Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Category: Poezia postbelică (Page 1 of 18)

Reîntoarcere la Nichita [90]

În poemul Contemplarea lumii din afara ei, „cel care a murit” (poetul care a murit) spune despre „cel care nu s-a născut” (despre succesorul lui în ale poeziei) că „el va fi vedere,/ noi știm aceasta,/ el va fi vedere”.

Pentru că, întotdeauna, poetul mare, genial, care va veni, care se va naște în viitor, îi va întrece pe cei din trecut. Este o idee în care credea și poetul Dorin Streinu[1] și pe care mi-o spunea adesea, când noi eram adolescenți, aceea că Dumnezeu Se arată întotdeauna minunat și că cei care se vor naște în viitor (Sfinți, mari poeți/ genii, mari oameni) îi vor întrece pe cei din trecut. Numai oamenii mediocri și fără perspectivă și, mai ales, care au „puține așteptări” de la Dumnezeu, cred că trebuie să caute măreția numai în trecut și că sensul lumii și al istoriei e numai spre decădere.

Iar Nichita spune: „El va fi vedere /…/ De aceea i-am și pregătit/ paturile ochilor noștri/ pe care-i ținem neplânși./ Pentru el îi ținem curați și neplânși/ să aibă unde trage peste noapte/ în orice secundă ar veni/ când va veni”.

Iar nouă „ne trebuie un timp care să ne împace/ felul nostru de a fi,/ care să ne lumineze ochii, /…/ ochii/ pe care-i eliminăm tot timpul din noi/ sub ciudata înfățișare a cuvintelor/ și a strigătelor”. Căci vederile pe care le vedem se transformă în cuvinte și de ele ne purificăm prin cuvinte, prin vorbire.

Nichita a crezut mereu în poezia ca exorcism. „Orice carte trăită este și o carte durută, dar bucuria comunicării înfrânge lacrima”[2], ne spune el.

Perspectiva terestră este următoarea: „aici, în această zonă cosmică/ sub pleoapa albastră [a cerului],/ toți se mănâncă pe toți./ Neîntrerupt, toți se mănâncă pe toți./ Omul mănâncă pasărea,/ pasărea mănâncă viermele,/ viermele mănâncă iarba,/ iarba mănâncă resturile omului,/ resturile omului mănâncă piatra,/ piatra mănâncă apa,/ focul mănâncă aerul,/ aerul mănâncă pământul. /…/ Zgomotul caracteristic este cel al fălcilor mestecând. /…/ totul nu este decât o nesfârșită cină”.

Poetul transformă o realitate bio-fizică (cea a metamorfozelor materiale; în mentalitatea materialist-ateistă a fost și este rezumată astfel: nimic nu se pierde, totul se transformă) într-o parabolă cu semnificații mult mai adânci, cu sens spiritual.

Pentru că, deși lucrurile stau astfel (totul pare supus unei tranziții nemiloase și orice lucru material este destinat să devină hrană și sursă de energie pentru un altul), „totuși am putea spune/ fără să ne înșelăm prea mult/ că există o oarecare ordine și/ o oarecare așezare/ a ceea ce există acolo”.

Există o ordine care desfide hazardul, care desfide teoria evoluționistă, chiar și acolo unde pare că nu există decât „burți”, care „au aceeași foame,/ ca dovadă că se mănâncă unele pe altele”.

În această lume, „cea mai mare dimensiune din cosmos este punctul./ Unul nu este mai mare decât altul./ Muntele este un punct/ și firul de iarbă este tot un punct. /…/ Este o planetă de mărimea unui punct/ pe care diferite puncte/ se socotesc a fi stăpâne./ De la distanță,/ nu se poate adjudeca/ cine este stăpânul planetei,/ care punct stăpânește punctul”.

Eminescu utiliza un alt tip de retorică, dar cred că semnificațiile sunt convergente: „Punctu-acela de mișcare, mult mai slab ca boaba spumii,/ E stăpânul fără margini peste marginile lumii /…/ noi copii ai lumii mici,/ Facem pe pământul nostru mușunoaie de furnici;/ Microscopice popoare, regi, oșteni și învățați/ Ne succedem generații și ne credem minunați;/ Muști de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul”… (Scrisoarea I)[3].

Puțin mai departe, vorbind din perspectiva celui care nu s-a născut, Nichita scrie: „Acest punct de culoare albastră/ care-și zice sieși pământ”… (ceea ce îmi confirmă interpretarea pe care am dat-o, în comentariul meu, punctului eminescian).

Și: „De la mare distanță,/ de la foarte mare distanță,/ nașterea lumii și apoia ei  [geneza și eshatologia]/ sunt lipite/ și dorm îmbrățișate/ în acest punct albastru”.

Nu numai atât, ci „aici și infinitul văzut din infinit/ este un punct”.

Dacă considerăm că „Cel ce nu s-a născut” e Dumnezeu, ni se pare corect ca, înaintea Lui, geneza și eshatologia să fie lipite de punct și ca „infinitul văzut din infinit” să fie tot un punct. „Că mii de ani în ochii Tăi [sunt] ca ziua de ieri, care a trecut” (Ps. 89, 4, LXX)[4].

Pentru cei care urmează să se nască, aici, pe pământ, „toți se nasc din toți,/ neîntrerupt, toți se nasc din toți. /…/ cea mai mare dimensiune/ este viața./ Nicio viață nu este mai mare decât alta,/ nicio moarte nu rămâne neîmpodobită/ de o naștere”.

Poetul este cel „care știe plânsul altora/ și lacrima care li se cuvine”, pentru că „pe pământ tot ceea ce există/ are nevoie din când în când să plângă”.

Iar „lumea și locuitorii de pe punctul albastru/ pot fi caracterizați prin aceea că sunt/ și pot stârni ciudatul sentiment/ că au tendința de a fi”.

Ei sunt, dar au și tendința de a fi mai mult decât în această lume, mai mult decât locuitori pe acest punct albastru.

O filosofie asemănătoare exprimă Nichita și în poemul Un om de cal, în care mă duce gândul și măresc vederea” (aluzie la dascălul din Scrisoarea I, pe care „într-o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri” și „-ntr-o clipă gându-l duce mii de veacuri înainte”, pentru a-și reprezenta geneza și eshatologia lumii).

Și ceea ce gându-l duce să vadă este aceasta: „O, galaxia aceasta/ cât un punct este/ față de ceea ce este, –/ iar punctul/ și el, cât un punct este/ față de ceea ce este. /…/ Râul de sori [la Eminescu: „roiuri luminoase” (Scrisoarea I și Memento mori) sau „caravane de sori regii” (Memento mori)], cât un punct este/ aidoma punctului cât un punct. /…/ Punctul și iarba și cu pământul/ și cu soarele/ și cu stelele și cu tot cerul/ sunt cât un punct./ Egale între ele și cât un punct/ față de ceea ce este. // I-ha, i-ha,/ eu sunt un om de cal/ galopând într-un punct”.

Iar concluzia este: „Față de ceea ce este/ orice altceva este un punct. /…/De la zero la unu de la nimic la punct/ se întinde miracolul./ Între zero și unu, între nimic și punct arde duhul!”.

„Față de ceea ce este”, față de Dumnezeu, „Cel ce este” (Ieș. 3, 14, Biblia 1914), „orice altceva este un punct”, orice altceva este o creatură adusă de Sine întru ființă. Și oricare dintre aceste creaturi este un biet punct în comparație cu puterea și veșnicia lui Dumnezeu.

Iar „între zero și unu, între nimic și punct”, între a nu fi și a fi, între neființă și „miracolul” ființării, „arde duhul”, Duhul lui Dumnezeu, Cel care „întru început…Se purta pe deasupra apei” (Fac. 1, 1-2, Biblia 1914), pregătind-o pentru zămislire, după cum arată Sfântul Vasilios cel Mare.


[1] A se vedea Dorin Streinu, Opere alese, vol. 1-9 (câte au fost publicate până în prezent), cf.
http://www.teologiepentruazi.ro/2011/11/21/2010/12/12/dorin-streinu-opere-alese-vol-i-2010/,
http://www.teologiepentruazi.ro/2011/11/21/2011/01/07/dorin-streinu-opere-alese-vol-2/,
http://www.teologiepentruazi.ro/2011/11/21/2011/10/30/dorin-streinu-opere-alese-vol-3/,
http://www.teologiepentruazi.ro/2011/11/05/dorin-streinu-opere-alese-vol-4/,
http://www.teologiepentruazi.ro/2011/11/21/dorin-streinu-opere-alese-vol-5/,
http://www.teologiepentruazi.ro/2012/01/14/dorin-streinu-opere-alese-vol-6/,
http://www.teologiepentruazi.ro/2013/09/23/dorin-streinu-opere-alese-vol-7/,
http://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/30/dorin-streinu-opere-alese-vol-8/,
http://www.teologiepentruazi.ro/2017/01/20/dorin-streinu-opere-alese-vol-9/.

[2] Nichita Stănescu, Fiziologia poeziei, op. cit., p. 565.

[3] A se vedea comentariul meu aici:
http://www.teologiepentruazi.ro/2015/02/11/scrisoarea-i-5/.
Acest comentariu a intrat în cartea mea, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, ediția a doua, op. cit., p. 523-529, cf.
http://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.

[4] Cf. traducerii Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș:
http://www.teologiepentruazi.ro/2017/01/23/psalmul-89-cf-lxx/.

A se vedea și Psalmii (ediția LXX), traducere de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2017, cf.
http://www.teologiepentruazi.ro/2017/03/04/psalmii-editia-lxx/.

Sau Psalmii liturgici, traducere de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2017, cf.
http://www.teologiepentruazi.ro/2017/03/05/psalmii-liturgici/.

Reîntoarcere la Nichita [89]

Ba chiar poetul – răspunzând celor care nu au primit bine Epica magna – ne mărturisește că acest volum

„face parte dintr-un ciclu foarte restrâns pe care l-am început cu 11 Elegii, pe care l-am continuat, vai mie, din păcate, nu cu prea mare reușită în construcție în Laus Ptolemaei, aceasta, Epica magna, fiind a treia carte din acest ciclu pe care îl proiectez în șapte volume și din care până acum am terminat primele trei: 11 Elegii, Epica magna și Laus Ptolemaei. Pe ultima vreau s-o revăd când voi fi în stare să o revăd creator…”[1].

Acestea afirmații le-a făcut poetul într-un interviu din noiembrie 1980: „Cu Nichita Stănescu despre „Epica magna”: VR [Viața Românească, probabil], 33, nr. 11, nov. 1980, p. 72-76, interviu cu Constantin Vișan”[2].

Dar între timp apăruse și volumul Operele imperfecte, pe care poetul nu îl introduce, iată, în seria celor șapte volume proiectate. Și nu cred că l-ar fi introdus nici pe ultimul (cel care avea să fie ultimul), Noduri și semne, care este un requiem și care, în mod evident, nu are caracteristicile celor 11 elegii și ale volumelor Laus Ptolemaei și Epica magna.

De aici înțelegem, însă, fără nici cea mai mică umbră de dubiu, că Nichita nu a considerat niciodată 11 elegii drept o carte nereușită sau ratată, că nu s-a dezis niciodată de ea. Dimpotrivă, poetul își propune, vedem, o serie de șapte volume, în fruntea căreia să stea Elegiile. Iar Epica magna  este un volum proiectat să urmeze sau să continue cele 11 elegii și volumul Laus Ptolemaei (căruia poetul dorea să-i aducă îmbunătățiri, dar care se integra în această viziune unitară).

Singurele volume despre care a declarat că e mai puțin mulțumit (raportându-le la ceea ce și-ar fi dorit el să fie, în mod plenar) sunt Laus Ptolemaei și Necuvintele, „o carte care ar fi putut să fie strălucită, dacă n-ar fi avut prea multe poezii necontrolate”[3].

După cum ne aducem aminte, poetul a declarat că nu i-a reușit prea bine Laus Ptolemaei din cauză că, pe când lucra la ea, era deja absorbit de viziunea necuvintelor. Reamintesc, deci, ceea ce Nichita spunea despre cartea 11 elegii:

„Demersul ei avea în spate un decurs de cel puțin un deceniu de meditație și de trăire a cuvintelor. […]

Am încercat după aceea să repet ștanța în Laus Ptolemaei, după aceea în ciclul 11 feluri de a-ți pierde vremea, dar, între timp, revelația necuvintelor adumbrise în mine dogmatismul primelor expresii și al primelor revelații (s. n.) despre taina și acțiunea poeziei”[4].

Așadar, îl vedem pe Nichita declarând, cu alte cuvinte, cu referire la Epica magna, că…s-a întors la dogmatismul expresiilor și al revelațiilor din 11 elegii, dorind să îl ducă mai departe – după experiența mai puțin reușită a vol. Laus Ptolemaei (în opinia exigentă a autorului) –, și nu doar prin încă un volum, ci prin încă alte cinci volume, în afară de Epica magna, pe care însă nu a mai apucat să le mai scrie.

Dar faptul că s-a întors la dogmatismul expresiilor și al revelațiilor (ceea ce e perfect valabil pentru Epica magna), acest lucru nu înseamnă decât că…„revelația necuvintelor” și-a pierdut din importanță, din forța revelațională inițială.

…E adevărat că poetul face referire, în altă parte (alt interviu, din mai 1983), și la ultimele trei volume ca la un ciclu, însă în sensul de ciclu al volumelor recente, nu de ciclu unitar ca viziune poetică, pentru că am văzut mai sus că Operele imperfecte nu era inserat între cele șapte volume proiectate: „despre ciclul Epica magna, Operele imperfecte și Noduri și semne nu pot spune mai nimic, sunt cărți față de care nu am distanță, și mi le asum, deocamdată, integral. Nu știu ce voi spune, dacă mai apuc să mai trăiesc zece ani, despre ele”[5].

În mod evident, distanța temporală urma să îl determine să adopte, din nou și în același mod, perspectiva severității critice, odată ce se va fi îndepărtat și va fi considerat aceste experiențe poetice consumate.

Însă cred că ar trebui să citez integral pasajul din care am citat fragmentul anterior, pentru că are valoare testamentară:

„Orice poezie la vremea ei, când o termini de scris, crezi că e o mare poezie. Timpul însă le alege[,] și din cărțile mele au rămas, după părerea mea, câteva poezii foarte frumoase, pentru mine bineînțeles, din Dreptul la timp, [a rămas] 11 Elegii ca o carte legată (s. n.); după aceea poezii risipite în diferite volume, o carte care ar fi putut să fie strălucită, dacă n-ar fi avut prea multe poezii necontrolate, Necuvintele[,] și…despre ciclul Epica magna, Opere imperfecte și Noduri și semne nu pot spune mai nimic, sunt cărți față de care nu am distanță, și mi le asum, deocamdată, integral. Nu știu ce voi spune, dacă mai apuc să mai trăiesc zece ani, despre ele.

În orice caz, cred că n-am trăit în zadar și cred că vor rămâne după mine în conștiința estetică românească un număr de texte memorabile”[6].

Acestea fiind zise, să ne întoarcem la volumul Epica magna, pe care, în interviul amintit undeva mai sus, din 1980, poetul o considera „cea mai izbutită lucrare pe care am întreprins-o, până acum, în zona estetică (s. n.)”[7] (reamintesc că apăruse și Operele imperfecte…). Aceasta cel puțin era opinia lui de atunci despre un volum recent…


[1] Nichita Stănescu, Fiziologia poeziei, op. cit., p. 572. [2] Cf. Idem, p. 598. [3] Ibidem.

[4] Antimetafizica, op. cit., p. 96-97.

[5] Nichita Stănescu, Fiziologia poeziei, op. cit., p. 572. [6] Ibidem. [7] Ibidem.

Reîntoarcere la Nichita [88]

În poemul Starea pe loc descoperim că îl preocupă în continuare justificarea faptului de a nu fi murit de tânăr.

Am întâlnit-o în Epilog la lumea veche (vol. O viziune a sentimentelor): „O, și nopțile nu mă uitam niciodată/ la cer,/ de teamă că m-aș putea prăbuși/ spre el,/ înfrigurat și singur,/ lăsând în urma mea lucrurile”

Am spus, mai sus[1], că „simțea…gravitația cerului, faptul că îi aparține mai degrabă lui decât pământului. Însă nu voia să moară nu din frică de moarte, ci din compătimire pentru lucrurile lumii, adică pentru lumea însăși”.

Acum consideră, aproape la fel, că:

Ar fi fost un păcat și-o rușine să zbor
Ar fi fost o trădare
să devin dintr-o dată ușor
Greul pământului
care e dragostea lui pentru mine
să-l schimb într-un gând, într-o înălțime
Dragostea acestui glob imens și greoi,
prin moarte
Dacă m-aș fi numărat în trei sau în doi
l-aș fi lăsat ca vita fără pășune
și ca lumina
fără de ochiul de rugăciune.

Mai sunt pentru că el mă este.

Dar ce lungă și sângeroasă poveste…

„Dacă m-aș fi numărat în trei sau în doi”, dacă m-aș fi numărat împreună cu Dumnezeu, „l-aș fi lăsat [pământul]/ ca vita fără pășune/ și ca lumina/ fără de ochiul de rugăciune”.

Se poate interpreta: l-aș fi lăsat fiindcă mă simt pe acest pământ ca vita fără pășune și ca lumina ochiului care nu are rugăciune sau ca lumina care nu întâlnește ochiul de rugăciune. Căci lumina sufletului paște din ochiul de rugăciune al inimii.

Sau: dacă aș fi murit mai devreme, aș fi lăsat pământul cum lași vita fără pășune. Dacă aș părăsi pământul, el ar rămâne fără lumina lui și fără ochiul de rugăciune al lui. Care este, desigur, poetul, așa cum se vede el pe sine, cum se definește în raport cu lumea.

Numai că această rămânere pe pământ s-a transformat într-o „lungă și sângeroasă poveste”. Și dacă „mai sunt”, este doar pentru că „el mă este”, doar pentru că Dumnezeu îl ține în viață.

Altădată, însă, și-ar dori să aibă greutatea necesară acestui zbor. Adică greutatea împlinirii vieții sale, care să îi permită să moară:

Îmi pun cuvântul pe gândire
și ea se rupe strigând și urlând.
O, de-aș avea o cât de câtă greutate
aș putea să zbor.

Îmi pun mâna pe pământ și el se crapă
și fug șobolanii din galerii gemând.
O, de-aș avea o cât de câtă greutate
aș putea să zbor.

Îmi pun sufletul în trup
și el mi se lungește la vale
suferind ca râul de munte
cu peștii smintiți în el.
O, de-aș avea o cât de câtă greutate
aș putea să zbor.

Mă așed în genunchi în fața ta
și ți se sfărâmă fața
de fărâmele genunchilor mei.
O, de-aș avea o cât de câtă greutate
aș putea să zbor.

Pun mâna pe șarpe
și el se face țărână.
Pun mâna pe șaua calului
și el se face pulbere.

Îți spun o singură vorbă
și tu curgi de sub ea
aidoma sângelui de sub cuțit.
O, de-aș avea o cât de câtă greutate
aș putea să zbor.

Strig, și păsările cad sub strigăt.
Plâng și sarea se cristalizează.
Încerc să stau;
secunda se rupe neagră.
O, de-aș avea o cât de câtă greutate
aș putea să zbor.

(Fiziologia unui sentiment)

Pe măsură ce trăiești, lucrurile lumii își pierd consistența. Dar, ca să poți muri, trebuie să ai consistență

„Născut pentru jumătatea de viață/ cea a barbarilor, cei pe jumătate născuți, – / la adăpostul acestui urlet continuu”, zice poetul, „încerc să am curaj să mă nasc pentru moarte” (Creionul plin de sânge).

Urletul este „al neputinței decât de cuvinte, –/ al clădirii cu oase pe dinlăuntru –/ iar nu cu oase dalbe pe dinafara dalbă /…/ placenta luminii…născând-o pe jumătate”.

Știind că „dragoste este ce sunt”, dar temându-se că „aceasta este predestinată morții”, de aceea se roagă: „însingurează-mă numai cu a iubi, iubire”, încât „să-mi moară numai felul/ îndrăgostirii”, nu și iubirea.

Observam altădată, cu justețe, că „Nichita nu se sfiește să scrie o poezie numai din ecouri ale propriei sale poezii combinate, uneori, cu elemente eterogene, fără ca poezia să fie [să devină] un colaj, ci [rămânând] un sentiment propriu, care are o culoare proprie, un sentiment semi-conștient și evanescent”[2].

Îmi mențin, totodată, și părerea că

„adevărata lui suferință a neîmplinirii transpare prea puțin din versuri, făcând loc unui plâns pentru nefericirea lumii, făcând din poezie o lacrimă pentru durerea tuturor – El știe plânsul altora/ și lacrima care li se cuvine [Contemplarea lumii din afara ei], cum spunea într-un poem din Epica magna.

Poemele lui sunt pentru încântarea noastră, dintr-un gest de umanitate, care l-a făcut disprețuit sau iubit.

În același timp, renunță să dea tristeții sale proporții epopeice, nu pentru că nu ar fi putut să scrie o poezie mare de esență elegiacă, ci pentru că a vrut să rămână în conștiința noastră cu o fotografie de tinerețe, de o angelitate jovială unică.

Nichita nu a vrut să mai schimbe acest autoportret romantic în versuri, căci aceste ultime volume nu modifică imaginea pe care și-o crease”[3].

Și cred că acesta e adevărul: ultimele volume nu îi modifică esențial crezul și autodefinirea poetică care ni l-au făcut cunoscut anterior pe Nichita.


[1] Sau aici:
http://www.teologiepentruazi.ro/2016/01/10/reintoarcere-la-nichita-5/.

[2] Gianina Maria-Cristina Picioruș, Nichita Stănescu. Fenomenul limbii poezești, op. cit., p. 131, cf.
http://www.teologiepentruazi.ro/2009/10/26/nichita-stanescu-fenomenul-limbii-poezesti/.

[3] Idem, p. 128.

Reîntoarcere la Nichita [87]

Și pentru că l-am menționat mai devreme pe Cantemir, reamintesc ceea ce spuneam altădată[1], anume că

„Nichita Stănescu s-ar fi putut inspira și  din «vatologhiia poeticească» concepută de Cantemir, scriind poeme în stilul afirmațiilor silogistice sau al definițiilor părut simple ale Istoriei ieroglifice, însă cu bătaie filosofică lungă:

«Pasire ieste Strutocamila,
pasire ieste;
și iarăși dzic:
pasire ieste Strutocamila,
dihaniia aceasta,
Strutocamila,
ieste pasire.
Pasirea aceasta
și dihaniia aceasta
ieste Strutocamilă».

Apoi iarășile
hotarăle loghicești
în sine înturna,
dzicând:

«Pasirea să oaă,
oaăle sint a pasirii.
Struțul să oaă,
oaă are Struțul.

Iată dară că pasire
ieste Struțul.»

Apoi iarăși ca dintâi,
numai într-altă formă
siloghizmul înturna:

«Pasirea are pene,
Strutocamila are pene.
Iată dară
că Strutocamila ieste pasire…».

Nichita redescoperă sau împrumută, așadar, stilul poetico-filosofic, sentențial-aforistic, pentru a caracteriza cuvintele:

Cuvintele, lașele,
ele singure se ucid pre[2] ele,
numai ele se pot nega
pe ele însele,
numai ele, neliniștitele,
se neagă tot timpul unele pe altele,
se ucid
numai înde ele, pentru dreptul
întâiului născut,
tot timpul și tot lucrul,
unele
pe altele.

Niciodată un copac
n-a ucis un copac, –
Niciodată o piatră
n-a depus împotriva pietrei
mărturie.

Numai numele copacului ucide
Numele copacului
Numai numele pietrei
Ucide, depunând mărturie
Despre numele pietrei…

(Împotriva cuvintelor, vol. Laus Ptolemaei)

«Ele înde ele» este o expresie pe care a folosit-o Cantemir, în DivanulCeriurile povestesc slava lui Dumnezeu (Psalm 18, sh. 1). Și eale înde eale, una pre alta, pre Dumnădzău făcătoriul și ziditoriul ei a cunoaște învață»[3]) și Eminescu în Scrisoarea IV (O, ascultă numa-ncoace,/ Cum la vorbă mii de valuri stau cu stelele proroace!/ Codrii negri aiurează și izvoarele-i albastre/ Povestesc ele-nde ele).

Probabil că lui Nichita nu i-a scăpat corespondența între Eminescu și Cantemir…

Însă aceeași strategie poetică, despre care vorbeam, o utilizează Nichita și pentru a defini…bărbatul:

Bărbatul este un animal indirect.
Gingaș sufletul lui
de neînțeles este.
Umbra unei frunze o ține în brațe,
frunza nu, frunza nu.
Fuga unui iepure o ține pe câmp,
iepurele nu, iepurele nu…

(A pierde tot ce se poate pierde, vol. Epica magna)”

Dar găsim, tot în acest volum, și un poem care se intitulează Învățăturile cuiva către fiul său, care nu reprezintă pastișarea Învățăturilor lui Neagoe Basarab, ci dimpotrivă, Nichita îi imită stilul (sfaturi sortate pe teme) pentru a înfățișa o adunare de sentințe și de învățături, la propriu, pe care poetul le lasă moștenire urmașului său în ale poeziei:

I

Dragule, caută și te însoțește ca să nu rămâi prea singur.
Vei vedea și tu, atunci când vei iubi, cine îți va fi soața,
așa cum arborele cel mare, pe timpul soarelui în toi,
vede care îi este umbra.

Pe timp de durere, lasă-te singur ție.
Și cerul se acoperă cu nori când plouă.
Numai când ninge, ninsoarea e umbra de la stele.
Dar atunci, dragule, e foarte frig și chiar ceea ce este
frumos vederii poate să țină loc de cămașă.

II

Dacă ți-e foame, caută să nu te mănânci pe tine însuți
în libera vedere a altora.
Pândește și tu sărbătorile.
Orice sărbătoare este masa pe care cel care a învins îl
mănâncă, în talgere de aur, pe cel învins.

Fii atent: tot ceea ce există are o sărbătoare a sa.
Iar tot ceea ce există aproape că nu are loc de ceea ce
există unde să se sărbătorească pe sine.

Fii cuviincios și vei fi invitat și tu la masă.
E bine să fii invitatul caprelor.
E și mai bine să fii invitatul cailor.
Dacă-ți este foame, și ești în stare să vorbești
cu dreptate și leneș, ai putea să fii invitatul pietrelor
la masa tăcerii de piatră.
Dar cel mai bine ar fi să poți să fii mosafirul
Zeului.

III

Dragule, dacă te oprește oricine altcineva din mersul
tău, sau din somnul tău, ca să te întrebe, cu un sărut
sau cu un urlet, cine ești, tu nu-i răspunde pentru că nu
știi cine ești și pentru că cel ce te întreabă în-
grozitoarea întrebare „cine ești?” te întreabă cu gând
ascuns ca să te piardă.
Te întreabă cu gând de batjocură și smintit că ai putea
să știi cine ești și să-i răspunzi cine ești;
și răspunzându-i cine ești tu, dragule, să-l faci pe
el să se prăpădească de un venin râzând și de o înălțime
străină.
Și în hohote, – cine ești, știindu-te, să nu mai poți să fii.
Deci taci din gură când nu ai ce spune!

IV

Stând pe lângă foc, de vei simți un oarecare lucru, un
fel de sorbitură că te mișcă și te trage din loc;
dacă te cade o încetinire de zile;
și dacă fierbințeala mare ți se arată ca și cum te-ai
vedea pe tine însuți de la o depărtare arsă;
dacă o spaimă moale cu coarne de melc te călătorește
cu dureroasă atingere prin mădularele trupului că ai
putea după somn, aidoma zilei de ieri, să te trezești
și mâine;
dacă tăierea și scoaterea mațelor mielului te doare
în pântecele tău numai gândind-o că se întâmplă;
dacă ruperea stelei în două și ruperea cifrei unu în șapte
îți străbat creierul cu sfâșietoare lumină;
dacă taina sfântă a trădării te cumpără
pe un ochi triunghiular în frunte;
dacă limbii tale i se face gust de Făt-Frumos
cu jugulara ruptă;
dacă nu-ți smulgi ochii tu însuți înfiorat de vedere;
dacă nu-ți astupi urechile cu două stele;
dacă refuzi jertfa de un miros plăcut,
dragule,
lasă-te prădat de melancolie
și lasă-te
jefuit de tristețe.
Stai tu melancolic, dragule,
stai tu melancolic.
Melancolia nu se petrece și nu se mișcă,
melancolia se stă.
Stai tu.

V

Ce n-am făcut eu, măcar tu să faci.
Ce am trăit eu, – prea mult este
așa că-ți ajunge și ție
să ai de dat
în stânga și în dreapta.

Nu mă întreba pentru că nu știu să-ți spun
nimic despre stânga soarelui
și nimic despre dreapta lunii.

Dragule, așează-te și tu cum poți mai bine
cu spinarea pe o oră mai fericită.
Ce crezi tu că ți-e dreapta?
Dacă ești în stare să-i poruncești
ea chiar îți va fi dreapta.
Stânga, pe dânsa, trebuie numai să o iubești.
Ea ești chiar tu și dacă o iubești
te va sluji ca o roabă.

VI

Despre fericire, dragule, nu pot să-ți spun decât
foarte puține cuvinte,
bunăoară:
cel mai miraculos fapt al existenței
este faptul că este.
De aceea,
dorința fierbinte de a fi fericit
este legitimă și miraculoasă.

Ar fi absurd ca existența să fie absurdă.
Caută, dragule, să fii fericit
cât timp ești tu de față,
cât timp vei avea față;
ferește-te vreodată să porți mască;
nenorocul te recunoaște
chiar înainte de a te naște.

VII

Dormi cât mai puțin cu putință,
visează cât mai mult cu putință.

VIII

Ceea ce există, este.
Frumos lucește masculul
din neputința de a naște.
Dacă nu poți luci, dragule, cântă.
Dacă nu poți cânta, dragule,
varsă sânge.
De născut, dragule, naște numai cosmosul.
Caută și fă rost de scutece, dragule!

IX

Nu te grăbi să alergi.
Stai locului!
Chiar și miezul fierului
curge leneș prin lăuntrul fierului.

Uită-te la fier și aseamănă-te lui.

X

Și acum, dragule, am să te învăț
ce trebuie să faci
când n-ai să mai poți să fii.

Spală-te și curățește-te!
Păsării Phoenix nu-i plac
hoiturile și murdăriile!

Dragule, nu mă uita
ca să nu te uite,
la rândul tău, alții.

Dragule, lasă măcar un cuvânt de-al tău
să-mi fie lespede.

Spune, când spui sunt,
cu gândul dus la mine.

Eu te-am născut pe tine, dragule.
Renaște-mă tu.

Încă din primele secole creștine, străvechiul mit al păsării Phoenix a fost reconvertit în simbol al învierii.

Acest testament poetic este scris pentru cel care trebuia să-i fie urmaș în cele ale poeziei, spirit afin și congenial. El credea cu tărie că va avea un astfel de succesor. Undeva, i-a și schițat portretul…


[1] Aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2013/02/26/posteritatea-literara-a-lui-dimitrie-cantemir-3/.

Articolul acesta a intrat, revăzut și adăugit, în cartea mea, Studii literare, vol. I, Teologie pentru azi, București, 2014, p. 209-235, cfhttp://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/29/studii-literare-vol-1/.

[2] A se remarca inclusiv aceste „pre” arhaic, în loc de „pe”, care ne îndreptățește bănuiala.

[3] Dimitrie Cantemir, Divanul sau Gâlceava înțeleptului cu lumea sau Giudețul sufletului cu trupul, Ed. Minerva, București, 1990, p. 71.

Reîntoarcere la Nichita [86]

În poemul Metamorfozele, există două aserțiuni esențiale care se repetă ca un laitmotiv:

Nu există decât o singură viață mare
la care noi participăm.
Nu există decât o singură viață mare
restul, nu suntem. /…/

Nu există decât o viață mare,
o singură viață mare la care noi participăm.
Moartea e starea de dinainte de a te naște.
Nu există decât o singură viață mare.
O trăiesc născuții
unul câte unul. /…/

Nu există decât o singură viață mare,
la care noi, călătorule, participăm. /…/

Moartea e starea de dinainte de a te naște /…/
Există o singură viață mare
la care noi participăm. /…/

Există o singură viață mare,
chiar și cifra unu face parte din ea. /…/

Există o singură viață mare
la care noi participăm. /…/
Moartea e starea de dinainte
de a te naște…

E o credință întru totul ortodoxă. Noi nu suntem morți decât…înainte de a ne naște. Dumnezeu ne scoate din moartea neființei, ne aduce la viață și, după ce ne naștem, nu mai putem muri niciodată.

Da, murim cu trupul (motiv pentru care, într-un alt poem, Nichita va spune: „a te naște e o condamnare la moarte” Cele patru coerențe fundamentale, vol. Operele imperfecte), putem muri și cu sufletul, prin păcat, din voința noastră liberă, dar nu mai murim niciodată în sensul întoarcerii în neființă.

De aceea, „moartea e starea de dinainte de a te naște,/ îmi spuse cadavrul”.

Niciodată nu ne vom întoarce în neființă, pentru că suntem ființe raționale, zidite după chipul lui Dumnezeu, ca să participăm la viața lui Dumnezeu.

„Există o singură viață mare/ la care noi participăm”: viața dumnezeiască. Dumnezeu ne-a dat existența ca să participăm, împreună cu Îngerii, la viața sfântă și dumnezeiască și veșnică.

Ne naștem pe acest pământ ca să trăim cu Dumnezeu în veșnicie, o singură viață mare. Însă noi putem alege și moartea cea sufletească, prin care să murim veșnic, fără să încetăm vreodată de a mai fi.

Dar acest poem, Metamorfozele, „filosofează” și despre firea omului care poate asuma iubitor tot ce există (e o temă veche, de asemenea, în poezia lui Nichita, pe care am sesizat-o și comentat-o în Elegii):

Ca să nu mă sfărâm asuprit de mirare, –
de mirarea de a fi,
mai întâi am fost lăsat să fiu șarpe
cu pielea solzoasă și gri.
Și cu toate amintirile de șarpe…
Ca și cum aș fi fost șarpe dintotdeauna.

/…/

Deodată, la Pol, am fost urs.
Și memoria urșilor mi s-a dat
ca să mi se pară firească starea de urs. /…/
Îi spun totul fără să știu că îi spun ceva.
Ca într-un leagăn eu port în creierul meu
și clatin
ideile lui și pofta de a ști.
Toți mă socotesc străin
pe această zăpadă!
Numai el nu mă socotește străin
și de aceea află.

/…/

Ca să suport să fiu și ca să nu mă speriu
că sunt, –
trezindu-mă leu, memoria leilor mi s-a dat.
– Nu cunosc un animal mai blând decât leul,
îmi spuse leul,
noi nu mâncăm decât atuncea când
ne este foame.

/…/

Nu există decât o singură viață mare,
la care noi, călătorule, participăm.
– Da, zise melcul cel cu două coarne.
Da, zise el /…/ să populăm realul.

/…/

…mi s-a dat memoria arborilor /…/
ca să suport să fiu lemn
fără să ard dintr-un gând.

– Ca un pom cu ramuri, istoria
să ne ia de fiecare dată de la început /…/
ca fiecare în parte să-și joace
rolul principal și verzos
cu desăvârșire!…

/…/

Și ca să nu mă fac nisip, de mirare,
piatră fiind
memoria pietrelor mi s-a dat.

Se observă lesne că schimbările acestea nu sunt metamorfoze în sens virgilian (deși motoul poemului e din Suetonius, iar critica noastră, cum e cu ochii numai spre antichitatea păgână, ar putea lesne să rămână cantonată acolo).

Fiecare om este o frunză în pomul cu ramuri al umanității, care trebuie „să-și joace/ rolul principal și verzos”.

Pomul acesta l-am întâlnit și în poezia lui Eminescu: „Oricât de veșted ar și fi/ La vară-n floare-i pomul/ Când omul prinde-a-mbătrâni/ Rentinerește omul. /…/ Dar val de mare, val de lac/ Dară păduri sau neamuri/ Pe orice frunză de copac/ Vezi un copac cu ramuri/ Și-orice menire e-n zădar/ Natura altfel leagă/ În orice ghindă de stejar/ E o pădure-ntreagă. /…/ Și adevăru-l vei spori/ Și tu de-i recunoaște/ Că toți se nasc spre a muri/ Și mor spre a se naște” (variantă a Luceafărului)[1];

„În zădar și timpi și stele/ Ne-ar părea lunecătoare,/ Sunt ca frunze toate cele/ Din copacul ce nu moare” (variantă a Glossei)[2].

Însă metafora umanității ca un pom în care fiecare om e o frunză este scripturală.

În Biblia 1688, ea este exprimată astfel: „Tot trupul ca haina să [în]vecheaște, pentru că făgăduința e de veac cu moarte a muri. Ca frunza ce înverzeaște pre copaciu des, unele [frunze] oboară [cad] și altele răsare. Așa e rodul trupului și al sângelui, una săvârșaște [moare] și alta naște[3]” (Înțel. lui Iis. Sir. 14, 17-18).

În Biblia 1914: „Tot trupul ca o haină se învechește, că legătură [lege] din veac este cu moarte a muri. Ca frunzele cele ce înverzesc în copac des, unele cad, altele răsar. Așa este rodul trupului și al sângelui, unul moare și altul se naște”.

În Biblia 1939, exprimarea e perifrastică: „Orice făptură se învechește ca un veșmânt, căci aceasta este sentința cea din veac: cu moarte vei muri! Precum frunzele ce cresc pe copacul plin de frunze, unele se scutură, altele nasc la loc, tot așa este cu neamurile cărnii și ale sângelui: unul moare și altul se naște”.

Și aceasta este o dovadă în plus că la Eminescu nu e vorba de metempsihoză sau reîncarnare, în filosofia poemelor Luceafărul și Glossă.

În mod evident, însă, Nichita s-a păstrat aproape (cognitiv și expresiv) de izvorul biblic: „Ca un pom cu ramuri, istoria/ să ne ia de fiecare dată de la început /…/ ca fiecare în parte să-și joace/ rolul principal și verzos/ cu desăvârșire!”.

…Ceea ce omul împrumută sau are în comun cu alte forme de viață din această lume sunt elemente de caracter. Iar aici Nichita vorbește despre elemente pozitive, pe care și le-a asumat el însuși: înțelepciunea șarpelui, „ideile și pofta de a ști” ale ursului polar, ale celui ce este singur și străin pe zăpadă, blândețea leului care își respectă firea și nu trece de hotarele ei, răbdarea melcului de a călători prin viață și determinarea lui de a popula realul (simbolul melcului și-l alesese și Sfântul Antim Ivireanul), umbrirea arborelui și tăria lemnului, persistența pietrei.

Descoperind aceste puncte comune cu alte făpturi, „nu mă sfărâm asuprit de mirare” în fața minunii care este viața, în fața miracolului de a fi.

Astfel de comparații caracterologice le-am mai întâlnit, în literatura noastră. Și anume în Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir. Ilustrativă este „metamorfozarea” caracterologică a Monocheroleopardalisului, care, însă, nu este o preschimbare propriu-zisă, ci o acumulare treptată de calități, ca și în situația poemului nichitian de față[4].

Nichita ne lămurește treptat cu privire la sensul metamorfozelor sale:

– Mișcarea naște timp!
Cel care stă, nu este.
Cel care mișcă, are trecut.
Cel care arde luminează.
Cel care s-a stins, este orb.

Adevărat! Cel care are candela sufletului aprinsă, luminează, cel care arde în viața sa, care suferă și se consumă, luminează. Cel care și-a stins candela duhului, cea de la Duhul Sfânt, acela este orb. Căci „între zero și unu, între nimic și punct arde duhul” (Un om de cal).

Există o singură viață mare,
chiar și cifra unu face parte din ea.

Călător sunt prin viață;
egal sunt cu tot ceea ce este, –
de la pește la pasăre,
de la iarbă la zarzăre,
de la capră la iepure, –
toate aceste le sunt, clipă de clipă.
Fiecare-n alt timp,
și fiecare, fiind dăruit cu toată memoria
cuviincioasă a celui care se mișcă.

Motivul călătoriei prin viață e unul religios ortodox. Din literatura noastră veche până la Eminescu cunoaște o amplă dezvoltare, iar în cărțile mele l-am scos în evidență și l-am comentat atent.

Ceea ce sugerează Nichita este existența unor relații subterane de legătură între toate cele ce există, pe care Dumnezeu le-a pus în făpturile Sale, pentru ca ele să poată să coexiste. Un fel de „conștiință de sine”, mai mult sau mai puțin amplă și lucidă (lucidă numai în cazul omului), în funcție de specie, care se definește pe sine în măsura în care se oglindește în tot ce există.

Astfel, toate lucrurile există în lume concatenate, iar transferul (prin recunoaștere) de calități face ca fiecare lucru să poată avea memoria celorlalte, deși nu la propriu, ci prin experiență.

O văd trecând dureroasă, adunată între umerii ei.
Împodobită de înfrângeri ca de un curcubeu
și urmată de-a pururi de sufletul meu
ca de un tren fără șine.
Târâș îl ține de mână
pe Ion,
fiul ei
cel alb și bine mirositor,
cel înnebunit de răsfăț,
singurul ei sprijin,
bastonul ei de nervi, de carne și de oase.

O văd o vreme și după aceea orbesc.

Fragmentul acesta poetic pare cumva independent de restul poemului, inserat ca un episod de viață, colateral și totuși fundamental, în istoria lumii în care „mișcarea naște timp”.

Metafora fiului ca un baston de nervi, de carne și de oase al mamei pare modernă, dar nu e, la origine. Ca și Arghezi înaintea lui, Nichita convertește uneori imagini vechi, religioase, în metafore poetice moderne până la a nu li se mai discerne câtuși de puțin originea.

Copiii care cresc și devin toiag al bătrâneților pentru părinții lor reprezintă o veche expresie religioasă.

Plângându-și fiul mort, Neagoe Basarab se adresează lui ca celui ce „erai stâlparea mea cea înflorită”[5] (imaginea e puțin diferită, dar sensul este convergent).

Dar și Maica Domnului este numită, în slujbe, „celor neputincioși acoperământ și sprijinire, toiag bătrâneților[6].

Se mai pot aduce și alte exemple, dar nu am stat să caut mai mult.

Există o singură viață mare
la care noi participăm.
Numai eu, străinul, –
Cristofor Columb prin iepuri,
Magellan prin frunze
și Nansen prin pietre,
fiind toate acestea, –
ca să nu mă suprim de mirare
amintirea lor mi se dăruie pentru totdeauna
ca și cum ar fi a mea.

Sunt pasăre cu patru aripi,
cămilă fără cocoașă,
cer cu doi sori, –
și nor care plouă pe mare…
Corabie scufundată în aer,
fluture înțepat de o privire
și frumos ca și cum aș fi mort.

Moartea e starea de dinainte
de a te naște…

„Sunt /…/ cer cu doi sori”: cer al sufletului cu cei doi sori ai ochilor…


[1] Cf. M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, op. cit., p. 382-389.

[2] Cf. M. Eminescu, Opere, III, ed. Perpessicius, p. 111.

[3] A se vedea și articolul meu de aici:
http://www.teologiepentruazi.ro/2016/08/27/unul-moare-altul-naste-1/.

[4] A se vedea cartea mea, Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir, vol. 2. 2, Teologie pentru azi, București, 2015, p. 80-84, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2015/07/07/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-vol-2-2/.

[5] Învățăturile lui Neagoe Basarab…, op. cit., p. 239.

[6] Paraclisul Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, în Ceaslov, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1993, p. 582.

Reîntoarcere la Nichita [85]

„Strig:/ Nu ochiul trebuie deschis,/ ci vederea./ Strig:/ nu urechea trebuie ciulită, – / muzica lumii folosește urechile/ cum cel care a băut/ zidul sau trunchiul copacului”.

Ochii îi avem totdeauna deschiși, când suntem treji, dar nu ochii fizici sunt cei pe care trebuie să îi avem neapărat deschiși pentru a vedea lucrurile spirituale, ci pe cei sufletești, vederea inimii, cum se spune în spiritualitatea ortodoxă isihastă – în Nod 12 (vol. Noduri și semne): „Ce-i ochiul ăla, care l-ai deschis pe piept,/ privești cu el spre roșu de e atât de roșu?”.

La fel, „nu urechea trebuie ciulită”, ci auzul, auzul interior al inimii.

„Mă ridic și spun:/ dacă poți, uită și nu-ți mai aduce aminte nimic/ decât numai întâmplările tale și atât,/ nu-ți aduce nimic, mai ales legea uită-o”. Legea timpului, legea morții…

„Miră-te de tot ce ți se întâmplă,/ miră-te de tot ce vezi,/ atâta timp cât ai să te miri/ ești salvat”. Pentru că atâta timp cât te miri, ești ca acela pentru care „fiece mirare e un nume” (Cântec II, vol. O viziune a sentimentelor).

„Ce mirare că sunt” (Cântec I, ibidem) spunea poetul atunci când și-a deschis vederea, atunci când „întâiul ochi ce l-am deschis pe lume/ s-a redeschis deodată spre zenit”, dăruindu-i „o cunoaștere aidoma cunoașterii dintâi” (Cântec II).

„Amintirea te-a părăsit/ și nimic din începuturile lumii nu te mai/ cercetează./ Ține-ți minte numai propriile tale întâmplări/ căci te-ai spulbera mai repede decât însuși gândul spulberării dacă ți-ai aduce aminte./ Moartea este prima amintire,/ și cea mai veche./ Amintirea lui nimic/ amintirea lui nimeni/ amintirea lui zero”.

Moartea este prima amintire și cea mai veche pentru poet, pentru că primele lui amintiri, din copilărie, sunt legate de moarte, de moartea care secera oameni și animale în timpul războiului.

Aici însă e o problemă mai complicată. Pentru că acestui element de biografie personală i se adaugă un înțeles metafizic. E vorba aici de moartea de dinainte de viață. După cum a spus într-un alt poem: „Capul mi s-a umplut de un miros,/ oasele, pe dinlăuntru/ mi s-au umplut de un miros/ de moarte/ mai veche decât viața” (Amintiri de când eram piatră).

E vorba, deci, de o moarte mai veche decât viața. Mai veche decât viața noastră și de care ne înfricoșăm când ne apropiem de ea, pentru că de ea nu ne aducem aminte nimic, ea e „amintirea lui nimic/ amintirea lui nimeni/ amintirea lui zero”.

Este moartea de dinainte de naștere, de nașterea noastră, pe care o menționează în unele poeme din acest volum: Metamorfozele („moartea e starea de dinainte de a te naște”), Rosinanta („Secunda ocupa totul /…/ nemailăsând nimic morții/ și nemailăsând nimic/ morții cea de dinainte de naștere”).

Și, în fața morții pe care o simte că nu e departe, poetul începe să se zbuciume și să se simtă părăsit de Dumnezeu: „nimic din începuturile lumii nu te mai/ cercetează”.

„Ea e memoria./ Dar se șterge, se acoperă/ cu sânge/ cu miros de carne arsă/ cu mirarea sângelui, numită groază/ cu sunetul de nisip de clepsidră/ al ruperii osului”. Memoria morții se șterge cu viața ta, cu durerile și suferințele vieții tale.

„Atât îți zic, miră-te,/ atât îți zic, urlă de durere./ Cine strigă și cine zbiară, cine urlă/ și cine se vaită,/ cine se-ngroapă în miros și în putoare și în/ dampf, în miazmă,/ cine plânge/ și cine se sărează,/ cine să amărăște/ și cine se zguduie și se hohotește și se zbate,/ cine se jupoaie, se rupe, se smulge/ acela nu-și mai aduce aminte de nimic/ acela nu are memorie,/ e ocolit de lege,/ este”.

Acela este, care suferă și se zbuciumă în această viață. Acela nu își va mai aduce aminte de moarte și de chinurile lui în veșnicie, „e ocolit de lege”, de legea morții pentru păcat. Cine învață să sufere, acela este, va rămâne viu.

„Între mine și tine/ numai cuvântul, acest organ fioros/ și comun amândurora,/ este. // Să-l rupem pentru liniște/ să-l rupem pentru liniște;/ lasă-mă înspre tine/ lasă-te înspre sinea sa/ de care ești legat/ cu un organ fioros/ și rupe-l! // Să treacă o pasăre printre noi doi./ Ba nu, trece o pasăre deasupra mea./ E liniște, e o tăcere/ în care se aud cifrele”.

E o liniște, o tăcere în care se aud tainele lumii, încifrate în lucruri.

„Aripile ei mari și mov/ ca de mâl transparent/ abia se înclină/ sprijinindu-se pe stâlpii aerului./ Ba nu, eu mă clatin atârnând/ de capătul privirii mele/ ca un spânzurat de frânghie./ Ba nu, trece o pasăre magnetică,/ leneșă, statică/ În liniște, când dă din aripi/ parcă se deschid ferestre./ Ba nu, se aud cum se deschid ferestre/ de parcă o pasăre moale/ ar zbura leneșă./ Ba nu, se deschid ferestre și o pasăre/ Ba nu, aripa păsării parcă deschide ferestre. // E liniște, trece o pasăre/ de parcă ar deschide ferestre,/ aripile ei sunt/ ferestre. // Da”.

În tăcerea pe care o aude poetul trece o pasăre care deschide cu aripile ei ferestre către…adevărata liniște. Pentru că „încă nu pot să înalț un imn liniștei/ pe care mi-o doresc și de care mi-este foame” (O confesiune).

Aceasta, pe care o simte Nichita, este acea liniște sau tăcere „în care se aud cifrele”. Care nu e deplină. E nevoie de o pasăre care să deschidă ferestrele.

Această liniște sau tăcere este înrudită cu liniștea lui Lucian Blaga, cea în care se presimte moartea: în care „ascult cum crește-n trupul tău sicriul,/ sicriul meu,/ cu fiecare clipă care trece,/ gorunule din margine de codru” (Gorunul), în care „golul mormântului/ îmi sună în urechi ca o talangă de lut” (Călugărul bătrân îmi șoptește din prag) sau în care se aude „ciuta călcând prin moarte” (În marea trecere) etc. E liniștea în care „se liniștesc păsări, sânge, țară” (Somn).

Această liniște începe să o experimenteze și Nichita, fapt ce se vede mai limpede în alt poem, dintr-un volum viitor: „Se liniștiseră copacii și zâmbeau/ și surâdeau spre mine,/ iar eu știam: în curând/ ei or să moară./ Se liniștise vrabia din gând/ și-mi ciugulea cuvintele din palmă/ și eu știam: în curând/ ea o să moară./ Se liniștise calul de o șa,/ iar muntele se liniștise tot de vulturi/ neliniștit stăteam/ ca să-i îngrop în gânduri/ și mi-era frică și nu surâdeam” (Prin tunelul oranj (V), vol. Noduri și semne).

Amândoi poeții sunt neliniștiți în fața morții, dar îngroparea în gânduri îi e specifică lui Nichita. Ba chiar el îi dă o replică lui Blaga: „Eu construiesc misterul/ nu îl admir[1] /…/ Mai liniștiți decât în toată viața noastră/ culoare fi-vom și albastră” (Defăimarea răului, vol. Epica magna).

Însă Nichita e cuprins de zbucium la gândul morții. Și lucrul acesta se observă cu claritate în aceste ultime volume. Un vers, din poemul pe care l-am comentat mai sus, sună astfel: „nimic din începuturile lumii nu te mai/ cercetează”. Adică: Dumnezeu nu ne mai cercetează.

Sau, cum va zice în alt poem: „Ce deșertăciune și ce inutilitate, vederea./ Ea contemplă numai ceea ce este condamnat la moarte [adică ceea ce e născut]./ Cuvântul ne-ar salva, poate, dar,/ el e dumnezeu, și/ de la începuturi nu se mai întruchipează/ în făpturile cele vii. // Gustul morții l-a scuipat dumnezeu de pe limba sa/ în făptura vieții” (Cele patru coerențe fundamentale, vol. Operele imperfecte).

Îl vedem pe poet panicat și îngrozit de gândul morții, dar și de acela că ar putea fi părăsit de Dumnezeu. Nichita trăiește sentimentul înfricoșării de moarte, ca altădată Blaga sau Arghezi, ba chiar este nemulțumit, ca și aceia, că Dumnezeu nu (i) Se revelează în această lume:

„Absență murdară și așteptare/ disperată./ În lipsa ta s-au născut/ cifrele[2] și zeii. /…/ De când tu nu ești [de când nu Te mai arăți nouă pe pământ],/ piatra a dat lumină./ Mișcare a dat piatra/ de când nu ești. /…/ Fluviul a rămas gravid de pești,/ aerul greu de păsări./ De când nu ești./ De când nu mai ești” (Cântec III, vol. Epica magna);

„Cei care-și mai aminteau de trupul zeului [care L-au văzut pe Hristos],/ au murit fără să lase mărturie/ decât locul plin de dale de piatră/ de unde petreceau privindu-l. /…/ Plânsul și răcnetul, durerea și urletul,/ din pricina mutării cerului,/ nu mai au nici direcție și nici înțeles” (Amurgul credinței, vol. Operele imperfecte).

Poetul trăiește o agonie mai înainte de moarte, e chinuit de teamă, care e cu atât mai mare cu cât nu Îl află pe Dumnezeu în apropierea sa imediată, în mod intim:

„Se urâțise trupul gândit/ cuvintele erau spuse într-o limbă străveche și barbară./ A trăi, devenise am trăit, –/ începuse ceva din sinea mea să moară. // O pată de umbră m-a traversat;/ era numai de la un vultur în zbor/ ce-ntrerupea minunat/ locul în care m-am născut,/ de cel în care o să mor. // Cine te-a plâns cu ochiul lui pe tine soare,/ lacrimă arzătoare?” (Cântec II, vol. Epica magna).

Dar soarele e lacrima lui Hristos în poezia lui Blaga: „Soarele, lacrima Domnului,/ cade în mările somnului” (Asfințit marin, un poem despre (pre)sentimentul morții, de asemenea, ca multe altele în lirica lui Blaga).

Așa încât „Cine te-a plâns cu ochiul lui pe tine soare,/ lacrimă arzătoare?” înseamnă, de fapt: unde ești, Doamne?

În fața morții presimțite, pe Nichita îl cuprinde spaima de o „singurătate a singurătății” (Hieroglifa, vol. Epica magna). „O eli eli lama sabahtami,/ o eli, eli!”, va striga în Nod 11.

Însă aceste momente de zguduire nu se permanentizează.


[1] Aluzie la: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ și nu ucid/ cu mintea tainele /…/ și tot ce-i nențeles/ se schimbă-n nențelesuri și mai mari” (Eu nu strivesc corola de minuni a lumii).

Cineva (nu mai știu cine) făcea observația că Nichita a fost influențat de Bacovia, Ion Barbu, Arghezi, dar nu și de Lucian Blaga. Pe care, într-adevăr, Nichita Stănescu nu l-a pomenit în disertațiile sale teoretice și critice despre poezie. De aceea, e o surpriză să vedem apărând acum și înmulțindu-se, în aceste ultime volume, aluziile la poezia lui Blaga. Ba chiar făcându-se simțită influența acestuia în ce privește sentimentul înaintea morții și durerea că Dumnezeu nu umblă pe pământ și toate ale lumii se destramă.

[2] Ar putea fi acele cifre despre care vorbea Eminescu: „Cu-a tale lumi, cu mii și mii de stele,/ O, cer, tu astăzi cifre mă înveți” (O,-nțelepciune, ai aripi de ceară!).

Reîntoarcere la Nichita [84]

În poemul Anatomia, fiziologia și spiritul, Nichita regăsește exprimarea aforistică și postularea aporiilor, prin care a dezvoltat acel stil personal care l-a făcut cunoscut și apreciat.

„Ia-mi creierul/ în mâinile tale moi/ și învelește-mi-l/ cu osul luminii”: pentru că adevărata gândire izvorăște din creierul învelit cu osul luminii, cu lumina care pare că nu are consistență, care care are toată consistența, aceea a spiritului și a veșniciei.

În plină epocă socialistă, în care se impunea ateismul cel mai acerb și în care omul avea numai anatomie și fiziologie, Nichita îndrăznește să vorbească și despre…spirit. Despre sufletul spiritual al omului, despre care era interzis să vorbești sau a cărui existență era interzis să o afirmi.

Iar ceea ce caută sufletul spiritual al omului este Izvorul lui, pe Creatorul care l-a făcut astfel și pe Care caută să-L cunoască și să-L înțeleagă:

„Prima mărime peste zero este infinitul,/ peste nimic, – / totul”.

La început a existat numai infinitul/ veșnicia/ totul și nimicul/ zero. Adică Dumnezeu și nimicul, fără ca nimicul să fie ceva anume. Există din veci numai Dumnezeu și, în afară de El, nu exista nimic mai înainte de a fi adusă întru existență lumea.

„Desigur, pentru recea întemeiere a furnicii/ eu sunt zeu cu putere/ vai, numai de moarte”.

Pentru furnică, omul e un zeu, dar care nu îi poate da decât moartea. E un uriaș cu putere de „zeu” pentru ea, dar care, și el, este o creatură a lui Dumnezeu. Și, fiind și el o creatură, nu poate să creeze sau să dea viață, decât să ia viața altor creaturi mai mici sau mai puțin inteligente decât el.

„Desigur, eu mă pot închipui furnică/ pentru zeul meu/ pe care totuși mi-l pot imagina prin mântuire”.

În Memento mori, Eminescu era cugetând aceste versuri: Eu, un om de Te-aș cunoaște, chiar să mor mi-ar părea bine./ Dar să știu – semeni furnicei ce cutează-a Te gândi? // Cine-a pus [dacă nu Tu] aste semințe, ce-arunc ramure de raze,/ Într-a chaosului câmpuri, printre veacuri numeroase,/ Ramuri ce purced cu toate dintr-o inimă de om?/ A pus gânduri uriașe într-o țeastă de furnică,/ O voință-atât de mare-ntr-o putere-atât de mică,/ Grămădind nemărginirea în sclipitu-unui atom”.

Nichita ne spune că își poate imagina zeul prin mântuire. Ceea ce înseamnă că Îl poate cunoaște pe Dumnezeu prin mântuire, adică dacă se mântuiește, pentru că Dumnezeu, întrupându-Se pentru furnica numită om, i-a dat această posibilitate.

Însă poetul se exprimă tainic și aluziv și inserează oarecum această strofă între altele care au alt sens. Pentru că el continuă astfel:

„Desigur, și zeul meu își are zeul lui. // Cum or fi fiind zeii zeilor/ și câtă despărțire de neființă/ va fi fiind între zeul zeilor zeilor/ și zeu // între zeu și furnică/ și furnica zeul cui va fi fiind ea/ și zeul zeilor cărora/ va fi fiind ea”.

Aici continuă ceea ce afirmase atunci când spusese că el este „zeu” pentru furnică. Pentru că vorbește despre instituirea unor ierarhii creaturale, în care unele creaturi par zei pentru altele.

Însă „câtă despărțire de neființă/ va fi fiind între zeul zeilor zeilor/ și zeu”: câtă diferență este între Ființa care este din veșnicie și „zeul” care nu este decât o creație a Ei, care este adus la ființă din neființă!

„Toată mărturia e de față”, zice poetul, iar aceasta devine un leitmotiv al poemului. „Toată mărturia e de față” pentru că întreg universul și toată alcătuirea lui și a ființelor și lucrurilor care îl compun mărturisesc despre Creatorul lor al tuturor, despre „zeul zeilor zeilor”, despre Dumnezeu care „este mai presus decât toți dumnezeii” (Ps. 95, 4, Biblia 1914). Sfinții Părinți, folosind o imagine poetică, obișnuiau să spună că avem nor de mărturii

„Stăm pe un cap de zeu fără să știm”, pe pământul care e ca un cap de zeu. „Mâncăm legea timpului” care „necitită, ea poate fi mâncată”. De asemenea, „imaginea întregului /…/ necitită, ea rămâne doar prilejul,/ trist,/ al ruperii copitei unui cal/ scăpată în ea”. Pentru că, pentru oamenii care nu citesc imaginea întregului, totul este de mâncare.

E o idee pe care Nichita a pronunțat-o anterior, în volumul de față, în poemul Clipa cea repede (pe care eu l-am comentat ceva mai devreme[1], în relație cu Lecția de citire[2], din vol. Măreția frigului): S-a pus la îndoială piatra/ ca vorbire. // Au zis de fluture că este/ o respirare, – // de cartof, de porumb și de prună,/ strigăt de nefiind, – // La fel de porc, de capră și de lună,/ un fel de mestecând. // Ei n-au știut nici să citească/ leul în alergare,/ că literă preeste și zeiască. // N-au descifrat câmpia mare,/ marea cea mare,/ viața prea singura/ ce ni s-a dat…”.

Și, după cum anterior ne spusese că Scriere este totul./ Peștele e literă/ în alfabetul mării./ O frază sunt păsările-n zbor. // Totul e scriere./ Totul este de citit./ Piatra poate fi citită, – / Iar norii ne spun o poveste” (Lecția de citire), acum adaugă: „E literă scrisă de jur împrejur/ cum aerul de jur împrejurul globului,/ cum carnea de zeamă a piersicii/ de jur împrejurul sâmburelui creieros”.

Dacă sâmburele e creierul fructului, înseamnă că creierul uman e…sâmburele lui, mintea e sâmburele din care răsare și crește pomul gândirii, cugetarea.

Sau, în idiom eminescian: „Cine-a pus [dacă nu Tu] aste semințe, ce-arunc ramure de raze,/ Într-a chaosului câmpuri, printre veacuri numeroase,/ Ramuri ce purced cu toate dintr-o inimă de om?/ A pus gânduri uriașe într-o țeastă de furnică,/ O voință-atât de mare-ntr-o putere-atât de mică,/ Grămădind nemărginirea în sclipitu-unui atom”...

„Toată mărturia e de față”, zice Nichita. Dar, pentru a vedea toată această mărturie, tot acest nor de mărturii care ne înconjoară, pentru a putea citi toată această mărturie din univers, din fiecare ființă și lucru al universului, cât și din „imaginea întregului” sau din „legea timpului”, „ar trebui nu ochi rotund,/ ci vederea ca oul”.

Vederea ca oul este vederea care vede lumea nu rotundă, ci aceea care o îmbrățișează în oul din care ea trebuie să se nască[3]. Este vederea ingenuă, care vede lumea născândă, atunci când lumile-ți încep la căpătâi,/ și-ți bat în văz și în auz, anume,/ și mâna-ntinsă simte o dimensiune,/ și fiece mirare e un nume” (Cântec II, vol. O viziune a sentimentelor). Ar trebui deci acestă vedere, care este concomitent citire/ cunoaștere/ înțelegere.

„E literă scrisă de jur împrejur /…/ Acolo, în locul de unde,/ deodată, se vede totul,/ când/ a vedea nici nu mai înseamnă/ a vedea”. Înseamnă: a cunoaște.

„Aleph! Iată punctul din care/ se vede sensul întregului, ca și cum/ sensul ar fi însuși întregul. // Aleph! Iată ochiul; acum/ abia dacă se mai zărește”… (Aleph la puterea Aleph, vol. Laus Ptolemaei).

Aleph, Dumnezeu, începutul: „iată ochiul”! „Deodată văzum ochiul triunghiular,/ toți și singur”.

„Aleph la puterea Aleph/ nu e cu putință”, pentru că ceva mai mare decât Dumnezeu nu e cu putință.

Ca să vezi, trebuie să vezi cu ochii iubirii lui Dumnezeu, trebuie ca El să-ți dea vederea Sa.

Omul căzut din Paradis nu mai are vederea dintâi: „Trupul este făcut să fie mic. // Sarcina ochiului e să vadă linia./ Cifra e făcută să fie/ lipită de micime, pe neființă./ Dar, vai, nu există mic,/ nici micime nu este./ A fi mic, a fi număr,/ a avea ochi/ e numai o prăbușire din infinit./ Un infinit care cade din infinit”.

Omul e „un infinit care cade din infinit”, întrucât a fost creat să fie veșnic și veșnic cu Dumnezeu. Omul care a căzut din Rai a căpătat vederi plurale, el, care a fost creat odată pentru totdeauna, al cărui suflet e nemuritor și se dezvoltă la infinit.

El a căzut din infinitul creșterii sale bune, în unitatea vederii dumnezeiești, s-a prăbușit la un nivel al micimii unde sunt cifre și numere, unde vederea și înțelegerea lui sunt dezintegrate, într-un spațiu fizic unde se preocupă cu a măsura și a calcula lucrurile, uitând că e ființă spirituală care trebuie să înainteze la infinit.


[1] A se vedea mai sus. Sau aici:
http://www.teologiepentruazi.ro/2017/02/24/reintoarcere-la-nichita-75/.

[2] Comentariul la acest poem se poate lectura, de asemenea, mai sus în carte. Sau aici:
http://www.teologiepentruazi.ro/2016/03/13/reintoarcere-la-nichita-18/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2017/02/21/reintoarcere-la-nichita-74/.

[3] A se vedea mai sus și comentariul meu la Elegia oului, sau aici:
http://www.teologiepentruazi.ro/2016/03/27/reintoarcere-la-nichita-22/.

Page 1 of 18

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén