Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Category: Predici (Page 1 of 139)

Predică la Duminica a 3-a din Postul Mare [2017]

Iubiții mei[1],

aflându-ne la mijlocul drumului nostru ascetic, obositor, dureros, care ne smerește și ne coboară întru pocăință, noi privim spre Crucea Domnului pentru ca să înțelegem că „nevoințele postului” sunt cele care ne fac „să fim slăviți împreună cu El”[2]. Căci Domnul, pe Cruce, nu a fost biruit de păcat, nu a fost biruit de ură, nu a murit din cauză că oamenii au vrut să Îl „scoată” din istorie, ci pentru că El, iubindu-ne pe noi cu iubire dumnezeiască, veșnică, a învins tot păcatul și toată patima în umanitatea Sa, umplându-o de slava Lui.

Și când spunem că El S-a slăvit sau S-a preaslăvit pe Cruce și că, și noi, prin El, ne slăvim prin nevoința zilnică, spunem că El S-a arătat biruitor pe Cruce și că moartea Lui a fost o umplere a umanității Sale de slava Lui cea veșnică și necreată, pentru ca, din umanitatea Lui preaslăvită și înălțată de-a dreapta Tatălui în persoana Sa divino-umană, El să o reverse în noi și să ne umple pe toți, pe măsura suferințelor noastre, de slava Lui cea veșnică.

Mai pe scurt: El, Domnul nostru, a împlinit toată asceza îndumnezeirii, pentru ca noi să putem călca pe urmele Lui, și să ne îndumnezeim și noi dimpreună cu El. El este înaintemergătorul nostru pe calea mântuirii, a sfințeniei, pentru ca toți să ne mântuim întru El și cu ajutorul Său.

Căci dacă în Duminica Ortodoxiei v-am vorbit despre adevărata Biserică și adevărata credință mântuitoare, în care noi suntem și în care noi credem, iar în Duminica Teologiei v-am spus că teologia Sfântului Grigorios Palamas este teologia experienței îndumnezeirii, a îndumnezeirii ca realitate personală și ontologică, astăzi, în Duminica Crucii sau în Duminica Mântuirii, Însuși Fiul lui Dumnezeu întrupat este paradigma mântuirii și a îndumnezeirii noastre, pentru că întru umanitatea Sa El a lucrat toată mântuirea noastră. Pentru că din prima clipă a zămislirii Sale incomprehensibile în uterul Feciorei Maria, Domnul a început drumul mântuirii noastre și toată viața Lui în trup a fost pentru noi și pentru mântuirea noastră.

Și prin aceasta El ne spune că și viața noastră, în fiecare clipă și zi a ei, este timpul mântuirii, pentru că acum se lucrează în noi mântuirea noastră. Iar fiecare parte a ascezei Bisericii, fie că e vorba de slujire, de rugăciune, de post, de priveghere, de paza gândurilor și a simțirilor noastre, de pocăință, de plângerea păcatelor noastre, de iertarea celor care ne greșesc, ne schimbă interior și lucrează mântuirea noastră.

Pentru că toate faptele noastre ascetice, toate virtuțile noastre sunt curățire și vindecare a lăuntrului nostru, sunt transformarea noastră într-un locaș propriu pentru coborârea, venirea și rămânerea în noi a Dumnezeului nostru treimic prin slava Sa. Căci prin toată viața și slujirea Bisericii noi devenim temple vii, bisericești duhovnicești ale lui Dumnezeu, în care El locuiește.

Acesta e motivul fundamental pentru care un creștin ortodox nu poate avea o viață personală…ruptă/ ieșită/ separată de ritmul zilnic al vieții Bisericii. Pentru că el, creștinul ortodox, trăiește zilnic în ritmul de viață al Bisericii. Când e praznic și pentru el e praznic, când e post, el postește, când e dezlegare la pește, atunci mănâncă pește cu mulțumire, slăvind pe Dumnezeu pentru toate, iar venirea lui la Slujbe înseamnă o bucurie tainică, duhovnicească, o împlinire personală imensă, pentru că stă în fața lui Dumnezeu, Îi slujește Lui și e umplut de slava Lui și de teologia Sa.

Toate evenimentele Bisericii sunt evenimentele de căpătâi ale vieții sale. Pentru că viața creștinului ortodox e bisericească și teologică, e liturgică și ascetică și mistică, e luminare și pocăință, e muncă și împlinire. Și tot ceea ce adună cu adevărat creștinul ortodox, adună în inima lui, care e comoara lui veșnică.

De aceea, oamenii duhovnicești dăruie din comoara inimii lor și altora. După ce s-au curățit și luminat și cresc în sfințenie pe fiecare zi, ei dăruie din curăția și din luminarea și din sfințenia lor și altora, pentru că ele sunt daruri ale lui Dumnezeu în viața lor. Ei dăruie din cele ale Lui. Și dăruirea continuă a unora față de alții e bucuria vieții Bisericii.

Însă ca să dărui din inima ta, trebuie să fii la rândul tău o comoară personală. Și întreaga asceză a Bisericii asta dorește să facă cu fiecare dintre noi: ca pe toți să ne facă Sfinți ai lui Dumnezeu, adică comori duhovnicești ale Lui pe pământ, din care noi să dăruim zilnic spre mântuirea tuturor și să lucrăm zilnic la mântuirea tuturor.

De aceea, viața Bisericii e maximalistă, ca și soteriologia ortodoxă. Dumnezeu și Biserica Lui ne vor pe toți Sfinți și nu „parțial” Sfinți sau „din când în când” Sfinți. Sfințenia e viața autentică a Bisericii și mântuirea e sinonimă cu sfințenia. Iar cine nu vrea să trăiască sfânt pe pământ nu vrea, de fapt, să fie ortodox. Pentru că viața ortodocșilor în această lume e sfințenia, e viața cu Dumnezeu.

Așadar, adevărata Biserică și adevărata credință a lui Dumnezeu nasc adevărata mântuire a omului, care e sfințenia. Numai aici, în Biserica Lui, noi putem trăi sfințenia lui Dumnezeu ca viață cotidiană, pentru că tot ceea ce ne învață Biserica e cum să ne sfințim viața. Și nu numai că ne învață cum să ne sfințim, ci Biserica Lui, Biserica Ortodoxă, are la îndemână toate mijloacele prin care noi putem să ne mântuim. Și aceste mijloace divino-umane ale mântuirii noastre sunt toate Sfintele Taine și Sfintele Slujbe ale Bisericii și întreaga viață și întregul cult și întreaga teologie a Bisericii.

Aici învățăm cum să ne mântuim, dar și trăim la propriu mântuirea ca pe însăși viața noastră. Căci noi, cei care trăim bisericește în Biserica slavei Sale, trăim în ritmul sfințirii continue a lui Dumnezeu. Pentru că El ne învață, El ne curățește, ne luminează și ne sfințește continuu în Biserica Sa, dacă noi dorim, din ce în ce mai mult, ca voia Lui să se facă întru noi. Și dacă Îl lăsăm pe El să ne învețe drumul Crucii, adică al despătimirii continue, al curățirii de patimi, pentru ca să ne umple de slava Învierii Sale, adică de învierea noastră mistică cu El, Dumnezeu, ca un bun și iubitor de oameni, ca un mult-milostiv, ne va învăța acest lucru în toate zilele vieții noastre.

Pentru că durerea ascetică naște luminare și bucurie dumnezeiască. Lupta cu patimile nu e zadarnică, pentru că Dumnezeu ne ajută în fiecare luptă sfântă a noastră, în fiecare luptă interioară cu patimile noastre. Fiindcă El e începutul, cuprinsul și împlinirea vieții noastre, cât și al oricărui lucru pe care îl facem. Căci viața cu El nu are un sfârșit. De aceea nu putem spune că viața duhovnicească are un sfârșit, atâta timp cât e veșnică, cât e relație veșnică cu Dumnezeu, și de aceea spunem că ea e împlinirea noastră veșnică. Pentru că în El, adică în slava Lui, noi suntem, trăim și vrem să trăim veșnic.

Așadar, puterea Crucii Sale – care e puterea umanității Sale transfigurate, care a biruit toată patima și tot păcatul și însăși moartea –, o trăim interior. De ea ne umplem pe fiecare zi prin toată asceza și făptuirea noastră duhovnicească. Și prin puterea duhovnicească a Crucii Sale noi putem birui păcatele, patimile și moartea în noi înșine. Și, în același timp, noi trăim bucuria Învierii Sale celei de a treia zi atâta timp cât El ne bucură cu bucurii sfinte, cu vederi și luminări dumnezeiești, pentru că toate acestea sunt darurile Sale.

Bucuria milosteniei e bucuria Învierii Lui. Iertarea e tot participare la Învierea Sa. Pentru că atunci când ierți și când ești milostiv, când îl vezi pe altul înaintea ta, când îl respecți pe altul, când îl iubești pe altul, atunci te bucuri în mod sfânt de el și bucuria aceasta, care coboară în noi de la Dumnezeu, e bucurie pascală. Pentru că ea ne trece de la tristețea păcatului la împlinirea cu Dumnezeu, Cel care e dăruire și uitare de Sine și jertfire de Sine pentru viața lumii.

Și în postul nostru, care trebuie să fie plin de virtuți și de citiri sfinte și de fapte iubitoare, bucuriile pascale cred că sunt și nădăjduiesc a fi multe, pentru că El dorește să ne bucure la tot pasul, în fiecare secundă. Dar dacă grijile ne acoperă, dacă fricile ne îngrozesc, dacă confundăm „dulceața” amară a păcatului cu dulceața veșnică și îndumnezeitoare a harului dumnezeiesc, ne amăgim pe noi înșine. Pentru că nimeni și nimic din lumea aceasta nu ne pot împlini, dacă nu Îl simțim pe El în noi. Dacă nu simțim că slava Lui e în noi.

Așa stând lucrurile, înțelegem foarte bine de ce urmarea lui Hristos e interioară și nu exterioară. Dacă avem o Sfântă Cruce la gât sau dacă ne închinăm adesea sau dacă cinstim Sfintele Cruci și Sfintele Icoane ale Bisericii trebuie să simțim în noi și puterea harului dumnezeiesc din ele. Gestul exterior trebuie să fie plin de simțirea interioară a harului. Dar închinarea noastră exterioară e plină de închinarea noastră interioară, numai dacă noi trăim în mod sfânt în fiecare clipă.

De aceea, adesea, mulți spun că „nu simt” nimic și nu văd „nicio sfințenie” atunci când vin la Biserică. Și cred că Biserica e „de vină” pentru această lipsă a lor de simțire a sfințeniei ei. Însă ei nu simt sfințenia Bisericii și nu înțeleg ce se petrece la Biserică, pentru că nu încep cu începutul, adică cu pocăința lor. Pentru că Biserica începe să fie simțită de om, pe măsură ce se pocăiește și pe măsură ce e luminat să creadă în Dumnezeul mântuirii noastre.

Dar există pericolul, în orice zi a vieții noastre, ca fiecare dintre noi să nu mai simțim interior Biserica și nevoia lui Dumnezeu în viața noastră. De ce? Datorită anumitor gânduri, anumitor păcate pe care le facem. Și prin care ne putem convinge în mod fals că „am pierdut timpul” venind la Biserică sau că, cu toate că am venit, Dumnezeu „nu ne-a ajutat pe măsura așteptărilor noastre”. Și asta pentru că ajungem să înțelegem că nu avem o căutare reală a Lui, ci una utilitaristă. Vrem ceva „la schimb” pentru că venim la Biserică. Căutăm ajutorul Lui, dar nu pe El Însuși și locuirea Lui în noi și schimbarea vieții noastre după cum El o dorește.

Și dacă așa stau lucrurile, mulți creștini renunță să mai vină la Biserică. De ce? Pentru că ei rămân la ideea că Dumnezeu e sus în cer doar pentru ca „să ne împlinească rugăciunile”, dar nu și pentru ca să ne schimbe în mod radical viețile noastre. Sau dacă mai vin la Biserică vin de formă, de rușine, din obișnuință, din orgoliu, dar nu pentru că așteaptă o schimbare a vieții lor sau pentru că ei vor să se schimbe în fiecare zi a vieții lor. Și, astfel, venitul la Biserică e resimțit de ei ca un serviciu, ca o rutină, ca o obișnuință, ca o plictiseală…

La același pericol sunt expuși și membrii ierarhiei Bisericii, care, prin hirotonia și slujirea lor, se apropie ca să slujească Domnului. Ei pot veni la Biserică doar ca angajați ai Bisericii, dar nu și ca credincioși ai ei. Pot veni la program, pot sluji ce au de slujit la normă, nu se implică prea mult în ceea ce fac, nu se pregătesc interior pentru slujire și predicare, nu trăiesc în ritmul interior al sfințeniei… și Biserica pentru ei este tot o rutină plictisitoare, o corvoadă. Pentru că fiecare Slujbă și venire la Biserică sunt o bucurie și o împlinire interioară, dacă atât membrii ierarhiei, cât și mirenii și monahii vin cu toată inima și trăiesc în ritmul sfințeniei în fiecare zi.

Însă realitatea e aceasta: sunt foarte puțini cei care trăiesc eclesial zi de zi. Cei mai mulți ortodocși, din păcate, trăiesc liturgic și eclesial doar în anumite zile, când se duc la Biserică sau când sunt praznice sau posturi mari sau când se duc într-un pelerinaj, pe când, în restul zilelor, raportarea la Dumnezeu și la cultul Bisericii e una minimală sau lipsește cu totul.

Și mulți încearcă „să-și justifice” minimalismul sau absenteismul liturgic și eclesial din viața lor prin aceea că, în acele zile, se concentrează asupra muncii, a serviciului, a examenelor dacă sunt studenți, a grijilor de zi cu zi. Însă adevărul e altul: fac abstracție de viața Bisericii, pentru că simt că Dumnezeu vrea să le schimbe confortul, să le dinamizeze viața, să îi facă vii duhovnicește. Simt că Dumnezeu vrea „să pună stăpânire” pe viața lor și ei se luptă pentru „autonomia” lor. Se luptă pentru limitarea drepturilor Lui asupra lor.

Pentru că le place ideea că sunt „ortodocși de duminică”. E confortabilă situația ca, o zi pe săptămână, să fie „ortodocși”, și restul zilelor să fie cum vor ei. Le place ideea că sunt „buni”, că sunt „diferiți”, că sunt „alții” pentru că postesc, se roagă, fac milostenie atunci „când vor ei”. Dar nu le place realitatea următoare, cea eclesială, cea pe care o cere Biserica de la noi toți: ca să fie ortodocși zi de zi, clipă de clipă, și postul, rugăciunea, milostenia, toate faptele virtuoase să fie zilnice și nu ocazionale.

Și, de-a lungul vieții mele eclesiale, am întâlnit la Biserică foarte mulți oameni „plictisiți” de viața Bisericii. Neîmplinirea lor era și este atât de mare, încât se consideră niște ratați, niște încurcă-lume. Tocmai de aceea nici nu vor să vorbească despre teologie, despre viața interioară, despre experiențe mistice: pentru că Biserica și viața ei nu au nicio „profunzime” pentru ei. Ea e o clădire în care intră și atât…deși știu că Biserica e sfântă și e a lui Dumnezeu.

Predicile îi plictisesc, Slujbele îi enervează, exigențele Bisericii îi supără mult, nu caută nimic la Biserică, nu cred în teologia Bisericii, se îndoiesc de realitatea lui Dumnezeu și de prezența Lui în lume… dar vin la Biserică. Vin din motive colaterale Bisericii. Uneori se mai umilesc în inima lor, se mai pocăiesc, simt un anume drag…de Biserică. Dar entuziasmul lor se ofilește repede. Pentru că în ei înșiși nu simt slava lui Dumnezeu, care să îi lege de El.

Și, în primii ani ai vieții mele bisericești, da, am fost îngrozit de câtă necredință, de câtă incultură, de câtă bădărănie, de câtă ostilitate, nevoie de răzbunare există în oameni care…vin la Biserică și slujesc Biserica! Dar, cu timpul, am înțeles că neștiința lor teologică și mistică stă la baza decadenței lor, pe lângă faptul că nu au trăit o reală convertire la viața Bisericii. Mulți nu știu ce să facă, de unde să înceapă să trăiască viața Bisericii, pentru că multul Bisericii îi descurajează. Multul teologiei și al ascezei ei. Și când văd că e „prea mult”…renunță să înceapă  de undeva. Iar pe alții demonii îi luptă într-atât de mult, încât ei se înfricoșează să mai vorbească despre credința Bisericii și despre viața lor interioară, pentru că sunt asaltați continuu de demoni. Dar sunt asaltați pentru că nu le place să asculte de Biserică, de Sfinții Bisericii, iar puțina lor credință e îmbâcsită de tot felul de îndoieli satanice.

Cei care doresc să se desprindă de patimile lor și să vină la Biserică trăiesc acut rușinea față de viața lor trecută și nu știu cum să se vindece de ea, primind și crezând în iertarea lui Dumnezeu. Familia, vecinii, rudele, prietenii, anturajul lor dezagreează cel mai adesea venirea lor la Biserică. Cei care vor să se pocăiască sau se pocăiesc sunt cel mai adesea excluși de comunitatea în care trăiesc. Căci, pentru mulți, deși sunt botezați ortodox, pocăința și venirea la Biserică sunt niște lucruri „stranii”, care „nu par a fi” în firescul omului.

Din acest motiv, realii credincioși, veniți la Biserică prin convertire interioară și pentru dorința sfântă ca să se mântuiască, sunt puțini, iar cei mai mulți participanți la viața Bisericii sunt spectatori și nu experimentatori ai ei. Din acest motiv, noi îi chemăm la spovedirea păcatelor, la împărtășirea cu Domnul, la pocăință, la lucrarea virtuților, la asumarea teologiei și a vieții Bisericii, adică la a fi ortodocși și a trăi ca ortodocși în mod zilnic, iar pe ei îi interesează Biserica la modul utilitarist, pe pomelnice repetându-se adesea: „reușita” familiei, „spor” în casă, „dezlegare” de farmece, „căsătorie” bună etc.

Și li se pare „normal”, în atare situație, „să nu le placă” predicile care îi îndeamnă să fie ortodocși, pentru ca să se mântuiască, ci doar acelea care le-ar „explica” cum „să obțină” o minune, reușita familiei lor, reușita la examene, să scape de probleme și să le fie bine la nivel social.

Însă eu, care știu, cu harul lui Dumnezeu, de ce are nevoie omul ca să se mântuiască, nu vă pot predica „drumuri scurte” spre „realizări” aparente, nu vă pot da „soluții” false la problemele din viața dumneavoastră (deși mulți confrați vi le dau cu plăcere, spre „folosul” lor financiar), ci vă predic doar drumul greu, ontologic, spre adevărata împlinire interioară, care e sfințenia. Și drumul greu și singurul spre împlinirea interioară este ascultarea de poruncile lui Dumnezeu și trăirea vieții Bisericii ca viață personală.

Pentru că o rugăciune inventată pentru a vă „curăți de păcate până la al 7-lea neam”, deschisul Evangheliei pentru „a vă afla” viitorul, rugăciuni la miezul nopții pentru că atunci „se deschide cerul și curg minuni pe pământ” sau „venirea” la Biserica noastră pentru ca „să te măriți” și altele de acest tip, nu vă aduc niciun folos real și mântuitor, dacă nu există convertire, pocăință, curățire de păcate și sfințenie continuă în dumneavoastră.

Viața Bisericii nu are „soluții” care „fentează” sfințenia pe care o cere Dumnezeu de la noi, ci Biserica ne cere să fim Sfinți, pentru că numai cu Dumnezeu noi trăim cu adevărat.

Pentru că nefericirile din viața noastră nu sunt niște „fatalități”, ci sunt consecințele păcatelor noastre, sunt consecințele vieții noastre trăite la întâmplare, după cum ni s-a părut nouă că e „bine”. Iar dacă dorim să ne fie bine cu adevărat, atunci trebuie să trăim sfânt în Biserica lui Dumnezeu și nu să căutăm „soluții” facile, imediate, pentru ca „să ne fie bine”.

– Ce trebuie să facă cel „plictisit” de Biserică, dar care mai vine, totuși, la Biserică?

– Să se roage lui Dumnezeu ca să îi dea darul de a se pocăi! Și să citească teologia Bisericii, pentru ca să afle ce cere Dumnezeu de la noi. Să caute Viețile Sfinților Lui și să le citească cu atenție și să vadă ce înseamnă sfințenia și ce cere Dumnezeu de la noi. Căci ce a cerut de la Sfinții Lui, El cere și de la noi.

– Ce trebuie să facă cel care e „dezamăgit” de viața Bisericii și de aceea nu mai dă pe la Biserică?

– Să citească teologia Bisericii și Viețile Sfinților și să observe ce cere Dumnezeu de la noi! Și să înțeleagă faptul că Biserica nu e formată numai din Sfinți, ci Sfinții și păcătoșii stau unii lângă alții la Biserică. Dar dacă el dorește să arate că e „mai bun” decât cei care vin la Biserică, atunci să trăiască sfânt și să fie un exemplu pentru întreaga Biserică, pentru că „dezamăgirea” față de Biserică și „lipsa” de la Biserică nu sunt mântuitoare.

– Cum înțelege viața Bisericii cineva care nu e ortodox?

– O înțelege după mintea lui și după patimile sale, dacă nu e luminat de Dumnezeu ca să o vadă cu adevărat și să intre în ea. Adică o vede defectuos, în mod deformat, pentru că numai din interiorul ei Biserica își arată adevărata ei frumusețe îndumnezeitoare și veșnică, și nu din afara ei. Pe dinafară, Biserica e un zid impenetrabil cu mintea. Din interiorul ei, Biserica e plină de slava lui Dumnezeu, e un ocean de sfințenie și de cunoaștere teologică și de înaintare continuu în îndumnezeire. Și până nu intri la nunta Mielului, nu știi nimic din bogăția și frumusețea harică și teologică a Bisericii.

Așadar, iubiții mei, în Duminica Mântuirii, în duminica de azi, Domnul ne spune că viața Lui trebuie să fie viața noastră! Că viața ortodoxă este viața dumnezeiască. Și că nicio durere, niciun chin, nicio privare voluntară pentru Împărăția lui Dumnezeu nu rămâne nerăsplătită de El cu multă slavă, cunoaștere teologică și sfințenie.

Dacă Îl scoatem pe Dumnezeu din viața noastră, și de aceea absentăm de la Biserică, sau dacă Îl frecventăm numai de sărbători, nu trăim creștinește, ci lumește cel mai adesea. Dar dacă Dumnezeu este praznicul nostru de fiecare clipă, dacă El e prietenul nostru intim, Căruia noi îi spunem toate ale noastre, dacă El e Cel ce ne adună la un loc, în Biserica Sa, și susține întreaga creație, atunci trăim creștinește și fiecare clipă a vieții noastre e una a mântuirii. Pentru că mântuirea nu e clipa de ieri, nu e clipa de acum un ceas, nu e clipa de mâine, ci e clipa de față. Acum, când vorbim și trăim și ne vedem unii pe alții, acum e clipa mântuirii noastre, clipa în care ne putem ruga, ne putem ierta unii pe alții, ne putem îmbrățișa, ne putem iubi duhovnicește.

Căci iubirea duhovnicească e adevărata iubire a omului, pentru că e purtarea lui nepătimașă în noi. Și când îl purtăm pe cineva în noi și ne rugăm pentru el și îi vrem tot binele și toată mântuirea lui Dumnezeu, atunci îl iubim duhovnicește.

Să privim spre bucuria lui Dumnezeu, iubiții mei! Căci noi trăim Paștiul de acum, dar ne îndreptăm continuu spre el. Și care e Paștiul nostru cel adevărat: acela că Dumnezeu ne trece, pe fiecare zi, de la moarte la viață și de pe pământ la cer, prin slava Lui, și ne umple de bucurie negrăită. Și dacă El e bucuria noastră, atunci e bucuria noastră de fiecare clipă, e împlinirea și slava noastră.

Dumnezeu să vă întărească pe mai departe în postire și rugăciune! Și cum primăvara vine tot mai mult la noi, să Îl rugăm pe Cel care este primăvara noastră duhovnicească, primăvara dulce și sfântă, să ne încălzească inima mereu cu iubirea Lui, pentru ca întru El să ne bucurăm acum și veșnic! Amin.


[1] Predică scrisă în ziua de 16 martie 2017, zi de joi înnorată, cu 8 grade la ora 10.00.

[2] Triodul, ed. BOR 2000, p. 317.

Predica la Parastasul bunicului meu Marin [2017]

Preaiubită Maică[1],

deși noi aici, acasă, facem Parastase adesea, de obște sau nominale, pentru diverși confrați adormiți, astă-seară am făcut Parastas pentru tataie Marin, pentru bunicul nostru, la 13 ani de la adormirea lui.

O pomenire cu multă iubire, cu multă pace, cu multă slavă a lui Dumnezeu coborâtă în noi, pentru cel care nu a vrut să moară până nu ne-a văzut căsătoriți. Căci îți aduci aminte cât de bolnav era, cum nu mai putea să se miște de pe o parte pe alta în pat…și el o trimitea pe mamaia Floarea ca să ne roage să ne căsătorim cât el…mai e în viață…

Și noi i-am făcut pe plac, ne-am căsătorit civil, dar el a adormit între cununia civilă…și Nunta noastră. De aceea, noi, la Nunta noastră, am fost îmbrăcați în negru, în doliu, dar bucurându-ne duhovnicește că el a plecat bucuros, cu multă bucurie pe chip, cu acea bucurie  dumnezeiască care nu i-a părăsit fața…până când am închis sicriul și l-am coborât în pământ…

Ție ți-am vorbit adesea de el…și tu îl cunoști…pentru că și el te iubea, după cum tu îl iubeai. Căci el te-a iubit din prima clipă de când te-a văzut, pentru că te cunoștea din scrisorile de felicitare pe care i le trimiteai cu diverse ocazii și pe care el le păstra ca pe niște medalii.

Și pentru că știa că va muri…a vrut nu doar să te vadă mireasa și soția mea, ci să te vadă bucuroasă, împlinită, lucru care tu ai fost și ești…

Privesc în urmă și îi văd pe amândoi bunicii mei…luminoși, verticali, iubitori, omenoși…Îi port mereu în rugăciunile mele, îi pomenesc zilnic alături de întreaga umanitate vie și adormită, și mă simt bine purtându-i în mine.

Îl văd cel mai adesea, în mintea mea, pe bicicleta lui, venind de la oraș cu traistele pline de dulciuri. Vara venea cu lubenițe din alea mari, pe care le puneam în apă rece sau la umbră, ca să se păstreze. Îl văd pe tractor, muncind, pe timp de vară, mirosindu-i salopetele a vaselină și motorină și a transpirație bărbătească…dar și cum își punea ciorapi peste galoși, iarna, ca să nu alunece pe gheață în ultimii săi ani de muncă.

I se umflaseră picioarele la bătrânețe și își da cu clavusin ca să își omoare degerăturile. Slăbise mult. Însă l-am văzut îmbătrânind frumos, deși mulți nu știu să îmbătrânească. Pentru că, în loc să devină mai buni și milostivi, bătrânețea îi face avari, reci, respingători, ranchiunoși.

Însă pe el, boala de ani de zile, boala survenită în urma unei căderi de pe bicicletă în timp ce cobora rusca, l-a smerit și l-a ascetizat mult. Căci ea i-a provocat o traumă la cap și, adesea, avea pierderi ale cunoștinței, cădea jos și pătimea spasmuri ca de epileptic. Iar eu săream imediat spre el, pentru ca nu cumva să își înghită limba sau să cadă în foc sau în vreo groapă…pentru că nu știa nimic din ce se petrecea cu el. Și când se trezea…din moarte, neștiind ce a făcut, cum s-a zbătut, cum a mugit, era ca un copil care reînvăța să vorbească…

Iar eu mă purtam cu el ca și cu un copil matur…până când își revenea în fire și…atunci, deodată, vedeam pe fața lui, că mintea lui începea să fie conștientă de cine este. Mintea lui se relega la memoria lui, la conștiința de sine…și redevenea el.

În cele din urmă însă, după cum știi, nu a murit din cauze neurologice, ci urologice. Și pentru că nu a mai vrut nicio operație, nicio internare, niciun spital, și-a trăit boala la cote ascetice. Tocmai de aceea și Dumnezeu l-a umplut de har și de bucurie duhovnicească, pentru că toată predica mea a căzut în inima lui și a rodit în asumarea continuă a durerii. Pentru că nu l-am auzit niciodată spunând „vreau să mor” sau „nu mai pot” sau „vreau să îmi pun capăt zilelor”, ci el trăia dureri imense, suferea, dar nu dorea ca nimeni să plângă din cauza lui. Fapt pentru care nu a spus niciodată că îl doare, decât uneori, când el credea că era singur, vorbea și se ruga și își amintea cu voce tare…și numai atunci spunea ce simte…

După cum știi, i-am cumpărat tronul și crucea, atunci când n-a mai putut să se ridice din pat și le-am pus în camera noastră de la stradă. Și ele au stat acolo zile întregi, până când a adormit…

A plecat la Domnul spovedit și împărtășit și vegheat de soția lui…iar zâmbetul pe față i-a apărut când noi doi am venit acasă…seara, și am început să citim Psaltirea la capul său. Și la jumătatea lui martie l-am înmormântat frumos pe tataie Marin, după cum l-am înmormântat, cu bucurie dumnezeiască în suflet, la început de mai, pe Dumnezeiescul Ilie.

Doi oameni de conștiință, doi oameni care m-au format, doi oameni care sunt stâlpi de temelie ai ființei mele. Ce nu a făcut unul, a făcut celălalt…și niciunul dintre ei nu pot fi înlocuiți.

Pentru că tataie Marin m-a asumat de la două săptămâni, când mama mea m-a lăsat nemâncat, într-o seară…și a plecat la mama ei. Părinții mei s-au împăcat, și-au văzut de viața lor, dar…eu am fost crescut de bunicii mei Marin și Floarea…pentru că și-au dat seama că nu sunt în stare să crească un copil, pentru că, în fapt, nu își doreau acel copil.

Și când el a devenit adevăratul meu tată, atunci i-a poruncit bunicii mele să mă crească, să mă educe zi de zi, și să renunțe la orice altă muncă…în favoarea mea. Iar bunica mea și-a ascultat soțul și asta a făcut: toată viața ei, până a murit, ea m-a crescut!

S-au împrumutat la bancă pentru mine și m-au ținut la Seminar. Apoi la facultate, după cum bine știi. Orice ban al lor a fost pentru mine, pentru cărțile mele, pentru cărțile pe care eu le-am scris, pentru tablourile și sculpturile mele, pentru educația mea.

De aceea, eu nu am cum să-i uit…pentru că ei sunt adânc în mine. Nu îi poate scoate nimeni de acolo, pentru că ei au crescut, dimpreună cu mine, în inima mea.

Și acum, când ne dau lacrimile la amândoi pentru ei…ele sunt lacrimi dulci, ele sunt bucurie și nu tristețe. Pentru că eu îi iert mereu și mă rog pentru ei bucurându-mă de ei și nu întristându-mă.

Căci știu că așa cum eu îi port, în iubirea și bucuria mea, și Dumnezeu îi poartă. Pentru că El m-a învățat să îi port și să îi iubesc și să mă rog pentru ei.

Și nimeni nu poate fi mai atent, mai sensibil și mai iubitor ca Dumnezeu! Nimeni nu Îi poate întrece iubirea și mila Lui față de oameni!

…iar toate au un sens care ne depășește, pentru că El ne adună și ne pune pe unii lângă alții ca să învățăm…și să luăm aminte la marile Lui lecții de milostivire.

Da, el e viu în mine! Și el e viu și în Dumnezeu. Și când noi Îi cerem lui Dumnezeu să îl pomenească în veci, El ne arată în mod clar faptul că la El toți sunt vii și în fața Lui. Că nimeni nu e uitat. Că nimeni nu e absent. Că nimeni nu e cu adevărat mort. Pentru că toți suntem în mâna Lui…

Iubitul meu, Dumnezeu să te ierte și să ne ierte! Dumnezeu să te bucure în Împărăția Sa, alături de toți Sfinții Lui, și pe noi să ne miluiască și să ne mântuiască acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.


[1] Scrisă în seara zilei de 14 martie 2017, zi de marți, cu 8 grade afară.

Predică la Duminica a 2-a din Postul Mare [2017]

Iubiții mei[1],

a doua duminică din Postul Mare, în mod tradițional, este dedicată Sfântului Grigorios Palamas [Γρηγόριος Παλαμάς], Arhiepiscopul Tessalonicului[2], și, prin el, Sfinților Ierarhi ai Bisericii sau Sfinților Teologi ai Bisericii. Însă, cum duminica de azi a căzut pe data de 12 martie, noi pomenim astăzi mai mulți Sfinți Ierarhi sau Sfinți Teologi și anume pe Sfântul Teofanis Mărturisitorul, Episcopul Sigrianisului [Θεοφάνης ὁ Ὁμολογητής Ἐπίσκοπος Σιγριανής][3], pe Sfântul Gregorius cel Mare sau Dialogul [Διάλογος][4], Patriarh și Papă al Romei[5] și pe Sfântul Cuvios Simeon Noul Teolog [Ὁ Ὅσιος Συμεὼν ὁ Νέος Θεολόγος][6], Părintele vieții mele, care m-a marcat profund cu teologia și viața sa cele dumnezeiești și căruia i-am dedicat teza mea doctorală[7].

Așadar, cu atât mai mult această duminică este dedicată Sfinților Ierarhi sau Sfinților Teologi, iar noi trebuie să înțelegem de ce trebuie să subliniem importanța Ierarhului Sfânt sau a Sfântului Teolog în Biserică, după ce, duminica trecută, am vorbit despre Sfânta Ortodoxie, adică despre Biserica noastră și despre teologia, istoria și viața ei cele dumnezeiești.

– Poate Biserica noastră funcționa fără un Ierarh și fără ierarhie?

– Nu, în niciun caz! Pentru că ierarhia Bisericii,  dintru început, a fost tripartită, adică formată din Episcopi, Preoți și Diaconi. În studiul meu Despre ierarhia Bisericii în sec. I. d. Hr., publicat în 14 părți la nivel online[8], am arătat cu dovezi din istoria Bisericii că o comunitate liturgică se forma prin propovăduirea unui Sfânt Apostol, care, hirotonind un Episcop, acesta, la rândul lui, își hirotonea Preoții și Diaconii din eparhia lui. Iar Episcopii Bisericii, la început, erau oameni Sfinți și mari Teologi și cu o râvnă predicatorială imensă, și lor le datorăm extinderea Bisericii pe suprafața pământului. Iar Biserica, de-a lungul timpului, a trecut în sinaxarul și calendarul ei pe mulți Ierarhi Sfinți ai Bisericii, care, ca și primii hirotoniți de Apostoli, au fost una cu chemarea lor dumnezeiască, aceea de a propovădui adevărul dumnezeiesc, de a sluji Tainele Bisericii și de a conduce turma lor duhovnicească pe calea mântuirii.

Fapt pentru care o Biserică locală nu poate avea decât o ierarhie tripartită, pentru că Preoția Bisericii are 3 trepte: episcopală, preoțească și diaconală. Și nicio treaptă a Preoției sacramentale nu o poate înlocui pe cealaltă, pentru că  fiecare e de sine stătătoare și, numai împreună, cele trei trepte preoțești formează ierarhia Bisericii lui Hristos. Dar, fără doar și poate, Preoția și Diaconatul sunt trepte ierarhice care apar datorită lucrării sacramentale a Episcopului și fără de care Episcopul nu poate lucra în eparhia sa.

Însă Episcopul, în Biserică, e chemat să fie lumina prin excelență a Bisericii. El e chemat să studieze continuu teologia Bisericii și să fie o bibliotecă ambulantă, vie, în mijlocul Bisericii locale și, în același timp, un om harismatic, un om Sfânt, un om care se impune prin curăția vieții sale, prin caracterul și verticalitatea sa și printr-o profundă teologie și experiență mistică.

Fapt pentru care, predica și cartea sunt și trebuie să fie cele două mâini duhovnicești suplimentare ale Episcopului, cu care el îi îmbrățișează pe toți cei de aproape și de departe. Pentru că, atunci când te pregătești pentru predică, dimpreună cu Dumnezeu, și când predici în slava lui Dumnezeu adevărul Bisericii și experiența pe care ai acumulat-o ca Episcop, atunci îmbrățișezi cu toată inima pe oricine te ascultă și îl zidești duhovnicește. Și, cu atât mai mult, prin cărți trudite, prin cărți făcute cu timp și fără timp pentru întreaga Biserică, Episcopul îmbrățișează continuu, în timpul vieții și după moartea sa, pe toți cei care caută să trăiască cu Dumnezeu în această viață.

– Ce trebuie să facă un Episcop în postmodernitate?

– Ce a făcut Episcopul în orice secol: să slujească Biserica în toată viața sa și cu toată puterea interioară pe care o are. Însă, în mod particular, Episcopul Bisericii în postmodernitate trebuie să fie un om dialogic în parametrii momentului. Adică e neapărat ca Episcopul Bisericii să fie prezent online, la televizor, la radio, și nu doar atunci când sunt probleme administrative sau evenimente eclesiale majore, ci în mod continuu.

Scrisul, glasul, prezența sa, ideile sale, experiența sa trebuie să fie prezențe publice care să aibă impact la public, la orice fel de public, fapt pentru care e nevoie să ieșim spre public și să nu mai așteptăm ca publicul să vină la Biserică.  Căci, este evident faptul că publicul preferă un dus la mall, un stat la film, o bere rece, un meci de fotbal…în locul a 4 ore de Slujbă.

Dar dacă Episcopul își asumă creația online, dacă își asumă să fie văzut așa cum este, cu bunele și cu mai puțin bunele sale, dacă Episcopul predică și scrie cărți pentru că e nevoie de adevăr, e nevoie de luminare, e nevoie de ajutor real, atunci și Preoții și Diaconii și Monahii și Mirenii păstoriți de el vor avea o altă atitudine față de lumea contemporană, postmodernă, și vor ieși spre ea…cu toate riscurile sincerității și ale bunătății.

Pentru că atunci când predici și scrii cărți și cauți să ajuți oamenii în mod dezinteresat, adică spre binele lor și nu al tău, trăiești și multe peripeții neplăcute.

Eu, spre exemplu, în cei 11 ani de online, am primit ironii, nesimțiri de tot felul, amenințări, am fost șicanat, minimalizat, tracasat în chip și fel, dar am primit și îmbrățișări de la diverși oameni, elogii realiste și am câștigat respectul multora, chiar și al celor care nu mă vor și nu mă suportă din diverse motive.

Pentru că una e să faci ceva în mod zilnic, împotriva tuturor adversităților și pro bono[9], în iureșul vieții tale, împărțind timpul tău cu alții, și alta e să apari din când în când în online și să scrii câte un mic articol sau la televizor sau la vreun post de radio și să dai un interviu. Diferența este evidentă.

Și această diferență aduce oamenii la Biserică. Pentru că un Episcop prezent online după ce termină slujirea în Biserică e un Episcop care nu încetează niciodată să slujească. Un Episcop care predică la Biserică, în online, la televizor, la radio, oriunde e chemat, e un Episcop care zidește Biserica în mod continuu. Dar Episcopul care vrea să vorbească în postmodernitate trebuie să și citească, să studieze, să se pregătească continuu pentru predică. Pentru că de un astfel de Episcop are nevoie Biserica.

Căci Biserica are nevoie de Episcopi Sfinți și erudiți, de oameni de vocație, de oameni profunzi și sensibili, adânc ancorați în realitate și care vorbesc limba postmodernității.

– Și ce vrea postmodernitatea de la Biserică?

– Să vorbească clar și succint despre fiecare problemă în parte, dar în mod competent. Postmodernitatea ne întreabă, iar noi trebuie să știm să răspundem imediat, pentru că pe ea nu o interesează cine ești și cât timp ai la dispoziție ca să știi o groază de lucruri, ci să spui, să ai ce să spui și să spui bine ceea ce spui. Să spui înțelept.

Pentru că postmodernitatea este un conglomerat de ideologii, care toate îl au în prim-plan pe om, dar care n-au apetență pentru teologia Bisericii. Și când vine postmodernitatea și te întreabă: „Ce părere aveți, Preasfinția Voastră, despre suicid, schimbare de sex, transplant de organe, raportul dintre Stat și Biserică, despre parteneriatul civil, despre starea de spirit a românilor, despre divorțuri și avorturi, despre deznădejdea și singurătatea multor români, care nu știu ce să mai facă în condițiile actuale?”, tu trebuie să ai răspunsuri la toate fără ca să o scalzi. Trebuie să vorbești punctual, direct, concis…pentru că spațiul de emisie e puțin și, altfel, publicul va rămâne cu impresia că „ai improvizat” și nu că „ai răspuns”. Iar percepția e mai importantă azi decât realitatea de facto.

Dar dacă Episcopul ar fi prezent mereu la nivel online, prin predicile sale, prin articolele sale, prin răspunsurile sale către cititorii săi și raportarea celor din media ar fi alta, pentru că ar ști ceea ce el crede, pentru ce pledează, cum reacționează la întrebări și polemici, cum trăiește de fapt.

Dacă Episcopul ar fi mereu în online ne-am simți în largul nostru alături de el, am trece peste barierele artificiale de comunicare pe care mulți le trăiesc astăzi vizavi de Episcopii Bisericii și am simți cu toții care e adevărata raportare a oamenilor la Biserică. Pentru că unii îl vor înjura pe Episcopul care scrie online, alții îl vor ironiza, unii vor scrie comentarii ca să se afle în treabă, dar vor veni și credincioșii serioși, care îi vor pune întrebări serioase. Vor veni și oameni care apreciază demersul său, care iubesc ceea ce el face și astfel am avea, deopotrivă, ambele părți ale realității. Pentru că aversiunea față de Episcopi se împletește cu respectul și admirația față de ei. Dar dacă vrei să convingi, trebuie să te implici în online în mod zilnic, și să arăți cine ești tu.

Însă, după cum spuneam, astăzi pomenim 3 Sfinți Ierarhi Teologi, dar îl avem și pe Sfântul Simeon Noul Teolog, care nu a fost Ierarh, ci Ieromonah, dar a fost plin de teologie dumnezeiască. Pentru că atunci când Ierarhii nu sunt sau nu vor să fie Sfinți și Teologi, Dumnezeu umple de sfințenie și de teologie pe cei care Îi slujesc Lui cu adevărat. Și, din acest motiv, și Mireanul și Monahul și membrii ierarhiei Bisericii pot fi Sfinți și Teologi ai Bisericii, pentru că Dumnezeu nu pizmuiește pe nimeni, dar nici nu favorizează pe nimeni, ci pe câți doresc să își sfințească viața împreună cu El, Dumnezeu îi ajută și îi umple de harisme dumnezeiești și de multă teologie și experiență sfântă.

– Dar, cu toate acestea, de ce tocmai Sfântul Grigorios Palamas, care a trăit în secol. 13-14, născut în 1296 și adormit în 14 noiembrie 1359, este emblema Sfinților Teologi[10]?

– Pentru că prin experiența sa isihastă, plină de vederi dumnezeiești, și prin teologia sa dumnezeiască, Sfântul Grigorios Palamas, Părintele nostru, a apărat adevărata mântuire a oamenilor. Adică drumul adevărat, eclesial, al omului care se mântuiește și care trebuie să se curățească de patimi, să se umple de slava lui Dumnezeu și să înainteze în simțirea și vederea lui Dumnezeu în toată viața lui, îndumnezeindu-se și ajungând un teofor/ un purtător de Dumnezeu.

Căci Sfântul Grigorios, în toată teologia lui, nu a pledat pentru ortodoxul lipsit de teologie și de experiență mistică, nu a pledat pentru ortodoxul indiferent, tipicar și extremist, pe care mulți îl încurajează astăzi, ci el a pledat pentru adevăratul om al Bisericii: pentru Sfânt și pentru viața sfântă a omului. Pentru că ortodoxul adevărat e Sfântul și fără el nu avem frumusețea reală, deplină, ontologică a Bisericii. Căci Sfinții sunt frumusețea duhovnicească a Bisericii.

Și din acest motiv Sfântul Grigorios Palamas a pledat pentru Ortodoxie, pentru adevărata sfințenie a Bisericii, pentru adevărata raportare la viață a omului. De aceea și sinaxarul grecesc al acestei duminici ne spune că pomenirea Sfântului Grigorios Palamas de azi „este un fel de a doua «Duminică a Ortodoxiei» [είναι ένα είδος δευτέρας «Κυριακής της Ορθοδοξίας»]”[11], pentru că viața și teologia lui ne arată adevărata teologie și viață a Bisericii.

Dar dacă nu știm teologia și viața Sfântului Grigorios Palamas, cel care a adormit la 63 de ani[12], de unde să știm cum să ne nevoim în postul de față și care sunt nevoințele mântuirii ortodoxe? De unde să știm care sunt condițiile și care e truda zilnică a mântuirii fiecăruia dintre noi, dacă pentru mulți dintre noi mântuirea a început să aibă amprentă protestantă?

Căci în loc ca mântuirea să însemne asceză continuă și luminare continuă și sfințire continuă, pentru mulți dintre noi a început să însemne doar „apartenență” la Ortodoxie. Dar această gândire e protestantă!

Intrarea în Biserică prin Botez și credința în Dumnezeu nu sunt „sfârșitul” mântuirii, ci prima treaptă a mântuirii. De la Botez încolo viața noastră e plină de post, de rugăciune, de slujire, de milostenie, de iertare, de frumusețea multiplă și unificatoare a virtuților dumnezeiești, de multe simțiri și experiențe sfinte…fără ca să avem vreo clipă conștiința că suntem „mântuiți”, că suntem „în afara” pericolului căderii.

Nimeni nu e „în afara” căderii! Nimeni nu poate să se creadă „mântuit”, pentru că mântuirea e continua trăire cu Dumnezeu în slava Lui. Iar dacă am apăsat pe buton și am închis lumina…se face întuneric în cameră în timpul nopții. După cum, dacă ne credem „mântuiți” și ieșim din ritmul zilnic al ascezei și al vieții Bisericii, nu „zburăm” către Rai, ci cădem în abisul nesfârșit al Iadului.

Pentru că viața ortodoxă e o viață continuu eclesială, iar mântuirea e darul lui Dumnezeu, pe care îl primim de la El, în Împărăția Lui, după o viață întreagă de asceză și de sfințenie și de credincioșie față de El și de Biserica Lui.

Așadar, dacă ne credem „mântuiți” și „sfinți” înainte de Judecata de obște a lui Dumnezeu, suferim de îngâmfare. Dar dacă ne simțim păcătoși până în străfundurile ființei noastre și trăim zilnic cu Dumnezeu și în poruncile Lui, atunci trăim eclesial și avem nădejde de mântuire numai prin mila Lui. De aceea Biserica strigă mereu Doamne miluiește!, strigă și în culcare și în sculare, strigă continuu, pentru că mântuirea noastră, a tuturor, ține de mila Lui. Și cine crede altfel e un om orb, un om pătimaș.

Tocmai de aceea, tot Postul Mare noi îl trăim în slujire continuă, în epuizare continuă, pentru că nu ne credem nici „nepătimași”, nici „sfinți”, nici „mântuiți”, ci oameni păcătoși și care cerem mila lui Dumnezeu cu noi. Cerem mila Lui ca să avem viață în noi. Cerem mila Lui pentru ca să fim iertați. Cerem mila Lui pentru ca să fim îndreptați de El spre bine. Cerem mila Lui, pentru că ea e mai bună decât mii de vieți fără El.

Și ne mărturisim zilnic înaintea Lui neputințele și patimile noastre, împătimirile noastre de tot felul, pentru ca să ne învețe să le spovedim curat și să ne nevoim pentru curățirea lor din noi. Pentru că aceasta e mântuirea ortodoxă: continua curățire de patimi care naște simțiri și luminări dumnezeiești, care primește, în dar, vederi dumnezeiești pe măsura curățirii personale și care e o înaintare continuă în contemplare și vederi mistice, în sfințenia de zi cu zi.

Mântuirea ortodoxă e o trăire în slava lui Dumnezeu și o învățare continuă a noastră de către Dumnezeu. De aceea, ortodocșii adevărați sunt teofori și teodidacți, pentru că ei trăiesc împreună cu Dumnezeu și se lasă învățați de către Dumnezeu spre ceea ce El dorește să îi învețe.

Așadar, iubiții mei, reedităm azi Duminica Ortodoxiei, cu toată bucuria și sfințenia ei, pentru că Sfântul Grigorios Palamas ne învață cum să ne mântuim ortodox! Și cei care se mântuiesc ortodox ajung Sfinți ai Bisericii și locuitori ai Împărăției Sale, iar trupurile lor ajung Sfinte Moaște și rugăciunile către ei ne sunt ascultate și ei ne ajută în viața noastră de zi cu zi. Pentru că Sfinții și aici și după moartea lor sunt prezențe vii și duhovnicești ale Bisericii și cei care păzesc și îndrumă lumea pe calea mântuirii.

De aceea, noi nu ne lăsăm călăuziți de înțelepciunea oricărui om în materie de viață eclesială, ci numai în Sfinții Lui ne încredem. Așa după cum chirurgul adevărat este expert în domeniul său, tot la fel Sfinții Bisericii sunt experți în materie de teologie și de viață eclesială. Și dacă vrem ca Sfinții Lui să ne învețe cum să ne mântuim, atunci să le-o cerem lor continuu, pentru că ne vor ajuta și învăța în toatele zilele vieții noastre.

Vă doresc multă pace și bucurie în continuare, pentru că Paștiul bucuriei, Hristos, Dumnezeul nostru, e cu noi și ne duce la praznicul bucuriei Sale! Amin.


[1] Scrisă în zilele de 8-9 martie 2017.

[2] A se vedea: https://el.wikipedia.org/wiki/Γρηγόριος_Παλαμάς.

[3] Idem: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/2907/sxsaintinfo.aspx.

[4] Idem: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/2908/sxsaintinfo.aspx.

[5] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Pope_Gregory_I.

[6] Idem: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/2912/sxsaintinfo.aspx.

[7] Ediția românească a tezei mele e aceasta: http://www.teologiepentruazi.ro/2009/11/18/vederea-lui-dumnezeu-in-teologia-sfantului-simeon-noul-teolog/, iar aceasta este ediția în limba engleză: http://www.teologiepentruazi.ro/2014/09/15/the-sight-of-god-in-the-theology-of-saint-symeon-the-new-theologian/.

[8] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2014/10/20/despre-ierarhia-bisericii-in-sec-i-d-hr-14/.

[9] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Pro_bono.

[10] Idem: https://el.wikipedia.org/wiki/Γρηγόριος_Παλαμάς.

[11] Idem: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/3022/sxsaintinfo.aspx.

[12] Ibidem.

Predică despre națiune și naționalism [2017]

Iubiții mei[1],

Când am tradus textul de la Lucas 4, 14-30, cf. BYZ, l-am corectat și discutat împreună cu soția mea, dumneaei remarcând faptul că evreii s-au enervat la culme pe Domnul și au vrut să Îl arunce în prăpastie, când le-a amintit că Dumnezeu l-a trimis pe Sfântul Ilias la văduva din Sarepta Sidonului, deși erau multe văduve în Israil, iar Sfântul Eliseos l-a vindecat de lepră pe Neeman Sirianul, deși erau mulți leproși în Israil. Adică i-a enervat când a afirmat faptul că Dumnezeu îi trimite pe Sfinții Lui și la alte neamuri și i-a enervat, cu alte cuvinte, ca și Sfântul Stefanos în predica sa din Fapte 7, pe baza Scripturii. Față de care, în aparență, păreau că au evlavie…

Și atunci…a început predica de față!

Pentru că naționalismul este ideologic, pe când națiunea este o realitate de facto.

Și națiunile/ popoarele lumii sunt recunoscute de Dumnezeu, pentru că El este creatorul lor. Căci în Fac. 11, 7, LXX, Dumnezeu Se coboară și tulbură limba [τὴν γλῶσσαν] oamenilor, pentru că până atunci toți oamenii vorbeau aceeași limbă.

Dar când El a tulburat limba oamenilor, atunci nu s-au mai înțeles oamenii între ei și Domnul i-a împrăștiat pe ei pe fața a tot pământul [Fac. 11, 7-8], se subînțelege, pe fiecare neam într-un anume loc și fiecare neam având limba lui proprie. Și pentru că fiecare neam își are identitatea lui de la Dumnezeu, iar El vrea ca ea să fie respectată, tocmai de aceea, în Mt. 28, 19, BYZ, Îl auzim pe Domnul că ne spune aceste lucruri: „Mergând, învățați toate neamurile [πάντα τὰ ἔθνη], botezându-le pe ele întru numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh [βαπτίζοντες αὐτοὺς εἰς τὸ ὄνομα τοῦ Πατρὸς καὶ τοῦ Υἱοῦ καὶ τοῦ Ἁγίου Πνεύματος]!”.

Evenimentul fondator al Bisericii, Cincizecimea, prin darul dumnezeiesc al glosolaliei, al vorbirii în limbi diferite [F. Ap. 2, 6], ne spune același lucru: că Biserica trebuie să vorbească cele ale mântuirii pentru fiecare neam în parte, tocmai de aceea Sfinții Apostoli primind darul dumnezeiesc de a cunoaște mai multe limbi, pentru a fi proprii propovăduirii lor la acele popoare.

Dar dacă fiecare popor are limba lui și fiecare limbă națională trebuie să devină una liturgică și bisericească, pentru că trebuie să I se slujească lui Dumnezeu în acea limbă, atunci întreaga lume e chemată să intre în Biserică, fiecare neam slujind și vorbind și scriind despre Dumnezeu în limba sa.

Domnul, celor din sinagogă, în Lc. 4, acest lucru le-a spus într-un mod subtil: că Dumnezeu îi trimite pe Sfinții Lui și la neamuri, pentru că El are nevoie de toate neamurile. Căci poporul lui Israil a fost ales de Dumnezeu pentru a păstra credința în adevăratul Dumnezeu și pentru ca din Fecioara Maria El să Se întrupeze. Israil a fost ales pentru misiunea de evanghelizator al lumii. El a fost ales pentru o misiune religioasă și nu națională. Și misiunea lui era aceea de a-L primi pe Mașiah, de a crede în El și de a-L propovădui pe El tuturor neamurilor, așa după cum au făcut Sfinții Apostoli.

Însă, cei care nu au crezut în Domnul slavei și L-au răstignit și au început să lupte în mod furibund împotriva Bisericii Sale, căzând din misiunea lor religioasă, din chemarea lor duhovnicească, s-au repliat în naționalism și au practicat de-a lungul istoriei un naționalism revanșard. Tocmai de aceea, există multe Vieți de Sfinți în care se spune în mod explicit faptul, că cei care i-au omorât pe Sfinți sau au îndemnat la martirizarea lor au fost evrei. Și acest lucru se poate studia, aprofunda pe sursele aghiografice ale Bisericii. Și eu cred că această ură a evreilor pe creștini, care s-a manifestat vehement în primele secole creștine, a dus la ura creștinilor față de evrei. Numai că ura evreilor pe creștini a fost una naționalist-religioasă, purtată de ideea că creștinii „au uzurpat” rolul național și religios al evreilor în lume, întâietatea lor, pe când aversiunea creștinilor față de evrei s-a născut din reacția firească față de planul lor criminal de a distruge Creștinismul, prin omorârea creștinilor. Pentru că creștinii nu s-au născut la Cincizecime pentru ca „să-i omoare” pe evrei, ci pentru ca să-i evanghelizeze pe evrei, dimpreună cu toate popoarele lumii, lucru pe care l-au făcut în parte.

Însă, aversiunea anticreștină a evreilor, manifestată împotriva Domnului și a Sfinților Lui, a fost una ideologică, pentru că ei doreau să își păstreze neamul, identitatea lor etnică și religia lor.

Și aici e marea problemă a naționalismelor de tot felul! Că naționalismele îi exclud pe alții, se concentrează numai pe problema lor și sunt focare de instabilitate și de conflict. Pentru că iubirea de țară e una și ea e firească, ca și iubirea față de limba și tradiția națională, pe când naționalismul este ideologizarea apartenenței la un neam anume, prin care se maximalizează istoria și importanța propriului popor în detrimentul tuturor celorlalte.

Motiv pentru care naționalistul crede că numai românii pot și trebuie să trăiască în România, pentru că numai nația lui contează, și că toți cei care vin din afară și sunt de altă naționalitate nu contribuie cu nimic la identitatea națională a României. Însă cel care nu trăiește în inimă cu „grandoarea” ideologiei naționaliste, este român și își iubește țara, România, își iubește limba, istoria, neamul, valorile naționale, dar are bunul simț și luciditatea de a vedea și minusurile naționale și neîmplinirile naționale și patimile nației sale.

Pentru că ideologia naționalistă maximalizează doar virtuțile unei națiuni, dar nu se îngrijorează și nu se luptă să elimine patimile națiunii. Naționalismul se laudă cu Sfinții și eroii neamului, se laudă cu realizările epocale ale unor reprezentanți de seamă ai poporului român sau cu dârzenia și stabilitatea poporului român pe aceste meleaguri timp de 2000 de ani, adică cu lucruri care nu țin de ei și la care ei nu au contribuit cu nimic, dar nu spun nimic despre ratații neamului nostru, despre leneșii noștri, despre curvarii noștri, despre trădătorii noștri, despre cei care nu au făcut și nu fac nimic pozitiv pentru România, sau nu își pun problema de ce ei înșiși nu sunt ca Sfinții și eroii neamului.

Pentru că naționalismul se ridică din bănci, Îl ia pe Domnul cu forța și Îl duce pe sprânceana muntelui ca să Îl arunce în prăpastie [Lc. 4, 28-29]. De ce? Pentru că naționaliștii „s-au umplut toți de mânie [ἐπλήσθησαν πάντες θυμοῦ]” [Lc. 4, 28, BYZ]. Și de ce s-au umplut de mânie, numai pentru că El le-a vorbit despre ce a făcut Domnul prin doi Profeți ai Lui? De ce se mânie naționaliștii pe Dumnezeu și Îl cred „nedrept”? Pentru că Dumnezeu nu este extremist!

El nu dorește ca să se mântuiască doar un popor, El nu dorește ca doar unii din popor să se mântuiască, ci El dorește ca toate popoarele să se mântuiască, dar ca fiecare popor, fiecare națiune să își aibă Biserica în limba ei națională, pentru că El a chemat toate națiunile ca să intre în Biserică.

Și tocmai de aceea, în sinaxarul Bisericii, noi avem Sfinți de diverse naționalități. Dar, în același timp, noi avem Sfinți care au fost omorâți de proprii lor conaționali sau de oameni din alte etnii. Și ce ne spune acest lucru? Că Dumnezeu a instituit națiunile, că națiunile sunt expresia voinței Lui și că El le sprijină existența, dar că națiunea nu se mântuiește la grămadă, ci în mod personal.

Națiunea noastră română, care e creștină de la Sfinții Apostoli, nu se mântuiește pentru că e creștină, nu se mântuiește doar pentru că e botezată ortodox sau pentru că se află în Biserică, ci dacă împlinește voia lui Dumnezeu și trăiește în sfințenie. Și asta, de fapt, le-a spus Domnul conaționalilor Săi: că relația cu Dumnezeu ne mântuiește pe fiecare în parte și nu neamul din care ne-am născut sau categoria socială în care ne-am născut.

Din acest motiv, Israilul naționalist, care L-a răstignit pe propriul său Domn, pe Cel care i-a scos din Egiptos, din casa robiei, a ajuns orb duhovnicește, pe când Israilul evanghelizat de Domnul și de Sfinții Lui Apostoli a devenit patria Bisericii. Căci Ierusalimul e locul unde a avut loc cea mai mare și mai înfricoșătoare crimă a umanității, adică deicidul, adică răstignirea Domnului, dar tot acolo s-a întemeiat și Biserica Lui, care e trupul Său mistic, adică cea mai frumoasă bucurie și împlinire a lumii.

Și pe când unii se bucurau dumnezeiește, pentru că crezuseră în Domnul slavei, Cel răstignit și înviat, alții doreau să astupe minunea, să o mitologizeze, să o falsifice.

Numai că Dumnezeu nu Se lasă falsificat prin nicio erezie sau ideologie. Pentru că El îi ridică pe Sfinții Lui în fiecare neam și în fiecare secol și în fiecare loc, pentru ca Biserica Lui să fie învățătoarea adevărului și a sfințeniei și a mântuirii pentru toată umanitatea.

Așa că e firesc să ne iubim țara, istoria, pământul, neamul, marile caractere ale națiunii noastre. E firesc să le iubim și să vorbim despre ele tuturor. E firesc să muncim aici, să creăm, să dezvoltăm această țară, să o renaștem continuu. Pentru că asta trebuie să facă fiecare nouă generație de români.

Însă e nefiresc să mințim despre țara noastră, adică să o prezentăm numai cu bunele, dar nu și cu relele ei. E nefiresc să mințim despre noi și despre trecutul nostru, pentru că prin asta ne mințim pe noi înșine. E nefiresc să nu vedem că fiecare popor are bunele și relele lui și că de la fiecare putem învăța lucruri admirabile, dar și cum să ne ferim de prostii și de patimi de tot râsul.

Pentru că orice popor are oameni minunați și Sfinți, mari caractere și mari eroi, care au contribuit la binele, la propășirea neamului său, dar are și uscăturile sale, care nu sunt puține.

Și dacă suntem creștini autentici, atunci nu putem fi niciodată împotriva vreunui alt popor, nu putem să minimalizăm niciodată un alt popor în comparație cu al nostru, nu putem să ne considerăm buricul pământului. Pentru că cei mai importanți oameni ai planetei nu sunt președinții de stat și marii bancheri, ci Sfinții lui Dumnezeu, cei care vor judeca lumea. Ei, Sfinții Lui, sunt cei mai importanți și ei sunt din multe neamuri ale lumii și, între ei, nu există ceartă și dezbinare pe motivul că unul e român și altul grec, că altul e asiatic, iar altul e american. Pentru că toți Sfinții sunt în iubire veșnică și în comuniune veșnică unul cu altul și ei se recunosc reciproc ca robi ai Dumnezeului Celui veșnic.

Așadar, iubiții mei, nu vă viciați iubirea pentru România cu fanatismul pentru România! Pentru că fanatismul pentru România nu mai vede niciun lucru bun în alții, ne orbește și ne îmbolnăvește de ură, iar ura e plină de singurătate și de neîmplinire. Ci, dimpotrivă, iubiți România așa după cum dorește Dumnezeu: aducând pe fiecare român în Biserica Lui și învățând pe fiecare să trăiască sfânt înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor. Dar, în același timp, trăind cu conștiința că toate națiunile lumii trebuie să intre în Biserică, pentru că Dumnezeu dorește mântuirea întregii lumi.

Și dacă facem așa, atunci nu ne mai vine să îi omorâm, să îi excludem, să îi alungăm pe cei care nu sunt ca noi, ci devenim oameni îngăduitori și înțelegători, dorindu-le tuturor să cunoască Ortodoxia lui Dumnezeu și să se mântuiască.

Dumnezeu să ne întărească în iubirea și în milostivirea față de toți oamenii! Amin.


[1] Începută în ziua de 4 martie 2017, zi de sâmbătă, la 40 de ani de la cutremurul din 4 martie 1977. Și terminată luni, 6 martie 2017, zi cu soare și 9 grade la ora 8.00.

Predica la publicarea Psalmilor Scripturii [2017]

Iubiții mei[1],

prin Psalmii pe care i-am publicat azi, am publicat a 25-a carte a Scripturii în traducerea mea. Am început cu Evanghelia după Matteos în 2011[2], am continuat în 2015 cu Epistola către Efesiini[3], cu Sfântul Profet Ionas[4], am publicat la un loc cele 3 Epistole catolice ale Sfântului Ioannis Teologul[5], apoi Epistola Sfântului Iacovos[6], pe Sfântul Profet Ioil[7], după care i-am publicat la un loc pe Profeții Avdiu și Angheos[8]. După acestea toate au urmat Epistola către Filippisiini[9], Cântarea Cântărilor[10], Evanghelia după Marcos[11], Cartea Sfântului Naum[12], Epistola către Galatei[13], Sfântul Amvacum[14], Epistola către Colossei[15]. Toate acestea publicate în 2015. În 2016 am publicat Evanghelia după Ioannis[16], cartea Sfântului Sofonias[17], prima[18] și a doua[19] epistolă către Sfântul Timoteos, Cântările Scripturii[20], Parimiele lui Salomon[21] și Ecclisiastisul[22].

Iar, dacă cărțile vechitestamentare le-am tradus pe toate din LXX, cărțile noutestamentare pe care le-am tradus au fost din mai multe ediții critice: GNT, NA28 și BYZ, apelând și la manuscrisele Scripturii.

Și asta pentru că proiectul meu scriptural va cuprinde, cu harul lui Dumnezeu, traduceri după mai multe ediții critice, dar și traduceri după manuscrisele Scripturii. Pentru că avem nevoie să vedem, deopotrivă, edițiile critice ale Scripturii, dar și cum arată, în manuscrisele Scripturii, diverse texte și cărți ale Scripturii Bisericii. Căci fiecare manuscris scriptural, privit în sine, aduce nuanțe care se pierd în edițiile critice, care sunt ediții care încearcă să armonizeze manuscrisele, uneori eliminând fragmente „nedorite”, dar atât de necesare pentru înțelegerea textului scriptural.

De ce mă ocup de Scriptură? De ce am nevoie de o nouă traducere a Scripturii sau de mai multe traduceri la același text sau carte a Scripturii?

Pentru că atunci când am început să scriu la Dogmatica mea, din care am publicat deja primul volum[23], în 2015, mi-am dat seama că nu am nicio ediție scripturală credibilă de la un capăt la altul. În spațiul românesc, singura ediție care se apropie de sinceritatea textelor științifice ale Scripturii este Biblia de la 1688[24], dar care, la rândul ei, are și ea erorile ei sau exprimările ei azi caduce, în mod inevitabil.

Pentru că Scriptura trebuie tradusă periodic într-o limbă națională, iar, pentru noi, creștinii ortodocși, ea trebuie tradusă mereu din limba greacă. Pentru că edițiile LXX și BYZ sunt Dumnezeiasca Scriptură a Bisericii.

Așadar, pentru că ediția 1688 e singurul meu sprijin autentic în traducerea mea, tocmai de aceea am admirat în mod continuu și admir în continuare conștiința celui sau celor care au tradus-0. Pentru că traducătorii Scripturii de la 1688 se dovedesc la fiecare pas nu numai niște profunzi teologi, ci și niște oameni de conștiință admirabili. Pentru că ei s-au nevoit să traducă textul Scripturii așa cum e el acolo, în limbajul arhaic, greoi, cu multe erori și dezacorduri, al Scripturii, dar care ne învață cum a vorbit Dumnezeu prin Sfinții Lui și cum au vorbit Sfinții pentru contemporanii lor și, implicit, pentru noi.

Pentru că Scriptura e un text vechi, e un text plin de taine dumnezeiești și locuri profetice, e un text plin de poezie sfântă, e un text abisal, și noi nu avem dreptul, ca traducători, să îl facem să pară „de azi”, chiar dacă, mai peste tot, trebuie să suplinim cu propriile intuiții lingvistice textele adesea eliptice ale Scripturii.

Așadar, fără ca să îmi fi propus, am început să traduc Scriptura, pentru ca să am textele teologice scripturale pe care trebuie să gândesc și despre care să scriu în Dogmatică. La fel voi fi nevoit să îmi retraduc textele patristice, dogmatice, canonice, imnologice pe care le voi folosi, pentru că am fost păcălit de multe ori de traducătorii Scripturii și ai Sfinților Părinți din limba română sau din alte limbi. Căci atunci când m-am dus la textul Scripturii și al Părinților, în loc de niște texte finisate și reformulate, am găsit un limbaj viu, natural, în termeni clari, dar duhovnicește scris, pe care nu l-aș fi bănuit niciodată din…traduceri.

Și de aceea mi-am propus să îndrept lucrurile în mod metodic! Și ce am făcut?

În primul rând, am început să traduc textele Scripturii așa cum sunt ele acolo, cu sinceritatea lor arhaică profundă, lăsând textele să ne surprindă la tot pasul. Și am pus între paranteze drepte corecturile la erorile grafice și la dezacordurile Scripturii, cât și adăugirile mele textuale, pentru ca textele să fie cât de cât înțelese de cititor și în literalitatea lor. Însă textele prezentate în ingenuitatea lor, în claritatea lor profundă, deși greoaie la nivel textual, sunt pline de prospețimea vorbirii, pentru că nu sunt „cizelate” artificial.

Și astfel puteți să vedeți, pentru prima oară după 1688, cum arată de fapt textul Scripturii, cum arată poeticitatea lui intrinsecă, cum arată profunzimea lui, atunci când nu îl violentezi, când nu vrei să îl modifici, când nu vrei să îl faci „mai literar”, „mai românesc” sau „mai academic”.

Pentru că eu nu am făcut altceva decât să îl traduc așa cum este el acest text și micile mele amendări/ modificări/ corectări ale textului nu au făcut decât să aducă la lumină strălucirea reală și proprie a Scripturii. Eu nu am făcut decât să dau praful la o parte de pe cloșca cu pui a Scripturii și să o pun în prim-plan, la vedere, pentru ca ea să strălucească în toată splendoarea ei.

Ce am mai făcut? Am renunțat la „românizarea” numelor din Scriptură, pentru că prin acest procedeu nefast am ajuns să nu știm, de fapt, cum se numesc oamenii și locurile Scripturii. Fapt pentru care am transliterat din limba greacă numele omului sau al muntelui sau al orașului sau al neamului așa cum este. Pentru că numele Iisus e o transliterare perfectă a cuvântului grec Ἰησοῦς și pe el îl găsim în edițiile sinodale, dar, în aceleași ediții, cu nume „românizate”, nu găsim și Edem [Εδεμ], nu găsim Sit [Σηθ], nu găsim Matusala [Μαθουσαλα], Rahil [Ραχηλ], Moisis [Μωυσῆς], Iisus, fiul lui Navi [Ἰησοῦς υἱὸς Ναυη], Salomon [Σαλωμων], Irodis [Ἡρῴδης], Bitleem [Βηθλεὲμ], Satanas [Σατανᾶς], Timoteos [Τιμόθεος], Pavlos [Παύλος] etc.

De ce să le transliterăm doar pe unele, iar pe altele nu? Care e logica? De ce să știm numele exact al Domnului, Iisus, dar să nu știm că pe Pavel îl cheamă, de fapt, Pavlos, iar pe Ioan, îl cheamă Ioannis? Pentru că noi, în română, ar trebui să avem textul grec al Scripturii, tradus curat de la un capăt la altul, așa cum a făcut ediția 1688, și nu un text tradus din mai multe limbi, un text falsificat profund, pe care nu îl poți cita, pentru că te faci de rușine dacă te duci la o conferință internațională.

Dacă eu m-aș duce în Grecia, la un congres teologic, și aș cita din ediția sinodală de acum a Bisericii noastre, ce ar înțelege grecii, când ar vedea că eu spun una…dar textul spune alta? Dar dacă mă duc cu un text tradus după o ediție critică, cu o traducere fidelă textului, atunci oamenii înțeleg de ce am optat pentru o nuanță sau alta, pentru că pot să mă verifice față în față cu textul pe care l-am tradus. Însă eu nu mă pot duce cu o traducere sinodală românească a Scripturii la o conferință serioasă cu membrii altor Biserici surori sau cu membrii altor confesiuni, pentru că ea nu e una științifică. În enorm de multe pasaje, ediția sinodală spune una, iar ediția științifică grecească a Scripturii spune cu totul altceva. De aceea, transliterarea deplină a numelor ne scapă de multe reproșuri și discuții.

Ce am mai făcut? Am încercat să regularizez anumite cuvinte și expresii. Adică le-am tradus la fel în mai multe cărți ale Scripturii. Asta ne scapă de multe înțelegeri false ale textului.

Am învățat apoi că Scriptura are un anumit mod al ei de a vorbi, de a formula, de a repeta, de a sintetiza și l-am respectat întru totul. Am respectat cu multă atenție participiile fără articol, pe care le-am tradus cu gerunziul, ca și ediția 1688, am respectat pe întru întotdeauna, am redat infinitivul ca atare, iar infinitivul aorist a devenit conjunctivul nostru, viitorul capătă adesea forme reflexive în Scriptură, iar pe viitorul pasiv, uneori, l-am făcut și pe el să aibă nuanță reflexivă.

Numele de persoane și de locuri, în traducerile mele, sunt numai la nominativ. Și pentru că am respectat textul ca atare, mi-am dat seama că în el există texte și nume despre care nu auzisem niciodată, dar că unele lucruri, cu care eu eram învățat, nu există de fapt în Scriptură.

Spre exemplu, am introdus în Ps. 51, 4 cuvântul brici, pentru că asta înseamnă cuvântul ξυρὸν și a rezultat: „Nedreptate a socotit [ἐλογίσατο] limba ta, ca briciul [ξυρὸν] ascuțit ai făcut viclenie”.

În Ps. 57, 10 am introdus cuvântul verigar, adică pe Rhamnus cathartica, pentru că asta înseamnă τὴν ῥάμνον. Am introdus psaltirion și liră, Sihemurile și Sina, instrumente și timpaniste (pe ultimul la Ps. 67, 26), a Se urgisi pentru Dumnezeu și trăiește-mă [ζῆσόν με] pentru relația Lui cu mine, omul credincios, dar nu am găsit bufnița în Psalmii Scripturii. Pentru că „bufnița din dărâmături”, din Ps. 101, 7, existentă în ediția sinodală, nu există de fapt în LXX.

În LXX există, la Ps. 101, 7, acest text: „făcutu-m-am ca stârcul de noapte în locul casei [ἐγενήθην ὡσεὶ νυκτικόραξ  ἐν οἰκοπέδῳ]”. Și dacă Mihail Neamțu ar fi știut faptul că, în LXX, sintagma „bufnița din dărâmături” nu există, nu și-ar fi pus-o pe coperta cărții lui[25], pentru că lui nu îi place să se facă de râs.

În Psalmii Scripturii se distinge între urgia și mânia lui Dumnezeu. Am găsit aici pe a ispăși și ispășire, l-am generalizat pe stăpânitor pentru a-l reda pe ἄρχων, l-am găsit pe extaz [ἔκστασις] de 3 ori: Ps. 30, 23; 67, 28 și 115, 2, pe care mulți îl echivalează cu uimire și îl dau „dispărut” din Scriptură, despre multe sintagme triadologice din Psalmi am vorbit în vol. al 2-lea din Dogmatică, încă nepublicat, și veți găsi, dacă veți citi ediția mea cu atenție, multe locuri din Psalmi pe care nu le-ați auzit niciodată mai înainte. Pentru că ele nu au fost traduse ca atare.

După cum și intuiți, experiența mea în materie de traducere a Scripturii crește de la o zi la alta. Edițiile critice pe care le-am publicat până azi vor avea și ele nevoie de revizuire. Le voi revizui iar și iar, pentru ca ediția finală, după cum spuneam, să cuprindă mai multe ediții critice la aceeași carte, dar și traduceri directe după manuscrisele Scripturii.  Asta va însemna că ediția mea scripturală va fi în mai multe volume, fiecare de câteva sute de pagini, și ea va fi una critică.

Pentru cartea Psalmilor însă, v-am pregătit o surpriză frumoasă. Dacă ediția de față e una științifică, care prezintă și erorile copiștilor Scripturii și adăugirile mele și comentarii de subsol și fragmente din limba greacă, plus imagini explicative, următoarea carte pe care o voi publica se va numi Psalmii liturgici și ea va conține o formă liturgică a textului științific de față. Adică, în cartea următoare, vă vom pune la îndemână textul psalmilor în ediție liturgică, care poate fi folosit în rugăciunile dumneavoastră personale. Noi folosim deja acest text liturgic în rugăciunile noastre personale, de acasă.

Așadar, iubiții mei, sunt încă pe cale în materie de textul Scripturii și în ceea ce privește scrierea Dogmaticii mele! Încă nu am editat până acum niciun volum din Viețile Sfinților, din ediția noastră, a mea și a soției mele, deși am ajuns să lucrăm la volumul al 3-lea. Însă, am început mai multe Vieți de Sfinți, pe unele le-am terminat, pe altele nu și ele sunt presărate în cele 3 volume de până acum, încă în manuscris.

Cu harul lui Dumnezeu, cu rugăciunile dumneavoastră, cu eforturile noastre de zi cu zi, nădăjduim să mergem mai departe cu toate și să vă punem la îndemână munca noastră, spre folosul dumneavoastră teologic și duhovnicesc. Pentru că teologia Bisericii e cea care ne aprinde viața, cea care ne transfigurează, cea care ne umple de slava lui Dumnezeu, ea fiind focul Domnului aruncat în noi.

Și dacă ne aprindem din focul lui Dumnezeu, atunci suntem făclii aprinse, luminoase, îmbucurătoare pentru oameni, și nu ființe reci, rele și respingătoare.

Nădăjduim ca postul acesta să ne înduhovnicească pe toți, ca rugăciunile Bisericii să ne aprindă pe toți spre iubire și spre nevoință, pentru ca să vrem și să fim una în slava Dumnezeului nostru treimic, așa după cum El Își dorește. Amin!


[1] Scrisă în ziua de 1 martie 2017, zi de miercuri, însorită, cu 13 grade la ora 10.00.

[2] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2011/08/11/evanghelia-dupa-matei/.

[3] Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/2015/01/20/epistola-catre-efeseni/.

[4] Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/2015/01/21/cartea-sfantului-profet-ionas/.

[5] Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/2015/01/23/cele-3-epistole-catolice-ale-sfantului-apostol-ioannis/.

[6] Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/2015/01/30/epistola-catolica-a-sfantului-apostol-iacovos-fratele-domnului/.

[7] Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/2015/02/04/cartea-sfantului-profet-ioil/.

[8] Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/2015/02/10/cartile-sfintilor-profeti-avdiu-si-angheos/.

[9] Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/2015/02/13/epistola-catre-filippeni-a-sfantului-apostol-pavlos/.

[10] Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/2015/02/18/cantarea-cantarilor/.

[11] Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/2015/03/22/evanghelia-dupa-marcos/.

[12] Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/2015/09/09/cartea-sfantului-profet-naum/.

[13] Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/2015/10/10/epistola-catre-galatei/.

[14] Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/2015/10/21/cartea-sfantului-profet-amvacum/.

[15] Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/2015/11/08/epistola-catre-colossei/.

[16] Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/05/10/evanghelia-dupa-ioannis/.

[17] Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/05/10/cartea-sfantului-profet-sofonias/.

[18] Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/06/15/epistola-intaia-catre-timoteos/.

[19] Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/06/15/epistola-a-doua-catre-timoteos/.

[20] Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/08/12/cantarile/.

[21] Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/10/29/parimiele-lui-salomon/.

[22] Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/11/23/ecclisiastis/.

[23] Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/2015/06/12/teologia-dogmatica-ortodoxa-vol-1/.

[24] O puteți downloada de aici: https://archive.org/details/Biblia1688.

[25] Mă refer la cea de aici: http://www.polirom.ro/catalog/carte/bufnita-din-daramaturi-insomnii-teologice-in-romania-postcomunist-2897/.

Predică la Duminica întâia din Postul Mare [2017]

Iubiții mei[1],

Ortodoxia [Ορθοδοξία] și ce înseamnă a fi ortodox [ορθόδοξος] sunt mereu lucruri neclare pentru mulți ortodocși și, cu atât mai mult, pentru eterodocși, adică pentru cei care nu sunt ortodocși.  Pentru că, prin termenul Ortodoxie, noi desemnăm deopotrivă Biserica lui Hristos, viața și teologia ei, pe când, atunci când spunem ortodox, îl vizăm pe creștinul ca atare, viața și teologia lui, care trebuie să fie ca ale Bisericii lui Dumnezeu.

– Ce este, de fapt, Ortodoxia în această lume?

– E viața și teologia pe care am primit-o de la Dumnezeu prin Sfinții Lui Profeți, pe care Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți ai Bisericii ni le-au transmis și ni le-au explicat și ni le explică nouă până azi, și pe care noi le trăim în sfințenie în singura Lui Biserică de pe pământ, în Biserica Ortodoxă. Și când vorbim despre Ortodoxie sau despre Sfânta Ortodoxie, ne referim la Biserica lui Dumnezeu de pe pământ, la Biserica Cincizecimii, la Biserica Ortodoxă, și la viața, teologia, Tradiția și sfințenia ei mântuitoare pentru noi. Adică Ortodoxia e totul pentru noi, e cea mai sfântă și importantă realitate a acestei lumi, pentru că ea este Biserica lui Dumnezeu pe pământ, iar noi suntem mădularele tainice ale acestei Biserici, înviate din morți prin Dumnezeieștile Taine ale Bisericii. De aceea, știind că Ortodoxia e darul nostru cel mai de preț, că ea este mântuirea și sfințenia lui Dumnezeu în această lume, noi respingem orice minimalizare, desfigurare sau reinterpretare non-tradițională a Bisericii, a teologiei și a vieții ei, și acceptăm drept garanți și exegeți ai Bisericii și ai teologiei Bisericii pe Sfinții lui Dumnezeu, luminați și sfințiți de către El și pe care El i-a învățat să înțeleagă și să propovăduiască sfințenia teologiei Lui.

– Iar când vorbim despre ortodox, despre creștinul ortodox, ce vrem să spunem?

– Vrem să spunem că ortodoxul e creștinul care își asumă toată viața, teologia și istoria Bisericii, care le trăiește identitar și le apără și care își sfințește viața zi de zi. Pentru că ortodoxul nu e cel care doar se botează ortodox, vine din când în când la Biserică, dar nu știe care e teologia Bisericii, care e viața ei, care e istoria ei și nu se luptă ca să își sfințească viața, ci, dimpotrivă, ortodoxul lui Dumnezeu e cel care se nevoiește zilnic să fie una cu învățătura și viața Bisericii Lui, care se zbate continuu să afle istoria Bisericii și rolul ei în societatea actuală.

Tocmai de aceea am spus și voi repeta acest mare adevăr în continuu, faptul că nu putem crede sau accepta doar parțial Tradiția și teologia Bisericii. Dacă vrem să fim ortodocșii pe care Dumnezeu Și-i dorește, atunci trebuie să ne asumăm întreaga viață, istorie și teologie a Bisericii, pentru că Tradiția Bisericii trebuie asumată integral și nu lacunar, nu după cheremul fiecăruia.

Și atunci, dacă noi suntem chemați să ne asumăm întreaga viață, istorie și teologie a Bisericii, cum putem să facem asta fără să citim mult și zilnic din Tradiția Bisericii? Adică din Scriptură, din Sfinții Părinți, din Viețile Sfinților, din Slujbele Bisericii, din istoria ei.

Căci ce înseamnă să îți asumi viața Bisericii? Înseamnă să îți asumi toată rânduiala Slujbelor ei, toate posturile și tipicul ei de viață, toate rânduielile ei de viață pentru monahi și pentru mireni, toată rânduiala ei ierarhică.

Și, când trebuie să îți asumi teologia ei, ce trebuie să faci? Trebuie că citești și să aprofundezi toată teologia ei, aflată în Scriptură, la Sfinții Părinți, în dogmele și canoanele Bisericii, în Slujbele ei.

Și, când vrem să ne asumăm istoria Bisericii, ce trebuie să facem? Să învățăm, de la istoricii și Sfinții Bisericii, istoria Bisericii, și nu de la orice istoric și rău intenționat împotriva ei, și în conformitate cu această înțelepciune profundă să ne trăim viața.

Pentru că trebuie să știm cum au trăit Sfinții Profeți ai Vechiului Testament și ce au spus ei despre istoria lumii de până la întruparea Domnului, trebuie să știm ce a revelat Domnul Sfinților Lui Apostoli, ce au pus în scris Ucenicii Apostolilor și Sfinții lui Dumnezeu în cărțile lor până azi, și cuvântul lor să fie adevărul pentru noi. Pentru că nu trebuie să fie „mai credibil” teologul X sau Y, mai aproape sau mai departe de noi, ci Sfinții lui Dumnezeu, care ne-au vorbit despre cum s-au petrecut lucrurile în istoria Bisericii.

Și dacă ne-am ține cu toții de acest principiu fundamental, acela că istoria Bisericii e aceea despre care ne vorbesc Sfinții Bisericii și istoricii ei asumați, atunci nu am mai „crede” orice teolog, ortodox sau eterodox, care „reinventează” Tradiția Bisericii. Ci am păstra doar ceea ce știm, doar ceea ce știm sigur, fără să intrăm pe teritoriul neevlavios al speculațiilor sterile.

Pentru că eretici de tot felul, de-a lungul timpului, au tot „rescris” teologia, viața și istoria Bisericii, dar Biserica nu i-a considerat niciodată drept „teologi” ai ei. Ci, dimpotrivă, s-a delimitat și de viața și de teologia lor, considerându-le nocive pentru Biserică.

Iar azi, în Duminica Ortodoxiei, când cinstim și reactualizăm peste veacuri biruința Bisericii împotriva iconoclasmului, observăm cu acuitate cât de importantă a fost delimitarea Bisericii de erezii de-a lungul veacurilor. Însă, chiar dacă de unele erezii și obiceiuri păcătoase, Biserica nu s-a delimitat sinodal la anvergura pe care a făcut-o în Sinoadele Ecumenice, cu toate acestea în cărțile Sfinților Părinți găsim delimitări categorice de diverse erezii, înșelări demonice și obiceiuri păcătoase ale lumii noastre, multe dintre ele perpetuându-se până azi.

Iar dacă noi ne asumăm întreaga teologie a Bisericii, atunci trebuie să armonizăm în ființa noastră întreaga teologie a lui Dumnezeu, de la începutul lumii și până azi, pe care Biserica noastră o păstrează și ne-o predă zilnic. Adică trebuie să începem cu Scriptura Vechiului Testament și cu Tradiția Vechiului Testament păstrate de Biserică, apoi cu Noul Testament și cu Viețile și teologia Sfinților Apostoli și, pe veacuri, până azi, cu întreaga teologie a Sfinților Părinți și sinodală a Bisericii, știind faptul că, până la 1054, toți Sfinții Bisericii sunt comuni și nouă și romano-catolicilor.

Așa stând lucrurile, ortodocșii nu au timp de pierdut în viața lor. Ei trebuie să citească continuu, să se roage continuu, să muncească continuu, să slujească continuu. Noi nu putem avea vacanțe, pauze de lucru, odihniri de ani de zile, dacă suntem conștienți de vocația noastră de ortodocși.

Pentru că Dumnezeu, pe fiecare ortodox în parte ne cheamă la asumarea integrală, totală a vieții, a teologiei și a istoriei Bisericii.

Vocația sau chemarea noastră de la Dumnezeu, așadar, e aceea de a fi biserici vii, dumnezeiești ale lui Dumnezeu, de a fi ortodocșii care ne aprindem continuu din totala Ortodoxie, adică din totalitatea vieții, a teologiei și a istoriei Bisericii.

Și dacă așa stau lucrurile, atunci noi nu putem fi niciodată leneși, niciodată extremiști, niciodată indiferenți la detalii, niciodată gură cască, ci atenți, echilibrați, smeriți, muncitori, evlavioși, iubitori de Dumnezeu și de oameni, cinstitori ai Sfinților Lui și ai Slujitorilor Lui, obosindu-ne mereu în sfânta viață și slujire a Bisericii.

Căci de ce sunt grele aceste sfinte zile de post și de rugăciune ale Bisericii? Pentru că e postire multă, e sleire multă, e citire multă, e slujire multă, e muncă multă. De ce multă și nu puțină? Pentru că trupul trebuie să se smerească și să se subțieze, iar sufletul să se lumineze și să se umple de dulceața slavei Sale.

Căci, dacă punem apă cât trebuie la răsadurile noastre, atunci ele se prind, încep să rodească. Apa, cu soarele și cu atenția noastră, fac ca ardeii, roșiile, vinetele să crească. Dacă le pierzi din vedere, dacă te duci în casă, la televizor, și uiți să le uzi și să le supraveghezi, reușești să nu ai ce mânca din grădina ta.

Tot la fel și noi: dacă nu adunăm zilnic Biserica în noi, dacă nu învățăm zilnic ce a zis Sfântul Matteos Evanghelistul, ce a zis Sfântul Varsanufios cel Mare, ce zice Vecernia, ce zice primul canon apostolic, cum a fost atmosfera la Sinodul IV Ecumenic, ce s-a petrecut cu Sfântul Mare Mucenic Dimitrios, cum trebuie să ne comportăm noi astăzi  în lumea noastră postmodernă, indiferentă la „vechismele” Bisericii, nu vom crește ca o pădure cu copaci puternici în fața tuturor vânturilor mincinoase, ci ca niște ierburi pitice, ascunse pe sub copaci.

Și vedem că realitatea e crudă. Pentru că nimeni nu te ajută să te faci Sfânt, ci mai toți te ajută să te ratezi. Sunt „binevoitori” să îți spună să nu faci „prea mult”, îți spun că nu faci „foarte bine” lucrurile, te vor „ajuta” să te apuci de vicii, te vor „susține” pe calea deznădejdii, a pierderii sensului, a sinuciderii, dar vor fi puțini cei care te vor lua de mână și te vor duce la Dumnezeu, ca să te facă mai curat decât zăpada.

Poți veni la Biserică, poți aștepta marea cu sarea de la Biserică și de la Slujitorii ei, și aici, în loc să ajungi la Dumnezeu, să dai tot de dracu.

Da, se prea poate! Dar dacă ai nădejde în Dumnezeu, dacă te uiți la El și nu la neputințele oamenilor Bisericii Lui, vei înțelege în scurt timp că trebuie să îi separi pe Sfinți de păcătoși în inima ta, pentru că ei stau în Biserică și în societate unii lângă alții. Și dacă începi să diferențiezi oamenii după ceea ce fac și spun, atunci te lipești de cei care ascultă de Dumnezeu și te depărtezi de cei care clămpănesc toată ziua.

Da, lupta pentru Ortodoxie și pentru sfințenie e o luptă continuă! Lumea secularizată nu suportă familia tradițională, nu suportă sfințenia, nu suportă postul, nu suportă monahismul, nu suportă trezvia, nu suportă privegherea, nu suportă rugăciunea Bisericii, nu suportă ierarhia Bisericii, nu suportă dependența de Dumnezeu. Lumea lumificată, lumea închisă în patimi, nu suportă transcendența, adică zborul ontologic, interior, prin curățire de patimi, spre Dumnezeu. Și, de aceea, mereu, își va face legi, își va face obiceiuri, va milita pentru promiscuitatea ei, pentru că nu suportă sfințenia lui Dumnezeu.

Iar când Domnul ne-a spus: „Eu vă trimit pe voi ca oile în mijlocul lupilor [Ἐγὼ ἀποστέλλω ὑμᾶς ὡς πρόβατα ἐν μέσῳ λύκων]” [Mt. 10, 16, BYZ], El ne-a spus că ne trimite cu obiceiuri bune și sfinte în mijlocul lumii noastre, care are obiceiuri de fiară lacomă și criminală. Și întâlnirea dureroasă dintre creștini și lume astăzi e numită anticreștinism, pentru că creștinii, în lumea noastră, sunt minimalizați, excluși și prigoniți ca și în vechime, chiar dacă lucrurile sunt mai mult sau mai puțin mascate.

Când dumneavoastră citiți Viața unui Sfânt Mucenic sau a unei Sfinte Mucenice, ce sentimente aveți? Ce vedeți că s-a petrecut…cu ei? Cum vedeți că se comportau cei din…jurul lor?

Pentru că eu, când citesc, văd o lume crudă, doritoare să vadă sânge, să vadă moarte, să vadă minimalizarea și excluderea unui semen de-al lor, iar Sfântul Mucenic stă singur, în mijlocul tuturor, fiind chinuit în mod cumplit, și numai Dumnezeu și Sfinții Lui îi sunt ajutători și întăritori în chinurile sale îndumnezeitoare.

Sfinții Mucenici sunt chinuiți cumplit, iar Dumnezeu îi întărește. Ei fac minuni cu puterea lui Dumnezeu, pe când cei din jurul lor îi batjocoresc. Persecutorii lor, adesea, sunt niște ghiolbani, iar dacă sunt oameni cu studii, atunci au un satanism „rafinat”, torturându-i și mai cumplit.

Moartea lor pare a fi o „victorie” a persecutorilor împotriva Sfinților și a lui Dumnezeu. Dar persecutorii mor cumplit, pe când Sfinții intră în bucuria cea veșnică a Domnului lor. Și Biserica își asumă pe Sfinții ei, pe cei care au suferit în credință, iar istoria Bisericii e scrisă cu sânge sfânt până azi.

Pentru că Sfinții Mucenici ai Bisericii sunt de ordinul milioanelor, fiecare secol fiind sfințit cu sângele lor. Și când îți asumi istoria Bisericii, nu mai vorbești la modul peiorativ despre țara ta sau despre țările lumii, pentru că vezi că Sfinții lui Dumnezeu sunt din multe neamuri. Și toți, la un loc, sunt Sfinții lui Dumnezeu „de care lumea nu era [și nu este] vrednică [ὧν οὐκ ἦν ἄξιος ὁ κόσμος]” [Evr. 11, 38, BYZ].

Pentru că sfințenia e adevărata vrednicie a omului și a lumii. Dacă te sfințești, atunci ești un om împlinit, dacă nu te sfințești, atunci ești un om ratat.

Și astăzi mulți își asumă ratarea, se laudă cu ea, „se fericesc” pentru faptul că nu sunt „sfinți” sau „credincioși”, pentru că „se bucură” de faptul că fac ce vor.

Și, da, Dumnezeu a dat omului darul de a alege! Omul poate să aleagă între bine și rău, pentru că Dumnezeu i-a dat acest dar: pe acela de a-și alege în mod liber binele. Însă Dumnezeu nu a dat omului darul alegerii pentru ca el să aleagă răul, moartea, prostia, impostura, Iadul, ci i-a dat darul de a alege pentru ca să aleagă, în mod liber, relația de iubire veșnică cu Dumnezeu.

Așa după cum un tată și o mamă, care sunt responsabili, îi dau posibilitatea fiului lor să își aleagă o meserie în viață. Îl lasă pe el, mai întâi, să aleagă și nu îi impun ceea ce ei vor, pentru ca să vadă spre ce se îndreaptă sau spre ce îl cheamă Dumnezeu. Dacă văd că fiul lor e luminat de Dumnezeu spre ceva anume și el alege lucrul cel bun pentru el, atunci ei sunt de acord cu alegerea lui, pentru că văd că a ales conștient de vocația lui, de chemarea lui de la Dumnezeu. Dar dacă copilul lor nu știe să aleagă sau alege ceva greșit, aiurea, ei nu sunt de acord cu el, ci duc muncă de lămurire cu el, pentru ca și el să înțeleagă faptul că alegerea lui e una rea pentru el.

Copilul are dreptul de a alege, dar părinții lui, oameni cu experiență, înțeleg dacă e bună sau rea alegerea lui. Pentru că ei îi vor binele copilului și nu luptă împotriva binelui său. Iar dacă copilul se încăpățânează și își face voia lui, va constata în scurt timp că a ales un drum greșit în viață. Și, adesea, cine alege greșit, ajunge la pușcărie, la divorț, la dependența de alcool sau de droguri, la o viață parazitară.

Și așa putem înțelege cât de importantă e școala din familie, cât și școala ca instituție socială, unde trebuie să învățăm și să dăm examene. Acasă, părinții, frații, rudele ne împărtășesc din experiența lor de viață. La școală, profesorii și cărțile ne vorbesc despre o experiență de veacuri, pe care suntem chemați să ne-o asumăm. Iar dacă învățăm istorie, biologie, matematică, română, fizică, logică, filosofie, botanică, zoologie, etică, geografie, chimie, religie etc., învățăm o experiență de multe veacuri și de multe generații, care ne va folosi în toată viața noastră. Pentru că, prin știința acumulată în școală și în particular, noi descifrăm lumea din jurul nostru, trecutul, prezentul și viitorul ei.

Nu poți să înțelegi o limbă dacă nu înveți să o scrii și dacă nu o studiezi. Dacă vrei să mergi într-o excursie trebuie să știi geografie și istorie, să știi să te orientezi în spațiu și să înțelegi ceea ce vezi. Da, cu telefonul în mână, racordat la online, cauți strada, cauți locația, cauți istoria locului! Dar nu e de ajuns. Pentru că, într-un loc străin, se poate întâmpla orice și ești expus la multe pericole. De aceea, cunoștințele de medicină, de fizică, de geografie, de istorie sunt neapărate când pleci la drum.

Dacă vrei să-ți faci o casă, ai nevoie de matematică, de fizică, de geometrie în spațiu, de arhitectură. Trebuie să știi cum se combină materialele, cum se sudează una cu alta, cât de rezistenți trebuie să fie pereții ca să suporte un al doilea etaj și un acoperiș solid, pe ce sol să construiești, cu ce și din ce.

Știința se compune din teorie și din practică. La fel e și în viața bisericească: teologia și asceza nu pot fi separate niciodată. Dacă citești cărți, trebuie să faci și metanii, dacă traduci cărți, trebuie și să te rogi mult, dacă cunoști dogma triadologică, trebuie să ai și evlavie vie către Dumnezeul treimic.

Științele de tot felul ne ajută în cunoașterea teologiei, a vieții și a istoriei Bisericii. Ca să citim cărțile Bisericii trebuie să fim alfabetizați. Ca să putem înțelege lucruri abstracte, trebuie ca mintea noastră să se fi dezvoltat în anii de școală. Pentru că școala nu produce „tâmpiți”, ci oameni educați  multi-disciplinar. Dacă te ții de carte, dacă înveți, dacă excelezi, nu ai cum să fii un „prost”, ci un om capabil de a înțelege teologia Bisericii.

Așa că cei cărora nu le-a plăcut școala, nu le place nici teologia Bisericii. Pentru că teologia Bisericii îți cere să știi bine limba ta și mai multe alte limbi pe lângă a ta, multă istorie, multă filosofie, multă cultură, multă artă, pentru că teologia Bisericii cuprinde foarte multe paliere. Există teologie dogmatică, liturgică, iconografică, morală, canonică, istorică. Fiecare palier teologic îți cere specializări multiple. Și în fiecare domeniu teologic nu trebuie să presupui că „înțelegi”, ci chiar trebuie să înțelegi lucrurile, pentru ca să asimilezi istoria lui și să fii creator în cadrul său.

Așadar, iubiții mei, a fi ortodox și a iubi Ortodoxia înseamnă a trăi sfânt și a iubi Biserica lui Dumnezeu! Și nu sunt lucruri ușoare. Pentru că ne cer cu totul, pentru ele trebuie să ne dăruim cu totul lui Dumnezeu și slujirii oamenilor.

Pentru că Biserica slujește deopotrivă lui Dumnezeu și oamenilor, iar oamenii sunt chemați să fie Sfinți ai lui Dumnezeu. În Biserică, fiecare dintre noi se naște din nou și începe să crească, de la primul stadiu, al prunciei, în viața cu Dumnezeu, iar a fi în Biserica Lui înseamnă o continuă schimbare, transfigurare a noastră.

Din acest motiv, noi nu putem să spunem niciodată că e „prea mult”, că „ne-a ajuns”, că „am făcut destul” pentru Dumnezeu și pentru oameni, ci toată viața noastră trebuie să fie o slujire a lui Dumnezeu și a oamenilor. De aceea, niciodată nu facem „destul”, niciodată nu facem „totul”, pentru că El, Dumnezeul nostru, ne cere ca aici și veșnic să fim cu El.

Dumnezeu să vă întărească în tot lucrul cel bun și să vă bucure cu iubirea Lui de oameni, pentru ca toți să fim icoane vii, duhovnicești, ale Dumnezeului nostru treimic! Amin.


[1] Începută în seara zilei de 1 martie 2017, la ora 20. 47, 12 grade și terminată a doua zi.

Ce înălțime a sincerității ai?

Iubiții mei[1],

suntem în a 3-a zi a Postului Mare și în prima zi a lunii martie și întrebarea acestei zile e aceasta: Cât de sinceri suntem noi? Cât de sinceri suntem cu Dumnezeu, cât de sinceri suntem cu noi înșine, cât de sinceri suntem cu familia noastră, cât de sinceri suntem cu cei care ne cunosc, cât de sinceri suntem în tot ceea ce facem? Pentru că sinceritatea e capitală în viața noastră de zi cu zi și în înaintarea noastră duhovnicească. Sinceritatea e motorul vieții omului și, când renunță la ea, omul devine un hârb.

Ce faci…dacă?…

Dacă te duci să mănânci ceva la un restaurant și atmosfera și servirea și mâncarea de acolo nu îți sunt pe plac, a doua oară nu te mai duci. Pentru că ți-ai dat seama cu cine ai de-a face.

Dacă cineva ți-a promis ceva anume, apoi se face că „a uitat” sau că „nu are timp” de tine, atunci acel om nu e de încredere și nu are rost să mizezi pe el, pentru că nu se va întâmpla nimic. Îl bifezi la neserioși și îți vezi de drumul tău.

Dacă afli, în cele din urmă, că „atenția” și „iubirea” pe care ți le dăruiau părinții, frații, rudele, prietenii tăi nu erau autentice, ci interesate și ipocrite, atunci faci un gest radical: te distanțezi interior și fizic de cei care s-au prefăcut că au o „relație” cu tine și nu mai ai o părtășie reală cu ei. De ce? Pentru că sinceritatea are nevoie de sinceritate. Bunătatea are nevoie de bunătate. Iubirea iubește să fie iubită. Pentru că atunci când e vorba de intimitate, de a lăsa pe cineva să intre în inima ta și să îi spui cele ale tale în mod curat, atunci e nevoie, și din cealaltă parte, de aceeași deschidere, sinceritate, frumusețe sufletească.

Cât de sinceri suntem noi cu Dumnezeu? Cât de mult recunoaștem noi cine suntem în fața Lui? Căci a recunoaște cine ești în fața lui Dumnezeu înseamnă a-ți recunoaște păcatele cu lux de amănunte și a vedea că tot ceea ce ești tu…I se datorează Lui.

Cât de sinceri suntem noi cu poruncile Lui? Dacă unii nici măcar nu le cunoaștem, cum am putea să le împlinim zilnic? Și dacă credem că „împlinim” poruncile Lui, dar această „împlinire” a noastră nu ne face ca El, nu ne sfințește, nu-i așa că e doar o închipuire de sine?

Pentru că una e să începi să cânți la pian, alta e să ajungi să reproduci o melodie a altora și alta e să compui o melodie a inimii tale, care să te exprime. Și vedem la televizor că, atunci când avem de-a face cu un concurs de cântat sau de bucătărie, e o mare diferență între cel care se căznește să cânte și cel care își compune propria lui melodie. Una e să imiți farfuria altuia și cu totul altceva e să știi să îmbini toate lucrurile în farfurie, pentru ca mâncarea să fie savurată.

Și pentru ca să ajungi la nivele mari de profesionalism, în orice domeniu, trebuie să fii foarte sincer cu tine însuți. Adică trebuie să știi cine ești, ce potențe ai, cât poți duce, cum să îți depășești continuu limitele înțelegerii și ale practicii și să accepți să înveți numai de la cei mai buni în domeniul tău. Pentru că mediocrii te vor trage în jos. Cei care au doar ifose de bucătari, profesori, profesioniști, dar nu au și operă, nu pot să dovedească că sunt ceva, te vor face să ai așteptări mici, banale de la tine și nu absolute.

Căci dacă ai așteptări absolute, atunci nu te vei mulțumi niciodată cu puțin, nu te vei mulțumi niciodată cu ceea ce faci, ci mereu, mereu, mereu…vei dori să faci și mai mult și mai mult și mai mult…și mai greu și mai specializat și mai autentic.

Și îndemnul șablon „Urmează-ți visul!” are sinceritatea lui clară, profundă, benefică, pentru că te face să privești numai înainte. Visul, proiectul, căutarea stau mereu înaintea ta și tu ești angajat cu totul în acest demers.

Pentru noi însă, Dumnezeu e Cel care este mereu înaintea noastră, pentru că El a fost, este și va fi veșnic înaintea noastră. Noi trebuie să mergem către El dimpreună cu El, pentru că numai El ne ajută să ne intimizăm tot mai mult cu Sine Însuși. Și El poate face asta, pentru că slava Lui cuprinde toată existența și, întru slava Lui noi trăind, El este cu noi și ne atrage spre Sine continuu, veșnic. Și slava Lui este cea care ne unește pe unii cu alții, ne face un singur trup, Biserica Lui, întru care noi creștem duhovnicește în mod continuu.

De aceea, în teologia și spiritualitatea ortodoxă nu există ideea de stagnare. Pentru că noi nu ne oprim niciodată în loc. Și asta pentru că nici Dumnezeu nu Își retrage niciodată slava Lui din creația Sa, încât noi să nu mai fim chemați veșnic spre El. Ci noi, chiar și atunci când ne odihnim, suntem în mișcare interioară, într-o continuă depășire de sine, pentru că ne deschidem continuu lui Dumnezeu, Celui care ne dă să înaintăm veșnic în relația cu El.

Căci ce înseamnă prietenie adevărată? Înseamnă că doi oameni își spun unii altora lucruri intime despre ei și au o relație de sinceritate între ei, pe fiecare zi trecând la un nou stadiu al relației lor.

Însă cum am fi putut noi să trăim o asemenea stare de împlinire interioară, adică prietenia, dacă Dumnezeu nu ne-ar fi făcut capabili de ea? Cum ne-am mai fi îndrăgostit noi, cum am mai fi admirat, cum ne-ar mai fi plăcut o mie de lucruri din această lume și cum am fi avut simțiri și intuiții care să depășească această lume, dacă Dumnezeu nu ar fi făcut sufletul nostru atât de cuprinzător?

Însă noi, pe fiecare zi, suntem uimiți de capacitățile noastre interioare, de disponibilitatea noastră, de deschiderea noastră, de gradul nostru de suportabilitate, de gradul nostru de jertfire interioară. Fără să ne dăm seama, omul nostru interior crește de la o zi la alta, are experiențe din ce în ce mai complexe, caută, vrea să știe, să iubească, să fie iubit, să se împlinească prin ceea ce face. Dar, dacă e să înceapă un cutremur, ne vedem făcând lucruri pe care nu le-am fi intuit mai înainte: sărim să salvăm pe cei care ne sunt dragi, pe care îi iubim, uitându-ne pe noi înșine. La fel, dacă putem scăpa de la un accident sau dintr-o situație disperată pe cineva, pe care nu-l cunoaștem, dar căruia îi înțelegem într-0 fracțiune de secundă drama, ne dăm seama că uităm de noi înșine și sărim în fața morții cu mâinile goale, pentru ca să îl salvăm pe el.

Dar facem asta…pentru că suntem sinceri cu ceea ce simțim să facem. Nu ne gâtuim emoția, nu ne oprim intenția bună, nu facem calcule peste calcule pentru ca să ne implicăm, ci…sărim în ajutorul celuilalt imediat. Pentru că el are nevoie de ajutor acum, imediat…până nu moare. Și tu ești sincer cu el, dacă ești sincer cu tine. Dacă te pui în situația lui și îți dai seama cât de greu e, atunci sari în ajutorul lui. Iar săritura aceasta nu e precugetată, ci e arcul interior al sincerității, care răspunde unei nevoi reale și imediate.

Și trebuie să știți faptul că Dumnezeu iubește oamenii sinceri. Îi iubește pe cei care acționează imediat, pe cei care sar în ajutorul oamenilor, dar care, în același timp, își judecă foarte profund acțiunile și faptele lor.

Și pe cât suntem sinceri cu Dumnezeu, pe atât suntem sinceri și cu oamenii. Pentru că nimeni nu te poate face să fii sincer cu oamenii în afara lui Dumnezeu. Căci El, Dumnezeu, e sinceritatea noastră absolută, El e determinarea adevărată spre orice lucru bun, El e adevăratul Învățător al nostru în materie de relații.

Și spun asta pentru că mulți cred că relațiile sunt doar o expresie a voinței. Adică eu vreau să am o relație cu cineva, o încep, stau cât vreau în ea, apoi plec…și nu s-a produs niciun schimb interior între mine și celălalt.

Însă relația e, în primul rând, schimb interior de sentimente, idei, acțiuni, e o întrepătrundere sufletească din care amândoi ies îmbogățiți și nu diminuați. Iar relațiile lasă mereu urme în viața noastră, urme adânci, și ele nu sunt doar încălțări și descălțări de ciorapi. Ci ele sunt îmbrățișări sufletești reciproce, mergere la unison pentru un anumit timp, iradiere reciprocă a celor doi.

Eu mă revărs în tine și tu în mine. Eu trimit către tine cine sunt și primesc de la tine cine ești. Dar în această trimitere și primire interioară, noi ne unim interior, ne intimizăm, suntem una.

Fapt pentru care, atunci când Sfântul Pavlos vorbește despre relația non-eclesială, curvară, între doi oameni, el ne întreabă: „[Oare] nu ați știut că cel care se lipește curvei este un singur trup [Οὐκ οἴδατε ὅτι ὁ κολλώμενος τῇ πόρνῃ ἓν σῶμά ἐστιν][cu ea]?” [I Cor. 6, 16, BYZ].

Însă ce înseamnă să te lipești de o femeie curvă? Nu înseamnă doar să o îmbrățișezi sau să te culci cu ea, ci înseamnă să o iubești…deși știi că ea nu este soția ta. Înseamnă să te intimizezi cu ea, să te lipești interior, cu inima, de ea, și prin asta voi doi, deși necăsătoriți, vă comportați ca și când ați fi „căsătoriți”, pentru că ați devenit un trup prin intimizarea voastră sufletească, cât și sexuală.

Tocmai din acest motiv și idolatria/ închinarea la idoli este o curvie înaintea lui Dumnezeu, pentru că noi ne unim interior cu idolul, ne alipim inima de el și Îl uităm pe Domnul slavei.

Și, nu, să nu credem că postmodernitatea noastră nu e idolatră! Ba da, este! Căci, deși nu ne mai închinăm unor statui, care să reprezinte „zeități” imaginare, inventate de către oameni, chiar dacă nu ne mai închinăm soarelui sau focului, la animale „mitologice” și la eroi „zeificați”, ne închinăm interior patimilor noastre. Noi ne-am interiorizat „panteonul” și ni-l purtăm peste tot.

Pentru că idolul curviei e în noi, idolul fumatului, idolul drogurilor, idolul violenței, idolul banilor, idolul faimei, idolul minciunii, idolul nesimțirii.

Pentru idolul curviei suntem în stare să ne epuizăm enorm zi și noapte. Și viața și banii ni-i risipim prostește pentru a vedea o femeie dansând languros, pentru a ne culca cu o femeie sau cu mai multe, pentru a ajunge să trăim stări paroxistice. Și după ce le trăim, după ce ejaculăm, după ce ne facem de cap, după ce ne terfelim viața, ce se întâmplă? Cădem în aceeași singurătate, în aceeași poftă nesătulă, în aceeași simțire a morții interioare, în același marasm. Oricât am căuta noi capătul excitării, al perversiunii, al plăcerii plenare…el e unul singur: Iadul. Și ne purtăm iadul în noi, ne purtăm rușinea în noi, ne purtăm infatuarea în noi, ne purtăm robirea noastră față de plăcere. Pentru că nu noi suntem stăpânii, ci noi suntem câinii care mergem în spatele plăcerii, trași de lanț de către ea și duși cu forța unde nu vrem, dar ea ne duce.

Căci așa cum cel împătimit de țigări ajunge să fumeze chiștoacele altora, tot la fel și curvarul ajunge să se culce cu orice femeie, numai „să scape” de pofta din el. Însă ejacularea nu aduce sfârșitul poftei, ci ea potențează pofta! Ea pune paie pe foc, ea mărește focul interior.

Drogul nu te duce spre „noi lumi”, ci spre dereglări ale minții și ale simțurilor, spre îmbolnăvirea organelor tale interne.

Banii nu te fac „stăpânul” lumii, ci nemilostiv și fără inimă. Te fac nesimțit la durerile altora, indiferent.

Minciuna nu numai că are picioare scurte, dar ea și miroase a Iad. Pentru că te schimbă după urâțenia demonilor, făcându-te să fii ca ei: urât de n-ai pereche.

Minciuna te omoară interior ca un virus. Pe cât minți, pe atât te desfigurezi interior. Pe cât te minți pe tine însuți, pe atât devii o cutie de conservă aruncată la container. Și nu mai vezi nicio frumusețe în viața ta de zi cu zi, pentru că pe tine te-a orbit nesimțirea de a-i minți pe toți cei de lângă tine.

Da, idolii sunt în noi! Noi suntem idolatri, dacă nu îi zdrobim prin Spovedanie continuă. Dacă nu ne omorâm idolii, dacă nu ne dezlipim inima de ei, suntem niște păgâni cu simțirea și cu faptele noastre. Niște păgâni care ne confundăm zeii cu adevăratul Dumnezeu.

Însă adevăratul Dumnezeu este Dumnezeul nostru, El, Dumnezeul nostru treimic, și toți idolii neamurilor sunt demoni [Ps. 95, 5, LXX], iar ai noștri sunt patimi. Patimi care au apărut în noi tocmai pentru că ne-am alipit de demonii care ne-au învățat să lucrăm răul în noi înșine.

Numai că Dumnezeu ne vrea numai pentru El. El ne vrea în mod sincer numai pentru El, pentru că ne vrea mântuiți și Sfinți și dumnezeiești pentru toți vecii. Demonii ne vor pentru ei, pentru ca să ne chinuim veșnic împreună cu ei în Iad. Demonii ne mint, sunt hoți la drumul mare, care ne jefuiesc încrederea, ne dezbracă de lucrarea binelui, ne omoară și ne duc cu ei în Iad, pentru că ne urăsc. Ei vor să ne facă părtași la chinul lor veșnic.

Pe când milostivirea lui Dumnezeu față de noi e aceasta: El dorește ca noi să trăim aici, în sfințenie, împreună cu El, pentru ca veșnic să fim împreună cu El, în toată bucuria și desfătarea slavei Sale celei dumnezeiești.

Și acum să cântărim și să judecăm cu dreptate! Ce vreți? Vreți un Iad veșnic, cu demoni care vă urăsc, în care chinul vostru să fie veșnic, sau doriți un Rai veșnic, unde bucuria și viața și sfințenia sunt veșnice?

Și eu cred că nimeni, dacă gândește serios la ce înseamnă veșnic, nu preferă Iadul. Nu are cum să prefere Iadul. Pentru că îi vedem aici, în această viață, pe cei care sunt în boli în faze terminale și care suferă…Și-ar dori ca totul să se termine într-o secundă. Ei își doresc moartea, pentru că vor să scape de durere, dar ar vrea să trăiască veșnic, dacă nu ar fi bolnavi.

Dar dacă știi că suferința aceasta te transfigurează și că ea nu e veșnică dacă mori creștinește, pentru că după ea vine o bucurie veșnică, atunci faci din răbdarea suferinței o asceză, o scară spre Rai, pentru că suferința de aici nu e veșnică. Pentru că viața noastră de aici e a nu știu câta parte dintr-o clipă în comparație cu veșnicia.

Ea e ceva minor în comparație cu veșnicia, dar noi o maximalizăm continuu în mod păcătos. Însă, cu toată perspectiva noastră păcătoasă asupra vieții – pentru că ne dorim ca viața asta să nu se mai termine, când ne e bine și avem de toate –, Dumnezeu a coborât la noi și S-a făcut om tocmai pentru că El știe valoarea vieții noastre.

Această viață a noastră, atât de scurtă, atât de grabnic trecătoare, conține în ea o valoare supremă: posibilitatea mântuirii și a sfințeniei. Noi putem să ne mântuim și să trăim sfânt înaintea lui Dumnezeu și a întregii creații. Căci de aceea Iisus Hristos, Domnul nostru, S-a făcut om și nu cal, capră sau lăcustă. Căci El a creat toate câte există, dar pe om l-a făcut după chipul Lui, după icoana Lui. Și El dorește ca noi să trăim veșnic cu El, pentru că aceasta e dorința Lui creațională în relație cu noi.

Tocmai de aceea, El a venit și S-a făcut om, afară de păcat, pentru ca pe noi să ne ridice din păcatele noastre la viața cu El. A venit ca să facă din noi partenerii Lui veșnici. Și parteneriatul Lui cu noi se numește mântuire și ea e sinergică. E împreună-lucrare cu El, e împreună-intimizare cu El, adică o continuă și sfântă sinceritate în relația cu El, cu Dumnezeul nostru.

Pentru că de la El putem învăța sinceritatea și numai cu El putem să o practicăm zi de zi. Căci fără ea renunțăm la propria noastră valoare absolută, adică mântuirea.

De aceea, iubiții mei, postul nostru e o continuă conștientizare a neputințelor și a păcatelor noastre! Postul e greu, postul e obositor, e plin de rugăciune și de citiri sfinte, e plin de inimă largă. Și când dărui iubire continuu, atunci obosești mult, dar te și încarci mult din iubirea celor pe care îi iubești.

Dumnezeu ne cheamă la a fi prezenți. Dumnezeu ne cheamă în Biserica Lui ca să fim biserici vii, luminoase, în lume. El ne cheamă! Ce Îi răspundem noi? Ce Îi spunem noi lui Dumnezeu? Cât de sinceri suntem noi în răspunsul pe care I-l dăm?

Reflectați la acest lucru! Spovediți-vă ieșirile din relația cu El, adică păcatele! Acum e vremea curățirii, acum e vremea împărtășii cu Domnul, acum e vremea sfințirii noastre și a caselor noastre și a întregii creații. Iar dacă curățenia de primăvară face lumină în casă, dacă florile încep să ne reintre în viață, începând cu ghioceii și cu viorelele, dacă întreaga natură revine la viață, la viața înfrunzită, la viața înverzită, noi suntem chemați nu numai să înverzim și să înflorim, dar și să rodim cele bune, să ne umplem de teologia lui Dumnezeu, de viața Bisericii Lui și să fim una cu ea.

Vă doresc mult spor în postirea și rugăciunea dumneavoastră, în citirile și milosteniile pe care le veți face! Ele vor sculpta în dumneavoastră o altă pasăre, o pasăre care va zbura spre cer. Amin!


[1] Scrisă în dimineața zilei de 28 februarie 2017, zi cu soare, la ora 7.00 fiind 3 grade.

Page 1 of 139

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén