Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Category: Predici (Page 1 of 144)

Predică la adormirea Născătoarei de Dumnezeu [2017]

adormirea Nascatoarei de Dumnezeu 2017

Iubiții mei[1],

Ce înseamnă a adormi în limbajul Bisericii? Înseamnă a muri pentru puțin timp. A avea o moarte de scurtă durată în comparație cu veșnicia. Iar adormirea Născătoarei de Dumnezeu a fost una foarte scurtă, de numai 3 zile, și ea a fost urmată de învierea ei și de ridicarea ei și cu trupul la cer, lucru făcut de Fiul și Dumnezeul ei[2]. Pentru că numai Dumnezeu ne ridică la cer și numai întru El trăim veșnic. Dar pentru ca să trăim veșnic cu Dumnezeu trebuie să ne sfințim aici și acum viața noastră, dimpreună cu El, pentru ca să fim pentru veșnicie cu El, cu Dumnezeul nostru.

Iar viața Născătoarei de Dumnezeu este exemplul desăvârșit de sfințenie pentru noi, creștinii ortodocși. Pentru că ea, de la un capăt la altul al vieții sale, nu a avut păcat personal și I-a slujit în mod desăvârșit lui Dumnezeu, fiind ajutată de slava lui Dumnezeu așa după cum suntem ajutați și noi. Căci și noi am putea să trăim fără de păcat, ajutați de slava Lui, însă ne complăcem în păcat. Dar Preacurata Stăpână, dimpotrivă, s-a făcut cu totul locaș viu al lui Dumnezeu, și s-a arătat mai sfântă și mai curată decât toate Puterile cele cerești și decât toți oamenii.

Din acest motiv, ea nu a fugit de moarte, ci și-a dorit să moară, pentru „ca să vadă preadulcea și preadorita față a Fiului său”[3]. Căci pentru ea, moartea era trecerea la veșnica existență și bucurie dimpreună cu Dumnezeul ei, era înveșnicirea iubirii ei pentru Dumnezeu și nu punctul „final” al existenței istorice. Pentru că moartea nu e „finalul” vieții noastre, ci punctul de început al înveșnicirii existenței noastre. Căci, odată creați de Dumnezeu, noi trăim veșnic, pentru că toți vom învia [I Cor. 15, 22] și toți ne vom transfigura duhovnicește [I Cor. 15, 42] și vom trăi veșnic în apropierea sau în depărtarea interioară de Dumnezeu.

Și de aceea, acum, aici, în clipa de față, în Biserica Lui…se lucrează mântuirea noastră.

– Însă ne lucrăm noi mântuirea în mod exterior sau în mod interior?

– Ne-o lucrăm, bineînțeles, în mod interior! Căci tot ceea ce facem în noi înșine, ca oameni ai credinței, facem pentru mântuirea noastră. Iar mântuirea este o realitate personală, foarte dinamică, care se schimbă în mod continuu și care constă în viața noastră trăită în slava lui Dumnezeu și împlinind poruncile Lui.

Și subliniez aceste lucruri, deși sunt foarte cunoscute de către ortodocși, pentru că există diverse pseudo-biserici care vorbesc despre mântuire ca despre „o realitate exterioară” omului. Însă dacă „externalizăm” mântuirea, „externalizăm” de fapt tot ceea ce reprezintă omul în mod fundamental. Pentru că mântuirea înglobează credința, nădejdea și iubirea noastră pentru Dumnezeu, ea înglobează evlavia noastră și tot drumul sfințirii și al îndumnezeirii noastre, tot dinamismul vieții noastre. Și dacă acestea toate nu sunt în noi, atunci noi, oamenii, ce suntem? Suntem simple cochilii fără viață? Suntem niște hârtie igienică aruncată la coș? Suntem niște pseudo-realități personale?

Însă celor cărora le place să își bată joc de mântuirea omului, le place să își bată joc de întreaga muncă de sfințire a lui. Căci omul ajunge Sfânt tocmai pentru că se nevoiește continuu ca să se sfințească pe el însuși. Adică să se curățească de patimile sale, să se umple de slava lui Dumnezeu și să crească în vederi și în înțelegeri dumnezeiești tot timpul. Căci nimeni nu ajunge Sfânt pentru că nu face nimic, pentru că nu contribuie cu nimic la viața Bisericii și a lumii, ci, dimpotrivă, pentru că el contribuie în mod impunător la înmulțirea binelui în lume. El se sfințește pentru că arde de iubire pentru Dumnezeu și pentru oameni. Așa după cum Născătoarea de Dumnezeu „ardea către El mai mult decât Serafimii, prin văpaia dragostei”[4] sale celei dumnezeiești.

Dar dacă ea era plină de iubire pentru El și de așteptare a trecerii ei la Domnul și și-a trăit viața ei pe pământ fără de păcat și împlinind continuu voia lui Dumnezeu, atunci mântuirea ei a fost interioară, a lucrat-o în persoana sa, și nu a primit-o fără niciun efort personal. Căci acolo unde și-a lucrat mântuirea, adică în ea însăși, în persoana ei, acolo s-a și coborât Fiul lui Dumnezeu și Și-a luat trup din ea.

Dar după trei zile de…adormire, de moarte pasageră, de scurtă durată, ea a fost înviată și cu trupul de Fiul ei și înălțată de El întru Împărăția Sa. De aceea, în persoana Născătoarei de Dumnezeu noi avem persoana transfigurată, așa cum se va petrece cu toți la învierea de obște, după cea de a doua venire întru slavă a Domnului. Și pentru că ea e vie și cu sufletul și cu trupul ei, fiind vie în Împărăția Lui ca o ființă cu totul transfigurată, de aceea nu există „Sfinte Moaște” ale Născătoarei de Dumnezeu pe pământ. Pentru că Sfintele Moaște sunt trupurile Sfinților incomplet transfigurate, dar care vor fi deplin înviate și transfigurate, pentru că Sfinții vor învia ca oameni deplini, dar cu totul transfigurați de slava lui Dumnezeu și plini de ea. Căci ce s-a petrecut cu trupul Domnului pe Tabor se va petrece cu fiecare dintre Sfinții Lui: toți vor fi plini de slava lui Dumnezeu, de curăție și de sfințenie negrăită.

De aceea, adormirea, învierea și transfigurarea deplină a Maicii Domnului ne vorbesc despre traiectoria fiecăruia dintre noi în istorie și în veșnicie. Pentru că toți vom muri, dar și toți ne vom schimba sau ne vom transfigura. Și ca să ne transfigurăm trebuie să fim înviați de Domnul, de Făcătorul nostru, de Cel care nu Își ia înapoi darul vieții.

Pentru că păcatele noastre ne omoară, dar slava Lui ne învie și ne face vii. Și noi, cei care ne sinucidem iar și iar prin păcatele noastre, primim de la El viața veșnică pe măsura pocăinței noastre.

De aceea, cine a trăit iertarea lui Dumnezeu, acela știe că nu poate exista fără pocăință. Iar viața Maicii Domnului a fost plină de rugăciune, deși ea nu a avut păcat personal. Cu atât mai mult a noastră ar trebui să fie plină de rugăciune și de fapte bune și de pocăință, atâta timp cât noi păcătuim iar și iar, cu nonșalanță, în fața lui Dumnezeu, El iertându-ne în mod continuu.

Maica lui Dumnezeu a fost pregătită prin Arhanghelul Gavriil de adormirea sa. Căci el i-a vestit adormirea ei cu 3 zile înainte ca aceasta să se petreacă[5].  Iar Sfinții Apostoli și Sfinții Ierarhi care au slujit Înmormântarea ei au fost aduși în mod duhovnicește la patul ei. Au fost aduși pe norii slavei dumnezeiești[6]. Pentru ca să ne spună tuturor că Înmormântarea ortodoxă trebuie să fie plină de evlavie și de sfințenie și nu de superstiții de tot plânsul. Căci nu e important câte lumânări aprinzi, câte prosoape împarți, că tămâiezi sau nu tămâiezi mortul, ci cel mai important e să te rogi pentru iertarea de păcate…a celui din familia ta, pe care îl ai în coșciug, în fața ta. Da, cel mai important lucru la Înmormântare e să te rogi pentru cel adormit și nu să te plimbi cu privirea peste oameni și lucruri!

Dar noi aducem fanfară la Înmormântare pentru ca să nu stăm și să ne rugăm în liniște pentru el. Plătim ca să se facă zgomot, pentru ca să nu fim serioși cu cel adormit și nici cu noi și nici cu moartea noastră. Ne pierdem în o mie de detalii, dar nu facem nimic pentru el și pentru noi. Căci dacă ne-am ruga două-trei ore măcar, nu trei zile, pentru iertarea celui adormit, Dumnezeu ne-ar umple și pe noi de iertarea Lui. Așa după cum, dacă dăm milostenie cuiva, El ne umple imediat de curăția Lui, atunci, pe loc, când dăruim și nu după 10 luni de zile.

Pentru că Dumnezeu Se achită de datoria față de noi imediat. El ne plătește cu slavă multă orice faptă bună pe care o facem. Și fie că postim, fie că ne rugăm, fie că dăm milostenie, fie că citim cărți sfinte, fie că facem un pelerinaj, El ne umple de slava Lui imediat. Ne umple pe măsura sincerității noastre, a dăruirii noastre, a frumuseții noastre de conștiință.

De aceea, eu privesc cu uimire lipsa de chef pentru nevoință a oamenilor Bisericii. Mă uimește lipsa lor de dorință pentru a fi bucuroși, pentru a fi împliniți, pentru a fi curați, pentru a fi Sfinți. Și totodată mă uimește modul în care își complică viața, când viața bisericească e simplă, e ascetică, e duhovnicească. La ce ne trebuie 5 case, nu știu câte terenuri, nu știu câte afaceri, dacă noi dorim să ne mântuim? De ce ne complicăm existența, dacă vrem să o simplificăm? Și ce e atât de „complex” în a-ți simplifica viața, când asta înseamnă a mânca puțin, a bea puțin, a dormi puțin, a munci mult și a avea nevoi puține?

Însă, se pare că spunem una și vrem alta. Sau vrem mântuire de ochii Bisericii și nu în mod serios. Căci dacă am vrea să ne mântuim tot pe atât de mult pe cât vrem să ne găsim soție sau loc de muncă, cu toții ne-am lucra mântuirea cu evlavie. Pentru că viața ortodoxă e plină de evlavie, e plină de teologie, e plină de slujire. Și dacă cobori în acestea trei, dacă devii un om evlavios și care învață teologie tocmai pentru ca să Îi slujească lui Dumnezeu cu adevărat, atunci nu am mai fi maneliști sau cântăreți după ureche nici în ceea ce privește evlavia, nici în ceea ce privește teologia și nici în ceea ce privește slujirea Bisericii. Pentru că le-am învăța pe toate trei în mod responsabil. Împlinirea poruncilor lui Dumnezeu ne-ar învăța evlavia, Sfinții Bisericii ne-ar învăța teologia, iar slujirea lui Dumnezeu am învăța-o contemplând cultul Bisericii și profunzimile sale teologice.

Pentru că, peste tot, găsim teologie concentrată, teologie ce trebuie explicată prin propria noastră viață sfântă, și nu bagatelizată. Căci ritualizarea cultului e totuna cu bagatelizarea lui, pentru că îl consideri un text „ce trebuie citit”, dar nu și înțeles. Însă cultul Bisericii trebuie mai întâi înțeles, apoi citit și apoi folosit în slujire. Și dacă nu se petrec astfel lucrurile, avem de-a face doar cu urechiști la strană și în altar, cu oameni care aproximează credința, dar nu știu cum arată.

Și e normal că o aproximezi de nu se mai vede, dacă tu nu citești teologie mereu, tu, Preotul, și tu, cântărețul de la strană! Ce slujire vrednică de Dumnezeu poți face, dacă tu nu înțelegi nici cele mai elementare sensuri teologice ale rugăciunilor și ale Slujbelor Bisericii? Însă avem Slujitori care abia știu să citească textele, darămite să le interpreteze. Iar la strană, unde cel mai adesea nu există profesioniști, e un dezastru perpetuu.

Însă Maica lui Dumnezeu a fost dusă spre îngropare și de Sfinții Îngeri și de Sfinții Bisericii, și ei au condus-o cu cântări dumnezeiești[7]. Cântările și evlavia Bisericii, însă, i-au enervat pe evrei, care au dorit să ardă trupul cel preacurat al Născătoarei de Dumnezeu. Însă toți cei care au vrut acest incalificabil rău, au fost pedepsiți cu orbirea[8]. Și toți cei care vor să facă rău Bisericii sunt orbi sufletește. Pentru că nu înțeleg ceea ce fac. Nu înțeleg cu cine se luptă. Căci problema de fond e neștiința și necurăția inimii lor.

Pentru că oamenii aleg să facă răul tocmai pentru că le place răul, și le place răul pentru că sunt infestați de consecințele relelor lor. Dacă s-ar curăți de patimi, dacă s-ar trezi din orbirea lor și ar vedea cu adevărat realitatea lor personală și ce cere Dumnezeu de la oameni, ei s-ar rușina foarte mult și s-ar pocăi din destul.

Căci orice convertit e un om vindecat de orbire sufletească. E un om trezit din somnul morții. Și el e foarte mulțumitor pentru darul pocăinței, pentru că, prin el, acesta învie din morți. Însă nu e de ajuns doar pocăința personală, ci e nevoie și de iertarea sacramentală, prin Duhovnic. Pentru că în Taina Mărturisirii el primește iertare și dezlegare de păcatele sale de la Domnul, prin Slujitorul Bisericii Sale. Iar Duhovnicul e cel care îl iartă, dar îl și îndreptează spre bine, îl lămurește și îl susține în viața lui de pocăință.

Și un ortodox treaz, înviat din morți, nu poate trăi fără să se spovedească și să se împărtășească des cu Domnul. Pentru că iertarea de păcate și alipirea continuă de Domnul fac parte din esența vieții noastre duhovnicești. Și dacă pentru asta venim la Biserică, atunci venim bine! Dar dacă venim pentru talk-showuri, pentru ca să vorbim în neștire în timpul Slujbelor, pierdem și noi, pierd și alții. Pentru că pierdem timpul degeaba.

Însă viața Maicii Domnului nu are perioade de stat…degeaba. Ea a fost mereu în lucrare, în slujire, în dăruire. Și dacă vrem să călcăm pe  urmele ei, nici viața noastră nu trebuie să pară o pârloagă, ci trebuie să fie un teren cultivat și roditor. Pentru că trebuie să dăruim din ale noastre și altora, din darurile noastre primite de la Dumnezeu.

Așadar, iubiții mei, adormirea Născătoarei de Dumnezeu a fost și este un praznic al comuniunii. Pentru că Biserica trăiește comunional. Biserica are isihaștii ei și rolul lor e unul fundamental, dar ea este în mod constitutiv o comuniune frățească. Noi ne adunăm împreună la Biserică, slujim împreună și ne împărtășim împreună, întărindu-ne în aceleași adevăruri ale lui Dumnezeu. De aceea, fiecare poartă în sine Biserica, o duce în sine acasă, unde el locuiește, dar știe că numai aici, în slujire, noi suntem împreună. Și pentru acest dumnezeiesc împreună noi ne adunăm iar și iar, pentru ca să ne umplem de slava lui Dumnezeu.

La mulți ani tuturor celor care astăzi își serbează ziua onomastică! Dumnezeu să ne întărească și să ne bucure pe toți și să facem din masa noastră de praznic un prilej de bucurie și de frumusețe duhovnicească! Amin.


[1] Scrisă în ziua de 12 august 2017, o zi caniculară de sâmbătă, cu temperatură de 35 de grade la ora 14. După două Parastase și un Botez. Am preluat Sfânta Icoană de aici: http://str.crestin-ortodox.ro/foto/1417/141634_adormirea-maicii-domnului.jpg.

[2] Cf. http://paginiortodoxe.tripod.com/vsaug/08-15-adormirea_maicii_domnului.html.

[3] Ibidem. [4] Ibidem. [5] Ibidem. [6] Ibidem. [7] Ibidem. [8] Ibidem.

Predică la Duminica a 10-a după Cincizecime [2017]

Iubiții mei[1],

e prea multă moarte în noi și în lume! Pentru că în loc să ne transfigurăm, noi ne înnegurăm. În loc să devenim locașuri vii ale lui Dumnezeu, în care El să locuiască, noi ne împuțim interior din timpul vieții. Tocmai de aceea, unii nici nu mor bine, că încep să pută. Și mirosul de cadavru ajunge până în stomac și ți-l întoarce pe dos…

Însă, la antipodul mirosului urât stă buna mireasmă. Buna mireasmă a Sfintelor Moaște. Care nu ne vorbesc despre moarte, ci despre viață. Despre viața veșnică. Despre slava lui Dumnezeu care există în Sfinți și care a coborât în ei, tocmai pentru că au făcut voia lui Dumnezeu.

De aceea, nimeni nu poate mima sfințenia, nimeni nu o poate fariseiza, pentru că sfințenia e veșnică. Ea nu ține cât scurta noastră viață de acum, ci ea ne împodobește veșnic. E podoaba noastră interioară, aceea care ne face să mirosim duhovnicește și cu trupul și cu sufletul nostru.

Pentru că sfințenia e împlinirea reală a omului. Și dacă omul se sfințește în mod integral, dacă sfințenia se sălășluiește și în trupul și în sufletul nostru, atunci a fi după chipul lui Dumnezeu înseamnă a fi om cu trup și suflet, iar a fi după asemănarea Lui înseamnă a ne umple continuu de slava Lui cea veșnică. Pentru că El e veșnic viu și iradiază slava Lui întregii Sale creații și așa vrea să fim și noi: veșnici și plini de slava Lui cea veșnică.

– Însă cum scăpăm de moarte, de moartea pe care o aduc păcatele noastre, de moartea interioară?

– Prin asceza Bisericii! Prin modul de a fi și de a trăi eclesial. Căci posturile, rugăciunile, nevoințele continue ale dreptei credințe ne curățesc de patimi și ne umplu de slava lui Dumnezeu. Și când slava lui Dumnezeu e în noi, când ea e bucuria și pacea noastră, atunci noi nu mai trăim întru moarte [εἰς θάνατον] [Rom 6, 16, BYZ], ci întru viață. Căci noi suntem vii atunci, vii duhovnicește, pentru că nu mai lucrează în noi moartea, ea nu ne mai descompune interior, ci viața ne personalizează continuu în mod interior.

Pământul lui Dumnezeu e plin de mirosuri frumoase. E plin de încântare, de încântarea pe care ne-o aduce diversitatea coloristică și creațională a pământului. Dar acolo unde noi trăim iresponsabil, mirosurile grele și rele îți taie respirația.

Pentru că mirosul muncii e frumos, dar mirosul curviei te bagă în Iad. Mirosul rugăciunii e duhovnicesc, dar mirosul minciunii te bagă în Iad. Și când ne mințim pe noi înșine la nesfârșit, când nu ne punem întrebările fundamentale, preferăm Iadul. Adică o singurătate iresponsabilă și un chin veșnic.

Pentru că atunci când fugim de adevăr, de fapt spunem minciunii „adevăr”. Și când nu suntem plini de adevăr, suntem plini de singurătate, de moarte, de părăsire duhovnicească.

…Iar tatăl celui lunatic ne vorbește despre demonizarea fiului său într-o sintagmă concentrată. În una care exprimă întreaga viață păcătoasă a omului. Căci a pătimi rău [Mt. 17, 15] înseamnă a suferi foarte mult din cauza păcatelor personale. A suferi din cauza consecințelor păcatelor noastre. Căci păcatele ne fac sălașe ale demonilor. Și demonii nu vin în noi ca să ne facă bine, ci pentru ca să ne umple de durere.

De aceea, când tatăl a spus: „pătimește rău [κακῶς πάσχει]” [Mt. 17, 15, BYZ], el ne-a vorbit despre starea noastră cronică de păcătuire. Dar, în același timp, ne-a învățat faptul că de această boală a păcatului ne poate vindeca numai Dumnezeu. Căci tatăl copilului a cerut mila lui Dumnezeu pentru fiul său [Ibidem]. Așa după cum cerem și noi la fiecare Slujbă a Bisericii. Pentru că mila Lui este viața noastră. Noi ne naștem, trăim și murim, dar pentru a trăi veșnic, numai și numai din mila Lui.

Căci fără mila Lui noi nu putem face nimic. Pentru că El ne păsuiește continuu. El ne rabdă nerecunoștința și nepăsarea noastră, pentru că vrea să ne venim în fire. Adică Dumnezeu vrea binele nostru, vrea sănătatea noastră duhovnicească, iar dacă noi ne întoarcem la El, Dumnezeu ne umple de mila Lui.

Și când stau și îmi analizez foarte atent viața, eu observ că pe fiecare zi El m-a iertat de foarte multe păcate. Că mila Lui am cerut-o iar și iar, pentru că am avut și am nevoie continuu de iertarea Lui. Însă, dacă credem că putem trăi și face ceva fără El, dacă ne încredem în mod copilărește în noi înșine, viața noastră devine una falimentară. Pentru că, pe fiecare zi vom face lucruri tot mai lipsite de logică, de bun simț, de evlavie. Și dacă ne dezgolim de adevăr, de adevărul lui Dumnezeu, viața noastră e un Iad. Pentru că pătimim în singurătatea noastră, în neîmplinirea noastră continuă.

Dar dacă, dimpotrivă, considerăm că viața noastră e și trebuie să fie una de pocăință, de curățire interioară, de teologie, atunci suntem vistierii ale harului și ale adevărului lui Dumnezeu, care îi îmbogățim și pe alții. Iar eu cred că noi, creștinii ortodocși, cu toții trebuie să fim vistierii  ale harului și ale adevărului lui Dumnezeu, pentru că toți suntem chemați la sfințenie.

– Când cădem în foc și când în apă [Mt. 17, 15]?

– Cădem în foc atunci când ne aprindem de desfrânare și o socotim „legitimă”, „bună”, „plăcută” în trupul nostru. Pentru că desfrânarea e focul satanic din pântecele nostru, e pornirea noastră spre plăcere, e rămânerea noastră în plăcere. Și cădem în apă atunci când cădem în ură și în invidie și în indiferență. Pentru că ura e ca o apă rece: îți îngheață pornirile bune, umane și te face să fii călău cu aproapele tău. Din invidie facem planuri rele vizavi de viața lui. Și invidia, într-un anume fel profund pervers, este indiferentă față de tot binele din aproapele nostru. Pentru că invidia nu vrea să vadă decât ceea ce pare să-l „minimalizeze” pe el, pe cel pe care îl urăște.

Căci și demonii se prefăceau că luna e de vină. Însă nu luna îl făcea să pătimească, ci ei, cei ascunși în copil! Iar azi, prin horoscoape, prin acest mod infantil și pervers în același timp de a nega purtarea de grijă a lui Dumnezeu cu noi, nu facem altceva decât să repunem minciunile demonilor în prim-plan, ca în păgânism, declarându-ne „dependenți” de schimbările astrelor sau ale vremurilor.

Însă noi trăim din mila lui Dumnezeu! Noi suntem pe fața acestui pământ pentru că El ne dorește și nu pentru că e lună plină afară sau pentru că eu m-am născut în octombrie sau pentru că am ochii verzi și mult păr pe mâini. Detaliile vieții noastre și ale întregii Sale creații stau în mâna lui Dumnezeu și noi nu putem să ne transformăm în „prezicători” ai prezentului și viitorului.

De aceea, fiecare zi e bună, pentru că e o zi pentru mântuirea noastră. Nu există ore „bune” și orele „rele” în zi și în noapte, ci toate orele vieții noastre sunt bune și binecuvântate de Dumnezeu. Pentru că ne putem pocăi și putem face binele în orice oră din zi și din noapte, și nu doar duminica sau de sărbătoare. Putem să ne rugăm, să citim, să scriem, să săvârșim binele în orice clipă a vieții noastre.

Dar nu putem să facem niciun bine decât împreună cu Dumnezeu. El e ajutorul și stânca noastră. El e nădejdea și încurajarea noastră. El e Cel prin care noi reușim să împlinim poruncile Sale. De aceea, nu putem să ne lăudăm cu nimic și nu suntem nimic fără mila Lui. Pentru că tot binele îl lucrăm împreună cu El, cu Dumnezeul mântuirii noastre.

Și când Domnul ne spune: „O, neam necredincios și stricat [Ὦ γενεὰ ἄπιστος καὶ διεστραμμένη], până când voi fi cu voi [ἕως πότε ἔσομαι μεθ᾽ ὑμῶν]? Până când vă voi mai răbda pe voi [Ἕως πότε ἀνέξομαι ὑμῶν]?” [Mt. 17, 17, BYZ], El ne spune că lumea întreagă atârnă de răbdarea Lui. Că noi suntem stricați interior prin păcatele noastre, că păcatele noastre ne arată necredința din noi, dar că răbdarea Lui e timpul vindecării noastre.

Căci El încă ne rabdă!  În marea Lui bunătate și milostivire, încă ne rabdă! Pentru că răbdarea Lui e timpul pocăinței noastre, e timpul vindecării noastre. Și dacă ne vindecăm acum, aici, în Biserica milostivirii Sale, atunci suntem vindecați pentru veșnicie. Pentru că mila Lui scoate din noi tot păcatul și amintirea păcatelor și ne face mai curați decât zăpada.

Da, pare imposibil, dar nu e! Pentru că Cel care vindecă neputințele noastre e Dumnezeu, Cel care poate să ne curățească pe toți de păcate, dacă le spovedim și plângem pentru ele.

Domnul a scos demonul din copil [Mt. 17, 18], pentru că El ne vindecă de toți demonii care sunt în noi. Pentru că demonii fug de la slava Lui, când noi ne pocăim și ne cutremurăm în fața Sa. Și când slava Lui ne inundă, demonii se depărtează de la noi, pentru ca El, Dumnezeul nostru, să Se odihnească în noi și noi întru El.

Dar El se odihnește în noi, când noi ne umplem de rugăciune și de post [Mt. 17, 21]. El mută munții patimilor din noi [Mt. 17, 20], când ne încredem cu totul în El. Și încrederea noastră în El înseamnă să acceptăm a fi părtași morții, dar și învierii Sale [Mt. 17, 23]. Înseamnă a accepta tristețea imensă, dar și bucuria fără margini.

Pentru că creștinii sunt chemați și la pătimiri, dar și la bucurii dumnezeiești. Însă pătimirile de acum nu sunt vrednice față de desfătările cele veșnice. Pentru că Împărăția lui Dumnezeu este bucurie și pace veșnică, iar umila noastră nevoință de acum e un prea puțin pe lângă infinit de multul lui Dumnezeu.

De aceea, iubiții mei, Evanghelia de azi ne lasă în tristețe mare [Mt. 17, 23], pentru ca să prăznuim adormirea Maicii Domnului în tristețe plină de bucurie. Pentru că știm că ea, Stăpâna noastră, e vie și mereu rugătoare pentru noi, deși noi vom retrăi din nou preasfânta ei adormire. Dar avem nevoie din nou și din nou de toate praznicele Bisericii, pentru că avem nevoie de toate elementele ascezei ortodoxe. Avem nevoie de pomenirea morții și de amintirea continuă a morții noastre și a răspunsului nostru față de Dreptul Judecător, pentru că trebuie să fim creștini delicați și smeriți, și nu mândri și lăudăroși. Avem nevoie de moarte, de conștiința morții în viața noastră, pentru ca să fim de partea vieții. Pentru că numai când ne știm limitele, noi cinstim și persoana și viața persoanei aproapelui nostru.

Căci nu e nevoie de o știință abstractă, ci de una foarte pragmatică. Aceea care face bine omului, care îl cinstește pe om ca făptură a lui Dumnezeu și îl ajută să se dezvolte armonios. Pentru că noi trebuie să iubim copilul, dar și viața lui. Și dacă îi iubim viața, atunci vrem să îl vedem dezvoltându-se armonios, deplin. Iar un copil deplin e un copil credincios, un copil educat, un copil avid de cunoaștere și de comunicare și de comuniune.

Așadar, dacă iubim oamenii, trebuie să le iubim viețile și să îi ajutăm să se împlinească în viața lor! Pentru că nu putem iubi oamenii în indiferență față de viața lor cotidiană și față de nevoile lor cele mai profunde. Iar oamenii au nevoie de familia lor, de comunitatea lor, de țara lor, de lumea lor. Oamenii au nevoie de casa lor. Oamenii au nevoie de ei înșiși, pentru că au nevoie să fie ei înșiși. Au nevoie să fie lăsați și ajutați în același timp să fie ei înșiși.

Căci fiecare dintre noi știm ceea ce vrem, dar avem nevoie și de mediul în care să ne dezvoltăm. Adică avem nevoie de rădăcini reale, de hrană reală, de stabilitate interioară. Iar comunitatea creștină și Biserica lui Dumnezeu sunt cadrul în care noi ne naștem și creștem și ne împlinim interior.

Da, nu putem face abstracție de exigențele postmodernității! Însă noi suntem creștini postmoderni, niște creștini cu rădăcini reale și nu ideologizați, dar care accesăm tehnologia și legislația momentului. Facem parte din lumea noastră, dar nu și din decadentismul lumii noastre. Pentru că nu acceptăm o lume a singurătății abisale, o lume fără Dumnezeu, ci o lume în care Dumnezeu e mereu prezent și e centrul de unificare al tuturor oamenilor.

Din acest motiv, eu nu împărtășesc fricile față de prezent și viitor, nu mă interesează cabalele și planurile oculte, pentru că Dumnezeul nostru e mai puternic decât orice mașinație umană sau demonică.

Căci nu oamenii decid în istorie, nu demonii decid în istorie, nu întâmplarea decide în istorie, ci Dumnezeu decide de fiecare dată! Iar deciziile lui Dumnezeu sunt adevărata înțelepciune a omului.

De aceea, dacă vrem să fim înțelepți, trebuie să ne umplem de pacea lui Dumnezeu și nu de frici demonice! Dacă vrem să fim evlavioși, atunci să Îi fim credincioși lui Dumnezeu! Și oamenii credincioși sunt absorbiți cu totul de ceea ce vrea și face Dumnezeu. Adică noi trebuie să ne umplem de teologie în mod zilnic, de cunoașterea Lui și de nimic altceva.

Vă doresc numai bine și, cu harul lui Dumnezeu, să fim din nou împreună la praznicul Născătoarei de Dumnezeu!  Pentru ca să ne umplem de bucuria și de pacea rugăciunilor sale cele pentru noi. Amin!


[1] Scrisă în ziua de 10 august 2017, o zi caniculară, o zi de joi. Începută dimineața și terminată seara, după ce am avut și o Înmormântare peste zi.

Predică la Schimbarea la față a Domnului [2017]

Iubiții mei[1],

când cineva primește o veste bună și fața lui devine bucuroasă, oamenii din jurul său văd că el s-a schimbat la față. Adică are o altă față, una bucuroasă, o expresie zâmbitoare, pentru că vestea bună l-a bucurat foarte mult.

În interiorul său, el se bucură, și această bucurie mare i se vede și pe fața sa. Pentru că bucuria reală nu se poate ascunde. Iar bucuria are de-a face cu harul lui Dumnezeu. Pentru că bucuria reală e bucuria care se încrede în Dumnezeu. E bucuria de Dumnezeu și de viața curată, de viața care Îi place Lui.

Însă praznicul de azi, al cărui titlu în limba română veche a fost tradus prin Schimbarea la față a Domnului, nu se referă la o schimbare trupească trecătoare a feței Domnului, ci la transfigurarea, la umplerea de slavă, în mod desăvârșit, a întregului trup al Domnului, fapt pentru care ea iradiază din umanitatea Lui și în afara Sa și ne umple și pe noi. Pentru că în limba română veche, prin față nu se desemna doar chipul nostru, ci întregul trup al omului. Tocmai de aceea, când citim în cărțile vechi de cult că Dumnezeul nostru este…în trei fețe, trebuie să înțelegem că El este în trei persoane: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh Dumnezeu. Pentru că prin cuvântul față, în vechime, se indica întreaga persoană, întregul om și nu doar partea anatomică a feței.

Iar atunci când omul se rușinează de ceva anume într-un cadru public și face fețe-fețe…atunci rușinea, ca urmare a păcatului, e prezentă în el și omul simte cât de grele sunt consecințele păcatului la nivel social, dar, în primul rând, în conștiința lui. Pentru că rușinea răsare din conștiința păcătoșeniei personale. Și din această conștiință suplă, atentă, se naște pocăința, care îl îndreptează pe om.

Ce înseamnă să te îndreptezi? Înseamnă să te umpli de pocăință pentru păcatele tale și, cu harul lui Dumnezeu, să te convertești la viața mistică cu Dumnezeu. Adică să începi să trăiești în ritmul sfințeniei, în ritmul pocăinței continue, al faptelor bune și al slujirii lui Dumnezeu.

Căci azi se împlinesc 27 de ani de la convertirea mea. De la întoarcerea mea conștientă la viața Bisericii. Ani pe care i-am trăit numai în slujba Bisericii, deși am avut multe ispite și necazuri. 5 ani am fost la Seminar, un an am fost Profesor de Religie, 4 ani am fost la Facultate, 2 ani la Master, 4 ani la Doctorat și de 12 ani sunt Preot. Și în fiecare zi am învățat din marea Tradiție a Bisericii și din viața ei sfântă cum să mă schimb interior, cum să mă fac tot mai propriu lui Dumnezeu în adâncul ființei mele.

Pentru că în limba greacă praznicul de azi se numește Transfigurarea Mântuitorului Hristos [Ἡ Μεταμόρφωση τοῦ Σωτῆρος Χριστοῦ][2]. Iar transfigurarea sau umplerea de slavă a umanității Sale s-a făcut din interiorul Său spre în afara Sa, slava dumnezeiască strălucind din dumnezeirea Lui prin umanitatea Sa și sfințind toate câte sunt.

Și când, în mod providențial, am început să merg la Biserică tocmai în această zi, Dumnezeu, Cel care mă chemase la slujirea Lui în mod direct, prin slava Lui, m-a făcut să fiu avid de curăție și de sfințenie tot mai mult, pentru că m-am îndrăgostit iremediabil de slava Lui. Și cum să nu ne îndrăgostim, la modul definitiv, de slava Lui, când ea este în spatele întregii frumuseți pământești? Și cum să mai dorim altceva, când slava Lui este lumina, pacea, bucuria, hrana și frumusețea veșnică a tuturor Sfinților Lui din Împărăția Sa cea veșnică?

Pentru că astăzi, acum, multora li se pare că aurul e o valoare, că diamantele sunt valoroase, că banii sunt „bucuria” oamenilor. Însă nimic nu poate fi mai de cinste decât slava lui Dumnezeu, pentru că omul care se curățește de patimi, prin slava Lui se curățește și prin slava Lui se umple de vederi și de simțiri și de luminări dumnezeiești și crește în mod zilnic în sfințenie.

Iar drumul sfințeniei pentru fiecare creștin-ortodox în parte este unul ascetic, mistic, liturgic, teologic, interior, pentru că e o continuă convertire la Dumnezeu, o continuă pocăință, o continuă bucurie de Dumnezeu și de Sfinții și Îngerii Lui, o continuă prăznuire.

Suntem în postul închinat Născătoarei de Dumnezeu, iar Biserica ne vorbește în mod explicit în praznicul de azi despre cum ea s-a îndumnezeit: prin aceea că s-a umplut de slava lui Dumnezeu. Dar îndumnezeirea nu este o realitate restrictivă, nu e doar pentru unii, ci ea este pentru toți fiii Bisericii. Ea e la îndemâna tuturor, pentru că prin toate Tainele și Slujbele Bisericii se revarsă în Biserică slava lui Dumnezeu, care e viața și sfințenia noastră.

Pentru că viața ortodoxă e însăși umplerea noastră de sfințenia lui Dumnezeu și trăirea în mod sfânt împreună cu El.

Și acest „împreună cu El” e definitoriu pentru cel care trăiește în sfințenie. Pentru că Dumnezeu nu cere de la noi ceea ce nu putem să facem fizic și mental, ci El cere doar ceea ce noi putem, doar ceea ce suntem în stare să facem. Și când facem ceea ce putem să facem, atunci El ne umple de slava Lui și ajungem să facem mai mult decât ne-am fi putut închipui vreodată că suntem în stare să facem.

Așa stând lucrurile, Dumnezeu nu ne cere „să fim ca toți Sfinții deodată” sau „ca unii dintre ei”, ci El ne cere să împlinim voia Lui pe măsura puterii noastre, a înțelegerii noastre, a sănătății noastre, a contextului în care trăim și din perspectiva socială în care noi acționăm. Și toate acestea înseamnă un mod personal, un mod unic de existență, pe care noi îl trăim cu Dumnezeu și în slava Lui. Fiindcă El dorește ca noi să fim cu totul deschiși față de El și să ne dăruim cu totul Lui. Și dacă facem asta, El ne învață să trăim într-un mod foarte personal viața noastră și să creștem în sfințenie în mod organic. Adică să trăim sfințenia Lui ca pe viața noastră cotidiană și nu ca pe o asceză la care ne angajăm din când în când.

Fapt pentru care, eu mă trezesc dimineața cu gândul la rugăciune, la studiu, la slujire, la cunoașterea Lui vie, reală, copleșitoare, zilnică, pentru că mi-am făcut viața Bisericii propria mea viață. Eu trăiesc pentru a fi cu Dumnezeu. Pentru a mă bucura întru slava Lui. Și atunci când slujesc în Biserică și când scriu online și când merg pe stradă sau la cumpărături, în reverendă sau în haine obișnuite, eu sunt concentrat la viața teologică a Bisericii, pe care mi-am făcut-o viața mea.

Oriunde aș fi și orice aș face, eu trăiesc cu Dumnezeu și pentru El. Nu mă interesează dacă oamenii mă înțeleg, dacă mă acceptă, dacă mă vor, dacă mă desconsideră…Pentru că eu sunt îndrăgostit de Dumnezeul meu și, ca orice îndrăgostit, nu mă uit la atmosfera din jur, ci sunt atras doar de El. De frumusețea Lui, de sfințenia Lui, de curăția Lui cea veșnică.

Și de ce m-am îndrăgostit de El atât de mult și Îl iubesc? Pentru că El Se arată în mod necontenit mult prea milostiv cu păcatele mele și cu nerecunoștința mea și cu împătimirea mea. El Se arată tulburător de frumos și de mare și de sfânt pentru mine, creația Lui, care exist doar pentru că El mă iubește și ne iubește pe noi toți.

Pentru că eu nu sunt un „privilegiat” în Biserică, atâta timp cât toți suntem fiii Lui duhovnicești și toți suntem chemați la a fi Sfinți ai Lui. Dar vorbesc mereu din perspectiva mea, din modul cum eu trăiesc, simt și gândesc lucrurile, pentru că această perspectivă personală e una cu mine. Iar fiecare dintre dumneavoastră, la fel ca și mine, vedeți lumea și vorbiți despre experiența dumneavoastră de viață pe măsura la cum o trăiți zi de zi.

Da, zilnic noi apelăm și la experiența altora, care ne întregește! Pentru că nu putem să ne fim autosuficienți. Dar experiențele fundamentale pentru fiecare dintre noi sunt cele pe care noi înșine le-am trăit și le trăim continuu. Iar eu mă raportez la convertirea mea ca să înțeleg convertirea altora, mă raportez la slujirea mea ca să înțeleg slujirea altora, mă raportez la experiența mea științifică și literară pentru ca să îi înțeleg pe cei care activează în domeniile care mie îmi sunt familiare.

Însă, de fiecare dată, mă raportez la experiența mea nu pentru a bate pasul pe loc și nici pentru că mă închid în încântarea de sine, ci tocmai pentru a mă angaja într-o nouă alergare. Orice nouă zi, orice slujire, orice carte la care scriu, orice discuție și prietenie pe care o încep e o nouă alergare, care nu privește în trecut, ci în viitor. Și în munca mea științifică și teologică eu înaintez doar pentru că mă cațăr iar și iar pe munții de învățătură de dinaintea mea, învățând de la toți fără discriminare.

Și acest lucru este evident pentru cine mă urmărește atent! Căci lumina dumnezeiască nu este „taborică”, pentru că nu emană din Muntele Tabor și nici nu se trăiește doar dacă te urci pe Tabor, ci pe ea o poți trăi oriunde și oricând, numai Sfânt să fii, după cum cunoașterea teologică nu o dobândești doar pentru că studiezi la Facultățile de Teologie de la București, de la Oxford sau de la Berlin, ci pentru că citești teologie de oriunde ar fi scrisă, o înțelegi, te umpli de ea și devii un om teologic.

Pentru că a fi teologic și a fi Sfânt e unul și același lucru, căci teologia sfântă a Bisericii este modul nostru de-a fi. Iar Sfinții Părinți ai Bisericii, Teologii Bisericii adică, au scris teologie și în mari orașe și în mici orașe și la țară și în călătorie și în închisoare și în pustie. Dar au scris-o pentru că erau teologici, pentru că erau plini de slava lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu era cu ei, pentru că ei trăiau viața Bisericii ca pe propria lor viață.

Aceștia nu considerau venitul la Biserică „o datorie de serviciu” și nici teologia „o rampă de lansare pe scara ierarhică”. Ci pentru ei viața Bisericii era viața lor, iar teologia era modul lor de-a fi.

De aceea nu oboseau decât trupește atunci când slujeau, predicau, se luptau pentru credința Bisericii, căci, în mod interior, întreaga lor nevoință era un izvor de viață și de sfințenie. Pentru că slujirea Bisericii nu te secătuiește, ci te sfințește. Iar cine spune că, venind la Biserică și citind teologia Bisericii și încercând să împlinească poruncile lui Dumnezeu, s-a făcut un om „mai rău”, acela minte. Pentru că viața Bisericii te ușurează de păcate, te luminează la minte și la inimă, te umple de poftă de viață și de muncă, de creație, te umple de idei, de aspirații nobile.

Și spun asta, pentru că nu putem confunda niciodată teologia și viața Bisericii cu păcatele personale ale membrilor Bisericii. Da, cu toții suntem păcătoși și păcătuim mult! Însă nu păcătuim pentru că teologia Bisericii „ne îndeamnă la păcat”, ci pentru că noi suntem niște oameni pătimași, datorită obișnuinței cu păcatele de tot felul.

Iar dacă Duhovnicul sau Episcopul sau soția sau mama noastră ar greși cu ceva și ne-ar sminti prin păcatul lor, adică ne-ar îndurera mult și ne-ar face să ne pierdem încrederea în ei și în Dumnezeu și în viața bună, curată, faptul că noi păcătuim după exemplul lor e alegerea noastră rea și nu e vina lor. Căci și demonii fac același lucru: ne împing la rău. Spun răului că e „bine”, pentru ca noi să ne lăsăm amăgiți de această minciună. Însă păcatul e al nostru! Dacă ne smintesc demonii sau oamenii și noi păcătuim nu sunt de vină ei, ci noi. Și pentru păcatele noastre trebuie să ne pocăim și pe ele trebuie să le spovedim, pentru ca să primim iertarea lui Dumnezeu prin Duhovnicul nostru…

Iubiții mei, săptămâna aceasta m-ați bucurat foarte mult, pentru că m-ați primit cu bucurie în casele dumneavoastră, pentru ca să le sfințesc cu apa lui Dumnezeu! Căci aici, la noi, pe 1 și 2 august am botezat întreaga comunitate parohială, și aceste două zile au fost zile de binecuvântare și de discuții duhovnicești. În prima zi am început botezarea dumneavoastră și a caselor dumneavoastră la ora 8 și am terminat la ora 19.

Reverenda mi s-a umplut de sare, picioarele mi-au obosit, dar inima și mintea mea mi s-au umplut de bucurie și de pace sfântă. Pentru că m-am bucurat că am discutat câte puțin cu fiecare în parte. V-am auzit și văzut durerile, necazurile, bolile, nevoile, dar și strădaniile dumneavoastră de zi cu zi. Căci casa omului vorbește despre el, după cum fața lui îți comunică multe. Și fețele dumneavoastră bucuroase la venirea mea, bucuroase pentru că ați fost vizitați de noul Preot al comunității, mi-au făcut un nespus de mult bine. Pentru că eu am venit cu toată bucuria spre dumneavoastră, iar dumneavoastră m-ați primit cu aceeași inimă.

A doua zi am început botezul la 7 și ceva și l-am terminat la 12. 40. Busuiocul cu care am botezat a doua zi l-am dăruit bătrânei din ultima casă, de lângă cimitir, care nu mai poate veni la Biserică din cauza durerii de picioare, dar care era plină de bucurie că am ajuns și la ea și că n-am uitat-o. Pentru că nimeni nu s-a raportat la mine ca la un om sau ca la un bărbat, ci ca la Slujitorul lui Dumnezeu. Căci fiecare familie m-a așteptat pentru ca Dumnezeu să îi binecuvinteze prin mine și nu pentru ca eu să îi binecuvintez pe ei.

Și acesta e un lucru foarte bun! Pentru că harul lui Dumnezeu coboară prin mâinile și lucrarea noastră în dumneavoastră și noi nu vă dăm un har „de la noi”, ci de la El, de la Dumnezeu. Pentru că și noi, Preoții, și dumneavoastră, avem harul de la Dumnezeu, care e unul singur și el ne sfințește pe toți.

Iar dacă toți creștinii ortodocși ar înțelege acest lucru și s-ar concentra pe prezența lui Dumnezeu în noi, în Biserica Lui și în întreaga Sa creație și nu pe păcatele unora sau ale altora, atunci n-am mai avea probleme deloc în Biserică. Pentru că uitarea la alții și nu la noi e izvorul a tot păcatul.

Căci ce facem noi când bârfim? Ne uităm la relele altora și ni se pare că sunt „mai mari” decât ale noastre. Însă asta e doar în mintea noastră! Pentru că trebuie să Îl întrebăm și pe Dumnezeu despre păcatele noastre, ca să ne spună El cât de „puține” sunt.

Ce facem noi când ne bucurăm de neputințele altora? Nu vrem să le vedem pe ale noastre! Sau credem că pe noi, mai spre bătrânețe, nu or să ne apuce niște boli care să dea cu noi în pat.

Însă am întâlnit în comunitatea noastră pe cei câțiva bolnavi care zac la pat și care sunt în neputință extremă…și când am ajuns la ei, mai toți au sărutat Sfânta Cruce cu putere, cu bucurie, pentru că aveau nevoie și au de slava lui Dumnezeu. Adică omul bolnav nu mai se joacă cu viața, nu mai crede că sănătatea e o realitate care durează la nesfârșit, ci boala i-a revelat fiecăruia cât de mare și de prețioasă e viața în sănătate. Că sănătatea nu e doar trupească, ci și sufletească, și pentru ambele omul are nevoie de Dumnezeu.

Pentru că Dumnezeu e Cel care rezolvă bolile. El este Cel care ne vindecă. Cel care ne scoate din patul durerilor și al morții. Iar dacă nu ne ridică din boală, El este Judecătorul nostru, Care ne va judeca pentru fiecare cuvânt, gând, faptă, gest, intenție…

Și vă spun toate acestea, pentru că nu doar dumneavoastră ați învățat câte ceva de la mine, ci și eu am învățat multe de la dumneavoastră. Am învățat că omul nu dăruie după cât are, ci după cât îl lasă inima. Că e mai important să ne vedem și să vorbim chiar și câteva fraze decât să ne excludem reciproc. Că întrebările au răspunsuri personalizate, pentru că fiecăruia trebuie să îi explici la nivelul lui de înțelegere și nu în mod absolut. Că o comunitate crește în adevăr și în cunoașterea de sine în mod continuu și nu doar în anumite zile. Că orice relație trebuie să aibă la baza ei adevărul și mult bun simț. Că nu există om căruia să nu îi placă faptul de a-l băga în seamă și de a vorbi cu el.

Pentru că relațiile dintre oameni se nasc și se dezvoltă prin acordul direct și susținut al părților. Iar credința și viața noastră ortodoxă e un continuu acord al celor două părți. Căci noi și Dumnezeu suntem cele două părți ale relației fundamentale. Iar împreună cu El noi gândim, trăim, mâncăm, dormim, iubim, pentru că El e cu noi în fiecare clipă a vieții noastre.

Așadar, urcarea pe Tabor înseamnă creșterea în sfințenie [Mt. 17, 1]. Iar Taborul nostru este interior.  Și când Domnul „s-a transfigurat în fața lor [μετεμορφώθη ἔμπροσθεν αὐτῶν]” [Mt. 17, 2, BYZ], a Sfinților Apostoli, El Și-a revelat dumnezeirea Lui prin intermediul umanității Sale. Pentru că a arătat în acea clipă preasfântă de unde venea puterea sau slava sau lumina care îi vindeca pe oameni și îi învia pe cei morți: din dumnezeirea Lui. Că El nu e doar om, ci e Dumnezeu întrupat și, ca Fiul lui Dumnezeu întrupat, El ne cheamă să credem în Dumnezeul treimic, în Tatăl și în Fiul și în Sfântul Duh Dumnezeu, căci numai în El noi ne mântuim.

Pentru că El, Cel care S-a transfigurat pe Tabor [Θαβὼρ][3], S-a arătat că este izvor de lumină dumnezeiască, ca Unul ce este deoființă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Căci „a strălucit fața Lui ca soarele [ἔλαμψεν τὸ πρόσωπον Αὐτοῦ ὡς ὁ ἥλιος], iar veșmintele Lui s-au făcut albe ca lumina [τὰ δὲ ἱμάτια Αὐτοῦ ἐγένοντο λευκὰ ὡς τὸ φῶς]” [Mt. 17, 2, BYZ]. Însă strălucirea ieșită din trupul Său, adică slava dumnezeiască, era a Lui, a țâșnit din dumnezeirea Lui, când și cât a vrut El, ținând cont de slăbiciunea omenească. Pentru că Sfinții Apostoli, cei 3, urcați de El pe munte, au văzut slava Lui „pe cât au putut [καθὼς ἠδύναντο]”[4] și nu pe cât putea să le arate Domnul slava Lui. Căci slava Lui cea veșnică e văzută veșnic de Sfinții Lui în Împărăția Sa.

Domnul a vorbit în slava Lui cu Mosis [Μωσῆς] și Ilias [Ἠλίας] [Mt. 17, 3]. Pentru că El este Dumnezeul Sfinților și Sfinții sunt veșnic vii împreună cu El. Sfântul Petros a vrut să rămână veșnic în slava Lui [Mt. 17, 4]. Însă extazul dumnezeiesc trăit de cei 3 Sfinți Apostoli pe Tabor nu a fost veșnic. Pentru că rolul lui a fost să îi încredințeze pe cei 3 că Iisus Hristos e Fiul lui Dumnezeu întrupat și nu pentru ca să îi înveșnicească fără lupta cea bună a credinței. Căci era nevoie de multa slujire și de multa propovăduire a Sfinților Lui Apostoli și de moartea lor pentru El, ca Biserica să se extindă și să fie înfloritoare.

Norul a fost Duhul Sfânt, iar glasul a fost al Tatălui [Mt. 17, 5]. Pentru că Dumnezeul nostru e treimic. Și la Botezul Domnului, cât și acum, la Transfigurarea Lui, Dumnezeu ne-a învățat că El e treimic și că fără El nu putem face nimic.

Și pentru că nu putem face nimic fără El, fără Dumnezeul nostru, să ne bucurăm întru El continuu! Să postim cu bucurie, să vorbim cu eleganță, să arătăm inimă bună și milostivă! Căci nu atunci când suntem justițiari îi uimim pe oameni, ci atunci când suntem milostivi și buni și răbdători cu ei.

Preacurata Stăpână să ne bucure în continuare în rugăciunile noastre! Dumnezeul nostru treimic să Se milostivească de noi pentru preasfintele ei rugăciuni! Căci Sfinții și Îngerii Lui Dumnezeu se roagă neîncetat pentru mântuirea noastră și pentru sfințirea întregii creații. Amin.


[1] Începută la ora 13. 47, joi, 3 august 2017, afară fiind 35 de grade. Terminată la 17. 02 minute.

[2] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/m/8/d/6/sxsaintlist.aspx.

[3] Ibidem. [4] Ibidem.

Predică la Duminica a 8-a după Cincizecime [2017]

Iubiții mei[1],

când Domnul ne vindecă de diverse boli, El înmulțește sănătatea întru noi. Pentru că Își revarsă mila Lui în noi și ne umple de sănătatea Lui cea prea bună. Iar când Domnul Își revarsă mila Lui peste pământul Său, el rodește din belșug ca în acest an, când roadele prea multe rup crengile pomilor. Și acestea se petrec pentru că Dumnezeu înmulțește binele în noi și pe pământul milostivirii Sale, pentru ca noi să ne umplem de bucurie și de mulțumire față de El. Față de atenta și preabuna Lui dăruire de bunătăți duhovnicești și trupești.

Însă ne umplem noi de bucurie milostivă și de mulțumire plină de recunoștință pentru milostivirea lui Dumnezeu față de noi sau tratăm tot acest belșug ca pe o „întâmplare”? Pot fi belșugul și sănătatea redobândită în mod minunat simple „întâmplări”?…

Cu siguranță, nu! Pentru că nici boala și nici seceta și nici grindina care strică culturile nu sunt „întâmplări”, ci mustrări ale Sale. Mustrări iubitoare, părintești, pe măsura grosolăniei sufletului nostru.

Pentru că nouă ne place să citim fața cerului, să anticipăm cum va fi anul, ce ne va aduce el…Dar când Dumnezeu ne vorbește prin ploaie și prin grindină și prin ger și prin arșiță și prin oameni și prin multiplele evenimente din viața noastră, mulți ne arătăm inapți să citim voia Lui cu noi. Și aceasta, pentru că nu vrem să admitem faptul că toate au legătură cu noi, că prin toate ne vorbește Dumnezeu și că El dorește ca noi să învățăm mereu la această mare școală zilnică a povățuirii dumnezeiești.

Cum miroase un parfum scump sau un mir scump? Îmbătător! Pentru că mirosul nostru se îmbată, amețește de atâta frumusețe. Însă, când treci pe lângă un cadavru, înțelegi în mod practic că acea duhoare e la antipodul mirului. Pentru că e nevoie să cunoaștem durerea, ca să știm cum arată lipsa ei. E nevoie să știm cum arată boala, pentru ca să știm cât de scumpă e sănătatea. Și, adesea, Dumnezeu ne lasă să trăim căderi în păcate diverse, pentru ca să vedem cât de bună și de împlinitoare e starea în har și în curăție și în sfințenie.

Căci numai atunci când pierzi, înțelegi ce ai pierdut, numai atunci când nu mai ai sănătate, pace, bucurie, frumusețe duhovnicească, înțelegi ce mare lucru aveai. Pentru că binele înseamnă a sta în slava lui Dumnezeu și a asculta voia Lui, pe când răul este o depărtare interioară de bine, o despărțire de el…Și când păcătuiești, atunci te însingurezi, te umpli de urât interior, te secătuiești de frumusețe duhovnicească, pentru că adevărata frumusețe e frumusețea sfințeniei.

Căci frumusețea trupului piere zi de zi, dar adevărata frumusețe, frumusețea sfințeniei crește zi de zi în noi, dacă noi suntem ai lui Dumnezeu și trăim împreună cu El.

Iar Dumnezeu, iubiții mei, ne povățuiește în fiecare clipă prin tot ceea ce trăim! Faptul că azi ne-am trezit mai obosiți și fără chef de muncă nu e un lucru întâmplător. Pentru că oboseala ne face să vrem să fim lipsiți de ea, adică ne face să vrem un lucru virtuos: starea de bine. Și starea interioară de bine e starea în care facem voia lui Dumnezeu și trăim din plin consecințele lucrării binelui pe care El ni l-a poruncit.

Nu e un lucru întâmplător, așadar, faptul că întâlnim un om și ne spune anumite lucruri sau ne sună un prieten și ne vorbește despre anumite lucruri. Căci dincolo de interesul minor sau major al unuia sau al altuia vizavi de noi, Dumnezeu îngăduie oamenilor să ne spună fragmente de adevăr despre noi și despre ce trebuie să schimbăm în noi.

Dar pentru ca să auzim glasul lui Dumnezeu vorbindu-ne prin oameni, trebuie să avem smerenia de a-i asculta pe oameni dincolo de vorbele și faptele lor. Pentru că El ne vorbește, dacă noi ne pregătim să Îl ascultăm. El ne îndrumă într-o anume direcție, dacă noi binevoim să ascultăm glasul Lui.

Și, adesea, oameni, animale, insecte, evenimente, emisiuni, cântece, cărți au fost și sunt mediile prin care mi-a vorbit și îmi vorbește Dumnezeu despre mine și despre întreaga Lui creație și prin care mă face să înțeleg că toate au rostul lor în această lume. Că nimic nu a fost creat de Dumnezeu la întâmplare. Că nimic nu este fără rost, ci, dimpotrivă, că toată creația lui Dumnezeu e plină de taină, e plină de profunzime, e plină de teologie, și că în fața ei trebuie să stăm într-o stare de continuă învățare și uimire bucuroasă.

Știm noi toate motivele pentru care Dumnezeu a creat râma sau ariciul sau zebra? Știm noi pentru ce a creat norii în felul în care sunt și pământul în modul în care arată? Ce știm noi despre modul în care sufletul uman poate lucra prin intermediul creierului? Până unde știm noi că merge iubirea, dacă, în numele iubirii, s-a mers uneori foarte departe?

Ce știm noi despre noi înșine și despre lumea noastră? Sau, mai bine zis, câte nu știm despre cine suntem și despre lucrurile și oamenii care ne înconjoară?

Însă, dacă ne situăm continuu în întrebarea smerită, în întrebarea despre ce știm despre noi și despre lumea noastră, ne adâncim mereu în smerenie și în cuviință. Pentru că ne dăm seama continuu că nu știm mai nimic despre noi și despre ce e în jurul nostru, dar că Dumnezeu cunoaște taina întregii Lui creații. El cunoaște ce se petrece în și cu fiecare ființă și lucru în parte. Și de aceea, trăind cu Dumnezeu, înțelegem în mod neînțeles creația Lui, căci pe măsură ce o înțelegem și ne înțelegem, taina întregii creații nu scade, ci sporește continuu. Pentru că cel care cunoaște duhovnicește lumea nu epuizează niciodată taina creației și a lui însuși, nu se cunoaște mai bine pe sine, ci se adâncește în cunoașterea plină de taină a sa și a lumii lui Dumnezeu.

Însă cine nu-L cinstește pe Dumnezeu, nu vede nicio taină în frumusețea și profunzimea lumii care îl înconjoară. El strivește corola de minuni a lumii[2], cum spunea Lucian Blaga, pentru că neagă prezența lui Dumnezeu din lume, adică dumnezeiasca rațiune a lumii și harul lui Dumnezeu care susține lumea și care reprezintă taina lumii.

Și dacă strivești minunile lui Dumnezeu în tine, dacă le negi și nu mulțumești lui Dumnezeu pentru ele, atunci nu înveți nimic din școala providenței, a purtării de grijă a lui Dumnezeu cu fiecare dintre noi. Și de aceea ești un om duplicitar, lipsit de profunzime, fără scop în viață, pentru că nu vrei să înveți de la Dumnezeu cum să trăiești această viață, pe care El ți-a dat-o în dar, dar nu degeaba, ci pentru ca să te mântuiești, adică să te bucuri veșnic împreună cu El.

Însă noi trebuie să învățăm zilnic voia lui Dumnezeu cu noi! Trebuie să învățăm că El înmulțește toate lucrurile bune în noi, toată virtutea, pacea și sfințenia, dar tot El îngăduie ca să se înmulțească și relele în viața noastră, dacă ne arătăm în mod perpetuu delăsători și nepocăiți. Pentru că El vrea binele nostru real, binele veșnic, adică mântuirea noastră și nu starea de bine de acum, temporară.

Căci și noi, când vrem să terminăm o școală sau când vrem să construim o casă, ne reținem de la lucrurile care ne distrag atenția și ne concentrăm doar la munca noastră. Și noi gândim și lucrăm pentru binele superior în detrimentul celui superficial. Și aceasta, pentru că binele cere efort, dar împlinirea pe care o trăim e mai mare decât efortul nostru. Iar mântuirea noastră merită toate eforturile și zbaterile noastre interioare, pentru că ea e o împlinire veșnică.

Căci ce folos avem de pe urma studiilor noastre, a căsătoriei noastre, a realizărilor noastre în viață, dacă nu ne mântuim? La ce folos atâtea zile de muncă și de griji, dacă nu am muncit deloc, în același timp, și pentru sfințirea noastră? Ce sau cine ne poate bucura, dacă noi ajungem în Iad? Și ce bucurie e în Iad, dacă el e chin veșnic?

De aceea, dacă suntem înțelepți, dacă ne vrem binele real, dacă vrem să ne bucurăm veșnic, atunci trebuie să ne sfințim viața. Căci sfințenia este bucuria care nu se mai termină și împlinirea reală a omului, atâta timp cât ea ne introduce cu totul în Împărăția lui Dumnezeu. Pentru că omul în integralitatea sa, ca ființă înduhovnicită, va moșteni Împărăția lui Dumnezeu și prin aceasta va arăta că a fost una cu credința și iubirea lui, pentru că a ales binele, adică viața cu Dumnezeu.

De aceea, înmulțirea pâinilor și a peștilor din Evanghelia de azi [Mt. 14, 14-22] trebuie văzută ca icoana manifestării reale și continue a bunătății lui Dumnezeu față de noi, oamenii, și ca invitație continuă la masa euharistică a Bisericii, adică la bogăția nesfârșită a Dumnezeieștii Euharistii.

Pentru că atunci, la masa din loc pustiu [Mt. 14, 13], „au mâncat toți și s-au săturat [ἔφαγον πάντες καὶ ἐχορτάσθησαν]” [Mt. 14, 20, BYZ]. Iar la această masă, a continuei săturări de Domnul, noi suntem chemați liturgic adesea. Însă nu mulți spunem prezent cu toată ființa noastră. Căci a spune prezent lui Hristos înseamnă a ne împărtăși cu El cu toată dragostea, credința și curăția, nădăjduind de la El tot lucrul cel bun.

Iar eu mă bucur de fiecare dată când, la sfârșitul Dumnezeieștii Liturghii, citesc ultima rugăciune de taină: „Plinirea Legii și a Profeților Însuți fiind, Hristoase, Dumnezeul nostru [Τὸ πλήρωμα τοῦ Νόμου καί τῶν Προφητῶν, αὐτὸς ὑπάρχων, Χριστὲ ὁ Θεὸς ἡμῶν], Cel care ai împlinit toată iconomia părintească [ὁ πληρώσας πᾶσαν τὴν πατρικὴν οἰκονομίαν], umple de bucurie și de veselie inimile noastre totdeauna [πλήρωσον χαρᾶς καὶ εὐφροσύνης τὰς καρδίας ἡμῶν πάντοτε], acum și pururea și întru vecii vecilor! Amin [νῦν καὶ ἀεὶ καὶ εἰς τοὺς αἰῶνας τῶν αἰώνων. Ἀμήν]”[3].

Pentru că aici ni se spune că, în Dumnezeiasca Liturghie, am retrăit împlinirea întregii Legi și a Sfinților Profeți în persoana și viața Domnului Hristos, pentru că am retrăit întreaga iconomie a Domnului pentru noi, de la întruparea Sa și până la a doua Sa venire întru slavă. Noi am retrăit trecutul și viitorul Bisericii și al lumii în prezent. Și semnul acestei retrăiri și totodată pregustări duhovnicești a iconomiei lui Hristos cu omul și întreaga Lui creație e acela că El ne umple tainic de bucuria și de veselia Lui cele duhovnicești. Căci noi ieșim înduhovniciți de la Dumnezeiasca Liturghie, pentru că ieșim cu Hristos în noi, cu Dumnezeul nostru în noi înșine, fiind plini de bucuria și de veselia Lui.

Adică Dumnezeiasca Liturghie e neapărată pentru noi, pentru că ea are consecințe imediate și nu într-un viitor îndepărtat. Tocmai de aceea și în Biserică Dumnezeiasca Liturghie se săvârșește adesea, în unele locuri săptămânal, în alte locuri aproape zilnic. Pentru că ea ne schimbă interior în mod fundamental, prin aceea că ne face să retrăim viața lui Hristos Dumnezeu și să ne umplem de slava Lui prin împărtășirea noastră euharistică cu El.

Și pentru că în luna iulie se treieră grâul, tocmai de aceea la sfârșit de iulie s-a rânduit această Evanghelie de azi, cu înmulțirea minunată a pâinilor și a peștilor. Pentru ca să Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru grâul primit de la El în mod fundamental: prin aceea că transformăm grâul în prescură. Și prin prescura adusă la altar, noi înșine suntem pomeniți înaintea lui Dumnezeu, dar și El apare în mijlocul nostru. Căci Mielul Bisericii Se smerește pe Sine și Se face pâine pentru noi, pâine și vin și apă, pentru ca noi viață să avem întru El. Pentru că El e viața noastră duhovnicească, viața plină de sfințenie, și fără El nu putem face nimic pentru mântuirea și sfințirea noastră.

De aceea, iubiții mei, dacă vrem să fim bucuroși, frumoși, veseli, iradianți, veniți să ne împărtășim cu Domnul! Haideți să ne spovedim păcatele înaintea Lui cu sinceritate și să ne apropiem cu toată bucuria de El, ca să Îl primim în noi înșine ca pe darul cel mai de preț al vieții noastre!

Haideți să renunțăm la trecutul nostru rău, pentru binele nostru veșnic! Să renunțăm la păcatele noastre, adică la urâțenia noastră interioară, pentru ca să ne umplem de frumusețea Lui cea veșnică. Și vom trăi, pe fiecare zi, în bucuria și în veselia Lui.

Pentru că Domnul ne deschide imediat ușa milostivirii Sale spre noi și vine El Însuși ca să ne îmbrățișeze și să fie cu noi. Pentru că El dorește să locuiască veșnic cu noi, cu cei pe care El îi curățește și îi luminează și îi sfințește în mod continuu.

Mâine, pe 31 iulie, lăsăm sec. Iar postul Maicii Domnului este între 1 și 15 august, pentru ca apoi, de praznic, pe 15 august, să avem dezlegare la toate mâncărurile. Căci praznicele Bisericii sunt zile de mare bucurie duhovnicească și în ele trebuie să ne bucurăm cu evlavie și cu bună-cuviință.

Dumnezeu să ne întărească în acest dumnezeiesc post pentru ca să citim, să ne rugăm, să postim, să facem voia Lui! Amin.


[1] Scrisă în ziua de 25 iulie 2017, o zi de marți cu soare și nori. Erau 25 de grade la ora 10.00. Terminată la 11. 38.

[2] A se vedea: http://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/corola.php.

[3] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Oro/Sun_Liturgy.html.

Predică la Duminica a 7-a după Cincizecime [2017]

Iubiții mei[1],

trăiesc, încă din timpul gimnaziului, o stare de oboseală continuă, pentru că mintea mea a fost întotdeauna în lucrare. Ea nu a luat deloc pauză. Nu m-am odihnit deloc cu mintea, pentru că am citit continuu, am plănuit lucruri, le-am dus la îndeplinire și m-am bucurat de rezultatele ostenelilor mele…

De aceea, pot să spun că pe lângă teologie sunt expert și în oboseală. Sau că oboseala, în viața mea, a mers mână în mână cu viața liturgică și teologică. Oboseala de zi cu zi m-a făcut să gândesc și să trăiesc liturgic și teologic. Pentru că trebuie să înveți multe lucruri, să le aprofundezi, să le trăiești tu însuți pentru ca să le înțelegi și să ai noi și noi așteptări reale de la tine. Și pentru aceasta trebuie să te obosești mult.

La început, oboseala îți aduce grețuri. Nu-ți mai plac anumite mâncăruri, îți vine să vomiți din cauza anumitor mirosuri, transpiri mult, simți nevoia să dormi, pentru că simți, cu toată ființa ta, că îți vine să cazi jos. Dar dacă dormi ceva mai mult, îți revii.

Mai apoi însă, când oboseala devine cronică, când se cronicizează în ființa noastră, niciodată nu te mai trezești complet refăcut, complet nou, ci te trezești ca și când nu ai fi dormit decât un ceas. Te trezești cam la fel.

Dar până se cronicizează acestă boală a oboselii în tine treci prin multe stări interioare: simți că îți ia creierul foc, ai palpitații la inimă, îți explodează inima de atâta căldură, după care te iau frigurile, te încearcă dezgustul greu, îți găsești tot felul de defecte și de boli, nimic din ceea ce faci nu pare îndeajuns de bun…Pentru că oboseala continuă îți modifică modul tău de a vedea lucrurile. Ea îți deformează perspectiva asupra lumii.

Însă nu mai poți să scapi de oboseală, pentru că standardele vieții actuale sunt foarte mari și nu e timp, la propriu, pentru pregătirea interioară, decât dacă îți tai din somnul și din odihna ta. Ca să fii pregătit, trebuie să studiezi continuu, să lucrezi, să înaintezi în domeniul tău de activitate. Și de aceea, ceea ce eu trăiesc interior, trăiesc toți membrii activi ai generației noastre. Pentru că fiecare dintre dumneavoastră, care vă specializați continuu într-un domeniu de activitate și care vă osteniți zilnic să fiți proprii muncii care vi se cere, faceți același lucru ca și mine: sunteți obosiți și istoviți din cauza eforturilor intelectuale și trupești pe care le trăiți.

Uneori simt că nu mai pot să mă exprim din cauza oboselii mentale. Uit cuvinte uzuale, nu mai știu să fac anumite corelații între cuvinte, sunt nevoit să vorbesc și nu am chef, picioarele mă dor, transpir mult, viața practică îmi cere să mă mecanizez, să devin repetitiv, iar asta pe mine mă demoralizează…și cu toate acestea stau la masă și scriu sau slujesc în Biserică și nimeni nu știe ce se petrece în sufletul meu și în trupul meu. Pentru că oboseala enormă este o realitate asumată, ea face parte din viața și din slujirea mea preoțească. Dar, în mijlocul oboselii acesteia cronice, care nu mă părăsește niciodată, eu simt greul vieții oamenilor, dar și prezența lui Dumnezeu în viața noastră, a tuturor.

De ce? Pentru că oboseala ascetică, oboseala ca muncă, rugăciune, citire, traducere, slujire este cheia spre înțelegerea oamenilor, dar și spre viața cu Dumnezeu. Căci dacă tu te obosești continuu, dacă tu ești o durere vie, înțelegi și oboseala altora, înțelegi munca lor, chinul lor, suferința lor. Înțelegi oboseala mamelor care cresc copii, înțelegi oboseala taților care muncesc pentru familiile lor, înțelegi oboseala de-o viață a bătrânilor…și înțelegi că viața e o luptă continuă cu oboseala, cu muntele de oboseală care tot crește în noi.

Pentru că și binele ne obosește, dar și răul ne obosește la fel de mult. Un tânăr care studiază pentru examene și trebuie să se vitaminizeze continuu ca să facă față ritmului alert de studiu e la fel de obosit ca unul care o ține în petreceri și în nopți nedormite. Numai că oboseala care ne pune sufletul în lucrare, în lucrare bună, ne împlinește, ne face bine interior, pe când oboseala păcătoasă, cea care ne secătuiește de putere, ne face triști și respingători în timp. Pentru că excesul de păcătuire ne omoară interior, ne face niște epave umane.

Da, sunt obosit mai tot timpul! Sunt obosit și merg cu oboseala în mine, după cum un animal de povară își cară greutățile puse pe el. Dar nu îmi pare rău pentru asta. Pentru că oboseala mea are un preț mare: viața cu Dumnezeu. Eu mă obosesc pentru ca să trăiesc împreună cu Dumnezeu în mine însumi. Eu mă obosesc pentru ca să înțeleg teologia lui Dumnezeu, pentru ca să mă sfințesc continuu prin ea, pentru ca să fiu de ajutor și altora prin ceea ce aflu și înțeleg. Pentru că povara mea nu e numai a mea, ci e a multora. E și a acelora care mă vor asculta, mă vor citi, mă vor înțelege și acum și mai târziu.

Pentru că mă ostenesc continuu pentru a cunoaște și a propovădui adevărul lui Dumnezeu. Și ca să cunoști adevărul lui Dumnezeu trebuie să citești foarte multe cărți, trebuie să te lămurești interior, și să trăiești foarte multe experiențe neapărate în viața duhovnicească.

Căci cine vrea să se mântuiască, pășește pe același drum îngust al ascezei. Un drum ascensional, un drum abrupt. Nimeni nu e scutit de șicane, de dureri, de lucruri neprevăzute! Oboseala e inerentă vieții duhovnicești. Pentru că trebuie să participi cu totul, cu întreaga ta ființă, la curățirea ta de patimi, trebuie să tinzi mereu spre vederea lui Dumnezeu întru slava Sa și spre continua creștere în sfințenie.

Pentru că mântuirea e o lipsă totală de concediu. E un efort greu, epuizant, și adesea cădem lați de oboseală din cauza eforturilor noastre ascetice.

Însă slava lui Dumnezeu e cea care ne ridică din somn pe fiecare zi, îmbrăcați în oboseala noastră ascetică, pentru ca să Îi slujim Lui! El ne ridică mereu la viață, într-un mod minunat, pentru că ne uimește continuu. Căci sunt conștient că n-aș fi putut să mă ridic iar și iar din oboselile mele cu tona, dacă Dumnezeu nu m-ar fi ridicat prin slava Lui. Pentru că El ne dă putere, El ne reînvigorează sufletește și trupește, El ne entuziasmează continuu și, plini de bucurie, uităm oboseala de ieri, pentru noi și noi oboseli ce păreau imposibile.

De aceea, când vorbim despre ridicarea crucii noastre în interiorul nostru, vorbim despre asceza noastră continuă în teritoriul oboselii celei mai mari. Pentru că pășim spre mai mult, spre tot mai mult, spre tot mai multul care nu se termină niciodată…și aceasta e minunea ridicării continue spre Dumnezeu! Pentru că mergem interior în mod continuu spre El, dimpreună cu El, și niciodată nu ne plictisim de ceea ce trăim și înțelegem.

Creierul nostru obosește, inima noastră obosește, trupul nostru nu mai poate, însă sufletul nostru este neobosit! Căci „duhul [este] râvnitor, dar trupul [este] neputincios [τὸ μὲν πνεῦμα πρόθυμον, ἡ δὲ σὰρξ ἀσθενής]” [Mt. 26, 41, BYZ]. Sufletul nostru dorește să stea mereu treaz, să aibă parte de noi și noi experiențe, să muncească continuu pentru noi înțelegeri, dar trupul nostru ne trage în jos, ne forțează să mâncăm și să bem și să ne odihnim și să dormim, pentru că nu poate rezista la nesfârșit vieții active.

Eu m-am îngrășat într-un timp record tocmai pentru că am fost nevoit să scriu și să traduc mult. M-am îngrășat, pentru că a trebuit să mănânc pe măsura eforturilor intelectuale pe care le-am depus. Am mâncat pentru creierul meu, pentru ca el să aibă energie și să pot lucra pe cât aveam nevoie, chiar dacă trupul meu nu avea nevoie de ea. Mâncam…și energia mentală se termina repede! De aceea eram nevoit să mănânc din nou, dar fără ca să mă pot plimba și să pot face sport, pentru ca să ard caloriile în plus. Lucram contra cronometru și nu aveam timp de distracții.

Și de aceea, eu sunt obosit la creier, tot mai obosit, pe când trupul meu e prosper. Și e prosper, pentru că a primit mai mult decât i-a trebuit. Căci excesul făcut pentru creierul meu s-a răsfrânt în viața trupului meu. Însă fără acest exces al minții mele în detrimentul trupului meu, nu aș fi scris și tradus câteva zeci de cărți.

Cineva, care nu mă cunoaște (și îi dau dreptate!), crede că eu mănânc imens pe fiecare zi, dacă am ajuns să am 140 de kg. Dar eu mănânc de două ori pe zi, cel mai adesea un singur fel de mâncare. Însă în 7-8 ani am ajuns să am de la 80 încă 60 de kg, pentru că am muncit mult cu mintea. Și pentru ca mintea sufletului să funcționeze la parametri mari trebuie să dai multă energie creierului material, care e o uzină energofagă.

De câteva luni însă am schimbat placa! Acum scriu și citesc mai puțin și alerg mai mult, am drumuri mai multe de făcut, mănânc neregulat, muncesc mai puțin cu mintea…iar trupul meu începe să înțeleagă altfel relația sa cu mâncarea. Pentru că nu mai am nevoie de prea multă mâncare. Căci creierul meu, dacă aș avea nevoie de el numai pentru Slujbe și pentru discuțiile cu oamenii, nu ar fi energofag. Însă el îmi cere multă energie când scriu, citesc și traduc, când creez. Și pentru creație e nevoie de exces de energie, adică de mâncare suplimentară.

Mai pe scurt, a fi scriitor și ascet în același timp înseamnă a consuma multă energie. Dar roadele consumului de energie sunt interioare, pentru că înseamnă să termini cărți de scris și de tradus, de citit și de comentat și, în același timp, nevoința ta să te umple de slava lui Dumnezeu. Căci, la urma urmei, nu contează câte kilograme ai, ci contează dacă te împlinești intelectual și duhovnicește în viața ta.

Și îmi aduc aminte de un Sfânt rus, pe a cărui viață am citit-o, și care, în sinea lui, se gândea că îi smintește pe oameni prin faptul că ajunsese la un moment dat să se îngrașe mult. Pentru că oamenii, cel mai adesea, cred că „nu pot exista Sfinți grași”, ci numai slabi și costelivi. Însă Sfântul nostru era plin de slava lui Dumnezeu, de vederi dumnezeiești, numai că ajunsese dintr-un anumit motiv să se îngrașe. Și pentru unii a fost greu să înțeleagă faptul că harul lui Dumnezeu nu se uită la câte kilograme ai, ci la curăția inimii tale. De aceea, el a avut ucenici puțini, în mod nedrept, tocmai din acest motiv: al surplusului de kilograme. Pentru că oamenii s-au smintit de cum arăta.

Însă dumneavoastră trebuie să știți faptul că Dumnezeu îi sfințește pe oameni în adâncul lor și nu în afara lor. Îi sfințește nu pentru cum arată, ci pentru cine sunt, ce gândesc și ce fac. Iar dacă Dumnezeu coboară și este în inima mea prin slava Lui, chiar dacă eu m-am îngrășat cu 60 de kilograme pentru nevoința teologică a scrisului, El coboară pentru că mă cunoaște, după cum și eu Îl cunosc. Căci m-am îngrășat nu pentru că particip zilnic la chiolhanuri, ci tocmai pentru că I-am slujit Lui și oamenilor. Căci, fără acest efort epuizant, nu aș fi putut să scriu și să traduc atât de mult.

Așa că pierdem ceva și câștigăm altceva. Am pierdut trupul meu suplu din tinerețe, pentru ca sufletul meu să se specializeze și să se umple de multă cunoaștere teologică. Căci sufletul nostru gândește prin intermediul creierului nostru, adică prin această uzină care e mare mâncătoare de energie. Dar acum mi-e din ce în ce mai greu cu surplusul de kilograme, pentru că mă mișc mai greu, obosesc mai repede, transpir mai mult. Însă aceasta e, pentru mine, o parte din prețul cunoașterii!

Și în el intră și lipsa concediilor, a distracțiilor frumoase, a călătoriilor interesante, a relațiilor cu diverși oameni, cu unii care mi-ar fi plăcut foarte mult, dar pentru care trebuie să bați kilometri.

Da, prețul pe care trebuie să îl plătești e mare, dar e împlinitor! Eu nu mi-am permis să vizitez alte state ale lumii, nu mi-am permis să merg în călătorii de studii, nu am prea pierdut timpul…pentru că am muncit tot timpul. Iar cei care m-au ajutat și mă ajută cu cărți din străinătate o fac tocmai pentru că văd imensa mea muncă de cercetare și faptul că nu îmi dau prea mult timp liber. Însă eu aș fi avut nevoie, după inima mea, de biblioteci imense pentru cercetările mele, de mulți specialiști în multe domenii cu care să stau de vorbă, de expediții de studiu și de cercetare la fața locului. Pentru că sufletul meu tânjește după a înțelege profund lucrurile. Și aceasta, pentru că oboseala continuă a minții care dorește să cunoască se împlinește numai în cunoașterea profundă a lucrurilor.

Și v-am mărturisit aceste lucruri despre mine, pentru ca să mă fac explicit în ceea ce privește faptul îngrășării mele, dar și pentru ca să vă încurajez în a vă asuma proiecte de viață. Căci proiectul vieții mele e munca scriitoricească și editorială, care se împletește în mod organic cu slujirea mea preoțească. Dar dacă dumneavoastră aveți alt proiect de viață, care vă împlinește interior, atunci dedicați-vă cu totul lui!

Fie că e vorba de construcții, de munca câmpului, de creșterea animalelor, de tehnologia informației, de politică, de avocatură sau de armată sau de orice altceva onest, dacă doriți să faceți foarte bine munca dumneavoastră, atunci dedicați-vă cu totul ei! Pentru că astfel veți simți că trăiți, că sunteți împliniți cu ceea ce faceți, și epuizarea dumneavoastră vă va face să înțelegeți și epuizarea altora…

Căci cei doi orbi din Evanghelia de azi [Mt. 9, 27-35], în ciuda handicapului lor, au strigat după ajutorul Domnului. Ei au cerut mila Lui [Mt. 9, 27]. Și pentru că au crezut că El îi poate vindeca, Domnul i-a vindecat, spunându-le: „După credința voastră fie vouă [Κατὰ τὴν πίστιν ὑμῶν γενηθήτω ὑμῖν]!” [Mt. 9, 29, BYZ].

Însă credința lor în Domnul nu a fost una strict mentală, ci una dinamică, plină de căutare a vindecării. Pentru că adevărata credință nu e niciodată o simplă încredere mentală în Dumnezeu, ci e o forță duhovnicească convertitoare, care cuprinde și mobilizează întreaga ființă a omului pentru a-I sluji lui Dumnezeu.

Cel care crede, trăiește precum crede. Cel care crede nu stă niciodată degeaba. Pentru că orbii Îl urmează pe Domnul, strigă după El, vorbesc cu El, își arată încrederea lor deplină în El și de aceea sunt vindecați de către El. Pentru că El era în inima lor, El era în iubirea lor și pentru aceea ei L-au ascultat pe El.

Al 3-lea om vindecat de Domnul, despre care ne-a vorbit Evanghelia zilei, a fost un demonizat [δαιμονιζόμενον], căruia demonul îi producea muțenie [Mt. 9, 32]. Fapt pentru care el trecea în fața oamenilor ca fiind mut [κωφὸν] [Ibidem], dar el era demonizat. Însă numai când Domnul a scos demonul din acel om [Mt. 9, 33], au văzut cu toții că acela nu era mut. Pentru că demonul îi producea muțenia și ea nu era datorată unei deficiențe trupești.

Însă demonizatul a fost adus de niște oameni la Domnul, pentru ca să-l vindece [Mt. 9, 32]. Așa după cum trebuie să aducem și noi demonizații la Biserică, pentru ca să ne rugăm pentru vindecarea lor de demoni. După cum unii pe alții trebuie să ne aducem la Biserică, pentru ca să ne vindecăm cu toții de patimi. Căci în spatele patimilor noastre stau tot niște demoni, niște demoni care ne țin prizonierii lor.

Iar Evanghelia zilei ne spune că Domnul propovăduia Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu și vindeca toată boala și toată slăbiciunea în poporul lui Israil [Mt. 9, 35]. Cu alte cuvinte, că Biserica trebuie să îmbine în activitatea ei mântuitoare propovăduirea credinței celei drepte cu vindecarea sufletească și trupească. Pentru că vindecarea noastră interioară începe cu cunoașterea adevărului lui Dumnezeu și prin împărtășirea de slava lui Dumnezeu în Biserică. Iar dacă am face din Sfânta Spovedanie și din Sfântul Maslu Tainele noastre de suflet, crezând că vindecarea adevărată începe aici, în Biserică, ne-am vindeca cu adevărat de bolile noastre.

Pentru că Domnul lucrează la fel ca atunci în Biserica Sa și, prin Sfintele Lui Taine, El ne vindecă trupește și sufletește. Numai noi să credem în puterea Lui! Numai noi să vrem iertarea Lui și curățirea Lui de păcate! Numai noi să spunem: Da, Doamne [Να, Κύριε]! [Mt. 9, 28, BYZ], așa după cum au spus cei doi orbi, pe care El i-a vindecat!

Pentru că El e puternic să ne vindece de orice boală. Însă așteaptă de la noi aportul nostru, adică credința noastră, credința noastră vie în El, prin care Domnul să mute boala de la noi.

Și, pe cât pare de „ușor” să avem credință, a avea credință e un lucru mare și greu. Pentru că înseamnă să lepădăm de la noi orice îndoială și orice alipire de lucruri și să ne încredem cu totul în El, în Dumnezeul mântuirii noastre. Dar pentru a face aceasta trebuie să ne nevoim să cunoaștem teologia Lui, teologia Bisericii Sale, adică să ne obosim bine, duhovnicește, pentru a fi proprii Lui. Căci Domnul cere de la noi efortul cel mai mare, adică mai presus de orice efort pentru vreun lucru din lume.

De aceea, iubiții mei, v-am vorbit astăzi despre oboseală, despre efort susținut, pentru că credința și mântuirea au nevoie de toată silirea de sine și de toată oboseala noastră. Ca să ne curățim de patimi trebuie să ne constrângem, să luptăm împotriva patimilor care ne robesc și să nu le mai dăm curs în viața noastră. Trebuie să trăim duhovnicește împotriva existenței lor în noi, adică alegând să facem ce e bine și nu ce e păcătos. Pentru că astfel ne vom obosi duhovnicește și ne vom împlini duhovnicește în Biserica lui Dumnezeu, lăudând Treimea cea preasfântă și preacurată, de la Care e toată bucuria și pacea și frumusețea acestei lumi. Amin!


[1] Scrisă în ziua de 18 iulie 2017, zi de marți, cu mult soare. Erau 26 de grade la ora 10.00. Am terminat-o la 14. 07 minute.

Predică la pomenirea Sfântului Profet Iliu Tesvitis [20 iulie 2017]

Iubiții mei[1],

dacă vom căuta Sfinții Profeți cu prăznuire în calendarul nostru românesc, adică pe cei însemnați cu roșu, vom observa, cu surprindere, că noi prăznuim doar doi Profeți ai Vechiului Testament în decursul unui an: pe Sfântul Ioannis Botezătorul și pe Sfântul Iliu Tesvitis. Sfântul Ioannis are 3 zile de prăznuire (pe 7 ianuarie, pe 24 iunie și pe 29 august), pe când Sfântul Iliu e pomenit numai acum, pe 20 iulie.

Însă pomenirea lor în poporul nostru nu cred că se leagă stricto sensu de viața lor, ci mai degrabă de posteritatea lor, adică de minunile lor în viața Bisericii.

Pentru că Sfântul Ioannis [Ἰωάννης] [Mt. 3, 1, cf. BYZ], ca Botezător al Domnului, e pomenit cu precădere pe 7 ianuarie, la soborul său, și asta ca o prelungire a Botezului Domnului, iar Sfântul Iliu Tesvitis [Ηλιου ὁ Θεσβίτης] [II Împ. 1, 8, cf. LXX], în mijlocul verii, e pomenit ca rugătorul nostru pentru ploaie. Așadar, ambii Sfinți Profeți au legătură cu apa: Ioannis cu apa Botezului, iar Iliu cu apa milostivirii dumnezeiești, pe care noi o cerem de la Dumnezeu, prin intermediul lui, pe timp de secetă.

Mai pe scurt, românii și-au apropiat pe cei doi Sfinți Profeți și îi cinstesc din motive practice și nu teologice în primul rând. Îl cinstesc pe Sfântul Ioannis pe 7 ianuarie ca să prelungească ziua Botezului Domnului, pentru că și pe 7 pot veni ca să ia Sfântă Aghiasmă Mare de la Biserică, iar pe Sfântul Iliu îl cinstesc pe 20 iulie ca pe sprijinul lor viu în vremea secetei, așteptând, prin rugăciunile sale, apa milostivirii dumnezeiești în viața lor.

Pentru că, dacă motivele teologice ar fi primat, i-am fi cinstit în locul lor pe Sfântul Profet Moisis [Μωϋσῆς], cu 5 cărți în Sfânta Scriptură, și pe Sfântul Profet Isaias [Ἠσαΐας], Evanghelistul Vechiului Testament, pentru că are multe profeții hristologice în cartea sa. Sfântul Profet Moisis e pomenit pe 4 septembrie, iar Sfântul Profet Isaias e pomenit pe 9 mai, însă fără prăznuire obligatorie, așa cum sunt prăznuiți Sfinții Profeți Ioannis și Iliu. Și prin aceasta minimalizăm importanța Sfinților Profeți în viața Bisericii.

Pe de altă parte, dacă căutăm câți Sfinți Apostoli ai Domnului au prăznuire obligatorie în calendarul românesc, vom descoperi că doar doi și ambii sunt pomeniți în aceeași zi: Sfinții Apostoli Petros și Pavlos, pe 29 iunie. Și prin asta minimalizăm și importanța Sfinților Apostoli în viața Bisericii.

Însă Biserica noastră are milioane de Sfinți în sinaxarele ei. Dar în calendarul nostru românesc, cu prăznuire obligatorie, adică cu roșu, avem 3 Sfinți Ierarhi în ianuarie, un Sfânt Mare Mucenic în aprilie, pe Sfinții Împărați Constantinus și Helena în mai, trei Sfinți pomeniți în octombrie, unul în noiembrie și 3 în decembrie…și cu asta s-a terminat pomenirea Sfinților de peste an pe pământ românesc. Fapt pentru care, despre milioane de Sfinți ai Bisericii nici nu știm că există.

Da, nu e timp pentru ca să îi pomenim pe toți! Da, calendarul nostru e restrictiv, ca orice calendar, și nici nu poate fi altfel! Ar trebui ca să facem pomenire liturgică pe fiecare zi și în fiecare zi să prăznuim zeci și sute de Sfinți și tot nu i-am cuprinde pe toți.

Însă trebuie să subliniem faptul că în calendarul nostru românesc s-au făcut anumite alegeri în ceea ce privește pomenirile Sfinților, care țin de noi și de istoria recentă, și că nu avem acest calendar dintotdeauna. Și că aceste pomeniri liturgice ale Sfinților, fixate în spațiul românesc, se pot schimba, în comparație cu praznicele Domnului și ale Maicii Domnului și ale Sfintei Cruci, care nu se pot schimba, și care se prăznuiesc în întreaga Biserică.

Pentru că putem alege, la nivel sinodal, pe viitor, să-i pomenim și pe alți Sfinți cu prăznuire obligatorie sau să îi schimbăm pe cei de acum cu alții, fără ca prin aceasta să greșim cu ceva. Pentru că Sfinții care sunt pomeniți obligatoriu sunt pomeniți datorită unui consens sinodal, făcut aici, la nivel local, și nu e o hotărâre general valabilă.

Adică pe Sfânta Paraschevi cea Nouă[2] și pe Sfântul Dmitrii Basarbovschii noi îi pomenim în octombrie, în România, pentru că așa a hotărât Sinodul Bisericii noastre și nu pentru că ei sunt prăznuiți în întreaga lume ortodoxă cu prăznuire obligatorie. Alte Biserici Ortodoxe autocefale au ales să cinstească alți Sfinți în calendarele lor în comparație cu Biserica noastră.

Însă toate Bisericile Ortodoxe cinstesc Sfinți recunoscuți de către întreaga Biserică și nu „împrumută” din afară.

Așadar, Îl cinstim pe Sfântul Iliu astăzi pentru că îi prețuim minunile sale! Prețuim prezența lui alături de noi în vreme de arșiță. Lucru pe care îl vedem din plin în rugăciunea către el la vreme de secetă[3]. Unde amintim faptul că el a pogorât ploaie din cer, cu rugăciunile sale, și unde ne mărturisim păcatele noastre. Căci spunem așa în rugăciunea noastră către Sfântul Iliu: „Mărturisim că pentru aceea s-a închis cerul și s-a făcut ca arama, fiindcă s-au închis inimile noastre în fața milei și a iubirii adevărate față de aproapele nostru. Pentru aceea pământul s-a uscat și s-a făcut neroditor, fiindcă nu aducem Domnului nostru roadele faptelor bune. De aceea, nu ne dă ploaie și rouă, fiindcă nu avem lacrimi de umilință și roua dătătoare de viață a cugetului către Dumnezeu”[4].

Și după ce ne mărturisim păcătoșenia, noi îl rugăm pe Sfântul Iliu să se roage pentru noi, căci el are mare îndrăzneală la Dumnezeu și iubire față de oameni[5]. Și îi cerem: „Milostiv fii față de noi, nemernicii și nevrednicii, [și] roagă pe Atotbunul Dumnezeu să nu se mânie pe noi până în sfârșit, ca să ne piardă pentru fărădelegile noastre, ci să ne trimită pământului însetat ploaie îmbelșugată și curată și să ne dăruiască roadă bogată și bună-întocmire văzduhului. Mijlocește mila Împăratului ceresc, dar nu pentru noi, păcătoșii și nevrednicii, ci pentru aleșii robii Lui, care nu și-au plecat genunchii în fața lui Baal al lumii acesteia, pentru blândețea și curăția copiilor, pentru dobitoacele cele necuvântătoare și pentru păsările cerului, care îndură [lipsuri] din pricina fărădelegilor noastre și pier de foame, de arșiță și sete”[6].

Însă anul 2017 a fost un an binecuvântat din destul de Dumnezeu, pentru că Dumnezeu a trimis ploaia Lui și au rodit toate plantele și toți pomii. Pomii sunt încărcați de roade la ora asta. Atât de multe fructe au în ei încât li se rup crengile. Iarba e mare și vie, copacii au frunze verzi și nu arse de soare, producția de cereale e foarte bună. Dar prin asta nu înseamnă că suntem mai puțin păcătoși înaintea Lui, ci simțim că Dumnezeu S-a milostivit de noi și ne-a bucurat din belșug, pentru rugăciunile Sfinților Săi.

Și trebuie să știți că Biserica nu are doar rugăciuni pentru ploaie, ci și rugăciuni pentru ploaia prea multă, cuprinse în Rânduiala slujbei care se face la vreme de necontenire a ploilor[7]. Căci apa de ploaie în exces e considerată și ea o pedeapsă dumnezeiască la adresa noastră. Fapt pentru care Arhiereul sau Preotul, stând în genunchi, se roagă Domnului: „caută spre noi, nevrednicii și smeriții robii Tăi, și spre smeritele noastre rugăciuni și, ca un îndurat, treci greșelile noastre, îmblânzit fiind de singură iubirea Ta de oameni. […] Să nu ne pierzi pe noi pentru fărădelegile noastre, pentru că din nebăgare de seamă am adus peste noi mânia Ta, ci fă cu noi după blândețile Tale și după mulțimea milei Tale”[8].

Căci mânia Lui ne aduce neplouarea, dar și ploaia prea multă. Mânia Lui ne aduce zăpada prea multă, gheața prea multă, frigul excesiv, grindina care ne distruge culturile.

Și acestea toate pentru care motiv? Pentru că suntem indiferenți față de poruncile Lui. Și mânia Lui se revarsă tocmai peste această indiferență păcătoasă a noastră. Căci noi, în locul comuniunii cu Dumnezeul nostru, alegem să trăim pătimaș, fără mustrări de conștiință. Pe când El ne dorește cu totul ai Lui, pentru veșnicie…

Despre viața Sfântului Iliu am vorbit în predica de anul trecut[9]. Am arătat minunile sale, am vorbit despre râvna lui pentru Domnul și despre experiența lui extatică. Pentru că el nu este doar un Profet al pedepselor, ci și o paradigmă a isihasmului. Fiindcă el s-a rugat isihast, s-a liniștit în pustie și s-a umplut de vederea lui Dumnezeu, lucru pe care trebuie să îl facem și noi. Căci toată lumea noastră poate fi pustiul nostru, unde ne putem retrage ca să ne umplem de pacea și de slava lui Dumnezeu.

Și vă mărturisesc faptul că se poate trăi pacea lui Dumnezeu și vederea Lui oriunde am fi noi. Eu m-am liniștit și la bibliotecă și la Biserică și la masa de scris și pe câmp și în tren și în mijlocul lumii. Mă liniștesc interior și când slujesc și când scriu și când stau de vorbă cu oamenii. Pentru că liniștirea de la Dumnezeu nu înseamnă lipsa zgomotelor, lipsa zarvei din jur, ci înseamnă deschiderea cu totul spre Dumnezeu, întru evlavie și curăție, pentru ca El să stăpânească întru noi. Și Dumnezeu atât dorește de la noi: ca să Îl alegem pe El în locul tuturor și să ne deschidem cu totul Lui. Căci dacă facem această alegere din toată ființa noastră, El coboară și rămâne în noi pentru totdeauna.

…Deja am primit de la dumneavoastră, încă de duminică, din noile mere cu care îl pomenim azi pe Sfântul Iliu, Părintele nostru. Mere și pepene…și ambele au fost bune! Mere acrișoare și pepene dulce…Pentru că Dumnezeu ne-a dăruit fructe și legume care să ne bucure, dar și să ne hrănească. Iar noi trebuie să dăruim din darurile Sale, pentru ca darurile Lui să îi bucure pe toți. Pentru că Dumnezeu asta cere de la noi: ca viața noastră să fie plină de bucuria dăruirii, de bucuria slujirii, de bucuria comuniunii. Viața, fără bucuria lui Dumnezeu, este o continuă durere. Însă Dumnezeu dorește să ne bucure cu slava Lui și cu darurile Sale cele duhovnicești și trupești, pentru ca noi să fim plini de mulțumire și de recunoștință față de El.

Dacă, în LXX, numele Profetului pomenit azi este Iliu și eu pe această formă o prefer, grecii de azi îl numesc Ilias [Ἠλίας][10]. Însă, la origine, numele lui e unul ebraic, și în ebraică el se numește Eliahu [אֵ֣לִיָּ֔הוּ][11]. În VUL numele lui este Helias, în bulgară și în georgiană este Ilia [Илия, ილია][12], pentru noi este Ilie. Dar cred că trebuie să preferăm să îi spunem unui Sfânt așa după cum îi spuneau și contemporanii lui, pentru că acela e numele său.

De aceea, dacă astăzi vă sărbătoriți patronul duhovnicesc, pe Sfântul Iliu, căruia noi i-am românizat numele în Ilie, e bine ca din când în când să îl pomeniți în rugăciunile dumneavoastră și ca Eliahu sau Iliu, pentru că acestea sunt numele lui în Scriptură! Și vă doresc să îl urmați în râvna lui sfântă pe Sfântul Iliu și în curăția vieții sale!

Pentru că noi toți trebuie să ne umplem de râvna Sfântului Iliu pentru viața cu Dumnezeu. Căci el L-a căutat pe Dumnezeu în toată viața lui și s-a umplut de slava Lui cea veșnică, care l-a și mutat, în cele din urmă, de la cele de aici întru Împărăția Sa.

Căci carul de foc cu cai de foc văzut extatic de Sfântul Elisee [II Împ. 2, 11, LXX] este slava lui Dumnezeu, care l-a mutat la viața cea veșnică. Iar pe Tabor, alături de Sfântul Moisis, Sfântul Iliu a fost văzut în slava lui Dumnezeu vorbind cu Domnul [Mt. 17, 3]. Pentru că el este veșnic viu, alături de toți Sfinții și Îngerii lui Dumnezeu, în Împărăția Sa.

Datorită ridicării lui sfinte la ceruri, Sfântul Iliu este ocrotitorul aviatorilor români, pentru că azi este „Ziua Aviației Române și a Forțelor Aeriene”[13]. Cel mai adesea, în această zi, Dumnezeu ne binecuvintează cu ploaie. Însă ploaia a prevestit anul acesta praznicul de azi și a mai micșorat zilele caniculare ale acestei veri.

Așa că nu putem fi triști azi, de Sfântul Iliu, pentru că toate ne-au fost oferite pe tavă anul acesta. De aceea, să Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru toate binefacerile primite în viața noastră, și pe Sfântul Iliu să îl rugăm să ne învețe să Îi slujim lui Dumnezeu cu adevărat! Pentru că adevărata evlavie o învățăm de la Sfinții Lui, de la cei care L-au iubit pe El mai presus de toate.

Vă doresc numai bine, mult spor în toate și pacea lui Dumnezeu să ne bucure pe toți! Amin.


[1] Scrisă în ziua de luni, 17 iulie 2017. O zi înnorată, cu 19 grade la ora 9.00.

[2] A se vedea: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/889/sxsaintinfo.aspx.

[3] Acatistier, tipărit cu binecuvântarea PS Iustinian, Episcop al Maramureșului și Sătmarului, f. editură, f. an, p. 595-597. [4] Idem, p. 596. [5] Idem, p. 597. [6] Ibidem.

[7] Molitfelnic, ed. BOR 2002, p. 458-473. [8] Idem, p. 472-473.

[9] Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Praedicationes (vol. 11), Teologie pentru azi, București, 2016, p. 526-538, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2016/10/19/praedicationes-vol-11/.

[10] A se vedea: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/168/sxsaintinfo.aspx.

[11] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Elias. [12] Ibidem.

[13] A se vedea: http://www.roaf.ro/?p=2686.

Predică la Duminica a 6-a după Cincizecime [2017]

Iubiții mei[1],

cel mai dureros lucru pe care îl văd în lume este rătăcirea în minciună. Pentru că mulți oameni aleg să creadă tot felul de minciuni stranii, să se înscrie în tot felul de organizații religioase și oculte, să se păgânizeze în chip și fel, dar nu au apetență pentru adevăr. Și nu le place adevărul, pentru că viața lor e rea. E plină de păcate. Căci „s-au făcut deșerți în gândurile lor [ἐματαιώθησαν ἐν τοῖς διαλογισμοῖς αὐτῶν] și s-a întunecat inima lor cea fără de înțelegere [καὶ ἐσκοτίσθη ἡ ἀσύνετος αὐτῶν καρδία]” [Rom. 1, 21, BYZ].

Așadar, potrivit Sfântului Apostol Pavlos, noi ne secătuim de adevăr pe măsură ce păcătuim fără întoarcere la pocăință. Ne secătuim de adevăr și avem numai gânduri deșarte în mintea noastră, pentru că și inima noastră se întunecă când păcătuim, pentru că nu mai înțelege ce să creadă și ce să iubească și de aceea alege să iubească ceea ce e de neiubit, adică păcatele de tot felul.

Și dacă păcătuim în neștire, noi ne facem nebuni [Rom. 1, 22], pentru că ne dezbrăcăm continuu de adevărul lui Dumnezeu și de înțelegerea a ceea ce e bine. Însă, dacă ne îmbrăcăm continuu cu adevărul Lui, dacă trăim adevărul Lui, noi ne înțelepțim continuu [Rom. 1, 22], pentru că înțelepciunea adevărată e trăirea în adevărul lui Dumnezeu.

Așadar, teologia lui Dumnezeu sau învățătura mântuitoare a Bisericii Lui e viața reală a oamenilor. Teologia Bisericii reprezintă viața adevărată a oamenilor. Dar pentru ca învățătura Bisericii să fie viața noastră, noi trebuie să o cunoaștem, să o credem și să trăim potrivit ei, pentru ca viață să avem în noi înșine. Iar viața duhovnicească este, deopotrivă, cunoașterea adevărului lui Dumnezeu și trăirea lui.

Și dacă vrem să cunoaștem adevărul lui Dumnezeu, pentru ca să trăim o viață sfântă în Biserica Lui, atunci trebuie să citim Dumnezeiasca Tradiție a Bisericii, care cuprinde Sfânta Scriptură, cărțile Sfinților Părinți, cultul Bisericii, dogmele și canoanele Bisericii și întreaga istorie a Bisericii. Și pe măsură ce aflăm adevărul Bisericii, pe atât trebuie să renunțăm la înșelările noastre demonice, adică la minciunile pe care le consideram „adevăruri”.

Iar eu, ca un convertit ce m-am lepădat și mă lepăd pas cu pas de idei și de gânduri și de sentimente și de fapte păcătoase, pe care nu le știam că sunt păcătoase până ce nu am citit despre ele în cărțile Sfinților lui Dumnezeu, în cărțile Bisericii, pot depune mărturie personală despre ce înseamnă să ieși din rătăcire. Să ieși din minciună. Și cât de eliberatoare e această ieșire din minciună…

Căci atunci când am început să aflu că gândurile mele și sentimentele mele și faptele mele sunt pline de păcate, pentru că Sfinții lui Dumnezeu mi-au demonstrat-o în mod lămurit în cărțile lor, atunci m-am coborât într-un abis de durere, de pocăință, de rugăciune și de căutare înfrigurată a adevărului integral al Bisericii. Pentru că Sfinții lui Dumnezeu îmi dovedeau, la fiecare pagină scrisă de ei, că am multe de învățat, că am multe de aflat, că am multe de rectificat în mine însumi.

Și așa este! Căci pe măsură ce am schimbat în mine minciuna cu adevărul, pe măsură ce am lăsat loc adevărului să mă inunde, pe atât m-am simțit liber [In. 8, 32] în harul lui Dumnezeu.

Însă, dacă nu aș fi studiat Filocalia românească și Patericul egiptean și cele câteva volume patristice din PSB, alături de multă literatură, atunci, în anii adolescenței mele, și nu ar fi intrat în coliziune minciuna din mine cu adevărul din cărțile acestea sfinte, m-aș fi dus mai departe la Biserică și aș fi fost un ritualist, un tipicar, un chițibușar al cultului ca Preot și nu un om duhovnicesc cu perspectivă clară și largă asupra învățăturii Bisericii și a vieții duhovnicești. Pentru că aș fi rămas pe afară…și nu aș fi coborât niciodată înăuntrul meu, ca să mă văd pe mine însumi și să mă lupt continuu pentru curățirea mea de patimi.

Însă Filocalia Sfinților Părinți m-a coborât în mine însumi. M-a făcut să pun mâna pe patimile mele, să le definesc, să le înțeleg, să le văd ca boala vie din mine însumi, să văd de unde pornesc și cum amuțesc toate aceste jivine din mine însumi. Și citind prin ochii pocăinței și ai luptei cu patimile din mine cărțile de cult ale Bisericii, am înțeles că ele sunt strigătul viu al credinței, că prin ele noi cerem și primim de la Dumnezeu mila Lui.

Așadar, cărțile patristice ale Bisericii m-au făcut conștient de dezastruoasa mea realitate interioară, de faptul că mă pot schimba radical în mine însumi, că schimbarea interioară e reală și uluitor de frumoasă și mi-au arătat în mod magistral că există un drum interior al sfințeniei, care trebuie parcurs pas cu pas, și că el înseamnă a trăi curățirea ta de patimi, umplerea de slava lui Dumnezeu și continua viețuire în slava lui Dumnezeu. Că fiecare Sfânt, luminat și condus de Dumnezeu, a trăit în sine aceste schimbări ale sfințeniei și că fiecare dintre noi poate trăi în mod sfânt în Biserica lui Dumnezeu.

Adică am avut nevoie, mai întâi de toate, de adevărul Bisericii, de experiența îndumnezeitoare a Sfinților, pentru ca să fiu conștient de mine însumi și, pe măsură ce am înțeles ce să fac, m-am nevoit ortodox după puterile mele.

De aceea, nu putem să ne nevoim ortodox, până nu ne umplem de adevărul lui Dumnezeu. Pentru că adevărul lui Dumnezeu ne arată continuu minciuna din noi, ne arată patimile noastre, ne arată tendințele extremiste ale puținei noastre înțelegeri a vieții eclesiale.

Căci marea problemă a oamenilor credincioși e tocmai asta: puțina lor experiență teologică și duhovnicească. Și din cauza neștiinței sau a înțelegerilor deformate ale realității, ei citesc una și înțeleg alta, spun una și vor alta, cred că trăiesc într-un fel, dar ei sunt departe de acel mod de a fi. Pentru că patimile din noi înșine sunt minciuna vie din noi înșine. Și cât suntem pătimași, noi nu putem înțelege adevărul lui Dumnezeu în mod curat.

Așa că lupta pentru adevăr e lupta pentru curățirea noastră de patimi. Și trebuie să lupt cu mândria, cu desfrânarea, cu iubirea de mine însumi, cu iubirea de bani, cu mânia, cu toate patimile vii din mine însumi pe măsură ce trebuie să aflu noi și noi detalii despre adevărul teologic al Bisericii.

Citirile mele teologice trebuie să meargă mână în mână cu luptele mele interioare pentru curăție și sfințenie. Și în această viață a Bisericii, mintea mea crește armonios, inima mea simte autentic, trupul meu e ținut în frâu, pentru că eu caut să mă umplu cu totul de slava lui Dumnezeu, prin cunoașterea adevărului și trăirea lui.

Însă, am aflat toate aceste lucruri adevărate, toate aceste lucruri verificate în viața Sfinților, din Tradiția Bisericii. Pentru că eu caut adevărul numai aici, în Biserica lui Dumnezeu. Caut adevărul la Sfinții care s-au curățit de patimi, s-au umplut de slava lui Dumnezeu și au trăit în sfințenie și care au scris teologia Bisericii și au dat detalii despre drumul interior al sfințeniei.

De aceea, pe fiecare zi am ce face: studiez și mă rog, traduc și scriu, mă pocăiesc și slujesc, ajut și sunt disponibil pentru cei care au nelămuriri teologice și duhovnicești. Pentru că viața ortodoxă așa arată: e o viață plină de muncă și de dăruire.

Iar ortodocșii conștienți de ei înșiși, adică cei care se pocăiesc continuu și se leapădă continuu de răul păcatului, nu au apetență pentru minciună, ci pentru adevăr. Căci ei vor să întrupeze adevărul lui Dumnezeu, prin aceea că înțeleg viața lor ca o viață trăită continuu cu Dumnezeu.

Și pentru că mă bucură numai adevărul și în el îmi găsesc împlinirea, tocmai de aceea compătimesc cu cei care rătăcesc în minciună. De ce? Pentru că mă văd pe mine în ei. Știu că și eu am fost ca ei și încă mai sunt prins în minciuna patimilor. Și mă doare nespus starea lor deplorabilă, chiar dacă ei nu și-o înțeleg.

Însă cum să își înțeleagă căderea, dacă nimeni nu le spune adevărul? Pentru că oamenii rătăciți au nevoie de adevăr, de multul adevăr al Bisericii, după care unii tânjesc, dar nu știu unde să îl găsească. Și pentru ca să găsească adevărul lui Dumnezeu, trebuie ca Însuși Dumnezeu să îi cheme la El sau să trimită pe oamenii Lui la ei și să îi scoată din întunericul patimilor lor.

Și astfel am ajuns la Evanghelia de azi [Mt. 9, 1-8]! Pentru că paraliticul căzut la pat [Mt. 9, 2] îi indică pe oamenii rătăciți. Pe cei care confundă Biserica cu tot felul de fantezii ale minții lor. Iar pentru ca să îi scoți din înșelarea lor pe acești oameni, trebuie ca cineva să le poarte de grijă. Trebuie ca cineva să îi aducă la Biserică prin cuvintele și faptele sale.

Însă cine poartă de grijă rătăciților acestei lumi? Cine vrea să îl scoată pe curvar din gândurile lui? Cine vrea să îl aducă pe hoț la dreptate? Cine vrea să aducă prostituata la gândul căsătoriei și al vieții evlavioase? Cine se luptă, așadar, cu ideile greșite din oameni, cu întunericul lor, ca ei să își vină în fire?

Și dacă avem în familie vreun caz, suferim…încercăm tot felul de strategii pentru a-l îmbuna, pentru a-l aduce la Biserică…Numai că la tot pasul întâlnim oameni care suferă, care rătăcesc, care caută acolo unde nu trebuie, care se lăfăie în minciună. Și parcă suntem foarte puțini cei care îi ajutăm pe cei nefericiți, pe cei singuri, pe cei ai nimănui…pentru că indiferența ne desparte pe unii de alții.

…Însă Domnul – și acest lucru e sigur – ne dă iertare!  Ne dă iertare tuturor. Căci El ne spune tuturor, în mod tainic, atunci când ne spovedim păcatele noastre: „Îndrăznește, fiule [Θάρσει, τέκνον]! Iertatu-ți-s-au ție păcatele tale [ἀφέωνταί σοι αἱ ἁμαρτίαι σου]” [Mt. 9, 2, BYZ].

Pentru că El ne iartă și ne încurajează spre viața sfântă. Căci iertarea Lui e tocmai pentru ca noi să primim harul Lui pentru a trăi în sfințenie. Fiindcă nu putem începe o viață sfântă fără iertarea lui Dumnezeu.

Iar de când am înțeles că în Taina Spovedaniei, Dumnezeu, iar și iar, ne iartă păcatele noastre, dar ne și întărește pentru ca să luptăm împotriva lor, nu pot trăi fără spovedirea păcatelor mele. Căci Spovedania este iertare, e curățire, e umplere de har, de bucurie și de pace sfântă, dar și întărire și primire de putere dumnezeiască, pentru a sta împotriva patimilor. Și numai El, Dumnezeul nostru, ne poate întări în lupta cu tot păcatul și cu toată patima. Pentru că numai în harul Lui putem birui duhovnicește tot păcatul și toată patima.

Dar cine trăiește cu nevoia vie de iertare din partea lui Dumnezeu, trăiește și cu nevoia vie de împlinire întru El. Iar împlinirea mea este împărtășirea euharistică cu Domnul. Pentru că aceasta e împlinirea reală pentru tot muritorul. Căci „amin, amin zic vouă, dacă nu aveți să mâncați trupul Fiului omului și [nu] aveți să beți sângele Lui, nu aveți viață în voi înșivă. Cel care mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică și Eu îl voi învia pe el [în] ziua cea de apoi. Căci trupul Meu este cu adevărat mâncare și sângele Meu este cu adevărat băutură. [Și] cel care mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu, [acela] în Mine rămâne și Eu [rămân] în el” [In. 6, 53-56, BYZ]. Și dacă împărtășirea cu El înseamnă rămânerea Lui în noi, atunci trăim cu Dumnezeu tot timpul. Și dacă trăim cu El, atunci suntem purtători de Dumnezeu, pentru că și El ne poartă pe noi întru slava Lui.

Și despre această intimitate cu Dumnezeu, despre această trăire continuă cu El, oricât de retoric am vorbi, nu îi putem conștientiza frumusețea, profunzimea și dumnezeiasca împlinire pe care ne-o aduce, până nu ne curățim de păcate prin Spovedanie și nu ne unim euharistic cu Domnul. Iar spovedindu-ne și împărtășindu-ne des cu Domnul, ne înțelegem tot mai mult nevoia noastră de adevăr, de adevărul integral al Bisericii, care e viața noastră.

Pentru că viața liturgică, trăită cu adevărat, ne face plini de ardoare pentru cunoașterea lui Dumnezeu. Fie că slujim la strană, fie că slujim în altar ca oamenii vii, responsabili, prin slujirea lui Dumnezeu și prin împărtășirea cu El creștem în dorul nostru după cunoașterea lui Dumnezeu.

Slujirea ne face teologici, pentru că Dumnezeu ne cheamă la cunoașterea Lui reală, prin experiență. Și atunci când ne afundăm în slujirea bisericească, când plonjăm în ea ca într-o mare de bucurie și de sfințenie, cântând și citind cultul Bisericii, atunci teologia Bisericii coboară în noi ca într-o casă rațională a ei și ea ne odihnește și ne bucură nespus. Dar coborârea teologiei în noi nu se face doar la Slujbe, ci continuu. Pentru că și în afara spațiului Bisericii noi citim teologie, ne rugăm, ne nevoim duhovnicește pentru a înțelege adevărul lui Dumnezeu și a-l cuprinde în inima noastră.

De ce? Pentru că prin adevărul lui Dumnezeu noi ne ridicăm din boala noastră, ne luăm patul nostru și putem astfel merge la casa noastră [Mt. 9, 6]. Și patul nostru sau odihna noastră e adevărul lui Dumnezeu pe care l-am agonisit în noi înșine. Și prin adevărul Lui noi mergem la casa noastră din cer, în Împărăția Lui, pentru că adevărul Lui ne deschide nouă calea spre El. Iar calea spre El e viața cu El, aici, în Biserica Lui cea sfântă, unde noi trebuie să ne desfrunzim de patimi, pentru ca să ne îmbrăcăm în veșmântul slavei lui Dumnezeu.

Și știind toate acestea, cum să nu ne doară inima de cei care nu vor să aibă viață întru ei înșiși? Cum să fim indiferenți, când oamenii mor în ei înșiși? Pentru că Domnului i-a fost milă de paralitic și îi este milă și de noi, de noi toți. Și El dorește ca să ne umple de iertarea Lui și să vină și să rămână în noi, prin împărtășirea cu El euharistic, pentru ca viață să avem.

– Ce înseamnă a avea viață în noi înșine?

– A avea slava lui Dumnezeu în noi înșine!

– Putem să avem slava lui Dumnezeu în noi înșine în afara Bisericii Lui și în indiferență față de ea?

– Nu, nu o putem avea! Pentru că slava Lui e viața noastră duhovnicească, adică viața sfântă a Bisericii Sale. Și slava Lui se coboară în oamenii credincioși, acolo unde I se slujește lui Dumnezeu cu adevărat și unde se păzește adevărul Lui, adică în Biserica Sa.

Însă Dumnezeu îl poate lumina și îl poate atrage la Sine pe tot omul, de orice credință și religie ar fi, sau pe cel care nu are nicio viață religioasă. El ne poate scoate din orice rătăcire am fi noi și ne duce la Biserica Sa. Pentru că Dumnezeu ne conduce numai la Biserica Lui și nu la orice pretinsă „biserică” și „religie”. Iar în Biserică se intră prin Botez și viața Bisericii este sfințenia.

Așadar, nu putem învia din moartea păcatului fără Dumnezeu și nu putem trăi în mod sfânt fără El. Iar ca să știm cum să trăim sfânt, trebuie să învățăm acest imens lucru de la Sfinții Lui. Și dacă vrem să învățăm de la Sfinți, atunci trebuie să le citim cărțile cu multă atenție, luându-ne notițe continuu și aprofundând continuu confesiunile lor. Pentru că pe fiecare pagină patristică sunt datele vieții noastre, este viața noastră duhovnicească, de care avem absolută nevoie.

Joi îl vom pomeni pe Sfântul Iliu Tesvitis, Profetul Domnului, și vom împărți mere din noile mere pe care ni le-a dat Dumnezeu, iar pe 31 iulie, peste două duminici, vom lăsa sec pentru postul Maicii Domnului.

De aceea, Dumnezeu să vă dea multă întărire în tot ceea ce faceți! Să ne pregătim interior pentru postul Maicii lui Dumnezeu, ca să îi mulțumim după cuviință Ocrotitoarei și Întăritoarei noastre în toate nevoile și necazurile noastre! Amin.


[1] Scrisă în ziua de 13 iulie 2017, o zi de joi, călduroasă, cu 26 de grade la ora 9.

Page 1 of 144

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén