Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Category: Live blog 2017 (Page 1 of 3)

Darul celor două cărți liturgice

cele doua carti liturgice

La revederea de 20 de ani, i-am rugat pe mai mulți colegi ai mei, care trăiesc și slujesc în Grecia sau Cipru, să îmi cumpere Ieraticonul și Evhologhionul în ediție recentă. Să mi le cumpere și eu să le trimit banii pe ele.

Dintre toți, cel care mi-a promis în mod ferm și s-a ținut de cuvânt, a fost Părintele Marius Costin Bulagea. Astăzi, prin mama sa, mi-a trimis cărțile de deasupra și nu a dorit să îi dau niciun ban pe ele. Doar să mă rog pentru dumnealui și familia sa, ceea ce am să fac cu bucurie și recunoștință.

Pentru că eu am avut nevoie de aceste cărți, în ediție recentă, pentru ca să le compar cu ediții mai vechi ale cărților. Vreau să le traduc în timp…pentru că sunt diferențe, nu puține, între textul nostru liturgic, pe care îl considerăm „tradus din grecește”, și textele liturgice grecești.

Adică eu voi întoarce darul său într-un dar pentru toți, așa cum fac cu Dumnezeiasca Scriptură și cu toate cărțile mele.

Vă mulțumesc frumos, Părinte Marius, pentru darul dumneavoastră și veți fi prezent și mai mult de aici încolo în rugăciunile mele! Pentru că ați făcut un dar din care mulți se vor folosi și nu doar eu însumi.

Revederea de 20 de ani de la terminarea Seminarului [5 septembrie 2017]

dupa 20 de ani

Părintele Irinel Lazăr, din partea clasei noastre (clasa B), a fost cel care s-a ocupat de întreaga organizare a evenimentului. Care a început dimineață, la 8 și ceva, prin întâlnirea în fața Catedralei din Turnu Măgurele și a continuat cu Tedeumul din catedrală, la care am adăugat și o ectenie a morților, pentru cei doi Părinți Profesori ai noștri adormiți între timp și pentru cei doi colegi ai noștri și ei adormiți.

Am predicat după Tedeum și predica e aceasta de aici. După care am mers în vechea clădire a Seminarului, acum reamenajată, și pentru o oră și ceva Părintele Director Marin Ciulei a citit catalogul de la clasa A și pe cel de la clasa B, de la clasa noastră, pentru că au venit și colegi de la A la eveniment.

Am și fila audio a discuțiilor dintre noi, de la citirea cataloagelor, însă nu mai doresc să o dau, pentru că sunt pățit. Când a fost întâlnirea de 10 ani de la București, mulți au considerat că am făcut o mare indiscreție să dau acea filă. Însă eu nu m-am gândit niciodată că este „un lucru rău”, dacă  îmi pun în evidență colegii.

Mă rog, unii nu vor să se afle nimic despre ei…sau nu vor să apară pe platforma mea la nivel online. Și, de aceea, sunt și voi fi foarte atent cu cei care…nu vor să îi bag în seamă în niciun fel.

După evenimentul de la școală, pentru că l-am terminat în pași rapizi (era sesiune de examene), am mers, ca un intermezzo, la barul de la hotel, pentru ca de la ora 13 și până la ora 22 (cât am stat eu) să avem parte de o masă ca la Nuntă. Totul impecabil în materie de mâncare și de servire. Am avut o tânără și un tânăr care ne-au cântat din gură diverse piese muzicale, acompaniați la clape, dar nici colegii mei nu s-au lăsat mai prejos, pentru că au cântat și ei.

Mi-am revăzut și redescoperit doi prieteni iubiți, pe Părintele Tudorel Ionescu și pe Părintele Valentin Chircu. Am putut să le transmit un mesaj testamentar, care nădăjduiesc să fie apreciat la justa lui valoare.  Am stat la masă cu Părintele Marian Vai, cu Preoteasa sa, cu Părintele Ciprian Danciu și cu Părintele Tudorel Ionescu. Dacă n-ar fi fost Părintele Tudorel aș fi plecat de la ora 13…

Am avut discuții pasagere și cu alți colegi, iar pe cele finale le-am avut cu Părintele Irinel Lazăr și cu Părintele Marius Bulagea, pentru ca să vorbim despre culisele evenimentului. Am ajuns acasă pe o răcoare frumoasă și cu multă bucurie în suflet. Pentru că am văzut multă deschidere și înțelegere și din partea profesorilor, cât și a colegilor mei.

De ce plac manelele?

Pentru că cei care le ascultă le consideră „noua muzică populară”. Adică una „mai avansată” decât muzica populară, pentru că are ritmuri și ecouri aparte.

Fiind de la sat sau având rude la sat sau locuind în cartiere cu lăutari, cei care gustă manelele sunt învățați cu muzica de la Nuntă. Pentru că Nunta, la țară, e și un fapt cultural și de marketing. Ce  cântă și spune cântăreața de la Nuntă e o mare încântare pentru meseni, iar rochiile ei sau modul lui de a se îmbrăca și de a vorbi, al cântărețului de la Nuntă, sunt dorite de către auditoriu.

Pentru că am fost de foarte mic la Nunți, tocmai de aceea știu ce se petrecea în ultima parte a comunismului acolo. Nunta era un fel de Gaudeamus rural, unde nu se citeau cărți, dar unde fiecare melodie era trăită cu intensitate. Era un fel de ebook muzical, pe baza căruia oamenii se culturalizau.

„Ia-ți mireasă ziua bună”, cântecul nașului, hora darurilor,  jocul nu știu care, învârtita nu știu care, jocurile cu multe sărituri și bătăi pe pantofi aveau și versuri, și ele erau memorate de săteni. Și ce auzeau ei la Antena Satelor, auzeau și la Nuntă. Și tocmai de aceea Nunta era așteptată ca o zi de Paști, pentru că se mânca și se bea bine, dar se și asculta muzică în mod social. Adică în public. Și „programul artistic” de la Nuntă ținea loc de concert.

Tocmai de aceea, țăranii nu aveau nevoie de teatru sau de cinematograf, pentru că Nunțile, alături de baluri, erau momentele de bucurie socială, comunitară. Fiii și nepoții lor însă, care nu au avut acces la o educație și cultură superioare, au rămas la manele, dar s-au dus și la cinematograf, pentru că au înțeles că aceasta e noua cultură de masă. Și au dreptate!

Pentru că dragostea, banii, dușmanii, copiii, averile, uneori și Dumnezeu, apar în manele, ele sunt texte ușoare, siropoase, pline de sentimentalism,  iar fiii de țărani cu educație mai puțină nu au mers mai departe de ele. Însă, dacă ar fi trăit într-un alt mediu, dacă ar fi avut oameni care să îi cizeleze, ei ar fi ajuns să simtă în mod plural muzica și nu restrictiv.

Așadar, gustul pentru manele ține de puțina educație și de starea socială precară. După cum și teribilismul muzicii rock ține de centrele universitare cu studenți dedați mai mult chefurilor decât studiului.

Din punctul meu de vedere, a te opri doar la un gen muzical e un mod de a te retarda muzical. Pentru că eu cred că trebuie să ascultăm orice gen de muzică, însă nu trebuie să absolutizăm niciunul.

Mai devreme sau mai târziu, muzica bună, de orice gen ar fi ea, ne va duce la stări elevate, la stări apropiate de credință. Și dacă muzica și cultura în general ne vor duce la muzica Bisericii, la tânguirea bisericească de la strană, în care ne plângem păcatele, o vom prefera în locul tuturor. Pentru că muzica bisericească e strigătul autentic al sufletului după Dumnezeu.

Despre cum se naște în România, atunci când vrei o naștere naturală

Prea bătrâni pentru a ne bucura?

O zi de iunie cu mult soare. Un grup de tinere la gimnaziu se joacă, discută, se bucură între blocuri. Deodată găsesc melodia lor preferată, dau melodia la maximum și încep să cânte în forță, pentru că știu toate textul melodiei. Se aude, în tăcerea de până atunci, un copilăresc: „Vreau să mă săruți dulce, dulce, până la sânge…”. Revărsarea lor de bucurie este evidentă. Nu le interesează cine le aude sau dacă ele cântă pe jumătatea cântărețului, dar ele știu melodia și au chef să o cânte. Fapt pentru care o cântă cu toată gura, țipând melodia ca și când ar fi fost la concert…

Reușesc să cânte vreo două minute…

…Pentru că, inevitabil, se aude o voce ramolită, de la un geam…Un bărbat, enervat de bucuria muzicală a tinerelor, le-a tăiat toată petrecerea. Fetele au tăcut ca bătute de cineva.

Iar eu am conștientizat încă odată cum se omoară de fapt entuziasmul în copii și tineri: prin niște cuvinte și gesturi…neatente la context și la oameni.

De ce nu mai avem puterea să îi lăsăm pe alții…să se bucure? Pentru că suntem invidioși pe bucuria lor. Un om în vârstă trebuia să se bucure că niște tinere cântă la unison o melodie cu atâta exuberanță. Eu m-am bucurat. Dar torționarul bucuriei a fost un om neatent la detalii. Sau pe care îl stresează bucuria, starea de bine a altora.

Și dacă ne doare bucuria altora e semn că ne-a îmbătrânit invidia, ura, răutatea. Bucuria ar trebui să ne întinerească, să ne amuze, să ne binedispună, indiferent ce vârstă avem.

Dialogul și invectiva

Despre două piese muzicale recente. Care au vibrația momentului.

În prima avem dialogul mamei cu fiica ei și al fiicei cu mama ei. Mama o învață pe fiică să nu caute dragostea și împlinirea în viața conjugală, ci un soț cu bani care să îi satisfacă toate dorințele. Și după ce îl ia, fiica îi spune mamei ei că e tristă și că banii nu pot suplini relația și iubirea conjugală. Textul forță: „se vede pe fața ei [că] se mărită pentru lei”.

A doua conține invectiva „fraiero”, care dă numele piesei. Pentru că femeia, care l-a crezut pe iubitul impostor, este fraiera din cântec. Cuvintele de impact: „Fraiero, fraiero, fraiero”, plus încă de două ori „fraiero”, ca refren.

ADDA a făcut o piesă muzicală dintr-o discuție realistă. Pe când Ligia a făcut din fraiero un cuvânt bun de cântat, lucru de neconceput până acum câtva timp. Poate că, pe viitor, vocativele „boule”, „tuto”, „ratatule”, „impostorule”, „plagiatorule”, „căcăciosule” etc. vor intra și ele în melosul autohton. Pentru că, în muzica underground românească, toate organele sexuale sunt prezente din anii 90. Dar în muzica de dans sau de radio mai e loc pentru multe cuvinte din popor și pentru multe experiențe realiste.

Pentru că în ultimii ani am văzut că muzica autohtonă înclină spre un realism crud, care să întâlnească oamenii ca atare.

Praznicele, dracii și Sfântul Ioannis Botezătorul

Pe 24 februarie, Biserica pomenește aflarea primă și a doua a sfântului cap al Sfântului Ioannis Botezătorul. El a fost ascuns în pământ și redescoperit de mai multe ori. Și pe 24 februarie e vorba de prima și a doua descoperire a sfântului său cap, iar pe 25 mai de a treia descoperire a capului său cel binecuvântat.

Pe 24 iunie prăznuim nașterea Sfântului Ioannis Botezătorul.

Însă poporul nostru ne prea dus la Biserică, pe 24 februarie și pe 24 iunie, la două dintre praznicele Sfântului Ioannis Botezătorul, a suprapus și perpetuat două sărbători păgâne: Dragobetele și Drăgaica.

Dragobetele fiind „zeul” iubirii care nu există, iar Drăgaica sau drăgaicele  fiind „zânele” care nu există.  Și tocmai de aceea auzi peste tot de Dragobete, de „ziua iubirii” la români și de Drăgaica ce scoate fetele la câmp, ca să danseze, dar nu și despre praznicele Sfântului Ioannis Botezătorul, ale Bisericii, care nu au nimic de-a face cu cele două sărbători păgâne.

Mai pe scurt: atât de mult îl urăsc dracii pe Sfântul Ioannis Botezătorul încât îi pun pe românii cărora nu le place Biserica sau care amestecă păgânismul cu teologia Bisericii, să perpetueze astfel de aberații păgâne, pentru ca să umbrească cu totul praznicele marelui Botezător al Domnului.

Page 1 of 3

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén