Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Category: Predici (Page 1 of 143)

Predică la nașterea Sfântului Profet Ioannis Botezătorul [24 iunie 2017]

Iubiții mei[1],

nașterea unui om este un nou început. E o creație nouă. E o creație minunată, dumnezeiască, pentru că noul om apare în lume ca rodul binecuvântat al coparticipării oamenilor la lucrarea lui Dumnezeu. El, noul om, este o noutate personală, la creația căreia Dumnezeu participă efectiv și pe care El și-o asumă, fiindcă El ne face pe fiecare în parte niște persoane unice. Fiecare dintre noi suntem un unicat. Care nu a mai fost, care nu mai este și nu va mai fi. Pentru că bogăția creativă a lui Dumnezeu nu are limite.

De aceea, nașterea unui om este dovada evidentă a faptului că Dumnezeu e viu și lucrează continuu, dimpreună cu oamenii, la nașterea unui nou om. Că El e viu, că El este izvorul vieții noastre trupești și duhovnicești și că fără El nu putem vorbi despre existență umană pe pământ. Căci așa cum nu poate să nască o femeie fără un bărbat și un bărbat fără o femeie, fiindcă e nevoie de aportul seminal al ambilor părinți, tot la fel nu am fi putut avea viață doar pentru că părinții noștri își doreau copii.

Pentru că Dumnezeu face parte din procesul foarte tainic și profund al nașterii noastre și de la El e sufletul și viața noastră. Dumnezeu este începutul existenței noastre, pentru că El este Ziditorul nostru în mod fundamental.

Părinții fac dragoste, mama rămâne însărcinată…dar acestea sunt datele materiale ale nașterii noastre. Pe care oamenii de știință ni le pot arăta grație tehnologiei de ultimă oră. Însă, cum creează Dumnezeu sufletul nostru, al fiecăruia în parte, cum îl leagă El, în mod tainic, de micuțul nostru trup, format doar din două celule, care se agață de uter și cum acest trup firav al nostru se dezvoltă ajutat de sufletul nostru…e o taină. Și aceasta e marea taină a lucrării lui Dumnezeu, a modului în care degetele iubirii Sale de oameni ne plămădesc în trupul mamei noastre.

Căci El, cu fiecare om, începe o lume nouă, un nou univers interior, și pe fiecare din aceste lumi El o face atât de cuprinzătoare, încât poate coborî El Însuși în ea. Tocmai de aceea omul este o minune, o minune a lui Dumnezeu, cea mai mare minune dintre toate, pentru că omul e zidit după chipul Său și el tinde mereu, în mod liber, să ajungă după asemănarea Sa.

Pentru că fiecare om e creat de Dumnezeu pentru ca să ajungă un dumnezeu după har. Fiecare om e creat pentru a trăi veșnic cu Dumnezeu. Pentru că fiecare dintre noi suntem chemați să fim Sfinții Lui, Sfinții Împărăției Sale, care să ne bucurăm veșnic de Dumnezeul mântuirii noastre, întru slava Sa cea veșnică.

Iar astăzi, când prăznuim nașterea Sfântului Ioannis Botezătorul, „a celui mai mare decât toți cei născuți din femeie”[2], ne bucurăm și ne veselim de voia lui Dumnezeu, de Cel care a voit ca să se nască copil din mamă stearpă și bătrână, și din tată bătrân, ambii evlavioși și Sfinți. Pentru că El a vestit nașterea lui Ioannis prin Arhanghelul Gavriil și l-a făcut să se nască pe acesta dincolo de vârsta în care copiii se procreează. Ca să ne arate nouă, tuturor, că atunci când El voiește ceva, atunci se biruiește rânduiala firii.

Pentru că Ioannis se naște în mod minunat. Se naște la bătrânețea părinților săi. Nașterea lui e vestită prin Arhanghelul bucuriei, prin Gavriil, pentru ca Ioannis să fie Înaintemergătorul Domnului.  Și când Biserica face din nașterea lui Ioannis o zi de praznic, ea ne arată prin aceasta că noi trebuie să ne bucurăm de voia lui Dumnezeu. De ceea ce El decide pentru noi.

Pentru că El a decis nașterea lui Ioannis! Mai înainte ca părinții lui să se împreuneze, mai înainte ca să existe gândul nașterii unui copil în părinții trupești, a fost voia lui Dumnezeu ca el să existe. Și noi, cu toții, cei care ne-am născut, am fost doriți mai întâi de Dumnezeu, pentru că am fost pururea în mintea lui Dumnezeu. Pentru că „toate [existențele] au preexistat mai înainte, după cauză, în Cauzatorul cel atotoriginar”[3], ca Unul care le-a făcut pe toate. Iar acum, când suntem în viață datorită Lui, înțelegem că „numai în Dumnezeu…se poate bucura mintea [noastră în mod] deplin. […] [Căci] propriu minții, în chip firesc, este să se miște, să se întindă, să ajungă și să se bucure în mod deplin în Dumnezeu”[4].

Iar mintea noastră are „o mișcare fără sfârșit”[5].

Ea este „pururea mișcătoare”[6], vie, căutătoare. De ce? Pentru că nu se poate liniști în cele create, ci ea se odihnește numai în Dumnezeu[7], în slava Lui. Iar prin împărtășirea de har, mintea noastră crește continuu în viața duhovnicească, întărindu-se în unitatea, în simplitatea și în starea ei de îndumnezeire[8].

Căci mintea noastră, când se urcă spre Dumnezeu, atunci se umple de iubire dumnezeiască pentru El[9] și de iluminări dumnezeiești[10]. Pentru că e îmbătată de frumusețea copleșitoare a lui Dumnezeu[11]. Și din toate acestea înțelegem că noi suntem creați de Dumnezeu cu posibilitatea de a ne împlini întru El și că El ne ajută continuu să ne împlinim duhovnicește în Biserica Sa.

Dar pentru ca să ne împlinim duhovnicește trebuie mai întâi să existăm. Să ajungem în viața aceasta prin naștere. Și ca să ne naștem, trebuie să avem părinți care să ne iubească și să ne dorească în viață. Trebuie să avem părinți care să iubească viața noastră, să ne accepte ca daruri ale lui Dumnezeu și să ne ajute să înflorim lângă ei.

Pentru că sufletul și trupul nostru, ambele unice, alături de toate potențele lor, pe care le avem în persoana noastră, ies în evidență dacă creștem armonios, dacă suntem sănătoși, dacă suntem iubiți și încurajați de părinții noștri. Unicitatea noastră iese la iveală dacă suntem crescuți într-un mediu adecvat, într-un mediu creștin.

Și ca să fim crescuți cu adevărat într-un mediu creștin, trebuie să fim crescuți și educați în Biserică, ca mădulare vii ale Bisericii, care cresc trupește, intelectual și duhovnicește în mod armonios. Căci noi, ca persoane vii, raționale și responsabile ale Bisericii, trebuie să ne umplem de adevărul și de evlavia lui Dumnezeu, de cunoașterea plurală a științelor predată în Școală, de un mod frumos de raportare la oameni în societate.

Pentru că tot cel care se naște în lume trebuie să fie un om eclesial și social în același timp. Ne naștem din nou în Biserică, prin Botez, și începem de atunci să trăim duhovnicește în Biserica Sa, dar trăim în același timp în societate, printre creștini și necreștini, cu care trebuie să trăim în armonie și după legile Statului în care trăim. Însă, dacă nu înțelegem de mici că trebuie să fim în același timp eclesiali și sociali, începem să trăim extremist. Și certurile și bătăile noastre cu cei de o seamă cu noi, neascultarea față de autoritatea părinților și a Școlii, indiferența față de Biserică, indiferența față de regulile sociale, lipsa de dorință pentru un loc de muncă și traiul parazitar formează viața extremistă a celor care nu îmbină în ei exigențele Bisericii cu cele ale Societății în care trăim.

Iar noi, peste tot, asistăm la acest teribilism al copilăriei, care ajunge să se dezvolte la adolescență și în prima tinerețe și care…o sfârșește, adesea, la pușcărie. Pentru că cel care se bate și fură la 8 ani, care fumează la 9, care se droghează la 10 ani, care își începe viața sexuală în gimnaziu sau la liceu, ajunge o epavă în curând, un om certat cu legea. Pofta lui de viață se scutură. Crede că a văzut prea multe, pentru că le-a început de când nu trebuia. Și tot încercând să își manifeste libertatea lui rea, ajunge să zacă în pușcărie, printre alți oameni plictisiți de ei înșiși, care și ei și-au pierdut busola…

De aceea, copiii trebuie crescuți bine! Copiii trebuie crescuți acasă, la Școală, la Biserică, în societate în mod responsabil. Copiilor trebuie să le explicăm toate lucrurile care se petrec cu ei, cu noi, cu societatea noastră, fără să îi menajăm. A-i menaja înseamnă a-i minți.

Pentru că trebuie să le explicăm, dacă suntem săraci, că de sărăcie nu se scapă decât prin muncă și prin onestitate, iar dacă suntem mai înstăriți, că banii nu se fac ușor, ci prin multă trudă. Trebuie să îi învățăm să fie responsabili, trebuie să îi învățăm să fie curajoși, trebuie să îi învățăm să fie atenți la tot ceea ce se petrece în ei și în jurul lor. Iubirea noastră pentru ei trebuie să însemne încredere imensă în ei și ajutor necondiționat. Iar iubirea lor pentru noi trebuie să însemne respect și admirație, adică o continuă înțelegere a rolului nostru în viața lor.

Căci dacă suntem sinceri în sentimentele noastre față de ei și în acțiunile noastre cu care îi îmbrățișăm, copiii vor învăța să se comporte firesc și iubitor. Dar dacă vor simți că jucăm teatru, că suntem perverși și fariseici în relație cu ei, se vor simți singuri lângă noi, lângă părinții lor, și vor căuta să evadeze din familie.

Iar copiii care evadează din familie nu se mai întorc, cel mai adesea, acasă. Pentru că vor să își construiască propria lor casă, care să nu semene cu cea a părinților lor. De ce? Pentru că o socotesc o închisoare, o țară a fărădelegii, a prostituării, cu care ei nu vor să aibă de-a face.

De aceea, cum spuneam și altădată, pentru copii trebuie să ne pregătim de când suntem copii. Pentru ca să fim în stare să naștem și să creștem copii trebuie să ne formăm de mici în acest sens. Trebuie să facem studii pe cont propriu despre tot ceea ce presupune o familie și relațiile din familie. Ca atunci când ne căsătorim să nu bâjbâim în materie de relație conjugală și de îndatoriri familiale, ci să fim experții care ne punem cunoașterea în aplicare.

Trebuie să știm să ne iubim frumos, să ne respectăm și să ne ajutăm la tot pasul soția sau soțul. Trebuie să știm să facem mâncare, să spălăm, să călcăm, să ne alegem hainele, să conversăm, să muncim și să ne plimbăm împreună. Trebuie să avem o specializare sau mai multe, un loc de muncă care să ne împlinească, un salariu decent. Pentru că în acest cadru frumos, duhovnicesc, iubitor trebuie să se nască copiii sau se pot înfia copii sau se pot crește copiii altora.

Așadar, ziua de azi e o zi a familiei și a copilului, pentru că prăznuim nașterea Sfântului Botezător al Domnului! El s-a născut într-o familie sfântă și iubitoare și a fost crescut în sfințenie. De aceea, viața lui e o paradigmă pentru toți, pentru că sfințenia este adevărata viață a omului. Și cine nu dorește să își sfințească viața, nu dorește, de fapt, să fie creștin. Căci creștinul Îl urmează în toate pe Domnul Său, de la Care are și numele, și viața Lui e sfințenia.

Așa că Sfântul Ioannis Botezătorul ne cheamă prin nașterea lui la faptul de a ne conștientiza viața ca pe darul cel mare al lui Dumnezeu și pe care trebuie să o trăim în sfințenie. Și sfințenia este umplerea noastră de slava lui Dumnezeu, prin care mintea contemplă frumusețea cea nemărginită a lui Dumnezeu[12]. Amin!


[1] Scrisă în ziua de 20 iunie 2017, zi de marți, cu soare și nori. Sunt 29 de grade acum, la ora 13.01. Și terminată la 16. 38.

[2] Mineiul pe luna iunie, ed. BOR 1894, p. 236.

[3] Sfântul Calist Catafygiotul, Despre unirea dumnezeiască și viața contemplativă, trad., introd. și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în Filocalia românească, vol. 8, Ed. IBMBOR, București, 1979, p. 430.

[4] Idem, p. 401-402. [5] Idem, p. 402. [6] Ibidem. [7] Ibidem. [8] Idem, p. 406. [9] Idem, p. 423. [10] Idem, p. 424. [11] Ibidem. [12] Idem, p. 475.

Pareneză la Parastas

Iubiții mei[1],

Slujba pe care am făcut-o azi, în zi de sâmbătă, pentru cei adormiți ai noștri se numește Parastas în limba română. Însă cuvântul real care desemnează Slujba, în limba greacă, de unde noi l-am preluat și românizat, este Παράστασις [Parastasis]. Și, în greacă, παράστασις are multe înțelesuri, dar înțelesul care eu cred că exprimă pomenirea celor adormiți e acesta: a pune deoparte[2].

Pentru că cei adormiți ai noștri au fost luați de Dumnezeu din această viață și puși deoparte, fiecare după faptele sale, în Rai sau în Iad. Iar noi îi pomenim liturgic în Biserică, pe cei puși deoparte de Dumnezeu, cerând Domnului să îi miluiască și să îi ierte pe ei.

Așadar, Parastasul este Slujba pentru cei adormiți, pentru cei luați de Dumnezeu din viața aceasta și puși deoparte. Și noi îi pomenim pe cei adormiți ai noștri cu colivă și vin, cu colaci și cu fructe, pentru că le dăm milostenie spre iertarea lor. Și prin toată Slujba, dar, mai ales, prin rugăciunile de dezlegare de păcate din timpul Slujbei, pe care le-am făcut noi, Preoții, și prin milostenia pe care dumneavoastră o veți face, împărțind cele pregătite pentru ei, noi am cerut și cerem de la Dumnezeu iertarea lor de păcate, a celor pe care Dumnezeu i-a luat de pe pământ. Pentru că ei sunt vii la Dumnezeu, sufletul lor e viu și el are nevoie de rugăciunea Bisericii, de rugăciunea tuturor, adică de iubirea noastră, a tuturor.

Pentru că rugăciunea e iubire, ca și milostenia, și noi îi îmbrățișăm cu iubire pe cei pentru care facem Parastas.

De aceea, trebuie să fim încredințați de faptul că Dumnezeu îi iartă pe cei adormiți pe care noi îi pomenim. Eu, de fiecare dată, când slujesc un Parastas, simt iertarea lui Dumnezeu coborând în inima mea, dar și în sufletele pe care le pomenesc. Simt cum Dumnezeu ne pune în pacea Sa. Pentru că Dumnezeu dorește să ne încredințeze de faptul că iertarea Lui e reală, că ea se cere și se primește de la El, aici, în Biserica Sa și că fără ea noi nu ne putem mântui.

Dumnezeu să îi pomenească întru Împărăția Sa pe toți cei adormiți ai noștri, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.


[1] Scrisă în ziua de 17 iunie 2017, o zi de sâmbătă. Cu ploaie și soare.

[2] Greek-English Lexicon, compiled by Henry George Liddell and Robert Scott, Pub. Harper and Brothers, Franklin Square, New York, 1883, p. 1142.

Predică la Duminica Sfinților Români [2017]

Iubiții mei[1],

duminica de azi este și trebuie să fie o bucurie a tuturor românilor. Pentru că astăzi îi cinstim pe Sfinții români, știuți și neștiuți de către noi, canonizați sau nu, dar care se roagă pentru noi neîncetat ca să ne mântuim. Pentru că ei se roagă pentru cei care sunt dintr-o nație cu ei, dorindu-le folosul lor veșnic.

Și cred că Sfinții ne sunt cei mai buni prieteni ai noștri. Pentru că ei sunt cei care ne doresc binele veșnic și nu trecător.

Cine spunem noi că e prieten cu noi? Cel care vine și ne întreabă de vorbă, cel care ne ajută, cel care ne iubește, cel care mănâncă și bea cu noi și se roagă împreună cu noi și vrea binele lui Dumnezeu. Însă Sfinții lui Dumnezeu sunt cei care doresc cu adevărat binele nostru real, adică sfințirea noastră, pentru că ei se bucură de Raiul lui Dumnezeu. Și unde sunt ei, acolo vor să fim și noi.

De aceea, ei se roagă neîncetat pentru mântuirea noastră, pentru venirea noastră în fire, pentru pocăința noastră și pentru ca noi să avem o viață curată în mod cotidian. Căci viața bisericească e viața sfântă și pe ea trebuie să o trăim zi de zi.

…Câți Sfinți români a canonizat Biserica noastră? Foarte puțini! Cei mai mulți sunt necanonizați (căci se știu date despre viața și nevoința lor) și nespus de mulți sunt neștiuți. Pentru că în două mii de ani de viață bisericească pe aceste meleaguri nu pot fi decât nespus de mulți Sfinții lui Dumnezeu, care au trăit și au adormit aici, pe pământul nostru românesc.

Eu așa cred și simt…Nu poate fi altfel! Pentru că Dumnezeu Își are Sfinții Lui în orice loc și în orice timp și pe ei îi ajută în toate zilele lor.

În predicile din anii trecuți am vorbit despre mai mulți Sfinți români canonizați și despre Sfinți cu Sfinte Moaște în țara noastră, care nu sunt români de neam, dar la care ne raportăm ca la ai noștri. De ce? Pentru că ei ne ajută mereu în viața noastră, la ei noi ne rugăm, la ei mergem cu toată inima și ne sprijină în tot ceea ce facem. De aceea, pe Sfinții cei străini de neamul nostru, dar cu Sfinte Moaște în țara noastră, noi îi trăim ca pe ai noștri, pentru că ne-am intimizat cu ei. I-am făcut să fie ai noștri prin iubirea pe care o avem pentru ei, căci și ei s-au făcut ai noștri prin iubirea cu care ne iubesc.

Însă astăzi vreau să vă vorbesc despre Sfinți români canonizați recent. Despre cei pe care nu îi cunoaștem prea bine și cu care trebuie să ne împrietenim din ce în ce mai mult.

Astfel, anul trecut, pe 6-7 iunie 2016 au fost canonizați 4 Sfinți români din sec. al 18-lea: Sfântul Iacob Putneanul, Mitropolitul Moldovei între 1750-1760, care e pomenit pe 15 mai, și Cuvioșii Părinți Sila, Paisie și Natan de la Mănăstirea Sihăstria Putnei, care sunt pomeniți pe 16 mai[2].  Însă, dacă despre Sfântul Iacob Putneanul, Mitropolitul Moldovei, știm date mai multe, despre cei 3 Sfinți de la Sihăstria Putnei datele sunt sumare. Și tocmai de aceea despre mulți Sfinți români nu știm mai nimic sau i-am uitat cu totul: pentru că nu au rămas lucruri scrise despre ei.

Despre Sfântul Iacob Putneanul știm că s-a născut pe 20 ianuarie 1719 într-o familie ortodoxă din Bucovina și că la 12 ani a plecat la Mănăstire. E hirotonit Preot la 17 ani și ajunge Egumenul Mănăstirii Putna la 25 de ani[3].

Cum așa? Cum de a fost hirotonit de la o asemenea vârstă necanonică și pus să conducă o Mănăstire la 25 de ani? Pentru că cel care l-a hirotonit și cei care l-au pus Stareț s-au uitat la viața lui duhovnicească și nu la vârsta lui biologică. Căci acolo unde e sfințenie, unde Dumnezeu Își arată slava Lui din destul, acolo e și vârsta proprie pentru a-I sluji Domnului. Dar acolo unde e doar vârsta și toate condițiile canonice sunt împlinite în aparență, dar nu e prezent Dumnezeu în mod evident, adică acolo unde nu e sfințenie personală, nu e nici vrednicie pentru Preoție. Pentru că Dumnezeu ne vrea cu totul ai Lui și nu de formă.

Așadar, pentru Sfântul Iacob s-au încălcat normele canonice ale Bisericii, dar în folosul vieții Bisericii. Pentru că a fost hirotonit Preot la jumătatea vârstei canonice pentru preoție, dar după voia lui Dumnezeu. Pentru că preoția i-a fost lui spre mântuire și nu spre osândă. Și de aceea, la fiecare hirotonie trebuie să se caute voia lui Dumnezeu, trebuie să se vadă petrecerea candidatului cu Dumnezeu, trebuie să se descopere Dumnezeu în cel care vine spre hirotonie, dacă vrem să avem hirotonii dorite de Dumnezeu și nu doar de noi, oamenii. Căci aceia sunt Preoții lui Dumnezeu cu adevărat: pe care El îi cheamă la slujirea Lui și ei vin, ascultători și smeriți, cu conștiința profundă a nevredniciei lor, pentru a-I sluji Lui.

La numai 26 de ani, Sfântul Iacob ajunge Episcop de Rădăuți, adică în anul 1745. Iar la numai 31 de ani ajunge Mitropolitul Moldovei, în anul 1750, fiind 10 ani Mitropolitul Moldovei. Și se ocupă cu tiparul și cu tipărirea de cărți bisericești[4], făcând 3 lucruri importante ca Mitropolit: 1. tipărește primul Bucvar/ Abecedar românesc, 2. înființează prima școală sătească din Moldova, în satul Putna și 3.  inițiază traducerea Vieților Sfinților în 12 volume, cea pe care o avem noi azi, adusă la zi, în vremea lui tipărindu-se doar primele 6 volume[5].

Pentru că cele care ne zidesc cu adevărat sunt cărțile. Conținutul sfânt al cărților e cel care ne zidește interior. Și cel care zidește cărți, zidește oameni. Iar cel care zidește oameni, zidește Sfinți ai lui Dumnezeu.

Și zidurile de piatră și de cărămidă pier cu timpul, dar cărțile sfinte sunt mai tari decât curgerea vremii. Căci tipărite iar și iar ele ajung din veac în veac și sunt o lumină mântuitoare pentru toți.

Pentru că noi, cei de azi, suntem creștini nu doar pentru că ne-am botezat în aceeași Biserică cu Sfinții de dinaintea noastră, ci pentru că citim și învățăm aceeași credință cu ei. Și ceea ce citim devine viața noastră și slujirea noastră în Biserică. Pentru că noi ne legăm interior de cei de dinaintea noastră și suntem una cu ei prin aceeași credință, viață și slujire pe care ni le asumăm continuu.

Însă Sfântul Iacob părăsește scaunul mitropolitan pentru că a fost silit și nu pentru că a dorit acest lucru. Și el s-a retras la Mănăstire pentru ultimii 18 ani de viață. În ultimele zile ale vieții sale s-a tuns în shima cea mare, prin Duhovnicul său, Sfântul Cuvios Natan, și a primit numele de Eftimie. Iar după 4 zile de la acest eveniment, pe 15 mai 1778, el a trecut cu pace la Domnul și a fost înmormântat în pridvorul Mănăstirii Sihăstria Putnei, ca unul care era noul ei ctitor[6].

Și astfel avem un Mitropolit schimnic, un Mitropolit sihastru prigonit pentru dreptate[7] în persoana Sfântului Eftimie Schimitropolitul, fost Iacob, care a trecut în viața sa peste toate prevederile canonice ale hirotoniei, dar care a adus roade autentice în Biserica românească. Pentru că a iubit să-I slujească lui Dumnezeu și oamenilor, a iubit cartea, ascultarea și nevoința și s-a umplut de slava lui Dumnezeu din destul.

Cine sunt cei 3 Cuvioși Părinți canonizați dimpreună cu el?

Sfântul Sila a venit la 17 ani la Mănăstire și primește de tânăr shima[8] mare.

În 1753 e pus Stareț al Mănăstirii de către Sfântul Iacob Putneanul, fiind povățuitor al Domnilor și al Arhiereilor vremii sale. Pentru că și-a cunoscut sfârșitul vieții sale, el l-a pus stareț în locul său pe Sfântul Natan, și Sfântul Ieroschimonah Sila adoarme pe 23 aprilie 1783, după 70 de ani de nevoință în Sihăstria Putnei[9].

Sfântul Paisie intră și el de tânăr în Mănăstire, a fost Stareț a două Mănăstiri, după care vine în Schitul Sihăstria Putnei unde trăiește în smerenie. Nu a fost Strareț al Sihăstriei, dar avea darul înainte-vederii și era cunoscut ca un mare Părinte duhovnicesc[10]. Pentru că acest lucru e important: să fii plin de daruri dumnezeiești și de curăție sfântă și nu de distincții bisericești fără acoperire în viața ta. Sfântul Paisie adoarme pe 16 decembrie 1784 în pace[11].

Sfântul Natan s-a născut în Pașcani și a primit shima mare la Sihăstria Putnei. Era caligraf și foarte iscusit Duhovnic. Și Sfântul Stareț și Ieroschimonah Natan a adormit pe 26 decembrie 1784[12]. Însă, deși niciunul nu a adormit pe 16 mai, ei au fost rânduiți a fi pomeniți în această zi, pentru ca să fie după pomenirea Sfântului Iacob/ Eftimie Mitropolitul Moldovei.

Sfintele Moaște ale Sfinților Cuvioși Sila, Paisie și Natan au fost descoperite pe 24 aprilie 1990 și au început să facă minuni[13]. Și toți 4 au fost canonizați odată „cu prilejul împlinirii a 550 de ani de la întemeierea Mănăstirii Putna și a 20 de ani de la resfințirea vechii Biserici de la Sihăstria Putnei”[14].

Bineînțeles că toți 4 puteau fi canonizați mai devreme. La foarte puțin timp după adormirea lor. Pentru că proclamarea sinodală a canonizării nu înseamnă că Sfinții devin „Sfinți” începând cu clipa aceea, ci că de atunci sunt recunoscuți în mod oficial ca Sfinți în Biserica în care ei au fost canonizați și, prin extensie, în întreaga Biserică a lui Dumnezeu. Pentru că Sfinții sunt Sfinți din timpul vieții lor și nu ajung Sfinți după moarte! După moarte ne rămân numai Sfintele lor Moaște, dacă ne rămân și acelea, și ei încep să facă minuni în viața noastră. Sau, dimpotrivă, rămân cu totul necunoscuți nouă și ne ajută în mod tainic cu prezența și rugăciunea lor.

De aceea, trebuie să fim conștienți de faptul că Sfinții depășesc toată înțelegerea noastră. Noi știm despre viața lor pământească câteva detalii, unele de la ei, altele de la ucenicii și contemporanii lor. Dar nu știm cum arată ei acum, în slava lui Dumnezeu, decât dacă ei ni se descoperă și ne vestesc acest lucru. Cum nu îi cunoaștem, decât dacă ei ni se descoperă, pe mulții Sfinți neștiuți ai lui Dumnezeu, care ne sprijină prin sfintele lor rugăciuni, dar noi nu îi știm pe ei.

Sfântul Cuvios Onufrie de la Vorona a fost canonizat pe 7-9 septembrie 2005[15] de Biserica noastră. El a fost rus de neam, dintr-o familie nobiliară, dar a venit în Moldova în 1749, având în jurul a 50 de ani, pentru ca să trăiască monahal. Și trăind aici monahal s-a românizat sau noi îl socotim ca fiind al nostru. Cu ce se ocupa? Copia manuscrise în mod caligrafic, fiind ucenicul Sfinților Vasile de la Poiana Mărului și Paisie de la Neamț. 25 de ani trăiește într-o peșteră în nevoință foarte aspră. Primește shima ce mare de la Sfântul Paisie, în 1774, la Dragomirna, trăind viață isihastă în împrejurimile Sihăstriei Voronei. Primește darul deosebirii duhurilor. Adoarme pe 29 martie 1789, fiind îngropat la rădăcina unui măr, în livadă. Însă încep să se petreacă minuni la mormântul său și în peștera în care el s-a nevoit. Sfintele sale Moaște au fost descoperite și cinstite începând cu anul 1846[16].

Se putea el canoniza mai devreme? Bineînțeles! Și cei care l-au cinstit înainte de canonizarea sa nu au greșit nicidecum, pentru că Sfinții sunt Sfinți din timpul vieții lor. Canonizarea nu face decât să ateste sfințenia pentru toată Biserica, dar ea nu „inventează” sfințenia Sfinților. Ea o mărturisește și o proclamă în mod public și definitiv. Dar pentru ca să atești, să mărturisești și să proclami sfințenia cuiva, ea trebuie să existe mai întâi, să avem mărturia ei și încredințarea că avem de-a face cu un Sfânt al lui Dumnezeu.

Și pentru ca mărturia vieților Sfinților să rămână printre noi trebuie să o avem scrisă. Trebuie să avem date de la Sfinți și despre ei. Trebuie să ne rămână date autentice despre viața și sfințenia lor. Însă, pentru ca să rămână date de la ei și despre ei, trebuie să existe ucenici ai Sfinților, admiratori ai lor, ascultători ai lor, oameni care să își noteze ce spun și ce fac Sfinții. Pentru că recunoștința față de Sfinți se vede prin aceea că devenim depozitarii vieților și ai cuvintelor și ai faptelor lor.

La polul opus, dacă nu păstrăm date despre Sfinți, dar am trăit pe lângă ei, arătăm faptul că nu i-am înțeles în adâncul lor. Că i-am tratat cu indiferență, cu lejeritate, cu ironie…Pentru că atunci pe când ei trăiau, noi nu le-am văzut profunzimea vieții lor, fiindcă ni se părea că ei sunt „ca noi”…Dar Sfinții nu sunt oameni comuni! Ei nu au o viață comună, banală, ștearsă, ci ei sunt plini de iubire și de curăție și de împlinirea voii lui Dumnezeu. Fapt pentru care, nu putem spune că „nu i-am văzut” sau că „nu i-am auzit”, pentru că ei trăiesc în mijlocul nostru, ne slujesc nouă, se zbat pentru noi toată ziua.

Tot pe 9 septembrie, dimpreună cu Sfântul Onufrie de la Vorona, e pomenit și Sfântul Chiriac de la Tazlău, care a trăit în sec. al 17-lea. S-a născut în satul Mesteacăn, din ținutul Neamțului, și a plecat la Mănăstire de tânăr. Ajunge în scurt timp Ieromonah, dar se retrage în pustnicie. Și în viața sa isihastă, Sfântul Chiriac primește darul rugăciunii curate, pe cel al vindecării bolilor și pe cel al izgonirii demonilor. Avea și darul deosebirii duhurilor și s-a arătat făcător de minuni din timpul vieții sale. Adoarme pe la anul 1660 și a fost înmormântat în pridvorul Bisericii Mănăstirii Tazlău[17] din jud. Neamț[18].

Sfintele sale Moaște au fost descoperite de mult, pentru că trupul său a fost găsit nestricat, dar a fost canonizat în 2008[19]. Bineînțeles că și el, ca și toți ceilalți Sfinți ai Bisericii canonizați recent, puteau fi canonizați de mult.

Faptul că au fost canonizați după sute de ani de la adormirea lor nu înseamnă că „s-a așteptat creșterea lor în sfințenie”, pentru că Sfinții erau Sfinți din timpul vieții lor.

Ci doar s-a întârziat pomenirea lor liturgică în Biserică, pentru că ei sunt în Împărăția lui Dumnezeu. Nu canonizarea Sfinților „îi introduce” în Împărăția lui Dumnezeu, ci canonizarea atestă faptul că Biserica a înțeles că ei sunt Sfinți.

Și am vorbit doar despre 6 Sfinți canonizați recent…Despre care avem date puține. Mărturii puține, dar viguroase, și pe baza lor s-a făcut canonizarea. Și noi, cei credincioși, trebuie să ne raportăm la Sfinții lui Dumnezeu așa după cum ne învață Biserica.

Noi nu putem nega Sfinții Bisericii, noi nu putem inventa „Vieți” ale lor care să contrasteze cu mărturia Bisericii, noi nu putem să luptăm împotriva teologiei Sfinților Bisericii. Ci noi trebuie să îi iubim pe Sfinți, să învățăm de la ei teologia Bisericii și să îi chemăm continuu în ajutorul nostru, pentru ca să ne ajute în toate nevoile, ispitele și greutățile vieții noastre.

Iar Sfinții români ne pot învăța multe despre sufletul românesc, dacă îi rugăm în acest sens. Ei ne pot învăța despre modul particular în care românii trăiesc și se raportează la Dumnezeu. Dar particularitatea noastră trebuie să se fundamenteze pe sursele fundamentale ale credinței noastre, adică pe Scriptură, pe dogme, pe canoane, pe teologia, pe slujbele și viața Bisericii. Pentru că altfel suntem niște originali fără fundamente reale, niște oameni care vedem în mod particular viața Bisericii, dar nu în mod fundamental ortodox.

Și cred că multele probleme ale Bisericii noastre românești pornesc de aici: de la modul particular în care noi, românii, vedem Biserica, credința, neamul, viața, dar fără să avem o fundamentare tradițională, profund ortodoxă în viața noastră. Noi credem că „gândim” și „trăim” ortodox, fără însă să ne pese de cum arată Scriptura, cărțile de cult, dogmele în esența lor, adică în limba greacă și în înțelegerea lor tradițional-ortodoxă. Dar când mergem la surse ne dăm seama că noi avem o spoială de înțelegere teologică și multe derapaje de la viața bisericească, pentru că nu știm, în fapt, cum arată Scriptura, Slujbele, dogmele, canoanele, Viețile Sfinților în ingenuitatea lor. Pentru că avem cultul Bisericii în limba română, dar cultul și teologia Bisericii sunt traduse și înțelese românește, iar nu din perspectiva greacă, tradițională, a Bisericii.

Cu toate aceste neajunsuri, înțelegeri pe jumătate ale lucrurilor, distorsiuni ale modului în care înțelegem viața și teologia Bisericii, noi suntem în Biserica lui Dumnezeu și creștem în harul și înțelegerea Lui zi de zi. Și avem conștiința fermă că suntem ucenicii Sfinților de dinaintea noastră și că Biserica e formată din generații și generații de credincioși, care și-au adus aportul lor la viața și la teologia Bisericii.

De aceea trebuie să ne bucurăm și să ne veselim în Domnul de Sfinții noștri și să învățăm de la ei cum să ne nevoim și cum să Îl iubim pe Dumnezeu. Pentru că esența vieții ortodoxe constă în a fi plin de adevărul și de sfințenia lui Dumnezeu. Amin!


[1] Scrisă în ziua de marți, 13 iunie 2017, începând de la ora 10. 43, afară fiind soare și 26 de grade. Și terminată la 14. 53, la 31 de grade.

[2] Cf. http://basilica.ro/noi-sfinti-in-calendarul-bisericii-ortodoxe-romane-2/ și

https://ro.orthodoxwiki.org/Iacob_Putneanul.

[3] Cf. http://basilica.ro/viata-sf-iacob-putneanul-mitropolitul-moldovei/.

[4] Ibidem. [5] Ibidem. [6] Ibidem. [7] Ibidem.

[8] Transliterarea corectă a lui σχήμα. În română s-a încetățenit cuvântul schima.

[9] Cf.  http://basilica.ro/viata-sf-cuv-sila-paisie-si-natan-de-la-sihastria-putnei/.

[10] Ibidem. [11] Ibidem. [12] Ibidem. [13] Ibidem. [14] Ibidem.

[15] Cf. https://doxologia.ro/video/evenimente/canonizarea-sfantului-onufrie-de-la-vorona.

[16] Cf. https://doxologia.ro/viata-sfant/viata-sfantului-cuvios-onufrie-de-la-vorona.

[17] Cf. http://basilica.ro/viata-si-acatistul-sfantului-cuvios-chiriac-de-la-tazlau/.

[18] Saitul Mănăstirii: https://tazlau.mmb.ro/.

[19] Cf. http://basilica.ro/viata-si-acatistul-sfantului-cuvios-chiriac-de-la-tazlau/.

Predică la Duminica tuturor Sfinților [2017]

Iubiții mei[1],

Cincizecimea e momentul de început al Bisericii, e începutul sălășluirii lui Dumnezeu în oameni și al intimizării oamenilor cu Dumnezeu, dar Biserica nu mai are și un sfârșit. Pentru că relația cu Dumnezeu e veșnică. De aceea, începutul de la Cincizecime e fără sfârșit, pentru că Dumnezeu S-a sălășluit în Sfinții Lui odată pentru totdeauna. Și toți Sfinții Lui sunt intimii Lui, pentru că Îl cunosc pe Dumnezeu din ei înșiși.

Însă cei care privesc din exterior relația lui Dumnezeu cu Sfinții Lui, cei care privesc în mod protestant această relație de mare adâncime duhovnicească, consideră că „îi pot dezlipi” pe Sfinți de Dumnezeu, atâta timp cât nu dau niciun credit experienței și sfințeniei lor. Numai că Sfinții sunt atât de intim legați de Dumnezeu și pătrunși de slava Lui, încât nimeni nu îi poate dezlipi de El. Căci fiecare zi a lor a fost o zi trăită cu Dumnezeu și Dumnezeu nu Își îndepărtează prietenii niciodată de la El.

De aceea, Împărăția lui Dumnezeu e comuniunea Lui cu prietenii Săi, cu cei care L-au iubit pe El mai mult decât orice altceva pe lume. E relația preasfântă și preadumnezeiască între Dumnezeu și cei care n-au avut timp de ei din cauza dragostei pentru El. Pentru că El era toată viața lor. Și pentru că s-au făcut ai Lui, tocmai de aceea Împărăția este a lor, a celor care L-au iubit pe El fără de margini.

Când Domnul vorbește despre Sfinții Lui, El  vorbește despre cei care L-au mărturisit pe El înaintea oamenilor [Mt. 10. 32]. Și această mărturie e una integrală. Pentru că nu e vorba despre a se mărturisi pe ei înaintea oamenilor, ci de a-L mărturisi pe El, adică persoana și învățătura Lui, înaintea oamenilor. Dar ei L-au mărturisit pe El și învățătura Lui din ei înșiși, ca unii care și-au făcut din poruncile Lui propriul conținut al vieții lor. Și tocmai de aceea au fost și sunt credibili Sfinții Lui: pentru că Îl mărturiseau pe Cel care trăia în ei și cu ei și nu mărturiseau despre o persoană din trecut și care nu e prezentă, care nu e de față. Pentru că El era în ei și cu ei! El era de față…și îi învăța ce să spună și ce să facă, cum să rabde toate pentru El.

Căci viața creștină nu e o viață ușoară, ci o viață austeră, plină de privațiuni. Întreaga luptă interioară cu patimile noastre, alături de toate luptele interioare și exterioare cu demonii și cu oamenii rău intenționați sunt chinul cel dulce al vieții ortodoxe. Pe fiecare zi noi suntem puși la încercare, pe fiecare zi dăm examene interioare, pe fiecare zi ni se cere totul. Adică toată cunoașterea și toată sfințenia vieții ortodoxe. Iar noi suntem mici și neputincioși…dar chemați la cea mai mare viață și sfințenie.

De aceea, oricând putem claca. Oricând putem cădea. Și nu pentru că nu am crede în Dumnezeu sau nu pentru că nu L-am iubi pe El, ci pentru că neputința noastră e multă și grea pe lângă sfințenia cea prea mare a lui Dumnezeu.

Astfel putem înțelege ispitele și căderile Sfinților lui Dumnezeu, dar și pocăința lor imensă. Pentru că Dumnezeu nu ne ajută numai atunci când suntem plini de sfințenie, ci și atunci când suntem plini de pocăință. Iar Sfinții Lui sunt cei care, deși au avut păcate și căderi cumplite, nu au rămas acolo, nu au rămas în Iad, ci s-au ridicat din el și au fost vii întru Domnul nostru.

De aceea, Raiul lui Dumnezeu e foarte divers, pentru că e foarte personal. Pentru că El îl ajută pe om să se sfințească în ritmul său propriu și nu într-un ritm standard, impus, samavolnic. Și Sfinții Lui cresc în ritmul lor, cresc frumos, cresc organic, pentru că tot ceea ce fac ei fac în mod asumat. Ei se sfințesc din iubire pentru El, ei se sfințesc pentru El, ei se sfințesc pentru a-L iubi pe El veșnic și, de aceea, marea lor iubire nu poate fi niciodată separată de Dumnezeu. Pentru că Împărăția lui Dumnezeu e sălășluirea lui Dumnezeu în Sfinții Lui și bucuria lor veșnică împreună. E o schimbare continuă după Dumnezeu, e o ieșire continuă din ei înșiși spre El, întru care se umplu de negrăita Lui slavă dumnezeiască.

Și înțelegând cu toții că aceasta e viața, aceasta e viața adevărată a oamenilor, nu putem opta decât pentru sfințenie. Pentru că sfințenia e viața cea adevărată a oamenilor. Și dacă azi noi îi cinstim pe toți Sfinții Lui, cunoscuți și necunoscuți de către noi, astăzi noi cinstim și adevăratul statut al omului: acela de a fi intimul lui Dumnezeu, de a fi Sfântul Lui.

Însă ce vedem la tot pasul? Oameni care nu își cunosc statutul, menirea, scopul în viață, care nu caută sfințenia lui Dumnezeu…și plonjează în moarte, în ratare, în disperare.

De ce? Pentru că ratarea pare o „soluție economică”. Muncești mai puțin, stai mai mult, ți se pare că „ți-e bine”.

Însă ce bine e ăla care te duce în Iad? Ce bine există în lipsa relației cu Dumnezeu și cu oamenii? Ce fericire e aia care te umple de rușine? Ce câștig e acela care te umple de frică, de frica pedepsei Lui, a Celui care va judeca toate faptele, gândurile, sentimentele, intențiile noastre?…

Nu putem lăsa lucrurile pe mai târziu! Nu putem trăi mai târziu creștinește și azi…la întâmplare! Pentru că Dumnezeu ne cheamă la viața de sfințenie pe fiecare zi. Și orice negare a Lui [Mt. 10, 33] înseamnă o negare a ta. Pentru că El e viața noastră. Iar dacă El e Viața care ne dă nouă viață, atunci nu putem să negăm niciodată Viața, pentru că nu mai are niciun sens viața noastră.

Și o vedem mereu!…O vedem oricând păcătuim. Pentru că păcatul nu înseamnă cunoaștere, ci moarte. Păcatul nu înseamnă alinare, ci afundare în moarte. Moartea ne zâmbește din orice păcat pe care îl săvârșim în mod hâd, în mod înfiorător. Și nimeni nu ne poate scăpa de această continuă, obsesivă, sâcâitoare față a morții în afară de El.

Pentru că Taina Spovedaniei e Taina ridicării noastre din Iad. Și am trăit de atâtea ori ridicarea mea din Iad încât mă înfior mereu că pot să recad, cu atâta ușurință acolo, în Iadul meu, care mă dezgustă profund. Însă, se pare, că mă dezgustă prea puțin păcatul și totodată Iadul, de recad mereu și mereu în Iad. Dar, în același timp, fiind în Iad, în Iadul păcatelor mele, nu găsesc nicio alinare în altă parte, la nimeni, decât la Domnul meu și al nostru, al tuturor, la Cel care S-a pogorât în Iad, pentru ca pe toți să îi ridice din moartea lor.

Nu, nu vorbesc despre o metaforă aici! Ci despre o coborâre la propriu, interioară, în Iad, prin păcătuire. Dar și despre o ridicare, la propriu, de asemenea interioară, din Iad, prin mâna Domnului, Care mă scoate de acolo.

Pentru că toată viața bisericească este o realitate sfântă și îndumnezeitoare și plină de minuni zilnice. E realitatea în care se nasc și cresc Sfinții lui Dumnezeu. Pentru că ei se nasc și cresc aici în Biserica Lui și nu aiurea.

Dar creșterea lor în sfințenie e interioară și pentru ca să o vezi trebuie să fii și tu un om sfânt. Dacă nu ești Sfânt, nu ai cum să îi vezi pe Sfinți! Pentru că Sfinții se văd cu sufletul curat, luminat, sfințit, se văd prin multă dragoste și fără niciun gând păcătos.

Căci dacă crezi că poți să „profiți” de Sfinți, nu faci decât să îți amărăști și mai mult sufletul. Dar dacă crezi cu tot sufletul că, iubindu-i și ajutându-i, te vei lumina și curăți și tu, atunci vei avea parte de mila și de ajutorul lor, al Sfinților Lui, căci ei miluiesc pe toți cei care își arată iubirea față de persoana lor.

Așa stând lucrurile, iubiții mei, praznicul de azi e un praznic al bucuriei împlinite, pentru că e praznicul Bisericii împlinite! Căci Biserica Cincizecimii se împlinește prin Sfinții ei. Biserica Cincizecimii e Biserica tuturor Sfinților lui Dumnezeu. Însă Biserica Cincizecimii e Biserica Ortodoxă, e Biserica lui Dumnezeu ajunsă până la noi, nevrednicii robii Săi, și din care și noi facem parte, cu toate păcatele noastre.

Nu există altă Biserică în afara acesteia, în care noi suntem, și nici alți Sfinți în afara ei! Nu există Taine, nici mântuire, nici Sfinți, nici adevăr deplin în afara Bisericii Lui. Dar pentru a cunoaște Tainele Bisericii, pentru a cunoaște adevărul Lui, pentru a ne mântui nu e de ajuns doar să venim la Biserică, ci e nevoie să citim teologia Bisericii, să ne-o asumăm, să trăim în sfințenie înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor. Adică să fim, în mod explicit, ai lui Dumnezeu.

Dumnezeu să ne întărească și să ne bucure întotdeauna! Amin.


[1] Scrisă în ziua de 7 iunie 2017, zi de miercuri, începând de la ora 9. 17. Afară sunt 23 de grade. Și terminată la 10. 42.

Predică în lunea Preasfintei Treimi [2017]

Iubiții mei[1],

după cum spuneam în predica de anul trecut[2], în Biserica noastră nu se prăznuiește azi persoana Duhului Sfânt, așa după cum e în Biserica Greacă, ci noi prăznuim azi pe Dumnezeul nostru treimic, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Dumnezeul nostru. Și această accentuare teologică, inițiată de strămoșii noștri, a centrat triadologic praznicul de azi, pentru că pnevmatologia este parte constitutivă a triadologiei, atâta timp cât Sfântul Duh este Unul din Treime.

Și prăznuind pe Dumnezeul nostru azi, în prima zi după Cincizecime, spunem că Dumnezeul nostru trinitar, Dumnezeul nostru Cel întreit în persoane este cunoscut cu adevărat, numai dacă ne umplem de slava Lui și trăim întru El. Pentru că în troparul praznicului Cincizecimii se spune că harul dumnezeiesc ne face atotînțelepți [πανσόφους][3]. Și numai înțelepțiți de Dumnezeu întru toate, noi putem să îi convertim pe oameni. Căci mai întâi de toate trebuie să vedem slava Lui în mod extatic, pentru ca să ne umplem de harul Său. Și numai așa aflăm care e credința cea adevărată și ne închinăm Dumnezeului nostru treimic[4]. Pentru că experiența intimității cu Dumnezeu precede adevărata închinare în fața Lui.

Mai întâi vedem slava Lui, Îl vedem pe El așa cum este, apoi suntem învățați de El pas cu pas cum arată evlavia cu care trebuie să I ne închinăm Lui.

Însă, dacă considerăm că nu Dumnezeu trebuie să ne învețe cine este El și cum trebuie să ne raportăm la El, ci noi înșine putem să facem asta, ajungem să ne construim o părere despre El și despre raportarea noastră la El profund telurică. Pentru că Îl vom gândi pe Dumnezeu omenește și nu dumnezeiește. Îl vom gândi potrivit imaginației noastre și nu experienței extatice de care cu toții avem nevoie.

Și îmi aduc aminte acum de o confesiune pe care mi-a făcut-o Părintele Profesor Dumitru Popescu, îndrumătorul tezei mele de doctorat, care subliniază afirmația mea de deasupra, aceea că toți avem nevoie de o experiență extatică, adică de vederea slavei lui Dumnezeu, ca să Îl înțelegem pe Dumnezeu. Am terminat teza, i-am adus-o, a citit-o, am avut diverse dispute pe seama ei, pentru că dorea să știe dacă eu am scris doar din cărți despre vederea lui Dumnezeu sau am și experiența ei. Și când eu i-am mărturisit câte ceva din experiența mea mistică și din ucenicia mea duhovnicească pe lângă Fericitul Ilie văzătorul de Dumnezeu, el mi-a spus următoarele, în mod neașteptat: „Toată viața mea am citit teologie, după cum știi…Știam ca tot teologul că există Îngeri, Sfinți, că Dumnezeu Se arată unora…dar nu aveam certitudinea existenței luminii dumnezeiești și nici a vieții veșnice, deși am crezut de mic în Dumnezeu. Însă când am făcut operația asta la inimă și am trăit ceea ce se numește o moarte clinică…ieșind cu sufletul din trupul meu și dându-mi seama că acum sunt în veșnicie, atunci am înțeles cu adevărat tot ceea ce spune teologia despre suflet, despre veșnicie, despre Dumnezeu, despre lumina Lui. Dacă nu trăiam experiența asta, acum, la bătrânețe, nu înțelegeam nimic din ce ai scris tu în teza ta. Ba, mai mult, nici nu te primeam cu o astfel de teză la Dogmatică. Dar acum mi-am dat seama că fără slava lui Dumnezeu în noi, nu putem să explicăm prezența lui Dumnezeu pe pământ. Pentru că Dumnezeu e cu noi și în noi tocmai pentru că Se coboară în noi și nu pentru că există, dar ar sta la distanță”. Și i-am dat dreptate!

Pentru că nu poți înțelege nimic din viața mistică a Bisericii, din vederea și cunoașterea Lui, dacă nu ai avut experiența vederii Lui. Da, poți citi cărți, poți asculta mărturii extatice cu duiumul, dar tu ești gol și neștiutor. Pentru că experiența reală e cea pe care o trăiești tu și nu cea pe care o afli de la alții. Trebuie să te îndrăgostești de Dumnezeu, să te curățești de patimi pentru a fi propriu revelării Lui…însă El ți Se arată când vrea, cum vrea și cât vrea, spre folosul tău duhovnicesc și al altora. Și din vederile Lui cele dumnezeiești încep toate înțelegerile teologice. Toate înțelegerile reale, duhovnicești, ale teologiei.

Părintele Profesor Dumitru Popescu a fost sincer cu mine și mi-a mărturisit neputința sa de a înțelege anumite capitole teologice. Și alți teologi mi-au mărturisit neputința lor de a înțelege diverse falduri ale teologiei Bisericii. Și e normal să fie așa, pentru că și eu am neputințele mele în materie de teologie. Pentru că una e să înțelegi prin citire dogmele, canoanele, teologia, istoria Bisericii, și alta e să le înțelegi prin vedere și luminare dumnezeiască. Căci numai atunci când Dumnezeu ne lămurește lucrurile, noi le înțelegem cu adevărat.

Și mi-am adus acum aminte de un alt aspect important al cunoașterii lui Dumnezeu…Înainte ca eu să cred în mod conștient în El, ca unul care fusesem botezat de mic, nu aveam conștiința lipsei Lui, dar nici nu simțeam nevoia să mă rog Lui. Adică mă simțeam bine așa cum eram și nu simțeam nevoia să mă rog Lui. Și cred că mulți trăiesc acest lucru, când sunt sănătoși, când au cine să îi iubească și când nu le lipsesc cele necesare.

Însă când L-am cunoscut pe El în mod minunat, prin harul Său, ca Cel care mișca inimile celor care strigau Libertate! pe străzile Bucureștiului, atunci am înțeles că Dumnezeu trebuie cunoscut, că trebuie iubit și că trebuie să stau mereu în relație, în rugăciune, cu Dumnezeul meu. Pentru că El, Dumnezeul care entuziasmează oamenii, Care îi umple de bucurie, mă va umple și pe mine de bucurie.

Și atunci am înțeles că nu putem fi nepăsători față de Dumnezeu. Și că starea mea de „bine” nu era un bine, ci era o stare de nesimțire duhovnicească. Adusă de cine? De neștiința mea teologică și de lipsa mea de experiență duhovnicească. Pentru că nu mergeam la Biserică, nu ascultam predica Bisericii, nu citeam cărțile Bisericii și mi se părea că totul „e bine”. Dar eu nu știam nimic!

Și ca mine, cel de la 12-13 ani, sunt mulți. Căci dacă mergi pe stradă și îi întrebi pe oameni cine e Dumnezeu și cum e El și ce face El, vei auzi inepții cu carul[5]. Însă inepții despre Dumnezeu nu spun numai oamenii simpli, ci și cei foarte cultivați.

Unii spun că Dumnezeu e „o forță impersonală”, alții spun că „Se confundă” cu lumea. Unii spun că „a fost inventat” de om, alții spun că „e un extraterestru”. Unii amalgamează diverse teologii, din diverse religii, cu propriile lor invenții și spun că „așa e Dumnezeu” și „așa Se manifestă”, pe când alții Îi neagă existența, fără să explice existența noastră și a vieții pe pământ.

Însă creștinii ortodocși trebuie să știe triadologia Bisericii, a cărei esență e aceasta: că Dumnezeu este o ființă în trei persoane: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, Care a preexistat întregii creații, pentru că El este autorul întregii existențe. Și că noi Îl cunoaștem pe El pe baza revelării Lui față de noi. Pentru că noi știm despre El, despre noi și despre lume ceea ce El ne-a revelat și ne luminează să înțelegem continuu.

De aceea, ca să știm cine e Dumnezeu, trebuie să citim Sfânta Scriptură și cărțile și viețile Sfinților Părinți ai Bisericii. Iar citirea teologică și experiența personală se unesc în noi, ele fiind conținutul credinței noastre.

Însă, cine consideră că poate să creadă cu adevărat în Dumnezeu, fără să cunoască teologia Bisericii, se înșală în mod amarnic. Pentru că teologia Bisericii trebuie asumată și adâncită toată viața noastră și ea trebuie asimilată ca experiență proprie.

Așa fac teologii Bisericii! Însă și credincioșii trebuie să facă acest lucru, la măsura lor. Pentru că teologii își asumă teologia Bisericii traducând, citind, scriind, punând lucrurile cap la cap. Însă orice credincios al Bisericii trebuie să citească cărțile Bisericii și să își ia notițe și să aprofundeze continuu teologia Bisericii.

Și chiar dacă ai avea în casă numai o carte de rugăciuni și Scriptura Bisericii și o icoană, ca să le înțelegi întrucâtva trebuie să le aprofundezi zilnic. Pentru că rugăciunile dimineții, ale serii, acatistele și diversele rugăciuni dintr-o carte de rugăciune sunt pline de teologie. Ca să înțelegi cine e Dumnezeu, cine e Maica Domnului, ce e harul, ce e păcatul, ce e veșnicia, ce înseamnă mila lui Dumnezeu e nevoie de studiu, de întrebări, de căutări, de reflecție personală.

Ca să citești Scriptura de la cap la coadă îți poate lua săptămâni, luni, ani…iar ca să o înțelegi întrucâtva e o trudă de toată viața. La fel, ca să înțelegi compoziția unei icoane e nevoie de timp, de cărți de specialitate, de oameni care să îți explice ce se redă în icoană și ce vrea să îți spună icoana pe care o ai.

De ce sunt toate ale Bisericii atât de grele? Pentru că teologia Bisericii e grea, e dumnezeiască. Și e nevoie de explicații peste explicații, de predici peste predici, de comentarii peste comentarii, pentru ca, în cele din urmă, să îți dai seama că abia am cunoscut câteva lucruri. Și că avem noi și noi neînțelegeri, nelămuriri, neștiințe, pe măsură ce aprofundăm cunoașterea teologiei Bisericii.

Din acest motiv, Sfinții Părinți ai Bisericii au vorbit cu multă smerenie și cutremurare despre teologia Bisericii, fiind conștienți că înțelegerea ei e nesfârșită. La fel și noi, dacă suntem onești, nu ne putem considera niciodată niște „cunoscători desăvârșiți” ai teologiei, pentru că ea este de necuprins. Dar nici nu putem să spunem că „nu cunoaștem nimic” despre Dumnezeu, dacă am citit și am studiat ani de zile teologia Bisericii.

De aceea, trebuie să îmbinăm mereu știința teologică cu smerenia, având conștiința că noi știm un strop din marele ocean al teologiei dumnezeiești. Căci una e să ai o găleată de apă din ocean și altceva e oceanul în integralitatea lui. Și oceanul e teologia și experiența lui Dumnezeu. Pe când noi avem o vadră de apă din el sau mai mult, dar niciodată tot oceanul.

Și când stăm în fața lui Dumnezeu la rugăciune și când vrem să Îi slujim Lui, trebuie să știm că evlavia adevărată e formată din multa știință despre El, din multa nevoință ascetică făcută împreună cu El și din multa smerenie, cutremurare și frică sfântă trăită în fața Sa. Că evlavia reală, cea ortodoxă e un munte de certitudine, de bun simț și de dragoste pentru Dumnezeu, pentru că stăm înaintea Celui mai sfânt decât toată făptura.

Așadar, iubiții mei, astăzi e ziua lui Dumnezeu, deși ale Lui sunt toate zilele vieții noastre! E ziua Celui mai presus de timp și de istorie, căci noi avem nevoie să prăznuim această zi cu conștiința că ne închinăm Dumnezeului treimic. Și dacă ne închinăm Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, noi ne închinăm Celui pururea veșnic și Făcătorului întregii creații. De aceea, să Îl rugăm pe Dumnezeul nostru să ne învețe pe noi tot lucrul cel bun și toată fapta bună prin care să bine-plăcem Lui în toate zilele vieții noastre. Amin!


[1] Începută la ora 12. 39 în ziua de 31 mai 2017, zi de miercuri. Și terminată la 14. 48, în aceeași zi. Acum sunt 29 de grade.

[2] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/06/17/predica-la-praznicul-preasfintei-treimi-2016/.

[3] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Pen/p49.html. În Penticostar, ed. BOR 1999, p. 314 avem „preaînțelepți”.

[4] Penticostar, ed. BOR 1999, p. 314.

[5] Ca în fila video de aici: https://www.youtube.com/watch?v=aHN3qI0uo7s.

Predică la Duminica Cincizecimii [2017]

Iubiții  mei[1],

constat de ceva vreme faptul că tot mai mulți oameni nu mai cred în cuvinte. În propriile cuvinte pe care le folosesc. Că le folosesc în indiferență față de semnificațiile lor sau cu semnificații schimbate. De ce? Pentru că ei consideră că cuvintele nu-i pot explica. Că ele nu spun nimic despre ei…lucru care e cu totul fals. Pentru că noi ne exprimăm prin cuvinte, prin gesturi, prin fapte. Noi ne exprimăm prin tot sufletul și trupul nostru.

Însă, dacă ochii sunt „ferestrele” sufletului pentru oameni, am întâlnit tot mai mulți oameni care nu mai au o expresie evidentă a ochilor. Ochii lor nu îți spun nimic, cuvintele lor spun una, dar vor să îți sugereze alta, pe ei nu îi mai poți citi, pentru că ei se ascund în sinea lor ca într-un buncăr.

De ce? Pentru că nu mai cred în oameni. Nu mai cred în semenii lor, nu mai cred în cuvinte, în exprimarea de vreun fel…și de aceea se cred și sunt singuri. Sunt singuri interior, pentru că „nimeni nu e de încredere”. Și din acest motiv observ tot felul de replieri interioare dureroase ale oamenilor. Ajung să vorbească de unii singuri, ajung să se sinucidă, ajung să facă tot felul de lucruri rele, odioase, pentru că ei cred că nu mai pot ieși…spre alții. Că nu mai pot fi sinceri, că nu mai pot iubi, că nu se mai pot încrede în altcineva.

Însă praznicul cel prea mare al zilei de azi ne vorbește tocmai despre ieșirea lui Dumnezeu spre noi. Încrederea Lui nețărmurită în noi. Pentru că Dumnezeu coboară în noi, prin slava Lui, ca să fie cu noi pentru toți vecii și să ne învețe că viața umană e o viață bisericească. Că viața umană autentică e viața eclesială, pentru că viața eclesială e viața cu Dumnezeu.

Iar dacă El, Dumnezeul nostru, știindu-ne din veci neputințele și păcatele noastre, are încredere nețărmurită în noi și face dimpreună cu noi Biserica Lui, cum putem să nu avem noi încredere în oameni? Dacă El are încredere în noi, cum să nu dăm noi tuturor posibilitatea de a fi prieteni cu noi?

Însă, dacă eu constat, tot mai dureros, ca și dumneavoastră, ruptura dintre oameni, lipsa lor de relații și singurătatea dureroasă, mormântală din ei înșiși, ce înseamnă asta? Că lumea noastră e tot mai puțin bisericească. Căci dacă ar fi fost bisericească în sinea ei, atunci s-ar fi simțit una, s-ar fi simțit unită interior, s-ar fi simțit comunională.

Cum am ajuns aici? Din punctul meu de vedere, din cauza unei banale erori de logică existențială: am confundat libertatea postrevoluționară cu fuga după „eternizarea” în istorie. Am crezut că libertatea e numai pentru a avea lucruri materiale și nu și pentru a avea împlinire duhovnicească. Ne-am calat pe a avea și nu pe a fi.

Însă, pentru mine, libertatea câștigată cu sânge în 1989 a însemnat o naștere din nou. Eu m-am întors la Domnul cu aviditatea celui care vrea să știe totul despre El și Biserica Lui și pentru ca să trăiesc în mod sfânt împreună cu El. Tocmai de aceea, eu am făcut studii teologice, am scris, am citit, am creat, m-am împlinit interior, nu m-am apucat de afaceri minore, pentru că libertatea pentru mine a însemnat marele dar de a mă putea construi interior. Și de aceea eu mă construiesc zilnic în mod interior, ca făptură nouă în Hristos, și cred că acesta e marele atu al vremii noastre: acela de a ne specializa și de a ne înduhovnici la cote mari, nebănuite.

Bineînțeles, timpul de față e și pentru afaceri și pentru drumeții și pentru pelerinaje și pentru reconstrucția democratică a României. E un timp pe care îl poți pierde oricum – și mulți îl pierd –, dacă nu ai un scop în viață. Dar, dacă ești un om al Bisericii, dacă ești un om credincios, vremea de față e una dintre cele mai libere, frumoase și bogate în teologie perioade ale Bisericii.

Acum putem construi Biserici, putem construi spitale, grădinițe, orfelinate, case de ajutor, putem întemeia colecții teologice, putem traduce și publica imens, putem propovădui la nivel online și pe toate canalele media credința și viața Bisericii…dar tocmai acum blazarea și inapetența pentru creație ne-a pătruns în inimă. De ce? Pentru că înțelegem foarte prost libertatea de care ne bucurăm și mediul democratic. Le înțelegem ca pe o vreme a libertinajului, a reveriei păcătoase și nu a ascezei.

Însă viața Bisericii este eminamente ascetică și mistică. Tot liturgismul vieții bisericești e ascetic. Stând unii lângă alții la Slujbe, respirăm același aer și aceeași învățătură și lucrurile în comun ar trebui să ne apropie.

Eu nu afirm faptul că nu se trăiește profund ortodox și comunional în România, pentru că ar fi o minciună ordinară. Însă profund ortodox și liturgic și ascetic și mistic în România ortodoxă se trăiește în anumite enclave mănăstirești și parohiale sau în mod răsfirat, de către persoane care duc tot greul vieții ortodoxe în sufletul lor, neștiuți sau neapreciați de prea mulți. Pentru că marea masă a celor botezați și cununați ortodox în România trăiesc după obiceiuri și superstiții de tot felul, indiferenți față de ritmul liturgic al Bisericii și de teologia Bisericii, făcând din marile sărbători singurele momente religioase din viața lor.

De aceea, predica mea, ca și a altor confrați, e pentru oameni culți (asta e situația!), pentru oameni care citesc cărțile Bisericii, pentru oameni care se apleacă asupra nevoilor lor interioare și nu pentru cei care amalgamează credința Bisericii cu superstițiile de tot felul și cu tot felul de păgânisme și idei lumești. De ce? Pentru că cei care vor să facă un ghiveci religios din toate acestea, nu sunt interesați de predica Bisericii. Sunt refractari față de tot ceea ce are sens și explicații profunde, pentru că nu te pot urmări în explicațiile tale predicatoriale.

De aceea, parohiile rurale românești cel mai adesea, dar și parohiile orășenești, uneori, se închid în „obiceiuri” care nu apar în cărțile de cult ale Bisericii, bifează tot felul de explicații năucitoare, ocrotesc neștiința teologică, neîngăduind nicio luminare duhovnicească și teologică în ceea ce privește cutumele superstițioase.

Și cu toate acestea, astăzi, în Duminica Cincizecimii, noi ne retrăim ziua fondatoare a Bisericii, ne retrăim starea ingenuă a Creștinătății, aceea de a fi împreună cu Dumnezeu.

Pentru că astăzi, membrii primei comunități a Bisericii, „s-au umplut toți de Duhul Sfânt [ἐπλήσθησαν ἅπαντες Πνεύματος Ἁγίου]” [F. Ap. 2, 4, BYZ], adică de slava Preasfintei Treimi, care coboară în noi de la Tatăl, prin Fiul, întru Duhul Sfânt. Iar cei care s-au umplut de harul Duhului Sfânt „erau toți împreună, în același loc [ἦσαν ἅπαντες ὁμοθυμαδὸν ἐπὶ τὸ αὐτο]” [F. Ap. 2, 1], fiind în iubire frățească și în rugăciune sinceră către Dumnezeu.

Pentru că harul lui Dumnezeu coboară în cei care stau în unitate de credință și de iubire cu toți membrii Bisericii de azi, și, în același timp, în unitate de credință și de iubire cu toți Sfinții Bisericii din toate veacurile și cu toți creștinii din toate veacurile. Și Dumnezeu coboară și rămâne în noi prin harul Său, dacă și noi coborâm mereu în smerenie și rămânem în dragostea Lui, în dragostea cu care El iubește și are grijă de întreaga Lui creație.

De aceea, la orice praznic al Bisericii sau, mai degrabă, în fiecare zi, noi ar trebui să avem conștiința aceasta profundă, duhovnicească: că noi trăim împreună cu Dumnezeu, asumându-ne întreaga viață a Bisericii și a întregii lumi. Pentru că nu putem fi indiferenți față de niciun om și față de nicio creație a Lui care este în durere, în suferință, în nevoie, atâta timp cât iubirea Lui ne învață că El nu trece pe nimeni cu vederea. Căci Dumnezeu e bun și milostiv, e îngăduitor și atent cu oamenii, pentru că dorește mântuirea lor. Iar o perspectivă strict legalistă în relațiile noastre cu semenii noștri nu este una creștină, pentru că noi trebuie să slujim la mântuirea oamenilor.

– De ce a dat Dumnezeu Sfinților Apostoli, în ziua Cincizecimii, harisma de „a grăi [în] alte limbi [λαλεῖν ἑτέραις γλώσσαις]” [F. Ap. 2, 4, BYZ]?

– Pentru a sublinia cu putere faptul că Biserica este, în același timp, o realitate multi-națională și mondială. Căci Sfinții Apostoli au convertit oameni din diverse națiuni ale lumii, neoprind nicio nație ca să intre în Biserică, dar au privit Biserica ca pe o realitate mondială, ca pe o realitate a întregii lumi. Pentru că toată lumea, de orice naționalitate ar fi, e chemată să intre în Biserică.

Și pentru ca să vorbească întregii lumi, Sfinții Apostoli aveau nevoie ca să cunoască limbile neamurilor. Iar harisma vorbirii în limbi ne certifică faptul că apariția neamurilor și a limbilor naționale [Fac. 11] a fost de asemenea voia lui Dumnezeu. Căci El a fost Cel care a amestecat limbile [Fac. 11, 7, LXX], pentru ca să îi învețe pe oameni smerenia.

Și, da, e o mare smerire să stai în fața unei cărți, scrisă într-o limbă necunoscută ție, și să nu înțelegi ce se spune în acea carte. E o mare smerire să navighezi online printre limbi pe care nu le cunoști, să te uiți doar la fotografii și să deduci, în mare, cam despre ce ar fi vorba. Dar, în fapt, tu nu știi ce se spune în paginile pe care le deschizi, pentru că nu cunoști limbile în care sunt scrise.

Însă, în același timp, prin împărțirea limbii celei una [Fac. 11, 1] a umanității, Dumnezeu ne cheamă la o continuă nevoință, pentru că ne cheamă la o continuă învățare a limbilor existente pe fața pământului și a modului particular în care trăiesc și se exprimă diversele națiuni ale lumii. Și dacă ne interesăm de alții, adică de modul lor particular de a vedea și de a exprima lucrurile, atunci noi ne îmbogățim continuu din experiența lor și ne deschidem continuu spre perspectiva mondialistă a Bisericii.

Căci marele păcat al celor care se închid în perspectiva naționalistă a Bisericii e tocmai acesta: se separă interior față de perspectiva universalistă/ mondială a Bisericii. Însă Biserica nu e formată numai din români sau numai din greci sau numai din ruși, ci din toate națiunile ortodoxe la un loc, cât și din altele minoritar ortodoxe. Toate aceste națiuni sau membri ai națiunilor fac parte din Biserică, iar fiecare dintre noi, atunci când vorbim despre Biserică, despre Biserica lui Dumnezeu, despre Biserica Ortodoxă, trebuie să ne gândim la toți cei care o compun și nu doar la națiunea noastră. Iar dacă ne gândim la întregul Bisericii și nu doar la națiunea din care facem parte, atunci înțelegem în mod practic de ce s-a dat harisma vorbirii în limbi Sfinților Apostoli și nu numai lor, pentru că s-a dat și altora, de-a lungul timpului, până azi: pentru ca toți să fim în Biserică, indiferent din ce națiune provenim.

Dar, fie că ești grec, român, arab sau american, dacă ești creștin ortodox, atunci trebuie să stai în Biserică, să trăiești întreaga teologie și viață a Bisericii, să îți asumi Biserica, cu toate ale ei, dar și lumea în care trăiești cu toate ale ei. Pentru că nu avem voie să închidem ochii la păcatele și la neștiința oamenilor, nu avem voie să închidem ochii când alții mor de foame sau sunt marginalizați, nu avem voie să ne prefacem că toate sunt „bune”, când ilegalitățile și nedreptățile lumii noastre sunt revoltătoare.

Însă suntem chemați să îmbrățișăm cu totul, adică duhovnicește, Biserica și lumea în care trăim, pentru că toată lumea e chemată să intre în Biserică și să devină mădulare vii ale Bisericii. Trebuie să ne trudim continuu pentru a lumina oamenii, pentru a-i face tot mai umani, pentru a-i pune în relație cu Dumnezeu, Care ne umple de viața Lui cea veșnică.

– Cum au fost receptați Sfinții Apostoli de cei din afara Bisericii, atunci când au început să vorbească harismatic, adică în mai multe limbi?

– „Se uimeau toți și se minunau [ἐξίσταντο πάντες καὶ ἐθαύμαζον]” [F. Ap. 2, 7, BYZ], ne spune Sfântul Lucas. Erau uimiți și se minunau cum fiecare îi aude vorbind în limba lor [F. Ap. 2, 8], deși Apostolii erau galilei [γαλιλαῖοι] [F. Ap. 2, 7]/ galileeni.

Însă adevărata uimire și minunare vine atunci când auzi propovăduirea creștină și când îți dai seama de înșelarea ta și te convertești la dreapta credință a Bisericii. Iar convertirea e întotdeauna o mare purtare de grijă a lui Dumnezeu, pentru că El te cheamă la Sine și te conduce spre intimitatea cu El într-un mod profund părintește. De aceea, nimeni și nimic nu te mai poate scoate din relația cu El, pentru că El este de ajuns celui care a fost rănit de dragostea Lui.

Așa stând lucrurile, înțelegem de ce strategiile predicatoriale nu sunt suficiente pentru convertirea lumii și nici nu conving lumea să intre în Biserică. Ba, mai mult, nu îi conving nici pe creștinii ortodocși care trăiesc, din diverse motive mai mult sau mai puțin importante, în afara ritmului viu al Bisericii.

Pentru că în relație cu Dumnezeu intri dacă te deschizi chemării lui Dumnezeu. Predica și viața Bisericii sunt mediul optim al convertirii. Însă Dumnezeu ne poate chema la El oriunde am fi noi și oricine am fi noi. Pentru că convertirea este umplerea noastră de harul Său, este încredințarea noastră intimă de nezdruncinat că El există și este cu noi și e începutul celei mai frumoase și mai sfinte și mai împlinitoare relații: a relației cu Dumnezeu.

Adevăratul predicator al Bisericii vorbește din interiorul relației lui vii cu Dumnezeu. El convinge și atrage și entuziasmează prin aceea că e una cu ceea ce spune. Însă, pentru ca și tu să crezi, pentru ca și tu să fii încredințat de mila și de iubirea Dumnezeului nostru, al tuturor, trebuie să trăiești mila Lui, să simți prezența Lui, să intri în relație veșnică cu El.

Pentru că predica Bisericii nu poate înlocui relația noastră cu Dumnezeu! Prezența noastră la Slujbe nu poate fi una formală, ci Slujbele sunt modul nostru de a vorbi cu Dumnezeu și de a-I mulțumi Lui și de a fi cu El în bucuria Lui, în bucuria cu care El ni Se revelează nouă.

De aceea, dacă nu există convertire reală și credință reală într-un om, nu va fi nici participare reală la viața Bisericii și asumare personală a credinței și a vieții Bisericii. Și degeaba ne mințim că avem „credincioși mulți” în Biserici, dacă nu avem convertiți reali la viața și la modul de a gândi al Bisericii. Pentru că oamenii vin la Biserică, vin din diverse motive, dar nu sunt mulți cei care îți pot vorbi în mod conștient și profund despre credința Bisericii și despre experiența lor religioasă.

Însă aceștia sunt adevărații ortodocși ai Bisericii! Ei sunt cei care se nevoiesc pentru mântuirea lor și le pasă de Biserică. De Biserica nu ca „locaș”, de Biserica nu ca „imagine”, ci de Biserica lui Dumnezeu ca instituție divino-umană, formată prin coborârea în oameni a slavei Lui, prin care toți ne simțim una întru El.

Pentru că cei cărora le pasă de Biserică fac lucruri concrete pentru Biserică și, implicit, pentru ei înșiși. Adică traduc și propovăduiesc credința Bisericii, slujesc cu evlavie, se îngrijesc de Biserică, se sfințesc în Biserică. Ei nu sunt spectatori la Slujbe, nu vin doar din când în când la Biserică, nu sunt indiferenți la ceea ce se petrece în Biserică și în lume, ci compătimesc cu toți deopotrivă.

Așadar, iubiții mei, Biserica e vie și are oameni vii duhovnicește, care trăiesc în ritmul viu și continuu al Bisericii! Ritmul Bisericii e ritmul viu al mântuirii noastre. Iar mântuirea noastră e relația vie, neîntreruptă cu Dumnezeu.

Însă relația cu Dumnezeu are în spate teologia, asceza personală, slujirea continuă, continua experiență mistică a comuniunii cu Dumnezeu. Relația cu Dumnezeu nu e una doar de rugăciune sporadică sau de participare liturgică, ci este lupta continuă cu patimile din noi, pentru a fi tot timpul temple vii, duhovnicești, ale lui Dumnezeu.

De aceea, cuvintele noastre sunt pline de viața noastră și ne exprimă. Cuvintele și mărturisirile noastre spun adâncul nostru și nu sunt doar „simple zgomote”. Iar Dumnezeul mântuirii noastre, Care ne umple pe noi de slava Lui din destul, nu este o „ficțiune religioasă”, ci Izvorul vieții și al întregii existențe, iar umplerea noastră de slava Lui nu e „o metaforă”, ci este realitatea intimă cea mai împlinitoare pentru om. Căci în afara slavei Lui în noi nu există nicio evlavie, nicio credință, nicio sfințenie personală, ci totul e o mimare fariseică a trăirii religioase. Iar dacă mimăm credința și experiența religioasă suntem jalnici. Pentru că suntem cu adevărat singuri interior, chiar dacă am avea mulți prieteni.

În concluzie, viața Bisericii este spațiul convertirii noastre continue în relație cu Dumnezeu. Pentru că omul duhovnicesc se schimbă continuu, în mod pozitiv, în relația cu El. Cine nu se schimbă e mort spiritual. Dar cine se schimbă continuu, acela crește în viața cu Dumnezeu și în înțelegerea voii Lui.

Dumnezeu să ne întărească pe toți întru slava Sa, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!


[1] Zi de luni, cu soare. Predică începută pe 29 mai 2017, la ora 10. 55. Afară sunt 22 de grade. Și terminată în ziua de 31 mai 2017, la ora 11.00, o zi de miercuri, o zi cu soare și nori. Sunt 23 de grade.

Predică la Duminica a 7-a după Paști [2017]

Iubiții  mei[1],

percepția noastră despre om și lume este pe măsura stării noastre interioare. De aceea, unii vor spune că oamenii sunt răi și corupți în mod fundamental, negăsind prea multe lucruri bune la oameni, pe când alții vor spune că oamenii sun buni și muncitori și suferă mult pe pământ. Pentru că oamenii vorbesc prin prisma propriei lor experiențe. Iar dacă omul e păcătos și lipsit de evlavie, dacă e pătimaș, el va zugrăvi toate lucrurile în negru și va vorbi despre oameni la modul negativ. Dar dacă el este un om al evlaviei, atunci va privi profund oamenii și îi va judeca după faptele lor și după mentalitatea lor și după atitudinile lor și nu la modul discreționar.

Pentru că oamenii fac și bune și rele, iar ei nu sunt doar albi sau negri la suflet, ci orice lucru bun ne personalizează și ne face oameni, iar orice păcat ne strică interior, ne urâțește.

Însă binele și răul pe care îl facem țin de alegerea noastră interioară. Și atât binele, cât și anti-binele, adică răul pe care îl facem, au consecințe directe în viața noastră, pentru că au consecințe imediate și veșnice. Tocmai de aceea, păcătosul care nu se pocăiește rămâne mort duhovnicește, pe când cel care se pocăiește se mută continuu „din moarte întru viață [ἐκ τοῦ θανάτου εἰς τὴν ζωήν]” [In. 5, 24, BYZ]. Pentru că păcatul este omorârea noastră, pe când viața noastră e slava lui Dumnezeu. Și a trăi în slava lui Dumnezeu înseamnă a trăi cu Dumnezeu, cu Dumnezeul iubirii noastre.

Dar viața cu Dumnezeu e viață eclesială. Și viața eclesială e viața în comuniune și în ajutor reciproc, e viața în iubire frățească și în sfințenie. Pentru că Dumnezeu trimite slava Lui în noi în Biserica Sa, dacă trăim ca reale mădulare ale Lui, adică în curăție și sfințenie, și ca reali frați duhovnicești cu toți ceilalți care vor să se mântuiască ca și noi.

Dumnezeu ne umple de slava Lui în orice Slujbă și rugăciune a Bisericii, dacă căutăm o relație veșnică cu Dumnezeu și o deschidere continuă către semenii noștri. Și El ne umple de slava Lui pentru ca să ne sfințească pe noi în mod deplin.

– Ce se întâmplă însă, dacă nu căutăm relația cu Dumnezeu și nici nu ne deschidem continuu față de semenii noștri, dar totuși venim la Biserică și suntem membri ai ierarhiei bisericești?

– Ne agonisim nouă înșine judecată [κρίμα] mâncând și bând din Sfântul Potir al Domnului, nedistingând Trupul Domnului [μὴ διακρίνων τὸ Σῶμα τοῦ Κυρίου] [I Cor. 11, 29] de mâncărurile comune. Pentru că venim să ne împărtășim cu Domnul fără evlavie și sfințenie în noi înșine, și Îi slujim Lui cu lehamite și indiferență.

Însă o astfel de slujire indiferentă a Lui aduce urgia lui Dumnezeu peste noi. Pentru că ne apropiem să Îi slujim Lui fără să ne pese că nu suntem plini de sfințenia pe care El ne-o cere. Și dacă nu ne pasă de sfințenia Lui, atunci desconsiderăm întreaga sfințenie a Bisericii și considerăm Slujbele Bisericii ca Slujbe „goale” de prezența lui Dumnezeu.

Și avem acest sentiment sfredelitor al „absenței” lui Dumnezeu pentru că nu simțim slava Lui în noi. Nu o simțim în noi și de aceea ne simțim singuri, copleșitor de singuri. Iar din mijlocul unei astfel de singurătăți a păcatului, slujirea lui Dumnezeu e o dramă și o povară enormă.

Însă mulți membri ai ierarhiei Bisericii și mulți creștini ajung să trăiască această dramă a singurătății în mijlocul iubirii lui Dumnezeu pentru că nu vor să accepte că există doar o singură viață a Bisericii și anume sfințenia. Vor să fie lumești în viața de zi cu zi, vor să nu se deosebească de ceilalți, să nu aibă probleme, să nu li se ceară mai mult decât celorlalți, să nu se nevoiască și nici să citească teologie, să nu se sfințească continuu, dar să pară „bisericești” când vin la Biserică. Dar asta nu se poate! Și pentru că nu se poate, tocmai de aceea venirea și slujirea lor în Biserică e un întreg teatru „evlavios”, pentru că vor să mimeze viața și gândirea duhovnicească la Biserică, doar aici, pe acelea pe care nu le trăiesc în fiecare clipă a vieții lor.

Și mentalitatea seculară a oamenilor Bisericii asaltează continuu teologia și viața duhovnicească a ei. Pentru că creștinii cu mentalitate și viață seculară vor să schimbe Biserica, cu rânduielile și gândirea ei profund teologică, după modul lor de a fi și de a gândi. Pentru că vor o Biserică fără asceză, fără contemplație, fără sfințenie, fără simțirea și vederea lui Dumnezeu, fără finalitate ontologică. Vor o Biserică golită de transcendența ei, adică de prezența lui Dumnezeu în ea, și care să fie o instituție „puternică” în această lume, adică potentă financiar și cu o imagine bună.

Însă când Biserica ajunge o instituție „puternică” și „respectată”, adică una dintre celelalte instituții agreate de către Stat, ea își estompează viața interioară, își minimalizează și își diluează mesajul teologic, dând de înțeles că „s-a înrădăcinat” în istorie și „merge” după vântul istoriei.

Numai că Biserica nu își are rădăcinile pe pământ, ci în cer! Fundamentul Bisericii nu e format din legile și cutumele unui Stat, ci fundamentul ei este însuși Dumnezeul treimic. Pentru că prin slava lui Dumnezeu s-a întemeiat Biserica și ea funcționează divino-uman, căci este un organism viu divino-uman. Biserica este Dumnezeu trăind împreună cu Îngerii, Sfinții și cei credincioși Lui.

De aceea, voia Lui e începutul, cuprinsul și împlinirea Bisericii și a lumii și nu voia noastră. Noi numai în măsura în care conlucrăm cu voia Lui sau întrucât voia Lui devine voia noastră putem fi mădulare reale și nu alienate ale Bisericii.

Căci, la Botez, noi devenim mădularele Lui mistice. Dar rămânem astfel numai dacă ne hrănim continuu cu cuvântul Lui, cu Tainele Sale, cu viața Sa cea dumnezeiască. De aici nevoia continuă de ridicare din păcatele noastre pentru a fi cu El. De aici nevoia continuă de spovedire a păcatelor noastre și de împărtășire cu Domnul. Căci Sfânta Euharistie este „mâncarea ce rămâne întru viață veșnică [τὴν βρῶσιν τὴν μένουσαν εἰς ζωὴν αἰώνιον]” [In. 6, 27, BYZ]. Este mâncarea preadumnezeiască ce ne unește cu Dumnezeu, umplându-ne de viața Lui cea veșnică.

Și niciun Sfânt al Bisericii nu s-a sfințit pentru că s-a aliniat standardelor de viață lumești, ci pentru că a trăit după voia lui Dumnezeu.

Iar Biserica îi cinstește pe Sfinții ei în mod nominal, dar și în sinaxe diferite. Ca spre exemplu în duminica de azi, unde mai mulți Sfinți Părinți sunt cinstiți în sinaxă, într-o adunare aparte.

– Și de ce sunt cinstiți astfel, în sinaxă?

– Pentru a se sublinia o anume particularitate a lor. Spre exemplu, când îi cinstim pe Sfinții români, atunci sinaxa Sfinților români vrea să sublinieze că aceștia toți s-au sfințit aici, pe pământ românesc sau că s-au născut aici sau că au venit la noi din altă parte și aici s-au sfințit și au adormit sau că Sfintele lor Moaște au fost aduse la noi și ei sunt receptați de mult timp ca fiind „ai noștri”.

Însă când avem sinaxa Sfinților Părinți care au participat la un Sinod Ecumenic, atunci Biserica subliniază aportul lor comun, adică aportul fundamental al sinodalității la viața Bisericii. Pentru că Biserica e sinodală și comunitară, e o comuniune de credință și de iubire frățească și nu o organizație „secretă”, „dubioasă”, „închisă în sine”.

Și așa se face că astăzi îi pomenim pe Sfinții Părinți de la Sinodul I Ecumenic, despre care Sfântul Atanasios cel Mare a spus că au fost 318[2]. Iar personalitățile lor teologice și duhovnicești sunt copleșitoare.

În Sacrorum Conciliorum, ed. Mansi, vol. 2, se confirmă numărul celor 318 [trecenti decem & octo] Sfinți Părinți[3].

Și primul sinodal pomenit aici este Osius, Episcopul Hispaniei, urmat de Presbiterii Victor și Vincentius de la Roma. După provincia Romei urmează Episcopii din provincia Egiptului[4], apoi cei din provincia Tebaidei, ai Libiei, ai Palestinei, ai Feniciei, ai Siriei, cei din Arabia, din Mesopotamia, din Persia, din Cilicia, din Cappadocia, din cele două Armenii, din cele două provincii ale Pontului, din Galatia, din Asia, din Lidia, din Frigia, din Pisidia, din Licia, din Pamfilia, din provinciile insulare, din Caria, din Isauria, din Cipru, din Bitinia, din Europa, Dacia, Misia, Macedonia, Ahaia, Tessalia, Calabria, Africa, Dardania, Dalmația, Pannonia, Gallia, Goția și Bosfor[5]. Și Episcopii participanți la Sinod sunt trecuți în mod nominal în rândul provinciei lor.

Sfântul Osius Mărturisitorul, Episcopul Cordobei, e pomenit pe 27 august și el a pledat pentru introducerea lui deoființă [ὁμοούσιος] în Crez și a semnat primul actele Sinodului I Ecumenic[6]. El a prezidat și Sinodul din Sardica (Sofia de azi, în Bulgaria) din 343, apărându-l pe Sfântul Atanasios cel Mare, care era principalul adversar al arianismului[7].

Sfântul Atanasios cel Mare a participat la Sinod ca Diacon al Sfântului Alexandros al Alexandriei, căruia i-a urmat în Patriarhat începând cu data de 9 mai 328, fiind Patriarh al Alexandriei timp de 45 de ani și trăind 16 ani în exil[8]. Sfântul Atanasios cel Mare s-a născut în 295 și a adormit în data de 2 mai 373, la vârsta de 78 de ani, fiind pomenit pe 18 ianuarie[9]. Sfântul Alexandros al Alexandriei e pomenit pe 29 mai și a fost Patriarh al Alexandriei între 313-326, adormind pe 17 aprilie 326. În anul 320, el a fost primul care l-a condamnat pe Arios la nivel sinodal[10]. Sfântul Spiridon al Trimitundei e pomenit pe 12 decembrie și, prin minunea cărămizii, a vorbit sinodalilor despre Dumnezeul treimic. Și, la Nicea, la Sinod, el l-a cunoscut pe Sfântul Nicolaos al Mirelor Lichiei, pomenit pe 6 decembrie, cu care a început o prietenie trainică[11].

Un alt participant la Sinod a fost și Sfântul Pafnutios, Episcopul Tebaidei de Sus și este pomenit pe 19 aprilie. În 335, el l-a însoțit pe Sfântul Atanasios cel Mare la Sinodul de la Tiros[12].

În ediția Mansi aflăm toate numele celor 318 Sfinți Părinți. Iar folosul cercetării istoriei Bisericii este imens, pentru că datele pe care le poate furniza munca de cercetare sunt nebănuite. Începi să cauți ceva anume și poți descoperi lucruri și mai importante. Pentru că Dumnezeu ne călăuzește spre descoperirea și redescoperirea multor adevăruri și evenimente istorice și duhovnicești.

De ce redescoperirea unor evenimente, mărturii și persoane importante? Pentru că multe amănunte cad în uitare din cauza lipsei lor de cercetare. Ceea ce, cândva, era important, acum poate fi periferic. Sau, dimpotrivă, sunt negate și minimalizate adevăruri și realități istorice de necontestat, din diverse motive rele.

De aceea, când vrem să ne ocupăm de istoria Bisericii trebuie să mergem la istoricii ei și nu la denigratorii ei din toate timpurile. Iar când vrem să vedem poziția Bisericii față de ceva anume, trebuie să mergem la Sfinții ei, la cei care au apărat învățătura Bisericii și mărturia lor să o credem.

Pentru că azi s-a ajuns la situația nefastă ca diverși teologi și oameni de știință să nege teologia, opera sau viața a numeroși Sfinți Părinți ai Bisericii pe motive din ce în ce mai halucinante. Iar mie îmi plânge inima când văd asemenea comportamente la oameni credincioși, la oameni care presupun că „fac bine” negând istoria, Tradiția și Sfinții Bisericii.

Așadar, cum sunt oamenii? Sunt după cum noi îi vedem! Și nu îi putem vedea frumoși, dacă suntem urâți interior. Însă, cu adevărat, pe fiecare dintre noi ne cunoaște Dumnezeu. Și oricât am încerca noi să ne „albim” lingvistic, doar din gură, acest lucru nu se poate niciodată.

De aceea, pentru ca să fim cu adevărat frumoși, trebuie să ne curățim de patimi! Mântuirea noastră începe odată cu curățirea noastră de patimi. Pentru că Domnul dorește ca noi să fim sfințiți de Dumnezeu întru adevărul Lui [In. 17, 17]. Adică El dorește ca să ne curățim de patimi cu adevărat și să credem cu adevărat, potrivit adevăratei credințe, în Dumnezeul nostru treimic.

Hristos S-a înălțat!

Domnul să ne miluiască și să ne întărească pe toți întru bucuria Lui cea dumnezeiască! Amin.


[1] Începută la ora 9. 47, în ziua de 22 mai 2017, zi cu cer înnorat, zi de luni, cu 17 grade la ora 9.00. Și terminată la 15. 27. A apărut soarele și sunt 23 de grade.

[2] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2017/05/19/predica-la-duminica-a-6-a-dupa-pasti-2017/.

[3] Sacrorum Conciliorum, ed. Mansi, vol. 2, col. 692.  [4] Ibidem. [5] Idem, col. 693-696.

[6] Cf. https://orthodoxwiki.org/Hosius_the_Confessor și https://en.wikipedia.org/wiki/Homoousion.

[7] Cf. https://orthodoxwiki.org/Hosius_the_Confessor.

[8] Cf. https://orthodoxwiki.org/Athanasius_of_Alexandria.

[9] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1783/sxsaintinfo.aspx.

[10] Cf. https://ro.orthodoxwiki.org/Alexandru_al_Alexandriei.

[11] Cf. https://ro.orthodoxwiki.org/Spiridon_al_Trimitundei

[12] A se vedea: https://ro.orthodoxwiki.org/Pafnutie_al_Tebaidei.

Page 1 of 143

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén