Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Category: Poezia postbelică (Page 1 of 17)

Reîntoarcere la Nichita [83]

Poetul consideră că „trebuia să fi murit îndelung/ trebuia să fi pierit profund/ ca numele vreunuia dintre noi/ să devină cuvânt” (Amintiri de când eram piatră). Pentru ca numele să îți devină un cuvânt nemuritor. Pentru ca să devii „un cuvânt care se rostește/ lăsând în urma lui un trup” (Înaintare), un cuvânt care se rostește și se rostuiește în același timp, pentru veșnicie.

Da, trebuie să mori îndelung, să pieri profund ca să devii cuvânt, cuvânt cu sens etern, după asemănarea Cuvântului.

Căci „nu trebuie înțelese sentimentele, –/ ele trebuie să fie trăite. /…/ Nu trebuie mai ales să înțelegem, –/ trebuie mai ales să fim;/ dar mai ales trebuie să fi fost,/ într-adevăr mai ales să fi fost” (Pean).

Și ca „să fim” și ca „să fi fost”, trebuie să fi murit prin pocăință, prin asceză, prin suferință mântuitoare, pentru ca numele să-ți fie scris în ceruri, să devină cuvânt în veșnicie. Să fi pierit profund, să fi trăit murind aici, în viața aceasta, pentru ca să fii viu cu adevărat dincolo.

Murind îndelung și pierind profund, omul pierde totul („născut pentru pierdere totul îți este destinat pierderii”), tot ce a avut în această viață, pe toate cele ce sunt deșarte: „Neputând să piardă nimic/ el pierde totul” (A pierde tot ce se poate pierde).

Pierde totul, dar nu poate să piardă nimic din ceea ce este esențial.

De aceea, poetul face urarea: „Lerui ler, pierdeți, pierdeți/ ca să vă rămâneți” (Colinda colindelor). Pierdeți lucrurile acestei lumi, pierdeți-vă chiar și viața, ca să vă rămâneți voi înșivă vouă ceea ce sunteți cu adevărat. „Că cine va voi să-și scape sufletul pierde-l-va pe el; iar cine își va pierde sufletul pentru Mine, îl va afla” (Mt. 16, 25, Biblia 1939).

Iar către sine: „Lerui ler, pierde-m-aș pierde/ ca să-mi rămână singurătatea/ mie”. E vorba de singurătatea aceea din Oda (în metru antic): „Ca să pot muri liniștit, pe mine/ Mie redă-mă!”.

Dar să vedem poemul:

Ah, legile fixe
ca și cum am trăi un timp oprit.

Am început de la o vreme să imit natura.
Un grec în trecere prin inima mea mi-a zis:
misterios este numai ceea ce există,
iar logic este numai ceea ce nu este.

A treia oară ninge în dimineața acestui an.
Pun mâna pe zăpadă și se stinge,
și creierul liber mi-l pun

în dorința de os de floare de zăpadă
spre apărare de cald.

Orice gest e mai frumos decât o statuie,
orice gând de alb
duce în brațe un fulg uriaș de zăpadă.

Și dacă auzul s-a pierdut într-un lătrat de câini,
și dacă vederea s-a oprit în steaua Venus,

și dacă codrii negri bat în geam,
și dacă mi-ești departe,
ningi tut, ningi tu, ningi tu…

Și dacă un cuvânt copil
se cere din cuvinte,
și dacă un albastru cer
se scurge din morminte
și se preface și se duce
spre deltele mai suse,
mai smulse,
mai foarte alte animale,
mai foarte alte plante.
Și dacă legea stelei fixe oprește cu ființa ei
saltul de doi, zvârlit spre trei
al unui unu.

…Potop îndepărtat și surd de om rupt.

Ce rece este, și măreț
și cât de singur este și geometric.
A trecut un pers prin inima mea
și n-am de gând să vă spun ce i-am spus.

Atâta doar că sunt din ce în ce mai greu și mai greoi,
cum grea greoaie este turma peste oi
și raza de la stele peste noi.

Dar a trecut un cal prin mine,
eu am trecut printr-un stejar,
stejarul a trecut prin secunda
aceasta.

Lerui ler, pierdeți, pierdeți
ca să vă rămâneți
Lerui ler, pierde-m-aș pierde
ca să-mi rămână singurătatea
mie.

„Steaua Venus” este Luceafărul.

„Dorința de os de floare de zăpadă” e o dorință de curăție, de puritate, pe care am receptat-o întotdeauna la Nichita: „orice gând de alb/ duce în brațe un fulg uriaș de zăpadă”.

De aceea, „un cuvânt copil/ se cere din cuvinte”.

Căutarea purității este determinată de faptul că „a treia oară ninge în dimineața acestui an”, simbolismul creștin al lui trei fiind evident și inechivoc.

„Legile fixe” sau „legea stelei fixe” împiedică „saltul de doi, zvârlit spre trei/ al unui unu”.

Sentimentul pierderii totului, din acest volum, îl anticipează pe cel al apropierii morții iminente, care se va instala copleșitor începând cu volumul următor, Operele imperfecte. În această privință, observăm la Nichita niște premoniții zguduitoare…

Legat de titlul volumului de față, poezia lui Nichita ni se revelează ca o epica magna nu începând cu acest volum, ci cu O viziune a sentimentelor și Dreptul la timp. După cum și măreția frigului este evidentă în lirica sa de timpuriu, după cum roșu vertical a fost poetul întotdeauna, după cum întreaga sa operă poate sta sub titlul Oul și sfera

Poetul ne-a mărturisit ce înseamnă pentru el epică:

„Eposul duce la revelație, mă gândesc la eposul sublim. Exaltarea eposului sublim duce la revelația lirică, care, la rândul ei, urcă într-un epos al ideilor, sublim”[1].

Altfel, „epica vieții mele este foarte restrânsă”[2]. Și tocmai de aceea „biografia poetului e opera lui”, pentru că „epica cea mare e înlăuntru, în spirit”[3].


[1] Antimetafizica, op. cit., p. 127.

[2] Idem, p. 133. [3] Idem, p. 28.

Reîntoarcere la Nichita [82]

În ce mă privește, nu am niciun motiv să cred că Nichita a devenit brusc altul. (Da, în fiecare zi suntem alții, dar asta e cu totul altceva.) Opera sa curge mai departe în sensul de evoluție firească a poetului.

Ba chiar, putem spune că întâlnim în acest volum subiecte poetice (precum punctul) sau poeme întregi care, inclusiv prin titlurile lor (precum Anatomia, fiziologia și spiritul sau Contemplarea lumii din afara ei sau Blândele și ferocele activități ale însuflețitelor și neînsuflețitelor etc.), ne trimit cu gândul înapoi la Elegii ori la vol. Laus Ptolemaei.

De asemenea, întâlnim oscilația, binecunoscută de acum, între cuvânt și…cuvânt.

Astfel, o dată spune: „Ooo…țipăt jalnic,/ urlet schimonosit/ al neputinței decât de cuvinte” (Creionul plin de sânge).

Altă dată: „Zic un cuvânt ce nu e geamăt/ ce nu e urlet de durere/ ci înțeles din care, poate/ răsar atâtea lumi de stele” (Noaptea metalelor).

Și nu precizează care e cuvânt și care…necuvânt.

Dar să luăm primul poem, Descrierea lui A:

Îl opun pe A lui 1.
Nori peste semne.

Explozia inimii în desimea ei
rabdă să se spargă trupul.

Gând cu ancoră A,
în zeama gânditoare a creierului.

Credeam că totul vorbește.
A m-a despărțit de auz.

Templu al cuvântului, A,
rugarea trupurilor noastre fumegânde, –
vulturul ți l-am ucis
schimbându-te în lucru.
Gândire devenită strigăt,
înzdrăvenind un mormânt.

A, te-am făcut trup
ca să rămână din trupul meu
după spulberare
A.

Îl opun pe A, mie.
Sufletului meu îl opun pe A.
Luptă care naște înțeles.
Cort al amintirii mele.

Trece timpul peste A.
Viața-mi curge pe sub A.
Soarele se închină la A,
la steaua cuvântului, – A.

Tu care nu ești, –
A,
cine o să te gândească, cine?
Gândește-mă tu A, pe mine.
Gândește-mă tu.

Înmormântându-mă, –
A,
trup îmi rămâi, al gândirii.

Faraon împăiat cu paie
încălecat cu cai
înverzit cu iarbă
uscat de apă,
și udat de toate razele stelelor.
Sub piramida ta, A
voi depune mărturie
de faptul că m-am născut
și de faptul că am murit.

În numele iepurilor, A
în numele ierburilor, A
în numele bolovanilor și al nisipurilor,
A,
în numele numelui meu, A
depunem prin tine mărturie
pentru nedreptatea,
de a fi nemaifiind.

Vorbirăm stelele.
Cântarăm vorbirile.

A, te opun lui 1.

Îl opun pe A lui 1. /…/ Îl opun pe A, mie. /…/ A, te opun lui 1”: A opus lui 1 este poezia opusă/ pusă față în față/ pusă împotriva poetului care o creează. Căci dacă „sufletului meu îl opun pe A”, rezultă o „luptă care naște înțeles”, ca și în Lupta lui Iacob cu îngerul, Lupta ochiului cu privirea sau Lupta inimii cu sângele[1] (vol. Necuvintele).

Nichita caută înțelesul în această lume, în această existență, iar poezia sa este: „nori peste semne”, semne acoperite de norii înțelesurilor. 

A este poezia, „divina capcană”  pe care poetul a făcut-o pentru a-L prinde pe Dumnezeu cu ea, harul dumnezeiesc: „Au făcut un chip al tău din cuvinte,/ te-au desenat inimă/ și ți-au dat forma lui A. /…/ Eu i-am spus:/ sunt multe păduri și mi-e foame,/ de aceea l-am făcut pe A, divina capcană. // Eu i-am spus: am pus capcanele la începutul pădurii,/ din A și din A./ Acum stau la o oarecare depărtare și aștept prinderea hranei mele. // El m-a auzit. El a tăcut” (Arta scrisului, vol. Oul și sfera).

Sau, așa cum spune acum, A este „templu al cuvântului /…/ gândire devenită strigăt,/ înzdrăvenind un mormânt”. De fapt, nu mormântul înzdrăvenindu-l, ci pe cel din mormânt.

Este trupul poetic ce trebuie „să rămână din trupul meu/ după spulberare”. Căci, după moartea sa, „A,/ trup îmi rămâi, al gândirii”.

Piramida poeziei sale va păstra trupul său poetic, „faraon împăiat cu paie/ încălecat cu cai/ înverzit cu iarbă/ uscat  de apă,/ și udat de toate razele stelelor”.

Prin poezie „voi depune mărturie/ de faptul că m-am născut/ și de faptul că am murit. /…/ A,/ depunem prin tine mărturie/ pentru nedreptatea,/ de a fi nemaifiind” pe pământ.

Chintesențiind, prin poezie „Vorbirăm stelele./ Cântarăm vorbirile”.


[1] A se vedea comentariile mele mai sus. Sau aici:
http://www.teologiepentruazi.ro/2016/11/06/reintoarcere-la-nichita-55/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2016/11/13/reintoarcere-la-nichita-56/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2016/11/14/reintoarcere-la-nichita-57/;

Reîntoarcere la Nichita [81]

Acum, că am ajuns la vol. Epica magna, sunt nevoită să fac un ocol teoretic și să discut nu atât despre receptarea negativă a ultimelor volume ale lui Nichita Stănescu (pentru că principalii protagoniști și-au rectificat opinia), cât despre cele ce s-au iscat ulterior.

Consider că am lămurit deja câteva lucruri esențiale, legate de acest subiect, pe parcursul comentariului meu, atunci când s-a ivit prilejul, de aceea nu voi insista foarte mult asupra subiectului, pentru a nu lărgi o paranteză care poate deveni insațiabilă.

Ca niciodată, după Măreția frigului a urmat o pauză lungă, de șase ani, până la publicarea următorului volum al lui Nichita. Poetul s-a plâns de mai mult ori, în volumele din urmă, până la această pauză, de senzația de sufocare. Și, prin urmare, și-a luat un timp ca să respire puțin.

Numai că situația aceasta a creat o breșă în receptarea poeziei sale, de care au profitat, cred eu, cei care…ar fi vrut de mult să-i spună ceva poetului. Și au făcut-o atunci când li s-a părut că poetul a devenit vulnerabil

Și de atunci s-au tot succedat opiniile pro și contra. Dar ceea ce este cel mai interesant e faptul că niște personaje-cheie, care atunci au fost contra, au devenit ulterior pro, fără să clipească și fără să-și explice schimbarea atât de radicală de atitudine.

Mai interesant de analizat ar fi atitudinea lui Marin Sorescu, dar nu o s-o facem acum.

Alexandru Condeescu, luându-i apărarea lui Nichita împotriva celor care i-au contestat valoarea ultimelor volume, a venit cu o explicație originală, dar care a răsturnat lucrurile, în sensul că, din invalide estetic, ultimele trei volume au devenit superioare în raport cu restul operei, cel puțin prin intenția poetului de a le face să ilustreze o idee poetică mai înaltă.

El afirmă că, de pe la volumele În dulcele stil clasic și Belgradul în cinci prieteni, se întrevede „o criză, nu a poeziei, ci a felului cum era scrisă până la el, a însăși paradigmei moderniste[1]. Prin necuvinte, poetul „își propune […] să ajungă la poezia metalingvistică” care „«are ca sursă inspirația»”, la „«posibilitatea marii poezii care nu mai folosește niciunul dintre mijloacele poeziei»” și la „«versuri situate deasupra metaforei»” (Nichita Stănescu), oferind „inovația poetică a necuvintelor […] drept alternativă la textul modern socotit artă a cuvântului[2].

Prin 11 elegii, Nichita Stănescu „consfințește victoria deplină a poeticii neomoderne”[3]. Pentru ca, ulterior, să  avem de-a face cu „o luptă singulară a poetului cu propriul har poetic”[4].

Prin urmare, Condeescu e de părere că anii de pauză editorială până la Epica magna sunt anii elaborării „unei formule lirice noi”, fiind

„expresia unei profunde perioade de criză existențială și de schimbare a viziunii poetice, deși semnele acestei schimbări  erau vizibile încă de la începutul deceniului cu Belgradul în cinci prieteni. […] Nemulțumit parcă de perfecțiunea versurilor care stilizează tensiunea aspră a dramei sale existențiale, […] poetul caută o cale mai abruptă a exprimării, un drum mai scurt, mai direct și chiar mai brutal de comunicare a emoțiilor, a ideilor, a viziunii sentimentelor decât cea hieratică din vremea Îngerului cu o carte în mâini [adică din vol. Oul și sfera], cântecul armonios devenind tot mai acut strigăt existențial”[5].

În momentul receptării critice negative a volumului Epica magna, poetul este

„afectat de neînțelegerea muncii sale de atâția ani în care elaborase, constatăm (s. n.), o artă poetică alternativă la poetica neomodernistă (dezvoltată de el cu un deceniu în urmă, de la Dreptul la timp și 11 Elegii la În dulcele stil clasic)”[6].

Iar ultimul volum, Noduri și semne,

„va consfinți radicalizarea poeticii anterioare a imperfecțiunii într-una a rupturii, cum o numește poetul. Este o lirică a strigătului existențial descoperind poezia ascunsă în fiecare om, ajutându-l să o perceapă în sine însuși. Pentru aceasta, poetul, asemănat acum cu o moașă care ajută să se nască poezia existentă virtual în toți – fără a o inventa – desfășoară o maieutică personală a cărei finalitate este poezia impersonală, adică aflată în interiorul «genetic» al fiecăruia. Astfel, Nichita Stănescu ajunge pe o cale proprie, în ultima perioadă a creației sale marcată de thanatos, la o generalizare a sentimentului poetic, într-o estetică foarte postmodernă [cu sensul de: post-modernă] a accesibilității, cu versuri nonmetaforice, unele aproape nude ca figuri, crede el, fără sintaxa combinatorie marca personală a poetului[7].

În opinia lui Condeescu, așadar, „«poezia impersonală», deși atât de stănesciană, în fond, ea jalonează calea lirică experimentată în cei trei ani scurși de la tipărirea volumelor Epica magna (1978) și Operele imperfecte (1979)” până la apariția volumului Noduri și semne, „de o neobișnuită densitate lirică”[8].

În fine, Alexandru Condeescu crede că, între Sensul iubirii și Noduri și semne „se întinde o traiectorie lirică tragică”[9] și că, în acest din urmă volum,

„atmosfera sumbră, dezesperată și înspăimântată ajunge copleșitoare, îndurerând cu asupra de măsură lumea, modificând structura universului liric, schimbându-i fundamental tonul imnic în apocaliptic, chiar dacă motivele și marile teme stănesciene rămân în principiu aceleași, dând operei unitatea și coerența unui destin poetic major. Este istoria unei prăbușiri icarice într-o lume bruegeliană”[10].

În parte, pot fi de acord cu cele exprimate de Alexandru Condeescu. Delimitările pe care încearcă să le traseze în interiorul liricii nichitiene sunt, într-un fel, vizibile cu ochiul liber (sesizări oarecum asemănătoare au făcut și Ion Pop și Ștefania Mincu).

Pot să fiu de acord cu faptul că, treptat, Nichita a trecut de la o poetică metaforică (să-i zicem), de tip neomodernist, la o exprimare poetică abruptă, golită de figuri de stil. Numai că exact același tip de evoluție a fost constatat de exegeza literară și la Eminescu. Așa încât e de văzut cu mult mai multă atenție cum e cu acea „luptă singulară a poetului cu propriul har poetic”.

Apoi, problema decredibilizării poeziei ca „artă a cuvântului” e una complicată. Au inițiat-o simboliștii și nu Nichita Stănescu. Iar relația lui cu simboliștii, cu Baudelaire și cu Bacovia mai ales, e una aparte și am sesizat câteva aspecte importante de-a lungul comentariului meu din această carte, asupra cărora nu mai revin. Consider, deci, că Alexandru Condeescu nu a fost îndeajuns de atent la istoria poeziei în această privință și nici nu a cercetat în profunzime aserțiunile poetului în relație cu poezia lui.

De asemenea, problema necuvintelor și a poeziei metalingvistice este delicată. Condeescu însuși vorbește despre o criză începând nu cu vol. Necuvintele (cum ar fi fost firesc!), ci, mai precis, de la Belgradul în cinci prieteni. Ceea ce, iarăși, ține de constatare, prin lectura poeziei, dar nu se poate armoniza cu declarațiile poetului, care vorbea despre revelația necuvintelor odată cu Laus Ptolemaei.

Pe de altă parte, același Nichita ne spune undeva că el a avut întotdeauna o idee mai înaltă despre poezie, mai precis, că dintotdeauna a conceput-o ca poezie metalingvistică, chiar dacă expozeurile sale teoretice au apărut ceva mai târziu.

Ceea ce eu cred cu toată inima, pentru că mi-e foarte clar – după cum am mai arătat – că „visez acel laser lingvistic/ care să taie realitatea pe dinainte /…/ acel cuvânt îl visez/ care a fost la-nceputul lumilor lumii,/ plutind prin întuneric și despărțind/ apele de lumină” (Necuvinte, vol. Un pământ numit România) reprezintă un deziderat pe care poetul l-a exprimat de la bun început: „să spunem cuvinte/ lungi, sticloase, ca niște dălți ce despart/ fluviul rece de delta fierbinte,/ ziua de noapte”… (Cântec I, vol. O viziune a sentimentelor), cuvinte care să repete „structura materiei, de la-nceput” (Poveste sentimentală, același volum), care să exprime „o cunoaștere aidoma cunoașterii dintâi”, când „fiece mirare e un nume” (Cântec II, același volum).

Nichita a înțeles că „în inima lucrurilor stau cuvinte” (Foamea de cuvinte, vol. Oul și sfera).

Dar ajung oamenii căzuți pe pământ la aceste cuvinte? Sau ei vorbesc numai cu acele cuvinte care, „tristele /…/ sensul lor este static /…/ numai dacă se lovesc de ceva,/ numai dacă le apasă ceva/ există” (Împotriva cuvintelor, vol. Laus Ptolemaei)?

Situație în care stai „să cauți un cuvânt ce nu există/ și să asculți cum timpul devine des” (În grădina Ghetsimani, vol. Necuvintele)…

Pot, deci, să fiu de acord și cu faptul că Nichita a elaborat, în timp, o artă poetică personală și că a trecut de la un stil poetic propriu exuberanței și optimismului, treptat, la un stil abrupt, în care exprimarea sincopată face din cuvânt o metaforă în sine.

Numai că, pe de o parte, Nichita a manifestat această tendință de la bun început (deși vorbim de neomodernism în 11 elegii și alte volume ale primei perioade poetice – să-i zicem –, e clar că Nichita e altceva decât toți poeții interbelici: are ceva de la ei și totuși e o mare distanță între el și aceia), iar, pe de altă parte, cuvântul ca metaforă în sine îl practicase chiar Dosoftei, în Psaltirea în versuri, tocmai pentru că poezia lui era versificarea unei cărți biblice. Iar Nichita – ne spune tot Alexandru Condeescu – și-a dorit întotdeauna să fie nu modern, ci arhaic.

De curând, însă, a apărut o carte – despre care am mai vorbit, cu altă ocazie[11] – a lui Sorin Dumitrescu, care, fără să-l amintească măcar pe Alexandru Condeescu, operează exact cu aceleași delimitări și concepte teoretice.

Și el postulează, în mod identic, existența a două poetici distincte, dintre care prima este poetica glorioasă cu punctul culminant în cele 11 elegii (pe care poetul ar fi repudiat-o), iar a doua este cea a poeziei metalingvistice scrisă cu necuvinte, care se revelează plenar odată cu Epica magna, dar mai ales în Noduri și semne: o nouă formulă lirică, bazată pe maieutică, de o mare densitate semantică etc., etc., etc.

Sorin Dumitrescu a preluat de la Condeescu chiar și ideea inutilității unui comentariu literar apriat, întrucât acesta susținuse că:

„critica nu s-a pus de acord asupra filosofiei poetului. Ea cade mereu în capcana descifrării după logica ideilor clare, sistematice, a misterului poetic construit de Nichita Stănescu după o retorică a paradoxului liric adecvată logicii ideilor vagi intuitive, revelatoare prin ambiguitatea lor”[12].

Însă critica literară se pune rar de acord asupra filosofiei unui poet mare/ genial, ceea ce nu înseamnă că nu trebuie să mai caute niciun înțeles, ci trebuie să băltească în ambiguitatea revelatoare și în a construi la nesfârșit doar ipoteze stilistice. Nichita însuși nu și-a dorit să nu fie înțeles, ci dimpotrivă, să fie căutate sensurile poeziei sale și cunoscute de oameni, fără ca el să le ofere de-a gata. Chiar în aceasta constă maieutica

Sorin Dumitrescu cred că a găsit aici, însă, un motiv pentru a se eschiva de la comentariul pe care oricum nu știa cum să-l conceapă și nici nu avea de gând să se muncească într-un domeniu cu totul străin lui.

Însă, în timp ce Alexandru Condeescu vorbește despre o evoluție a stilului poetic nichitian și de o stare de suferință dramatică și de criză existențială corespunzătoare ultimelor volume, pe fondul istoric al unei epoci nenorocite, Sorin Dumitrescu pare că nu înțelege decât…receptarea pozitivă (chiar superlativă, din punct de vedere estetic), de către Condeescu, a ultimelor trei volume ale lui Nichita. Care, întâmplător, sunt ilustrate tocmai de Sorin Dumitrescu.

Și de aici a rezultat o filosofie despre poezia metalingvistică, ca făcând parte din cultura Duhului (sintagmă a Părintelui Rafail Noica), cu care Sorin Dumitrescu a umplut barbologic o carte întreagă, fără un exercițiu demonstrativ convingător aplicat poeziei lui Nichita Stănescu.

Ceea ce este, însă, foarte trist, e să aflăm că Nichita Stănescu și-ar fi repudiat cele 11 elegii (o minciună ordinară!). Mai mult decât atât, Sorin Dumitrescu insinuează că, până la Necuvintele, Nichita a fost un inspirat de draci[13], pentru ca, începând de la acest volum, să devină subit un stâlp al Paracletului[14]. Iar pentru această presupusă schimbare subită a lui Nichita, autorul nu ne oferă absolut nicio explicație.

Dar, deși după Necuvintele vorbește de poezie metalingvistică, totuși Sorin Dumitrescu sare peste 5 volume (inclusiv Necuvintele) și ajunge direct la Epica magna. Și când credeam că măcar acum o să înceapă comentariul, vedem că trebuie să așteptăm până la Noduri și semne. Acesta este, de fapt, singurul volum pe care autorul Tabloului cu orbi îl consideră demn de atenția sa (fiind și foarte grijuliu cu timpul prețios personal, de nepierdut cu volumele proaste și care nu merită interesul ale lui Nichita), din motivul că artistul plastic i-ar fi oferit poetului nu știu ce idee „genială” de design.

Adică: cei patru Evangheliști au fost trei: Luca și Matei, din care important e numai Matei, și de fapt numai un capitol din Matei… Căci, dacă ar fi să rezum, în felul acesta se desfășoară „exegeza” lui Sorin Dumitrescu la poezia lui Nichita Stănescu.

Cam asta ar fi, pe scurt, povestea despre receptarea critică a ultimelor trei volume de poezie ale lui Nichita și despre valurile iscate de dispute…


[1] Cf. Nichita Stănescu, Opera magna, vol. I, op. cit., p. XLIV.

[2] Idem, p. XLV. [3] Idem, p. XLIX. [4] Idem, p. LX.

[5] Idem, Opera magna, vol. IV, p. VIII. [6] Idem, p. IX.

[7] Idem, Opera magna, vol. V, op. cit., p. IX. [8] Idem, p. V.

[9] Idem, Opera magna, vol. IV, op. cit., p. XII.

[10] Idem, Opera magna, vol. V, op. cit., p. IX-X.

[11] A se vedea aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/05/18/o-tradare-a-lui-nichita/.

[12] Cf. Nichita Stănescu, Opera magna, vol. I, op. cit., p. XLIX.

[13] Fapt pe care Sorin Dumitrescu îl sugerează pervers de mai multe ori, pe parcursul cărții sale: „În afara Cuvântului și de sine stătătoare, materia poeziei, ca de altfel a oricărei arte, rămâne de izbeliște și cu podurile lăsate, riscând să fie gazdă și să întâmpine cu respect și pasiune tocmai puterile întunericului” (Tablou cu orbi, op. cit., p. 27).

„…inspirația, ca putere cosmică a minții [a se citi: inspirația mentală care vine de la puterile cosmice, adică de puterile din văzduh, puterile întunericului], inspiră fără teamă, direct, mental, redactarea poeticilor ideii scrise [poetici corespunzătoare celor 11 elegii și tuturor volumelor de până la Necuvintele]” (Idem, p. 78).

„Versurile [din A treia elegie] […] sunt tulburător conforme duhului descrierilor și relatărilor pacienților reveniți din moartea clinică, citați abundent în Viața de după viață, a celebrului doctor Raymond Moody” (Idem, p. 92) – e lesne de înțeles despre ce duh e vorba…Etc., etc.

[14] Cf. Idem, p. 79: „Stâlpul apărut subit în «creierul» poetului este dar al Paracletului”.

Reîntoarcere la Nichita [80]

Poezia sa e o ramură vestitoare a împăcării cu Dumnezeu, ca cea adusă odinioară de porumbiță în arca Sfântului Noe:

Această ramură a poeziei
a cărei umbră peste cer
alaltăieri lent se înscrise
iară vederii noastre, ieri…

Să fluture peste sfioasa
întindere de plai natal
mișcând privirea și răcoarea
tristeții spusă virginal…

Această ramură a poeziei
a cărei umbră pe pământ
și duh de vânt și de zăpadă
lent clătinându-o, îi sunt.

(Insignă)

El, poetul, este duhul care o animă, „duh de vânt și de zăpadă”duh și vânt, în Sfânta Scriptură, se confundă terminologic, iar zăpada, ca semn al curăției desăvârșite, e o constantă simbolică în lirica lui Nichita.

Creația sa se va profila pe cerul poeziei românești, chiar dacă va fi văzută mai târziu decât s-a înscris ea, precum „steaua care-a răsărit” a lui Eminescu, căreia „mii de ani i-au trebuit/ Luminii să ne-ajungă”.

La fel „Această ramură a poeziei/ a cărei umbră peste cer/ alaltăieri lent se înscrise/ iară vederii noastre, ieri…”.

Conștiința poetului este clară și sigură în această privință.  De aceea și împrumută poeziei sale tonalități eminescian-peticiene, cu puternice accente melodios-religioase, apelând din nou la structura strofică întreită, specifică poemelor în care Nichita vrea să dăltuiască adevărul său. Iar acest poem este o insignă, un însemn…a ceea ce poezia sa înseamnă.

Alte două poeme, Scurtă vorbire și Chiar așa, sunt despre relația poetului cu Dumnezeu. Primul este acesta:

– Vrei să trăiești numai pentru mine
și singur
și fără umbră, cum fără umbră este
cifra unu?
– Da!
– Dar tu ești dus, dar tu uneori ești
aidoma animalelor de câmp!
– Da. Uneori sunt aidoma animalelor de câmp.
– Nu uneori, –
întotdeauna ești ca un animal de câmp.
– Da. Într-adevăr, întotdeauna sunt
ca un animal de câmp.
– Tu nu ești ca un animal de câmp, –
tu ești chiar un animal de câmp.
– Da. Eu sunt un animal de câmp.
– Mi-e scârbă de tine, dar în același timp
mi-e foame de tine
și în același timp mi-e dor de tine!
Lasă-mă să-mi fie dor de tine!
– Da. Te las să-ți fie dor de mine.
– Nu, nu poate să-ți fie dor niciodată
de un animal de câmp;
și nici foame nu poate să-mi fie de el;
cel mult aș putea uneori să-l disprețuiesc.
Hai, mă lași să te disprețuiesc?
– Da. Te las să mă disprețuiești.
– Am ajuns să vorbesc cu toate animalele;
– mă port de parcă aș fi cosmic; –
de fapt, cine ești tu, bestie?
– Cine să fiu? Eu sunt da.

„Eu sunt da”, eu sunt cel care Te încuviințez întru toate Doamne, cel care Te ascult și Te încuviințez întru toate, chiar și atunci când Tu vrei să mă încerci și Te prefaci că nu mă iubești și că mă disprețuiești, chiar și atunci când Te faci că mă treci cu vederea ca să vezi dacă îmi recunosc păcatele, dacă îmi recunosc starea mea căzută și pătimașă, care mă face să mă asemăn cu animalele, dacă mă recunosc vrednic de tot disprețul și de trecerea cu vederea a Ta.

Și fiindcă „omul, în cinste[a de fiu al lui Dumnezeu] fiind, n’a priceput, alăturatu-s’a cu dobitoacele cele fără de minte, și s’a asemănat lor” (Ps. 48, 12), de aceea are nevoie să se smerească și să spună: „Și eu defăimat, și n’am cunoscut. Dobitoc m’am făcut la Tine; și eu pururea [sunt] cu Tine” (Ps. 72, 22, Biblia 1914).

Iar pentru a se smeri astfel în fața lui Dumnezeu, omul are la îndemână pilda creaturilor neraționale și a lucrurilor care se supun lui Dumnezeu fără să comenteze sau să se împotrivească:

Ce trist că spui da numai când te întreb eu.
Ce păcat că nu spui da din când în când,
fără să te întrebe nimeni…
Pe arbori nu i-a întrebat niciodată nimeni
nimic
și ei spun da, neîntrebați.
Pe capre nimeni nu le-a întrebat
niciodată nimic,
dar behăie foarte tare când sunt mulse
și nici măcar nu le dă prin gând
să nu mai fie capre după aceea…

Stă piatra ca proasta și neîntrebată.
Vine calul și o calcă în potcoave
și o balegă cu balega,
și ea stă și se tocește
și miroase a balegă
și se lasă spălată de ploaie
…și chiar tocită de priveliștea lunii
tot piatră rămâne,
fără s-o întrebe nimeni nimica…

(Chiar așa)

Prima strofă e un reproș al lui Dumnezeu, a doua o cugetare a poetului. Pentru că ființele necugetătoare și lucrurile inanimate sunt „da” de la sine, ființarea lor însăși este afirmativă, în legătură cu Dumnezeu. Lor „nu le dă prin gând/ să nu mai fie” ceea ce sunt. Ele rabdă îndelung, cu mult mai mult decât oamenii, care pretind că au cugetare, care au minte și înțelegere, dar nu suportă să sufere, cu toate că știu care este rostul suferinței.

De aceea, vietățile și lucrurile lumii ajung să ne dea lecții, mari și multe, de ascultare și de răbdare.

Reîntoarcere la Nichita [78]

Poemul Orfeu în vechea cetate e o parabolă care ne vorbește despre condiția poetului dintotdeauna în această lume, dar și despre felul în care se simțea el, Nichita Stănescu, în lumea sa:

Poetul, cu un șoim pe umăr, intră în cetate.
El se simte foarte tulburat
și întocmai ca steaua Canopus,
cea din emisfera australă
cea văzută numai de cei care poartă ochelari la inimă.

Nu-l vede nimeni pe poet.
Unii nu-l văd pentru că nu au vedere.
Alții nu-l văd pentru că nu au inimă.
În fine restul nu-l văd pentru că nu sunt.

Toți însă spun în cor:
Poetul nu este de băut, deci nu-l înțelegem!
Poetul nu miroase cum floarea.
Cum putem să-l înțelegem,
cum putem să luăm ceea ce nu miroase ca floarea
drept floare?!

Poetul merge pe strada cea mare.
Du-te dracului, îi suflă șoimul de pe umăr,
du-te dracului de prost, îi suflă șoimul de pe umăr.
Poetul se face că n-aude nimica.

Am văzut cu ochii mei un poet intrând în cetate.
El ținea în mâna dreaptă, în pumnul lui drept,
un șoim sugrumat.

Canopus e o stea foarte strălucitoare care, în sfera australă e vizibilă cu ochiul liber sus pe cer odată cu înserarea. Nichita a făcut de multe ori referire la ea, în poemele sale. Am remarcat-o încă de când am vorbit despre Elegia oului, a noua[1] și despre Elegia a zecea[2].

Aici îl vedem că se identifică deschis cu această stea, „văzută numai de cei care poartă ochelari la inimă”.

Adică oamenii n-o pot vedea, tocmai pentru că…strălucește prea tare.

Și, deși strălucește, „nu-l vede nimeni pe poet”, fie „pentru că nu au vedere”, fie „pentru că”, mai degrabă, „nu au inimă”. Mai bine zis: nu au vedere a inimii. Sunt orbi cu inima. Nu au suflet ca să vadă și să simtă cele care le depășesc micimea.

Dar „toți” au, în schimb, opinii despre poet. Și nu oricum, ci „în cor”. Adică toți sunt de aceeași părere, sunt la unison. Iar părerea lor e că poetul nu se poate gusta și nici mirosi, „deci nu-l înțelegem”. Poetul e ingurgitabil și nu se lasă adulmecat, pentru corul locuitorilor cetății. Cu alte cuvinte, e insuportabil.

De aceea, corul locuitorilor nu îl poate declara o floare a cetății lor, pentru că „nu miroase ca floarea”. Și prin asta Nichita îi încondeiază pe cei care nu înțeleg decât existența concretă, care nu acceptă și nu caută decât lucrurile practice ale vieții lor, împlinirea în imediat, în ceea ce se mănâncă și se bea și are miros.

Ceea ce nu face parte dintre acestea e de neînțeles și de neacceptat pentru ei.

Iar șoimul îi spune poetului „du-te dracului de prost”, pentru că îți irosești viața pentru asemenea caricaturi umane. Pentru că îți dai sufletul pentru asemenea nesimțiți care nu au leac, care nu se vor îndrepta niciodată, pentru că ei nu vor vrea niciodată să aibă inimă.

Și ce face poetul? Sugrumă șoimul, pentru că el vrea să își dea sufletul mai departe pentru cei care nu îl recunosc și nu îl acceptă.


[1] A se vedea comentariul meu mai sus sau aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/03/27/reintoarcere-la-nichita-22/.

[2] Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/04/09/reintoarcere-la-nichita-24/.

Reîntoarcere la Nichita [77]

Ecouri ale arhaicului totul trece se găsesc peste tot în opera lui Nichita Stănescu, dar sub forme poetice atât de neașteptate, încât sunt greu detectabile pentru cei care nu vor să vadă reverberațiile spiritualității vechi în poezia nouă, modernă.

Aici, în vol. Măreția frigului, aflăm poemul Ce alb, ce negru de alb! :

Ce alb, ce negru de alb,
câte stele în stele și stele lângă stele în alb
și vine vârtejul și vine vântul și vine
suflare de aer
și ne suflă și smulge
și ne duce de pe noi
cortul pielii noastre.

Și rămânem roșii în sânge, în foarte sânge
și se topește de noi doi gheața,
și se topește roșu,
și ne ducem și ne durem în durere
rană pe rană
țipăt pe țipăt.

Și vine taifunul, tromba, aerul urlând
și ne smulge zidul cel umed de carne
și ni-l duce și ni-l izbește
de un amurg de soare
și ne rămân scheletele albe
pe zăpada albă.

Oasele de os cele albe
pe oasele de zăpadă cele argintii,
și devenim numărabili
și putem să ne numărăm unul pe celălalt
unu și doi și trei…
unsprezece, cincizeci și patru
optzeci și patru…

Și vine aerul turbat și în strigare
și ne împrăștie și ne risipește și ne suflă
și rămâne numai zăpada cea albă
scânteietoare
atât de scânteietoare cum este numai cuvântul
atât de friguroasă cum este numai cuvântul.

Acolo pe zăpada cea albă noi doi ne-am iubit.
Urma noastră în zăpada cea albă este
aidoma copitei unui animal sideral
care a trecut prin zăpadă
niciodată acum,
totdeauna altădată.

Cuvinte precum zăpada, stelele, oasele, animal sideral au valoare religioasă, pentru că sunt simboluri religioase. Toate indică realități sublimate, precum zăpada cea albă/ scânteietoare/ atât de scânteietoare cum este numai cuvântul/ atât de friguroasă cum este numai cuvântul”.

Am întâlnit simboluri asemănătoare și cu sens convergent și în alte poezii:

„Astfel ne trecea viața, astfel muream,/ deveneam transparenți, de gheață. Priveliștea lumii trecea ca prin geam/ prin lipsa noastră verticală de viață./ Numai păsările lovindu-se, foarte mirate,/ în noi își vărsau zborul./ Eu mă rugam în cuvinte ciudate”… (Cântec, vol. Oul și sfera);

„Mereu o cupolă,/ alta mereu./ Ridicând ca de sfânt o aureolă,/ sau numai un curcubeu. /…/ Te iau de umăr, mă iei de mijloc,/ și solemni intrăm în iarnă. /…/ O tonă de zăpadă peste noi se răstoarnă./ Murim înghețați. Din nou numai pletele/ în primăvară ne-mpodobesc scheletele” (Ritual de iarnă, vol. Oul și sfera);

„Deodată au plecat pe sub copaci./ Duceau cu ei o chitară/ Cu o umbră grea, triunghiulară,/ smulsă din seară, ruptă din seară. // Când mi-am întors spre tine chipul/ văzui doar un schelet ce-l lustruia/ nisipul. // O, draga mea, iubita mea,/ femeia mea,/ bine-ai venit dintotdeauna./ Ți-am sărutat arcada, sternul,/ osul suav ce-mpodobește mâna,/ scheletul clipei străbătând eternul…”.

Sensul spre Dumnezeu, spre căutarea înveșnicirii este indubitabil.

Însăși metafora „negru de alb” (din poemul: Ce alb, ce negru de alb!), care apare în titlu și în versurile Ce alb, ce negru de alb,/ câte stele în stele și stele lângă stele în alb”, este una mistică, pentru că indică adâncirea albului scânteietor, a luminii, până la întunericul supraluminos (de care vorbea Sfântul Dionisios Areopagitul), până la tainele de nepătruns și de necuprins ale lui Dumnezeu.

O sugestie exista, mai demult, în poemul Conrad al lui Dimitrie Bolintineanu: „un cer ce-atâtea stele îl fac și mai obscur”.

În Sfintele Icoane ortodoxe, în mandorla care Îl înconjoară pe Hristos, lumina dumnezeiască este albă, strălucitoare înspre afară, înspre lume, dar, cu cât se apropie de persoana Domnului, se întunecă treptat la culoare, până devine aproape neagră, sugerând taina de nepătruns a dumnezeirii Domnului.

După cum vedem aici[1], spre exemplu:

https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/a/a8/Transfiguration_Christ_Louvre_ML145.jpg/640px-Transfiguration_Christ_Louvre_ML145.jpg

Și, în această mandorlă ce reprezintă lumina dumnezeiască, sunt adesea pictate stele, care au uneori forma unor cruci mici sau fulgi de zăpadă (despre care se știe că sunt cruciformi). După cum se vede aici[2]:

https://iconreader.files.wordpress.com/2011/01/resurrection.jpg  http://theodorosart.com/wp-content/uploads/2014/04/Invierea-Domnului-3.jpg

Nichita va spune, ceva mai târziu: Tu nu-nţelegi că stelele în sine/ sunt un lăuntru din lăuntrul depărtat?/ Tu nu-nţelegi că albul în desime/ e negru împărat?” (Semn 3, vol. Noduri și semne).

„Stelele în sine/ sunt un lăuntru din lăuntrul depărtat” pentru că „nimic nu e/ în afară. Totul e înlăuntru./ Însuși Cosmosul nu există decât/ înlăuntrul său” (Aleph la puterea aleph, vol. Laus Ptolemaei), în „înlăuntrul desăvârșit,/ care începe cu sine,/ și se sfârșește cu sine” (Elegia întâia, în vol. 11 elegii).


[1] Cf. http://www.wikiwand.com/en/Transfiguration_of_Jesus.

[2] Cf. https://iconreader.files.wordpress.com/2011/01/resurrection.jpg;
http://theodorosart.com/wp-content/uploads/2014/04/Invierea-Domnului-3.jpg.

Reîntoarcere la Nichita [76]

Poemul Nimic nu este altceva (revin la vol. Măreția frigului) ar putea fi invocat ca probă pentru necredința poetului, de către cei care o susțin:

Nimic nu este altceva.
Piatra îmi este verișoară
Rudă de tată îmi este pomul
Râul se trage din ochiul măică-mii
Nimic nu este altceva.
Cel de ieri și cu cel de mâine
sunt frați de timp.
Cel de sus și cu cel de jos
sunt frați de aer,
Nimic nu este altceva.

Mersul norilor pe cer
e siamez cu mersul norilor pe ape;
starea de tristețe
e logodnică cu bucuria
iar jalea îmi încoronează
cu o aură de dinți albi
râsul celui ce a apucat să râdă.

Nimic nu este altceva.
Moartea calului
se odihnește în fundul ochiului meu.
Moartea acestei toamne
se reazimă cu ceafa pe o pernă albă de zăpadă.

Moartea se aseamănă
întocmai cu nașterea.
Nimic nu este altceva.
Ce am simțit înainte de a mă naște
voi simți și după ce nu voi mai fi.
Cum a fost atunci așa va fi atunci.

Nimic nu este altceva.
Totul este totul
iar eu sunt tu.
Nimic nu este altceva.

Poetul folosește sentințe care par a fi în perfect acord cu ideologia epocii. Dar mie mi se pare a fi o tactică a poetului, un mod de a induce în eroare cenzura, mai ales că în acest volum a vorbit de mai multe ori despre Biserici și a scris rugăciuni[1].

Pentru că, dacă prima strofă e mai tainică, strofa a doua și a treia vorbesc limpede despre faptul că toate sunt deșertăciune și că totul trece. Motive arhaice și cât se poate de tradiționale,  cărora Nichita le-a găsit doar o altă formulare poetică.

Despre confundări hinduse[2] de tipul „eu sunt tu” nu cred că e cazul la Nichita. Mai degrabă cred în confuzia…intenționată cu Eminescu[3]. Care, însă, în poezia sa, nu dă glas credințelor indiene.

„Ce am simțit înainte de a mă naște/ voi simți și după ce nu voi mai fi” reprezintă un motiv de exultare pentru cei care insistă să vadă în Nichita un ateu.  Situație siameză, aș zice, cu versurile „Cel ce în astă lume a dus numai durerea/ Nimic n-are dincolo, căci morți sunt cei muriți” (Eminescu, Împărat și proletar).

Nu vreau să mai insist, pentru că am scris două tomuri, îndeajuns de explicative, consider eu, despre Eminescu. Iar în ceea ce-l privește pe Nichita, declarația aceasta nu mi se pare câtuși de puțin elocventă. Pentru că, înainte de a se naște, se poate spune și că poetul a simțit ocrotirea maternă, liniștea și fericirea din pântecele mamei. Căci el nu spune înainte de a mă zămisli sau înainte de a fi.

De fapt, a mai afirmat acest lucru și în poemul Lupta lui Iacob cu îngerul sau despre ideea de „tu” (vol. Necuvintele): „El mi-a spus:/ Tu te-ai născut pe genunchii mei./ Eu te știu de când te-ai născut./ Nu-ți fie frică de moarte,/ adu-ți aminte de cum erai/ înainte de a te naște./ Așa vei fi și după ce vei muri. Schimbă-ți numele”. Poemul l-am comentat undeva mai sus (a se vedea aici).

În afară de aceasta, precum am spus, trebuie să ținem seama și de contextul epocii și de nevoia poetului de a se proteja.

Nu e prima dată când întâlnim astfel de afirmații derutante. În vol. Necuvintele, avem poemul Cine sunt eu? Care-i locul meu în cosmos?, în care citim:

Fără mine nu se poate, dovadă că sunt.
Fără mine nu s-a putut;
dovada e că m-am tras din mine însumi
adică din acel mine care-a fost.

Eu sunt cel care nu se poate fără de el.
Eu sunt cel care nu s-a putut fără de el.
Eu sunt cel care a dat mărturie
pentru existența lui Dumnezeu.

Eu sunt cel care a dat mărturie
de nonexistența lui Dumnezeu, pentru că
eu l-am făcut pe Dumnezeu vizibil.

Eu sunt făcut de Dumnezeu, pentru că
eu l-am făcut pe Dumnezeu.

Eu nu sunt nici bun nici rău
ci sunt, pur și simplu.

Eu sunt cuvântul „sunt”
Eu sunt urechea care aude cuvântul „sunt”
Eu sunt spiritul care înțelege cuvântul „sunt”.

Eu sunt trupul absurd al lui „sunt”
și literele lui.
Eu sunt locul în care există „sunt”
și patul lui, în care doarme.

Faptul că poetul spune că a dat mărturie „de nonexistența lui Dumnezeu” nu înseamnă că e ateu, pentru că Dumnezeu e mai presus de existență și despre El se poate spune și că există, și că nu există, în sens teologico-dogmatic, dar El rămâne mai presus de ambele afirmații și de putința cuprinderii Sale în orice fel de definiții.

De fapt, sentința nichitiană e un paradox: „am dat mărturie/ de nonexistența lui Dumnezeu, pentru că…l-am făcut pe Dumnezeu vizibil”.

Se poate înțelege și astfel: am dat mărturie de inexistența lui Dumnezeu în mințile și inimile multora prin faptul că L-am făcut vizibil prin creația mea, iar ei nu L-au recunoscut și nu mi-au înțeles poezia. Deși Nichita nu a folosit termenul inexistență, ci pe „nonexistență”, ceea ce ne îndrumă spre o înțelegere mai înaltă, teologică.

La fel, „Eu sunt făcut de Dumnezeu, pentru că/ eu l-am făcut pe Dumnezeu” se poate înțelege și ca aserțiunea celui care a ajuns la convingerea că este făcut de Dumnezeu, pentru că a recunoscut chipul Său în sine însuși, în „spiritul” său, în puterea cuvântului său. Și astfel poate spune că L-a făcut pe Dumnezeu, făcându-L să Se manifeste, într-un anumit fel, în sine. Și prin aceasta a înțeles că el însuși e făcut de Dumnezeu.

„Eu nu sunt nici bun nici rău” la modul total, desăvârșit. Eu, ca poet, zice Nichita. Nu sunt nici Sfânt, dar nici diavol.

E ceea ce spunea în Elegia I – dacă optăm pentru varianta că se referea la poet –, și anume: „Nu-l vestește nicio aură, nu-l/ urmează nicio coadă de cometă”.

Pentru că Nichita nu a părăsit cu totul, în niciun volum, stilul sentențial din Dreptul la timp și 11 elegii, și nici nu și-a schimbat convingerile fundamentale pe care le-a enunțat în primele volume, ci, dimpotrivă, ca și Eminescu, le-a perpetuat și le-a adâncit.


[1] A se vedea mai sus. Sau aici:
http://www.teologiepentruazi.ro/2017/02/14/reintoarcere-la-nichita-71/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2017/02/18/reintoarcere-la-nichita-72/.

[2] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Tat_Tvam_Asi.

[3] Idem: http://www.poezie.ro/index.php/poetry/145332/Ta_twam_asi.

Page 1 of 17

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén