Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Category: Poezia postbelică (Page 1 of 20)

Sonetele lui V. Voiculescu

Titlul exact este: Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de V. Voiculescu[1]. Ele continuă, cu adevărat, sonetele lui Shakespeare. Nu sunt, așa cum credea ÎPS Bartolomeu, spre exemplu, o poezie mistică tăinuită într-o alegorie, în genul Cântării Cântărilor. E o poezie lumească, pătimașă din punct de vedere spiritual, care nu are nimic de-a face cu mistica ortodoxă.

Aceste sonete reprezintă o probă de virtuozitate poetică pentru autor.

Dacă vorbim despre religiozitate, totuși, în aceste sonete, ea e una păgână, în sensul în care atribuie poeziei un rol soteriologic disproporționat/ exagerat, iar persoana care face obiectul pasiunii este idolatrizată.

Poezia devine un idol, într-un sens cu desăvârșire păgân, ignorându-se urmările, din punct de vedere creștin, ale acestei atitudini:

Eu îmi clădesc sonetul în piscuri, o cetate
Cu rimele creneluri și orice vers un zid.
Pe tine, prinț hermetic, ca-ntr-o eternitate,
Smuls pur din gheara vremii, în el să te închid. /…/
Că-n inima-mi, ascunsă, stă slova nemuririi…

(CLXII)

*

Nu-i oaste mai vitează ca cea a-nchipuirii,
Ca duhul frumuseții atotbiruitor;
În fruntea lor porni-vom războiul dezrobirii
Din lumile țărânei spre unicul meu dor;
Să-ți cuceresc și ție, în dreaptă stăpânire,
Alăturea de mine, un tron în nemurire!

(CLXVII)

*

De-ai ști! Fiece slovă ce-ți scriu ți-ar fi mai scumpă
Ca mii de nestemate din frunțile regești;
Cutezător scafandru-n oceanele cerești,
Zvârl duhul meu din duhul etern să ți le rumpă… /…/
Ci smulg tăriei verbul de dincolo de fire,
Și orice vers ce-ți dărui i-un fir de nemurire.

(CLXXIV)

*

Poeții rămân astăzi eroii omenirii! /…/
Să-ți cânt doar frumusețea mi-e unica ispravă,
Nemuritoarea-ți formă pe veci s-o-nalț în slavă.

(CXCIX)

*

Îți dau împărăția cea făr’ de vătămare
În care oști și arme sunt pururi de prisos…
Când aur, slavă, rugă cad, nu mai au folos,
Eu te răscumpăr morții cu cântec și visare! /…/
Din ale noastre râvne-și ia hrană veșnicia:
Noi cu o-mbrățișare rodim eternitate…
Înalță-ți suflul, duhul…și dă-mi acel sărut
Care-a-nceput pe gura celui făr’ de-nceput.

(CCX)

Blasfemiile sunt la ordinea zilei, în sonete, din care este eliminat fiorul religios ortodox, cu care ne-a obișnuit Voiculescu în alte poeme, și orice telos cu valoare mântuitoare în sens creștin.

E de găsit, în schimb, platonismul păgân:

Egali în frumusețe și-n genii de o seamă,
Am descuiat tărâmul eternelor idei;
Supremelor matrițe redați, care ne cheamă
Din formele căderii, la pura-ntâietate,
Să ne topim în alba, zeiasca voluptate…

(CLXX)

După cum arhiprezentă este și relația de tip homosexual (insinuată în sonetele lui Shakespeare): „Noi doi suntem victime ale suavei legi,/ Căci dragostea nu cată la forme-ntâmplătoare:/ Dac-ai fi fost femeie, te-aș fi ales eu oare?” (CLXIV) etc.

În Cântarea Cântărilor se vede că simțirea dumnezeiască și gândirea mistică se adăpostesc într-un limbaj stilizat și într-un simbolism înalt și accentuat, și că numai aparent e vorba de o idilă.

Aici însă, oricât ne-am strădui să descoperim sensuri mistice, versurile nu ne permit aproape niciodată să facem acest lucru. Aici e vorba de patimi grosiere, de pasiuni erotice ardente, și doar versul este stilizat, doar forma poeziei este cizelată.

Ca în păgânism, erotismului elementar și chiar celui împotriva firii i se atribuie valențe „sacre”, iar imagistica creștină este desacralizată, precum la poeții neoanacreontici (ca în sonetele CLXXXIII sau CXCIV).

Arar se mai străvede acel Voiculescu, om al spiritului, pe care îl cunoșteam din alte poeme: „Mă lupt să scap iubirea de pătimașul trup. /…/S-o curățesc de carne, ca de pe aur zgura;/ Să te ador în suflet doar duhul să-ți aleg /…/ Dar…din nou vremelnicia își cască-n mine-abisul./ Rostogolit pe dâre de flăcări, ca-ntr-un iad,/ Mă-ntorc, cântând în carne…Mă doare numai visul/ Că mai presus de fire, putând să o răstoarne,/ Iubirea e sămânța eternității-n carne” (CCXXXV).

Iubirea poate răsturna poftele carnale, iar pe poet îl doare că nu își poate împlini acest vis.

Se poate spune, cel mult, că aceste sonete nu reprezintă ilustrarea unor experiențe erotice reale și că au fost scrise de poet numai pentru a se lua la întrecere cu geniul lui Will și, poate, pentru a se mai scutura de multa imaginație pătimașă. Acum câțiva ani am căutat o justificare mai amplă[2]: acum nu mi se mai pare tot atât de mulțumitoare.

Blasfemiile însă sunt mai greu de justificat.


[1] V. Voiculescu, Ultimele sonete ale lui Shakespeare. Traducere imaginară, Ed. Art, București, 2010.

[2] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2012/09/06/poezia-lui-vasile-voiculescu-17/.

Biblia cosmică în poezia românească

Acest articol este alcătuit din fragmente din cărțile mele[1]. Pentru că mi-am dat seama că am reflectat și am scris de multe ori, în mod disparat, despre tema indicată în titlu, dar nu am pus niciodată lucrurile cap la cap. De aceea am luat diverse pasaje, mai întinse sau mai scurte, din cărțile mele, și le-am alipit unul de altul pentru a avea o perspectivă mai amplă și mai unitară despre un subiect a cărui cercetare m-a pasionat.

N-am mai procedat astfel în trecut, însă acum mi se pare utilă strângerea la un loc a acestor date (fără a fi exhaustivă), pentru mine și poate și pentru alții.

Read More

Psalmii lui Doinaș [2]

Experiența religioasă a lui Doinaș rămâne, însă, una eminamente livrescă, grefată, bineînțeles, pe neliniști sufletești „autentice” și ajutată să crească de reflecții personale.

Dar de aici și până la o reală experiență a intimității cu Dumnezeu e cale lungă. Din păcate, comentatorii psalmilor lui cad repede în capcana de a acorda credit exaltărilor sale lirice ca unor trăiri duhovnicești adevărate, nefiind foarte familiari cu domeniul teologiei ortodoxe și al experienței ascetice și mistice.

Spre exemplu, Anca Tomoioagă apreciază că, pentru Doinaș, „Dumnezeu nu este un deus otiosus și nici un Dumnezeu care refuză să intre în comuniune și dialog, așa cum pare să se întâmple în poezia argheziană. […] De reținut, prin urmare, că psalmii doinașieni nu sunt monolog disperat, ci rugăciuni de străduință în care Dumnezeu intervine și ascultă”[1].

Există mulți psalmi în care Dumnezeu este otiosus și necomunicativ, iar versurile sunt un monolog. Dar chiar și acolo unde lucrurile ar sta pe dos, nu trebuie să confundăm imaginația autorului, nutrită pe cale livrescă – chiar dacă e introdusă într-o construcție poetică migălos cizelată –, cu adevărata intimitate cu Dumnezeu. Tomoioagă face o eroare capitală considerând reflecțiile intelectualiste ale lui Doinaș, mascate de o dexteritate lirică recunoscută, mai sus, într-o ierarhie duhovnicească, decât trăirile lui Arghezi.

Mi se pare o eroare să consideri o poezie născută, în bună măsură, din exaltarea vanității, drept rodul unei autentice comunicări cu Dumnezeu, numai pentru că autorul ei pretinde acest lucru, în unele versuri. În felul acesta vom începe să credem, precum romano-catolicii, în exaltări lirice nesusținute de nicio experiență duhovnicească reală, ca în adevărate opere ortodoxe.

Repet, eu cred că există o doză de sinceritate în psalmii lui Doinaș și îi apreciez efortul (și nu numai pe plan estetic), dar nu pot vreodată să îl compar cu Arghezi, în detrimentul celui din urmă, la capitolul trăire sau experiență religioasă.

Doinaș e un poet mediocru, din punct de vedere al ideii și al intensității trăirii, la care predominantă este arta, meșteșugul. Succesul poeziei sale îl asigură cultura și talentul poetic, specializarea poetică prin care a ajuns la o mare abilitate a versificării (de tip clasic, de altfel).

Nu putem să confundăm judecata strict estetică cu judecata axiologică și nici nu trebuie ca rafinamentul stilistic să ne ia ochii.

Dacă e să facem totuși o comparație cu Arghezi, concluziile nu pot fi decât în defavoarea lui Doinaș. S-ar părea că amândoi navighează între tăgadă și credință. Dar, dacă revolta lui Arghezi e ușor de reperat, în schimb, profunda lui credincioșie este exprimată cu enorm de multă pudoare și delicatețe. Arghezi e atât de discret, subtil și tainic în manifestarea sa ca om credincios, încât critica literară nu are radar ca să îl depisteze ca atare (cu puține excepții, dar notabile, precum Mircea Scarlat sau Al. Andriescu). Nu are sonar care să îi recepteze undele fine și prea adânci ale fiorului religios.

Doinaș, în schimb, trece de la hulă la sentimentul religios „exploziv” ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, cu nonșalanța celui care își părăsește soția și apoi revine foarte iubitor acasă.

Aceste contraste nerealiste mă fac să cred că e, totuși, multă…artă la mijloc, multă migală estetică a reordonării unor idei pe care poetul ar fi putut să le citească și apoi să le…refolosească.

Aici aș remarca și faptul – producător de confuzie – că în psalmii lui se evidențiază nu atât nihilismul/ negarea lui Dumnezeu, cât mai degrabă hulele/ blasfemiile, ideile eterodoxe, pe care le rostește cu o voce…normală. Dar pe care, și pe acestea, cred că le-a împrumutat, și tocmai de aceea le lipsește patosul de rigoare și pot să pară…nesemnificative. Arghezi e prunc nevinovat la capitolul blasfemii, pe lângă Doinaș, ba chiar cred că le-ar fi detestat.

Sau poate că Doinaș, neînvățat prea mult în teologia ortodoxă, le-a preluat (ca atare sau le-a înțeles tiparul reflexiv și s-a înscris pe făgașul lor) din poezia/ literatura eterodoxă și le-a considerat „reflecții” sau „idei creștine” valabile, fără să le sesizeze falsitatea sau gravitatea păcatului.

Cert este faptul că, pentru Doinaș, experiența religioasă înseamnă, în mod predominant, cugetare intelectualizată la nivelul culturii și al literaturii secolului său, nedorind să iasă din tiparele de gândire specifice.

În mod excepțional apare și mărturia unor experiențe ascetico-liturgice, precum în Psalmii XVIII, XXVII, LXXV, dar și aici există aspecte derutante. Ca spre exemplu în Psalmul XVIII:

Cu trupurile lor străfulgerate
pe muntele cel sfânt de strălucirea
iradiind din trupul Tău, umilii
discipoli Te-au simțit ca pe-o lumină
care-i transfigurează – din afară.

Dar eu, cel care am primit în gură
divinul trup și sânge, Îți fac templu
din însuși corpul meu, într-o logodnă
a harului, ce n-are asemănare:
mă simt iluminat – pe dinlăuntru.

De ce să Te mai caut? Ești în mine.

Și toată spaima mea-i să nu cobor
nicicând din suflet muntele Tabor.

La prima vedere (mai ales dacă nu ești familiar cu exigențele Ortodoxiei), poetul nostru pare un mistic, un iluminat (doar el însuși se vede astfel!), un credincios convins.

Dacă ne uităm însă la detalii, tabloul se schimbă.

În primul rând, ideea că Sfinții Apostoli L-au simțit pe Hristos, pe Tabor, „ca pe-o lumină/ care-i transfigurează – din afară” e complet străină teologiei și gândirii ortodoxe, e pe deplin romano-catolică și protestantă. Această perspectivă e rodul ereziei romano-catolice a „harului creat” al lui Dumnezeu (nu vreau să mai intru în amănunte).

Apoi, tratarea cu un aer superior a Sfinților Apostoli ai Domnului („umili discipoli”) nu are nimic de-a face cu smerenia creștină, dar reprezintă o practică curentă a pastorilor (neo)protestanți.

Ceea ce declară Doinaș mai departe, și anume că, împărtășindu-se cu Domnul, se simte iluminat, „într-o logodnă a harului” și că, totodată, nu crede că mai are nevoie să-L mai caute, este în măsură să ne „ilumineze” și pe noi cu privire la dimensiunea spirituală a acestor trăiri. Și, din punct de vedere ortodox, ea e una negativă. Pentru că împărtășirea cu Hristos nu te face niciodată pasiv și indiferent (ne-mai-căutător al Lui), ci, cu totul dimpotrivă, plin de râvnă tot mai mare.

Afirmația însăși, că nu mai are rost să-L mai caute, pentru că el crede, rațional, că Dumnezeu e în el datorită împărtășirii, ne dovedește că nu a fost vorba de nicio iluminare simțită/ trăită, ci numai de…imaginația poetului. Căruia îi place să creadă despre sine că se află în această situație.

Și sunt destui psalmii în care pretențiile poetului depășesc realitatea

Mi-am pus întrebarea dacă nu cumva autorul a fost greco-catolic, dar eu, deși am căutat, nu am reușit să găsesc informația aceasta (am aflat numai despre soția sa că a fost ortodoxă, dar despre el nu). Însă e posibil și să fie vorba numai de influența cărților eterodoxe frecventate.

Așa, spre exemplu, el ne mărturisește că „am avut în­drăzneala să presupun (nu este originală presupunea mea, ea vine de la An­ge­lo Silesius[2]), că poate incapacitatea noas­tră de-a dovedi, de-a ști exact ce este Dumnezeu, vine din faptul că Dumne­zeu însuși nu știe ceea ce este!”[3]. Ceea ce, desigur, pentru ortodocși e o mare prostie, atât întrebarea „ce este exact Dumnezeu”, cât și răspunsul!…

Tot din acest interviu remarcăm că privirea de sus la Arghezi îi aparține lui Doinaș însuși (!) – iar Tomoioagă n-a făcut decât să o crediteze. Fiindcă i se pare că „Psalmii mei  nu sunt psalmii gâlcevei și târguielii cu Dumnezeu, care constituie aproape substanța Psalmilor lui Arghezi”. Din păcate, perspectiva aceasta e rodul superbiei lui Doinaș și al neputinței lui de a înțelege poezia lui Arghezi, părându-i-se că acela a cerut „sem­ne, care să dovedească (s. n.) această prezență [a lui Dumnezeu] în imediata noastră apropiere”.

Și prin aceasta Doinaș se adaugă la numărul (foarte mare) al celor care ne dovedesc, ei, cât de superficial pot să înțeleagă creația unuia ca Arghezi, atunci când ignoră teologia și experiența ortodoxă și se apleacă asupra versurilor îmbâcsiți cu experiențe religios-livrești de o cu totul altă factură! Ceea ce, inclusiv din punct de vedere strict critic reprezintă o mistificare abuzivă și jenantă, pentru că se face fără minima inițiere în sursele de gândire ale celui pe care îl judecă depreciativ.

Doinaș declară că: „una din preocupările mele, atunci când am scris Psalmii, a fost aceea de-a nu imita Psal­mii biblici. […] Distanțarea de Psaltire nu a fost singura. A trebuit, în același timp, să mă distanțez de modul în care scria poezie religioasă Arghezi, ori Voi­cu­lescu, ca să nu dau decât două nume celebre”.

Or, aceasta îmi confirmă bănuiala, căpătată la lectura Psalmilor, că elementele care țin de „confecționare” sunt numeroase. Pentru că, dacă ai ceva de spus, în mod sincer, apropierea sau distanțarea de modele vine de la sine.

A te preocupa să te distanțezi înseamnă altceva…


[1] Anca Tomoioagă, Psalmii în literatura română (modernă și postmodernă), Ed. EuroPress Group, București, 2015,  p. 257-258.

[2] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Angelus_Silesius.

[3] Cf. http://www.vestic.ro/articol_44357/stefan-aug–doinas-%E2%80%9Ceu-am-iesit-din-inchisoare-mai-credincios-decat-am-intrat%E2%80%9D-(v).html.

Psalmii lui Doinaș [1]

Nu-mi dau seama cu certitudine dacă sunt rodul unor trăiri spirituale reale sau măcar al unor ingenue zbuciumări lăuntrice în căutarea lui Dumnezeu. Deși, pe de altă parte, nu văd cum ar putea cineva să abordeze asemenea subiecte fără un interes autentic pentru trăirea religioasă.

Psalmii lui Doinaș[1] au originalitatea lor, care se evidențiază însă mai mult la nivel stilistic, deși, totodată, la același nivel, este evidentă influența masivă a lui Arghezi, dar mai ales a lui Vasile Voiculescu, cel din Sonetele închipuite.

Substanța poemelor ar putea fi mai mult rodul unor experiențe livrești, declanșatoare – e adevărat – de multe meditații, dar care să nu fi condus, mai departe, către o adevărată experiență spirituală (spre ceea ce înțeleg eu – urmărind Filocaliile și viețile Sfinților Părinți – prin experiență duhovnicească) sau spre o reală căutare a ei.

Autorul e iubitor – în stil modern – al sublinierii paradoxurilor, de mari antiteze trăiriste, fapt care poate fi pus pe seama moștenirii moderniste a lui Baudelaire, dar și a clasicului Shakespeare, poetul.

Trăirile lui (dacă este cu adevărat vorba de trăiri) navighează de la fronda care Îl respinge pe Dumnezeu și insolența de a se considera de o seamă cu El în privința capacității creatoare până la încredințarea cu totul Lui și smerenia deplină. Glisare care e puțin cam prea stridentă.

Se poate spune că alunecarea aceasta au experimentat-o și alții, precum Arghezi sau Blaga. Însă aceia mi se par, totuși, mai sinceri în zbuciumul lor, cu atât mai mult cu cât nu aveau precursori în literatura română pentru aceste variații sufletești. Dar și pentru că ele nu sunt haotice, iraționale, pur intelectualiste, ci pot fi urmărite evolutiv, de-a lungul volumelor de poezie, dezvăluind un parcurs spiritual cu sens al autorilor, pe care l-am evidențiat în comentariile mele.

Psalmii doinașieni îmi par, oarecum, o reinterpretare dramatică, în planul frământărilor interioare, și o întrecere obstinată cu alții în planul virtuților poetice.

Roxana Sorescu îi consideră, totuși, o spovedanie, în ciuda reticenței confesive a poetului, a programului poetic anti-autobiografic al lui Doinaș[2].

Desigur, nu exclud orice urmă de sinceritate a noului psalmist, însă e greu de recunoscut aceasta la poetul baladist Doinaș. Adică la un poet, doinaș încoronat și august (Ștefan = cel încoronat), care a mizat toată viața mult mai mult pe estetică, pe artificiul versului, decât pe valoarea singulară a ideii sau pe experiența lăuntrică.

Poezia lui emană un aer clasicist imposibil de surmontat (în ciuda achizițiilor poetice moderne și care nu aveau cum să lipsească din versurile sale) și în răspăr desăvârșit cu sincronismul lui Lovinescu, sub care s-au adăpostit totuși cerchiștii, fără nicio noimă estetică, în opinia mea. Căci resurecția baladei se poate „sincroniza” numai cu Wordsworth și Coleridge, cu ale lor Lyrical Ballads din 1798.

Cerchiștii nu au căutat niciodată singularitatea în operă, nu au avut aspirații „absolute”, s-au păstrat într-o atitudine evazivă și în general moderată în ceea ce privește rolul spiritual-soteriologic al poeziei, apăsând pe pedala intelectualismului și a însușirii tehnice a virtuților estetice ale poeziei. Calități pentru care sunt foarte apreciați de unii critici literari, care se simt mai în largul lor când au de-a face cu acest fel de material sufletesc și poetic…

Apelul la forme poetice revolute sau la diverse modele se poate interpreta ca o formă de pudoare, pentru a masca intensitatea sinceră a trăirii. Personal, însă, nu cred în această explicație. În opinia mea, căutarea obstinată a virtuozității e semnul unui mare orgoliu, adăugat la neputința (conștientizată) de a fi tu însuți un poet „revoluționar”.

E o neputință umană, o patimă (Eminescu a dat definiția modernilor în mod profetic: „Mici de zile, mari de patimi” (Epigonii) – mici la suflet, trăind zile fără ideal și fără glorie, dar având patimi și vanități imense).

Până la urmă, însă, chiar și căutarea aceasta intelectualistă a lui Dumnezeu poate fi considerată o virtute, în sensul: mai bine decât nimic. În definitiv, e o căutare în autenticul ei (chiar dacă poetul însuși are momente în care se îndoiește de acest autentic), un efort, un chin.

Depărtați de Biserică, atât prin educație și cultură, cât și din cauza regimului politic comunist (frecventarea ei le putea aduce mari prejudicii sociale), poeții/ scriitorii postbelici se raportează la Dumnezeu într-un mod mai degrabă livresc, reacționând în poezie la presiunea interioară a golului sufletesc, dar furnizându-și informații mai mult din cărți. Care adesea, pentru cei mai mulți dintre ei, nu sunt cărțile Bisericii Ortodoxe, care au invadat piața românească abia după Revoluție – dar nici în aceste condiții nu sunt luate în seamă cu seriozitate de intelectualii români, care „se adapă” pe mai departe din surse occidentale (am în vedere aici un amalgam foarte pestriț), pentru că cele ortodoxe cer multă asceză și sunt prea dificile din punct de vedere dogmatico-teologic pentru mintea lor obișnuită cu lejerități filosofice și cu o raționalitate difuză și haotică.

Desigur, pentru a face o discuție aprofundată, ar fi necesar să luăm cazul fiecărui poet/ scriitor în parte.

În Psalmii lui Doinaș, sfâșierea dintre smerenia adâncă și orgoliul imens sau hula trufașă e urmarea inculturii teologice ortodoxe. Incultură crasă de care suferă mulți dintre intelectualii noștri și acum – inclusiv cei care cochetează cu Ortodoxia și fac din când în când pe „credincioșii”, când mai au de vândut câte o carte.

Poetul e nutrit cu lecturi majoritar eterodoxe (poeți și scriitori occidentali cu mentalitate preponderent romano-catolică) și acest lucru transpare inevitabil din versurile sale. Deși, la fel de inevitabil, atmosfera ortodoxă a culturii și a societății românești își lasă și ea o amprentă sesizabilă asupra creației sale poetice.

Triumfalismul, încrederea în sine, măsurarea cu Dumnezeu, intelectualizarea pedantă a trăirii sunt accentele unei gândiri în care e evidentă ruptura și raportarea exterioristă la Dumnezeu, de tip catolic și protestant. Smerenia, sinceritatea recunoașterii limitelor și a neputințelor proprii țin de o atitudine ortodoxă.

Iar acestea sunt liniile divergente ale psalmilor doinașieni.


[1] Ștefan Augustin Doinaș, Psalmi, Ed. Albatros, București, 1997.

[2] Cf. http://www.observatorcultural.ro/Opera-mai-conteaza*articleID_30636-articles_details.html.

Nicolae Labiș : poetul munților sau întoarcerea la ingenuitate [2]

Ce este cu totul remarcabil e faptul că Labiș a intuit și a înțeles foarte bine că harul pe care îl simte în pădure, în mijlocul naturii, e harul lui Dumnezeu (chiar dacă s-a luptat în inima sa cu Dumnezeu), e darul Său, care umple sufletul de bogăție reală, duhovnicească, cu care omul pleacă din lumea aceasta.

Se poate spune că a luat aceste semnificații din poezia lui Eminescu, dar Eminescu nu este explicit în privința acestor lucruri.

Așa încât nu pot să existe decât două explicații: ori Labiș a înțeles foarte profund lirica lui Eminescu (doar cu câțiva ani înainte ca Rosa del Conte și Bușulenga să-și publice cărțile de referință, în care au îndrăznit să afirme caracterul religios-mistic al operei eminesciene, în contra curentului critic), ori lui însuși i s-au revelat acestea, de la Dumnezeu. Ori amândouă (iar a doua a ajutat-o pe prima: simțirea harului dumnezeiesc în frumusețea și sensibilitatea cosmică i-a dat să înțeleagă mult mai bine poezia lui Eminescu).

În poezia Pădurarul bătrân, Labiș pune pe seama pădurarului aceste trăiri, dar este evident că cel care le-a conștientizat e poetul:

Bătrânul pădurar visează parcă,
Îndrăgostit de codri ca de-o arcă
Pe care-n timpi mai vechi ca amintirea
El a durat-o, rânduind în ea
Galop de cerbi, bârlog de urși și unduirea
Izvoarelor, să aibă fiarele ce bea.

Sub ochii lui, plini de senin și zare,
Sub ochii oglindind o depărtare,
Dureri și bucurii de-ale pădurii
S-au petrecut, și-n suflet el le-a strâns,
Și neschimbându-și apa cătăturii
În tain-a râs cu ele ori a plâns. /…/

Natura, ascultați-o, îi murmură
Cântecul ei de ger și de căldură,
Vibrarea fină de omăt asprit,
Foșnirea moale-a frunzelor căzute
Ori șopotul[1] de unde-năbușit
Când vin de la izvor un pâlc de ciute.

În cicluri neoprite – ierni și veri –
Ne fură timpul, care cu poveri,
Și de privești a inimii hambare
Mai goale le găsești la cercetare,
Gândind că, sărăcit, ca mâine pleci
În pribegie către neguri reci.

Dar el, privind cămările din sine,
De zi cu zi le află tot mai pline,
Pădurii daruri fermecate toarce –
Ce dăruie,-nsutit i se întoarce,
Și de va fi cândva de-aici plecat,
Pleca-va dintre toți cel mai bogat.

Cu-avere simplă codrii îl încarcă…
Adânc el îi iubește ca pe-o arcă…

Poezia e înțesată cu simboluri scripturale, bisericești. Arca de mântuire este dragostea cu care el ocrotește toată făptura lui Dumnezeu, dată în grija sa.

Pădurea/ cosmosul/ universul e arca pe care Dumnezeu a dăruit-o oamenilor moderni (nu numai pădurarului), care nu mai înțeleg așa de bine glasul Scripturii scrise, pentru a simți din nou harul Său, chemarea Sa.

Simțind prezența harului în creația Sa, omul nu mai are inima goală a celui îndepărtat de Dumnezeu, ci își încarcă „a inimii hambare” cu simțirea bunătății și a iubirii Sale de oameni.

„Codrii” au calitatea de a-i dărui această „avere simplă” în ochii oamenilor, care nu constă în bogății materiale, ci în – așa cum se numește în tradiția ortodoxă – arvuna harului.

Cei care frecventează Biserica pot să recunoască ușor de unde provine sintagma „a inimii hambare”. În pilda evanghelică a bogatului căruia i-a rodit țarina (Duminica a 26-a după Cincizecime[2]), Hristos îl oferă drept exemplu negativ pe acela care se gândea numai la averea lui și la cum ar putea să-și mărească hambarele pentru grâne, neștiind că în acea noapte va muri (Lc. 12, 16-21).

De aceea, predica Bisericii insistă pe necesitatea de a ne lărgi hambarele inimii cu dragostea de Dumnezeu și de oameni.

În cazul pădurarului care priveghează și contemplă universul pădurii, pe care Labiș l-a oferit drept paradigmă a celui care umple „cămările din sine” (cămările inimii este, de asemenea, o expresie biblică și isihastă, pe care am întâlnit-o și la Dimitrie Cantemir și Eminescu, care a luat-o de la Sfântul Nicodim Aghioritul[3]), acesta își umple hambarele inimii cu averea simplă, duhovnicească, a harului dumnezeiesc, pe care Dumnezeu i-l dăruiește pentru că el păzește lumea încredințată lui, ca altădată Sfântului Noe, spre renaștere.

El păzește arca frumuseții cosmice, prin care va veni până la urmă salvarea lumii, după cum credea Dostoievski.

Și, deși nu consună cu crezul comunist, poetul ne spune:

Am iubit de când mă știu
Cerul verii străveziu,
Despletitele răchite,
Curcubeiele pe stânci
Ori pădurile adânci
Sub ger alb încremenite.

Mi-a fost drag pe bărăgane
Să văd fetele morgane
Ori pe crestele din munte
Joc de trăsnete rotunde,

Scurgerea cocorilor,
Pacea înălțimilor,
Semeția pinilor
Plini de scama norilor. /…/

M-a înfiorat ades
Tot ce gândurile țes
Pe al filelor polei
Dansuri repezi, legănate,
De pe arcuri înstrunate,
Săgetarea de idei…

Toată-această măreție
Ne-a fost dată din vecie

(Am iubit…)

*

Pădurile se-ntind, gigantic dom,
Nepăsătoare-n fața bătrâneții
Ce roade tot ce-i construit de om.
Și frunze cad, și frunze nasc din muguri,
Și arbori cad, și arbori nasc din lut,
Însă la fel de tânără-i pădurea,
Așa precum a fost la început

(Rapsodia pădurii)

La începutul lumii…

Conștiința veșniciei nu rimează cu ateismul comunist.

Însă nu e greu de înțeles de ce poetul a aderat la filosofia marxistă: era însetat de dreptate socială și era, totodată, la vârsta entuziasmului


[1] Șopot e un cuvânt luat, cu această semnificație poetică (șopotirea izvoarelor) din poezia lui Eminescu. Iar Eminescu, la rândul său, a luat termenul de la Dosoftei și din limba veche, unde șopot înseamnă șoaptă sau vorbire tainică, ascunsă.

Șoptirea izvoarelor sau murmurul apelor sau îngânarea sau glasul apelor („îngânat de glas de ape”) fac parte, la Eminescu, din dialogul cosmic neostoit, alături de foșnirea codrilor și sclipirea stelelor.

[2] A se vedea predicile în această duminică ale Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș:
http://www.teologiepentruazi.ro/2010/11/19/predica-la-duminica-a-26-a-dupa-rusalii-2010/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2011/11/14/predica-la-duminica-a-26-a-dupa-rusalii-2011/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2012/11/16/predica-la-duminica-a-26-a-dupa-rusalii-2012/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2013/11/16/predica-la-duminica-a-26-a-dupa-rusalii-2013/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2014/11/21/predica-la-duminica-a-26-a-dupa-rusalii-2014/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2015/11/21/predica-la-duminica-a-26-a-dupa-rusalii-2015/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2016/11/18/predica-la-duminica-a-26-a-dupa-cincizecime-2016/.

[3] A se vedea comentariile mele de aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2008/07/15/eminescu-si-ortodoxia-iubirea-si-ispita-desfranarii-versificarea-pedagogiei-sfantului-ioan-gura-de-aur-xv/.

Nicolae Labiș : poetul munților sau întoarcerea la ingenuitate [1]

Eu curg întreg în acest cântec sfânt:
Eu nu mai sunt, e-un cântec tot ce sunt.

 (Nicolae Labiș, Primele iubiri)

Nicolae Labiș vine de acolo de unde a început revitalizarea isihasmului în Țările Române, de la Mălini[1], tot pe unde s-a nevoit și Sfântul Vasile de la Poiana Mărului.

Iar acest lucru pare a nu fi întâmplător, în ciuda faptului că Labiș nu e un poet religios și e un comunist sincer (din cauza sărăciei crunte în care a trăit în copilărie cu ai săi și a faptului că societatea capitalistă nu le-a oferit nimic, după cum nici astăzi multor sărmani nu le oferă nimic).

Locul copilăriei, munții aceia plini de frumusețe dumnezeiască și impregnați de rugăciunile sihaștrilor și-au pus o amprentă aparte asupra acestui poet de o rară curăție sufletească, dar și de o vigoare poetică rară, care a înțeles și și-a însușit tradiția marii poezii într-un timp uluitor de scurt, mai apropiat simțindu-se de Eminescu, Goga, Coșbuc, Villon și Rimbaud:

M-am născut iarna, la Sfântul Andrei,
Când vântu-n amurg șuiera prin ogradă.
Munții ardeau în polei și lumini,
Lupii spulberau scântei din zăpadă.

Am strâns sănătate din cremenea neagră,
Din vâna de apă, țâșnind încordat,
Și bătrânii din sat când muriră,
Toate iubirile moștenire mi-au dat.

Eu mă scăldam prin pâraie cu ochii deschiși,
Era o apă de cleștar și de stele –
Peștii alburii, pâlpâind ca-ntr-un vis,
Lunecau lângă genele mele.

(Începutul)

*

Pădurea ta mai lumina-mpăcată
Cu mirt în flori și-n ape cu făclii,
Dar trăsnet lung se coborâse din tării
În verdea catedrală despicată. /…/

Ți s-a-ntâmplat ceva; nu ai să spui
Acel ceva, din neguri, nimănui,
Pentru că de atunci în strat de vremi
Tu cauți puritatea și o chemi
.

Ai iscodit-o-n nouri ori în munte,
Între copii și-n Marele Păcat,
Dar țeasta ta, nimbată alb pe frunte,
În fața ei nu s-a-nclinat.

Căci n-ai găsit-o, n-ai găsit-o, nu,
Era ascunsă-n miezuri ori prea topită-n spații,
În firul singuratic de nea care căzu,
Ori în întreaga togă ce moaie-n alb Carpații.

(Momente biografice)

*

Eu m-am născut acolo pe unde munții cântă
Când vântul se avântă prin codrii cei merei.
Avea pe gene lacrimi bunica mea cea sfântă
Și-aveau și munții lacrimi pe-obrajii lor de stei.

În nopți de toamnă, ude, țipând când se perindă
Cocoarele-n șiraguri înalte și subțiri,
Sfioase căprioare mi-alunecau în tindă,
Oglindă să-mi întindă noptatice priviri.

Ori poate numai buna le aducea cu cântul
Ce se-nvârtea ca vântul prin vatra fără foc;
Prin aer, ea c-un deget îmi zugrăvea pământul
Poveștilor din țara de aur și noroc. /…/

În ceasuri moi de sară, dureri de-odinioară
Cu doinele bătrâne mi le-amintesc în sat…

(Bunica)

*

Curgeau din fluiere doinirile-argintii,
Lin aburea laptele proaspăt în șiștare,
Clipea-nstelarea răcoroasă în tării,
Se clătinau pădurile nemuritoare.

(Pe obcinele Stânișoarei)

*

Cărțile treziseră strunele doinei din mine.
Sgâriam versuri cu degetul pe pământ și era bine.

(În refugiu)[2]

Labiș e poetul munților și al pădurilor mai ceva ca Eminescu, al pădurilor cu cerbi, căprioare și lupi, cu zăpezi/ ninsori mari, cu geruri și…ierni calde: „părea zăpada caldă și moale ca otava” (Mihail Sadoveanu); „albe purități de iarnă caldă” (Rapsodia pădurii).

Însă, când vorbește de zăpezi calde și de iarnă caldă, poetul nu se referă la o vreme blândă din punct de vedere climateric, ci la căldura harică pe care o simțea. Și avem aici o transfigurare a naturii nu numai din punct de vedere vizual (pe care o aflăm mai des în poezii), ci și caloric.

Citind versurile, mi-am adus aminte de experiența duhovnicească pe care Sfântul Serafim de Sarov i-a dat să o trăiască lui Motovilov și în care acesta spunea că simte zăpada caldă.

Tot prin harul lui Dumnezeu răsădit în natură, poetul cunoaște, ca mai înainte Eminescu, sentimentul milei, adânc ortodox, al compătimirii cu tot ce există:

Îmi era milă. Mila-mi aducea
Mângâietoare lacrimi pe pupilă,
Și sufletu-mi se bucura-n secret,
Fără să știu, de-această caldă milă.

(Rapsodia pădurii)

În „pădurile de liniști”, Labiș trăiește și experiența harului, simțirea sfințeniei, a curăției sădite de Dumnezeu în univers, precum și sentimentul pocăinței:

Flăcăul cu chip alb sub cetini mari
Și-a deșteptat privirile și viața,
Și soarele de șes răsăritean
Nu l-a ajuns să-i tăbăcească fața.
Copilăria lui înfometată
Și-a petrecut-o-n codrii cei merei,
Și-a îndrăgit natura fără moarte
Și s-a cuprins adânc de vraja ei. /…/

Văzduhu-i aspru, greu și argintat…
Pe-ntinderea zăpezii ochii-mi lunec
Și-i totul alb și parcă-s rușinat
Că singur eu lumina o întunec. /…/

Am fost, știu bine, uitător și rău /…/
Pe-atunci puteam eu, oare, să prevăd
Cu ochiul minții ațintit în vreme
Că în curând am să trăiesc dureri
Banalizate-n tomuri de poeme? /…/

Îmbată-mă, pădure-n valuri moi
De liniște, de iarnă și de sară,
Alungă pentru mine, pe cărări,
Prin vânt, cea mai frumoasă căprioară!
Aprinde pe cascade vâlvătăi,
Fă-ți stelele mai tainic să lucească,
Oprește-n râpi al frământării duh
Și pace dă-mi, dă-mi pace sufletească!

Pădure, sora mea, te întâlnesc
C-o strângere de inimă durută.
M-ai adăpat cu harul tău firesc
Și mi-ai deschis în suflet o lăută
. /…/

În minte ai turnat argintul tău /…/

Pădure, sora mea, la tine vin,
La tine vin să-mi spovedesc păcatul.
C-am cheltuit atâtea zile seci
Din viața ce mi-ai dat, sunt vinovatul.
Sunt vinovat c-am risipit în vânt,
Din ce mi-ai dat, fuioare de lumină /…/

Pământ împădurit, ne revedem
Din ce în ce mai rar lângă izvoare /…/
Plecările din tine-n alte lumi
Să nu le iei nicicând drept despărțire.
Când eu greșesc ori mă stropesc noroaie,
Mă chemi și eu la tine vin tiptil,
Și-n foșnetul luminii din frunzișuri
Mă faci din nou nevinovat copil.

(Rapsodia pădurii)

Din argintul turnat în minte a răsărit și această poezie ce răsfrânge un licăr din strălucirea frumuseții genuine a lumii. Căci numai curăția minții și inima plecată spre compătimire, iubirea de oameni și de dreptate pot să vadă, să audă și să simtă cele descrise de poet.


[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Comuna_Mălini,_Suceava.

[2] Folosesc: Nicolae Labiș, Poezii, cu o precuvântare de G. Călinescu, selecție, text stabilit și însemnare finală de Gheorghe Tomozei, Ed. Cartea Românească, București, 1984.

Reîntoarcere la Nichita [96]

Câteva poeme cuprind viziuni „sângeroase” ale morții: Nod 2, Nod 12, Nod 30. Ceea ce e de remarcat, însă, este convingerea lui că „moartea…nu-l moare” (Nod 2).

Și aici Nichita împrumută, din nou, o perspectivă tipică pentru viața și mai ales „petrecerea” (moartea) Sfinților Mucenici:

Roata îi rupe carnea
și carnea nu i se mai sfârșește!
Roata îi rupe osul
și osul nu i se mai sfârșește!
Roata îi rupe sângele
și sângele nu i se mai sfârșeșe,
împărate!

I-am jupuit pielea de pe el
și sub piele i-am găsit tot piele!
I-am spart ochiul și sub ochi
i-am găsit tot ochi!
I-am smuls limba
și sub limbă i-am găsit
tot limbă, împărate!

I-am tăiat inima
dar sub ea aflăm tot inimă!
I-am despicat fruntea
dar sub ea aflăm tot frunte!
I-am frânt șira spinării
dar sub ea aflăm tot șira
spinării, împărate!

Au început să ni se roadă
de sudoare, trupurile și mințile,
cum se roade ceasul cel mare
al primăriei, – de timp!
Ne tocim de moartea lui
care nu-l moare, împărate!

Lucrăm la el întruna, lucrarea, –
dar el nici măcar nu se începe!
El nici măcar nu se începe!
Măcar nu se începe!
Nu se începe,
împărate!

În viețile Sfinților Mucenici din primele secole, prin darul deosebit al lui Dumnezeu dat lor atunci, aceștia treceau prin torturi inimaginabile fără să simtă durerea. Împărații prigonitori stăteau uluiți și nu înțelegeau, călăii puși să-i chinuiască oboseau lovindu-i sau mutilându-le oribil trupurile (așa cum descrie și Nichita în poezia sa), după care, adesea, Dumnezeu îi făcea complet sănătoși, spre enervarea și disperarea tiranilor.

Nu mă îndoiesc că Nichita a privit spre Sfinții Mucenici ca spre niște modele exemplare, chiar dacă nu a urmat paradigma vieții lor. Dar și el a încercat, pe cât a putut, să nu își frângă „șira spinării”, să nu își strice „inima” și „fruntea” și să nu își oprească „limba”. Căci „osul e o bucurie numai atunci când este os al frunții,/ când apără iar nu dezbină” (Tonul).

Și aceasta pentru că a crezut în Bine, a crezut în Frumos, în Dumnezeu, cu toate clătinările și păcatele lui.

A încercat, cum spunea altădată, să rămână „roșu vertical”: „Roșu, roșu vertical/ cascadă, pantă de deal/ săltând din oul secundei/ ovalul de ou,/ și înfățișat nouă/ ca un ecou/ pe care sfera-l întinde/ oricând și oriunde,/ naștere, zestre/ a lui A FI schimbându-se în ESTE”.

Acum, la apusul vieții,

Cum te uiți la o eclipsă de soare
printr-un geam afumat,
tot astfel se uită prin mine
ochiul din spatele meu, opal
spre ochiul fix din orizont, oval
coborând din deal spre o vale
urcând o vale spre deal
.

(Semn 7)

Ondulările spațiului mioritic coboară mereu pe-un picior de plai și urcă spre o gură de Rai. Iar Nichita era îndurerat că „țara mea era un geam/ prin care nimeni nu privea” (Nod 11).

Și de aceea a vrut să fie amintit de posteritate și în ipostaza lupului (din Un pământ numit România), el, „lupul cu gât de lebădă…care urla și striga și mârâia,/ plin de fulgi de zăpadă,/ întins pe prima ninsoare” (Nod 1).

Știa că va lăsa în urma sa „vulpea argintie” a poeziei – pe care o prinsese în laț – „ca o rază a frigului /…/ cât un orizont de lungă și de curbată”, în timp ce el: „mă înfrigurasem de tot și mergeam prin zăpadă/ și ningea atât de des/ încât de vedere nu mai aveam nevoință” (Semn 4).

Dar dacă „vulpea vie” o putuse prinde (Arta scrisului, vol. Oul și sfera), pentru daimon recunoaște că nu are capcane:

Ce faci acolo, m-a-ntrebat daimonul meu pe mine,
ce faci acolo?
Capcane, nu vezi, eu fac capcane!
Lețuri pregătesc și lanțuri pregătesc,
nenumărate chei fără de lacăt!
Ce faci acolo?, m-a-ntrebat daimonul meu pe mine.
Precum ți-am zis, eu fac capcane,
Pândesc un animal ca să se prindă-n ele!
Pândesc cu cheia mea un lacăt!
Aha, mi-a spus daimonul, ești vânător, știam.
Nu știi nimica, i-am răspuns,
eu n-am capcană pentru tine!

(Nod 29)

El este cel care încearcă să găsească lacătul Împărăției cu cheia poeziei sale.

Doar că, dacă altădată credea că, în poezia sa, poate întinde capcane harului – „l-am făcut pe A, divina capcană. // Eu i-am spus: am pus capcanele la începutul pădurii,/ din A și din A./ Acum stau la o oarecare depărtare și aștept prinderea hranei mele. // El m-a auzit. El a tăcut” (Arta scrisului) –, acum recunoaște că „eu n-am capcană pentru tine”. Că „daimonul meu” vine când vrea „în gazda făpturii mele” și la fel „se duce și mă lasă” (Nod 28).

Însă ea, poezia lui,

Ea devenise încetul cu încetul cuvânt,
fuioare de suflet în vânt,
delfin în ghearele sprâncenelor mele,
piatră stârnind în apă inele,
stea în lăuntrul genunchiului meu,
cer în lăuntrul umărului meu,
eu în lăuntrul eului meu.

(Semn 12)

Experiența poeziei se lăuntricizează. Poetul lasă trupul poematic al operei sale în urma sa, dar experiența trăirii și a scrierii devine interior spiritual, devine „eu în lăuntrul eului meu”.

Dar opera sa a stârnit și teamă celor…invidioși. Și Nichita nu trece cu totul peste acest aspect: „Fără de arme fiind, Doamne, cum de-am putut să stârnesc/ atâta groază?” (Prin tunelul oranj (IV)).

Și cred că poetul, născând o imagine poetică percutantă, a chintesențiat, în aceste două versuri exprimarea retorică mai amplă dintr-o didahie a Sfântului Antim Ivireanul:

„[Sfinții Apostoli,] oameni făr’de arme și nedichisiț[i] de ale oștirii, […] blânzi pentru nerăutate, au înălțat nu steaguri de oaste, ci numai Crucea, semnul păcii, propoveduind, nu cu sunet de tobe și de surle, ci numai cu neputincioasă limbă și neînvățată, pe Hristos și credința și fulgerund, nu zic, cu fulgerile săbiilor, celor ascuțite, ci numai cu strălucirile unei vieți bune, neumplând pământul cu oști”…[1].

Arma cuvântului este de ajuns ca să înspăimânte. Iar Nichita ajunge să constate și el acest lucru: „Fără de arme fiind, Doamne, cum de-am putut să stârnesc/ atâta groază?”.

Deși e neliniștit în fața morții, ca Blaga (Prin tunelul oranj (II), Prin tunelul oranj (V)) sau ca Arghezi (Mozart și câinele spaniol (nod 21)) – însă, totodată, trăiește și curiozitatea și dorința lui Blaga de a vedea stelele veșniciei[2]: „cum lumina stelelor răsare,/ pe o cu totul altă înserare” (Nod 32) –, pe Nichita îl preocupă imaginea sa ultimă. Și poetul alege, în mod neașteptat, să-și recupereze statuia din primele volume (cu amendamentele de rigoare, desigur):

Ca și cum ai vedea munții plângând,
ca și cum ai ceti în deșerturi un gând,
ca și cum ai fi mort și totuși alergând,
ca și cum ieri ar fi în curând,

astfel stau palid și trist, fumegând.

(Semn 5)

*

Eram vrăjit și nici nu mai mișcam,
toți vulturii stăteau înțepeniți în aer,
iar soarele spărsese cerul,
cu sunet de lumină și cu vaer.

Pe jumătate doar din ea,
copilul îl născuse,
ea două capete avea,
timpul încremenise
bătut în palma ta, Iisuse!

O eli eli lama sabahtami,
o eli, eli!

Mi se îngroșase râul
ca o jugulară peste gât,
pe câmpul ăsta nearat, urât,
iar caii se evaporau ușor,
deasupra nu era vreun nor,

mă înzeiam, mă înzeiam,
nu mai muream, nu mai muream,
în brațul meu întins și rece
ca sceptru eu țineam ce nu mai trece, –

și fix eram,
piatră eram –
și nici pământul nu-l roteam
nu răsăream, nu apuneam, –
și țara mea era un geam
prin care nimeni nu privea.

Stam rege fix, de piatră și de stea
ținând oprit cuvântu-n gura mea,
necântător.

(Nod 11)

„Sfinx pătrunsă de-nțeles”

Ultimul poem al ultimului volum publicat, Nod 33 (în liniștea serii) ne vorbește tot despre încercarea sa de a lega pământul de Paradis: printr-„un mod atât de dulce/ de a se întâlni două cuvinte”. Pe care a vrut să ni-l lase moștenire ca pe A, începutul unui alt mod de a gândi poezia, care privește mereu spre începutul lumii și spre cuvintele care au fost „la începutul lumilor lumii”.


[1] [Sfântul] Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 5-6.

[2] A se vedea comentariul meu la poemul Mi-aștept amurgul de Lucian Blaga, aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2007/11/27/mi-astept-amurgul/.

Page 1 of 20

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén