p. 78. [11] Idem, p. 78-79.

Sonetele lui V. Voiculescu

Titlul exact este: Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de V. Voiculescu[1]. Ele continuă, cu adevărat, sonetele lui Shakespeare. Nu sunt, așa cum credea ÎPS Bartolomeu, spre exemplu, o poezie mistică tăinuită într-o alegorie, în genul Cântării Cântărilor. E o poezie lumească, pătimașă din punct de vedere spiritual, care nu are nimic de-a face cu mistica ortodoxă.

Aceste sonete reprezintă o probă de virtuozitate poetică pentru autor.

Dacă vorbim despre religiozitate, totuși, în aceste sonete, ea e una păgână, în sensul în care atribuie poeziei un rol soteriologic disproporționat/ exagerat, iar persoana care face obiectul pasiunii este idolatrizată.

Poezia devine un idol, într-un sens cu desăvârșire păgân, ignorându-se urmările, din punct de vedere creștin, ale acestei atitudini:

Eu îmi clădesc sonetul în piscuri, o cetate
Cu rimele creneluri și orice vers un zid.
Pe tine, prinț hermetic, ca-ntr-o eternitate,
Smuls pur din gheara vremii, în el să te închid. /…/
Că-n inima-mi, ascunsă, stă slova nemuririi…

(CLXII)

*

Nu-i oaste mai vitează ca cea a-nchipuirii,
Ca duhul frumuseții atotbiruitor;
În fruntea lor porni-vom războiul dezrobirii
Din lumile țărânei spre unicul meu dor;
Să-ți cuceresc și ție, în dreaptă stăpânire,
Alăturea de mine, un tron în nemurire!

(CLXVII)

*

De-ai ști! Fiece slovă ce-ți scriu ți-ar fi mai scumpă
Ca mii de nestemate din frunțile regești;
Cutezător scafandru-n oceanele cerești,
Zvârl duhul meu din duhul etern să ți le rumpă… /…/
Ci smulg tăriei verbul de dincolo de fire,
Și orice vers ce-ți dărui i-un fir de nemurire.

(CLXXIV)

*

Poeții rămân astăzi eroii omenirii! /…/
Să-ți cânt doar frumusețea mi-e unica ispravă,
Nemuritoarea-ți formă pe veci s-o-nalț în slavă.

(CXCIX)

*

Îți dau împărăția cea făr’ de vătămare
În care oști și arme sunt pururi de prisos…
Când aur, slavă, rugă cad, nu mai au folos,
Eu te răscumpăr morții cu cântec și visare! /…/
Din ale noastre râvne-și ia hrană veșnicia:
Noi cu o-mbrățișare rodim eternitate…
Înalță-ți suflul, duhul…și dă-mi acel sărut
Care-a-nceput pe gura celui făr’ de-nceput.

(CCX)

Blasfemiile sunt la ordinea zilei, în sonete, din care este eliminat fiorul religios ortodox, cu care ne-a obișnuit Voiculescu în alte poeme, și orice telos cu valoare mântuitoare în sens creștin.

E de găsit, în schimb, platonismul păgân:

Egali în frumusețe și-n genii de o seamă,
Am descuiat tărâmul eternelor idei;
Supremelor matrițe redați, care ne cheamă
Din formele căderii, la pura-ntâietate,
Să ne topim în alba, zeiasca voluptate…

(CLXX)

După cum arhiprezentă este și relația de tip homosexual (insinuată în sonetele lui Shakespeare): „Noi doi suntem victime ale suavei legi,/ Căci dragostea nu cată la forme-ntâmplătoare:/ Dac-ai fi fost femeie, te-aș fi ales eu oare?” (CLXIV) etc.

În Cântarea Cântărilor se vede că simțirea dumnezeiască și gândirea mistică se adăpostesc într-un limbaj stilizat și într-un simbolism înalt și accentuat, și că numai aparent e vorba de o idilă.

Aici însă, oricât ne-am strădui să descoperim sensuri mistice, versurile nu ne permit aproape niciodată să facem acest lucru. Aici e vorba de patimi grosiere, de pasiuni erotice ardente, și doar versul este stilizat, doar forma poeziei este cizelată.

Ca în păgânism, erotismului elementar și chiar celui împotriva firii i se atribuie valențe „sacre”, iar imagistica creștină este desacralizată, precum la poeții neoanacreontici (ca în sonetele CLXXXIII sau CXCIV).

Arar se mai străvede acel Voiculescu, om al spiritului, pe care îl cunoșteam din alte poeme: „Mă lupt să scap iubirea de pătimașul trup. /…/S-o curățesc de carne, ca de pe aur zgura;/ Să te ador în suflet doar duhul să-ți aleg /…/ Dar…din nou vremelnicia își cască-n mine-abisul./ Rostogolit pe dâre de flăcări, ca-ntr-un iad,/ Mă-ntorc, cântând în carne…Mă doare numai visul/ Că mai presus de fire, putând să o răstoarne,/ Iubirea e sămânța eternității-n carne” (CCXXXV).

Iubirea poate răsturna poftele carnale, iar pe poet îl doare că nu își poate împlini acest vis.

Se poate spune, cel mult, că aceste sonete nu reprezintă ilustrarea unor experiențe erotice reale și că au fost scrise de poet numai pentru a se lua la întrecere cu geniul lui Will și, poate, pentru a se mai scutura de multa imaginație pătimașă. Acum câțiva ani am căutat o justificare mai amplă[2]: acum nu mi se mai pare tot atât de mulțumitoare.

Blasfemiile însă sunt mai greu de justificat.


[1] V. Voiculescu, Ultimele sonete ale lui Shakespeare. Traducere imaginară, Ed. Art, București, 2010.

[2] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2012/09/06/poezia-lui-vasile-voiculescu-17/.

Biblia cosmică în poezia românească

Acest articol este alcătuit din fragmente din cărțile mele[1]. Pentru că mi-am dat seama că am reflectat și am scris de multe ori, în mod disparat, despre tema indicată în titlu, dar nu am pus niciodată lucrurile cap la cap. De aceea am luat diverse pasaje, mai întinse sau mai scurte, din cărțile mele, și le-am alipit unul de altul pentru a avea o perspectivă mai amplă și mai unitară despre un subiect a cărui cercetare m-a pasionat.

N-am mai procedat astfel în trecut, însă acum mi se pare utilă strângerea la un loc a acestor date (fără a fi exhaustivă), pentru mine și poate și pentru alții.

Read More

Psalmii lui Doinaș [2]

Experiența religioasă a lui Doinaș rămâne, însă, una eminamente livrescă, grefată, bineînțeles, pe neliniști sufletești „autentice” și ajutată să crească de reflecții personale.

Dar de aici și până la o reală experiență a intimității cu Dumnezeu e cale lungă. Din păcate, comentatorii psalmilor lui cad repede în capcana de a acorda credit exaltărilor sale lirice ca unor trăiri duhovnicești adevărate, nefiind foarte familiari cu domeniul teologiei ortodoxe și al experienței ascetice și mistice.

Spre exemplu, Anca Tomoioagă apreciază că, pentru Doinaș, „Dumnezeu nu este un deus otiosus și nici un Dumnezeu care refuză să intre în comuniune și dialog, așa cum pare să se întâmple în poezia argheziană. […] De reținut, prin urmare, că psalmii doinașieni nu sunt monolog disperat, ci rugăciuni de străduință în care Dumnezeu intervine și ascultă”[1].

Există mulți psalmi în care Dumnezeu este otiosus și necomunicativ, iar versurile sunt un monolog. Dar chiar și acolo unde lucrurile ar sta pe dos, nu trebuie să confundăm imaginația autorului, nutrită pe cale livrescă – chiar dacă e introdusă într-o construcție poetică migălos cizelată –, cu adevărata intimitate cu Dumnezeu. Tomoioagă face o eroare capitală considerând reflecțiile intelectualiste ale lui Doinaș, mascate de o dexteritate lirică recunoscută, mai sus, într-o ierarhie duhovnicească, decât trăirile lui Arghezi.

Mi se pare o eroare să consideri o poezie născută, în bună măsură, din exaltarea vanității, drept rodul unei autentice comunicări cu Dumnezeu, numai pentru că autorul ei pretinde acest lucru, în unele versuri. În felul acesta vom începe să credem, precum romano-catolicii, în exaltări lirice nesusținute de nicio experiență duhovnicească reală, ca în adevărate opere ortodoxe.

Repet, eu cred că există o doză de sinceritate în psalmii lui Doinaș și îi apreciez efortul (și nu numai pe plan estetic), dar nu pot vreodată să îl compar cu Arghezi, în detrimentul celui din urmă, la capitolul trăire sau experiență religioasă.

Doinaș e un poet mediocru, din punct de vedere al ideii și al intensității trăirii, la care predominantă este arta, meșteșugul. Succesul poeziei sale îl asigură cultura și talentul poetic, specializarea poetică prin care a ajuns la o mare abilitate a versificării (de tip clasic, de altfel).

Nu putem să confundăm judecata strict estetică cu judecata axiologică și nici nu trebuie ca rafinamentul stilistic să ne ia ochii.

Dacă e să facem totuși o comparație cu Arghezi, concluziile nu pot fi decât în defavoarea lui Doinaș. S-ar părea că amândoi navighează între tăgadă și credință. Dar, dacă revolta lui Arghezi e ușor de reperat, în schimb, profunda lui credincioșie este exprimată cu enorm de multă pudoare și delicatețe. Arghezi e atât de discret, subtil și tainic în manifestarea sa ca om credincios, încât critica literară nu are radar ca să îl depisteze ca atare (cu puține excepții, dar notabile, precum Mircea Scarlat sau Al. Andriescu). Nu are sonar care să îi recepteze undele fine și prea adânci ale fiorului religios.

Doinaș, în schimb, trece de la hulă la sentimentul religios „exploziv” ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, cu nonșalanța celui care își părăsește soția și apoi revine foarte iubitor acasă.

Aceste contraste nerealiste mă fac să cred că e, totuși, multă…artă la mijloc, multă migală estetică a reordonării unor idei pe care poetul ar fi putut să le citească și apoi să le…refolosească.

Aici aș remarca și faptul – producător de confuzie – că în psalmii lui se evidențiază nu atât nihilismul/ negarea lui Dumnezeu, cât mai degrabă hulele/ blasfemiile, ideile eterodoxe, pe care le rostește cu o voce…normală. Dar pe care, și pe acestea, cred că le-a împrumutat, și tocmai de aceea le lipsește patosul de rigoare și pot să pară…nesemnificative. Arghezi e prunc nevinovat la capitolul blasfemii, pe lângă Doinaș, ba chiar cred că le-ar fi detestat.

Sau poate că Doinaș, neînvățat prea mult în teologia ortodoxă, le-a preluat (ca atare sau le-a înțeles tiparul reflexiv și s-a înscris pe făgașul lor) din poezia/ literatura eterodoxă și le-a considerat „reflecții” sau „idei creștine” valabile, fără să le sesizeze falsitatea sau gravitatea păcatului.

Cert este faptul că, pentru Doinaș, experiența religioasă înseamnă, în mod predominant, cugetare intelectualizată la nivelul culturii și al literaturii secolului său, nedorind să iasă din tiparele de gândire specifice.

În mod excepțional apare și mărturia unor experiențe ascetico-liturgice, precum în Psalmii XVIII, XXVII, LXXV, dar și aici există aspecte derutante. Ca spre exemplu în Psalmul XVIII:

Cu trupurile lor străfulgerate
pe muntele cel sfânt de strălucirea
iradiind din trupul Tău, umilii
discipoli Te-au simțit ca pe-o lumină
care-i transfigurează – din afară.

Dar eu, cel care am primit în gură
divinul trup și sânge, Îți fac templu
din însuși corpul meu, într-o logodnă
a harului, ce n-are asemănare:
mă simt iluminat – pe dinlăuntru.

De ce să Te mai caut? Ești în mine.

Și toată spaima mea-i să nu cobor
nicicând din suflet muntele Tabor.

La prima vedere (mai ales dacă nu ești familiar cu exigențele Ortodoxiei), poetul nostru pare un mistic, un iluminat (doar el însuși se vede astfel!), un credincios convins.

Dacă ne uităm însă la detalii, tabloul se schimbă.

În primul rând, ideea că Sfinții Apostoli L-au simțit pe Hristos, pe Tabor, „ca pe-o lumină/ care-i transfigurează – din afară” e complet străină teologiei și gândirii ortodoxe, e pe deplin romano-catolică și protestantă. Această perspectivă e rodul ereziei romano-catolice a „harului creat” al lui Dumnezeu (nu vreau să mai intru în amănunte).

Apoi, tratarea cu un aer superior a Sfinților Apostoli ai Domnului („umili discipoli”) nu are nimic de-a face cu smerenia creștină, dar reprezintă o practică curentă a pastorilor (neo)protestanți.

Ceea ce declară Doinaș mai departe, și anume că, împărtășindu-se cu Domnul, se simte iluminat, „într-o logodnă a harului” și că, totodată, nu crede că mai are nevoie să-L mai caute, este în măsură să ne „ilumineze” și pe noi cu privire la dimensiunea spirituală a acestor trăiri. Și, din punct de vedere ortodox, ea e una negativă. Pentru că împărtășirea cu Hristos nu te face niciodată pasiv și indiferent (ne-mai-căutător al Lui), ci, cu totul dimpotrivă, plin de râvnă tot mai mare.

Afirmația însăși, că nu mai are rost să-L mai caute, pentru că el crede, rațional, că Dumnezeu e în el datorită împărtășirii, ne dovedește că nu a fost vorba de nicio iluminare simțită/ trăită, ci numai de…imaginația poetului. Căruia îi place să creadă despre sine că se află în această situație.

Și sunt destui psalmii în care pretențiile poetului depășesc realitatea

Mi-am pus întrebarea dacă nu cumva autorul a fost greco-catolic, dar eu, deși am căutat, nu am reușit să găsesc informația aceasta (am aflat numai despre soția sa că a fost ortodoxă, dar despre el nu). Însă e posibil și să fie vorba numai de influența cărților eterodoxe frecventate.

Așa, spre exemplu, el ne mărturisește că „am avut în­drăzneala să presupun (nu este originală presupunea mea, ea vine de la An­ge­lo Silesius[2]), că poate incapacitatea noas­tră de-a dovedi, de-a ști exact ce este Dumnezeu, vine din faptul că Dumne­zeu însuși nu știe ceea ce este!”[3]. Ceea ce, desigur, pentru ortodocși e o mare prostie, atât întrebarea „ce este exact Dumnezeu”, cât și răspunsul!…

Tot din acest interviu remarcăm că privirea de sus la Arghezi îi aparține lui Doinaș însuși (!) – iar Tomoioagă n-a făcut decât să o crediteze. Fiindcă i se pare că „Psalmii mei  nu sunt psalmii gâlcevei și târguielii cu Dumnezeu, care constituie aproape substanța Psalmilor lui Arghezi”. Din păcate, perspectiva aceasta e rodul superbiei lui Doinaș și al neputinței lui de a înțelege poezia lui Arghezi, părându-i-se că acela a cerut „sem­ne, care să dovedească (s. n.) această prezență [a lui Dumnezeu] în imediata noastră apropiere”.

Și prin aceasta Doinaș se adaugă la numărul (foarte mare) al celor care ne dovedesc, ei, cât de superficial pot să înțeleagă creația unuia ca Arghezi, atunci când ignoră teologia și experiența ortodoxă și se apleacă asupra versurilor îmbâcsiți cu experiențe religios-livrești de o cu totul altă factură! Ceea ce, inclusiv din punct de vedere strict critic reprezintă o mistificare abuzivă și jenantă, pentru că se face fără minima inițiere în sursele de gândire ale celui pe care îl judecă depreciativ.

Doinaș declară că: „una din preocupările mele, atunci când am scris Psalmii, a fost aceea de-a nu imita Psal­mii biblici. […] Distanțarea de Psaltire nu a fost singura. A trebuit, în același timp, să mă distanțez de modul în care scria poezie religioasă Arghezi, ori Voi­cu­lescu, ca să nu dau decât două nume celebre”.

Or, aceasta îmi confirmă bănuiala, căpătată la lectura Psalmilor, că elementele care țin de „confecționare” sunt numeroase. Pentru că, dacă ai ceva de spus, în mod sincer, apropierea sau distanțarea de modele vine de la sine.

A te preocupa să te distanțezi înseamnă altceva…


[1] Anca Tomoioagă, Psalmii în literatura română (modernă și postmodernă), Ed. EuroPress Group, București, 2015,  p. 257-258.

[2] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Angelus_Silesius.

[3] Cf. http://www.vestic.ro/articol_44357/stefan-aug–doinas-%E2%80%9Ceu-am-iesit-din-inchisoare-mai-credincios-decat-am-intrat%E2%80%9D-(v).html.

Psalmii lui Doinaș [1]

Nu-mi dau seama cu certitudine dacă sunt rodul unor trăiri spirituale reale sau măcar al unor ingenue zbuciumări lăuntrice în căutarea lui Dumnezeu. Deși, pe de altă parte, nu văd cum ar putea cineva să abordeze asemenea subiecte fără un interes autentic pentru trăirea religioasă.

Psalmii lui Doinaș[1] au originalitatea lor, care se evidențiază însă mai mult la nivel stilistic, deși, totodată, la același nivel, este evidentă influența masivă a lui Arghezi, dar mai ales a lui Vasile Voiculescu, cel din Sonetele închipuite.

Substanța poemelor ar putea fi mai mult rodul unor experiențe livrești, declanșatoare – e adevărat – de multe meditații, dar care să nu fi condus, mai departe, către o adevărată experiență spirituală (spre ceea ce înțeleg eu – urmărind Filocaliile și viețile Sfinților Părinți – prin experiență duhovnicească) sau spre o reală căutare a ei.

Autorul e iubitor – în stil modern – al sublinierii paradoxurilor, de mari antiteze trăiriste, fapt care poate fi pus pe seama moștenirii moderniste a lui Baudelaire, dar și a clasicului Shakespeare, poetul.

Trăirile lui (dacă este cu adevărat vorba de trăiri) navighează de la fronda care Îl respinge pe Dumnezeu și insolența de a se considera de o seamă cu El în privința capacității creatoare până la încredințarea cu totul Lui și smerenia deplină. Glisare care e puțin cam prea stridentă.

Se poate spune că alunecarea aceasta au experimentat-o și alții, precum Arghezi sau Blaga. Însă aceia mi se par, totuși, mai sinceri în zbuciumul lor, cu atât mai mult cu cât nu aveau precursori în literatura română pentru aceste variații sufletești. Dar și pentru că ele nu sunt haotice, iraționale, pur intelectualiste, ci pot fi urmărite evolutiv, de-a lungul volumelor de poezie, dezvăluind un parcurs spiritual cu sens al autorilor, pe care l-am evidențiat în comentariile mele.

Psalmii doinașieni îmi par, oarecum, o reinterpretare dramatică, în planul frământărilor interioare, și o întrecere obstinată cu alții în planul virtuților poetice.

Roxana Sorescu îi consideră, totuși, o spovedanie, în ciuda reticenței confesive a poetului, a programului poetic anti-autobiografic al lui Doinaș[2].

Desigur, nu exclud orice urmă de sinceritate a noului psalmist, însă e greu de recunoscut aceasta la poetul baladist Doinaș. Adică la un poet, doinaș încoronat și august (Ștefan = cel încoronat), care a mizat toată viața mult mai mult pe estetică, pe artificiul versului, decât pe valoarea singulară a ideii sau pe experiența lăuntrică.

Poezia lui emană un aer clasicist imposibil de surmontat (în ciuda achizițiilor poetice moderne și care nu aveau cum să lipsească din versurile sale) și în răspăr desăvârșit cu sincronismul lui Lovinescu, sub care s-au adăpostit totuși cerchiștii, fără nicio noimă estetică, în opinia mea. Căci resurecția baladei se poate „sincroniza” numai cu Wordsworth și Coleridge, cu ale lor Lyrical Ballads din 1798.

Cerchiștii nu au căutat niciodată singularitatea în operă, nu au avut aspirații „absolute”, s-au păstrat într-o atitudine evazivă și în general moderată în ceea ce privește rolul spiritual-soteriologic al poeziei, apăsând pe pedala intelectualismului și a însușirii tehnice a virtuților estetice ale poeziei. Calități pentru care sunt foarte apreciați de unii critici literari, care se simt mai în largul lor când au de-a face cu acest fel de material sufletesc și poetic…

Apelul la forme poetice revolute sau la diverse modele se poate interpreta ca o formă de pudoare, pentru a masca intensitatea sinceră a trăirii. Personal, însă, nu cred în această explicație. În opinia mea, căutarea obstinată a virtuozității e semnul unui mare orgoliu, adăugat la neputința (conștientizată) de a fi tu însuți un poet „revoluționar”.

E o neputință umană, o patimă (Eminescu a dat definiția modernilor în mod profetic: „Mici de zile, mari de patimi” (Epigonii) – mici la suflet, trăind zile fără ideal și fără glorie, dar având patimi și vanități imense).

Până la urmă, însă, chiar și căutarea aceasta intelectualistă a lui Dumnezeu poate fi considerată o virtute, în sensul: mai bine decât nimic. În definitiv, e o căutare în autenticul ei (chiar dacă poetul însuși are momente în care se îndoiește de acest autentic), un efort, un chin.

Depărtați de Biserică, atât prin educație și cultură, cât și din cauza regimului politic comunist (frecventarea ei le putea aduce mari prejudicii sociale), poeții/ scriitorii postbelici se raportează la Dumnezeu într-un mod mai degrabă livresc, reacționând în poezie la presiunea interioară a golului sufletesc, dar furnizându-și informații mai mult din cărți. Care adesea, pentru cei mai mulți dintre ei, nu sunt cărțile Bisericii Ortodoxe, care au invadat piața românească abia după Revoluție – dar nici în aceste condiții nu sunt luate în seamă cu seriozitate de intelectualii români, care „se adapă” pe mai departe din surse occidentale (am în vedere aici un amalgam foarte pestriț), pentru că cele ortodoxe cer multă asceză și sunt prea dificile din punct de vedere dogmatico-teologic pentru mintea lor obișnuită cu lejerități filosofice și cu o raționalitate difuză și haotică.

Desigur, pentru a face o discuție aprofundată, ar fi necesar să luăm cazul fiecărui poet/ scriitor în parte.

În Psalmii lui Doinaș, sfâșierea dintre smerenia adâncă și orgoliul imens sau hula trufașă e urmarea inculturii teologice ortodoxe. Incultură crasă de care suferă mulți dintre intelectualii noștri și acum – inclusiv cei care cochetează cu Ortodoxia și fac din când în când pe „credincioșii”, când mai au de vândut câte o carte.

Poetul e nutrit cu lecturi majoritar eterodoxe (poeți și scriitori occidentali cu mentalitate preponderent romano-catolică) și acest lucru transpare inevitabil din versurile sale. Deși, la fel de inevitabil, atmosfera ortodoxă a culturii și a societății românești își lasă și ea o amprentă sesizabilă asupra creației sale poetice.

Triumfalismul, încrederea în sine, măsurarea cu Dumnezeu, intelectualizarea pedantă a trăirii sunt accentele unei gândiri în care e evidentă ruptura și raportarea exterioristă la Dumnezeu, de tip catolic și protestant. Smerenia, sinceritatea recunoașterii limitelor și a neputințelor proprii țin de o atitudine ortodoxă.

Iar acestea sunt liniile divergente ale psalmilor doinașieni.


[1] Ștefan Augustin Doinaș, Psalmi, Ed. Albatros, București, 1997.

[2] Cf. http://www.observatorcultural.ro/Opera-mai-conteaza*articleID_30636-articles_details.html.

Expresii cu substrat biblic la Grigore Ureche

„Dumnezeu cel direptu, Cela ce ceartă [pedepsește][1] nedireptatea și înalță direptatea, cu câtă certare pedepsește pre ceia ce calcă jurământul”[2].

„Numele ș-au luat țara [Tartaria] de la apa ce-i zic Tartar, care cură într-acelea părți ce-i zic Magog. Iară lăcuitorii își zicu Mongul. Stă această țară spre miazănoapte. Dispre răsăritu au împărățiia cea puternică a Hinneai [Chinei], dispre amiazăzio Indiia cu apa Ganghes, ce-i zice cartea noastră Fison”[3]

„Celui fricos și înspăimat, știindu-și moartea de-a pururea înaintea ochilor, niciun loc de odihnă nu-i”…[4].

„Ci Dumnezeu, Cela ce-i otcârmuitoriu
tuturor celora ce I se roagă cu credință,
au acoperitu pe Pătru vodă
și i-au datu cale deșchisă”[5].

„Ci Dumnezeu cel direptu, carile știe inimile tuturor, știut-au și acesta sfat (de care lucru niminea fără voia lui Dumnezeu nimic nu poate face)”…[6].

„Iani socotește cum plătește Dumnezeu celora ce fac rău”[7].

„Acestea de la Dumnezeu sântu tocmite, ca nimic să nu fie stătătoare pre lume, ci toate de răsipă [spre ruină] și trecătoare: pre cei de jos îi suie și pre cei suiți îi pogoară, ca să fie de pildă și de învățătură noao, să cunoaștem că nu avem nimic pre lume, fără numai lucruri [faptele noastre] bune”[8].

„Dumnezeu încă nu-Și umplusă certarea Sa deplin”…[9]


[1] Sensul vechi al lui a certa era: a pedepsi. Eminescu a folosit acest arhaism semantic în scrierile sale, ca spre exemplu în Scrisoarea III: „Dar acu vei vrea cu oaste și război ca să ne cerți”.

[2] Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, ediție îngrijită de P. P. Panaitescu, repere istorico-literare alcătuite de Mircea Scarlat, Ed. Minerva, București, 1987, p. 58.

[3] Idem, p. 68. [4] Idem, p. 88. [5] Idem, p. 98. [6] Idem, p. 100. [7] Idem, p. 105. [8] Idem. p. 115-116. [9] Idem, p. 165.

Page 1 of 110

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén