Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Category: Literatură română veche (Page 1 of 48)

Veșnicia la Miron Costin și Eminescu

În Letopisețul lui Miron Costin se pot descoperi multe cuvinte și expresii vechi (sau cu forme arhaice sau cu semnificații vechi, care nu mai sunt utilizate astăzi) care au intrat în vocabularul poetic al lui Mihail Eminescu, cum ar fi în darn, zmult, stol, crieri, masul/ am mas etc.

Ba chiar o afirmație banală, de felul acesta: „Constantin-vodă într-acea noapte au mas la Prut”[1] suferă, la Eminescu, o metamorfoză poetică neașteptată: „Astfel ades eu nopți întregi am mas,/ Blând îngânat de-al valurilor glas” (Fiind băiet păduri cutreieram).

Însă, ceea ce mi-a atras atenția în mod deosebit este utilizarea cu dublu sens a lui „vecinic”. Miron Costin îl folosește atât cu semnificația obișnuită (sinonim cu etern), cât și cu sensul prin care se limitează un fapt la durata unei vieți.

Astfel, el spune: „bieții oameni închiși, toți în robiie au mărsŭ tătarilor vécinică”[2]. În mod evident, această „veșnicie” a robiei la tătari se întinde pe durata vieții celor robiți.

La Eminescu găsim exprimări poetice care învederează aceeași „veșnicie” trecătoare, care durează cât timpul vieții: „Sunt oameni care vecinic cu oameni nu se-mpac” (Pentru păzirea auzului), „Vecinic nu te mai ivești [la fereastră](Pe aceeași ulicioară…) etc.

Altele, însă, deși trebuie înțelese în aceeași paradigmă, au născut și nasc dileme filosofice (tocmai pentru că nu se cunoaște prea bine trecutul expresiv al limbii române):  „stelele ce vecinic pe ceruri colindează” (Strigoii), „Pare-că și trunchii vecinici poartă suflete” (Călin (file din poveste)), „Zboară vecinic /…/ Valurile, vânturile” (Dintre sute de catarge…),  „O apă vecinic călătoare” (Diana), „al vremilor curs vecinic” și al „aștrilor mers vecinic” (În vremi de mult trecute), „Suntem plecați sub greul anatemii/ De-a nu afla nimic în vecinic mers?” (O,-nțelepciune, ai aripi de ceară!), „Din sânul vecinicului ieri/ Trăiește azi ce moare” (Luceafărul) etc.

Dar și în aceste situații, vecinic are sens…temporal, pentru că delimitează ceva ce se petrece sau se repetă într-o durată de timp mai îndelungată, dar nu în veșnicie cu adevărat.


[1] Miron Costin, Letopisețul Țărâi Moldovei. De neamul moldovenilor, ediție îngrijită de P. P. Panaitescu, Ed. Minerva, București, 1979, p. 180.

[2] Idem, p. 167.

Cugetări duhovnicești ale lui Miron Costin [2]

„O, nesățioasă hirea domnilor spre lățire și avuție oarbă! Pre cât să mai adaoge, pre atâta râhnéște. Poftile a domnilor și a împăraților n-au hotar. Avândŭ multŭ, cum n-ari avea nemică le pare. Pre câtŭ îi dă Dumnedzău, nu să satură. Avândŭ domnie, cinste și mai mari, și mai late țări poftescŭ. Avândŭ țară, și țara altuia a cuprinde cască și așea lăcomindŭ la altuia, sosescŭ de pierdŭ și al său”[1].

„Iară lunecoasă sintŭ lucrurile războaielor și în puterea lui Dumnedzău mai mult stau. […] Iară roata lumii nu așea cum gândește omul, ce în cursul său să întoarce”[2].

„Și în cești a[n]i au adus Vasilie-vodă și Moaștile a Sfintei Prepodobnei [Preacuvioasei] Paraschevei, în anul 7148 <1640>, căriia Svinte viața și de pe ce locuri au fostŭ, să citește viața ei petrecută cu mare dumnedzăire în Minei, în luna lui octovrie, în 14 dzile”[3].

„…în bine și în dezmierdăciune pre atuncea [erau] leșii, și așea și țara noastră. Iară di pe  acéle vrémi să cunoaște păharul lui Dumnădzău aproape de schimbare și curundŭ spre alte mai cumplite vrémi. Că era la mare zburdăciune țărâle acéste. Și care țări să suie prè la mari bivșuguri, zburdeadză hirea omenească peste măsură, și zburdăciunea naște păcatul și pre păcatul [îl] urmadză mânia lui Dumnedzău”[4].

„În cești ani, după ce au așădzat sultan Murat Vavilonul spre Împărățiia Turcească, s-au întorsŭ în Țarigrad și să găta tare asupra léșilor, să răscumpere rușinea lui soltan Osmanŭ, deșchizându-și calea pen Ardeal, să lovască peste munți de-a diréptul spre Liov. Ce, i-au tăiatŭ atuncea curund putérnica mâna lui Dumnedzău dzilele”[5].

„În anul 7153 <1645> au făcutŭ și nunta fiicăi sale Vasilie-vodă, ce[le]i mai mari, doamnei Mariei, după cneadzul Ragivil, om de casă mare, den cnédzii Litfei [Lituaniei]. Numai, cu ce inimă și sfatŭ au făcut acéia casă după omŭ de lége calvinească […] peste legăturile [legile] Săboarelor [Sinoadelor Ecumenice] cu multe dumnedzăirești minuni legate [întărite]! Iară calvinul numai pre singure pohtele sale trupești, osebite [lepădate] de Sfânta Săbornică Besérecă, au scornitŭ acéia lége […]. De mirat au rămas veacurilor această casă [căsătorie], cum au putut suferi inima lui Vasilie-vodă să să facă”[6].

„Așa ferescŭ pre domni și țărâle voaroava cu svatul [vorba și sfatul] de primejdii. Că prentru acéia au dat Dumnedzău să aibă împărații, craii, domnii, cârmuitorii țărâlor, să aibă svétnici pre lângă sine, cu carii vorovindŭ o treabă, să frământe cu voroava lucrul unul una, altul alta răspundzindŭ, să lămurește lucrul care este mai spre îndemână. Iară ce fac domnii singuri den gândurile sale sau den șoapte, rar lucru iesă la folos […] La mulți domni mare smentele am vădzutŭ den șoapte sau nesfătuit, amu în vacul nostru”[7].

„Ascunsŭ giudéțul [judecata] lui Dumnedzău toate gândurile omenești le strămută”[8].

„Nu cu o [singură] certare numai ceartă direapta mâniia lui Dumnedzău, dacă să pornește spre vreo țară…”[9].

„Giudéțul lui Dumnedzău spre ce trage, cu anevoie să mută cu sfatul omenescŭ”[10].

„…să scornisă un vivor den sus cu ploaie direptŭ în fața oștii lui Vasilie-vodă și ca acéè furtună, cu sunetul copacilor și cu ploaie răpede, cât să părea că este anume urgiia lui Dumnedzău orânduită asupra céștiia oști, câtă era despre Vasilie-vodă”[11].

„Ce, a vedére au fostŭ voia lui Dumnedzău spre stângerea casii lui”[12].

„Ce, orice nevoință pune omul, sorocul lui Dumnedzău, amu orânduit așea, a-l clăti nu poate nime”[13].

„Timuș, cum au sosit la cetate, de a doa dzi s-au desfrânat la jacurile [jefuirea] Mănăstirilor și întâi asupra Dragomirnei Mănăstirii cu pușci au mărsŭ și au bătut Mănăstirea. Și dacă i s-au închinat [s-au predat], toate odoarăle, veșmintele în jacŭ [jaf] au dat și câți bieți neguțitori era închiși acolea și mulți den boieri, rușinândŭ căzacii fămei și féte și nu ca creștinii, ce mai multŭ decât păgânii s-au purtat cu acéia Mănăstire. Și să hie mai avut vreme cevași Timuș, nicio Mănăstire n-ar hi hălăduit neprădată [de] odoară. […] Și […] apoi curundŭ au scurtatŭ dzilele și a lui Timuș, cu direptŭ giudețul a lui Dumnedzău, pentru prada care făcuse Beséricilor”[14].

„Singur Dumnedzău, preste nedéjdea omenească feréște pe cei direpți de primejdii”[15].


[1] Idem, p. 89. [2] Idem, p. 92. [3] Idem, p. 97. [4] Ibidem. [5] Ibidem.

[6] Idem, p. 98. [7] Idem, p. 99-100. [8] Idem, p. 104. [9] Idem, p. 112.

[10] Idem, p. 124. [11] Idem, p. 135. [12] Idem, p. 138. [13] Idem, p. 139.

[14] Idem, p. 140, 144. [15] Idem, p. 151.

Cugetări duhovnicești ale lui Miron Costin [1]

„Singur [însuși] Ieremia-vodă fiindŭ în Besérecă la Sfânta Leturghie, i-au dat știre, cum oștile lui Răzvan amu să văd și să apropiie de oștile țărâi. Ce n-au vrut să iasă din Besérecă păn nu s-au săvârșit Sfânta Slujbă. Și să agiungea amu hărății lui Răzvan cu oștile țărâi, cândŭ au ieșit Ieremia-vodă la oști den Besérecă. S-au tâmpinat oștile de îmbe părțile și după câtăva luptă între oști, au lovit léșii pe oastea ungurească din aripa despre Șcheia. Îndată îmbărbătându-să și fruntea oștilor, unde era Ieremia-vodă, au înfrântŭ pe unguri. […]

Ieremie vodă […] era om întreg la toate, nerăpitor, nemândru, nevărsătoriŭ de sânge, blândŭ, dumnădzărescŭ, pe cum mărturisește războiul lui cu Răzvanŭ-vodă, cum n-au vrut să iasă din Beserică, pănă n-au săvârșit Sfânta Leturghie, măcarŭ că-i spunè că să agiungŭ oștile”[1].

„Neștiutoare [este] firea omenească de lucruri ce vor să fie pre urmă. Ce pentru un lucru sau doaă pre voie ce i se prilejescŭ, bietul om purcede desfrânatŭ și începe lucruri peste puterea sa și apoi acolo găsește perirea”[2].

„De laudă este hie la care domnŭ să hie spre partea creștinească, ca această țară, căci trăiește așea în statul său pănă acmu, pentru țări creștine stă pănă astădzi în rândurile sale, însă cu înțelepciune, nu fără socoteală și fără temeiŭ, în loc de folosul țărâi să-i aducă perire, cum s-au prilejitŭ amu și în vrémile noastre în câteva rânduri, de adusésă a mulți nesocoteala și nebunia, mare cumpănă acestui pământŭ. Dumnedzău mai bine știe, că de nu s-ar hi prilejit o samă de capete să cerce mijloace și să nu alerge la împărăție, ar hi fostŭ de perire de istov țara aceasta în câteva rânduri”[3].

„Gașparŭ-vodă vădzândŭ mare turburare și fugă în oastea léșască, părăsit și de oștenii săi, au purcesŭ și elŭ noaptea și au trecutŭ Prutul bine. Numai, amu la braniște fiindŭ cu puținei de ai săi și den boieri, Șepteliciŭ hatmanul și Goia postelnicul, pe lângă dânsul, l-au omorât[, ei,] ceia ce era cu dânsul. Scârnavă și groadznică fapta și neaudzită în toate țări[le] creștine. Domnul, ori bun, ori rău, la toate primejdiile feritŭ trebuiește, că oricum este, de la Dumnedzău este. […] Plătit-au apoi cu capetele sale această faptă și Șepteliciŭ și Goia, de la Alexandru-vodă, pre lége direaptă de le-au tăietŭ capetele și trupurile le-au aruncatŭ în ieșitoare. Și cu cale le-au făcut, că după scârnave fapte, scârnave morți vinŭ. […] Acestu domnŭ, Gașpar-vodă, niceodată post n-au avut, ce pre ascunsŭ în toate posturile mânca carne”[4].

„Iară ce ieste să nu treacă și orânduiala lui Dumnădzău nu poate să să amistuiască”[5].

„Milele domnilor pot aședza țările, nemila și lăcomia fac răsipă [ruină] țărălor”[6].

„Binele pururea este gingaș și, pentru păcatele oamenilor, nu în multă vréme stătătoriŭ”[7].

„O! nestătătoare și niceodată încredințate lucrurile lumii, cum vârsteadză toate și turbură și face lucruri împotrivă! Cândŭ cu cale [este] să fie frică celorŭ mai mici de cei mai mari, iară cursul lumii aduce de este de multe ori celui mai mare de cei mici grije. Fericiți sântŭ împărații, craii, domnii, carii domnescŭ așea, să nu le hie de cei mai mici niciodată siială. […] Domnii cei buni și dirépți fără grije și desfătați stăpânescŭ, iară cei răi tot cu siială”[8].

„Neștiur gândul omenescŭ, singur de sine, la ce merge și la ce tâmplări apoi sosește”[9].

„O, îndrăcite a voitorului de rău veninuri, ce nu scornește limba amară a nepriietinului!”[10].

„Nu putem să trécem cu pomenirea niște tâmplări ce s-au prilejitŭ în Țarigrad, după perirea cestui domnŭ […]. De un cal al lui Barnovschii-vodă, ducându-l la grajduri împărătești, după perirea lui, în céieș dzi s-au trântitŭ calul gios și au muritŭ în locŭ. Și a doa dzi noaptea au arsŭ și Țarigradul pănă <câteva> mii de case. Acéstea [ori] că s-au tâmplatŭ, […] ori că au arătat Dumnedzău singe nevinovat, că era Barnovschii om dumnădzăierescŭ și mare rugătoriŭ spre Dumnedzău. De care mărturisiia Toma vornicul, fiindŭ postelnic al doilea la dânsul, că în multe nopți l-au zăritŭ pe la miiadzănoapte îngenunchiatŭ înaintea icoanei la rugă, cu mare osârdiie.

Era la hirea sa Barnovschii-vodă foarte trufaș și la portul hainelor mândru, iară la inimă foarte direptŭ și nelacom și bândŭ. Mănăstiri și Beserici câte au făcutŭ, așea în scurtă vréme, nice unŭ domnŭ n-au făcutŭ. Făcut-au alți domni și mai multe, iară cu mai îndelungate vrémi, în 40 de a[n]i unii, alții în 20 de ani, iară elŭ în trei ani. […] Fost-au perirea lui în anul 7141 <1633>, iuni[e] 16 dzile”[11].


[1] Miron Costin, Letopisețul Țărâi Moldovei. De neamul moldovenilor, ediție îngrijită de P. P. Panaitescu, Ed. Minerva, București, 1979, p. 16-17, 37.

[2] Idem, p. 19. [3] Idem, p. 40. [4] Idem, p. 45-46. [5] Idem, p. 47-48.

[6] Idem, p. 69. [7] Idem, p. 70. [8] Idem, p. 74. [9] Idem, p. 76.

[10] Idem, p. 78. [11] Idem, p. 78-79.

Biblia cosmică în poezia românească

Acest articol este alcătuit din fragmente din cărțile mele[1]. Pentru că mi-am dat seama că am reflectat și am scris de multe ori, în mod disparat, despre tema indicată în titlu, dar nu am pus niciodată lucrurile cap la cap. De aceea am luat diverse pasaje, mai întinse sau mai scurte, din cărțile mele, și le-am alipit unul de altul pentru a avea o perspectivă mai amplă și mai unitară despre un subiect a cărui cercetare m-a pasionat.

N-am mai procedat astfel în trecut, însă acum mi se pare utilă strângerea la un loc a acestor date (fără a fi exhaustivă), pentru mine și poate și pentru alții.

Read More

Expresii cu substrat biblic la Grigore Ureche

„Dumnezeu cel direptu, Cela ce ceartă [pedepsește][1] nedireptatea și înalță direptatea, cu câtă certare pedepsește pre ceia ce calcă jurământul”[2].

„Numele ș-au luat țara [Tartaria] de la apa ce-i zic Tartar, care cură într-acelea părți ce-i zic Magog. Iară lăcuitorii își zicu Mongul. Stă această țară spre miazănoapte. Dispre răsăritu au împărățiia cea puternică a Hinneai [Chinei], dispre amiazăzio Indiia cu apa Ganghes, ce-i zice cartea noastră Fison”[3]

„Celui fricos și înspăimat, știindu-și moartea de-a pururea înaintea ochilor, niciun loc de odihnă nu-i”…[4].

„Ci Dumnezeu, Cela ce-i otcârmuitoriu
tuturor celora ce I se roagă cu credință,
au acoperitu pe Pătru vodă
și i-au datu cale deșchisă”[5].

„Ci Dumnezeu cel direptu, carile știe inimile tuturor, știut-au și acesta sfat (de care lucru niminea fără voia lui Dumnezeu nimic nu poate face)”…[6].

„Iani socotește cum plătește Dumnezeu celora ce fac rău”[7].

„Acestea de la Dumnezeu sântu tocmite, ca nimic să nu fie stătătoare pre lume, ci toate de răsipă [spre ruină] și trecătoare: pre cei de jos îi suie și pre cei suiți îi pogoară, ca să fie de pildă și de învățătură noao, să cunoaștem că nu avem nimic pre lume, fără numai lucruri [faptele noastre] bune”[8].

„Dumnezeu încă nu-Și umplusă certarea Sa deplin”…[9]


[1] Sensul vechi al lui a certa era: a pedepsi. Eminescu a folosit acest arhaism semantic în scrierile sale, ca spre exemplu în Scrisoarea III: „Dar acu vei vrea cu oaste și război ca să ne cerți”.

[2] Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, ediție îngrijită de P. P. Panaitescu, repere istorico-literare alcătuite de Mircea Scarlat, Ed. Minerva, București, 1987, p. 58.

[3] Idem, p. 68. [4] Idem, p. 88. [5] Idem, p. 98. [6] Idem, p. 100. [7] Idem, p. 105. [8] Idem. p. 115-116. [9] Idem, p. 165.

Citate din Sfânta Scriptură la Grigore Ureche, Miron Costin și Ion Neculce

„După izbândă cu noroc ce făcusă Bogdan vodă în Țara Leșască, iată-i veni de la Dumnezeu osânda asupră, cum grăiește și prorocul David, psalm 7: Lac sapă și-l scurmă și căzu în groapa care au făcut…”[1].

„Neștiutoare fire omenească și de primejdiile sale […]. Bine dzice Sfânta Evanghelie: Cu ce măsură măsuri, măsura-ți-să-va[2].

„Și așea s-au aședzat Constantin-vodă, feciorul lui Ieremiei-vodă cel mai mare, la domniie, cu bucuriia țărâi, avândŭ țara nedejdea că va urma pre tată-său. Ce departe au fostŭ Constantin-vodă de acéie fericiie. Ce precum dzice Iisus-Sirah: Vai de acéie cetate, unde este domnul tânărŭ[3].

„Domnul, ori bun, ori rău, la toate primejdiile feritŭ trebuiește, că oricum este, de la Dumnedzău este. Precum dzice Svinta Scriptură: […] Nu-i niceo putére, fără de la Dumnedzău dată[4].

„Iară cuvântul și sfat înțeleptŭ den singură hirea izvoréște, până în cât ieste, precum dzice și Înțelepciunea lui Solomon: […] Den rostul direptului izbucnéște înțelepciunea[5].

„Ce turcii cu săgeți de bumbacŭ ucig pre oameni și lor pot să slujască acéle cuvente a Sfintei Scripturi: […] Muiatu-s-au cuventele lor mai mult decât untŭ-de-lemn și acele sânt săgeți[6].

„Iară nu omul, ce Dumnedzău sfărâmă războaiele, precum dzice Scriptura: Господь сбкрушѧ брани”[7].

„…fugindŭ den târgoviște Mihnea-vodă și simțindu-se în faptele sale céle mai multŭ decât păgânéști, cu furiș de Racoții, în Ardeal, unde-și ș-au borât curând și sufletul în prăpăștile iadului. Și cum scrie Sfânta Scriptură: […] Perit-au pomenirea lui cu sunet[8].

„Sângur [Însuși] Mântuitorul nostru, Domnul și Dumnezeu Hristos, ne învață, zicândŭ: […] Cercați Scripturile[9].

„Și-n scurtă vreme cădzu blăstămul mai degrabă pe Dumitrașco Ceaurul vel-logofătŭ, fiind sfetnic, că-i scută Dumnedzău viiața. […] Să stinsă pomenirea lui cu sunet, și moșâile lui cădzură la mâni streine. […] Că lacrâmile săracilor nice soareli, nice vântul nu le poate usca. După cum dzice și Iisus Sirah, că ruga smeritului nuori în cer pătrunde”[10].

„Precum dzice Scriptura: Nu va folosi averea în dzioa urgiii[11].

„Dzice Hristos la Evanghelii că, dacă s-ar împuți sarea, bucatile cu ce s-or săra [?]”[12].


[1] Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, ediție îngrijită de P. P. Panaitescu, repere istorico-literare alcătuite de Mircea Scarlat, Ed. Minerva, București, 1987, p. 82.

[2] Miron Costin, Letopisețul Țărâi Moldovei. De neamul moldovenilor, ediție îngrijită de P. P. Panaitescu, Ed. Minerva, București, 1979, p. 20.

[3] Idem, p. 30. [4] Idem, p. 45. [5] Idem, p. 64. [6] Idem, p. 77. [7] Idem, p. 127.

[8] Idem, p. 177. [9] Idem, p. 192.

[10] Ion Neculce, Letopisețul Țării Moldovei, ediție îngrijită și glosar de Iorgu Iordan, Ed. Minerva, București, 1980, p. 109.

[11] Idem, p. 245. [12] Idem, p. 299.

De la Strigoii la Luceafărul [3]

În Strigoii, pe ea o cheamă Maria. Un nume de rezonanță în opera lui Eminescu, pe care îl întâlnim și în nuvela Sărmanul Dionis, dar și – latinizat – ca Cezara în nuvela omonimă (pentru că Maria înseamnă stăpână, împărăteasă).

Maria este o „fecioară blondă ca spicul cel de grâu”, căreia inima îi rămâne fecioară și după ce se îndrăgostește de Arald și după ce moare (rostindu-și vraja, magul invocă astfel stihiile: „inima-i fecioară hrăniți cu sânge cald”).

Numele Maria nu este așadar întâmplător. Iubirea pentru Maria îl salvează pe Dan-Dionis de la căderea luciferică, iubirea pentru o fecioară sfântă îl împacă cu Cerul și pe rebelul/ insurgentul din Înger și demon.

Arald e, în Strigoii, în rolul demonului din Înger și demon, al răzvrătitului care vrea să răscoale lumea din așezarea ei, dorind „să fumege nainte-mi orașele-n ruine”, și pe care iubirea pentru Maria îl face să renunțe la planurile sale războinice.

Numai că moartea Mariei provoacă în el, din nou, răzvrătirea, iar Maria, în această situație, este îngerul ce trece prin infern pentru el.

În Luceafărul, ne întâmpină același reper al fecioarei unice, fiind „una /…/ Cum e Fecioara între sfinți/ Și luna între stele”.

Poetul nu a folosit această comparație doar în virtutea expresivității. Aluzia la Preacurata Fecioară Maria e întărită și de expresia: „din rude mari împărătești”. Pentru că, după cum am arătat altădată, în Viețile Sfinților alcătuite de Dosoftei, la Nașterea Maicii Domnului ni se comunică faptul că ea „era de rudâ împărăteascâ[1].

Și recunoaștem aici idealul însuși al poetului, care căuta o „femeie între stele și stea între femei” (Din valurile vremii…), o Madonă printre Venere: „Ş-o să-mi răsai ca o icoană/ A pururi Verginei Marii,/ Pe fruntea ta purtând coroană [cununa virtuții] –/ Unde te duci? Când o să vii ?” (Atât de fragedă…).

Spre deosebire de Strigoii, în Luceafărul nu mai avem nicio altă descriere exterioară a fetei de împărat. Pe ea o caracterizează unicitatea virtuții în mod fundamental și plenar. Față de care nu mai contează, pentru poet, niciun alt amănunt.

Numai că, dacă la început, această fecioară împărătească este o Marie, ulterior ea va cădea din această înălțime a virtuții până la a fi o simplă Cătălină care se lasă amăgită și prinsă în laț ca păsările-n crâng („Cum vânătoru-ntinde-n crâng/ La păsărele lațul”…), adică precum o ființă fără de minte.

Luceafărul este și el caracterizat onomastic prin faptul că, pe de-o parte, este purtător de lumină, iar, pe de altă parte, este cel ce alunecă din cerul său de stele. Însă alunecarea lui nu se transformă într-o cădere definitivă.

Diferența esențială față de Strigoii sau de Sărmanul Dionis este aceea că salvatoare nu mai este iubirea pentru femeie (sau iubirea unei femei), ci mântuirea sa vine de la Dumnezeu Însuși, de la Mântuitorul lumii.

Pe acest Luceafăr, Hristos îl restaurează în calitatea sa de ființă nemuritoare (ceea ce înseamnă Hyperion: deasupra timpului). Și remarcăm faptul că nici Luceafărul și nici Hyperion nu sunt propriu-zis nume, ci caracterizări profunde.

De asemenea, Luceafărul nu mai are parte de descrieri precum alte personaje eminesciene. Căci cele două portrete, corespunzătoare celor două metamorfoze, nu mai sunt adevărate descrieri fizionomice. El pare când blond, când cu părul negru, dar ceea ce Eminescu vrea să ne transmită este că nicio portretizare realistică nu este veridică, pentru că ceea ce îl caracterizează în mod esențial este eternitatea ființei, care se străvede în spatele simbolurilor („tânăr voievod” care „venea plutind în adevăr/ scăldat în foc de soare”)[2].

Îmbrăcarea lui în „giulgi” (giulgiu) și faptul că seamănă cu „un mort frumos” ilustrează străinătatea/ înstrăinarea lui față de această lume. Iar fata remarcă faptul că el e „străin la vorbă și la port”.

Fata de-mpărat îi adresează Luceafărului „căzut” „din cer” și stins („Cum el din cer o auzi,/ Se stinse de durere”) aceleași cuvinte ca și Maria din Strigoii lui Arald: „tu ești mort”.

Numai că motivele sunt cu totul diferite. Arald era mort pentru răzvrătirea lui trufașă și închinarea lui la zei păgâni.

Luceafărul-Hyperion e mort pentru că e străin de lume, în ciuda ispitei căreia îi cade pradă temporar.


[1] [Sfântul] Dosoftei, Viața și petreacerea Svinților, B. A. R., CRV 73, f. 11v. A se vedea și ceea ce am spus aici:
http://www.teologiepentruazi.ro/2014/11/09/luceafarul-1/.

[2] A se vedea, din nou, comentariul meu anterior:
http://www.teologiepentruazi.ro/2014/11/23/luceafarul-5/.
Sau în cartea mea, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, op. cit., p. 140-162,  cfhttp://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.

Page 1 of 48

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén