Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Category: Poezie şi proză scurtă (Page 1 of 39)

Confession in people’s eyes

No, the people are not the same!
Only God is unchangeable. Only He
budding all the trees, only He
gives wings of birds,
only He builds.
We change ourselves at every glance,
at every touch, at every pain.
Our heart is not impassive,
but it often gets dirty.
And if we do not wash our heart,
it becomes increasingly dirty.
O Lord, You are the same, but we change!
We change once with the weather.
Today we are a beautiful sun,
tomorrow we are a Siberia.
Our hands hang of us,
our eyes are cadent,
our mouth speaks an another language.
For that we are entered
in our own depression,
while God looks at us with
the same eyes.
Do not swear!
Do not throw your heart on the street!
Because God has the same words for us.
He’s always the same and
everlasting, while we
slam the door at wall
and we do not know to ask forgiveness.

Așa l-am găsit

Era ghemuit într-un colț, în spatele perdelei mari, galbene, din sufragerie. Nu dorea să iasă de acolo. Avea capul pus pe genunchi și plângea. Nu dorea să răspundă la nicio întrebare a mamei lui. Însă bunica lui, din bucătărie, zise: „Plânge de când a venit de la școală…Pentru că a primit primul lui 9”.

…și mama lui se simți deodată ușurată! În loc de vreo boacănă memorabilă, fiul ei plângea pentru că primise prima lui notă de 9…și asta în clasa a 3-a. „Gabriel, scoală-te mamă de acolo, că răcești! Nu e nicio problemă că ai luat 9! Și dacă plângi pentru acest lucru, atunci înseamnă că știi cine ești și ce poți, iar mâine sau oricând îi poți demonstra învățătoarei că a greșit în ceea ce te privește”.

Copilul își ridică puțin capul și o privi. Văzu că nu este supărată pe el, ci, dimpotrivă, că îl privește cu o bucurie condescendentă, pentru că trăia niște stări care fac parte din maturizarea lui. Și mai ales își ridică capul și ieși din plânsul lui, pentru că nu se gândise la ideea demonstrației. „Chiar așa: de ce să nu-i arăt că pot? Pentru că astăzi am greșit la un lucru pe care îl știam, dar m-am bâlbâit pentru că am uitat un amănunt”.

Se numea lapsus. Pe măsură ce oamenii știu tot mai multe lucruri, cunoștințe, detalii, lapsusurile/ pierderile de memorie se înmulțesc. Și asta face diferența între cei care nu au ce uita, pentru că nu au prea multe lucruri de ținut minte, și cei care știu atât de multe, încât le uită pe majoritatea dintre ele. Iar dacă nu ar fi uitarea, nu am avea capacitatea să selectăm lucrurile. Le uităm pe unele, pentru ca să ne aglomerăm cu altele. Și când avem nevoie să schimbăm registrul, atunci citim, învățăm, acumulăm noi date, pentru ca să le uităm pe multe din cele de dinainte.

Copilul se ridică din poziția plânsului și se așeză în poziția mesei. Nu mâncase de când venise de la școală. Iar plânsul te secătuiește interior de energie ca și ejacularea sau sportul. Pierzi energie? Ai nevoie de mâncare! Și până nu mănânci, nu poți să faci nimic ca să te simți bine.

Mâncă în grabă. Apoi se duse în camera lui, care era numai a lui, și în care cărțile și computerul reprezentau intimitatea lui. Pentru că, dacă cineva ar fi dorit să îl facă vulnerabil pe Gabriel, ar fi trebuit să îi atingă cărțile, să i le citească și să intre în lumea lui, în computer, și să vadă ce scrie și ce caută online.

Însă, acasă, nimeni nu îl deranjează. Bunica lui se ocupă de el numai în măsura în care are nevoie de ceva bun, de vreo prăjitură sau pentru ca să îi spele hainele. Părinții lui, cel mai adesea plecați cu afacerile lor, nu îl deranjează, nu se uită prin  lucrurile care îi aparțin. Pentru că au încredere în el. Și Gabriel s-a dovedit un copil de încredere de la 2-3 ani, când a început să se arate cu totul captivat de orice înseamnă carte și imagine.

Cărțile s-au înmulțit pe fiecare an. Computerul l-a primit la 6 ani, mai înainte să plece la școală. De aceea el a învățat literele și să apese pe ele, mai înainte de a ajunge la școală. Și contactul cu onlineul l-a făcut să vrea să cunoască lumea, să cunoască oamenii, să vadă tot mai mult cum trăiesc și se manifestă alții, care nu sunt ca el.

Însă părinții lui i-au luat computer, dar nu și telefon mobil. Pentru ca să nu îl distragă de la lecții. Și au procedat corect! Pentru că, acasă, copilul are nevoie de lucruri care să îl relaxeze după ce își termină temele, dar la școală el trebuie să fie atent la ceea ce se predă, trebuie să comunice, să își cunoască profesorii, să își cunoască colegii.

Și Gabriel este un copil model în ceea ce privește comunicarea. Pentru că el nu își propune să-i imite pe cei în vârstă, să le imite modul lor de-a vorbi și de-a fi, cum fac majoritatea colegilor lui, ci vorbește în funcție de cuvintele pe care le cunoaște și le descoperă zi de zi. Nu își imaginează că e mai bătrân decât este, nu își propune să fie, ci pe el îl interesează lucrurile vârstei lui și are nevoie de răspunsuri la ele.

Acum două săptămâni, l-a întrebat pe tatăl lui dacă gorila știe să se întoarcă acasă, așa cum știe câinele, dacă îl duci undeva și îl lași acolo. Și tatăl său nu a știut ce să îi spună. Pe un vecin de scară l-a întrebat cât consumă telefonul lui, dacă stă o oră setat pe transmitere de date. Și toți se uită la el cu ochi mari, când el întreabă lucruri care, pentru mulți, sunt de competența celor mai specializați oameni.

Însă plonjarea lui în online  de mic și imensitatea de date la care are acces îl fac să fie de o precocitate uluitoare.

Acum îl frământă faptul dacă există vreo posibilitate în care să ne putem recăpăta vederea, dacă am pierde-o parțial sau cu totul. Și, totodată, dacă am putea inventa o limbă în care toți să ne putem înțelege.

Pierde ore întregi citind și luându-și notițe. Pentru el ziua nu are nicio plictiseală. Doar când e răcit are nevoie să stea în pat și să privească la televizor. Doar atunci se plictisește. Pentru că televiziunile nu îl solicită atât de mult ca onlineul. Onlineul îl ține în priză, îl face creativ, îl informează atât de divers. Pe când comercialul televiziunilor e tocmai plictiseala în persoană.

Frumusețea tainică

În film, el a negat existența ei în sufletul nostru. A negat-o pentru că și-a pierdut fiica de 6 ani din cauza unei boli rare. Dar când și-a îmbrățișat soția, când a recunoscut că fiica lui e „moartă”, atunci a simțit în el…frumusețea pe care o negase. La fel a făcut și Victoria când și-a pierdut ambii părinți la un interval scurt de timp: a negat iubirea, a negat ceea ce avea…în comun cu ei. A negat-o pentru ca „să poată merge mai departe”.

S-a luptat cu iubirea ei pentru părinți. Dar iubirea a învins! Iubirea a făcut-o un om nou, un om care are nevoie de Biserică, care e nelipsit de la Biserică, pentru că aici e liniștea ei.

Era ora două și ceva. Se trezise să vadă ce face copilul, în cealaltă cameră. Soțul ei era transpirat, dormind profund. Se trezise, de fapt, din cauza unui vis…care i-ar fi plăcut să fie „realitate”. Dar visele, cel mai adesea, nu sunt realitate! Visele sunt un mod ciudat de a ne obosi mintea în somn. Mintea noastră aiurează în somn și a doua zi ne trezim tot obosiți, inapți pentru muncă.

Ce visase? Visase că asista la moartea părinților ei, care nu se petrecea în două rânduri, ca în realitate, ci deodată. Ei mureau împreună…pe când ea alerga către casă, alerga epuizată…și nu putea opri moartea lor. Dar când ajungea acasă, deși vedea casa de la mare distanță, ea era doar o străină care asistă la înmormântarea părinților ei, pentru că toată rânduiala o făcea altcineva, pe care ea nu o știa. Nu știa cine e femeia care se da de „fiica” părinților ei, dar știa că ea este fiica lor.

Și mama ei era îmbrăcată neglijent, pe când tatăl ei, în sicriu, arăta impecabil. Și se gândea cum de mama ei arată atât de rău, în comparație cu tatăl ei? Dar când a dorit să intervină, să schimbe situația, ea și-a dat seama că nu poate schimba nimic. Pentru că toată realitatea din fața ei nu putea fi schimbată de ea, pentru că totul se petrecea fără ca nimeni să o întrebe de vorbă.

Și când s-a ridicat din pat, primul gând a fost să se ducă la cel mic, care are doar un an și 8 luni, și să vadă ce face. Pentru că acest „ce face copilul” e o grijă de zi și de noapte a Victoriei. „Și-o aduce aminte, mai târziu, ceva din aceste zile? Și eu aș vrea să îmi aduc aminte de primele mele luni de viață, dar nu îmi aduc aminte. Unde sunt toate amintirile omului? Când vom muri, în mod minunat, sufletul nostru își va aminti tot ceea ce noi am uitat deja?”.

Copilul dormea…Slavă lui Dumnezeu! Se închină și pentru el…și, în mica lumină aprinsă lângă patul lui, Ioan e…o bucurie. O mamă, una care își iubește cu adevărat copilul, nu poate decât să se bucure pentru el. Și Victoria și-a dorit de mică să fie „mamă”, pentru că toate păpușile ei sau „copiii ei” străluceau de atâta atenție câtă le acorda. Păpușile făceau baie în mod regulat, păpușile mâncau 3 mese pe zi, păpușile dormeau…și când se trezeau, păpușile vedeau un film, citeau o carte, se plimbau pe afară.

Cele 5 păpuși ale ei, de mărimi diferite, deși nu erau surori, aveau o viață a lor în viața Victoriei. Păpușile erau „copiii ei”, deși pe atunci nu știa „cum se nasc” copiii. Când o colegă de școală, în clasa a 6-a, i-a arătat o revistă deocheată și a înțeles „cum se fac copiii” și „pe unde ies” din trupul femeii, Victoria a început să viseze că păpușile încep să îi intre în trup…pe acolo, pe unde văzuse în revistă, și ea începe să aibă o burtă mare, din ce în ce mai mare…și că nu mai poate merge din cauza copilului.  Dar nu a îndrăznit să vorbească cu părinții ei despre „așa ceva”…

Și acest lucru „despre care nu se vorbește” a făcut-o de râs în fața clasei, atunci când a devenit…„femeie” tocmai la ora de sport. Pentru că ea nu înțelegea „de ce a început să curgă sânge” din trupul ei…pe când colegii ei considerau că „s-a lovit” și „nu vrea să recunoască” acest lucru.

Însă mai recunosc femeile că au fost…naive cândva? Mai recunosc bărbații, „cuceritorii”, că ei nu au știut mult timp că propriul lor „cocoșel” are și o altă întrebuințare decât urinatul? Ne e rușine că am fost naivi sau ne e teamă că și acum suntem la fel? Căci dacă am fi avut multe răspunsuri la problemele…vieții, n-am mai fi atât de stângaci în tot ceea ce facem.

Victoria se teme să nu pară frivolă în fața soțului ei. După cum se teme ca nu cumva Ioan să fie o copie fidelă a propriilor ei patimi. Și când el e treaz îl analizează în chip și fel, din orice poziție, ca să vadă ce simte copilul ei de nici 2 ani, spre ce se îndreaptă, de ce patimi suferă deja. Soțul ei, dimpotrivă, se teme să nu pară învechit în fața ei. Căci cultura relațiilor din zilele noastre ne induce starea de continuă întrecere cu noi înșine…pentru ca să fim plăcuți de femeia iubită. Pentru că ne e teamă ca nu cumva să facem mai puțin decât ni se cere și, din cauza acestui lucru banal, să rămânem singuri…

Nicolae, soțul Victoriei, lucrează pentru o firmă de publicitate stradală. Și el e zilnic în căutarea a ceea ce cere piața. Vrea piața biciclete? El trebuie să găsească cuvinte pentru această nevoie „reală” a oamenilor. Vrea excursii? La fel. Pentru că problema nu se pune dacă oamenii „chiar au nevoie” de biciclete, de excursii sau de înghețată, ci de ceea ce grupuri mari de oameni „par a avea nevoie”. Și dacă par să aibă, atunci Nicolae dă drumul la reclamă, pentru ca reclama să mărească „nevoia” oamenilor față de aceste produse. Pentru că oamenii trag cu ochiul la ce fac, la ce mănâncă, la cum se îmbracă ceilalți și în măsura în care vor să fie acceptați undeva, ei se conformează.

Și știind nevoia de conformism a oamenilor, care nu vor să se certe toată ziua, Nicolae stă cu frica în sân că și în familia lui, poate, la un moment dat, va fi găsit „vinovat” de faptul că face „prea puțin”. Însă Victoria nu își găsește bărbatul „un învechit”, ci un timid…în fața căruia ea nu vrea să pară „prea femeie” sau cu dorințe „prea femeiești”. De aceea încearcă să fie mai mult maternală decât soție, deși știe că soțul ei are nevoie de ea ca soție în primul rând, și nu ca mamă.

Însă poate fi o nouă mamă mai mult soție decât mamă? Poate ea să își schimbe atât de repede starea de spirit în relația cu soțul ei, dacă abia se întoarce de la alăptatul fiicei sale? Sau ea e mamă și când se culcă cu bărbatul ei și încearcă și în pat să fie mămoasă?

Stinse lumina și încercă să nu facă zgomot când se urca în pat. Nicolae însă se trezi. O simțise. O întrebă de copil. Apoi o cuprinse în brațe, sărutând-o pe frunte. Ea îi simți răsuflarea tihnită lângă urechea ei. „Ce m-aș face fără aceste brațe, fără această inimă, fără acest bărbat lângă mine? Nici nu îmi pot închipui viața fără el!”. El se întoarse pe cealaltă parte, ea își făcu cruce. O durea deasupra sânilor. Poate de la alăptat…sau de la frig. „Cred că femeile nu înțeleg că bărbații știu să le iubească. Dar în acel mod frumos, firesc, fără măști. Cred că noi complicăm lucrurile în dragoste”. …Adormi în cele din urmă. Ceasul a sunat la 6. O nouă zi are nevoie de noi cu totul.

Neplăcerea de-a vorbi despre tine

Pentru Victor, orice întâlnire cu un om din trecutul său însemna o frică vie. Pentru că trebuia să stea mereu în gardă. Aidoma cu un soldat care stă de pază în fața ambasadei și nu are chef de nicio intrare în forță pe proprietatea pe care el o păzește. Căci se gândește mereu: „Dacă o să spună ce nu mai vreau să aud? Dacă va scoate de la naftalină lucruri pe care le vreau de mult uitate? Și, până la urmă, de ce să dau dreptul unui oarecare din trecutul meu, ca, atunci când i se scoală lui, eu să îmi stric starea sufletească?”.

De aceea se preface adesea că nu e el. Dacă îl întâlnește cineva, vreun cunoscut, el neagă faptul că este el și că are de-a face cu trecutul omului din fața lui…deși omul care l-a recunoscut începe imediat să spună că a fost „prieten” cu el, că au avut „multe experiențe” împreună și că „se bucură” să îl fi reîntâlnit, așa, pe nepusă masă.

Însă cum de e „prieten” cu Victor, dacă nu ține legătura cu el? Și dacă, totuși, cândva au fost amici/ prieteni/ cunoscuți, de ce totuși încearcă foștii…cunoscuți să vorbească  cu el, dacă acum se raportează mai tot timpul la el ca față de un străin? E nevoia de relegare la trecut? E o ieșire din cotidianitate? E dorința de a trăi un lucru nou? Sau, pur și simplu, oamenii nu-și pot reține bucuria sau curiozitatea sau orgoliul, atunci când îl întâlnesc pe un om din trecutul lor?

Ieri s-a întâlnit cu un fost coleg de facultate. Nu oriunde, ci la bancă. Tocmai își plătea lumina la un tonomat, luase bonul și da să iasă…Când, pe ușă, intra fostul lui coleg! Cu care el fusese la o petrecere de pomină, atunci când sora acestuia, mai mică decât el, împlinise 18 ani. Și pentru că l-a luat pe nepregătite întâlnirea sau nu a mai vrut să nege în neștire că el este chiar el, i-a întins mâna celui din fața lui, ca un vechi prieten.

Și acela s-a bucurat! Căci oamenii din provincie se bucură mai mult cu ocazia unor astfel de întâlniri decât cei de la București. Care, după cum știu toți, încearcă să uite orice trecut comun cu alții. Sau poate că e o exagerare…

În fine, omul s-a bucurat, Victor l-a așteptat până și-a terminat treaba la bancă, apoi au intrat într-un bar amândoi, pentru ca să poată vorbi la o masă, în liniște. Vechiul prieten a adus vorba despre sora lui, Victor l-a întrebat dacă ea s-a căsătorit, iar prietenul său îi spune că încă…se mai gândește la el. „Cum așa?!”.  „Cum îți spun! Acum e profesoară…a respins mai mulți oameni care au cerut-o în căsătorie…însă așa, din când în când, vorbește despre tine…își aduce aminte de tine…pentru că zice că tu ai fost cel care ai sărutat-o primul”…

Și Victor înțelese deodată că discuția intră pe o stradă…care lui îi displace. Că tocmai d-aia nu mai vrea să se întâlnească cu trecutul lui, cu oamenii din trecutul său, pentru că fiecare poate să îl acuze…sau să îi rescrie istoria așa după cum lui nu îi place…și după cum ea nu a fost niciodată.

Orice ar fi spus ar fi fost riscant. Dacă l-ar fi întrebat pe fratele ei despre ea, ar fi părut că e „interesat” de ea. Dacă ar fi spus că „nu a știut că el a fost primul bărbat din viața ei care a sărutat-o” (deși nu a fost vorba numai despre un sărut…), iarăși ar fi ajuns la parlamentări nesfârșite și, în definitiv, la ideea că „și lui îi place fata”, că și el „se gândește la ea”. Numai că Miruna nu mai e de mult o fată, ci are 30 de ani, pentru că nici Victor nu mai e un tânăr, ci are 52 de ani.

O veche petrecere…poate avea consecințe nebănuite în prezent. O aventură sentimentală se poate întoarce mereu împotriva ta. Mai ales când oamenii vor să își aroge dreptul de a intra în viața ta în forță. „De ce m-am oprit? De ce l-am salutat ca și când ne-am fi despărțit ieri? Și pe cine interesează sora lui…și de ce se gândește ea la mine? Poate fi o glumă, ca să vadă cum reacționez”.

Însă prietenul lui nu glumea! Miruna chiar se gândea la Victor, pentru că fusese primul bărbat din viața ei. Primul bărbat care îi deschisese mintea și o făcuse să înțeleagă faptul că trebuie să continue, să studieze, să fie ea însăși și să nu se plafoneze într-un colț de oraș de provincie. Și ea l-a ascultat! Tocmai de aceea a făcut Facultatea de Litere, apoi un Master în Psihologie, după care s-a întors la Litere, pentru Doctorat, și s-a specializat în romanul interbelic. Iar Victor…Victor a rămas cel cu care ea îi compară pe toți…și nu îl găsește în niciunul…

În loc să îi răspundă…Victor a deschis telefonul, ca și când ar fi căutat ceva important. Și când a găsit…lucrul inexistent, și-a cerut scuze de la fostul său coleg, în pripă, și ăla a rămas cu ochii mari, că nu a înțeles de ce…Nici el nu știa de ce plecase. Sau știa prea bine de ce plecase.

Plecase pentru că nu avea nevoie de complicații. Viața lui era și așa foarte complicată. După divorțul de soția sa și după ce copiii lor, cei doi, sunt la ea, nicio femeie nu mai e „un înger”. Pentru că toată liniștea lui s-a năruit, toată încrederea lui a murit, atunci când ea „și-a găsit o altă iubire”…și de când el e nevoit să își vadă copiii lângă „un alt tată”, care nu e tatăl lor…Și care nu va fi niciodată tatăl lor.

Și atunci…ce să mai explici? La ce rost să te mai explici, să cauți vinovați, să te scuzi, când nedreptatea ți-a secătuit pur și simplu pofta de viață? Despre ce fel de încredere în oameni să mai vorbești, dacă femeia pe care tu ai iubit-o și cu care ai doi copii, este cel mai mare dușman al tău? Dușmanul de la tine din pat…

Și Victor are un mod epuizant al lui de a se lupta, în mod imaginar, cu soția lui, cu ce ar fi trebui să fie soția lui și nu este și cu orice nedreptate de pe fața pământului. Pentru că el își asumă toate aceste nedreptăți și le dezbate ca și cum ar fi „ale lui”. Și dacă nu l-aș cunoaște aș spune că e un tip „teatral” sau „e nebun de-a dreptul”. Numai că el se ceartă în mod rațional, calculat cu nefericirea, fără ca să cadă într-o depresie neagră sau în patimile singurătății, căci cearta lui cu realitatea…e pasul spre ziua de mâine.

Are nevoie să se certe principial cu nefericirea pentru ca să o poată birui. Și când eu îl aud că se ceartă cu ea…mă bucur, pentru că știu că se pregătește pentru o nouă zi, pentru o nouă perioadă de asumare a singurătății, dar și a demnității. Pentru că Victor rezistă tentației de a claca. Pe fiecare zi el se biruiește pentru a trăi.

The poesy never stays in vain/ Poezia nu stă niciodată degeaba

On each day I count the unending
Pe fiecare zi număr nesfârșitul
and I discover that it is not too little.
și descopăr că el nu este prea puțin.
My hands are covering you.
Mâinile mele te acoperă.
I do my best as to tell you the truth.
Fac tot posibilul ca să îți spun adevărul.
For I am wrapped
Căci sunt înfășurat
in the joy of loving you.
în bucuria de a te iubi.
I am here, on every day,
Sunt aici, pe fiecare zi,
in the joy of loving you.
în bucuria de a te iubi.
Because there is no a separation
Pentru că nu există nicio despărțire
between us.
între noi.
No, there is no an unspoken syllable!
Nu, nu există nicio silabă nerostită!
Everything has been said.
Totul a fost spus.
Therefore, we are not afraid of no death.
De aceea, noi nu ne temem de nicio moarte.
We are here
Noi suntem aici,
together, supporting the words.
împreună, sprijinind cuvintele.
We are not afraid of what say
Noi nu ne temem de ce spun
the bad people, which have taste of death
oamenii răi, care au gust de moarte
on their tongue.
pe limba lor.
We embrace from unending love.
Noi ne îmbrățișăm din iubire nesfârșită.
We are a small part from the Church of God,
Noi suntem o mică parte din Biserica lui Dumnezeu,
which embraces us.
care ne îmbrățișează.
And poesy is with us at the table.
Și poezia e cu noi la masă.
Between us, the poesy stands as an eternal
Între noi, poezia stă ca o veșnică
memory of unforgetting.
pomenire a neuitării.

Infatuarea tinereții

Trecu pe lângă el cu mult dispreț. Îi ura până și aerul pe care îl respira. Pentru că bătrânul din fața lui era „nenorocitul ăla care nu mai moare și care ne mănâncă nouă spațiul, tinerilor…”. Însă „nenorocitul ăla” era un profesor pensionar, venerabil, care îi făcuse oameni pe mulți dintre elevii lui. Căci, ce pune profesorul, nu mai pune nimeni în sufletul elevilor. Dar elevii, trecând timpul, uită cine i-a educat, uită de unde au fost luați și unde au fost duși. De aceea nu putea să se laude cu nimeni pe stradă, pentru că era singur. Foștii lui elevi erau risipiți prin lume.

Ați cunoscut tineri infatuați? Mucoși din ăia care nu știu să lege două cuvinte, dar care vor să ia glanda la toată lumea? Eu am cunoscut. Și tinerii au mult tupeu pentru că cred că au răspunsuri la toate lucrurile, chiar și fără să le caute. „Dar ei nu știu nimic! Numai noi, cei în vârstă știm cum stau lucrurile. Noi am stat la capul lor. Noi i-am făcut, noi ne-am trudit pentru ei”.

Păr scurt, cu țigarea în gură, drăcuie printre dinți ca uruitoarea. Gesturi nervoase pe telefon, cu mâna stângă în buzunar. Blugi rupți în genunchi, având aerul de adus de pe gârlă.

Bătrânul profesor e la costum bej, cu pălărie pe cap, cu vechea lui geantă de piele în mâna dreaptă. Privește atent pe unde merge. Deși ochelarii lui au dioptrii mari, el e atent la detalii.

Până la urmă ce este un eveniment? Este o fâșie de viață sau o treabă pur aleatorie? Faptul că în același oraș, pe aceeași stradă, trăiesc 10 țopârlani și un singur domn, e o predestinare sau o alegere? Eu cred că fiecare își alege locul. Și dacă trăim unii lângă alții e pentru ca să învățăm unii de la alții.

Soția profesorului a murit acum 3 ani. O Înmormântare lipsită de fast. L-am văzut apoi la cimitir, cum i-a adus flori de primăvară. Îi privea crucea cu sentimentul că o vede…sau că discută cu ea. Era ca și cum n-ar fi plecat de lângă el. Pentru că, și e sigur acest lucru, când oamenii mor ei nu ies din inima noastră, ci mai mult ne e dor de ei.

La o predică am vorbit despre moarte…Eu vorbesc adesea despre moarte, dar într-o predică am vorbit despre moartea mea ca despre o bucurie. Pentru că îmi doresc să fie o bucurie, în sensul că îmi doresc să intru în bucuria lui Dumnezeu. Altfel ce sens mai are moartea, dacă ea nu e o împlinire?

Într-un interviu cu profesorul, el mi-a spus că a iubit-o mult. A iubit-o de la 18 ani, de când a văzut-o pentru prima oară. Și iubirea nu poate fi decât frumoasă, dacă, după 50 de ani de căsătorie, nu dorești să ai o altă nevastă decât pe aceea, pe care, la 18 ani ai iubit-o. Nu am vrut să par indiscret…dar am fost. L-am întrebat de motive…Pentru ce? „Pentru că ea a fost singura persoană care a dorit să știe cum sunt și m-a iubit tot mai mult pe măsură ce m-a aflat”. Și nici până azi nu îmi pare rău că l-am întrebat.

Întrebările au logica lor, chiar dacă atunci par intempestive, nelalocul lor, bizare. Pentru că ele scot omul din el însuși sau ne duc spre om, spre adâncul lui. În fața întrebării ești ca în fața unei pagini albe: vrei să o umpli cât mai bine posibil. Și de aici atât de multe detalii despre ce credem noi că e iubire, viață, împlinire. Pentru că toți și-au scris viața cu conștiința că astfel nu mai mor.

Profesorul a fost și critic literar. Pentru că nu numai preda, dar și scria despre literatură. Și el îi ironiza pe cei care au crezut sau cred că „vor rămâne” numai datorită faptului că au scris ceva anume. Pentru că el îmi spunea: „Nu e de ajuns să scrii, ci trebuie să scrii extraordinar de bine pentru ca să rămâi în istorie. Iar critica literară, în adevărata ei menire, se ocupă de scriitorii valorici, de oamenii care și-au pus amprenta în mod profund în tot ceea ce au scris, și nu de toți profitorii de pe urma scrisului. Pentru că în zilele noastre profitorii trăiesc din scris, dar nu rămân prin scrisul lor. Ei sunt niște curve care se vând bine, dar care n-au de-a face cu raiul genialității literare”.

Și îi plăcea când surâdeam…și când înțelegea că eu îl înțeleg prea bine în oful lui.

Bădăranul era un combinagiu. Când nu dă bani cu camătă, el trăiește de pe urma drogurilor. Bucureștiul este, în definitiv, o speluncă a drogurilor și a lucrurilor furate. Metoda telefonului, forțarea ușii, valuta trasă la xerox, prostituția ca nadă pentru a intra în casa celor bogați sunt ustensilele sale de lucru. Mai nou „radiază rable”. Metafora are și ea consistența ei.

Și nu e de mirare că el îi urăște pe oamenii cinstiți, pe oamenii care trăiesc din pensia lor. Statul mărește pensiile. Europa se grăbește în două trepte. Dar și bădăranul are planurile lui. La o adică, dacă din oameni se pot face mici, de ce să nu „încerci”? De ce să nu furi banii de înmormântare ai sărmanei pensionare, dacă poți să faci asta, dându-te de exterminator al gândacilor ei din bucătărie?

Îi dai un cap în gură. Apoi îl iei la șuturi. Dacă nu te vede nimeni, înseamnă că „nu te-a văzut nici Dumnezeu”. Și, când vine o mașină, îl arunci în fața ei. Că e „mai bine” să îl omoare altul decât tu.

Profesorul intră în prima librărie. Pentru el noutatea editorială e ca noile rujuri pentru femei. Are nevoie de noutatea scriiturii…chiar dacă știe că nu va găsi „noutatea” pe care o caută. Căci, vorba lui, „adevărata carte de care ai nevoie e cea pe care încă nu ai scris-o”.

Bulumacul nu are nevoie de cărți. Pentru el berea rezolvă nevoia de cultură. E bine să îți vezi de treaba ta. Eu, adesea, îmi văd de treaba mea, dar și de treburile altora. Toate treburile pentru mine sunt conexe. Cel mai bine e să subliniezi lucrurile pe care în lumea ta le vezi, le miroși, le simți și le vomiți.

Perdea de fum

Scriitorul avea întotdeauna nevoie să își privească personajele din apropiere. De aceea pierdea o bună bucată din fiecare zi pe străzi, urmărind persoane care se încadrau în propria lui imagine despre personajele sale. Pentru că personajele sale creșteau, pe fiecare zi, în el însuși, atâta timp cât de la cineva lua fața, de la altul lua mersul, de la altul modul în care se îmbracă…și ele erau vii în el. Și seara discuta cu soția lui despre starea personajelor din el însuși, adică despre aceste ființe compozite care îl populau și pe care el le născuse.

Însă, personajele nu erau „în uterul” lui, ci în capul lui. Dar, cu toate acestea, adesea se simțea purtând în sine, de parcă ar fi fost o femeie însărcinată, propriile lui personaje. Căci ele sunt vii, uneori prea vii, de parcă nu le are numai în cap sau numai în el însuși…ci, datorită lor, el însuși s-a transformat într-o lume, din ce în ce mai largă, mai încăpătoare, în care personajele lui își trăiesc propria lor existență.

Ba, mai mult, pentru ca aceste personaje să trăiască în voie, el le dă tot mai mult spațiu. Le lărgește nespus de mult cosmosul lor. Pentru ca nu cumva personajele, deloc fictive, să aibă senzații claustrofobe.

Însă cum s-au format personajele și cum sunt ele reale, dacă ele sunt formate compozit, prin lipirea la un loc a diverse membre și trăsături de spirit? Scriitorul nu vrea să vorbească despre acest lucru. Însă e cert că ele sunt reale și că el vorbește despre lumea lui, despre lumea lui interioară pe zeci de pagini. Și trebuie să remarc și faptul că scriitorul nu redă în mod realist lucrurile și la suprafață, ci caută în lăuntrul personajelor sale o inepuizabilă raportare la viață.

Spre exemplu, într-o zi, a urmărit o femeie spre 50 de ani, care venea de la cumpărături. Puțin obosită, respirând greu, a vorbit de două ori la telefon, când a trecut pe la semafor a așteptat culoarea verde, s-a uitat mai întâi în partea dreaptă, apoi în stânga, s-a uitat la sacoșele din mâini, a strâmbat puțin din nas din cauza unei mașini bune de aruncat, care a lăsat în urma ei o miasmă de carburant…și numai după aceea a trecut strada.

De ce trec oamenii strada atât de încrezători? Ce așteaptă ei dincolo de…zebră? Cât timp mai trecem strada? De ce trecem strada prin locurile parafate pe șosea? Pentru că credem în societate, în viața împreună! Deși pe fiecare zi, la năduf, ne-am dori o lume mult mai simplă, fără reguli, fără limite…Însă, când ieșim din cearta noastră cu noi înșine ne dăm seama că scriitorul e mai înțelept decât noi, pentru că el urmărește viața…și nu dorește să o schimbe.

Cine dorește să ne schimbe viața? Și noi ce suntem: niște pămpălăi, niște icsuri, niște gumă de mestecat aruncată pe stradă, pentru că coșul de gunoi a fost prea departe? Cine suntem noi, cei de azi? Ce facem noi cu străzile noastre, cu diminețile noastre, cu fricile noastre în care ne ascundem, cu bucuriile noastre pe care nu le găsim pe noptieră și nici măcar în cadă?

Femeia a trecut pe partea cealaltă, pe lângă bancă. Privind-o din dreapta, aveam sentimentul că duce cu ea o taină și asta mă fascina. Dar ce înseamnă pentru scriitor că femeia are o taină sau duce o taină cu ea tot timpul? Și de ce l-ar interesa pe el taina ei, atâta timp cât fiecare suntem „pe cont propriu”? De ce n-o omoară până ajunge ea la blocul ei, dincolo de a treia stradă, dacă și așa e singură?

O, cât de ușor e să presupui moartea unui personaj! Și când te gândești cât de lung e un proces pentru o crimă cu autor neidentificat, fiecare tribunal și-ar dori să fie în mintea făptuitorului, numai și numai pentru ca să reducă corvoada hârtiilor și a speculațiilor în această speță. Însă moarta rămâne moartă. Noi ne certăm cu criminalul, presupunem lucruri despre criminal, dar femeia ucisă a devenit o problemă preponderent teologică. Pentru că întrebarea de fond e aceasta: unde e sufletul ei acum? S-a mântuit acea femeie sau nu?

Însă tribunalul cu ce se ocupă? El caută probe, fapte, evidențe. Pe când criminalul scrie romane, cu lux de amănunte, despre propriile sale crime.

Am văzut mai multe filme pe această temă: scriitorii sunt adesea suspectați de crimă pentru că își expun, în mod public, bogata lor imaginație. Cu alte cuvinte, dacă un scriitor „își omoară” personajele în romanele și nuvelele sale, pentru poliție acest lucru înseamnă că el „dorește” sau „deja a înfăptuit crime”. Însă ce face scriitorul în mintea lui și în scris e una, pe când crima e o faptă care are loc în realitate și înseamnă suprimarea vieții fizice a unui om.

De ce ar fi scriitorul mai vinovat de fantezii morbide în comparație cu orice om, care poate gândi, la fel de mult și bine, crime pe bandă rulantă? Însă faptul că criminalii, adesea, nu sunt scriitori, ne arată că crima nu are nevoie neapărat de fantezie, ci ea poate rezulta și din frică, neatenție, grabă, răutate, demență.

Ce te face să fii un criminal? Ce te face să fii un scriitor? Ce te face să fii un Sfânt? Și cum arată, de fapt, cei care se cred „sfinți”, dar ei își doresc să ucidă, să parvină, să domine? Însă ce dominăm în esență?

Scriitorul se pregătește pentru un nou roman cu minuțiozitate. În momentul când personajele apar în el și se mișcă aidoma unor ființe vii, el începe să scrie despre ele. Și dacă vrea să omoare una dintre ființele lui interioare, unul dintre personaje, el moare cu adevărat în el însuși? Nu! Personajul moare numai pe hârtie. În scriitor, acea ființă nu moare, rămâne mereu vie și această lume e ținută împreună de către scriitor, prin aceea că el odihnește pe fiecare personaj în parte.

Pentru că scriitorul trebuie să trăiască cu tot acest zgomot, cu toată această lume în el însuși, și de aceea are nevoie de liniște. El trebuie să facă pace în el însuși și să le pună pe ființele din el să se odihnească. Și când ele se odihnesc, atunci el se ocupă de alte ființe, de alte situații existențiale, tot atât de mult ca și de cele precedente.

Poate să-l acuze cineva pe scriitor că i-a plagiat viața, dacă el rupe o mână de la o persoană reală și o lipește unui personaj din el însuși? Dacă scoate ochii unui om și îi lipește unui personaj de al său, trebuie să îi dea o sumă de bani celui care i-a scos ochii, fără să îi scoată, pentru ca să îi pună în personajul care va trăi în romanul său? Și de unde știe Adina că eu am folosit-o în romanul meu? Care Adina? Unde stă? De ce tocmai ea? Și ce ai luat de la ea?

Dar dacă am luat de la o persoană necunoscută un nas, pentru că aveam nevoie de el pentru nasul unui personaj al meu, am făcut un transplant de organe? Căci, după cum se pare, scriitorul e un măcelar. Sau, mai finuț spus, un chirurg plastician. Pentru că el ia membre de la persoane reale și le transplantează unor personaje reale. Și cum nu ar fi personaje reale, dacă ele se studiază în licee și în facultăți ca personaje impunătoare?

Ion e important pentru că a fost văzut de Rebreanu. Nu contează din câți oameni reali a fost compus personajul real Ion, dar Ion e studiat, pe când Ion Popescu nu e studiat la școală, pentru că despre Ion Popescu nu a scris încă nimeni, deși oricând poate să scrie cineva despre tine.

Dar de ce trebuie să scrie cineva despre tine pentru ca să exiști? Nu exiști și dacă nimeni nu scrie despre tine? Ba da, exiști! Dar în lumea literaturii personajele trebuie să aibă realitate pentru ca să aibă posteritate. Pentru că tu exiști în lumea lui Dumnezeu, mergând în Rai sau în Iad după moartea ta, dar aici, în lumea oamenilor, tu rămâi dacă despre tine s-a scris, se scrie, se va scrie. Dacă tu devii un personaj atunci ai posteritate. Dacă nu, ai decât un mormânt, care va dispărea, atunci când nimeni nu ți-l va mai îngriji.

Cât de importantă e femeia care a trecut strada pe la semafor? Depinde! Ea poate să însemne ceva sau nu. Depinde de ce poți să scoți din obrajii ei, din presupusele ei gânduri, din trupul ei, din modul în care face anumite gesturi. Dacă nu îți spune nimic, o uiți. O uiți pur și simplu. Treci la altă femeie, la alt copil, la alt muc de țigare aruncat pe jos, la altă casă dărăpănată și care, fără doar și poate, odată a însemnat ceva pentru o familie.

Cum își dă seama scriitorul că are nevoie de ridicările lui din sprâncene? Că are nevoie de îngâmfarea ei, a vânzătoarei care se crede senator? De ce se duce cu gândul până într-acolo, încât ne prezintă o lume atât de crudă, de dușmănoasă, de searbădă? De ce scriitorul ne urăște, spunându-ne adevărul despre noi înșine? Însă ce înseamnă, de fapt, a urî: a spune adevărul sau a minți despre adevăr?

Spre exemplu, eu cunosc pe cineva (nu înseamnă că e și o persoană reală) care se crede urât de toți, pe când el e o ură ambulantă. Și pe cât urăște, pe atât spune despre alții că sunt plini de ură. Însă de ce îi acuză pe ceilalți de propria lui boală? De ce baba nu se uită în oglindă și vede riduri la domnișoare? Pentru că oamenii, care nu își suportă propriul adevăr, bagă gunoiul lor sub preș. Vor să se reinventeze. Vor să audă despre ei numai lucruri bune.

Numai că gunoiul stă în tine, dacă nu îl dai afară. Și când vine scriitorul și îți vorbește de propriul tău gunoi, atunci sari ca ars. Pentru că te știi cu vulpea în traistă. Te știi cu musca pe căciulă. Te știi codoș la ușa Mănăstirii. Și de aceea ură, ură, incultură,/ ceartă, verbe și minciuni/ neștiind unde să furi/ laude nemeritate.

Femeia a ajuns la blocul ei, a deschis, a urcat scările, a căutat în cutia poștală, după care nu a mai văzut-o. Scriitorul s-a uitat în telefonul mobil: niciun mesaj, niciun comentariu. A apăsat pe numărul ei. I-a răspuns. A început o discuție casnică. După care a luat un fragment din doamna pe care a urmărit-o azi în interes literar…și l-a pus în romanul lui. Care e fragmentul pe care l-a luat? I-au plăcut sprâncenele ei. Și le-a pus unei doamne de 30 de ani, care s-a bucurat mult că are sprâncene, și care e amanta unui profesor universitar. Acum, soția lui nu știe de toată tărășenia, și nici de faptul că el nu este la prima abatere conjugală. Deși femeilor le place să creadă că ele simt imediat când bărbații lor au o aventură…

Page 1 of 39

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén