Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Category: Predici (Page 1 of 147)

Predică la Duminica a 21-a după Cincizecime [2017]

Iubiții mei[1],

pentru că astăzi îi pomenim pe Sfinții Părinți participanți la Sinodul al VII-lea Ecumenic, care a avut loc între 24 septembrie – 13 octombrie 787[2], putem spune că această duminică e una a Sfintelor Icoane, a rolului lor în viața Bisericii și a noastră. Pentru că ei s-au adunat în mod sinodal să mărturisească faptul că Sfintele Icoane sunt eclesiale, că fac parte din Dumnezeiasca Tradiție a Bisericii și că ele trebuie restaurate în Biserică. Căci Sfintele Icoane țin de iconomia mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos[3], adică de întruparea Sa și de viața Sa pe pământ ca Dumnezeu și om.

De aceea, Sfinții Părinți sinodali au dat anatemei pe cei care nu cinstesc Sfintele și Cinstitele Icoane[4] ale Bisericii. Pentru că ele nu sunt „dumnezeii” creștinilor și nici „idoli”[5], ci reprezentări teologice ale celor iconizați pe ele, ca, prin fața lor văzută, mintea noastră să fie trasă cu toată dragostea[6] spre comuniunea cu ei, cu Sfinții din Împărăția lui Dumnezeu. Căci Sfintele Icoane sunt ferestre spre Sfinții Împărăției lui Dumnezeu, sunt scări teologice spre ei, și acestea nu ne opresc la ceea ce vedem. Pentru că mintea și inima noastră, când vedem Sfintele Icoane, se aprind de dor pentru cei reprezentați pe ele și pe aceștia, pe Sfinții lui Dumnezeu, îi chemăm în ajutorul nostru. Așa după cum un fiu, când se uită la fotografia mamei sale, nu o confundă pe mamă cu fotografia, ci fotografia e numai un prilej de amintire a ei și de umplere de dor pentru ea, tot la fel, pentru Biserica lui Hristos, Sfintele Icoane sunt aduceri aminte teologice de Domnul, de Maica Lui și de toți Sfinții, pentru ca noi să fim mereu în comuniune cu ei.

Pentru că Sfintele Icoane sunt o reamintire continuă și vie a iconomiei lui Dumnezeu pentru noi și a vieților tuturor Sfinților Lui. Și când le vedem, noi retrăim ceea ce vedem, pentru că retrăim și tot ceea ce citim din Tradiția Bisericii. Căci toate elementele teologice ale Bisericii, fie cele scrise, fie cele vizuale, au rolul de a ne ține treji în credința și în viața noastră creștină și ne fac să fim în comuniune cu toți Sfinții lui Dumnezeu.

Sinodul al VII-lea Ecumenic a avut 7 ședințe de lucru și numai în a 6-a s-a discutat în mod punctual despre blasfemiile ereticilor iconomahi[7]. Pentru că în celelalte 6 ședințe au fost puse în evidență diverse mărturii tradiționale, care arătau că Sfintele Icoane au fost cinstite dintotdeauna în Biserica lui Dumnezeu. Și mărturiile tradiționale în favoarea cinstirii Sfintelor Icoane au fost luate din cărțile și epistolele teologice ale Sfinților Părinți și din Viețile Sfinților. S-au citit pasaje extinse din cărți, iar uneori s-au citit integral epistole teologice.

Și Părinții sinodali, uneori, au semnat că sunt de acord, pentru că ei cred la fel cu mărturiile Sfinților pe care le-au audiat, iar alteori au fost de acord prin viu grai. Iar toate acestea sunt specificate în actele Sinodului, care au ajuns până la noi în greacă și în latină.

Spre exemplu, în ședința a 4-a, printre altele, s-a citat și din Viața Sfintei Maria Egipteanca[8], apoi din Pătimirea Sfântului Mucenic Procopios[9], după care din Viața Sfântului Cuvios Teodoros Sicheotul[10]. Și Sfinții Părinți sinodali au citat din aceste trei surse aghiologice și din multe altele, pentru că ei credeau în autenticitatea lor. Nu considerau, ca unii dintre noi, că Viețile Sfinților sunt „amestecate” cu tot felul de „povești”, ci, dimpotrivă, le considerau ca mărturii veridice ale Tradiției Bisericii. Și dacă Viețile Sfinților sunt mărturii veridice ale Tradiției, atunci ele pot fi citate în apărarea credinței ortodoxe.

Unele mărturii patristice citate la Sinod sunt extinse și au o teologie concentrată. Însă Părinții sinodali le-au ascultat și au fost de acord cu ele. Și când semnau cu mâna lor că sunt de acord cu ceea ce au ascultat, ei își arătau iubirea entuziastă pentru credința Bisericii. Iubire ce ar trebui să ne conducă și pe noi la mărturia clară și curată a adevărului Bisericii și la împlinirea voii lui Dumnezeu.

Episcopii Bisericii semnau alături de Igumenii, Presbiterii și Monahii prezenți la Sinod. Fiecare își spunea numele, rangul său ierarhic și de unde este. Astfel aflăm, spre exemplu, că a semnat „Ioannis, Igumenul de la Sfântul Mucenic Teodoros”[11].

După numele și rangul său monahal avem Mănăstirea pe care el o conducea și care era închinată Sfântului Mucenic Teodoros. Și așa au ajuns până la noi numele celor prezenți!

A 5-a ședință a Sinodului al 7-lea Ecumenic a început cu un citat din Sfântul Chirillos al Ierusalimului[12]. Apoi s-a citat din Sfântul Simeon Stâlpnicul[13], din care se mai citase anterior.

Mărturiile continuă. Nu se citează din Tradiție în mod cronologic, de la sec. 1 la sec. al 8-lea, așa cum mi-ar fi plăcut mie, ci se aduc mărturii din diverse secole. Pentru că ceea ce interesează e fundamentarea patristică și tradițională a închinării la Sfintele Icoane.

Fiecare text e citit de cineva anume și ni se spune numele celui care îl citește. Însă nu ni se spune cine a ales textul. Nu știm dacă l-a ales cel care l-a citit sau i s-a dat să-l citească. Însă fiecare text patristic este la subiect și el aduce o mărturie clară în favoarea cinstirii Sfintelor Icoane.

În a 5-a ședință sinodală se citează de 3 ori din Limonariu[14]. Pasajele din Limonariu sunt citite de Monahul Stefanos, care era și „păzitorul cărților [librorum custos]”[15]. Probabil la el, la Mănăstire. Adică era bibliotecar.

Sfântul Tarasios Mărturisitorul, Patriarhul Constantinopolului, pomenit pe 25 februarie[16], a fost cel care a prezidat Sinodul. Luările sale de poziție sunt numeroase. Și sinodalii au conlucrat foarte bine cu el, aceștia fiind de acord cu învățătura ortodoxă și respingând-o pe cea eretică.

În ședința a 6-a s-a pus în scenă o dispută între eretici și ortodocși, care fusese scrisă anterior. Partea ereticilor a fost citită de Episcopul Grigorios, iar partea ortodocșilor a fost citită de Diaconul Epifanios[17]. Iar în prima întrebare eretică (și se reia și în a doua), din tomul al 4-lea al disputei, se pune problema că se cinstește Icoana în Biserică fără să existe o sfântă rugăciune de sfințire a ei [neque orationem sacram sanctificantem illud][18]. Pentru că pe atunci Icoanele nu se sfințeau, ca acum.

Iar răspunsul ortodox al Sinodului e acesta: după cum tiposul de viață-făcătoarei Cruci îl avem fără rugăciune sfântă [abscue oratione sacra], adică fără o rugăciune de binecuvântare sau de sfințire a ei, tot la fel avem și Icoanele[19]. Pentru că Icoanele sunt vrednice de cinstit pe cât sunt de Sfinți cei iconizați pe ele[20].

Potrivit Părintelui Stéphane Bigham abia în anul 1649, prin Sfântul Petru Movilă, au apărut rugăciunile de sfințire ale Icoanelor în Molitfelnic, care mai înainte nu existau[21]. Iar Sfântul Atanasios de Parios și Sfântul Nicodimos Aghioritul s-au împotrivit „sfințirii” Icoanelor[22], pentru că „Icoanele sunt sfinte fără vreo rugăciune de binecuvântare, pentru că reprezintă creația reînnoită și sfințită”[23], pe oamenii Împărăției.

Dar cum multe, la început, au fost altfel în Biserică, mult mai simple și nerigide, iar apoi s-au complicat și rigidizat, fiind schimbate în mod sinodal sau tacit, noi acum sfințim Crucile, Icoanele, veșmintele preoțești și toate vasele de slujbă, pentru că avem în Molitfelnic rugăciuni pentru fiecare dintre ele. Însă, dacă mai înainte nu existau rugăciuni „de sfințire” ale Icoanelor, iar acum ele există, în mod evident s-a schimbat perspectiva teologică în care ele sunt înțelese. Căci, în trecut, Icoanele erau sfinte și cinstite de credincioși numai pentru că semănau cu originalul lor[24], pe când acum ele sunt integrate în cult și cinstite numai după ce sunt sfințite.

Iar adesea sfințim ca „Sfinte Icoane” niște reprezentări care nu au de-a face cu Tradiția iconografică a Bisericii, pentru că nu mai știm sau nu mai vrem să știm cum arată adevărata iconografie a Bisericii și teologia din spatele ei. Iar prin aceasta propunem o teologie străină în locul iconografiei ascetice a Bisericii.

Din întreaga dispută scrisă și pusă în scenă în ședința a 6-a rezultă că nu au fost chemați la Sinod ereticii iconoclaști, ci ei au fost condamnați în absență. Însă contestările iconoclaste au fost multiple și lor li s-au dat răspunsuri punctuale.

În a 7-a ședință și ultima a Sinodului, ne sunt prezentate mai întâi numele Episcopilor care au semnat actele Sinodului[25]. De la Roma au venit Arhipresbiterul Petrus de la Biserica Sfântul Petros și Pavlos și Igumenul Petrus de la Mănăstirea Sfântul Savvas, de la Constantinopol a fost Sfântul Tarasios, Patriarhul Constantinopolului și președintele Sinodului, alături de Presbiterii Ioannis și Tomas[26], după care ne sunt enumerați sutele de Episcopi sau de înlocuitori ai lor, care au semnat actele sinodale.

Orosul Sinodului sau definiția lui dogmatică a fost citită de PS Teodoros, Episcopul de Taurianis, din insula Sicilia[27]. Și în orosul dogmatic s-a stabilit că trebuie să cinstim Sfintele Icoane, pentru că prin ele noi îi cinstim pe cei care sunt reprezentați pe ele[28]. Și după textul orosului, avem din nou semnăturile personale ale participanților la Sinod[29].

A existat însă și o a 8-a ședință sinodală și în aceasta s-au prezentat canoanele Sinodului, care sunt în număr de 22[30]. Al 9-lea canon scoate din circulație cărțile împotriva Sfintelor Icoane, care sunt puse alături de celelalte cărți eretice[31].

Însă, în democrație, cărțile eretice, oculte, păgâne, mistificatoare ale credinței Bisericii sunt peste tot, sunt editate după bunul plac, iar credincioșii Bisericii trebuie să aibă multă experiență teologică pentru ca să facă diferența între cărțile Bisericii și cele care neagă credința Bisericii. Adesea, teologii Bisericii cad pradă ideilor eretice de tot felul, pe care le promovează din neștiință, din orgoliu sau din interes păcătos.

De aceea, întoarcerea la studiul pe textele Bisericii, așa cum am făcut astăzi cu actele Sinodului al VII-lea Ecumenic, e întotdeauna folositoare. Pentru că aflăm sau ne aducem aminte de tot felul de amănunte importante ale teologiei Bisericii. Fără ele suntem orbi, suntem necunoscători ai credinței Bisericii, pentru că nu știm ce propovăduiește Biserica noastră.

Însă noi trebuie, cu timp și fără timp, să ne îmbogățim teologic în mod continuu, iubiții mei, și, în același timp, să trăim ortodox în Biserica lui Dumnezeu! Pentru că adevărata închinare e, în același timp, și adevărata trăire și experiență a vieții Bisericii. Teologia noastră e o teologie a experienței tainice, e o teologie pe care o trăim cu toată ființa noastră în viața Bisericii și nu o filosofie pur estetică.

Pentru că teologia Bisericii e cea care ne schimbă continuu, care ne luminează și ne sfințește zilnic, căci ne unește, prin slava Sa, cu Dumnezeul mântuirii noastre. Amin!


[1] Scrisă în ziua de 11 octombrie 2017, zi cu soare, de miercuri, începând de la ora 10. 05. Și terminată la 16. 29. Acum sunt 21 de grade.

[2] A se vedea: https://ro.orthodoxwiki.org/Sinodul_VII_Ecumenic.

[3] Sancta Synodus Nicæna Secunda, în Mansi 12, col. 1009-1010.

[4] Ibidem. [5] Idem, col. 1009-1012. [6] Idem, col. 1061-1062. [7] Idem, col. 984. [8] Mansi 13, col. 85-90. [9] Idem, col. 89-90. [10] Idem, col. 89-92. [11] Idem, col. 156. [12] Idem, col. 159-160. [13] Idem, col. 159-162. [14] Idem, col. 193-196. [15] Idem, col. 191.

[16] A se vedea: https://ro.orthodoxwiki.org/Tarasie_al_Constantinopolului.

[17] Mansi 13, col. 207-364. [18] Idem, col. 267-268, 269-270. [19] Idem, col. 269-272. [20] Idem, col. 271-272.

[21] Cf. http://www.pemptousia.ro/2013/10/sfintirea-icoanelor-o-practica-in-contradictie-cu-traditia-bisericii-partea-a-doua/.

[22] Cf. http://www.pemptousia.ro/2013/10/sfintirea-icoanelor-o-practica-in-contradictie-cu-traditia-bisericii-partea-intai/. [23] Ibidem. [24] Ibidem.

[25] Mansi 13, col. 366-374. [26] Idem, col. 365-366. [27] Idem, col. 373-374. [28] Idem, col. 378-379. [29] Idem, col. 379-398. [30] Idem, col. 417-440. [31] Idem, col. 429-430.

Predică la pomenirea Sfintei Cuvioase Paraschevi [14 octombrie 2017]

Iubiții mei[1],

apropo de numele pe care noi le punem copiilor noștri! Noi vrem ca ele să fie creștine, să fie nume de Sfinți și bine facem. Pentru că îi punem pe copiii noștri sub acoperirea Sfinților al căror nume îl poartă.

Însă Sfânta pe care astăzi o prăznuim cu multă bucurie și evlavie în România și ale cărei Sfinte Moaște sunt la Iași de peste 350 de ani[2], iar anul acesta sunt cinstite alături de ale Sfintei Mucenice Tecla[3], se numește după o zi a săptămânii. Căci, în greacă, Παρασκευή [Paraschevi] înseamnă Vineri. De unde românii îi spun și Sfânta Vineri. Iar în Biserica Ortodoxă a Greciei ea este pomenită sub titulatura de Cuvioasa Paraschevi cea Nouă [Ἡ Ὁσία Παρασκευὴ ἡ Νέα][4]. Atunci, dacă ea a fost Monahie, căci de aceea e Cuvioasă Maică, numele de Paraschevi e numele ei monahal. Și el face trimitere la răstignirea Domnului pentru noi, cea trăită în zi de vineri, pe care ea și-a asumat-o interior, ca luptă împotriva patimilor, pentru a se sfinți pentru Domnul.

Și prin aceasta vedem că numele nostru, chiar dacă are sau nu conotații teologice, devine unul sfânt pentru Biserică, dacă noi ne sfințim viața. Pentru că noi nu strigăm către ziua de vineri, atunci când ne rugăm Sfintei Vineri sau Sfintei Paraschevi, ci ne spunem toată inima noastră Sfintei care poartă acest nume, ale cărei Sfinte Moaște sunt la Iași și despre care noi știm că s-a născut în Epivatesul Traciei [Ἐπιβάτες τῆς Θράκης][5].

Unde e această localitate? În Turcia de azi, și acum se numește Selimpașa[6]. Și dacă pleci de la Selimpașa cu mașina…până la Iași sunt 915 km[7]. Căci ea s-a născut într-o țară și locuiește cu Sfintele sale Moaște în altă țară și ne binecuvintează pe noi cu multe minuni și faceri de bine.

Pentru că Sfintele Moaște sunt semnul cel mare al sfințeniei unui om, pentru că ele atestă prezența slavei lui Dumnezeu în om. Prezență care arată că în viață și după adormirea sa, acel om a trăit și este un Sfânt al lui Dumnezeu, care locuiește cu sufletul său în Împărăția lui Dumnezeu. Și dacă mergi acolo unde Dumnezeu locuiește în om, atunci mergi la locașul Lui, cel personalizat. Pentru că Sfinții sunt locașurile Sale personalizate. Și așa după cum chivotul Legii nu era „niște lemne”, pe care le cinsteau evreii, ci locul prezenței și al manifestării lui Dumnezeu în mijlocul poporului lui Israil [Ieș. 25, 22; 40, 34; II Cron. 5, 13-14], tot la fel Sfintele Moaște nu sunt „niște oase” la care se închină ortodocșii, ci niște biserici personalizate ale lui Dumnezeu, în care El locuiește prin slava Lui cea veșnică și necreată. Și dacă lui Dumnezeu nu Îi este „silă” să locuiască în aceste Oase Sfinte ale Sfinților Săi, ci slava lui Dumnezeu, ca și în timpul vieții Sfinților, este în ele, atunci cum ne-ar fi nouă „silă” de locul în care locuiește Dumnezeu?!

Însă, dacă ești lipsit de evlavie, dacă noaptea ereziei e în tine, atunci numești templele lui Dumnezeu drept „idoli”, spre a ta judecată veșnică. Pentru că nu vezi lumina care este în ele și nu te împărtășești de binefacerile pe care Sfinții le fac prin Sfintele lor Moaște.

Dar noi, cei dreptslăvitori ai lui Dumnezeu, Îi mulțumim Lui pentru Sfintele Moaște ale Sfinților Săi, pentru că, prin Sfinții Săi, Dumnezeu lucrează multe minuni în viața noastră. Și noi, cei care venim la Sfinți cu credință, mărturisim cu inimă bucuroasă minunile făcute în viața noastră de Dumnezeu prin Sfinții Săi. Fapt pentru care noi includem aceste minuni în Viețile Sfinților, ca recunoștință pentru ajutorul dăruit nouă.

…Sfânta Cuvioasă Paraschevi adoarme la vârsta de 27 de ani[8].  Sfintele ei Moaște au fost cumpărate cu mult aur de la turci și au fost aduse la Iași în 13 iunie 1641[9], adică acum 376 de ani.

Însă minunile ei nu încetează niciodată!

Pentru că Sfânta Paraschevi se milostivește de noi mereu și ne ajută în neputințele, în bolile și în nevoile noastre de tot felul.

Sfintele ei Moaște, cu harul lui Dumnezeu, se află în Catedrala mitropolitană din Iași și sunt puse în evidență prin marele pelerinaj din octombrie. Și de aceea oamenii vin la ele și i se roagă Sfintei și ea îi ajută. Dar multe Sfinte Moaște ale Sfinților lui Dumnezeu nu sunt cinstite atât de mult ca ale Sfintei Paraschevi, ci, dimpotrivă, sunt uitate și trecute cu vederea, pentru că le cunosc prea puțini. Pentru că nu sunt puse în evidență de Biserică sau ele nu mai aparțin Bisericii noastre.

Și când Sfinții nu mai sunt cunoscuți de către credincioșii Bisericii, atunci nici nu li se mai roagă lor. De aceea e nevoie tot mai mult de scrierea și de rescrierea Vieților Sfinților, de extinderea lor, pentru ca să includem noi și noi date despre ei și despre posteritatea lor. Pentru că pomenirea Sfinților în Biserică e ținută vie de pomenirea lor liturgică, de cunoașterea și de popularizarea lor.

De aceea, Sfânta Paraschevi e o lumină dumnezeiască în viața noastră, pentru că e pusă în evidență în mod continuu. Însă orice Sfânt poate să facă minuni în viața noastră, dacă ne apropiem cu credință de el și cerem rugăciunile sale și ajutorul său. Pentru că Sfinții ne ajută prin Sfintele lor Moaște, dar și în mod direct, prin venirea lor duhovnicească la noi. Lucru pe care ni-l confirmă multele minuni ale Sfinților, în care Sfinții au venit în mod personal și i-au ajutat pe cei bolnavi și în nevoie.

Iar noi nu avem nevoie de Sfinți doar în boală și în nevoie, ci în orice clipă a vieții noastre. Pentru că avem nevoie să înțelegem teologia Bisericii, să ne înțelegem pe noi înșine, să ne vedem păcatele și să ni le plângem și să cunoaștem cum să ne sfințim viața. Pentru toate acestea și pentru multe altele putem să apelăm continuu la ajutorul Sfinților Săi. Pentru că ei vin în ajutorul nostru continuu, dacă le cerem sprijinul în mod smerit.

Și trebuie să știți cu toții că e o minciună sfruntată, o hulă, zicerea că „până la Dumnezeu te mănâncă Sfinții”. Pentru că Sfinții lui Dumnezeu nu sunt răzbunători, nu sunt răi cu noi, ci ei sunt buni și milostivi cu oamenii, ca unii care vin din mijlocul nostru și știu nevoile noastre. Căci ei ne doresc binele autentic, adică mântuirea noastră, și nu răul. Răul ni-l doresc cei care ne învață să nu ne mai închinăm Sfinților, să nu le mai sărutăm Sfintele lor Moaște, să nu îi mai cinstim, pentru că aceia vor să nu ne mai umplem de slava lui Dumnezeu. Pentru că Sfinții ne învață sfințenia și ne umplu de sfințenia lui Dumnezeu. Dar cei care ne învață lucrul contrar, ce ne învață altceva decât neevlavia, decât depărtarea păgână de Dumnezeu?

De aceea, iubiții mei, a o cinsti pe Sfânta Paraschevi și, împreună cu ea, pe toți Sfinții și Îngerii lui Dumnezeu, înseamnă a-i cinsti pe cei în care locuiește Dumnezeu prin slava Lui! Căci pe Dumnezeu Îl lăudăm întru Sfinții Săi [Ps. 150, 1, LXX] și Dumnezeu este minunat întru cei Sfinți ai Lui [Ps. 67, 36]. Dar El e minunat în Sfinții Lui tocmai prin aceea că El face continuu minuni prin ei în viața noastră. El e minunat în Sfinți, Se arată minunat prin Sfinții Lui, pentru că ne umple de minuni în mod continuu.

– Și de ce face Dumnezeu minuni prin Sfinții Lui?

– Pentru ca noi să ne raportăm cu iubire și cu bucurie multă la Sfinții Lui. Pentru ca ei să fie credibili întotdeauna pentru noi și să îi lăsăm să ne ajute cu luminările lor în viața noastră de evlavie.

Iar Împărăția lui Dumnezeu e comuniunea Sfinților Lui. Dacă ne pregătim pentru Împărăție, ne pregătim pentru întâlnirea cu Sfinții Lui. Și dacă vrem Împărăția, cum atunci nu îi vrem pe Sfinții Lui, care sunt mereu cu El și sunt plăcuți Lui?

De aceea, Biserica îi mărturisește ca Sfinți pe proprii ei fii credincioși, care și-au sfințit viața în Biserică. Și viețile lor, ale Sfinților ei, ea le păstrează cu credincioșie și ni le dăruie să fie hrana noastră duhovnicească și pildă de urmat. Tocmai de aceea, dacă vrem să-L ascultăm pe Dumnezeu, trebuie să urmăm Sfinților Lui, pe care El i-a învățat să se mântuie. Și ei ne vor conduce în mod sigur la Împărăția Lui, pe calea nevoințelor ascetice, ajungând la simțirea și la vederea lui Dumnezeu, la împărtășirea de slava Lui, fără de care nimeni nu se mântuie. Pentru că trebuie să devenim lumini vii  aprinse de Lumina cea de sus, de Dumnezeul mântuirii noastre, Care e slăvit în Preasfânta Treime, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh Dumnezeu, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!


[1] Terminată la ora 16. 58, în ziua de 9 octombrie 2017.

[2] A se vedea: https://doxologia.ro/vietile-sfintilor/sinaxar/viata-sfintei-cuvioase-parascheva.

[3] Idem: http://basilica.ro/au-inceput-manifestarile-legate-de-hramul-sfintei-parascheva-la-iasi-pelerinii-pot-aduce-cinstire-si-moastelor-primei-femei-martir-a-bisericii/.

[4] Idem: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/889/sxsaintinfo.aspx.

[5] A se vedea: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/889/sxsaintinfo.aspx și https://el.wikipedia.org/wiki/Επιβάτες_Θράκης.

[6] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Επιβάτες_Θράκης și https://tr.wikipedia.org/wiki/Selimpaşa,_Silivri.

[7] Cf. http://distanta.ro/41.055890,28.378900/47.160970,27.583630.

[8] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2016/10/12/predica-la-pomenirea-sfintei-cuvioase-parascheva-de-la-iasi-14-octombrie-2016/. [9] Ibidem.

Predică la Duminica a 20-a după Cincizecime [2017]

Iubiții mei[1],

adesea văd oameni care vor să se bucure de bunăvoința lui Dumnezeu asupra lor. Vor să fie auziți de Dumnezeu și ajutați. Însă bunăvoința lui Dumnezeu o vor unidirecționată. O vor pentru o anumită problemă punctuală din viața lor și nu pentru ca ei să se mântuie. Motiv pentru care fac anumite rugăciuni, anumite milostenii, postesc în anumite zile, pentru ca Dumnezeu să le audă rugăciunea. Și, pentru că ei se grăbesc, pentru că vor „să Îl forțeze” pe Dumnezeu să îi audă, de aceea ajung să fie dezamăgiți profund de Dumnezeu, să fie deznădăjduiți de faptul că Dumnezeu nu îi aude, că El nu îi ascultă, că El nu îi vrea. Și se ajunge aici, la această stare de împotrivire interioară față de El, pentru că acești oameni credincioși vor ca să se facă voia lor și nu voia lui Dumnezeu în viața lor.

Adică ei se roagă, postesc, fac milostenii, spre exemplu, pentru ca să poată să nască sau pentru ca să se vindece cineva din familia lor de o boală cruntă. Și dacă nu primesc în scurt timp împlinirea rugăciunii lor de la Dumnezeu, dacă Dumnezeu nu le dă copii sau dacă nu îl scapă de moarte pe cel grav bolnav, ei consideră că s-au rugat „degeaba” sau că Dumnezeu e „rău” și S-a arătat ca un „potrivnic” în viața lor.

Însă acești oameni puțin-credincioși, acești oameni slabi în credință sau fără prea multă educație teologică, nu fac altceva, prin răzvrătirea lor în fața lui Dumnezeu, decât să se lepede de folosul ascezei lor. Pentru că rugăciunea, postul, milostenia sunt medicamentele duhovnicești prin care noi ne vindecăm interior. Prin care noi devenim tot mai mult cei pe care îi vrea Dumnezeu. Însă asceza trebuie îmbinată cu teologia Bisericii și cu schimbarea interioară continuă după voia lui Dumnezeu.

Noi avem o rugăciune la început, considerăm că avem o nevoie și nevoia poate fi una reală, foarte reală. Dar când intrăm în relație cu Dumnezeu, noi nu Îi putem impune voia noastră, perspectiva noastră mioapă, redusă, ci noi trebuie să ne spunem doleanța, nevoia, dar trebuie să Îl lăsăm pe El ca să le potrivească pe toate spre folosul nostru și al familiei noastre. Căci dacă facem așa, dacă ne lăsăm în voia lui Dumnezeu și nu ținem la perspectiva noastră îngustă de a vedea lucrurile, nu mai ajungem „să ne certăm” cu Dumnezeu, pentru că El ne va învăța ce e mai bine pentru toți.

Săptămâna aceasta, după cum ați putut vedea, am publicat cartea Sfântului Profet Iov, în traducerea mea[2]. Și aici găsim viața unui Sfânt al lui Dumnezeu, care a fost ispitit de demoni, cu îngăduința lui Dumnezeu, și care a pierdut tot, tot ce avea…iar până și prietenii lui îl considerau „un om păcătos”. Pentru că ei considerau că Dumnezeu „nu îl poate pedepsi” pe un Sfânt al Lui, că El „nu poate îngădui” să vină dureri mari, greu de purtat peste un Sfânt al Lui și că numai păcătoșii sunt cei care primesc astfel de dureri, după măsura răutăților lor. Însă Sfântul Iov a suferit dureri nu pentru că era „păcătos”, ci pentru că era Sfânt și curat și bineplăcut înaintea Lui [Iov 1, 1]. Iar durerile sale le-a trăit pentru a se arăta virtutea lui. Pentru ca virtutea lui să fie evidentă pentru toți.

Căci, „în toate acestea, care au venit împreună [asupra] lui, nu a păcătuit Iov înaintea Domnului [οὐδὲν ἥμαρτεν Ιωβ ἐναντίον τοῦ Κυρίου] și [nici] nu a dat nebunie lui Dumnezeu [καὶ οὐκ ἔδωκεν ἀφροσύνην τῷ Θεῷ]” [Iov. 1, 222, LX]. Adică nu s-a deznădăjduit imediat după ce i-au murit copiii și după ce a pierdut averea și după ce s-a umplut de boală, ci el le-a primit pe toate având credința în Dumnezeu nezdruncinată. Pentru că El le considera pe toate ca fiind daruri de la Dumnezeu. Și de aceea a și mărturisit: „Domnul a dat, Domnul a luat [ὁ Κύριος ἔδωκεν ὁ Κύριος ἀφείλατο]. Cum Domnului I s-a părut, așa s-a și făcut [ὡς τῷ Κυρίῳ ἔδοξεν οὕτως καὶ ἐγένετο]. Să fie numele Domnului binecuvântat [εἴη τὸ ὄνομα Κυρίου εὐλογημένον][!]”[Iov 1, 21, LXX]. Pentru că Sfântul Iov a gândit – și a gândit bine! – că Dumnezeu, Care ne poartă de grijă și de la Care noi avem toate, când ne dă dureri, când ne dă necazuri, când ne lasă să fim prigoniți și urâți de oameni, El îngăduie aceste lucruri cu un scop bun, folositor nouă. Și de aceea nu a păcătuit, nu a spus nebunii înaintea lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu ne vrea întotdeauna binele.

– Unde greșesc însă cei care vor să „Îl forțeze” pe Dumnezeu, ca să le împlinească voia?

–  Nu greșesc când I se roagă Lui! Pentru că toți trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu, pentru că El este împlinitorul tuturor rugăciunilor noastre. Ci ei greșesc atunci când nu se lasă învățați de Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu nu împlinește voia noastră, a oamenilor, tocmai pentru ca să ne arate că ea nu ne folosește. Sau că noi nu suntem încă proprii acestui lucru pe care îl cerem. Și dacă ceva nu ne folosește, dacă ceva nu e bun pentru noi, atunci Dumnezeu nu este „rău” cu noi, ci e un Tată responsabil. Pentru că nu ne dă lucruri care nu ne folosesc. Și nici nu ne dă lucruri, pe care noi, în imaturitatea noastră, nu le înțelegem.

Însă ce fac copiii, atunci când cred că ei sunt „mai deștepți” decât părinții lor, care sunt responsabili și grijulii cu viața lor? Fac prostii! Nu își ascultă părinții, își fac voia lor, intră în tot felul de anturaje și de aventuri păcătoase și…ajung să își plângă de milă. Pentru că, imaturi fiind, ei îi consideră „prieteni” pe cei care nu îi iubesc, și îi consideră „dușmani” pe cei care îi iubesc și le duc dorul și se roagă pentru întoarcerea lor la pocăință.

Însă unii copii și tineri au nevoie de toată această trecere prin mirajul patimilor pentru ca să își vină în fire. Dumnezeu îngăduie această pedagogie dureroasă, pentru ca ei să se maturizeze. Și se maturizează cu forța, pentru că școala vieții e dură.

De aceea, bolile și necazurile din viața noastră nu sunt la întâmplare și nu sunt fără rost, ci ele sunt îngăduite de Dumnezeu spre educarea noastră. Pentru că Dumnezeu ne vrea după voia Lui, ne vrea împlinitorii voii Sale, ne vrea Sfinți și nu oameni păcătoși. Și de aceea, tot ceea ce trăim noi aici, pe pământ, e spre binele nostru, spre binele nostru veșnic, pentru că Dumnezeu ne cheamă la înțelepciunea desăvârșită, la întruparea poruncilor Sale, la viața de sfințenie. Și dacă El ne ajută, deopotrivă, și prin bucurii și prin dureri pentru a ne umple de slava Lui, atunci noi trebuie să fim mulțumitori pentru toate lui Dumnezeu. Căci așa după cum ne bucurăm de cele bune și le considerăm spre folosul nostru, tot așa trebuie să ne bucurăm și de cele rele, pentru că sunt tot spre folosul nostru. Și trebuie să ne bucurăm, atunci când suntem mustrați de Dumnezeu, pentru că numai fiii adevărați ai lui Dumnezeu sunt mustrați spre îndreptarea lor duhovnicească [Evr. 12, 8].

Însă Sfântul Iov a fost o prefigurare a Domnului. Suferințele sale au fost o prefigurare a patimilor Domnului. Căci și Domnul era considerat „păcătos” de către cei păcătoși, pe când El „S-a rănit pentru fărădelegile noastre și S-a îmbolnăvit pentru păcatele noastre” [Is. 53, 5, LXX]. Căci El „S-a dat pentru fărădelegile noastre și a înviat pentru îndreptarea noastră” [Rom. 4, 25, BYZ]. Și prin rănile Lui noi ne-am vindecat [I Petr. 2, 24] și ne vindecăm continuu în Biserica Sa. Pentru că, prin Sfintele Taine ale Bisericii, noi „trăim în Hristos, trecând prin toate câte a trecut Hristos”[3]. Nu vorbim doar despre El și cu El, ci și trăim împreună cu El, umplându-ne de viața Lui cea sfântă, pe care El ne-o comunică nouă prin Sfintele Taine ale Bisericii Sale.

Și mă întorc la rugăciunile neîmplinite!…Și întreb: Ce e mai important: ca Dumnezeu să ne împlinească o rugăciune anume și să rămânem la fel, departe de El și nemântuiți, sau să ne schimbăm continuu conform voii Lui și să fim veșnic cu El? De ce să vrem puțin…și nu totul?

Pentru că a fi cu Dumnezeu înseamnă a avea toate ale Sale. Dar a trăi o bucurie fără Dumnezeu nu înseamnă a te bucura cu adevărat, pentru că bucuria singularizantă este egoistă. Iar egoismul e boala care ne omoară bucuria interioară.

Și cum ne-o omoară? Prin aceea că ne face incapabili de comuniune, de dăruire, de binefaceri. Pentru că omul se bucură când dăruie, când e împreună cu alții, când face binele și nu când face răul. Dar dacă ne închidem în noi înșine, dacă ne bucurăm egoist, atunci nu mai simțim reala bucurie interioară, reala împlinire de la Dumnezeu, cea care vine din adevăr, din iubire, din milostivire, din bunătate.

Așadar, frica față de oameni, ascunderea față de ei, reticența față de oricine, nu ne salvează interior, ci ne întunecă interior. Pentru că frica și grija, trăite obsesiv, ne omoară bucuria, ne omoară pacea interioară, ne distrug încrederea în oameni și în noi înșine, ne strică echilibrul interior. Fapt pentru care, e nevoie continuu să ne lăsăm în voia lui Dumnezeu, pentru ca El să ne descopere oameni și atitudini interioare față de oameni care ne umanizează, care ne umplu de milă și de bucurie, de pace și de liniște sufletească.

Căci Evanghelia de azi [Lc. 7, 11-16], prin întâlnirea Domnului cu cortegiul mortuar din Nain [Ναΐν], ne revelează starea interioară pe care trebuie să o avem față de oameni. Ne descoperă starea interioară pe care un om trebuie să o aibă în orice conjunctură existențială: raportarea sinceră și totală la situație și la oameni.

Pentru că Domnul, văzând-o pe mama văduvă, văzând starea ei interioară, durerea, jalea ei…„I s-a făcut milă de ea [ἐσπλαγχνίσθη ἐπ᾽ αὐτῇ]” [Lcv. 7, 13, BYZ]. El S-a întâlnit cu o mamă îndurerată și S-a comportat omenește cu ea. Nu S-a „bucurat” de durerea ei, ci S-a umplut de milă pentru ea și a mângâiat-o [Lc. 7, 13] și ajutat-o imediat, înviindu-l pe fiul ei [Lc. 7, 14]. Căci comportamentul Domnului față de femeie a fost autentic, a fost total. El nu Și-a exprimat compătimirea față de ea numai verbal, ci și faptic. Învățându-ne că și noi putem face la fel! Și noi putem să îi compătimim pe oameni prin cuvinte și prin îmbrățișări, dar putem și să îi ajutăm efectiv, atunci când le-a murit cineva din familie și au nevoie de ajutorul nostru la Înmormântare sau când li s-a fărâmat casa și au nevoie de brațe de muncă.

Însă, dacă schimbăm cadrul existențial, și întâlnim oameni care se bucură de o reușită în studii sau în afaceri sau se bucură pentru că s-au vindecat de o boală sau pentru că s-au căsătorit, raportarea noastră față de ei trebuie să fie iarăși firească: să ne bucurăm cu ei, să îi încurajăm în binele pe care îl fac, pentru că bucuria are nevoie de bucurie, după cum plânsul are nevoie de plâns.

Mai pe scurt: raportarea firească, normală a Domnului la suferința unei mame, ne învață pe noi să ne comportăm în mod normal în orice situație. Atunci când oamenii sunt confesivi, noi trebuie să fim la rândul nostru confesivi. Când ei se bucură și noi trebuie să ne bucurăm și să mâncăm și să bem împreună cu ei, păstrând limitele cuviinței. Când ei sunt îngrijorați, noi trebuie să le înțelegem temerile și să îi ajutăm cu prezența și sfatul nostru duhovnicesc, pe când atunci când sunt triști, ei trebuie să găsească în noi niște prieteni și niște aliați împotriva singurătății. Pentru că singurătatea e ucigătoare atunci când nu ți-o dorești. Ea ne împinge la multe păcate, pentru că vrem să astupăm cât mai repede nefericirea din noi. Însă nefericirea nu pleacă din noi decât printr-o dragoste și împlinire reale. Numai când ținem la cineva și suntem iubiți pentru că iubim și suntem sinceri în relație, numai atunci ne eliberăm de nefericire. Pentru că nefericirea noastră e tocmai dragostea noastră nedăruită, binele nostru nefăcut, e tocmai închiderea în noi înșine. Și închiderea aceasta în sine, de care vorbeam și mai înainte, este egoismul nostru, este carcera noastră, prin care ne autopedepsim și ne autoexcludem de la fericire.

Însă Domnul ne vrea fericiți și împliniți! El nu ne vrea triști în mod păcătos! Pentru că femeii i-a spus să nu plângă [Lc. 7, 13], atunci când, din voia lui Dumnezeu, copilul ei a murit. Căci dacă ascultăm voia Lui, atunci nu trebuie să plângem pentru ceea ce considerăm a fi „pierderi” ale noastre, ale unor ființe iubite, ci să ne rugăm pentru mântuirea lor. Pentru că El le-a luat la Sine, aceasta a fost voia Lui, cu care noi nu trebuie să ne certăm. Fapt pentru care trebuie să ne rugăm Domnului ca să se facă voia Lui în cei pe care i-a luat la Sine. Și Domnul, văzând că noi acceptăm voia Lui, adică moartea celor iubiți ai noștri, îi umple de mila Lui și pe ei și pe noi. Și acest lucru e cel mai important și mai bucuros! Căci Dumnezeu miluiește ca un Preamilostiv și îi iartă îndelung pe toți cei păcătoși care se pocăiesc. Iar dacă El ne umple și pe noi de pacea Lui, dar și pe cei adormiți ai noștri, pe care El i-a luat la Sine, atunci cu toții suntem în viață, în viața Lui, în slava Sa.

Da, iubiții mei, Dumnezeu ne vrea mereu alții! Biserica e școala schimbării continue. Adevărata școală nu e școala vieții, nu e viața la întâmplare, în care noi înțelegem anumite lucruri despre noi, dar nu neapărat lucruri esențiale, ci adevărata școală este școala înțelepciunii dumnezeiești, adică Biserica. Pentru că de aici, din cărțile ei cele preasfinte, noi învățăm nu doar de cine să ne ferim și ce să nu facem în viață, ci învățăm viața cu Dumnezeu, adică continua despătimire, ce înseamnă umplerea noastră de lumina Lui și trăirea continuă cu El. Pentru că Dumnezeu, pe cât ne dezbrăcăm de rele, pe atât ne umple de virtuțile Lui cele dumnezeiești, ne umple de lumina Lui și ne face Sfinți ai Săi. Și în viața cu Dumnezeu nu e importantă voia noastră căzută, pătimașă, ci voia lui Dumnezeu, care ne învață mereu să vrem și să facem lucrurile lui Dumnezeu. Fapt pentru care, Sfinții lui Dumnezeu nu se mai roagă să se facă voia lor, ci voia lui Dumnezeu întru ei și în toată creația Sa.

– Cine îl luase pe tânăr la El, prin moarte?

– Dumnezeu, desigur!

– De ce l-a înviat Domnul pe fiul văduvei din Nain, dacă tot El îl luase la Sine?

– Pentru că El S-a milostivit de plânsul și de durerea mamei tânărului. Tânărul a fost înviat pentru mama lui și a fost dat mamei sale [Lc. 7, 13, 15], așa după cum rugăciunile Sfinților ne ajută pe noi, păcătoșii, în diversele probleme ale vieții noastre. Însă El S-a milostivit de această mamă singură, în mod prefigurativ, pentru că a văzut în ea durerea Maicii Sale, la răstignirea Sa pe Cruce. Și prin învierea tânărului, Domnul ne-a spus în mod tainic că și El va învia a treia zi și va fi bucuria Maicii Sale și a întregii Biserici.

Pentru că Biserica nu plânge cu lacrimi de tristețe păgână, ci de bucurie duhovnicească. Ea nu plânge cu lacrimi de deznădejde, ci cu lacrimi provocate de entuziasmul dumnezeiesc al vederilor dumnezeiești. Căci atunci când cineva se pocăiește, Sfinții se umplu de bucurie mare, dumnezeiască, pentru că mortul a înviat [Lc. 15, 32]. Dar și când păcătoșii, cei care se pocăiesc, se umplu de vederi dumnezeiești, Sfinții se bucură în mod negrăit, pentru că cei convertiți nu numai că au început schimbarea lor, ci Dumnezeu îi ajută în schimbarea lor și e cu ei. Pentru că de aceea îi umple de vederi dumnezeiești și de harisme sfinte: pentru ca să le confirme sfințirea lor și prezența Lui în ei și cu ei, prin slava Sa.

Iar dacă Dumnezeu e cu noi, atunci nu putem fi triști, ci mereu bucuroși. Mereu plini de bucuria Lui cea tainică, care e rodul curățirii interioare. Pentru că cei care se curățesc, se curățesc pentru Dumnezeu, fiind aprinși de dragostea Lui și trăind în curăția Lui în fiecare zi. Și unii ca aceștia, fără doar și poate, sunt invidiați continuu de către demoni și șicanați continuu de către ei. Iar căderile celor Sfinți sunt căderi ale neatenției lor, dar și ale înșelării lor de către demoni. Pentru că demonii stau azâr, mereu concentrați asupra noastră, ca să ne facă rău. Și când ne prind pe picior greșit, când suntem obosiți sau bolnavi, ei ne atacă cu putere. Însă, ne spune Domnul: „Destul îți [este] ție harul Meu [Ἀρκεῖ σοι ἡ χάρις Μου]!  Căci puterea Mea în slăbiciune se desăvârșește [ἡ γὰρ δύναμίς Μου ἐν ἀσθενείᾳ τελειοῦται]” [II Cor. 12, 19, BYZ].  Și slăbiciunea noastră e slăbiciunea noastră în fața păcatului. E aplecarea noastră repede spre a păcătui. Căci ne-am învățat să păcătuim și de aceea suntem slabi și consimțim imediat cu păcatul.

Însă puterea lui Dumnezeu e slava Lui coborâtă de El în noi. Și El ne întărește și ne desăvârșește, prin slava Lui, în virtuțile Sale, pe măsură ce noi nu mai acceptăm să păcătuim. Pe măsură ce noi nu mai acceptăm să fim slabi în fața păcatului, ci tari în fața lui, întăriți fiind de slava lui Dumnezeu în fapta cea bună.

Așadar, iubiții mei, duminica de azi, prin teologia ei cea dumnezeiască, ne cere să ne comportăm normal în orice situație a vieții noastre! Când suntem bucuroși trebuie să ne bucurăm de harul lui Dumnezeu, căci El ne-a cercetat, iar când suntem triști în mod păcătos, să ne înțelegem păcatul nostru și să îl spovedim. Pentru că tristețea păcătoasă e tristețea pentru că nu suntem lăudați, pentru că nu suntem văzuți bine, pentru că nu merg lucrurile așa după cum vrem noi. Însă, când ne întristăm pentru păcatele noastre, ne întristăm în harul lui Dumnezeu, pentru că el ne învață să ne pocăim pentru toate păcatele noastre.

…Toamna vine peste noi, chiar frigul iernii se simte și luna octombrie, în care am intrat de 7 zile, e o pregătire pentru Postul Nașterii Domnului. Căci la jumătatea lunii noiembrie, noi vom intra în acest dumnezeiesc post, pentru ca să ne facem copii la suflet și astfel să Îl primim pe Cel care Se face Prunc pentru noi și pentru mântuirea noastră. Adică ne curățim și ne sfințim continuu pentru Domnul nostru, dezbrăcându-ne continuu de hainele murdare ale păcatelor noastre, pentru a ne îmbrăca în haine de copii sfinți, de copii frumoși la inimă. Căci „fericiți [sunt] cei curați [cu] inima [μακάριοι οἱ καθαροὶ τῇ καρδίᾳ], că aceia vor vedea pe Dumnezeu [ὅτι αὐτοὶ τὸν Θεὸν ὄψονται]” [Mt. 5, 8, BYZ]. Amin!


[1] Scrisă în dimineața zilei de 4 octombrie 2017, zi de miercuri, cu 12 grade la ora 9.00. Soare și răcoare. Și terminată, cu harul lui Dumnezeu, la 12. 19.

[2] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/10/03/cartea-sfantului-profet-iov/.

[3] Pr. Conf. Dr. Vasile Citirigă, Temeiurile dogmatice ale Sfintelor Taine, în rev. Ortodoxia, anul LVI, nr. 1-2, ianuarie-iunie, București, 2005, p. 35. A se vedea fișa de lectură a articolului citat:  https://www.teologiepentruazi.ro/2017/10/02/temeiurile-dogmatice-ale-sfintelor-taine/.

Predică la Duminica a 19-a după Cincizecime [2017]

Iubiții mei[1],

Biserica noastră se află sub sfântul acoperământ al Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu [ἁγίας σκέπης τῆς Ὑπεραγίας Θεοτόκου][2], pentru că ei îi este închinată. Însă orice creștin ortodox, care o cinstește cu multă evlavie pe Maica lui Dumnezeu, se află sub sfântul ei acoperământ. Pentru că Născătoarea de Dumnezeu, care e bucuria și pacea noastră, se îngrijește de noi mereu, ajutându-ne în toate zilele vieții noastre. Și din ajutorul ei continuu în viața noastră, noi învățăm dragostea de fii duhovnicești către Maica lui Dumnezeu. Pentru că iubirea ei față de noi, mila ei prea mare față de noi, ajutorul pe care ni-l dă nouă prin preasfintele ei rugăciuni pentru mântuirea noastră, ne învață și pe noi mila, iubirea, atenția față de oameni.

De aceea, eu sunt încredințat de faptul că cine o cinstește cu adevărat pe Maica lui Dumnezeu știe ce să facă în familia lui, în parohia sa, în episcopia sa. Știe ce fel de relație trebuie să aibă cu familia lui, dar și cu păstoriții săi. Pentru că Născătoarea de Dumnezeu ne învață pe noi, cei care o cinstim pe ea, blândețea, tăcerea, bunătatea, iubirea fără de margini pentru Dumnezeu și pentru oameni, evlavia, cuviința, delicatețea, milostivirea, slujirea continuă.

Însă nu ne învață nicidecum să ne certăm, să ne vorbim de rău unii pe alții, să ne desconsiderăm reciproc, să ne întindem unul altuia curse. Acestea sunt expresii ale răutății și ale nesimțirii, care nu caracterizează viața ortodoxă. Pentru că viața ortodoxă e caracterizată în primul rând de asceză, de iubire și de multă milostivire față de semenii noștri.

Toată munca noastră pentru a ne curăți de patimi și pentru a-i ajuta pe oameni, dimpreună cu toată slujirea noastră bisericească se numește asceză. Căci ἄσκησις [aschisis] înseamnă exercițiu, pregătire, antrenament[3] duhovnicesc. O pregătire a întregii noastre ființe pentru a fi proprii slujirii lui Dumnezeu, ca niște oameni plini de slava Lui și de teologia Sa cea mântuitoare.

Iubirea de Dumnezeu ne învață iubirea față de aproapele. Pentru că, pe măsură ce Îl iubim pe Dumnezeu, pe atât învățăm cum să îi îmbrățișăm pe oameni, cum să îi ajutăm, cum să îi folosim în mod duhovnicește și trupește. Pentru că oamenii au nevoie de adevăr, dar au nevoie și de pâine, oamenii au nevoie de prieteni, dar și de un loc de muncă, oamenii au nevoie de încredere, dar și de ajutor efectiv. Și de aceea, a-i iubi pe oameni înseamnă a-i ajuta în mod efectiv, cu lucruri practice, de care ei au nevoie, dar a-i ajuta, în același timp, și pentru ca ei să se mântuie. Pentru că degeaba le dăm pâine, dacă nu îi ajutăm să se curățească de patimi. Și mai importantă e cartea teologică dăruită oamenilor decât o haină, pentru că învățătura mântuitoare îl schimbă și îl încălzește cu adevărat pe om.

Ce înseamnă să ai…multă milostivire? Înseamnă să ai multă înțelegere și grijă față de oameni. Multă atenție și delicatețe față de viața lor sufletească și trupească. Adică să nu le ceri oamenilor mai mult decât pot ei duce. Să nu îi isterizezi în mod gratuit. Să nu îi întristezi în mod păcătos. Să nu le strici sufletul. Ci să le fii prieten, să le fii confident, să le fii un om de nădejde, să le fii un om în care ei au încredere, iar tu nu le strici încrederea în tine.

Pentru că viața duhovnicească a Bisericii merge pe încredere, pe conștiința omului. Dacă omul vine și se spovedește, dacă el vine ca să își curățească sufletul, apoi se apropie de Domnul și se împărtășește cu El, noi îl credem un om condus de conștiința sa și de frica lui de Dumnezeu. Pentru că nu stăm să ispitim omul la nesfârșit. Însă dacă el vine cu gânduri ascunse, dacă el nu se spovedește desăvârșit, noi nu avem de unde ști acest lucru, dar Dumnezeu știe toate aceste amănunte. Și pentru ele ne judecă și ne va judeca la modul desăvârșit…

Într-un concurs de umor, apropo de judecata Domnului, o tânără a afirmat faptul că în Biserică sunt „cele mai mari curve”. Și când a spus acest lucru, ea a vrut să exprime ideea că ierarhia Bisericii e cu totul „duplicitară”, e „fariseică” în relația ei cu credincioșii. Adică spune una și face alta. Însă acest lucru e o generalizare neadevărată, ca și afirmația: „toți oamenii sunt proști”.

Da, fără doar și poate, oamenii pot greși oricând și grav, fără ajutorul lui Dumnezeu! Însă una e să greșești și alta e să te comporți continuu în mod fals.  De aceea, nu în Biserică sunt cei mai mari duplicitari ai lumii, ci acolo unde mizele duplicității chiar contează. Unde duplicitatea e prosperă. Și unde e duplicitatea prosperă, dacă nu acolo unde sunt bani mulți? În politică, în finanțe, în afaceri sunt bani mulți, pe când Biserica, cel mai adesea, cere ajutor și milostenie de la oameni. De aceea, mai degrabă, în Biserică sunt „cei mai mari milogi” și nu „cele mai mari curve”. Însă suntem milogi pentru binele lumii și nu pentru a face rău acesteia. Căci noi ne rugăm continuu, cerem de la Dumnezeu, cerșim de la El binele pentru întreaga lume, apoi cerșim de la credincioși banii pentru a ține Bisericile în picioare. Biserici care nu sunt „ale noastre”, ale ierarhiei Bisericii, ci ale tuturor membrilor Bisericii.

De ce ne cerșim banii? Pentru că credincioșii noștri încep să își uite tot mai mult datoriile lor sfinte față de Biserică. Căci dacă nu ar uita acest lucru, ca și dările către Stat, lucrurile ar fi foarte frumoase. Dar când ne prefacem că uităm, ne facem rău cu mâna noastră. La fel ca atunci când distrugem sau suntem indiferenți față de bunurile publice, când lăsăm să se degradeze școlile, bibliotecile, muzeele, parcurile, cimitirele, siturile arheologice. Toate acestea, ca și Bisericile, sunt averea tuturor, sunt o avere publică și nu privată, iar dacă suntem neatenți față de ele, noi și urmașii noștri suferim.

Dacă o carte rară a fost furată, dacă un tablou genial a fost distrus, dacă un muzeu a luat foc, atunci au pierit lucruri inestimabile. Când e distrusă o Biserică, încetează pomenirea multor oameni. Când se taie o pădure, moare aerul bun al multor oameni. Băncile din parc sunt pentru ca să stăm pe ele și nu pentru ca să le rupem. Parcurile sunt liniștea și odihna noastră. Dar cartea teologică și rugăciunea ne odihnesc cu adevărat, pentru că odihnesc sufletul nostru, cât și trupul nostru.

Nu putem scoate Biserica din societate, pentru că ea este sufletul acestei lumi. După cum nu putem scoate mariologia din teologie, pentru că nu mai înțelegem cine e omul cu adevărat. Dar când știm că Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat din cea mai frumoasă și mai sfântă Fecioară a lumii, din Pururea Fecioara Maria, atunci înțelegem că lumea aceasta contează pentru Dumnezeu și că omul e chemat la comuniunea veșnică cu Dumnezeu. Pentru că omul Sfânt e omul dorit de Dumnezeu. Sfințenia este bucuria lui Dumnezeu, pentru că El e Sfântul prin excelență.

Iar azi, când prăznuim acoperământul Maicii Domnului, prăznuim cea mai mare sfințenie umană, a ei, a Maicii lui Dumnezeu, care nu ne uită niciodată. Căci ea este în Împărăția lui Dumnezeu în mod deplin, cu trupul ei transfigurat, și se roagă pentru mântuirea noastră, dorind să fim și noi unde este ea.

Și când auzim acest lucru, că cea Preasfântă ne vrea și pe noi Sfinți, înțelegem că Sfinții nu sunt invidioși pe cei de pe pământ, că ei nu își doresc sfințenia numai pentru ei, pentru că ei doresc ca toți să fim Sfinți și moștenitori ai Împărăției celei veșnice a lui Dumnezeu.

Adică ceea ce ne-a spus și Evanghelia de azi [Lc. 6, 31-36]. Pentru că Domnul ne-a spus astăzi: „Și precum voiți ca să vă facă vouă oamenii [καὶ καθὼς θέλετε ἵνα ποιῶσιν ὑμῖν οἱ ἄνθρωποι] și voi faceți lor asemenea [καὶ ὑμεῖς ποιεῖτε αὐτοῖς ὁμοίως]!” [Lc. 6, 31, BYZ]. Binele pe care îl așteptăm de la oameni, pe acela trebuie ca noi să îl facem lor. Adică nu trebuie să așteptăm ca alții să ne facă bine, pentru ca și noi să le facem bine, ci având conștiința binelui pe care trebuie să îl facem, noi pe acela trebuie să îl facem în viața oamenilor, pentru că acest lucru ne împlinește. Acest lucru ne mântuie pe noi.

Însă de unde să avem conștiința binelui, dacă nu o învățăm din Biserică? Pentru că trebuie să venim aici să învățăm binele, adică din propovăduirea Bisericii.

Iar Domnul ne spune că și cei păcătoși se iubesc între ei [Lc. 6, 32], că și ei fac bine celor care le fac lor bine [Lc. 6, 33] și că se împrumută reciproc, așteptând întoarcerea lucrului dat [Lc. 6, 34], dar prin asta nu au parte de niciun har [Lc. 6, 32, 33, 34]. Pentru că Domnul îi umple de har pe cei care trăiesc și se comportă evanghelic. Adică pe cei care își iubesc vrăjmașii și care fac bine și îi împrumută pe alții, fără să aștepte nimic în schimb [Lc. 6, 35].

Și plata noastră, a celor care trăim evanghelic, care trăim creștinește, este mare, pentru că e de la Dumnezeu, pentru că prin ea ne facem fiii lui Dumnezeu [Lc. 6, 35]. Și Domnul Îl numește aici pe Dumnezeu Cel preaînalt [Lc. 6, 35], pentru ca să ne arate că gândurile și faptele noastre nu trebuie să aibă nimic de-a face cu lumea de aici, ci cu cea a Sfinților și a Îngerilor Săi din cer. Gândurile și faptele noastre trebuie să fie la înălțimea lui Dumnezeu, trebuie să fie duhovnicești, și nu trupești.

Și dacă trăim duhovnicește sau evanghelic sau creștinește, atunci avem binele lui Dumnezeu în noi și înțelegem astfel bunătatea lui Dumnezeu față de oameni. „Că[ci] El este bun către cei nemulțumitori și răi [ὅτι Αὐτὸς χρηστός ἐστιν ἐπὶ τοὺς ἀχαρίστους καὶ πονηρούς]” [Lc. 6, 35, BYZ]. El este bun față de toți oamenii, pentru că pe toți i-a adus întru existență și îi păstrează întru existență. Dar bunătatea Lui este evidentă mai ales în relație cu cei nemulțumitori față de binefacerile Sale în viața lor și care sunt răi în relația lor cu oamenii. Pentru că, deși ei primesc numai lucruri bune de la El, ei totuși sunt nemulțumitori și răi. Și păcatele acestea țin de ei și nu de Dumnezeu! Pentru că ei, oamenii, aleg să fie nemulțumitori și răi, în loc de a fi recunoscători și buni.

Însă binele e cel care ne împlinește cu adevărat. Răul nu ne împlinește niciodată. Orice rău e un păcat și orice păcat e un mare rău în fața lui Dumnezeu. Fapt pentru care noi trebuie să ne pocăim pentru fiecare păcat pe care l-am făcut, pentru că orice păcat e un rău, e o boală, e prezența morții sufletești în noi înșine.

De aceea, nu trebuie să ne pară rău niciodată că am făcut vreun lucru bun în viața oamenilor. Chiar dacă ei sunt nemulțumitori și invidioși și răi la adresa noastră, deși noi le-am făcut numai bine, binele e un bine veșnic. Binele nu devine niciodată un rău, după cum răul nu devine niciodată un bine. Ci, în fața lui Dumnezeu, binele e bine pentru veșnicie și la fel e și răul: pentru veșnicie răul e rău. Însă pocăința noastră poate șterge răul din noi, răul pe care noi l-am făcut și pe care ni-l asumăm ca pe un rău și niciodată ca pe un bine.

Pentru acest lucru insist la Spovedanie pe spovedirea deplină a păcatelor. Orice păcat pe care l-am conștientizat și pe care l-am pus pe hârtia de spovedanie este un rău pe care îl scoatem din noi. Dacă îl considerăm un păcat și ne doare, atunci e un păcat, și cu acesta nu ne putem lăuda niciodată. Pentru că păcatele sunt moartea din noi și nu viața! Viața noastră e tot binele pe care îl facem, tot gândul bun pe care îl gândim, toate sentimentele curate și sfinte pe care le avem. Însă păcatele sunt rușinea noastră, sunt căderea noastră, sunt cele care trebuie spovedite, pentru ca slava lui Dumnezeu să coboare în noi și să ne curățească de ele și să ne facă mai albi decât zăpada. Căci la fiecare Spovedanie, noi suntem curățiți și sfințiți de către Dumnezeu, umpluți iarăși de slava Lui, pentru ca să fim case proprii lui Dumnezeu.

Și dacă devenim case vii ale Sale, atunci înțelegem de ce trebuie să ne iubim vrăjmașii. Pentru că ei suferă din cauza amăgirii lor de către demoni. În loc să fie buni și respectuoși cu noi, amăgiți fiind de demoni, ei se transformă în niște demoni la adresa noastră. Pentru că ei caută să ne facă mereu rău, după cum caută și demonii. Iar față de astfel de oameni nu putem fi decât milostivi și buni, pentru că ei suferă când ne fac rău. Ei își fac rău, atunci când ne fac rău. Și, pentru ca nici noi să nu ne rănim interior, îi iubim de la sine pe vrăjmașii noștri, ca, de altfel, pe toți oamenii, pentru că noi ne manifestăm ca oameni buni față de toți.

Așadar, porunca iubirii vrăjmașilor nu e una grea, ci e una firească. Una pe care o trăim de la sine. Pentru că, dacă căutăm mântuirea, dacă căutăm să ne sfințim viața, atunci căutăm să ne umplem de bunătatea lui Dumnezeu. Și dacă El ne umple de bunătatea Sa și ne face buni, atunci noi suntem buni cu toți, nu numai cu vrăjmașii noștri. Și de aceea îi iubim și pe ei și le dorim și lor tot binele, pentru că noi dorim tuturor tot binele lui Dumnezeu în viața lor.

Iar Evanghelia s-a terminat astfel: „Așadar, fiți milostivi [γίνεσθε οὖν οἰκτίρμονες], precum și Tatăl vostru milostiv este [καθὼς καὶ ὁ Πατὴρ ὑμῶν οἰκτίρμων ἐστίν]!”. Adică fiți milostivi la nesfârșit, milostivi-ți-vă la nesfârșit de oameni și de întreaga creație a lui Dumnezeu, pentru ca să fiți milostivi ca Dumnezeu! Căci El este veșnic milostiv cu noi, creația Sa.

Însă omul milostiv, omul cu inimă bună, nu e milostiv doar în facerile de bine față de oameni, acestea, văzute, ci și în cele nevăzute de oameni. Pentru că el e milostiv și când se roagă pentru mântuirea tuturor și când vrea binele tuturor și nimeni nu știe taina inimii sale. Omul milostiv e omul care se gândește și lucrează în mod real la binele lumii, la pacea ei, la buna înțelegere între oameni. Tocmai de aceea, cine face binele lui Dumnezeu, acela îi zidește interior pe oameni, îi folosește duhovnicește, pentru că le arată că binele e singurul demn de urmat, de iubit și de împlinit în viața lor. Binele e viața noastră, e viața noastră veșnică, pe când răul e iadul nostru. Și noi nu putem alege decât binele, adică viața cu Dumnezeu, pentru că ea este împlinirea veșnică a omului.

Vă doresc numai bine, iubiții mei, și să lucrați binele în viața dumneavoastră tot timpul! Pentru că binele e cel mai bun exemplu, este adevărata educație pentru om, e împlinirea și bucuria sa. Dumnezeu să ne întărească să împlinim poruncile Sale, care sunt binele nostru veșnic! Amin.


[1] Scrisă în ziua de 27 septembrie 2017, zi de miercuri, însorită și cu ceva vânt. 16 grade la ora 10.00. Terminată la ora 12. 42.

[2] A se vedea: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/785/sxsaintinfo.aspx.

[3] Idem: https://en.wiktionary.org/wiki/ἄσκησις.

Predică la Duminica a 18-a după Cincizecime [2017]

Iubiții mei[1],

Evanghelia de azi [Lc. 5, 1-11] o continuă pe cea de duminica trecută, chiar dacă aceea era de la Sfântul Marcos, iar aceasta e de la Sfântul Lucas. O continuă ideatic. Pentru că, după negarea de sine, după interiorizarea Crucii și după urmarea lui Hristos, astăzi suntem puși să pescuim cu Hristos și pentru El, pentru Biserica Lui. Pentru că Domnul S-a dus la Simon, care era în corabia lui și încerca să pescuiască, și i-a spus: „Împinge-o întru adânc [Ἐπανάγαγε εἰς τὸ βάθος] și lăsați jos plasele voastre întru prindere [καὶ χαλάσατε τὰ δίκτυα ὑμῶν εἰς ἄγραν]!” [Lc. 5, 4, BYZ].

Din punct de vedere faptic, Domnul l-a trimis pe Simon să pescuiască în largul lacului Ghennisaret [Γεννησαρέτ] [Lc. 5, 1]. I-a poruncit ce să facă, pentru ca să prindă pește, dimpreună cu părtașii lui la pescuit [Lc. 5, 7]. Și Simon a înțeles porunca Lui și a împlinit-o și a prins mult pește [Lc. 5, 6].

Însă ce i-a spus Domnul lui Simon, de fapt, din punct de vedere teologic? Că pentru a-I sluji lui Dumnezeu trebuie să intre, fără teamă, în mijlocul mulțimilor și să le vorbească probleme teologice adânci, pentru că acelea îi convertesc pe oameni la viața cea bună, la viața Bisericii. Și Sfântul Petros a învățat foarte bine această lecție dumnezeiască! Pentru că în prima zi a Bisericii el a vorbit fără teamă mulțimilor [F. Ap. 2, 14-36] și predica lui a pescuit „ca la 3.000 de suflete [ψυχαὶ ὡσεὶ τρισχίλιαι]” [F. Ap. 2, 41, BYZ]. Căci „stând Petros cu cei 11 [Apostoli], a ridicat glasul său” [F. Ap. 2, 14] și le-a vorbit celor de față. Însă pentru ca să stai în fața mulțimilor și pentru ca să fii gata să le vorbești, trebuie să te fi răstignit interior și să Îi fi urmat Domnului mai întâi, pe calea Lui, cea grea și plină de dureri, dar și să fi primit slava Mângâietorului în sufletul tău. Pentru că această deșertare de sine și umplere a ta de poruncile și de slava lui Dumnezeu, te fac apt să vorbești mulțimilor din Biserică, dar și mulțimilor care încă nu s-au convertit la viața Bisericii.

Pentru că Sfântul Petros a vorbit în ziua Cincizecimii în public, în fața unor necredincioși, dar împreună cu Biserica. El a vorbit în fața unor oameni care nu erau membri ai Bisericii lui Hristos, dar având de partea lui Biserica și învățătura Bisericii. Învățându-ne pe noi, pe toți, că dacă dorim să vorbim despre Biserică, despre viața și teologia ei, trebuie să vorbim dimpreună cu Biserica, fiind întăriți în viața și teologia Bisericii.

–  Și cum predică un predicator ortodox dimpreună cu Biserica?

– Predicând același adevăr pe care Sfinții Bisericii l-au predicat în toate secolele mântuirii lumii. Căci dacă ne-am asumat teologia Bisericii, dacă ne-am asumat învățătura Sfinților de peste veacuri, atunci predicăm în esență ca și ei, pentru că predicăm aceleași adevăruri veșnice și mântuitoare ale Bisericii. Dar predicăm adevărurile lui Dumnezeu în modul nostru de azi, adică într-o prezentare pe înțelesul credincioșilor de azi, aducând din Tradiția Bisericii noi și noi gânduri și experiențe folositoare nouă.

De aceea, propovăduirea Bisericii este în mod continuu captivantă, pentru că ea ne oferă noi și noi amănunte despre credința, istoria și viața Bisericii. Iar cei care predică învățătura Bisericii, adică ierarhia Bisericii, trebuie să se nevoiască continuu în acest sens. Pentru că pe fiecare zi trebuie să cercetăm cărțile Bisericii, să le traducem și să le retraducem, să le citim îndelung, pentru ca să facem noi corelații între diverse învățături teologice și evenimente eclesiale. Dar în mijlocul tuturor eforturilor noastre predicatoriale trebuie să stea rugăciunea noastră continuă, dorința noastră continuă ca Domnul să ne lumineze asupra a ceea ce citim și traducem. Pentru că, fără luminarea lui Dumnezeu, noi nu facem decât să redăm texte teologice, pe care nu le înțelegem. Ele sunt mari, sunt importante, însă pentru cei care le înțeleg. Dar dacă nu le înțelegem, noi transmitem lucruri de care nu ne bucurăm, dar se bucură cei care le înțeleg.

Și observ peste tot, în scrisul teologic de la noi și de pretutindeni, teologi care își iau teme grele, teme mari pentru studiu, dar pe care nu știu să le ducă la capăt. Le încep din orgoliu sau din teribilism, iar la finalul cărții ajung să tragă concluzii minore sau aiuritoare. Pentru că ei nu am nimic de-a face cu acele teme teologice. Și, mai ales, nu îi doare de Biserică, de neștiința celor din Biserică și nu luptă pentru luminarea oamenilor Bisericii.

La fel, și de la amvonul Bisericii, se spun multe lucruri trunchiate, neverificate, netrăite efectiv sau care nu au nimic de-a face cu viața și experiența Bisericii. De ce? Pentru că „teologii” și „predicatorii” ca atare nu sunt înrădăcinați în viața și teologia Bisericii. Ei vor să spună lucruri „mari”, vor să facă lucruri „minunate”, vor să fie remarcați ca „teologi”, dar numai pentru câteva minute, pentru cât ține predica. Numai că predica se naște dintr-o continuă viață teologică și preoțească și nu din frunzărirea unor cărți, pentru ca „să ai ce spune”.

De aceea, pentru a scrie teologie și pentru a predica în Biserică trebuie să fii cu Biserica, cu toată Biserica, știind în mod profund ce spun Sfinții Bisericii, din toate secolele, despre tematica teologică pe care tu o abordezi. Iar un teolog adevărat, când scrie despre Biserică sau despre Sfintele Taine sau despre o anume perioadă istorică a Bisericii, el nu știe doar aceste lucruri, despre care a scris efectiv, ci știe și despre alte o mie de lucruri despre care nu a scris, dar poate să scrie oricând, pentru că și despre acelea are o bogată cunoaștere, pe care și-o poate îmbogăți și mai mult. Adică teologii adevărați ai Bisericii nu cunosc doar două-trei probleme teologice, iar la celelalte sunt afoni, ci pe ei îi interesează toată teologia, viața și experiența Bisericii, pentru că ei sunt, mai întâi de toate, oameni credincioși. Și oamenii credincioși, oamenii care au conștiință, care se tem pentru mântuirea lor, care sunt omenoși și muncitori, sunt interesați de tot ceea ce ține de Biserică și pe ei nu îi interesează doar „să dea bine” într-o carte pe o anumită temă teologică.

De aceea, eu înțeleg imediat când am de-a face cu un pedant și când am de-a face cu un teolog. Căci, pe cel pedant, îl interesează stilul, modul în care el vrea să scrie „teologie” și o cât mai mare bibliografie pusă la final, pe când, pe teolog, îl interesează experiența duhovnicească și înțelegerea teologică profundă, adică ceea ce trebuie să scrie el în carte și prin care dorește să îi lumineze pe cei credincioși ca și el. Pentru că teologie poți să scrii în multe feluri, doar dacă ai, mai întâi de toate, experiența ei.

Iar Evanghelia de azi ne cere tocmai experiență teologică! Pentru că Simon era pescar, era un profesionist în ale pescuitului, dar el nu vedea cu ochii lui Dumnezeu pescuitul. Nu avea ochi teologici pentru pescuit. Pentru că nu vedea unde sunt peștii.  El nu știa care sunt peștii pe care el trebuie să îi prindă. Tocmai de aceea, poți fi un foarte bun filolog, poți scrie bine și atrăgător, poți avea o mare cunoaștere scriptică a teologiei și o memorie profesionalizată, poți fi confundat de mulți cu „adevăratul teolog” al Bisericii, dar prin asta nu ești un teolog.

Pentru că teologii prind „mulțime multă de pești [πλῆθος ἰχθύων πολύ]” [Lc. 5, 6, BYZ], acolo, da, tocmai acolo, unde alții nu prind nimic. Teologii văd peștii, adică adevărul profund al textelor. Și acolo unde alții nu văd decât niște texte teologice „banale”, ei scot mulțime mare de pești, pentru că văd adâncul textelor teologice.

Însă teologii nu pescuiesc de unii singuri, ci numai împreună cu Dumnezeu! Vederea lor minunată e trăită în coproducție cu Dumnezeu. Căci așa cum în Evanghelia de azi, Simon a fost călăuzit de Dumnezeu spre locul cu pești, tot la fel sunt călăuziți și adevărații teologi ai Bisericii prin oceanul teologiei, și ei află, din vederea și luminarea lui Dumnezeu, care sunt peștii teologici, adică adevărurile lui Dumnezeu care trebuie propovăduite Bisericii.

Iar dacă ai în tine cunoaștere de la Dumnezeu, ai ce spune Bisericii…Însă problemele din Biserică nu se termină, chiar dacă am avea teologi care știu și pot să vorbească. Pentru că Biserica, în totalitatea ei, trebuie să facă același efort ca și tine, pentru ca să înțeleagă voia lui Dumnezeu. Iar dacă tu, propovăduitorul învățat de Dumnezeu, te sfințești zilnic, la fel trebuie să se sfințească și Biserica, pentru ca să te înțeleagă. Însă marea drama a teologilor Bisericii e aceasta: ei sunt cel mai adesea singuri și neînțeleși, într-o mare de oameni credincioși, din care îi urmează mai mult epigonii decât oamenii onești.

De aceea, a fi teolog e o mare binecuvântare, dar și o mare dramă. Ești binecuvântat de Dumnezeu cu multe daruri și cu multe luminări și vederi dumnezeiești, prin care te sfințești și te îmbogățești duhovnicește continuu, dar ești considerat de epigoni și de neprieteni ca un teritoriu nesfârșit al plagierii. Pentru că ei consideră că măreția lui, a teologului adevărat, constă în cuvinte și în atitudini ipocrite și nu în experiența îndumnezeirii și în multa muncă pentru a scrie, a cerceta, a traduce.

Din acest motiv, mulții tăi pești sunt congelați post factum, sunt puși în camera frigorifică a bibliotecilor, și stau în așteptare. Asta dacă nu cumva, pentru o anume vreme, te vor oculta, pentru ca să nu strici „ierarhia valorică”. Dar, în comparație cu peștii, care, oricât ar fi ei de congelați, tot nu mai au gust, pentru că nu mai sunt proaspeți, peștii teologici sunt buni de mâncat și după mii de ani. Căci fiecare fărâmă de text din Scriptură și din cărțile Sfinților Părinți este lumină și binecuvântare pentru credincioșii și teologii viitorului, pentru viitorul Bisericii, pentru că vor vedea că și alții au trăit aceleași experiențe ale credinței ca și ei. Și adevărul, aflat pe calea cărții, îți confirmă adevărul din inima ta, pentru că e unul și același.

De aceea, iubiții mei, Sfântul Petros a văzut minunea cu ochii lui, dar și cu sufletul său! Peștii au fost mulți, pentru că au venit cu toții în plasă, acolo unde le-a poruncit lor Domnul. Și prin această minune, Petros L-a văzut pe Domnul și s-a simțit foarte păcătos înaintea Lui [Lc. 5, 8]. Căci și noi, dacă ne-am veni în fire și am socoti toate binefacerile lui Dumnezeu din viața noastră, ne-am simți la fel: foarte păcătoși înaintea Lui. Dar noi ne oprim doar la faptul că am scăpat de boală, că ne e bine, că pământul a rodit bine anul acesta, că avem ce mânca și bea…Și prin aceasta vedem numai suprafața lucrurilor și nu adâncul lor. Pentru că în adâncul vieții noastre e mila lui Dumnezeu cu noi, atâta timp cât El ne poartă de grijă.

Pentru că peștii prinși în mod minunat au fost mâncați și ei, cu siguranță. Au fost mâncați ca niște pești și nu ca niște banane, pentru că ei erau pești. Fuseseră prinși în mod minunat, dar au fost mâncați ca niște simpli pești, dacă nu au fost mâncați cu mulțumire și cu frică de Dumnezeu.

Însă Scriptura ni-l indică doar pe Petros! Doar despre starea lui ne vorbește. Pentru că aceasta trebuie să fie starea interioară cu care noi trebuie să ne punem la masă: să ne simțim foarte păcătoși în fața milostivirii lui Dumnezeu, care ne hrănește și ne ocrotește în fiecare zi. Și dacă pocăința continuă este starea noastră interioară, atunci putem înțelege și chemarea Sfântului Petros la apostolat: „Nu te teme [Μὴ φοβοῦ]! De acum oameni vei fi prinzând [ἀπὸ τοῦ νῦν ἀνθρώπους ἔσῃ ζωγρῶν]” [Lc. 5, 10, BYZ].

Căci Petros a fost chemat să prindă oameni prin propovăduirea sa și să fie neînfricat. Să nu se teamă de oameni, să nu pună la inimă ironiile și insultele lor, să nu se scufunde în dezamăgire și în deznădejde, ci să caute în continuu peștii lui Hristos, adică pe cei care trebuie să se convertească la viața Bisericii.

Și de aici vedem că rolul primordial al apostolatului, implicit al întregii preoții, e acela al propovăduirii convertitoare, pentru ca toți cei convertiți să stea la masa Stăpânului împreună. Nu suntem chemați la o propovăduire sterilă, ci la una care convertește, care convinge. Iar Sfinții Apostoli au convins lumea prin toată viața și propovăduirea lor, pentru că ei, în întregimea lor, erau propovăduire.

De aceea, nu trebuie să ne prefacem că suntem alții, dacă nu suntem! Ci, dacă vrem să fim alții cu adevărat, atunci trebuie să ne sfințim viața, pentru ca să putem fi o oglindă convertitoare pentru mulți. Căci mulți se pot privi în viața și în cuvintele noastre și se pot întoarce la Domnul.

Simon a mers după Domnul! A lăsat toate și i-a urmat Lui, dimpreună cu Ioannis și cu Iacovos, fiii lui Zebedeos [Lc. 5, 10-11]. Pentru că pe toți i-a umplut uimirea sfântă [Lc. 5, 9], cea prin care Domnul devine minunat în ochii noștri.

Și, o, cât de mult aș vrea ca toți să trăim uimirea de Dumnezeu, uimirea de faptele Lui în viața noastră! Aceea pe care o trăim, atunci când ne simțim mult păcătoși, și vedem că Domnul ne umple de mari daruri și binecuvântări. Pentru că această experiență sfântă ne învață să fim recunoscători Lui pentru toate.

Dumnezeu să ne întărească în slujirea și în ascultarea de El, iubiții mei, pentru ca să ne lăsăm mereu prinși de cuvintele Sale și duși spre El cu puterea iubirii Sale celei dumnezeiești! Pentru că în Biserică, în această corabie în care noi suntem, poate să încapă toată lumea. Însă depinde și de noi câți urcă în corabia mântuirii și câți se pierd în potopul păcatului. Să reflectăm la acest lucru! Amin.


[1] Scrisă în ziua de 21 septembrie 2017, zi de joi, cu soare și vânt, 14 grade la ora 10.00. Terminată la 12. 28.

Predică la Duminica posterioară Înălțării Sfintei Cruci [2017]

Iubiții mei[1],

după ce joi am înălțat Crucea Domnului și am pus-o în mijlocul Bisericii spre închinare, pentru ca să ne fie întărire și pavăză împotriva atacurilor demonice, Evanghelia de azi [Mc. 8, 34-38; 9, 1] ne-a vorbit despre urmarea lui Hristos și despre Împărăția Lui. Însă urmarea lui Hristos e ascetică, e grea, e dureroasă, pentru că ea presupune negarea de sine și asumarea Crucii Sale. Pentru ca să fim ai Lui nu mai trebuie să arătăm ca noi înșine, ci ca El. De aceea, Domnul ne cere să renunțăm la noi cei vechi, la noi cei păcătoși, pentru a ne asuma Crucea Lui și pentru a-I urma Lui.

– De ce trebuie să renunțăm la noi înșine, la sinele nostru păcătos, la patimile din noi, pentru ca să putem lua Crucea Lui?

– Pentru că patimile noastre ne fac să ne rușinăm de Domnul. Iar El ne-a spus tot azi, „căci cine are să se rușineze de Mine și de cuvintele Mele [Ὃς γὰρ ἐὰν ἐπαισχυνθῇ Με καὶ τοὺς Ἐμοὺς λόγους] în veacul acesta preacurvar și păcătos [ἐν τῇ γενεᾷ ταύτῃ τῇ μοιχαλίδι καὶ ἁμαρτωλῷ] și Fiul omului se va rușina de el [καὶ ὁ Υἱὸς τοῦ ἀνθρώπου ἐπαισχυνθήσεται αὐτόν], când are să vină în[tru] slava Tatălui Său cu Îngerii cei sfinți [ὅταν ἔλθῃ ἐν τῇ δόξῃ τοῦ Πατρὸς Αὐτοῦ μετὰ τῶν Ἀγγέλων τῶν ἁγίων]” [Mc. 8, 38, BYZ]. Patimile din noi ne fac să ne rușinăm de El și de cuvintele Lui. Pentru că El ne cere să fim curați, iar pofta desfrânată din noi ne cere să curvim. El ne cere să ne mulțumim cu puțin, iar noi vrem mult. El ne cere să fim milostivi, iar noi suntem avari. El ne cere să postim, iar nouă ne place desfătarea multă. Fapt pentru care, dacă vrem să fim ai Lui, trebuie să ne curățim de patimile noastre, care sunt cu toatele împotriva Lui. Și pe cât ne curățim de patimi, pe atât luăm Crucea Lui în noi și ea este bucuria noastră cea mântuitoare, pentru că nevoințele ascetice ne umplu pe noi de slava Lui.

Și vă vorbeam în cele două predici anterioare despre interiorizarea Crucii Domnului, pentru că asta înseamnă luarea Crucii Lui. Toată lupta interioară cu patimile din noi este interiorizarea Crucii Domnului. Dar dacă mergem cu Crucea Lui în noi înșine, dacă suntem niște răstigniți pentru Domnul, atunci Îi urmăm Lui, căci și El S-a răstignit pentru tot păcatul, neadmițând niciun păcat în umanitatea pe care Și-a asumat-o și așa S-a dăruit Tatălui, pe Cruce, ca jertfă preacurată și preasfântă.

Pentru că toată viața Domnului a fost o venire spre Cruce. De când a venit pe lume și a fost înfășat în iesle, Domnul a venit spre Cruce. Și El ne cere nouă o viață creștină, adică o viață crucificată, o viață sfântă, pentru ca să venim la El, prin moarte, ca niște biruitori ai patimilor din noi și nu ca niște fricoși…

Pentru că adevărata frică e frica de reala schimbare. Domnul ne cere nouă, pentru a fi creștini, să ne schimbăm continuu și să ne facem asemenea Lui. Însă puțini doresc acest lucru, pentru că asta înseamnă o viață radical altfel. Și mulți doresc, în mod teribilist, să își depășească limitele, fricile, obsesiile, dar fără vreun scop pozitiv. Se duc și se aruncă în gol cu parașuta, se scufundă în mare și vor să vadă cât rezistă să înoate fără oxigen, beau în neștire la petreceri ca să vadă cât rezistă la băutură sau socotesc plăcerea sexuală drept „cea mai mare împlinire” a lor. Însă toți acești naivi teribiliști se tem să fie ei înșiși, adică se tem să renunțe la patimile lor. Pentru că ei știu cum e viața păcătoasă, cum e viața trăită la întâmplare, dar nu știu cum e viața sfântă. Și pentru ca să trăiești sfânt în lumea noastră decăzută, trebuie să ai curaj cu adevărat. Căci sfințenia înseamnă a trăi radical altfel decât oamenii lumești. Înseamnă a trăi după exemplul Domnului și după cuvintele Lui.

De aceea, oamenii lumești sunt enervați de cei care vor să trăiască sfânt. De ce? Pentru că nu vor să mai fie ca ei. Și aceștia le arată pe fiecare zi oamenilor lumești că se poate trăi altfel, că se poate trăi în smerenie și în pace, renunțând zilnic la păcate. Pentru că viața sfântă e împlinirea reală a omului și cel care s-a despărțit interior de lume și de tabieturile ei păcătoase trăiește o mare eliberare și o mare bucurie. Dar pentru a ne mântui trebuie să trăim în sfințenie până la sfârșitul vieții noastre pământești, interiorizând continuu Crucea Lui și urmându-I Lui întru toate. Pentru că El Însuși, Domnul nostru, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, ne ajută să trăim viața Lui. Adică o viață sfântă, o viață curată, o viață plină de Împărăția lui Dumnezeu.

Căci în ultimul verset al Evangheliei de azi, după ce El ne-a vorbit despre valoarea absolută a sfințeniei, ne-a spus în ce constă sfințenia. Și sfințenia constă în vederea duhovnicească a Împărăției lui Dumnezeu, care vine în noi în[tru] putere [ἐν δυνάμει] [Mc. 9, 1, BYZ]. Întru puterea slavei Sale celei dumnezeiești. Pentru că aici Domnul ne-a vorbit în mod tainic despre extazele dumnezeiești și îndumnezeitoare ale celor care se mântuie, despre cele care ne umplu de slava Dumnezeului treimic. Căci scopul ascezei nu este suferința, ci vederea lui Dumnezeu întru slava Lui. Adică venirea Împărăției lui Dumnezeu în noi înșine, întru puterea slavei Sale.

În mod punctual, în Mc. 9, 1 Domnul a vorbit despre extazul Sfinților Apostoli de pe Tabor, descris de Sfântul Marcos în Mc. 9, 2-7. Dar, în subsidiar, Domnul a vorbit despre traiectoria ascetică a fiecăruia dintre noi. Pentru că negarea de sine, luarea Crucii Lui și urmarea Lui au o singură împlinire: odihna veșnică întru slava Împărăției Sale. Cine se nevoiește pentru a se mântui nu se nevoiește în gol, nu se nevoiește fără vreo împlinire interioară, ci acela se curățește de patimi, se umple de slava Lui și trăiește în multă sfințenie.

Și așa se separă farsorii de Sfinți! Cei care mimează cunoașterea teologică și viața ortodoxă spun vorbe care nu au de-a face cu ei, pe când Sfinții spun vorbe din ei înșiși, din propria lor viață cu Dumnezeu. Farsorii nu suportă, în fapt, sfințenia și puterea cuvintelor dumnezeiești, de aceea le reduc la propria lor exegeză. Pentru farsori Însuși Domnul nu a trăit „ceva mai mult” decât ei și nici nouă „nu ne cere marea cu sarea”. Dar ei spun asta, pentru că nu știu ce e sfințenia. Nu știu cum trăiesc oamenii care se sfințesc și ce exigențe are Dumnezeu vizavi de noi.

Însă cei care își sfințesc viața se bucură continuu de noi și noi înțelegeri dumnezeiești și trăiri sfinte. Ei sunt mereu în noutatea schimbării, pentru că trăiesc o viață pe care nu au știut-o și nici nu ar fi putut să o aproximeze în vreun fel. Pentru că ea, viața duhovnicească, le-a întrecut toate așteptările. Dar le-a întrecut toate așteptările pentru că au avut curajul realei schimbări, al convertirii adevărate, al celei care i-a făcut să fie cu totul altfel. Și de aceea se bucură zilnic de noutățile lui Dumnezeu din viața lor, de noutățile reale pe care le aduc în noi viața sfântă.

Căci lumea noastră e avidă de cunoaștere, de trăire, de faptul de a experimenta. Ne ducem în vacanțe exotice, mâncăm  meniuri sofisticate, ne place adrenalina, ne place viața „bună”. Dar viața care ne place nouă e aceea în care nu avem nicio limitare, pentru că trăim cu presupoziția că limitarea „nu e niciodată bună”.

Însă viața cu Dumnezeu e o viață plină de limitări, pentru că El știe ce e bun și ce nu e bun, ce e bine și ce nu e bine de făcut în viață. Dumnezeu oprește din start orice aventură păcătoasă a noastră, pentru că îi spune pe nume: e ceva de care nu aveți nevoie. Și prin aceasta El sporește viteza interioară cu care noi putem trăi cele bune, pentru că ne ferește de tot ce e rău. Căci dacă El ne spune pe asta nu, nici pe asta, dar pe asta da și peste asta da și astfel noi ne ferim de cele cu care am fi pierdut mult timp și sănătate, tocmai de aceea ajungem repede la viața cu El, adică la luarea și trăirea interioară a Crucii Lui. Iar trăirea Crucii Sale e plină de înviere, de bucurie, de sfințenie, pentru că puținul nostru efort ascetic e premiat imediat de Dumnezeu cu mult har.

Și astfel înțelegem cu toții de ce viața Lui trebuie să fie viața noastră: pentru că curățirea de patimi ne umple de slava Lui. Mai întâi trebuie să trăim mântuirea Lui ca pe o stare cotidiană, ca pe viața noastră și, în mijlocul ei, se va coborî toată slava Împărăției Sale. Căci El cere de la noi acceptarea căii Lui și efortul nostru total pentru a trăi în sfințenie, pentru ca mai apoi El să ne ajute să mergem pe calea Lui cu bucurie și cu pace.

Și astfel, iubiții mei, înțelegem că nu ne putem rușina de Domnul, de viața și de cuvintele Sale, pentru că ele sunt viața noastră. Nu Îl putem separa pe El de viața și de cuvintele Sale, pentru că El e una cu ceea ce a făcut și a spus. Și El ne cere ca și noi să fim una cu ceea ce facem și spunem, pentru ca nimic duplicitar să nu fie întru noi.

Pentru că nu putem da nimic la schimb pentru sufletul nostru, pentru mântuirea noastră, iar împlinirea noastră e viața cu Dumnezeu.

De aceea, pe fiecare zi trebuie să învățăm să fim tot mai proprii lui Dumnezeu, pentru că El e împlinirea noastră. Și dacă El e cu noi și e împlinirea noastră, atunci toate ironiile și persecuțiile la adresa noastră le trăim bucuros, pentru că ele ne fac bine și nu rău. Amin!


[1] Scrisă în după amiaza zilei de 14 septembrie 2017, zi cu soare, de joi, afară fiind 31 de grade la ora 16. Terminată la 18. 06 minute.

Predica la 12 ani de Dumnezeiască Preoție [17 septembrie 2017]

Iubiții mei[1],

nu încetez să mărturisesc faptul că Preoția este cea mai mare împlinire a omului. Pentru că e continuarea slujirii lui Dumnezeu pe pământ sau modul dumnezeiesc în care Domnul, prin intermediul nostru, al celor hirotoniți de către El, lucrează toate cele ale mântuirii oamenilor. Însă Preoții Lui nu sunt niște „instrumente oarbe” ale slujirii Lui în lume, pentru că El nu ne tratează de sus. El, Împăratul a toate, nu e „un dictator” care „ne obligă” să Îl slujim, ci este, printr-o smerenie negrăită și continuă, coslujitorul nostru de fiecare clipă. Pentru că, dacă nu S-ar smeri continuu pentru noi și pentru mântuirea noastră și nu S-ar coborî la neputința noastră, noi, cei prea nevrednici, nu am putea să slujim Domnului slavei. Căci slava Lui e negrăită și copleșitoare și nimeni nu poate sta înaintea Lui ca să-I slujească, dacă El nu îl întărește.

De aceea, eu, ca Preot, în ipostaza paradoxală de coslujitor al lui Dumnezeu, trăiesc cele mai mari revelații și bucurii ale mele. Pentru că mereu El mă introduce în cele de taină ale Sale și mă învață modul Lui felurit de a lucra cu oamenii. Adică mă învață teologia Sa cea prea curată și prea sfântă, mă învață cele de taină ale Lui, pe care ochiul omenesc nu le poate vedea fără voia Sa, dar și cum El mântuie oamenii în mod felurit și paradoxal. Pentru că El are cu fiecare o lucrare a Lui, cu fiecare colaborează la mântuirea omului ca atare, dar fără ca omul să se simtă constrâns de prezența și lucrarea Lui. Pentru că El e preadelicat și preafrumos în relația cu noi, lăsându-ne toată libertatea de a ne sfinți viața, dar, în același timp, ne dăruie tot harul și tot ajutorul pentru a face acest lucru.

De fiecare dată slujesc altfel. Uneori sunt răcit, alteori sunt obosit, alteori sunt foarte obosit (cel mai adesea), din când în când mai apar și mici tulburări și neliniști în timpul slujirii mele, dar de fiecare dată mă las purtat de slava lui Dumnezeu. Nu încerc să decid eu ce trebuie să fac și să simt în timpul slujirii, ci mă las condus de Dumnezeu, pentru ca să fac și să simt și să spun ceea ce El dorește. Și Dumnezeu dorește lucruri maximale de fiecare dată!

Chiar și atunci când Dumnezeu este iconomic, când El Se coboară la neputințele noastre, El ne cere să fim cu totul ai Lui. Adică Sfinți. Iconomiile lui Dumnezeu cu noi nu au rolul de a ne învăța să fim lacși, ci să fim smeriți și iubitori. Pentru că, dacă El ne iartă, dacă El ne îngăduie viața și slujirea noastră…în ciuda păcatelor noastre celor multe și rele, e pentru ca noi să învățăm să fim buni și smeriți, să fim îngăduitori și generoși.

Pentru că iconomiile Lui față de noi, îngăduirile Lui față de noi, sunt pentru o viață plină de acrivie dogmatică și morală. El ne iartă pentru ca noi să fim serioși cu viața noastră. El ne îngăduie pentru ca noi să ne vindecăm și să ne mântuim. Mila Lui față de noi e pentru ca noi să conștientizăm valoarea vieții noastre și responsabilitățile ei cele veșnice. Pentru că noi ne mântuim acum și aici, iar de mântuirea noastră ține felul veșniciei noastre.

De aceea, a-i ajuta pe oameni să se mântuie e cea mai mare bucurie pastorală. E împlinirea lor și a ta, ca Preot. Pentru că Preotul e chemat de Dumnezeu tocmai la această preasfântă și delicată misiune divino-umană: aceea de a-i ajuta pe oameni să se regăsească, să fie ei înșiși, și, în cunoștință de cauză, să caute voia lui Dumnezeu și să se sfințească prin împlinirea poruncilor Lui.

Pentru că oamenii care se mântuie nu sunt niște „roboți”, ci sunt niște oameni clarificați interior, care au înțeles că viața cu Dumnezeu e singura și adevărata împlinire a omului. Și care trăiesc și acționează potrivit conștiinței lor luminate de Dumnezeu.

Iar a lucra cu astfel de oameni înseamnă a te bucura continuu. Pentru că oamenii lui Dumnezeu, oamenii care se mântuie, au mereu lucruri bune de arătat, fac adesea lucruri memorabile, iar viața lor e o pajiște cu flori, o pajiște cu multiplele flori ale virtuților.

Da, din păcate, nu toți cei care vin la Biserică vor și să se mântuie! Mulți vin doar pentru anumite Slujbe sau când le e mai greu în viață sau din obișnuință. Nu vor să se mântuie pentru că nu sunt conștienți de ce trebuie să facă pe pământ. Dar cei care au înțeles rostul adânc al mersului la Biserică și că viața Bisericii e o viață sfântă, aceia vor să se mântuie și vin la Biserică pentru ca să învețe calea mântuirii și pentru ca să o trăiască împreună cu toți cei credincioși.

Iar Preotul e trimis în lume de Domnul tocmai pentru ca să-i ajute pe toți să ajungă la conștiința mântuirii. La dorința lor vie de a se mântui. Pentru că viața și predicarea noastră trebuie să-i învețe pe toți că viața cu Dumnezeu e împlinirea omului.

În viața mea de zi cu zi, pentru că trebuie să călătoresc mult, adesea merg fără reverendă pe mine. Mi-ar trebui să am vreo 10 reverende de vară și 10 de iarnă pentru ca să le schimb de câte ori transpir în ele și astfel, în mod rezonabil, să le pot spăla. Iar eu am numai una de vară și alta de iarnă, pentru că încă nu mi-am găsit pe cineva care să îmi facă mai multe reverende pe gustul meu.

Însă, când merg fără reverendă, deși văd că sunt Preot și mă comport ca om care am evlavie, oamenii mă primesc mai bine, nu sunt stingheriți de prezența mea și se simt în largul lor. Dar când mă văd îmbrăcat în Preot, atunci reușesc imediat să enervez sau să nasc ironii, atunci când călătoresc. Pentru că oamenii nu mă cunosc sau nu suportă pe Preoți și pe Monahi lângă ei, în mașină sau în tren, și de aceea sunt iritați de reverenda mea. Așa că am ales să nu mai nasc tot felul de conflicte nedorite și mă îmbrac în reverendă doar când slujesc în Biserică și când sunt așteptat undeva pentru vreo Slujbă. Pentru că oamenii se așteaptă ca Preotul să fie în reverendă când vine cu botezul pe la ei sau când e la o Înmormântare, dar nu se așteaptă ca Preotul să intre undeva și să cumpere o bere, stând liniștit la masă și să o bea sau să meargă la piață sau la bibliotecă în reverendă. Oamenii nu preferă să îl vadă pe Preot în reverendă în autobuz sau în metrou, pe câmp, la cumpărături sau plimbându-se astfel pe străzi și în parcuri. Pentru că nu mai vor să aibă nicio exigență teologică și morală în viața lor.

Însă eu nu îmi dau niciodată reverenda jos decât în aparență! Eu, cu reverendă sau fără reverendă sunt același și mă comport la fel interior și exterior, pentru că eu vorbesc cu oamenii la fel în orice context social. Oricine ar vorbi cu mine, eu aș vorbi în mod principial cu el, căutând adică să-l folosesc prin ceea ce îi spun. Și prin aceasta eu mă arăt întotdeauna a fi Preot, pentru că lucrarea mea duhovnicească și teologică nu se termină niciodată în mine, iar oricine ar cere sfatul meu, eu aș căuta să îl învăț ceea ce e drept. Eu sunt mereu rugăciune, atenție, deschidere, iubire, blândețe, cugetare, mereu sunt în căutarea lucrurilor care îi folosesc pe oameni și de aceea eu mereu sunt în reverendă. Sunt în reverendă și când sunt treaz și când dorm și când sunt în pat și când sunt la Biserică, pentru că mereu slujesc Domnului. Și, de aceea, cei care cred că îmi dau reverenda jos și prin asta „mă derobez de faptul de a fi Preot” se înșală profund, pentru că Preoția mi s-a dat nu în haine, ci în toată ființa mea.

Pentru că slava lui Dumnezeu s-a coborât în mine la hirotonia mea întru Preot și pe ea am văzut-o în mod extatic. Am văzut, din mila lui Dumnezeu, ceea ce s-a sălășluit în mine în Taina Dumnezeieștii Preoții și o văd și o simt mereu în mine însumi când slujesc. De aceea, nu în hainele mele de slujbă locuiește harul Preoției, ci în mine însumi. Pentru că niciun rând de veșminte somptuoase și nicio cruce liturgică purtată la gât nu ar putea să înlocuie faptul de a nu simți harul lui Dumnezeu în mine însumi.

Iar hainele liturgice sunt semnul smerit al minunii pe care o port în mine. Ele vestesc taina din mine și nu o înlocuie! Dar dacă nu aș simți nimic în mine, atunci când slujesc, cui i-aș sluji? Dacă niciodată, în acești 12 ani de zile, nu aș fi văzut slava lui Dumnezeu și nu aș fi simțit-o în mine însumi și nu m-aș fi hrănit dumnezeiește la orice Slujbă a Bisericii, ce fel de preoție aș fi avut eu, dacă nu aș fi simțit nimic dumnezeiesc în viața mea?

De aceea, titlul predicii mele e despre Dumnezeiasca Preoție a Bisericii, pe care o simt în mine și pe baza căreia slujesc. Pentru că nu mi-am cumpărat diplomele teologice pe bani și nici Preoția, ci le-am primit de la Dumnezeu în mod smerit și simțindu-mă nevrednic de ele, și încerc să mă mântui aici, în mijlocul oamenilor, tocmai de aceea eu dau mărturie despre ce mare sfințenie coboară în Preotul lui Dumnezeu. În cel care își fac treaba acolo unde este, dar care are conștiință eclesială în același timp, adică se gândește la întreaga Biserică. Pentru că eu mă gândesc nu doar la a-mi lua salariul și a trăi liniștit în parohia mea, ci mă gândesc tot timpul la cum să ajut din punct de vedere teologic și duhovnicesc întreaga Biserică a lui Hristos. Iar cărțile și predicile și traducerile mele sunt grija mea pentru întreaga Biserică. Grijă care vine din râvna pentru Dumnezeu, din râvna care se naște din dragostea pentru El.

Pentru că eu m-am făcut Preot tocmai pentru că am fost chemat de Dumnezeu la Preoție și nu de un om anume. Și nu am fost chemat de El pentru că meritam, ci pentru că, în mila Lui imensă față de mine, a socotit că acest lucru trebuie să fac. Iar Cel care m-a chemat pe mine să Îi slujesc Lui, Acela mă și întărește în fiecare zi să slujesc și să predic și să trăiesc duhovnicește.

Pentru că, dacă aș fi pus la inimă lipsurile materiale și financiare ale slujirii pastorale de azi, dacă m-aș fi gândit la insultele și șicanele de tot felul pe care le presupune viața preoțească, la responsabilitatea și greutatea ei, Preoția ar fi fost ultima soluție pentru mine. Sau nu m-aș fi făcut niciodată Preot. Pentru că tinerii de azi așa percep Preoția și de aceea și fug de ea.

Însă eu am fost chemat de Dumnezeu în mod direct la Preoție, prin slava Lui, și m-am lăsat convins de El după îndelungi minuni și luminări. Colegii mei, unii dintre ei, s-au hirotonit imediat după Seminar, alții după Facultate, iar eu abia am îndrăznit să accept voia lui Dumnezeu pe când eram deja la Doctorat. Și poate că nici atunci nu aș fi acceptat hirotonia, dacă Dumnezeu nu m-ar fi umplut de luminări dumnezeiești și nu m-ar fi chemat explicit întru slujirea Lui. Așa că eu am fost convins de El, în mulți ani la rând, că nu trebuie să fug de slujirea Lui, iar când am primit-o, prin mâna Episcopului Său, Preoția Lui m-a umplut de multă împlinire dumnezeiască.

Și nu doresc în niciun chip „să mă laud”, ci doresc să laud nespusa milostivire a lui Dumnezeu față de mine. Pentru că toată bucuria și împlinirea mea au coborât de la Dumnezeu, pe când aportul meu la duhovnicia mea este insignifiant. Căci El ne dăruie slava Lui nu pe măsura nevoinței noastre, ci pe măsura râvnei noastre de a trăi în sfințenie. El ne dăruie dar peste dar pe măsura înflăcărării noastre pentru El, pentru Dumnezeul milostivirilor.

De aceea, întreaga mea mărturie de azi e pentru a vă spune, în esență, acest lucru: Dumnezeu e prea milostiv și iubitor de oameni! El umple de multă îndurare pe toți cei care se pocăiesc, El îi îndreaptă pe cei căzuți, El îi reașează imediat în slava Lui pe cei care se pocăiesc cu fierbințeală și îi sfințește pe toți cei care, odată, erau lepra societății.

Dumnezeu nu gândește ca noi, oamenii, în mod limitat, ci paradoxal! La El e de ajuns să vrei să te mântui, că El imediat te pune pe calea mântuirii continue. El nu e resentimentar. El nu e fățarnic cu noi. Ci El ne iartă desăvârșit un păcat anume, dacă noi ne pocăim pentru el, și ne umple de slava Lui în mod negrăit.

Dumnezeu ne aude rugăciunile. El știe care e folosul nostru veșnic. Și de aceea El rânduiește toate spre folosul nostru, dacă facem voia Lui. Căci El, celor cărora sunt flămânzi după voia Lui, le aduce toate cele care sunt necesare vieții lor, tocmai pentru că se dedică cu totul Lui.

Și în cei 12 ani de viață preoțească nu mi-a lipsit nimic esențial și m-am umplut de multă pace și înțelegere, dar am văzut peste tot în jurul meu multă neliniște, multe neînțelegeri, multă neîmplinire. Ceea ce înseamnă că viața preoțească, viața cu Dumnezeu, nu e o viață „falimentară”, ci e o viață cu multe împliniri și bucurii duhovnicești, pentru că e o viață care se trăiește la întretăierea veșniciei cu istoria.

Eu trăiesc și în istorie și în veșnicie când slujesc și mă rog. Slava lui Dumnezeu coboară în Slujbele mele din cer, de la Dumnezeu, iar eu sunt cel care dărui pe cele ale Lui tuturor. Căci mâinile Preoției dăruie mereu pe cele ale lui Dumnezeu, pe cele ale veșnicei Lui milostiviri față de noi.

De ce am subliniat toate acestea, dezgolindu-mi inima în fața dumneavoastră? Nu, nu pentru ca să mă laud (martor mi-e Dumnezeu), ci pentru ca să vorbesc credibil! Pentru că în ultimul timp ați văzut discuții publice doar despre „homosexualitatea” Preoților, despre cazuri de Preoți care își trădează sau își neagă credința, despre afacerile Preoților. Și poate credeți că toți „suntem la fel” în Preoție. Nu, nu suntem la fel! Nu suntem la fel și nu trăim toți la fel!

Eu nu am afaceri și nici interese oculte, trăiesc modest și cast alături de soția mea, dar din puținul nostru dăruim mereu tuturor. Pentru că cel mai mare dar, ca Preot, pe care îl pot dărui umanității, e teologia mea și rugăciunea mea continuă pentru întreaga lume. E viața mea cu Dumnezeu.

Tot ce sunt și fac sunt o dăruire pentru întreaga lume. Pentru că Preoția lui Dumnezeu tocmai acest lucru este: o dăruire a Lui pentru toți. Și Dumnezeu ne învață pe fiecare zi cum să ne dăruim Lui și oamenilor.

De aceea, iubiții mei, vă mulțumesc tuturor celor care sunteți aproape de mine și mă ajutați prin rugăciunile și prin sfaturile și prin ajutoarele dumneavoastră, pentru ca să slujesc bisericește și să scriu teologie! Ajutorul fiecăruia dintre dumneavoastră e resimțit ca neprețuit pentru mine. Iar recunoștința mea e mare pentru fiecare în parte.

Pentru că eu mă rog pentru cei care m-au ajutat, mă ajută și mă vor ajuta în viața mea și după moartea mea, dar și pentru cei care mi-au stat, îmi stau și îmi vor sta împotrivă și acum și după moartea mea, deși eu nu am nimic cu nimeni. Nu pot să conving pe nimeni cu forța și nu cred în iubirea cuiva care nu mă înțelege. Pentru că iubirea e pe măsura înțelegerii mele, după cum iubirea lui Dumnezeu e pe măsura împlinirii poruncilor Sale.

Vă doresc tuturor numai bine și vă mulțumesc pentru că vă pot fi recunoscător multora, pentru semnele de prietenie pe care mi le-ați arătat! Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți și să ne umple de mila Lui mereu, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!


[1] Predică începută la 11. 28, marți, 12 septembrie 2017. Cerul s-a înnorat deodată. Am terminat-o la 13. 40, pe un soare frumos, fiind 28 de grade afară.

Page 1 of 147

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén