Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Category: Poezie şi proză scurtă (Page 1 of 39)

Mergem înainte

suntem într-un tunel
și trebuie să ieșim la lumină
lumina e în față
lumina e înainte
înapoi nu e decât tăcere
suntem cu Dumnezeu
trecem prin păduri dese
dar trecem cu Dumnezeu
trecem peste ape mari și rele
prin valuri înalte
peste piscuri aspre
dar lumina ne plouă torențial
ne umple plămânii
cu speranță
înotăm prin apă de lumină
ne scăldăm în viață
mergem înainte

Oboseala unora

Pavel l-a învățat să bată toaca. S-a urcat cu el în clopotniță și l-a învățat să bata toaca în mod evlavios, cu solemnitate sfântă. „Pentru că atunci când bați toaca, tu, de fapt, trezești conștiințele oamenilor, le chemi la Biserică, le chemi la viața cu Dumnezeu. Și de aceea e important ca să bați toaca și clopotul fiind tu însuți rugăciune, dacă vrei să înceapă rugăciunea și în alții”. Cuvinte importante! Copiii credincioși, care vin la Biserică luminați de Dumnezeu, au nevoie să li se explice în mod profund toate lucrurile din Biserică și din viața Bisericii.

Tot el e omul din altar care aprinde cădelnița, care iese cu lumânarea la Dumnezeiasca Evanghelie, care precede ieșirea sfântă cu Cinstitele Daruri. Pentru că Teodor învață toate lucrurile cu bucurie și vine la Biserică ca să-I slujească lui Dumnezeu împreună cu Preoții Bisericii.

Pavel e cântărețul Bisericii. El a organizat corul, el ține strana, el aranjează Biserica de slujbă. Și chiar dacă ziua lui liturgică începe la 5, el nu se plânge niciodată că se trezește așa de devreme. Pentru că pregătirea pentru Slujbe este, mai întâi de toate, o așezare în starea de rugăciune. Și Pavel își începe ziua cu rugăciunea minții, cu liniștirea simțurilor, pentru ca apoi să înceapă să vorbească și să cânte, să își moduleze glasul pentru cântare. Pentru că la strană cântarea și rugăciunea se împletesc la tot pasul, iar pregătirea pentru Slujbe înseamnă să scapi de împotrivirile din voce, dar și să ai inima coborâtă în pocăință. Căci de la strană trebuie să se audă glasul pocăinței, glasul rugăciunii smerite, curate și nu sentimente nedefinite și aluviuni ale păcatelor.

Ce fac însă Preoții Bisericii înainte de Slujbe? Cum se pregătesc ei pentru a sluji Domnului? Se pregătesc să se pună în fața Sfintei Mese cu conștiința că sunt robii netrebnici ai Dumnezeului Celui Preasfânt și Preacurat, ai singurului Dumnezeu. Și știu că nu ei slujesc, ci prin ei Dumnezeu Își arată lucrarea Lui și slava Lui. Pentru că Dumnezeu e Cel care Se dă pe Sine nouă și ne umple de slava Lui, pentru ca viață să avem. Viață dumnezeiască.

Părintele Ilie se pregătește pentru slujire ca pentru nunta duhovnicească cu Dumnezeu. Pentru că slujirea, pentru el, e o venire la Dumnezeu și o lipire de El cu totul, pentru a-I sluji Lui. Deși e un om care nu se îngrijește de multe, când vine să slujească Domnului, mintea Lui e luminată doar de slava lui Dumnezeu. Căci El e Cel care obosește mintea lui cu totul, atâta timp cât o umple de curăția Lui dumnezeiască și de simțiri și gânduri sfinte.

Iar Preoții lui Dumnezeu au nevoie numai de El atunci când slujesc. Pentru că El îi luminează, El îi întărește, El le dă cuvânt în inima lor și inima lor se umple de slujire și de cuvântare sfântă. Și Părintele Ilie îmi spune adesea că Dumnezeu îl obosește în mod plăcut, în mod sfânt, în mod dumnezeiesc. „Căci uneori mi se oprește mintea și nu mai pot să mă rog. Nu mai pot nici să citesc, nici să gândesc. Și cu toate astea citesc rugăciunile, slujesc, vorbesc…dar mintea mea e oprită, e introdusă într-o tăcere și într-o neclintire sfântă, unde, fără niciun gând și nicio mișcare a minții, stau și Îi slujesc lui Dumnezeu în nemișcarea minții cu care eu Îl iubesc pe El”.

„Dar e vorba de oboseală sau numai de pătimirea celor dumnezeiești la modul sfânt?”, îl întreb eu. Și el îmi spune: „E și una și alta! Pentru că viața preoțească, după cum știi prea bine, e o oboseală continuă…dar, în același timp, când Dumnezeu te umple cu slava Lui și de nemișcare interioară, atunci oboseala slavei Lui se adaugă oboselii noastre de zi cu zi”.

Părintele Ilie nu e înțeles de oameni în adâncul lui. Și e normal să fie așa! Pentru că oamenii, astăzi, vin la Biserică pentru Slujbe, pentru rugăciuni, pentru sfaturi, vin pentru ei și nu dau prea multă importanță Slujitorilor Bisericii. Căutarea egoistă a mântuirii, care nu are de-a face cu viața Bisericii, primează. Fapt pentru care, credincioșii încă începători, încă neluminați de gânduri mari, încă nedelicați, vin doar pentru ei și vor lucruri pentru ei, dar în indiferență față de cei care îi ajută.

Însă adevărații oameni ai Bisericii se gândesc la toți și la toate, pentru că știu că mântuirea e împreună și nu separat. Și dacă ne-ar păsa de adâncul oamenilor, atunci Părintele Ilie nu ar fi atât de necunoscut oamenilor, pentru că oamenii ar vedea în el cum lucrează degetul Lui. Sau, mai bine zis, dacă am avea ochi pentru toți oamenii, atunci am găsi lucrarea lui Dumnezeu în foarte mulți și atunci nu am mai devaloriza în mintea noastră atât de mult omul.

Căci mă uitam mai ieri pe stradă…Un șarlatan, cu mai mulți câini, scotea bani de la trecători pentru că îi lăsa să se pozeze între droaia de câini. Lângă el, înșirați în 100 de metri, erau 3 cerșetori. Și mulți se opreau la câini, dar nimeni la cerșetori. Semn că valorizăm mai mult câinii decât oamenii.

Iar Părintele Ilie accentuează adesea în predicile sale că valoarea omului constă în chipul lui Dumnezeu în el, adică în faptul că, în întregime, omul a fost făcut pentru a-I sluji lui Dumnezeu. Și dacă omul este mintea și glasul și prietenul creației văzute, el e chemat să fie preotul acestei lumi. Pentru că noi și casa noastră, întreaga lume, avem un drum comun: Împărăția lui Dumnezeu. Și pe aceasta o iubim, o așteptăm și pentru ea ne pregătim.

Însă Părintele Ilie știe că oamenii se schimbă, doar dacă devin eclesiali. De aceea, pentru el Spovedania este continua curățire a casei noastre interioare, pentru ca în ea să Îl primim pe Domnul, Cel euharistic. Și alături de acestea două mari Taine din viața noastră, el insistă pe rugăciune, pe post, pe paza gândurilor și pe citirile teologice. Pentru că toate 4 aprind toată ființa noastră de doruri și așteptări sfinte. „Iar dacă omul se luptă cu el însuși pentru a-I sluji lui Dumnezeu, atunci el se luptă lupta cea bună. Pentru că lupta noastră e lupta pentru sfințire permanentă, pentru dăruirea noastră cu totul lui Dumnezeu”.

Razele soarelui de primăvară intră prin geamul altarului și învăluie Crucea Domnului, cea mare, care umbrește altarul. Iar din fața Sfintei Mese, Crucea e văzută ca fiind plină de lumina soarelui, așa după cum și este plină de slava Lui, a Soarelui celui veșnic. Iar Dumnezeu, Care, prin slava Lui, ne-a îmbrăcat în harul Preoției, ne face să avem rădăcini adânci, acolo, în fața Sfintei Mese, și să îndrăznim lucruri mai presus de fire: să Îl cerem și să Îl primim pe palmele noastre pe Domnul slavei, Cel care ni Se dă nouă ca mâncare și băutură spre viața veșnică. Și în loc să fim spulberați de slava Lui dinaintea Sfintei Mese, noi simțim că ne umplem de slava Lui ca pace care ne copleșește mintea și toate simțurile, care ne obosește cu totul atât de plăcut și sfânt.

Premiile se dau puțin mai încolo

Literatura mea e o problemă de raportare intimistă la realitate. De raportare la realitatea dinăuntrul realității. Pentru că există ceea ce văd toți și există ceea ce înțeleg doar unii. Și literatura mea începe de aici: de la realitatea pe care o văd doar unii. Și această scoatere și punere în evidență a diverse persoane și personaje face parte din munca mea de privitor la realitate.

Personajele mele au multă realitate în ele însele. Ele vorbesc mult sau puțin. Ele trec prin fața ochilor voștri ca un tren de mare viteză. Însă, în ele însele, au multe de spus. Au multe de reclamat. Au multe de schimbat. Pentru că ele sunt despre oameni, despre istoria lor, despre nevoia lor de-a vorbi.

M-am întâlnit într-o zi cu un cititor al meu într-o gară. El mi-a spus că mă citește, că eu nu aveam de unde să știu. M-a recunoscut după față. Nu vreau să spun ce mi-a spus că a citit de la mine (m-am bucurat să aud că citise mai multe cărți)…ci ceea ce a înțeles. Și prima întrebare care mi-a pus-o a fost aceasta: „Cum se împacă în dumneavoastră multiplele aspecte ale personalității pe care o aveți? Pentru că am citit predici de la dumneavoastră, am citit poezie, aforisme, articole de opinie, cărți științifice, note la diverse cărți…și nu am înțeles cum se îmbină toate acestea într-un singur om”.

Da, mi-a plăcut omul! Un tânăr student, nu la teologie, ci la istorie, pasionat de oamenii care scriu acum, în contemporaneitate…M-a găsit online, bineînțeles, mi-a downloadat cărțile, a citit fără ca să îmi scrie vreodată vreun mesaj…și când m-a văzut în gară, în gara cu mulți călători, fiecare pierdut în gândurile lui…m-a oprit și m-a întrebat dacă sunt eu. „Da, eu sunt…”, i-am răspuns contrariat, pentru că nu știam ce vrea, cine este. După care mi s-a prezentat în mod elegant, mi-a spus de unde mă cunoaște și m-a rugat să stăm puțin de vorbă, dacă nu mă supăr. „Da, desigur! Pot sta cu dumneavoastră de vorbă…și chiar mă bucur să fac asta, după câte văd că știți despre mine! Dar am și eu o nelămurire: De ce nu mi-ați scris online, dacă m-ați găsit online? De ce ați citit cărțile mele, dar nu ați vrut să stați de vorbă cu mine?”.

Și răspunsul mi-a plăcut din nou: „Nu am vrut să vă deranjez! Mi-am dat seama că aveți multe pe cap ca preot, că studiați, că scrieți mult…deși mi-am dorit de mai multe ori ca să îmi iau inima în dinți și să vă scriu”. Și eu mă bucur nespus când oamenii se gândesc la viața…mea, a celui care scriu, vorbesc, slujesc! Căci dacă mă așteaptă ca să scriu și ca să vorbesc, asta înseamnă că îmi respectă intimitatea. Pentru că și eu respect intimitatea altora și chiar nevoile lor cele mai profunde.

Pentru că eu cred că nevoia de adevăr, nevoia de teologie, nevoia de duhovnicie, nevoia de prietenie o împlinesc prin tot ceea ce fac la nivel online.

Ce face omul? Stă acasă și vrea să citească ceva. Iar eu îi dărui ceva de citit. Ceva pentru care eu am muncit, fără ca el să mă plătească. El primește de la mine, citește și e captivat de ceea ce citește. Pentru că eu nu doar îl informez despre, ci îl introduc în, îl educ, îl luminez, îl fac să se descopere, cu harul lui Dumnezeu, pe el însuși.

Și când toate aceste lucruri minunate se petrec, pentru că eu îmi fac datoria când scriu, și el, cel care citește, se umple de ceea ce eu scriu, atunci vorbesc de la inimă la inimă celui care mă citește. Și premiul meu constă în faptul că ajung la inima celor care nu mă știu, dar aceștia devin prietenii mei.

Nicio șansă

Frica e un animal care îți mănâncă inima zi de zi. Te trage la ea în hrubă și te mestecă pe îndelete…metaforic vorbind. Pentru că, în fapt, cu frica mergem peste tot, ea este la noi în suflet, mai ales dacă conștiința noastră e bolnavă. Dacă ea se știe cu multe păcate la activ.

„Ție ți-e teamă de Dumnezeu?”, îl întrebă bărbatul de lângă el, pe bătrânul care mânca din pomana primită de la o femeie. „Mi-este…ca oricui!”, zise el. „Și ce faci când ți-e teamă?”. „Mă rog! Știu că rugăciunea e vorbirea noastră, a oamenilor, cu Dumnezeu. Și Dumnezeu vrea să ne audă vorbind cu El”. „Și ce înseamnă pentru tine Dumnezeu?”. „Tot ce e mai sfânt pe lumea asta…și despre care eu nu știu să spun prea multe. Pentru că orice aș spune eu, știu că acele cuvinte nu Îl definesc pe Dumnezeu. El nu Se lasă cuprins în cuvinte, chiar dacă despre El putem să spunem multe cuvinte”.

De ce îmi plac mie oamenii care se problematizează, care vorbesc, care se întreabă, care nu vor să tacă? Pentru că îmi plac oamenii vii. Un om viu e un om care vorbește, care dorește să afle, care dorește să fie împreună cu ceilalți. Și pentru că tăcerea e un fel de moarte, cred că de aceea îmi plac oamenii care vorbesc, care fac ceva, care sunt bine-dispuși, care zâmbesc, care sunt bucuroși.

Femeia venea cu coșnița de la Biserica. S-a oprit. Le-a dat colivă la amândoi. Bărbatul mai în vârstă i-a dat coliva, rușinându-se să o mănânce, fiicei lui, care a plecat cu ea în curte. Și cum copiilor le plac dulciurile, o colivă bine făcută e mereu pe placul copiilor. Dar bătrânul mânca colivă și răspundea la întrebări. Bătrânii sunt niște copii mai mare. Ei au nevoie de dulciuri, dar și de cuvinte. De aceea discuțiile cu oamenii bătrâni sunt (și trebuie să fie) o odihnă a sufletului.

De unde știe bătrânul despre credința ortodoxă? Nu era el nenorocitul care te fugărea prin porumb, pe când păzea colectivul comunist? Ba da! Numai că după revoluție s-a pocăit de păcatele lui și a venit la Biserică. A început să citească, să se roage, să se lumineze. Și când Dumnezeu te luminează, începi să vezi lucrurile de deasupra, să le vezi frumos, să le vezi profund.

El s-a convertit la viața Bisericii, dar nu și soția lui. Pentru că soției lui îi place băutura. Bea cot la cot cu bărbații. De aceea Leana lu’ Papură sau Elena Vulpe, după numele din buletin, e vedeta de la cârciumă. Drăcuie, înjură birjărește, uneori cade în șanț, în drum spre casă, pentru că băutura nu e prietenă cu nimeni. Băutura doar te face de rușine, te face din om neom, te face de râsul lumii.

Și Grigore vine și o scoală din șanț și o aduce acasă. Doarme, uită, când se trezește nu îi pare rău, ci își continuă patima…Pentru că nu ea este stăpâna, ci patima băuturii o stăpânește. Și cine știe ce simte Grigore când își vede soția în halul ăsta? Însă toți bărbații știu faptul că nu e el de vină, că nu bea „din cauza lui”, ci bea pentru că s-a prostit la cap. Așa spun toți: „Leano, ai început să îți bei mințile!”.

Și ei sunt ale lui Papură, pentru că tatăl lui Grigore păpurea butoaiele și putinile pe vară pentru toamnă. O meserie respectabilă! La țară, dacă nu ai butoiul păpurit, nu ai unde să pui mustul, care trebuie să se fiarbă și să se facă vin. Iar țăranul aduce omul în curte, acela îi păpurește butoaiele și putinile, îi strânge cercurile, i le bate, ca să le fixeze bine pe doage, îl plătește după cum cere, și stă liniștit în materie de vin.

…cu toate astea, Leana nu bea degeaba! Bea de focul băiatului ei plecat în Spania, care nu mai vrea să dea pe-acasă, ci le vorbește din când în când la telefon. Dar cum să rezolvi dorul de copil la telefon? Și cine va avea grijă de ei la bătrânețe? Pentru că focul de copil sau dorul de el, când nu știi să îl potolești, ai nevoie să îl înăbuși. Și ea bea ca să uite de probleme, ca să uite de băiatul ei din Spania, care, zic unii care au venit de pe-acolo, că s-a căsătorit cu o străină, și el nici nu le-a spus despre asta.

Și, la țară, căsătoria nu e o distracție, ci un lucru foarte serios. Și ca să te căsătorești, părinții trebuie să se cunoască între ei, să fie aproape de miri, să se bucure de ei. Asta e căsătorie: când toți se bucură! Dar tinerii de azi nu mai vor să dea explicații părinților lor, ci își iau viața în propriile lor mâini. Fac ce vor. Sau se raportează la căsătorie ca la o loterie: dacă iese, iese, dacă nu ne despărțim.

Însă divorțul e de necugetat în lumea satului. Asta e mentalitate bisericească! Căci un bărbat se căsătorește cu femeia lui o dată pentru totdeauna. Se căsătorește pentru toată viața. Tocmai de aceea nimeni nu gândește căsătoria ca pe „o joacă”. Numai nebunii se joacă de-a căsătoria sau afaceriștii în dragoste.

Și Leana suferă…pentru că e scoasă din viața fiului ei. El a scos-o din viața lui când s-a căsătorit fără știrea ei. Ea e singură. Bea ca să uite. Bea ca să facă abstracție. Bea pentru ca să simtă că viața e mai ușoară. Dar băutura nu simplifică viața, ci o complică și mai mult. Dai bani peste bani pe băutură, o piși la gard și ce ai după? Nimic!

Are ochii roșii, merge împleticindu-se, hainele stau pe ea ca pe gard. Suferința ei se trăiește la cârciumă, a lui la Biserică. Însă ambele suferințe stau în fața lui Dumnezeu, chiar dacă ea nu vrea să Îl amintească. Și oamenii nu Îl amintesc pe Dumnezeu în anumite momente și în anumite locuri, pentru că ei știu că acolo ei păcătuiesc. Ei nu fac ceva bun.

Să pui Sfinte Icoane la bordel? Să predici la cârciumă? Căsătoria de la Biserică le intră pe-o ureche și le iese pe alta. Pentru mulți, Nunta înseamnă mâncare și distracție și nu o Sfântă Taină și unirea duhovnicească a celor doi miri. De aceea, dacă te-ai închina când alții joacă de mama focului, ar considera că îți bați joc de ei, deși creștinii ortodocși se pot închina în orice loc pentru că tot pământul e al lui Dumnezeu.

Frica nu îți dă nicio șansă. Ne e frică când credem că suntem singuri. Dar noi nu suntem niciodată singuri! Dumnezeu și Sfinții și Îngerii Lui sunt cu noi mereu, în zi și în noapte, și nu suntem niciodată singuri. Dar nouă ni se pare că…în lipsa unor oameni pe lângă noi suntem singuri și nebăgați în seamă.

Cine ne-a băgat în cap frica? Demonii! Ei întotdeauna truchează realitatea. Și când Leana bea de dor, când unul se droghează din cauza dragostei neîmpărtășite, când o tânără adolescentă, de nici 18 ani, vrea să se sinucidă din aceeași cauză: din dragoste, demonii ne spun că noi suntem singuri. Dar noi nu suntem niciodată singuri! Noi ne imaginăm că am fi singuri…sau ne place să ne credem singuri și nebăgați în seamă, pentru că ne place să păcătuim în tăcere…

Tăcerea pare un adăpost antiatomic când noi păcătuim. Ne place să credem că ne adăpostim în ea, că nimeni nu ne vede. Dar oriunde am fi noi la cutremur și oriunde am curvi noi sau ne-am droga și oriunde am primi mită și oriunde am sta noi la pândă să furăm…suntem văzuți! Nu avem nicio șansă să scăpăm! Suntem văzuți și se rețin toate fărădelegile noastre.

Ce diferiți sunt oamenii! Bogdan Vulpe, plecat de la Ghimpați în Spania, trăiește în concubinaj, în Alicante, cu fiica unei profesoare, cu numita Maria Serena Allegrante. Mama lui, Elena Vulpe, crede că Maria Serena este „o curvă”, pentru că numai „o curvă nu vrea să o cunoască pe mama soțului ei”. Dar Maria Serena nu este „o stricată”, ci o femeie cu studii superioare, care muncește în contabilitate, la o bancă privată și care l-a cunoscut pe Bogdan Vulpe atunci când a vrut să își văruiască casa.

Cu cine să faci treabă în Spania? Cu români. Cu români plecați după mirajul unei vieți mai bune. Și a găsit o echipă de 3 muncitori, condusă de Bogdan Vulpe. Însă…amândoi s-au plăcut din prima zi, o zi însorită. Când ea a venit pe la 18, într-o zi de vineri, și a vrut să vadă stadiul lucrărilor. Și el, care începuse să o rupă în spaniolă, să înțeleagă ce spune, i-a dat impresia de om serios. De om pe care se poate baza. Au urmat alte întâlniri la locul de muncă, adică în propria ei casă…iar după ce i-a pus casa la punct și arăta parfum, ea l-a invitat în oraș. Și de aici au început toate lucrurile bune pentru Bogdan. Deși nu putem spune că e o stare „de bine” concubinajul. Dar, în loc să stai pe sub poduri, prin barăci sordide, a trăi cu o femeie în casa pe care tu ți-ai pregătit-o și în care ea te-a primit, înseamnă a te considera împlinit.

Nici mama ei nu vede cu ochi buni această stare, însă se bucură că locuiește aproape de ea, la 3 străzi. La muncă, Maria Serena face performanță. Înaltă, blondă, cunoscătoare a 3 limbi – iar a 4-a, bineînțeles româna, o învață în familie –, entuziastă, nu are cum să nu bucure un om ca Bogdan, atâta timp cât el, în România, nu a terminat decât liceul. Însă ea se uită la omul din fața ei și nu la munca pe care o prestează.

Românii, mai întâi, se uită la ce serviciu ai și ce funcție, apoi se uită la om. Tocmai de aceea sunt și nefericiți cel mai adesea. Dar spaniolii au înțeles că viața bună se face cu oameni de calitate și nu cu profesiile pe care le au sau le pot avea momentan. Căci atunci când vii acasă nu mai ești nici ministru și nici șofer, ci soț sau tată sau bărbat iubitor, și trebuie să știi să comunici, să te dărui, să iubești, să creezi în propria ta familie.

Frica nu e o tragedie! Pe ea o poți pune în buzunarul nădejdii în Dumnezeu și te poți lăsa în mâna Lui în viață. Căci El știe de infinite ori mai mult decât noi ce ne trebuie nouă. El știe că nu există: „nu avem nicio șansă”.

Confession in people’s eyes

No, the people are not the same!
Only God is unchangeable. Only He
budding all the trees, only He
gives wings of birds,
only He builds.
We change ourselves at every glance,
at every touch, at every pain.
Our heart is not impassive,
but it often gets dirty.
And if we do not wash our heart,
it becomes increasingly dirty.
O Lord, You are the same, but we change!
We change once with the weather.
Today we are a beautiful sun,
tomorrow we are a Siberia.
Our hands hang of us,
our eyes are cadent,
our mouth speaks an another language.
For that we are entered
in our own depression,
while God looks at us with
the same eyes.
Do not swear!
Do not throw your heart on the street!
Because God has the same words for us.
He’s always the same and
everlasting, while we
slam the door at wall
and we do not know to ask forgiveness.

Așa l-am găsit

Era ghemuit într-un colț, în spatele perdelei mari, galbene, din sufragerie. Nu dorea să iasă de acolo. Avea capul pus pe genunchi și plângea. Nu dorea să răspundă la nicio întrebare a mamei lui. Însă bunica lui, din bucătărie, zise: „Plânge de când a venit de la școală…Pentru că a primit primul lui 9”.

…și mama lui se simți deodată ușurată! În loc de vreo boacănă memorabilă, fiul ei plângea pentru că primise prima lui notă de 9…și asta în clasa a 3-a. „Gabriel, scoală-te mamă de acolo, că răcești! Nu e nicio problemă că ai luat 9! Și dacă plângi pentru acest lucru, atunci înseamnă că știi cine ești și ce poți, iar mâine sau oricând îi poți demonstra învățătoarei că a greșit în ceea ce te privește”.

Copilul își ridică puțin capul și o privi. Văzu că nu este supărată pe el, ci, dimpotrivă, că îl privește cu o bucurie condescendentă, pentru că trăia niște stări care fac parte din maturizarea lui. Și mai ales își ridică capul și ieși din plânsul lui, pentru că nu se gândise la ideea demonstrației. „Chiar așa: de ce să nu-i arăt că pot? Pentru că astăzi am greșit la un lucru pe care îl știam, dar m-am bâlbâit pentru că am uitat un amănunt”.

Se numea lapsus. Pe măsură ce oamenii știu tot mai multe lucruri, cunoștințe, detalii, lapsusurile/ pierderile de memorie se înmulțesc. Și asta face diferența între cei care nu au ce uita, pentru că nu au prea multe lucruri de ținut minte, și cei care știu atât de multe, încât le uită pe majoritatea dintre ele. Iar dacă nu ar fi uitarea, nu am avea capacitatea să selectăm lucrurile. Le uităm pe unele, pentru ca să ne aglomerăm cu altele. Și când avem nevoie să schimbăm registrul, atunci citim, învățăm, acumulăm noi date, pentru ca să le uităm pe multe din cele de dinainte.

Copilul se ridică din poziția plânsului și se așeză în poziția mesei. Nu mâncase de când venise de la școală. Iar plânsul te secătuiește interior de energie ca și ejacularea sau sportul. Pierzi energie? Ai nevoie de mâncare! Și până nu mănânci, nu poți să faci nimic ca să te simți bine.

Mâncă în grabă. Apoi se duse în camera lui, care era numai a lui, și în care cărțile și computerul reprezentau intimitatea lui. Pentru că, dacă cineva ar fi dorit să îl facă vulnerabil pe Gabriel, ar fi trebuit să îi atingă cărțile, să i le citească și să intre în lumea lui, în computer, și să vadă ce scrie și ce caută online.

Însă, acasă, nimeni nu îl deranjează. Bunica lui se ocupă de el numai în măsura în care are nevoie de ceva bun, de vreo prăjitură sau pentru ca să îi spele hainele. Părinții lui, cel mai adesea plecați cu afacerile lor, nu îl deranjează, nu se uită prin  lucrurile care îi aparțin. Pentru că au încredere în el. Și Gabriel s-a dovedit un copil de încredere de la 2-3 ani, când a început să se arate cu totul captivat de orice înseamnă carte și imagine.

Cărțile s-au înmulțit pe fiecare an. Computerul l-a primit la 6 ani, mai înainte să plece la școală. De aceea el a învățat literele și să apese pe ele, mai înainte de a ajunge la școală. Și contactul cu onlineul l-a făcut să vrea să cunoască lumea, să cunoască oamenii, să vadă tot mai mult cum trăiesc și se manifestă alții, care nu sunt ca el.

Însă părinții lui i-au luat computer, dar nu și telefon mobil. Pentru ca să nu îl distragă de la lecții. Și au procedat corect! Pentru că, acasă, copilul are nevoie de lucruri care să îl relaxeze după ce își termină temele, dar la școală el trebuie să fie atent la ceea ce se predă, trebuie să comunice, să își cunoască profesorii, să își cunoască colegii.

Și Gabriel este un copil model în ceea ce privește comunicarea. Pentru că el nu își propune să-i imite pe cei în vârstă, să le imite modul lor de-a vorbi și de-a fi, cum fac majoritatea colegilor lui, ci vorbește în funcție de cuvintele pe care le cunoaște și le descoperă zi de zi. Nu își imaginează că e mai bătrân decât este, nu își propune să fie, ci pe el îl interesează lucrurile vârstei lui și are nevoie de răspunsuri la ele.

Acum două săptămâni, l-a întrebat pe tatăl lui dacă gorila știe să se întoarcă acasă, așa cum știe câinele, dacă îl duci undeva și îl lași acolo. Și tatăl său nu a știut ce să îi spună. Pe un vecin de scară l-a întrebat cât consumă telefonul lui, dacă stă o oră setat pe transmitere de date. Și toți se uită la el cu ochi mari, când el întreabă lucruri care, pentru mulți, sunt de competența celor mai specializați oameni.

Însă plonjarea lui în online  de mic și imensitatea de date la care are acces îl fac să fie de o precocitate uluitoare.

Acum îl frământă faptul dacă există vreo posibilitate în care să ne putem recăpăta vederea, dacă am pierde-o parțial sau cu totul. Și, totodată, dacă am putea inventa o limbă în care toți să ne putem înțelege.

Pierde ore întregi citind și luându-și notițe. Pentru el ziua nu are nicio plictiseală. Doar când e răcit are nevoie să stea în pat și să privească la televizor. Doar atunci se plictisește. Pentru că televiziunile nu îl solicită atât de mult ca onlineul. Onlineul îl ține în priză, îl face creativ, îl informează atât de divers. Pe când comercialul televiziunilor e tocmai plictiseala în persoană.

Frumusețea tainică

În film, el a negat existența ei în sufletul nostru. A negat-o pentru că și-a pierdut fiica de 6 ani din cauza unei boli rare. Dar când și-a îmbrățișat soția, când a recunoscut că fiica lui e „moartă”, atunci a simțit în el…frumusețea pe care o negase. La fel a făcut și Victoria când și-a pierdut ambii părinți la un interval scurt de timp: a negat iubirea, a negat ceea ce avea…în comun cu ei. A negat-o pentru ca „să poată merge mai departe”.

S-a luptat cu iubirea ei pentru părinți. Dar iubirea a învins! Iubirea a făcut-o un om nou, un om care are nevoie de Biserică, care e nelipsit de la Biserică, pentru că aici e liniștea ei.

Era ora două și ceva. Se trezise să vadă ce face copilul, în cealaltă cameră. Soțul ei era transpirat, dormind profund. Se trezise, de fapt, din cauza unui vis…care i-ar fi plăcut să fie „realitate”. Dar visele, cel mai adesea, nu sunt realitate! Visele sunt un mod ciudat de a ne obosi mintea în somn. Mintea noastră aiurează în somn și a doua zi ne trezim tot obosiți, inapți pentru muncă.

Ce visase? Visase că asista la moartea părinților ei, care nu se petrecea în două rânduri, ca în realitate, ci deodată. Ei mureau împreună…pe când ea alerga către casă, alerga epuizată…și nu putea opri moartea lor. Dar când ajungea acasă, deși vedea casa de la mare distanță, ea era doar o străină care asistă la înmormântarea părinților ei, pentru că toată rânduiala o făcea altcineva, pe care ea nu o știa. Nu știa cine e femeia care se da de „fiica” părinților ei, dar știa că ea este fiica lor.

Și mama ei era îmbrăcată neglijent, pe când tatăl ei, în sicriu, arăta impecabil. Și se gândea cum de mama ei arată atât de rău, în comparație cu tatăl ei? Dar când a dorit să intervină, să schimbe situația, ea și-a dat seama că nu poate schimba nimic. Pentru că toată realitatea din fața ei nu putea fi schimbată de ea, pentru că totul se petrecea fără ca nimeni să o întrebe de vorbă.

Și când s-a ridicat din pat, primul gând a fost să se ducă la cel mic, care are doar un an și 8 luni, și să vadă ce face. Pentru că acest „ce face copilul” e o grijă de zi și de noapte a Victoriei. „Și-o aduce aminte, mai târziu, ceva din aceste zile? Și eu aș vrea să îmi aduc aminte de primele mele luni de viață, dar nu îmi aduc aminte. Unde sunt toate amintirile omului? Când vom muri, în mod minunat, sufletul nostru își va aminti tot ceea ce noi am uitat deja?”.

Copilul dormea…Slavă lui Dumnezeu! Se închină și pentru el…și, în mica lumină aprinsă lângă patul lui, Ioan e…o bucurie. O mamă, una care își iubește cu adevărat copilul, nu poate decât să se bucure pentru el. Și Victoria și-a dorit de mică să fie „mamă”, pentru că toate păpușile ei sau „copiii ei” străluceau de atâta atenție câtă le acorda. Păpușile făceau baie în mod regulat, păpușile mâncau 3 mese pe zi, păpușile dormeau…și când se trezeau, păpușile vedeau un film, citeau o carte, se plimbau pe afară.

Cele 5 păpuși ale ei, de mărimi diferite, deși nu erau surori, aveau o viață a lor în viața Victoriei. Păpușile erau „copiii ei”, deși pe atunci nu știa „cum se nasc” copiii. Când o colegă de școală, în clasa a 6-a, i-a arătat o revistă deocheată și a înțeles „cum se fac copiii” și „pe unde ies” din trupul femeii, Victoria a început să viseze că păpușile încep să îi intre în trup…pe acolo, pe unde văzuse în revistă, și ea începe să aibă o burtă mare, din ce în ce mai mare…și că nu mai poate merge din cauza copilului.  Dar nu a îndrăznit să vorbească cu părinții ei despre „așa ceva”…

Și acest lucru „despre care nu se vorbește” a făcut-o de râs în fața clasei, atunci când a devenit…„femeie” tocmai la ora de sport. Pentru că ea nu înțelegea „de ce a început să curgă sânge” din trupul ei…pe când colegii ei considerau că „s-a lovit” și „nu vrea să recunoască” acest lucru.

Însă mai recunosc femeile că au fost…naive cândva? Mai recunosc bărbații, „cuceritorii”, că ei nu au știut mult timp că propriul lor „cocoșel” are și o altă întrebuințare decât urinatul? Ne e rușine că am fost naivi sau ne e teamă că și acum suntem la fel? Căci dacă am fi avut multe răspunsuri la problemele…vieții, n-am mai fi atât de stângaci în tot ceea ce facem.

Victoria se teme să nu pară frivolă în fața soțului ei. După cum se teme ca nu cumva Ioan să fie o copie fidelă a propriilor ei patimi. Și când el e treaz îl analizează în chip și fel, din orice poziție, ca să vadă ce simte copilul ei de nici 2 ani, spre ce se îndreaptă, de ce patimi suferă deja. Soțul ei, dimpotrivă, se teme să nu pară învechit în fața ei. Căci cultura relațiilor din zilele noastre ne induce starea de continuă întrecere cu noi înșine…pentru ca să fim plăcuți de femeia iubită. Pentru că ne e teamă ca nu cumva să facem mai puțin decât ni se cere și, din cauza acestui lucru banal, să rămânem singuri…

Nicolae, soțul Victoriei, lucrează pentru o firmă de publicitate stradală. Și el e zilnic în căutarea a ceea ce cere piața. Vrea piața biciclete? El trebuie să găsească cuvinte pentru această nevoie „reală” a oamenilor. Vrea excursii? La fel. Pentru că problema nu se pune dacă oamenii „chiar au nevoie” de biciclete, de excursii sau de înghețată, ci de ceea ce grupuri mari de oameni „par a avea nevoie”. Și dacă par să aibă, atunci Nicolae dă drumul la reclamă, pentru ca reclama să mărească „nevoia” oamenilor față de aceste produse. Pentru că oamenii trag cu ochiul la ce fac, la ce mănâncă, la cum se îmbracă ceilalți și în măsura în care vor să fie acceptați undeva, ei se conformează.

Și știind nevoia de conformism a oamenilor, care nu vor să se certe toată ziua, Nicolae stă cu frica în sân că și în familia lui, poate, la un moment dat, va fi găsit „vinovat” de faptul că face „prea puțin”. Însă Victoria nu își găsește bărbatul „un învechit”, ci un timid…în fața căruia ea nu vrea să pară „prea femeie” sau cu dorințe „prea femeiești”. De aceea încearcă să fie mai mult maternală decât soție, deși știe că soțul ei are nevoie de ea ca soție în primul rând, și nu ca mamă.

Însă poate fi o nouă mamă mai mult soție decât mamă? Poate ea să își schimbe atât de repede starea de spirit în relația cu soțul ei, dacă abia se întoarce de la alăptatul fiicei sale? Sau ea e mamă și când se culcă cu bărbatul ei și încearcă și în pat să fie mămoasă?

Stinse lumina și încercă să nu facă zgomot când se urca în pat. Nicolae însă se trezi. O simțise. O întrebă de copil. Apoi o cuprinse în brațe, sărutând-o pe frunte. Ea îi simți răsuflarea tihnită lângă urechea ei. „Ce m-aș face fără aceste brațe, fără această inimă, fără acest bărbat lângă mine? Nici nu îmi pot închipui viața fără el!”. El se întoarse pe cealaltă parte, ea își făcu cruce. O durea deasupra sânilor. Poate de la alăptat…sau de la frig. „Cred că femeile nu înțeleg că bărbații știu să le iubească. Dar în acel mod frumos, firesc, fără măști. Cred că noi complicăm lucrurile în dragoste”. …Adormi în cele din urmă. Ceasul a sunat la 6. O nouă zi are nevoie de noi cu totul.

Page 1 of 39

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén