Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Category: Predici (Page 1 of 141)

Predică la Duminica a 3-a după Paști [2017]

Iubiții mei[1],

după ce am fost încredințați de învierea reală și transfiguratoare a Domnului prin mărturia Sfântului Apostol Tomas, în duminica de astăzi avem lecția profundă a uceniciei și a prieteniei duhovnicești. Pentru că Sfintele Femei Mironosițe, astăzi pomenite, sunt Ucenicele Domnului și, în același timp, prietenele Sale cele mai bune. Căci ele, înconjurând-o cu toată evlavia și dragostea pe Născătoarea de Dumnezeu, au fost cele care au cumpărat miruri ca să ungă trupul Său, așa după cum era tradiția iudaică, și au venit împreună cu Maica Lui la mormânt. La mormântul cel purtător de viață, pentru că trupul Hristosului mântuirii noastre a zăcut în mormânt pentru noi.

Și ele, cu toatele, au venit la mormântul Lui cu aceeași dragoste cu care Îl ascultaseră și Îl slujiseră și Îl iubiseră în timpul slujirii Lui celei mântuitoare pentru noi. Pentru că Îl iubeau cu „dragoste fierbinte”[2] și Îi „slujeau lui Hristos și Ucenicilor Lui din avutul lor”[3]. Adică casa lor, banii lor și ele însele se puseseră la picioarele Domnului și Îi slujeau Lui cu toată ființa lor, pentru că înțeleseră faptul că misiunea lor e aceea de a-L ajuta pe El în marea și preasfânta Lui lucrare răscumpărătoare și mântuitoare pentru întreaga umanitate.

De aceea, când acum, în Biserică, Dumnezeu îi luminează pe anumiți credincioși la aceeași raportare față de Biserică și de Slujitorii ei, pe aceia Dumnezeu îi face profund sensibili și atenți la viața Bisericii și la nevoile ei și ale Slujitorilor ei bisericești. Căci ei înțeleg să ajute Biserica lui Hristos cu banii lor, cu munca lor personală în Biserică, cu darurile lor duhovnicești, intelectuale și trupești și cu relațiile pe care le au. Adică înțeleg să se facă ucenici ai Domnului în ziua de azi, care au râvna Bisericii lui Hristos, râvna de a construi Biserici, de a le înfrumuseța și de a-i ajuta pe Preoții Bisericii în propovăduirea și lucrarea lor sacramentală, administrativă și pastoral-misionară.

Așadar, Sfintele Femei Mironosițe, înconjurând-o pe Maica lui Dumnezeu în durerea ei cea mare, au venit la mormântul Domnului ca la un mort, ca să ungă trupul Lui cu miresme și au avut parte de o mare bucurie și de cutremurare sfântă. Pentru că au avut parte de marea revelare a Învierii Domnului, făcută prin Îngerii Lui. Căci doi Îngeri ai Domnului, sub chipul a doi bărbați [Lc. 24, 4], le-au spus aceste lucruri Sfintelor Femei: „De ce căutați pe Cel viu cu cei morți [Τί ζητεῖτε τν Ζῶντα μετὰ τῶν νεκρῶν]? Nu este aici, ci a înviat [Οὐκ ἔστιν ὧδε, ἀλλ᾽ γρθη]! Aduceți-vă aminte cum v-a spus vouă, încă fiind în Galilea [μνήσθητε ὡς ἐλάλησεν ὑμῖν, ἔτι ὢν ἐν τῇ Γαλιλαίᾳ], zicând că [λέγων ὅτι] «Trebuie [ca] Fiul omului să fie dat întru mâinile oamenilor celor păcătoși [δεῖ τὸν Υἱὸν τοῦ ἀνθρώπου παραδοθῆναι εἰς χεῖρας ἀνθρώπων ἁμαρτωλῶν], și să fie răstignit [καὶ σταυρωθῆναι], și a treia zi să învieze [καὶ τῇ τρίτῃ ἡμέρᾳ ἀναστῆναι]». Și și-au adus aminte de cuvintele Lui” [Lc. 24, 5-8, BYZ].

…Dar și-au adus aminte de cuvintele Lui, pentru că inima lor era o bibliotecă vie. Ele însele erau biblioteci ambulante, care păstrau cu sfințenie toate cuvintele Domnului, indiferent dacă le înțelegeau întrucâtva sau ele, cuvintele Lui, erau tainice pentru ele. Pentru că teologia lui Dumnezeu ne depășește cu mult, chiar dacă noi o înțelegem întrucâtva. Însă fiecare dintre noi, ca și Sfintele Femei Mironosițe, trebuie să citim și să ascultăm teologia Bisericii la Slujbe și să păstrăm totul în inima noastră. Așteptând, bineînțeles, ca Dumnezeu să ne lumineze asupra lor, a celor pe care le-am citit sau auzit în predica și slujirea Bisericii. Și aceasta trebuie să o facem având conștiința că teologia Bisericii e revelarea prea-iubitoare a lui Dumnezeu către Biserica Sa, pe care noi trebuie să o îmbrățișăm cu toată ființa noastră. Pentru că, dacă devenim și noi biblioteci vii, ambulante, personale ale teologiei Bisericii, ajungem să fim o cugetare continuă la voia Domnului. Iar cine cugetă la poruncile și la faptele și la minunile Lui cu lumea, acela e umplut de râvna făptuirii, de râvna dragostei pentru Casa lui Dumnezeu, pentru Biserica Sa, și pentru mântuirea întregii lumi. Pentru că Dumnezeu e căutarea și dorul lui în viață.

Și ce au făcut Sfintele Femei, dacă și-au adus aminte de cuvintele Lui? Le-au crezut pe ele! Au crezut că ele s-au împlinit! Au crezut revelarea lui Dumnezeu prin Îngerii Lui! Au crezut că Iisus Hristos, Domnul lor și al întregii umanități, a înviat din morți a 3-a zi, așa după cum El Însuși ne-a profețit!

Și prin asta, ele au devenit martore ale Învierii Lui. Primele lui martore. Căci, după cum știți, încredințarea Sfântului Tomas s-a petrecut la 8 zile după învierea Lui [In. 20, 26]. Pe când încredințarea Sfintelor Femei Mironosițe, care erau conduse de către Maica Domnului, s-a făcut chiar în ziua învierii Sale. De aceea trebuie să subliniez faptul că ele, Sfintele Femei Mironosițe, au fost primele care au primit marea revelație a învierii Lui cea de a 3-a zi. Și nu numai prin Îngeri s-au încredințat de învierea Lui, ci Maica Domnului și Sfânta Maria Magdalini [Mt. 28, 1], care erau pline „de frică și de bucurie mare [φόβου καὶ χαρᾶς μεγάλης]” [Mt. 28, 8, BYZ] după vestirea îngerească, alergând să le vestească Ucenicilor învierea Lui [Ibidem], au fost întâmpinate de El, Care le-a zis: „Bucurați-vă [Χαίρετε]!”[Mt. 28, 9, BYZ].

Pentru că Iisus Hristos, Cel înviat din morți, nu ne-a chemat la o viață plină de remușcări și de tristețe, ci la o viață plină de bucurie și veselie dumnezeiască. Pentru că El, Cel înviat din morți, Care a învins în mod desăvârșit păcatul și moartea în umanitatea Lui cea transfigurată, cea plină de slava Lui cea dumnezeiască, ne cheamă și pe noi să trăim asceza, durerea Crucii Lui, în mod continuu, dar îmbinate cu bucuria și veselia Învierii Lui cea de a treia zi. Căci durerea continuă sleiește trupul de putere și de bucurie pentru viață. Însă asceza îmbinată cu bucuria sau bucuria sfântă trăită în mijlocul necazurilor, a durerilor și a frământărilor de tot felul înseamnă o viață cu Dumnezeu, o viață la bine și la greu cu Dumnezeu, care ne înnoiește și ne sfințește și pe noi în mod continuu.

Pentru că, adesea, se bate moneda experienței. Cei trecuți prin viață își mărturisesc experiența lor de viață începătorilor, adică copiilor și tinerilor. Și e normal să fie așa și bine se face când cei maturi le vorbesc celor tineri, din suflet, despre drumul lor prin viață și despre bogata experiență pe care au acumulat-o! Însă, dacă „școala vieții” poate da detalii despre răutatea și perversitatea lumii, dar și despre cei buni din lume, pe care i-a întâlnit în viață, academia duhovnicească a vieții duhovnicești, adică cei Cuvioși ai Lui, trebuie să dăruie celor tineri și copiilor mărturia autentică despre trăirea cu Dumnezeu. Despre cum au trăit ei, cei care L-au iubit pe Dumnezeu și au împlinit voia Lui, despre cum și-au păstrat ei prospețimea inimii și bărbăția minții în această lume și despre cum s-au umplut de slava lui Dumnezeu.

Căci orice om în vârstă și bătrân sau foarte bătrân are experiență de viață din care poate să dăruie. Dar nu orice om are și experiență duhovnicească reală din care poate să dăruie. Tocmai de aceea, adevărata dăruire, dăruirea mântuitoare, e când dărui experiență teologică și duhovnicească, când dărui cuvinte vii oamenilor, și, în același timp, îi umpli pe ei de slava lui Dumnezeu, care domnește în toată ființa ta.

Pentru că cuvintele noastre nu pot fi disociate de faptele noastre, după cum cuvintele Lui, în inimile Sfintelor Femei Mironosițe, erau unite cu iubirea și ascultarea față de El. Căci ele se raportau la El cu toată ființa lor, iubindu-L integral, nu iubindu-I numai cuvintele, adică predicile Sale. Ci ele, prin predicile și minunile și faptele Lui, pe care le-au văzut, s-au îndrăgostit în mod deplin și pentru totdeauna de persoana Lui, și de aceea Îi slujeau Lui cu toate ale lor și cu tot ceea ce ele erau.

De ce? Pentru că L-au înțeles și L-au iubit. Pentru că nu poți iubi pe cineva, decât dacă îl înțelegi și îl apreciezi și inima ta se umple din cauza frumuseții și adâncimii vieții sale. Și dacă îl iubești, atunci îl și urmezi, mergi pe mâna lui, ai încredere în el, pentru că viața lui e verticală, viața lui te umple, viața lui te inspiră și pe tine la o viață mare.

De aceea, mesajul îngeresc a fost receptat și crezut imediat de către ele. Pentru că numai cine se încredințează imediat de o mare veste, aleargă…ca să vestească și altora marea veste. Iar Sfântul Matteos, prin sublinierea faptului că ele „au alergat să vestească Ucenicilor Lui [ἔδραμον ἀπαγγεῖλαι τοῖς μαθηταῖς Αὐτου]” [Mt. 28, 8, BYZ], a vrut să ne arate cum crede adevăratul om iubitor de Dumnezeu. El crede imediat când i se spune adevărul! El nu pune la îndoială revelația! El nu vrea să sucească, să răstălmăcească, să denigreze cuvintele Domnului și ale Sfinților Lui, ci el le crede, pentru că are nevoie de ele. O nevoie capitală, ca de masa de fiecare zi.

Căci adevărul dumnezeiesc, revelat, e aerul adevăratului om iubitor de Dumnezeu. E respirația lui clipă de clipă. Adevărul Lui este adevărul nostru, al vieții noastre. Și noi suntem cineva înaintea Lui în măsura în care am întrupat adevărul Lui. În măsura în care adevărul Lui a devenit adevărul nostru, viața Lui a devenit viața noastră, iar El, prin slava Lui, locuiește în noi și ne sfințește pe noi.

Dar dacă credem că cuvintele noastre trebuie să fie într-un fel anume, într-un fel „plăcut” oamenilor, pentru ca să plăcem lor și să fim pe buzele tuturor, iar viața noastră se află în contradicție cu cuvintele noastre, atunci suntem farisei. Suntem niște impostori. Pentru că, în primul rând, nu-i mințim pe alții (lucru ușor de făcut, dacă ai puțină „experiență” a oamenilor), ci ne mințim pe noi înșine. Iar minciuna nu e niciodată „nevinovată” și nici nu e lipsită de urmări rele, ci întotdeauna minciuna e o rănire interioară, e o deformare interioară a noastră.

Căci atunci când mințim, ne mințim pe noi înșine și ne intoxicăm cu propria noastră dorință de „a plăcea oamenilor”…

…Eram la un stand de pantofi și i-am spus vânzătoarei că am nevoie de niște pantofi mai largi în părți și cu pielea mai moale, pentru că au început să mi se umfle tălpile și venele de la mersul mult și mă bat pantofii. Și ea îmi spune imediat că știe problema mea, pentru că e și problema ei. Și îmi arată urmele de răni de la picioare. „Le-am făcut în trei ore de mers pe tocuri, în noaptea de Înviere! Mai bine nu mă mai încălțam cu ei, dar soțu’ așa a vrut”…

Și dacă ne uităm în mod exclusiv la ceea ce vor alții și nu la ceea ce vrem noi, ajungem să trăim o viață falsă, pentru că nu ne trăim propria noastră viață. Pentru că propria noastră viață înseamnă propriile noastre alegeri, propriile alegeri care ne împlinesc, iar nu să alegem ceva pentru că așa place „opiniei publice” sau „lumii”.

Însă Sfintele Femei Mironosițe L-au ales pe Dumnezeu! Au ales să se îndrăgostească iremediabil de El, să Îl iubească cu dragoste dumnezeiască, cu dragostea sfântă și să Îi slujească Lui cu orice preț, cu orice risc. Ele nu au ales o modă. Nu au ales de ochii lumii, ci, dimpotrivă, au ales o cale care, în ochii tuturor, „le dezavantaja”, le expunea la oprobriul public.

Căci atunci, la începutul Bisericii, a fi creștin înseamna a fi „un eretic”, „un nebun”, „un om care nu își vrea binele și i s-a urât cu viața”. Fiindcă, dacă erai evreu și te converteai la viața Bisericii, evreii te considerau „un apostat”, iar dacă erai păgân și deveneai creștin, păgânii te considerau „un necredincios”. Și te persecuta toată lumea, pentru că tu erai „un sectar”, erai „un dus cu pluta” pentru ei.

Acum, după 21 de secole de Creștinism, când avem toată libertatea de a ne mărturisi credința și de a ne trăi viața creștinește, viața noastră socială, publică, e dulceață pe pâine pentru noi. Pentru că e o viață constituțională. Statul ne aprobă modul nostru de a fi și de a ne manifesta și ne sprijină în demersu- rile noastre eclesiale. Biserica conlucrează și are parteneriate cu Statul, Statul finanțează Biserica, Statul garantează libertatea religioasă și de manifestare cultică.

Dar Biserica primului secol creștin a fost persecutată nemilos, inuman, în mod satanic de Imperiul Roman. Ea s-a aflat în afara legii timp de trei secole, până ce Sfântul Constantinus cel Mare, Părintele nostru, a dat libertate Creștinismului și și-a făcut din credința creștină propria lui credință și viață.

Acum, în postmodernitate, după acest pod de secole în care Biserica a fost persecutată în mod direct sau diplomatic, ea nu mai trăiește problema excluderii sociale, ci pe aceea a relevanței sociale. Pentru că lumea capitalistă, în care noi am intrat, valorizează Biserica nu în funcție de istoria, tradiția, sfințenia, veridicitatea și unicitatea ei pe pământ, ci de utilitatea ei publică. Adică, lumea banilor, lumea afacerilor, lumea intereselor partizane întreabă: „Ce produce Biserica? La ce mai folosește ea astăzi? Care e rostul ei în mod pragmatic?”.

Și capitalismul nu se așteaptă la adevărul suprem, la acela că „Biserica naște Sfinți, adică pe viitorii locuitori ai Împărăției lui Dumnezeu și pregătește umanitatea și întregul cosmos pentru transfigurarea finală a întregii creații”, ci pe el îl interesează dacă Biserica se poate transforma într-o „afacere profitabilă”. Pentru că Biserica este chemată de lumea capitalistă la a crea spații de educație, spitalicești, de agrement, de business.

Tocmai de aceea, Mănăstirile noastre, care vor să intre în circuitul turistic, încearcă să ofere spații cu regim hotelier pentru vizitatori, iar Biserica, în integralitatea ei, vrea să dezvolte turismul religios și să sporească numărul instituțiilor de învățământ, spitalicești și meșteșugărești cu caracter specific, pentru ca să se autofinanțeze. Pentru că problema banilor nu mai e una secundară, ci una principală în ecuația socială a zilelor noastre. Avem nevoie de bani, pentru a fi și a ne manifesta eclesial, dar, în același timp, trebuie să nu uităm cine suntem. Pentru că trebuie să legăm interior teologia și viața Bisericii de situația politică și socială în care Biserica trăiește și își desfășoară misiunea ei dumnezeiască.

Adică trebuie să fim realiști, să fim pragmatici, să învățăm să trăim în lumea de azi, dar, în același timp, noi trebuie să fim oameni teologici și duhovnicești. Trebuie să fim oamenii zilei de azi, dar și Sfinți ai lui Dumnezeu.

Pentru că scopul nostru în viață nu sunt afacerile pentru afaceri, nu sunt banii pentru ei înșiși, ci afacerile și banii și alinierea la standardele curente sunt numai coaja care ascunde fructul vieții noastre duhovnicești și sfinte.

Căci eu, ca Preot și Teolog trebuie să mănânc, să mă îmbrac, să îmi plătesc taxele și impozitele, să îmi întrețin familia. Dar, în același timp, scopul meu în viață nu e „să rezist” oricum sau „să fac” toate compromisurile pentru banii mei și pentru ca „să dau bine” la public, ci e acela de a-mi sfinți viața. Adică de a trăi creștinește, de a trăi frumos, de a lăsa o operă rotundă, închegată în urma mea și un exemplu care să inspire, în ciuda tuturor păcatelor și a neputințelor mele celor multe.

Iar dumneavoastră cred că doriți același lucru ca și mine: doriți să fiți în pace, să fiți sănătoși și bucuroși dimpreună cu familiile dumneavoastră, să aveți de toate, să puteți face lucruri bune și pentru alții și să vă simțiți împliniți. Căci împlinirea noastră, aici, pe pământ, e dublă: trupească și sufletească.

Iar atunci când mâncăm o mâncare bună și bem o băutură bună și suntem împreună cu cei iubiți ai noștri și toți suntem veseli și binevoitori, ne simțim bine sufletește și trupește. Dar când vrem să ne simțim bine și duhovnicește, atunci teologia Bisericii o mâncăm, curăția Bisericii ne inundă, de viața lui Dumnezeu ne umplem.

Iar eu și soția mea, din aceiași bani puțini pe care îi câștigăm, trebuie să cumpărăm și mâncare și cărți teologice, și haine și utilitare pentru online, trebuie să ne plătim taxele, dar și să facem milostenie din ei și să ne scriem cărțile, care sunt un dar pentru Biserică și pentru întreaga lume. Și nu am fi putut să facem toată această imensă muncă, dacă mulți oameni nu ne-ar fi ajutat și nu ne-ar ajuta în mod pragmatic.

Căci Sfintele Femei Mironosițe, în loc „să își piardă banii” pe miruri, ar fi putut „să nu se mai deranjeze” să se ducă la mormânt și „să își facă somnul” până mai târziu. Așa cum, de fapt, procedează mulți după moartea bunicilor, a părinților și a soților lor: le lasă mormintele de izbeliște și nu au chef să îi pomenească liturgic.

Însă ele au venit la Cel pe care Îl iubeau și, așa după cum s-au raportat la El în timpul vieții Sale pământești, așa s-au raportat și după moarte: cu aceeași dragoste. După cum noi ne trezim pe fiecare zi cu gândul să muncim în folosul tuturor, să predicăm, să scriem, să luminăm și să ajutăm oamenii. Căci nu ne culcăm până nu avem articole pentru a doua zi sau pentru mai multe zile la rând, lăsând pe locul doi casa și mâncarea și odihna noastră fizică.

Iar cei care se gândesc în mod real la noi doi, la mine și la soția mea, o fac în mod pragmatic și nu doar în rugăciune sau citindu-ne online sau scriindu-ne câte un comentariu. Pentru că ei, acești oameni de bine și sprijinitori ai vieții și ai muncii noastre online și ai operei noastre, suplinesc în mod faptic lipsurile noastre, cu bani, cărți, lucruri, mâncare…și le suntem recunoscători foarte mult pentru marea lor conștiință față de noi.

Însă, până în clipa de față, după cum ați constatat la nivel online, noi nu ne-am plâns de lipsurile noastre, le-am purtat cu demnitate, și, în ciuda lor, ne-am comportat ca și când „totul ar fi fost ok”. Am scris aproape zilnic, am editat carte după carte, am suportat toate mizeriile diverșilor „anonimi” care ne-au acuzat de câte în lună și în stele …dar am trecut și prin lipsuri enorme. Așa încât, eu scriam despre teologie mistică, despre vederi dumnezeiești și taine sfinte, dar aveam bani de trăit doar de pe o zi pe alta. Soția mea scria zeci de pagini de critică literară, dar nu avea decât două rânduri de haine, ca și mine. Pe care ni le-am spălat și le-am tot îmbrăcat și nu ne-am simțit deloc rău că nu am părut „la modă”.

Pentru că noi trăim modest, trăim ascetic, nu trăim „în puf”, dar toată viața noastră e pentru slujire, pentru creație, pentru dăruire. Iar zecile noastre de ore de studiu și de scris se văd în ceea ce am publicat, dar ele au avut și urmări practice copleșitoare: o mare oboseală, una cronică, ne-am îngrășat din cauza statului pe scaun la scris și nu pentru că mâncăm trei feluri de mâncare la fiecare masă, a început să ne cadă părul din cap, vederea ni s-a deteriorat și mai mult.

Mi-am pus ochelari la sfârșitul Masteratului, și atunci aveam -0, 5, iar acum am -4, 5 și nu știu dacă o să stagneze miopia mea. Transpir mult din cauza gândirii și creației continue, am nevoie de mâncare uneori în mod instant, pentru că mi se termină energia mentală ca pasta de la pix: când nu mă aștept, dar sunt împlinit pe fiecare zi.

Pentru că ne rugăm împreună în familie, scriem, Îi slujim împreună lui Dumnezeu, tot ce avem și suntem sunt pentru El, și de aceea înțelegem, pe măsura noastră, iubirea și dorul Sfintelor Femei Mironosițe pentru Domnul mântuirii noastre. Căci ele s-au trezit dis-de-dimineață, n-au putut să doarmă de dorul Lui, și au fost primele la mormânt. Și tocmai de aceea tot ele, primele, s-au bucurat să Îl vadă pe Domnul Cel înviat, Care le-a sfătuit să se bucure.

Căci pe ele și pe noi, El ne sfătuiește același lucru: Bucurați-vă întru Mine, căci Eu sunt Dumnezeul vostru! Bucurați-vă și nu vă mai faceți o mie de griji! Bucurați-vă și faceți voia Mea, și celelalte vi se vor adăuga vouă!

De aceea, și eu vă spun dumneavoastră: Bucurați-vă și vă încredeți în toate în Dumnezeul mântuirii noastre! Căci numai întru El putem să trecem marea acestei vieți și să ajungem la odihna Lui.

Hristos a înviat!

Bucurați-vă și vă veseliți duhovnicește că aceasta e viața pe care o cere Domnul de la noi! Amin.


[1] Începută în seara zilei de 27 aprilie 2017, zi de joi, la ora 21.07 și terminată a doua zi, la ora 10. 22, o zi de vineri, cu mult soare și cu 17 grade afară.

[2] Penticostar, ed. BOR 1999, p. 101.

[3] Ibidem.

Predică despre diverse locuri scripturale și patristice [4]

Iubiții mei[1],

cărțile teologice ale Bisericii sunt luminarea noastră duhovnicească. Fapt pentru care, dacă vrem să știm care e credința noastră cea mântuitoare, care e credința Bisericii lui Hristos, trebuie să ne afundăm continuu în citirea Sfinților lui Dumnezeu. Pentru că de la ei aflăm adevărata teologie și viețuire eclesială.

Sfântul Isidoros Pilusiotis [Ἰσίδωρος Πηλουσιώτης]/ Pilusiotul s-a născut în anul 360 și a adormit în anul 440 și e pomenit pe 4 februarie[2]. Iar de la el ne-au rămas 2.012 scrisori[3], cel mai adesea scurte și foarte scurte, către diverse persoane.

Pr. Dr. Nicușor Morlova de la Constanța a tradus și tipărit, în două volume, 500[4] + 300[5] dintre ele, adică 800 de scrisori ale Sfântului Isidoros. Așa că putem să ne facem, fiecare dintre noi, o impresie solidă despre modul cum acesta comunica în sec. 4-5 d. Hr.

Sfântul Cuvios Isidoros l-a mustrat pe un Episcop pentru păcatul simoniei, adică pentru acela că hirotonise Preoți pe bani și nu potrivit chemării lui Dumnezeu[6]. Și el considera simonia o hulire a lui Dumnezeu[7].

Diaconii sunt ochii Episcopului[8], pentru că el are încredere în ei. Toiagul de migdal [βακτηρίαν καρυΐνην] de la Ier. 1, 11 e simbolul Preoției[9] pentru Sfântul Isidoros. Iar greutățile Preoției trebuie suportate cu bărbăție, pentru ca să te bucuri de răsplătirile ei[10] cele cerești.

Hainele subțiri de in ale Diaconilor ne vorbesc despre smerenia Domnului. Pe când omoforul Episcopului reprezintă oaia cea pierdută[11], pe care el trebuie să o recupereze, adică pe cei care s-au depărtat de Biserică și pe cei necredincioși.

Sfântul Isidoros are cuvinte de admirație față de persoana și opera teologică a Sfântului Ioannis Hrisostomos. Spunând despre el că e „teolog și iubitor de Dumnezeu”[12], „înțelept tâlcuitor al celor negrăite ale lui Dumnezeu, ochiul Bisericii Bizanțului și al tuturor”[13] celor credincioși. Iar în jurul anului 416, el l-a convins pe Sfântul Chirillos al Alexandriei să îl introducă în dipticele Bisericii din Alexandria Egiptului pe Sfântul Ioannis Hrisostomos, care adormise în anul 407[14]. Pe 14 septembrie 407[15].

Sfântul Isidoros Pilusiotul îi atrage atenția unei femei văduve că doliul este incompatibil cu cochetăria[16]. Pentru că doliul e plâns și întristare pentru cel adormit, pe când a te îmbrăca cochet înseamnă a căuta să fii remarcată de către bărbați.

Vorbind despre Judecata finală a Domnului, el spune că la ea va fi judecat omul în integralitatea sa[17]. Iar referindu-se la evlavie, Sfântul Isidoros ne spune că ea este în mod firesc în noi[18]. Însă, dacă evlavia față de Dumnezeu e firească în noi, nefiresc e tot păcatul și toată împotrivirea noastră față de Dumnezeu.

„Vinul veselește inima omului” [Ps. 103, 15, LXX], însă numai „când este băut cu măsură și potrivit cu nevoile trupului”[19]. În exces, el devine o patimă. Iar „nevoința [noastră ascetică] trebuie să corespundă virtuții”[20] pe care o avem.

Pentru Sfântul Isidoros, Preoția era un lucru dumnezeiesc și cel mai cinstit dintre toate[21]. Tocmai de aceea trebuie să trăim potrivit sfințeniei la care am fost chemați de Dumnezeu.

În scrisoarea a 85-a către Presbiterul Evloghios, din a doua carte a sa de epistole, Sfântul Isidoros ne spune că harul rămas în trupurile Sfinților, adică în Sfintele lor Moaște, îi chinuie pe demoni[22]. Dar tot harul lui Dumnezeu îi și vindecă pe cei credincioși de multe boli și neputințe sufletești și trupești. De aceea și afluxul nostru continuu către Sfintele Moaște: pentru că sunt vindecarea și ajutorul nostru.

Virtutea nu are egal[23], ne spune el, pe când milostenia noastră nu trebuie să o amestecăm cu dispreț și jigniri[24] față de cei cărora le facem bine. Pentru că ne stricăm și nouă sufletul și celor care primesc ceva de la noi.

Părintele Nicolae Moșoiu spunea într-un studiu al său, în mod conclusiv, că „se poate afirma că lumina dumnezeiască este necreată, dar este vizibilă cu ochii trupești datorită lucrării Duhului Sfânt”[25]. Fără doar și poate, lumina dumnezeiască e necreată, pentru că izvorăște din ființa Preacuratei Treimi, însă în niciun caz lumina dumnezeiască nu e văzută cu ochii trupești/ fizici. Pentru că orice vedere extatică se vede cu ochii sufletului, ai sufletului curat de patimi, în mod duhovnicește, și nu cu ochii trupești. Ochii trupești pot vedea numai lucrurile fizice din această lume. De aceea, dacă ochii noștri trupești ar vedea „lumina dumnezeiască”, atunci ea ar fi „creată” și nu necreată. Fapt pentru care, afirmația Părintelui Moșoiu arată o neștiință crasă în ceea ce privește vederile mistice ale Sfinților lui Dumnezeu și întreaga teologie mistică ortodoxă.

În aceeași carte citată anterior, Părintele Moșoiu a afirmat faptul că „strălucirea feței lui Moise nu se poate confunda cu strălucirea feței Domnului”[26]. Însă a fost una și aceeași strălucire dumnezeiască, pentru că și pe fața Sfântului Moisis [Ieș. 34, 35], cât și pe fața Domnului, pe Tabor [Mt. 17, 2], a strălucit aceeași slavă dumnezeiască necreată a Dumnezeului nostru treimic. Iar dacă pe fața Sfântului Moisis a strălucit „o altă strălucire”, de ce proveniență era ea? Era rază de soare, bucurie a sufletului sau demonică, dacă dumnezeiască afirmă că „nu era”?

Și tot aici, același teolog afirmă faptul că „prin delegație din partea episcopului, și preotul săvârșește Sfânta Taină a Botezului”[27]. Dar dacă Preotul săvârșește Botezul „prin delegație”, adică „în numele” Episcopului său, și nu prin hirotonia lui sacramentală, înseamnă că treapta preoției e o treaptă „goală” de lucrare sacramentală și că Episcopul, de fapt, formează „de unul singur” întreaga ierarhie bisericească.

Însă lucrurile stau tocmai invers: Episcopul îi hirotonește pe Diaconii și pe Preoții săi, din eparhia sa, în mod sacramental, dar nu ca pe niște „delegați”/ „înlocuitori” ai săi, ci în treapta diaconatului și a preoției, care sunt trepte sacramentale de sine stătătoare și cu lucrări de sine stătătoare și fără de care Episcopul nu poate sluji în eparhia sa. Pentru că ierarhia sacramentală a Bisericii e tripartită în mod constitutiv, e așa de la început, din primul secol al Bisericii, și ea nu poate fi redusă la episcopat, chiar dacă episcopatul generează celelalte două trepte sacramentale.

Iar încercarea de a minimaliza vreuna din treptele ierarhiei sacramentale sau de a o substitui alteia denotă o mentalitate non-eclesială. Pentru că teologul Bisericii nu poate maximaliza o treaptă sacramentală în defavoarea celorlalte două, ci le vede pe toate trei ca neapărate, și nici nu poate să gândească eliminarea vreuneia dintre ele, pentru că ierarhia sacramentală e tripartită. Pentru că treptele ierarhiei sacramentale sunt stabilite canonic în Biserică și sunt o realitate istorică de 21 de secole.

Sfântul Iov, în 9, 8, a profețit mergerea Domnului pe ape [Mt. 14, 26; Mc. 6, 48; In. 6, 19]. Căci el a spus în acest loc, conform LXX: Dumnezeu este „Cel care a întins cerul singur [ὁ τανύσας τὸν οὐρανὸν μόνος] și umblă ca pe pământ pe mare [καὶ περιπατῶν ὡς ἐπ᾽ ἐδάφους ἐπὶ θαλάσσης]”. Pe când în 9, 33, Sfântul Iov profețește faptul că Dumnezeu va fi mijlocitorul nostru [ μεστης ἡμῶν]. Pentru că el spune în 9, 32-33, LXX, cu referire la Dumnezeu: „Căci nu ești om ca [și] mine, căruia îi voi lupta împotrivă, ca să venim împreună întru judecată. Doar dacă era mijlocitorul nostru [ὁ μεσίτης ἡμῶν] și mustrând și ascultând între amândoi”. Iar El a devenit mijlocitorul nostru, pentru că a devenit Mântuitorul nostru. Și Iov 9, 33 este singurul loc în LXX unde avem cuvântul mijlocitor și acesta e cu adresă la Dumnezeu.

Însă, în I Tim. 2, 5, Sfântul Pavlos Îl numește pe Hristos Dumnezeu: „Mijlocitorul lui Dumnezeu și al oamenilor [Μεσίτης Θεοῦ καὶ ἀνθρώπων]” [BYZ]. Pentru că El a făcut unirea dumnezeirii cu umanitatea în persoana Sa cea veșnică și prin aceasta mijlocește dialogul dintre Dumnezeu și oameni.

În Epistola către Evrei, Sfântul Pavlos Îl numește pe Hristos Domnul: „Mijlocitorul unei făgăduințe mai bune [κρείττονός διαθήκης Μεσίτης]” [Evr. 8, 6, BYZ]. Și el numește aici, prin făgăduință sau legământ [διαθήκη] mai bun, Noul Testament. Iar în această ipostază, Mijlocitorul nostru Hristos e Cel care ne-a adus nouă Noul Testament. De aceea, în Evr. 9, 15, Sfântul Pavlos ne spune: „Și pentru aceasta [El] este Mijlocitorul noii făgăduințe [καὶ διὰ τοῦτο διαθήκης καινῆς Μεσίτης ἐστίν], ca [ὅπως], moarte făcându-Se întru răscumpărarea [θανάτου γενομένου εἰς ἀπολύτρωσιν] încălcărilor celor [făcute] în cea dintâi făgăduință [τῶν ἐπὶ τῇ πρώτῃ διαθήκῃ παραβάσεων], făgăduința moștenirii celei veșnice să o ia cei chemați [τὴν ἐπαγγελίαν λάβωσιν οἱ κεκλημένοι τῆς αἰωνίου κληρονομίας]” [BYZ].

Iar din acest loc scriptural, vedem că Sfântul Pavlos vorbește, mai întâi, despre folosul morții Domnului pentru cei din Vechiul Testament. Căci El, pe Cruce, i-a răscumpărat pe cei care au păcătuit în Vechiul Testament, dar au și crezut în El. Pentru că asta ne spune Pavlos în fragmentul: „moarte făcându-Se întru răscumpărarea încălcărilor celor [făcute] în cea dintâi făgăduință”. Pe când, în a doua parte a versetului, el vorbește despre folosul Crucii și al întregii opere mântuitoare a lui Hristos pentru noi, cei ai Noului Testament. Căci prin Botez și prin intrarea noastră în Biserică, noi am primit „făgăduința moștenirii celei veșnice” și ne-am făcut cei chemați ai Lui la Împărăția Sa cea veșnică.

Iar dacă am vorbit de curând despre arvuna Duhului[28], care e tot o sintagmă pavlosiană, prin sintagma „făgăduința moștenirii celei veșnice” [τὴν ἐπαγγελίαν τῆς αἰωνίου κληρονομίας]”, Sfântul Pavlos ne spune același lucru: că slava lui Dumnezeu e în noi și ea este făgăduința sau arvuna mântuirii noastre. Pentru că noi trăim eclesial cu slava lui Dumnezeu în noi, fiind conștienți de arvuna sau de făgăduința dumnezeiască din noi înșine. Căci am primit slava Lui în Biserica Sa și ea rămâne în noi și prin ea Dumnezeu conlucrează cu noi la mântuirea noastră, pe măsură ce ne ostenim zilnic să împlinim poruncile lui Dumnezeu.

În I In. 2, 1 însă, eu cred că Sfântul Ioannis l-a considerat pe Mângâietor [Παράκλητος] ca un sinonim al lui Mijlocitor. Pentru că el ne spune că Iisus Hristos este „Παράκλητον πρὸς τὸν Πατέρα [Mângâietor către Tatăl” [I In. 2, 1, BYZ] pentru noi.

De aceea, iubiții mei, dacă vrem să trăim mângâierea lui Dumnezeu în ființa noastră și, în același timp, să ne facem mângâietori ai altora, trebuie să Îl rugăm pe Domnul slavei să ne învețe să fim buni și îngăduitori cu oamenii! Căci numai iubirea lui Dumnezeu mângâie, numai iubirea Lui iartă, numai iubirea Lui îi îndreaptă pe oameni.

Sfântul Sfințit Mucenic Ippolitos [Ἱππόλυτος] al Romei, născut în 170 și martirizat în 235 d. Hr[29], a scris o lucrare teologică numită Dovadă despre Hristos și Antihristos [ΑΠΟΔΕΙΞΙΣ ΠΕΡΙ ΧΡΙΣΤΟΥ ΚΑΙ ΑΝΤΙΧΡΙΣΤΟΥ]/ Antihrist[30]. Și în această scriere, Sfântul Ippolitos ne spune că Antihristosul (sau Antihristul, așa cum ne-am obișnuit să îl numim noi în limba română) se va naște din seminția lui Dan, citând Fac. 49, 17[31]. El va fi un om, însă, prin păcatele și răutatea lui, va fi un fiu al diavolului și un vas al lui Satanas[32]. Însă speculațiile sterile despre Antihristos nu ne ajută în viața noastră duhovnicească, pentru că lupta noastră continuă e cu demonii și cu patimile din noi. Cu patimile noastre, care sunt consecințele vii și dureroase ale obișnuinței noastre cu păcatele.

În limba greacă, cuvântul pentru patimă este πάθος [patos][33]. Din punct de vedere medical, πάθος înseamnă boală. De unde avem noi patologia, adică „ramura medicinei care studiază cauzele și simptomele bolilor”[34]. Însă tot πάθος înseamnă și suferință, chin[35]. De unde avem Patimile sau Suferințele Domnului, pe care El le-a trăit pentru noi și pentru mântuirea noastră. Și de aceea nu trebuie să schimbăm Patimile cu Pătimirile Lui, ci doar trebuie să explicăm celor credincioși semnificația specială a cuvântului, atunci când Patimile, scrise cu majusculă, se referă la Suferințele Domnului cele pentru noi și pentru mântuirea noastră.

Paști din română vine din grecescul Πάσχα[36]. Și Πάσχα e la N. sg., adică Paști. Iar grecii cântă astfel spre sfârșitul Utreniei pascale: „Πάσχα τὸ τερπνόν [Paștiul cel plăcut], Πάσχα Κυρίου [Paștiul Domnului], Πάσχα [Paștiul], Πάσχα πανσεβάσμιον ἡμῖν ἀνέτειλε [Paștiul cel atotcinstit nouă ne-a răsărit]”[37]. Pentru că în greacă Πάσχα este indeclinabil[38].

Tocmai de aceea eu nu folosesc forma Paște sau Paștile, pentru că ele nu au nimic de-a face cu Πάσχα.

Căci în Ieș. 12, 27, LXX avem tot Paștiul Domnului [τὸ Πασχα Κυρίῳ]. Πασχα e la N. sg., iar Κυρίῳ la D. sg., în conformitate cu logica sintactică.

În WTT, la Ieș. 12, 27, avem פֶּ֙סַח [Pesah], care este corelativul lui Πασχα [Pasha]. Însă פֶּ֙סַח [Pesah] înseamnă Jertfa pascală, care ni-L indică pe Hristos, Paștiul nostru, pe când פָּסַח [Pasah], care e un verb, înseamnă a trece peste, a sări, a sălta[39], care indică trecerea lui Israil prin Marea Roșie, adică Botezul creștin.

Dar și în ebraică פֶּ֙סַח [Pesah] e defectiv de plural[40], ca și corelativul său din greacă, Πασχα [Pasha]. Fapt pentru care nici în română nu poate exista decât Paști, articulat Paștiul, pentru că forme de plural nu are. Pentru că noi avem un singur Paști, adică un singur Miel, și Acela e Hristos Domnul.

Dacă spunem „Paștile”, care e considerat „un plural articulat”, înseamnă că noi mărturisim că avem „mai mulți Hristoși”. Însă Hristosul nostru e unul singur și Acela e Iisus Hristos, Fiul Cel întrupat al Tatălui.

De aceea, să Îl lăudăm pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe Dumnezeul nostru treimic, pentru toate binefacerile cunoscute sau necunoscute de noi, pe care El le-a lucrat în viața noastră! Și să mărturisim cu bucurie și cu credință tare învierea lui Hristos, prin care El S-a făcut începutul învierii celei de obște.

Hristos a înviat!

Dumnezeu să ne bucure mereu cu slava Lui, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.


[1] Începută în seara zilei de 23 aprilie 2017 și terminată pe 24 aprilie 2017, la ora 16. 13 minute.

[2] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/2016/sxsaintinfo.aspx. Însă, cf. locației de aici, el s-a născut între 360/ 370 și a adormit între 440/ 450 d. Hr.

[3] Cf. Sfântul Isidor Pelusiotul, Epistole, vol. 1 (Epistolele 1-500), trad., introd. și note de Pr. Nicușor Morlova, Ed. Egumenița, Galați, 2013, p. 10.

[4] În volumul prezentat în nota precedentă. Care are 352 p. și în care a tradus PG 78, col. 177-453, cf. Idem, p. 17.

[5] Sfântul Isidor Pelusiotul, Opere complete, vol. II, cartea a doua, PG 78, col. 456-728, Epistolele 1-300, trad. și note de Pr. Nicușor Morlova, Ed. Egumenița, Galați, 2015, 326 p.

[6] Sfântul Isidor Pelusiotul, Epistole, vol. 1, op. cit, p. 35. [7] Ibidem. [8] Idem, p. 37. [9] Idem, p. 50. [10] Ibidem. [11] Idem, p. 113.

[12] PG 78, col. 285/ Sfântul Isidor Pelusiotul, Epistole, vol. 1, op. cit, p. 127.

[13] PG 78, col. 288/ Idem, p. 130.

[14] Cf. sursei de aici. Afirmație făcută de Βλασίου Ιω. Φειδά, în Εκκλησιαστική Ιστορία, Αθήναι, 2002, ed. a 3-a, vol. 1, p. 552, 598, cf. n. 9 din sursa online citată aici.

[15] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Ιωάννης_ο_Χρυσόστομος.

[16] Sfântul Isidor Pelusiotul, Epistole, vol. 1, op. cit., p. 143. [17] Idem, p. 170. [18] Idem, p. 287/ PG 78, col. 420. [19] Idem, p. 323.

[20] Sfântul Isidor Pelusiotul, Opere complete, vol. II, op. cit., p. 39.

[21] PG 78, col. 493/ Sfântul Isidor Pelusiotul, Opere complete, vol. II, op. cit., p. 47.

[22] PG 78, col. 528/ Idem, p. 83.

[23] PG 78, col. 532/ Idem, p. 89.

[24] PG 78, col. 656/ Idem, p. 221.

[25] Preot Conf. Nicolae Moșoiu, Hermeneutica Ortodoxă ca dezvoltare teologică în Tradiție, Ed. Astra Museum, Sibiu, 2013, p. 197. [26] Idem, p. 116. [27] Idem, p. 459.

[28] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2017/04/19/predica-despre-diverse-locuri-scripturale-si-patristice-3/.

[29] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1949/sxsaintinfo.aspx și https://en.wikipedia.org/wiki/Hippolytus_of_Rome.

[30] Publicată în PG 10, col. 725-788.

[31] PG 10, col. 757.

[32] PG 10, col. 776.

[33] Cf. https://el.wiktionary.org/wiki/πάθος.

[34] Cf. http://www.dex.ro/patologie.

[35] Lambros Peținis, Dicționar grec-român, Ed. Vox, București, 1995, p. 315.

[36] A se vedea Slujba Învierii Domnului: http://glt.goarch.org/texts/Pen/Pascha.html. [37] Ibidem.

[38] Cf. Friberg Greek Lexicon, 21. 107, apud BW 10.

[39] Cf. https://en.wiktionary.org/wiki/פסח.

[40] Ibidem.

Predică la Evanghelia Sfântului Lucas [4]

Iubiții mei[1],

când Sfântul Lucas, în capitolul 1 al Evangheliei sale, ne redă fragmente din vorbirea Născătoarei de Dumnezeu, el ne-o prezintă pe Stăpâna noastră ca pe o persoană doxologică și profetică. Pentru că în Lc. 1, 46-55, Fecioara Mariam astfel se manifestă.

Sufletul ei Îl mărește pe Domnul [Lc. 1, 46]. Verbul μεγαλύνω [megalino] care apare aici, în ediția BYZ, e corelativul lui magnify și înseamnă a mări. La sensul figurat, μεγαλύνω înseamnă a slăvi. Tocmai de aceea, în limbajul nostru bisericesc a mări sau a slăvi sunt sinonime, pentru că vor să spună același lucru: că noi Îl lăudăm pe Dumnezeu.

Căci atunci când spunem că Îl mărim sau Îl slăvim pe Dumnezeu, noi spunem că Îl lăudăm pe Dumnezeu, pe Cel lăudat, mărit sau slăvit/ doxologizat de întreaga creație.

Substantivul δόξα [doxa] înseamnă slavă. De aici îl avem pe δοξολογία [doxologia], care înseamnă vorbirea despre slava lui Dumnezeu sau vorbirea despre cum trebuie să Îi aducem slavă/ laudă/ închinare lui Dumnezeu.

Pentru că trebuie să fim doxologici, adică slăvitori ai lui Dumnezeu, așa după cum ne învață Biserica Lui. Trebuie să Îl slăvim pe El prin cultul Bisericii, adică prin rugăciunile și cântările cultice ale Bisericii și prin altele asemănătoare lor, create de Sfinții lui Dumnezeu și de diverși teologi, dar care nu au fost introduse în cărțile de cult pe care le avem acum în uz.

Iar când Maica Domnului ne vorbește despre slăvirea interioară a lui Dumnezeu sau despre mărirea Lui, ea ne cere ca să avem și noi o inimă mare, largă, cuprinzătoare și să Îl slăvim pe El cu toată ființa noastră. Pentru că una e să cânți doar din gură, știind notele și melodia, și alta e să cânți cu toată ființa ta, pentru că cântarea este evlavia ta vie față de Dumnezeu.

– Când Îl mărim pe Dumnezeu cu adevărat?

– Atunci când se bucură duhul nostru în Dumnezeu, în Mântuitorul nostru [1, 47]. Când ne bucurăm duhovnicește, atunci Îl și slăvim cu toată ființa noastră pe Dumnezeu. Dar când ne bucurăm duhovnicește, ne bucurăm tocmai pentru că am simțit că slava Lui s-a coborât în noi. Și ne bucurăm duhovnicește pentru că ne bucurăm în slava Lui, fiind plini de slava Lui. Iar slava Lui e mântuitoare pentru noi, pentru că e a Mântuitorului nostru.

În limba greacă, Σωτήρ [Sotir] înseamnă Mântuitor. Și de la acest cuvânt îl avem pe σωτηρία [sotiria], care înseamnă mântuire. Dar σωτηρία, deși este un cuvânt specializat teologic, el are ample semnificații, însemnând și eliberare, scăpare, salvare, conservare, păstrare. Însă celelalte accepțiuni ale termenului ne spun, la propriu, ce înseamnă de fapt mântuire: că Domnul ne-a scos din Iad și din robia demonilor și ne-a făcut moștenitori ai Împărăției Sale. El a jefuit Iadul și i-a biruit pe demoni și ne-a scos pe noi din robia lor. Adică mântuirea e foarte practică, ea e un fapt, o realitate trăită de noi și nu desemnează o idee ruptă de realitate sau o poveste de adormit copiii. Mântuirea înseamnă ce a făcut la propriu Hristos pentru noi și ce face în mod continuu în Biserica Sa. Pentru că atunci când fiecare dintre noi se botează, Hristos îl scoate pe fiecare din Iad și din mâinile demonilor și îl face fiu al Împărăției Sale. Și când noi cădem în păcate și venim la Preot ca să ne spovedim, tot Hristos ne dă mână de ajutor și ne scoate din Iadul în care am intrat prin păcatele noastre și ne reumple de slava Lui.

Pentru că Hristos Dumnezeu nu e Mântuitorul nostru doar la timpul trecut, ci și în prezent. El e Mântuitorul tuturor, din orice timp și din orice veac. Pentru că El i-a mântuit pe Sfinții Lui din Vechiul Testament, dar El îi mântuiește în mod continuu, în Biserica Sa, pe toți cei care cred în El și în Tatăl Său și în Duhul Său Cel Sfânt, Care din Tatăl purcede, și care își asumă necontenit întreaga teologie și viață a Bisericii Sale. Pentru că întreaga viață liturgică a Bisericii este prezența Lui în viața noastră. Este modul în care El lucrează necontenit la mântuirea noastră.

Dumnezeu a privit spre smerenia roabei Sale [1, 48], a Maicii Domnului. Și când spune că a privit, Născătoarea de Dumnezeu spune și că El S-a coborât în pântecele ei. Pentru că aici, în cazul Născătoarei de Dumnezeu, Dumnezeu nu numai că a văzut curăția și sfințenia ei, dar S-a și smerit pe Sine pentru noi, făcându-Se om și trăind printre noi, oamenii. Iar smerenia e plină de curăție și de sfințenie. Smerenia e plină de ascultarea de Dumnezeu și de fapte bune.

Și El S-a smerit pe Sine și S-a întrupat din cea care s-a smerit pe sine în fața Sa. Pentru că smerenia Îl face pe Dumnezeu să privească în noi și la faptele noastre și să ne umple de slava Lui. Pentru că Lui Îi place smerenia, adică ascultarea de El. Îi place când noi ne asumăm păcatele noastre, când noi ne asumăm condiția noastră de muritori în relație cu El, pentru ca să fim vii în veci. Lui Dumnezeu Îi place smerenia, pentru că Fiul Tatălui Și-a asumat viața smerită prin întruparea Sa. Și a fi smerit nu înseamnă „a fi prost”, ci a fi sincer cu tine în relația cu Dumnezeu. Pentru că noi avem toate ale noastre de la Dumnezeu, dimpreună cu darul vieții, și noi nu putem trăi fără El. De aceea, a fi smeriți înseamnă a fi oameni. Înseamnă a fi oameni normali, oameni sinceri cu noi înșine. Pentru că recunoaștem că toate sunt ale Lui. Că toate sunt darurile Sale și că noi trăim în lumea Lui, datorită Lui și în relație cu El.

Dar când ne încredem în noi înșine, când ne mândrim, făcând comparație între noi și alții, atunci nu ne mai comportăm normal, nu mai suntem în firescul nostru, ci presupunem că suntem „mai mult” decât suntem. Însă presupunerea noastră e falsă. Pentru că toate ale noastre sunt ale lui Dumnezeu și întreaga lume și existență sunt ale Lui și noi nu avem nimic al nostru. De aceea, nu ne putem lăuda cu nimic al nostru, căci nu avem nimic, dar ne putem lăuda în Dumnezeu. Așa cum ne spune Sfântul David: „Și se vor lăuda în Tine toți cei care iubesc numele Tău” [Ps. 5, 12, LXX].

Însă Maica lui Dumnezeu, cea mai smerită dintre toți oamenii în fața Lui, cea conștientă de diferența abisală, de netrecut, dintre ea și El, profețește despre sine și spune: „de acum mă vor ferici toate neamurile [ἀπὸ τοῦ νῦν μακαριοῦσίν με πᾶσαι αἱ γενεαί]” [Lc. 1, 48, LXX]. Toate neamurile și toate secolele. Pentru că cinstea adusă de oameni nu este incompatibilă cu sfințenia cea mai mare, ci, dimpotrivă, sfințeniei celei mai mari i se cuvine toată lauda. Căci dacă „celor Drepți li se cuvine laudă” [Ps. 32, 1, LXX], ce fel de laudă se cuvine celei mai curate și mai sfinte decât toată făptura rațională, adică Maicii Domnului? Și Biserica o laudă neîncetat pe cea mai cinstită și mai slăvită decât întreaga făptură, pe Născătoarea de Dumnezeu, pe cea care s-a făcut locaș rațional al lui Dumnezeu.

Însă, din Lc. 1, 48 noi înțelegem care om este cu adevărat lăudat de Dumnezeu și cinstit de către El: omul sfânt. Pentru că cel care va fi plin de smerenie, va fi plin și de slava lui Dumnezeu. Și a fi plin de slava Lui și cu Dumnezeu înseamnă împlinirea reală, împlinirea veșnică a omului, adică sfințenia. Iar smerenia nu te omoară, ci te înalță, pentru că ești înălțat de Cel care iubește smerenia. Pentru că El îi ceartă pe cei mândri și sunt blestemați cei care se abat de la poruncile lui Dumnezeu [Ps. 118, 21, LXX]. Dar El iubește smerenia și pe cei smeriți ai Săi îi face moștenitori ai Împărăției Sale. Pentru că cei smeriți ai Săi Îl socotesc pe El drept sursa lor de viață, ceea ce El este, și nu își pun nădejdea în ei înșiși.

Domnul i-a făcut măriri Maicii Sale [1, 49]. Adică i-a recunoscut locul ei unic în istorie și în Împărăția lui Dumnezeu, acela de Născătoare de Dumnezeu și de Împărăteasă a întregii făpturi, și a umplut-o de toate harismele dumnezeiești, pe măsura dragostei ei de Dumnezeu.

Măririle lui Dumnezeu sunt pe măsura nevoinței și a iubirii pentru El. Tocmai de aceea, când vedem un Sfânt plin de cunoaștere teologică și făcător de minuni și văzător-înainte și, în același timp, lucrător smerit în via Domnului, vedem un om plin de harisme, adică de măririle date lui de către Dumnezeu. Și el e minunat în ochii noștri, pentru harismele sale cele sfinte. Însă Maica lui Dumnezeu nu numai că are toate harismele sfințeniei și cea mai mare curăție posibilă, dar ea s-a învrednicit și de faptul de a fi Născătoare de Dumnezeu, lucru pe care nicio altă făptură nu l-a trăit și nu îl va trăi. De aceea, evlavia și iubirea noastră pentru ea sunt pe măsura sfințeniei ei celei desăvârșite.

Cine este Dumnezeu? Cel puternic să facă toate [1, 49]. Și El e sfânt și sfânt este numele Lui [Ibidem]. Pentru că puterea Lui e plină de sfințenie și sfințenia Lui e plină de putere dumnezeiască. Însă puterea Lui este delicată cu noi, făpturile Sale, pentru că El Se manifestă cu noi cu toată atenția, știind că ne poate strivi într-o clipă cu măreția Sa. El acționează în viața noastră, dar mai presus de orice delicatețe ne-am putea imagina noi. Pentru că El, Cel mai presus de toate și Care ține toate în palma Sa, coboară, prin slava Lui, în noi înșine și locuiește cu noi și este cu noi, fără să ne nimicească prezența Sa în noi. Și de aici vedem că puterea lui Dumnezeu e plină de delicatețe, de atenție, de milă, de iubire, de frumusețe sfântă, pentru că e putere care ne întărește în sfințenie și nu ne înfricoșează și nici nu ne omoară.

De aceea, toate însușirile lui Dumnezeu, despre care El ne-a vorbit în revelarea Sa față de noi, sunt paradoxale și mai presus de orice înțelegere a noastră. Pentru că El Se mânie și Se urgisește pe noi, atunci când noi păcătuim, fără ca prin aceasta să nu mai fie bun și milostiv cu noi. El e atotputernic, dar în același timp este și mult-milostiv. El știe toate și cunoaște toate și, în același timp, e bun cu noi și îngăduitor, pentru că nu vrea moartea păcătosului, ci mântuirea lui.

Și de aceea, El, în toate manifestările Sale, e paradoxal și mai presus de înțelegerea noastră. Pentru că nouă ni se pare că însușirile Lui sau modul în care El Se manifestă față de noi e „antagonic”. Dar El e mai presus de orice extremă sau unilateralitate, pentru că El Se manifestă în toate aceste feluri în același timp, El fiind mai presus de toate manifestările Sale față de noi.

De aceea, când vorbim teologic despre Dumnezeu, deși trebuie să înglobăm întreaga Lui revelare despre Sine și să ne raportăm la ea cu toată evlavia și crezând-o în mod deplin, noi, totuși, trebuie să fim conștienți de faptul că El este și Se manifestă mai presus de orice înțelegere a noastră. Pentru că din explicitările de Sine ale lui Dumnezeu, noi înțelegem că El Se manifestă în toate aceste feluri în același timp, dar că El este mai presus de orice înțelegere a noastră. Pentru că noi nu putem să îmbinăm în mintea noastră toate manifestările Lui Dumnezeu în mod unitar, pentru că El ne depășește înțelegerea. Adică însușirile Lui trebuie înțelese apofatic, depășind orice conotație umană a lor. Căci aici vorbim despre Dumnezeu și modul Lui de a fi și de a Se manifesta și nu despre un om. Iar cum este El și cum Se manifestă El e mai presus de înțelegerea noastră, chiar dacă, din punct de vedere revelațional, Dumnezeu ne-a revelat enorm de multe lucruri despre Sine Însuși și despre relația Sa cu lumea și cu omul.

În Lc. 1, 50, Maica lui Dumnezeu ne vorbește despre mila lui Dumnezeu: „Și mila Lui [este] întru neamurile neamurilor a celor care se tem de El”. Iar frica de Dumnezeu e pusă în relație cu mila Lui, pentru că mila Lui se arată în viața celor care se tem de El.

Așadar, dacă vrem ca Dumnezeu să ne fie milostiv, să ne temem de El și de judecata Lui! Pentru că Maica lui Dumnezeu ne spune aici adevărul-adevărat: Dumnezeu îi miluiește pe cei care se tem de El. El îi miluiește pe cei care se consideră nevrednici înaintea Lui, datorită păcatelor lor, și pentru că își conștientizează viața lor ca un dar al lui Dumnezeu. Iar dacă viața noastră e un dar de la El, atunci ne temem ca să Îl supărăm pe acest mare dăruitor al vieții noastre, Care e Dumnezeu.

Căci dacă la serviciu îi suntem recunoscători celui care ne-a angajat și ne plătește, ajutându-ne astfel ca să trăim onest, cum să nu Îi fim recunoscători lui Dumnezeu, de la Care sunt toate și prin Care toți suntem în existență? De aceea, a ne teme de El nu înseamnă a trăi într-o frică terorizantă, ci cu frica de a nu supăra iubirea Lui, de a nu ne arăta nerecunoscători marii Lui milostiviri față de noi. Pentru că El este Cel care ne iubește pe noi cu o iubire inexprimabilă și nu „un terorist”, care vrea să trăim cu frica lui toată ziua, pentru că oricând ne poate omorî.

Născătoarea de Dumnezeu, după cum vedeți, ne învață teologie. Și trebuie să reținem cu toții această teologie a Maicii Sale. Pentru că e o teologie adevărată, autentică, profundă, veșnică.

„[El] a făcut putere în[tru] brațul Lui; i-a risipit pe cei mândri [în] cugetul inimii lor [διανοίᾳ καρδίας αὐτῶν]” [Lc. 1, 51, BYZ], ne spune Maica Domnului. Și în începutul versetului al 51-lea, ea ne vorbește despre relația dintre Tatăl și Fiul. Căci Tatăl a făcut putere întru brațul Lui, adică întru Fiul. Și puterea la care se referă aici Maica Domnului e crearea lumii, dar și recrearea lumii, prin Hristos, adică mântuirea noastră.

Pentru că Hristos Și-a îndumnezeit umanitatea Sa, ca să ne dea nouă puterea de a ne îndumnezei. Căci iconomia mântuirii a fost lucrarea Lui în locul nostru și pentru noi, ca El să fie izvorul de sfințenie pentru Biserica Lui. Căci întreaga Lui iconomie mântuitoare curge, prin întregul cult al Bisericii, în viața noastră. Pentru că, de la Botez, viața Lui coboară în noi, și noi creștem, prin toate Tainele și Slujbele Bisericii, în sfințenia Lui. Și ceea ce El, în mod obiectiv și pentru toți, a făcut în umanitatea Lui, în mod personal și liturgic, noi primim în Tainele și în Slujbele Bisericii.

Pentru că fiecare om mântuit e mântuit personal și în relație personală cu Dumnezeu. Și relația personală cu Dumnezeu este inițiată prin Dumnezeiescul Botez, printr-o Sfântă Taină a Bisericii, dar ea e urmată de toată asceza și viața noastră eclesială, de tot efortul nostru de a trăi în sfințenie. Pentru că mântuirea e ontologică, interioară, făcându-ne pe noi, în mod real, Sfinți ai lui Dumnezeu, ea se inițiază sacramentologic, adică prin Sfintele Taine ale Bisericii (Botezul, Mirungerea, Euharistia) și în ea se înaintează eclesial, adică trăind în Biserică și în toată teologia Bisericii.

Mântuirea e reală și e conștientă pas cu pas, pentru că e relație vie cu Dumnezeu, Care ne umple de slava Lui și locuiește în noi prin slava Sa. Și când oamenii își trăiesc mântuirea în Biserică, ei își trăiesc propria lor sfințire continuă și, prin moarte, ei merg în Împărăția lui Dumnezeu ca niște Sfinți ai Lui, lăsându-ne nouă Sfintele lor Moaște. Pentru că sfințenia e personală, are semne clare și se trăiește numai în Biserica Lui, în Biserica Ortodoxă.

Însă, dacă Dumnezeu umple de puterea Lui, adică de mântuire, pe Sfinții Lui sau face sau Își arată puterea Lui în ei, El îi risipește pe cei mândri, adică îi pierde. Pentru că cei mândri mor din cauza cugetului inimii lor. Pentru că rădăcina minții noastre e în inimă și din inimă ies cele rele. Și când cugetăm cele rele în inimile noastre, când ne mândrim în mod deșert, pe nimica toată, atunci pierim în păcatele noastre.

Pentru că smerenia e privită și apreciată de Dumnezeu, dar El nu suportă mândria prostească. Și nici noi nu suportăm mândria și faptele ei, atunci când vedem câte nedreptăți face. Dar când suntem orbiți de mândrie, când ne credem „netrecători”, atunci facem rău înaintea Domnului și prin răul nostru omorâm oameni.

Urmează versetul al 52-lea: „A coborât pe stăpânitori de pe tronuri [καθεῖλεν δυνάστας ἀπὸ θρόνων] și i-a înălțat pe cei smeriți”. Și Maica lui Dumnezeu ne arată aici toată drama istoriei. Pentru că stăpânitorii sunt coborâți în durere de pe tronurile lor, pe când cei smeriți sunt înălțați în Împărăția Lui. El îi coboară pe cei care par „înalți” și îi ridică pe cei care se consideră foarte păcătoși și netrebnici în fața lui Dumnezeu și a oamenilor. Pentru că smerenia ne înalță în fața Lui, smerenia e adevărata haină a omului, e adevărata lui viață, pe când înălțarea trufașă, orgolioasă, e cădere de la Dumnezeu. Pentru că adevărata ridicare e smerirea în fața Lui, iar căderea noastră vine din aceea că ne credem buni de ceva fără ajutorul lui Dumnezeu.

Dumnezeu îi umple de bunătăți pe cei flămânzi, dar îi scoate afară deșerți pe cei care sunt bogați [Lc. 1, 53]. Însă cei bogați sunt bogați tot datorită Lui. Dar El îi scoate afară din viață și îi arată că sunt deșerți, dacă nu au făcut nimic cu bogăția lor în favoarea semenilor lor și a creației Sale. Bogații fără fapte bune sunt goi de bogăție. Pentru că adevărata bogăție e slava lui Dumnezeu. Și dacă mori fără bogăția milosteniei în tine, mori gol de bine.

Însă cei care flămânzesc și însetează după Dumnezeu, cei care fac mereu voia Lui, aceia sunt umpluți de bunătățile Lui, adică de harismele Sale. Pentru că darurile lui Dumnezeu țin de foame și de sete, hrănesc sufletul și trupul nostru și ne fac vii duhovnicește și Sfinți ai lui Dumnezeu.

Căci Dumnezeu „L-a ajutat pe Israil, slujitorul Lui, [ca] să pomenească mila [μνησθῆναι ἐλέους],  precum a spus către părinții noștri, lui Avraam și seminției lui până [în] veac” [Lc. 1, 54-55]. Și prin aceasta, Născătoarea de Dumnezeu ne asigură că mila Lui Dumnezeu cu Israil s-a împlinit, pentru că Dumnezeu Și-a împlinit făgăduința Lui cu Sfântul Avraam și cu toți Sfinții Vechiului Testament. Pentru că Hristos era în pântecele ei, când ea spunea aceste cuvinte, și El este ajutorul și mila lui Israil.

– Însă cine este Israilul lui Dumnezeu?

– E Biserica Lui, de acum și până în veac și în toată veșnicia! Căci Israilul a fost făcut poporul Lui pentru ca să asculte de El. Israilul nu a fost ales din punct de vedere național, ci strict religios.

De aceea, Israelul de azi, care consideră că mântuirea „ține de națiune”, greșește tot la fel de mult ca și țările ortodoxe care cred că credința e mai mult „națională”, păstrată „în familie”, decât personală. Însă, deși popoarele ortodoxe, ca și Israilul cel din vechime, sunt ale lui Dumnezeu, sunt cu El, totuși, cei mântuiți ai Lui sunt cei care se mântuiesc în mod real, care își sfințesc viața în mod real în relație cu El și în Biserica Sa. Pentru că nu toți cei care sunt ortodocși se mântuiesc, ci doar cei care, fiind ortodocși, sunt și Sfinți ai Lui.

Din acest motiv, nu ne putem lăuda cu apartenența noastră la Biserică, dacă nu avem faptele sfințeniei. Pentru că adevărata apartenență la Biserică e sfințenia, e viața sfântă, prin care ne arătăm că suntem în relație reală cu Dumnezeu.

Iar Sfântul Lucas ne spune: „Și a rămas Mariam cu ea ca [la] 3 luni și s-a întors [apoi] întru casa ei” [Lc. 1, 56]. A rămas la Sfânta Elisavet pentru ca să se bucure împreună, în mod duhovnicește, de mila lui Dumnezeu cu ele. Pentru că una Îl avea pe Domnul în pântecele ei, iar cealaltă îl avea pe Înaintemergătorul Domnului în pântecele ei. După care Maica lui Dumnezeu s-a întors întru casa ei, a Sfântului Iosif, pentru că casa logodnicului ei era și casa ei. Și nașterea ei trebuia să aibă și mărturia lui.

Însă de aici înțelegem că femeile gravide au nevoie să se întâlnească și să discute una cu alta. Să se sprijine reciproc, să își mărturisească experiența și să se bucure una cu alta. Dar, în același timp, că soții nu trebuie scoși din ecuația nașterii. Pentru că și soții, care au soțiile gravide, trebuie să se întâlnească reciproc și să își mărturisească trăirile lor interioare.

Însă, fără doar și poate, mai întâi de toate soții, mama și tatăl copilului încă nenăscut, trebuie să vorbească mult și profund despre viitorul copil și să îi vrea tot binele. Pentru că viitorul lor copil nu e numai rodul iubirii lor, nu e numai un bun personal, ci și o persoană de sine stătătoare, unică, care are nevoie de un cadru propriu pentru nașterea și creșterea ei.

Născătoarea de Dumnezeu ne-a învățat teologia smereniei și ne-a spus că întru ea s-au împlinit toate profețiile. Pentru că ea este Maica Stăpânului. Și pe ea o fericim în toate zilele vieții noastre și ne bucurăm împreună cu ea, cu Maica Domnului nostru, pentru că ea e nădejdea noastră tare, rugăciunea noastră fierbinte către Fiul ei pentru mântuirea noastră. Și trebuie să fim încredințați de faptul că ea se roagă mereu pentru noi, robii săi, și că ne întărește în tot lucrul cel bun. Pentru ca să fim cu adevărat robi ai lui Dumnezeu, în multă smerenie și curăție dumnezeiască.

Hristos a înviat, iubiții mei!

Și Dumnezeu să ne bucure cu iubirea Sa mereu, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!


[1] Începută în ziua de 20 aprilie 2017, în Joia Luminată, o zi cu cer înnorat și 3 grade la ora 11.00 și terminată în Sâmbăta Luminată, pe 22 aprilie 2017, o zi însorită, cu 14 grade la ora 14.00.

Predică la Duminica a II-a după Paști [2017]

Iubiții mei[1],

vorbind despre trupul îndumnezeit al lui Hristos Cel înviat, Părintele Dumitru Stăniloae ne spune că el „era un trup total transparent pentru sufletul și dumnezeirea Sa”[2]. Adică cei care Îl vedeau pe Domnul Cel înviat știau că este Dumnezeu întrupat, nu Îl puteau confunda cu un om obișnuit, pentru că „prin el nu se vedea decât lumina”[3] dumnezeirii Sale. Însă, continuă Părintele Dumitru, „în acest fel de trup se va îmbrăca fiecare om iubitor de Hristos la înviere[a cea de obște n.n.], dar păstrând notele [trăsăturile n.n.] lui personale și tot ce s-a imprimat în el prin faptele și gândurile lui cele bune din timpul vieții pământești”[4]. Pentru că și trupul pnevmatizat al Domnului, deși era plin de lumină, „păstra urmele cuielor, dar prin el se vedea viața sufletului Său, imprimată de gândurile și faptele Lui generoase și mântuitoare, purtat de extrem de luminosul Său ipostas [persoană n.n.] divin.

[De aceea,] Apostolii au cunoscut, în trupul lui Hristos cel înviat, trupul Lui de dinainte de moarte, dar ridicat la cea mai frumoasă slavă, transparență și frumusețe duhovnicească”[5].

Căci trupul îndumnezeit al unui Sfânt nu este un alt trup decât cel pe care Sfântul l-a primit prin naștere, ci este cel întru care Sfântul s-a născut, dar s-a și umplut de slava lui Dumnezeu, în toate nevoințele vieții sale pământești. Pentru că Sfintele Moaște, pe care noi le avem de la Sfinții lui Dumnezeu, sunt trupurile lor, cu care ei s-au născut și în care ei s-au sfințit, dar care, după moarte, nu au fost pătrunse de putreziciune, pentru că slava lui Dumnezeu este în ele.

Și astfel, privind Sfintele Moaște pe care Biserica le cinstește ca pe trupurile înduhovnicite ale Sfinților lui Dumnezeu, noi înțelegem, în mod practic, spusa Sfântului Pavlos, că trupul este „templul lui Dumnezeu [ναὸς Θεοῦ]” [I Cor. 3, 16, BYZ]. Iar dacă Dumnezeu locuiește în Sfinții Lui, adică și în sufletele și în trupurile lor, pentru că oamenii sunt psiho-somatici, atunci ei, Sfinții, sunt templele vii și raționale ale lui Dumnezeu. Căci ei, acum, prin sufletele lor, sunt în Împărăția lui Dumnezeu, iar, prin trupurile lor sfinte, cei care sunt recunoscuți de către Biserică, sunt în Biserică.

Însă îi știm noi pe toți Sfinții lui Dumnezeu? Nu, nu-i știm pe toți! Știm noi unde sunt toate Sfintele lor Moaște? Nu, nu știm! De aceea, numai o parte din Sfintele lor Moaște sunt în Biserici, Paraclise, chilii, muzee și în casele celor credincioși. Dar toate sufletele Sfinților sunt în Împărăția lui Dumnezeu și El îi cunoaște pe fiecare în parte, pentru că, în relație directă cu El, ei și-au sfințit viața.

De aceea, Sfintele Moaște sunt semnele reale ale sfințeniei. Ele arată că trupul nostru se sfințește în același ritm cu sfințirea sufletului nostru, pentru că omul se sfințește în mod total. Nicio parte a trupului nostru nu este exclusă de la sfințenie! Și aceasta, pentru că în integralitatea noastră noi suntem făcuți după chipul lui Dumnezeu. Și când ducem chipul la asemănarea cu Dumnezeu, când trăim în ascultare de Dumnezeu și cu El în noi, prin slava Lui, atunci ne facem frumoși ca El, ca Cel preafrumos și fără asemănare, și Care a ieșit din mormânt „ca dintr-o cămară strălucind”[6].

– De ce mormântul Domnului e văzut în mod liturgic ca o cămară?

–  Pentru că subliniază faptul că mormântul Domnului a fost profețit în Ps. 18, 6 în acești termeni: „El [este] ca un mire ieșind din cămara sa [Αὐτὸς ὡς νυμφίος ἐκπορευόμενος ἐκ παστοῦ αὐτοῦ]” [LXX].

Căci παστός [pastos] înseamnă camera de nuntă. Camera în care mirele își duce pentru prima oară mireasa, cu care abia s-a căsătorit. Adică o duce în dormitorul conjugal, cum spunem noi astăzi, care e camera mirelui și a miresei, a soților.

Însă de ce a ajuns Domnul în mormânt? Pentru că a murit pentru noi pe Cruce! Și de ce e mormântul Lui o cămară de nuntă și nu un loc de care, adesea, nu vrem să auzim? Pentru că mormântul Său a fost locul în care s-a odihnit activ trupul Său cel îndumnezeit și „prin care stricăciunea s-a stins”[7]. Pentru că în mormântul Său, trupul Său era unit cu dumnezeirea Lui și nu a cunoscut stricăciunea. Și după cum sufletul Său, unit cu dumnezeirea Lui, era activ în Iad, tot la fel, pe pământ, în mormântul Său, trupul era unit cu dumnezeirea Lui și era activ, era lucrător, era plin de sfințenie, pentru că era trupul Fiului lui Dumnezeu întrupat, adică trupul cel mai îndumnezeit cu putință.

Și El a ieșit ca un Mire din cămara Sa, pentru că a ieșit cu trupul Său cel mult-pătimitor transfigurat, plin de lumină dumnezeiască, ca un biruitor împotriva morții și a Iadului și, prin trupul Său, El ne arată iubirea Lui față de noi toți. Căci sfințindu-Și umanitatea Lui, El ne dăruie sfințenia Sa în Sfintele Taine ale Bisericii[8]. Iar Biserica este, din această perspectivă sacramentală, cămara Lui de nuntă. Fiindcă Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii „extinde efectul jertfei lui Hristos asupra oamenilor în decursul istoriei mântuirii. Ea e săvârșită prin conlucrarea lui Hristos cu comunitatea bisericească și pentru ea, după ce Hristos Și-a sfințit umanitatea asumată de El prin intrarea Lui ca jertfă la Tatăl, pentru ca prin ea să se extindă această sfințire și la oameni”[9].

Și așa cum trupul Lui era activ în mormânt și nestricăcios și sfințea toate, el este activ și acum, în Biserică, și ne mântuiește pe noi, când ne împărtășim cu El euharistic.

Însă au existat și niște eretici, numiți aftartodochitei [ἀφθαρτοδοκῆται][10] sau aftartodocheți, așa cum s-a încetățenit numirea lor în română, care considerau că trupul Domnului „a fost dintotdeauna nestricăcios” și nu a devenit nestricăcios odată cu moartea și învierea Sa. Însă prin această afirmație eretică ei negau Patimile și Moartea Domnului, falsificând întreaga Lui viață pământească. Căci un trup nestricăcios, adică cu totul înduhovnicit, nu putea să pătimească. Dar trupul Domnului a devenit astfel prin învingerea desăvârșită a stricăciunii în trupul Său, adică a tot păcatul, care aduce stricăciune în noi, prin moartea Lui pentru noi.

Sfântul Ioannis Damaschinos îi desemnează drept inițiatori ai ereziei aftartodochete pe doi Episcopi: pe Iulianos, Episcop de Alicarnassos [Ἁλικαρνασσός], care este Bodrum de azi, în Turcia[11] și pe Gaianos, Patriarhul Alexandriei Egiptului[12]. Iar din istoria Bisericii cunoaștem faptul că și Sfântul Împărat Iustinianos [Ἰουστινιανός][13] cel Mare a căzut pradă acestei erezii, dar că s-a pocăit de ea spre sfârșitul vieții sale[14] și este pomenit pe 14 noiembrie[15].

Însă trupul Domnului, care nu s-a stricat în mormânt, pentru că era purtător de viață dumnezeiască, ne arată nouă cum trebuie să fie și trupurile noastre după moarte: nestricăcioase, frumoase, duhovnicești, pline de viața lui Dumnezeu și făcătoare de minuni. Pentru că, dacă suntem plini de slava lui Dumnezeu, atunci trebuie să lăsăm după noi nu cadavre, care se descompun și miros urât, ci Sfinte Moaște, adică trupuri duhovnicești, trupuri care sunt temple ale Dumnezeului Celui viu. Trebuie să lăsăm după noi semnele credinței noastre celei drepte și a dreptei și evlavioasei noastre viețuiri creștine.

– Iar Sfântul Tomas, Apostolul, care nu Îl văzuse pe Hristos Cel înviat, ce a vrut să vadă?

– A vrut să vadă „semnul cuielor [τὸν τύπον τῶν ἥλων]” [In. 20, 25, BYZ]! Pentru că a vrut să vadă continuitatea reală și profundă dintre Hristos Cel mort și Hristos Cel înviat. A vrut să vadă dacă Hristos Cel înviat este identic cu Cel răstignit pe lemnul Crucii. Și când s-a convins de acest lucru, el a adeverit întregii Biserici că Iisus Hristos a înviat din morți, că El e Dumnezeu și om, adică Domnul și Stăpânul vieții noastre.

Sfântul Tomas a fost încredințat[16] de învierea Lui. Acesta e lucrul pe care trebuie să-l reținem! Pentru că Domnul a venit la Ucenicii Lui „[cu] lumina de nesuportat a dumnezeirii [τῇ ἀστέκτῳ θεότητος αἴγλῃ]” Sale[17] și așa le-a arătat semnele cuielor din trupul Său. Iar Sfântul Tomas, atingând trupul Său cel îndumnezeit cu frică și cu credință, a mărturisit că Hristos este Domnul și Dumnezeul său[18]. Pentru că credința noastră are nevoie de încredințări continue din partea lui Dumnezeu. Și încredințările Lui sunt formate din minuni, înțelegeri, vederi și luminări dumnezeiești, întâlniri cu oameni Sfinți, diverse evenimente lămuritoare de sine din viața noastră. Căci prin toate acestea Dumnezeu nu dorește numai ca noi să credem în El, ci vrea să ne certifice faptul că El e mereu cu noi. Că El e cu noi oriunde mergem și orice facem.

De aceea, trebuie să ne bucurăm tot timpul de semnele prezenței Lui în viața noastră. Și fie că e vorba de o carte sau de un om sau de un eveniment prin care Dumnezeu ne vorbește, trebuie să ne bucurăm pentru mila Lui cu noi și să Îi mulțumim pentru toate acestea. Pentru că El ne trimite aceste multe bucurii și certificări continue în viața noastră, tocmai pentru ca să ne arate iubirea Lui față de noi, bucuria Lui față de noi și dorința Lui de a rămâne vii în relația cu El Însuși.

Așadar, iubiții mei, să ne bucurăm împreună cu Domnul și Stăpânul vieții noastre! Pentru că El e viu și vrea ca și noi să fim vii. Să ne bucurăm neîncetat de nădejdea bucuriilor celor veșnice ale lui Dumnezeu[19]! Să dorim să-L cunoaștem pe Dumnezeu prin slava Lui!  Căci, așa cum spunea Sfântul Maximos Mărturisitorul, „fără lumina duhovnicească nu ar putea să primească niciodată mintea omenească vreo vedere duhovnicească”[20]. Pentru că această lumină dumnezeiască este lumina Învierii Sale, este lumina Împărăției Sale.

Hristos a înviat!

Hristos, Dumnezeul nostru, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, să ne miluiască și să ne mântuiască pe noi, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.


[1] Scrisă în seara zilei de 19 aprilie 2017.

[2] Preotul Profesor Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Opere complete, vol. 5, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2013, p. 395. [3] Ibidem. [4] Ibidem. [5] Idem, p. 394-395.

[6] Penticostar, ed. BOR 1999, p. 34.

[7] Acatistul Sfântului Mormânt, al doilea stih de la icosul al 3-lea, în Acatiste, tipărite cu binecuvântarea PS Dr. Laurențiu Streza, Episcopul Caransebeșului, Ed. Christiana & Sfânta Mănăstire Nera, București, 1999, p. 49.

[8] Preotul Profesor Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, ed. cit., p. 742. [9] Ibidem.

[10] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Aphthartodocetae.

[11] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Bodrum.

[12] Cf. Liber de haeresibus, 84, în Die Schriften des Johannes von Damaskos [Scrierile lui Ioannis din Damascos], vol. IV, Liber de haeresibus. Opera polemica, vizate de P. Bonifatius Kotter, în col. Patristische Texte und Studien, vol. 22, Ed. Walter de Gruyter, Berlin & New York, 1981, p. 753/756 și 56.

[13] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Justinian_I.

[14] Viețile Sfinților pe luna aprilie, ed. BOR 1995, p. 87.

[15] Cf. https://orthodoxwiki.org/Justinian.

[16] Penticostar, ed. BOR 1999, p. 57/ În greacă, aici: http://glt.goarch.org/texts/Pen/p07.html. Am citat cântarea de la Slavă…Și acum…, de dinainte de Lumină lină…, de la Vecernia Mare: καὶ Θωμᾶν πληροφορήσας.

[17] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Pen/p07.html. Prima stihiră idiomelă de la Litie. [18] Ibidem.

[19] Filocalia românească, trad., introd. și note de Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Stăniloae, ed. a II-a, Ed. Harisma, București, 1994, p. 312. [20] Idem, p. 320.

Predică la Izvorul tămăduirii [2017]

Iubiții mei[1],

astăzi vom bea din Izvorul cel purtător de viață[2] al Născătoarei de Dumnezeu. Adică din apa pe care o vom sfinți imediat, cu harul lui Dumnezeu, și prin care ne vom umple de sfințenia lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu binecuvintează și sfințește Bisericile noastre, casele, toate locurile și bunurile noastre și sfințește și apele, pentru ca apa și mâncarea noastră să fie binecuvântate și sfințite de El.

Fapt pentru care noi trăim în lumea pe care Dumnezeu o binecuvintează și o sfințește, în lumea în care El e prezent și ne îmbrățișează pe toți. Și nu vrem să trăim niciodată fără El, pentru că a trăi fără El este o viață de Iad. Este o viață fără sens și pustiită de frumusețe interioară.

Așadar, după ce am sfințit Paștiul și l-am mâncat, pentru ca să ne facem părtași binecuvântării celei cerești și să fim vindecați de toată boala și neputința[3], astăzi vom sfinți apa, în Vinerea Luminată, pentru ca să o bem și să ne spălăm de întinăcăciunea patimilor noastre[4].

Pentru că și Paștiul și Aghiasma sunt pentru noi, pentru mântuirea noastră, pentru vindecarea noastră sufletească și trupească. Căci Biserica nu uită niciodată că noi suntem oameni, adică ființe formate din trup și suflet, și nu suntem Îngeri. Și dacă suntem oameni păcătoși, atunci avem nevoie de o vindecare reală, duhovnicească a sufletului și a trupului nostru.

De aceea, Biserica Născătoarei de Dumnezeu a fost numită în canonul Utreniei de azi „locaș de tămăduire”[5]. Dar, în același timp, Maica lui Dumnezeu a fost cinstită ca „luminat și sfânt locaș al Stăpânului”[6]. Căci tămăduirile se fac prin rugăciunile Sfinților, rugăciunile Maicii Domnului fiind cele mai plăcute și ascultate în fața Fiului ei și Dumnezeului nostru. Iar când începem mijlocirile în fața lui Dumnezeu, prin intermediul Sfinților Lui, noi pe Născătoarea de Dumnezeu o rugăm mai întâi de toate, pentru ca să se roage pentru noi[7]. Căci, deși Hristos este „izvorul tămăduirilor”[8], totuși El lucrează minuni și vindecări în viața noastră mai ales pentru rugăciunile Maicii Sale, a celei mai sfinte decât întreaga creație a lui Dumnezeu.

Apa Fecioarei Maria întărește sufletele noastre[9]. Apa, adică Aghiasma ei. Pentru că Aghiasma este „tămăduitoare sufletelor și a trupurilor noastre și izgonitoare a toată puterea cea potrivnică”[10]. Ea ne vindecă interior, dar îi izgonește de la noi și pe demoni.

Apostolul de la sfințirea apei de azi se termină astfel: „căci, în[tru] care a pătimit, El [Însuși fiind] ispitit, poate [și] celor care se ispitesc să le ajute” [Evr. 2, 8, BYZ]. Pentru că Domnul ne-a pus întreaga slujire a Bisericii la dispoziție, tocmai pentru ca să ne ajute în mântuirea noastră. Iar dacă gândim întregul cult al Bisericii ca pe un ajutor pentru mântuire, atunci vom căuta Slujbele Bisericii cu mult dor și vom participa la ele cu evlavie, dar vom dori să cunoaștem și teologia lor dumnezeiască. Pentru că Slujbele Bisericii vor să ne învețe teologia Bisericii. Vor să facă teologia Bisericii ca să fie una cu viața noastră.

Dumnezeu ne ajută în ispite! Demonii însă vor să ne omoare prin ispite. Dumnezeu îngăduie ispitele pentru ca noi să sporim în viața duhovnicească. Pentru că ispitele au rolul de a ne căli în răbdarea și în evlavia noastră. De a răbda nedreptatea, de a răbda greutățile, de a alege ce e bun și vindecător pentru noi. Însă putem să răbdăm ispitele doar cu ajutorul lui Dumnezeu. Doar smerindu-ne în fața Lui și spunându-ne neputințele noastre în fața Sa și cerând vindecarea patimilor noastre. Pentru că Dumnezeu vrea să ne mântuiască de patimile noastre. Iar „mântuirea noastră nu este o idee abstractă”[11], spunea Părintele Iosif Vatopedinul. Ci mântuirea e sfințenie. Pentru că atunci „când Părintele meu duhovnicesc m-a văzut prima oară și nici măcar numele nu mi-l știa, acum 45-50 de ani sau câți or fi, mi-a profețit toată viața de atunci până în ziua de azi. Vedeți ce înseamnă sfințire? El s-a făcut dumnezeu după har[12]. Iar „această sfințire [pe care o vedem la Sfinții lui Dumnezeu, trebuie să n.n.] o cerem cu tărie de la Dumnezeu și noi”[13].

Pentru că sfințirea lui Dumnezeu este interioară, e concretă, e conștientă, și ea se observă prin tot ceea ce noi facem. Și dacă frumusețea sfințeniei e în noi, ea va fi văzută de cei care se curățesc de patimi și care se fac frumoși pentru Dumnezeu.

Când Sfântul Nicolaos Cabasilas [Νικόλαος Καβάσιλας][14] a vorbit despre Maica lui Dumnezeu, el a spus că „doar ea a putut păstra cu strălucire firea omenească neîntinată de orice stricăciune”[15]. Căci „folosindu-se doar de sine însăși și de căi obișnuite, dăruite tuturor pentru urcușul spre virtuți, ea a dobândit această biruință nemaipomenită și mai presus de fire”[16]. Pentru aceea, Născătoarea de Dumnezeu „a întrecut toate culmile sfințeniei”[17]. Iar Dumnezeu văzând sfințenia ei cea desăvârșită, „S-a socotit pe El Însuși a fi singurul vrednic”[18] de a Se întrupa din ea. Pentru că Fecioara Maria a fost „cea mai bună, cea mai desăvârșită și cea mai frumoasă dintre toate”[19] fecioarele lumii. De aceea, Maica lui Dumnezeu, pentru întreaga creație rațională, adică pentru Îngeri și pentru oameni, este „călăuza…către adevărul lui Dumnezeu”[20]. Și dacă vrem să fim călăuziți de ea la tot adevărul lui Dumnezeu, atunci trebuie să fim mereu în rugăciune și în cerere către Maica lui Dumnezeu, pentru ca ea să ne lumineze spre toată înțelepciunea și cuviința duhovnicească.  Căci viața ortodoxă este o creștere continuă în sfințenie.

Însă Maica lui Dumnezeu, în Biserică, este „apărătoare tare…celor aflați în nevoi și în necazuri”[21]. Ea este „mântuirea credincioșilor și apărarea”[22] lor, „îndreptare sigură a celor nenorociți”[23]. Ea ne ocrotește și preface întristarea noastră în bucurie[24]. Ea alungă norii deznădejdii noastre și ne dăruiește nouă bucuria cea adevărată[25]. Fapt pentru care trebuie să avem inimă de fii către Maica noastră și să îi spunem ei toată inima noastră.

Pentru că astăzi vom bea apă plină de har, pentru ca să ne umplem de rugăciune către Maica Domnului. Vom bea apă care ne curățește, ne luminează și ne sfințește, pentru că slava lui Dumnezeu, care coboară în apă, face toate acestea. Pentru că noi, Preoții, băgăm mâna în apă și o închinăm și cerem, în cadru liturgic, ca slava Lui să se coboare în ea, dar El o sfințește prin slava Sa. Dumnezeu o face nestricăcioasă și făcătoare de minuni. Și apa, cea plină de har, devine un medicament dumnezeiesc pentru noi. De aceea, Biserica este o sinaxă liturgică, dar și un spital duhovnicesc. Biserica este o academie teologică și duhovnicească, dar și o secție de terapie intensivă. Pentru că aici, în Biserică, oamenii se nasc din nou, de sus, de la Dumnezeu, adică mor și înviază duhovnicește, oamenii se înnoiesc interior prin pocăință și iertare, oamenii se unesc cu Dumnezeu și se îndumnezeiesc și, pentru acești oameni, se predică și se slujește.

Pentru că Biserica are o lucrare foarte complexă și foarte profundă în același timp. Lucrarea Bisericii e divino-umană, pentru că orice Slujbă a ei, în mod fundamental, e săvârșită de Dumnezeu prin oameni.

Preotul afundă în apă, dar Dumnezeu îl naște din nou pe cel credincios. Preotul mirunge, dar Dumnezeu îl umple de slava Lui. Preotul introduce Euharistia, cu lingurița, ca unor prunci, în gurile celor credincioși, dar ei se unesc cu Dumnezeu Însuși, Care vine și locuiește în ei. Preotul pune cununile pe capul mirilor, dar Dumnezeu îi unește duhovnicește. Preotul unge cu ulei sfințit, dar Dumnezeu vindecă neputințele noastre. Episcopul pune mâinile pe capul celui care se hirotonește, dar Dumnezeu îl umple de slava Lui pe Preot. Preotul ascultă mărturisirea păcatelor, dar Dumnezeu le curățește. Noi facem diverse rugăciuni, dar El ne umple de slava Lui. Pentru că El dezleagă păcatele celor adormiți, El sfințește casele și viile și câmpurile noastre, El sfințește și binecuvintează și iartă și odihnește pe tot omul.

De aceea, noi nu fugim de Aghiasmă, adică de apa sfințită, pentru că ea ne face bine: ne curățește, ne vindecă, ne bucură duhovnicește.

Online, unii neștiutori râd de Preoții care bagă adânc busuiocul în Aghiasmă și îi stropesc puternic pe cei credincioși cu apa lui Dumnezeu. Pentru că ei consideră că așa ceva „nu trebuie să se facă”. Că e un gest „bădăran”. Însă acea stropire/ udare a oamenilor din belșug, făcută de Preoți atunci când sfințesc apa, și pe care unii credincioși și-o doresc, este una sfântă și curățitoare, mai curățitoare decât orice baie. Pentru că poți să faci baie în fiecare zi și, în tine însuți, să te simți la fel de murdar. Pentru că baia zilnică, igiena zilnică, nu ne curățește de păcate, ci doar ne spală murdăria trupului. Însă, dacă te speli cu Aghiasmă pe față sau dacă ești împroșcat cu apă sfințită de către Preot sau dacă bei o cană de Aghiasmă cu bucurie și cu poftă duhovnicească, cu multă încredere în Dumnezeu, te umpli de har și nu de bădărănie. Așa după cum, dacă citești 3 cărți de teologie pe săptămână, nu te umpli de nesimțire, ci de luminare dumnezeiască și de înțelepciune sfântă. Iar dacă rostești rugăciunea inimii de câteva sute de ori zilnic nu te simți un disperat, ci un om binecuvântat, pentru că slava lui Dumnezeu coboară în tine.

Așadar, iubiții mei, praznicul de azi, acest praznic mariologic, e bucuria noastră de taină în Săptămâna Luminată! Pentru că apa sfântă e plină de lumina lui Hristos, de slava Treimii, și apa aceasta ne înțelepțește și ne smerește și ne face frumoși interior.

Dar pentru ca să avem apa lui Dumnezeu la noi, fiecare trebuie să participe la sfințirea ei. Și dumneavoastră participați la sfințirea ei prin aceea că vă rog să vă rugați, în inima dumneavoastră, dimpreună cu noi, ca slava lui Dumnezeu să se coboare în apă și să o sfințească și să ne sfințească și pe noi, pe toți, care suntem Biserica Lui. Dacă vă rugați dimpreună cu noi, cu Preoții care vom sluji apa, atunci vă veți ruga să fiți proprii apei lui Dumnezeu, adică simțirii slavei Lui care coboară în noi și în apa Bisericii.

Așadar, să ne rugăm pentru apa lui Dumnezeu, pentru apa care se coboară din cer pentru mântuirea noastră! Amin.


[1] Scrisă în dimineața zilei de 19 aprilie 2017, în Miercurea Luminată. Cer înnorat, 8 grade la ora 9.00.

[2] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Pen/p05.html.

[3] Liturghier, ed. BOR 2012, p. 417.

[4] Molitfelnic, ed BOR 2002, p. 196.

[5] Penticostar, ed. BOR 1999, p. 46. [6] Ibidem.

[7] Molitfelnic, ed BOR 2002, p. 196. [8] Idem, p. 198.

[9] Penticostar, ed. BOR 1999, p. 51.

[10] Molitfelnic, ed BOR 2002, p. 194.

[11] Părintele Iosif Vatopedinul († 2009), Calea spre sfințire, cf. https://www.pemptousia.ro/2015/07/calea-spre-sfintire/. [12] Ibidem. [13] Ibidem.

[14] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Nicholas_Kabasilas.

[15] Sfântul Nicolae Cabasila, Trei omilii: la Nașterea, la Bunavestirea și la Adormirea Preasfintei Maici a lui Dumnezeu, Ed. Icos, f. oraș, 1999, p. 34. Omiliile au fost traduse din franceză, după ediția Pr. Patric Ranson, din 1992, dar nu se specifică traducătorul român. [16] Idem, p. 37. [17] Idem, p. 41. [18] Idem, p. 43. [19] Idem, p. 63. [20] Idem, p. 74.

[21] Sfântul Nicodim Aghioritul, Noul Theotokarion. Canoanele aghiorite ale Maicii Domnului, trad. din lb. gr. de Laura Enache, Ed. Doxologia, Iași, 2012, p. 34. [22] Ibidem. [23] Idem, p. 68. 24] Idem, p. 180. [25] Idem, p. 215.

Predică despre diverse locuri scripturale și patristice [3]

Iubiții mei[1],

Sfântul Cuvios Beda a trăit în Anglia, născându-se în anul 672 sau 673 și adormind pe 26 mai 735, pe la vârsta de 61-62 de ani[2]. Iar între comentariile sale la Scriptură are și unul la Cântarea Cântărilor. În care ne spune că Libanus înseamnă candor în ebraică, adică albeață, iar în greacă înseamnă thus, adică tămâie[3]. Pentru că Biserica trebuie să vină mereu din Libanos [Cânt. Cânt. 4, 8], adică fiind plină de curăție și de asceză pentru Mirele ei. Căci noi, pe fiecare zi, trebuie să ne înnoim duhovnicește întru slava Dumnezeului nostru. Adică să trăim ca niște Sfinți ai Lui în toate zilele vieții noastre.

Despre învierea Sfinților, petrecută odată cu învierea Domnului, și despre reîntoarcerea lor în morminte ne vorbește și Sfântul Beda, în comentariul său la Cântarea Cântărilor[4]. Iar despre Carmelus [Cânt. Cânt. 7, 6], Sfântul Beda ne spune că înseamnă cunoaștere a tăierii împrejur [scientia circumcisionis][5]. Pentru că adevărata cunoaștere, cea duhovnicească, vine după ce ne răstignim interior patimile și poftele noastre, adică după ce începem să ne curățim de patimi.

Teologul Chirill Govorun [Кирилл Говорун][6] consideră că erezia monotelită a fost mai întâi de toate „un proiect politic”[7]. Și că monotelismul a fost eclectic, combinând conceptul teologic calcedonian de două firi cu conceptul de o singură voință al anti-calcedonienilor[8]. Și prin erezia monotelită se nega faptul că în persoana Domnului Iisus Hristos sunt două voințe și două lucrări, pentru că sunt două firi: dumnezeiască și omenească. Căci monotelismul era o continuare a monofizitismului. Pentru că erezia monofizită de mai înainte negase cele două firi în persoana cea veșnică a lui Hristos Dumnezeu.

Iar în alt articol al său, Părintele Chirill Govorun consideră că Sfântul Maximos Mărturisitorul nu a subscris infailibilității papale. Pentru că el nu a vorbit despre primatul papal, ci despre rolul Bisericii Romei în susținea ortodoxiei credinței[9]. Și așa și este!

Pentru că „primatul” papal e o idee eretică mult mai recentă și nu atât de veche. Iar încercările teologilor romano-catolici de a găsi o „istorie” a primatului papal în istoria Bisericii una nu dau „rezultate pozitive” decât prin contrafaceri grosolane. La care ei, de-a lungul timpului, s-au arătat „experți” la modul negativ.

Teologul Ciprian Streza consideră Mistagogia Sfântului Maximos Mărturisitorul „un original și tradițional comentariu liturgic”[10].  Și în comentariul său teologic, Sfântul Maximos „a impus o deschidere liturgică spre tradiția ascetică și mistică”[11] a Bisericii.

Streza consideră că Mistagogia a fost scrisă de Sfântul Maximos în Africa, între 628-630[12]. Iar Dumnezeiasca Euharistie liturgică a Bisericii este o pregustare [a foretaste] a fericirii Împărăției lui Dumnezeu[13].

Pregustare, în greacă fiind πρόγευση [proghefsi], e un corelativ al lui arvună, pe care îl găsim în cărțile noastre liturgice. Pentru că pe această arvună dumnezeiască o mâncăm cu evlavie și ne umplem de slava Lui cea veșnică.

În II Cor. 1, 22, Sfântul Pavlos ne vorbește despre „arvuna Duhului [τὸν ἀρραβῶνα τοῦ Πνεύματος]” [BYZ]. Se referă, bineînțeles, la harul Duhului Sfânt, har dumnezeiesc care este comun întregii Treimi. Iar românescul arvună vine tocmai de aici: de la grecescul ἀρραβών [arravon]. Corelativele lui ἀρραβών în engleză sunt earnest, pledge, deposit, care înseamnă arvună, avans, garanție, gaj, chezășie, depozit, zălog.

Pentru că atunci când suntem pecetluiți în Taina Sfintei Mirungeri, noi primim arvuna Duhului Sfânt în inimile noastre [I Cor. 1, 22] și în toată ființa noastră, ca încredințare că suntem pe drumul spre Împărăția lui Dumnezeu. Iar dacă rămânem cu harul Duhului în noi, atunci trăim încă de aici în Împărăția Lui, pe care o vom moșteni deplin după moartea noastră.

Sfântul Pavlos repetă sintagma de la II Cor. 1, 22 și în II Cor. 5, 5. Iar arvuna Duhului e dată pentru acum, pentru cât suntem în trup [II Cor. 5, 6]. Pentru că acum, în istorie, noi „umblăm prin credință [διὰ πίστεως…περιπατοῦμεν], nu prin vedere [οὐ διὰ εἴδους]” [II Cor. 5, 7, BYZ].

Însă umblarea prin credință nu exclude umblarea prin vedere. Pentru că noi putem avea diverse luminări dumnezeiești, diverse simțiri dumnezeiești, diverse vederi dumnezeiești. Care ne întăresc în credință și în nădejdea și în dragostea noastră de Dumnezeu.

În Efes. 1, 14, Sfântul Apostol Pavlos numește făgăduința Duhului Sfânt [Efes. 1, 13]: „arvuna moștenirii noastre [ἀρραβὼν τῆς κληρονομίας ἡμῶν]” [BYZ]. Și moștenirea, pentru Sfântul Pavlos, e totuna cu Împărăția. Așadar, harul Duhului Sfânt, care e arvuna primită de noi în Taina Mirungerii, este cheia spre Împărăția lui Dumnezeu. Dacă avem în noi arvuna, când vom pleca de aici, de pe pământ, prin moarte, atunci suntem moștenitori ai Împărăției Sale. Pentru că arvuna, adică harul Treimii, este cheia spre moștenirea noastră comună, adică cheia care ne deschide Împărăția lui Dumnezeu.

În II Cor. 1, 22 și 5, 5 am avut Ac. cuvântului arvună. În Efes. 1, 14 avem forma de N. a cuvântului grecesc. Și aceste 3 apariții textuale sunt singurele din textul Noului Testament conform ediției BYZ.

Însă arvuna Duhului, adică harul dumnezeiesc, e regăsibilă și în Dumnezeiasca Euharistie. E regăsibilă și în Sfintele Icoane și în Sfintele Moaște și în toată Slujirea Bisericii. Peste tot în Biserică găsim harul lui Dumnezeu, cel care ne întărește întru toate, care ne curățește, ne luminează și ne sfințește pe noi. Pentru că e slava lui Dumnezeu cea veșnică. E slava Lui, prin care El ne face fiii Lui după har.

Sfântul Maximos Mărturisitorul ne spune că Sodoma înseamnă prostie, iar Gomorra înseamnă acreală[14]. Iar prostia ne face acri, adică păcătoși, pentru că nu avem cunoașterea de Dumnezeu. Iar discutând Efes. 6, 17, Sfântul Maximos ne spune că coiful mântuirii [τὴν περικεφαλαίαν τοῦ σωτηρίου] este nădejdea[15], iar sabia duhului [τὴν μάχαιραν τοῦ πνεύματος] este discernământul[16].

Și avem, deopotrivă, nevoie de nădejdea în Dumnezeu ca să scăpăm de deznădejde și de singurătate, dar și de discernământ duhovnicesc, de acela care ne învață ce gânduri și ce sentimente și ce fapte să alegem să trăim.

Teologul Stilianos Papadopulos [Στυλιανός Παπαδόπουλος], într-o carte a sa din 1999,  sublinia faptul că exegetul Scripturii are nevoie de luminarea Sfântului Duh pentru a o înțelege[17]. Pentru că trebuie să avem mai întâi experiența adevărului și după aceea formulăm teologic această experiență[18].

Însă formularea teologică a experienței nu cuprinde în ea însăși realitatea experiată[19]. Pentru că „realitatea trăită este necreată și cuvântul-formulare este o invenție a omului celui creat”[20]. Iar teologii trebuie să formuleze teologic ceea ce crede Biserica și nu „climatul spiritual al epocii”[21]. Pentru că teologii sunt ai Bisericii și ei trebuie să întrupeze și să exprime teologia și viața sfântă a Bisericii.

Stilianos Papadopulos (al cărui chip luminos îl am în mine și acum, de când ne-am întâlnit la București și ne-am salutat[22]) citează din Sfântul Grigorios al Nissisului, din Contra lui Eunomios, unde acela a spus că adevărata putere a lui Dumnezeu nu își are existența în cuvinte[23]. Pentru că puterea și lucrarea Sa depășesc toate cuvintele noastre. Iar „în teologie, cuvintele numai semnifică sau exprimă adevărul, nu îl cuprind, nici nu se identifică cu acesta, parțial sau integral”[24].

Pentru Profesorul Stilianos, „limba teologiei este convențională, adică este rezultatul acordului și înțelegerii”[25]. De aceea, teologul ortodox nu e doar un filolog, ci este un om duhovnicesc, care are un anume grad al experienței adevărului[26]. Dar teologul ortodox trebuie să predice despre semnificația teologică a cuvintelor[27].

Și „mișcarea către noi forme lingvistice [de exprimare a experienței sfinte a Bisericii n.n.] trebuie să aibă ca punct de plecare viața, trăirea adevărului prin Duhul Sfânt. Doar viața, în sens biologic și spiritual, conduce la o limbă autentică, adică potrivită. Mișcarea legitimă, sănătoasă și utilă este doar cea de la viață spre limbă, niciodată cea contrară”[28].

Pentru că teologii Bisericii trebuie să predice experiența și viața Bisericii și nu un limbaj teologic părut „upgradat”. Iar Profesorul Stilianos era vehement împotriva „sincronizării” limbii teologice cu mentalitatea omului contemporan[29]. Pentru că el spunea că trebuie să predicăm adevărul lui Dumnezeu pe care noi l-am trăit și prin aceasta îl ajutăm cu adevărat pe omul de azi[30].

Profesorul Stilianos afirma despre protestanți că ei „adoră cuvântul biblic”, așa după cum a făcut-o și ereticul Orighenis[31]. Și comentatorul protestant al Scripturii „creează multe teorii și scheme, căci îi lipsește comuniunea cu adevărul (în Euharistia reală), care numai acesta constituie criteriul final al credinciosului teolog. Și chiar dacă se pot face greșeli în teologie, cu cât teologul va exprima experiența mai profundă a adevărului, cu atât mai mult va evita abaterile și cu atât mai ușor își vor însuși experiența lui – deci teologia lui – credincioșii cei mulți”[32].

Pentru că oamenii credincioși iubesc adevărul lui Dumnezeu pe care teologii Bisericii îl exprimă. Și dacă iubești adevărul, atunci stai în adevăr, îl trăiești și urăști minciuna. Dar cine iubește minciuna, acela nu vrea adevărul lui Dumnezeu și nu suportă predica Bisericii. Pentru că predica Bisericii îi lovește conștiința lui păcătoasă.

Spre finalul cărții din care am citat abundent, Părintele Gherasimos Papadopulos ne atenționează că iubirea de Dumnezeu naște iubirea față de aproapele nostru[33].

Fapt pentru care, adevărata raportare la om și la nevoile lui se face în cadrul relației noastre cu Dumnezeu. Pentru că îi dăm milostenie, îl ajutăm, îl ridicăm din neștiința lui, îl aducem la Biserică și îl facem un om al lui Dumnezeu, pentru că îl iubim și nu pentru că ne este indiferent. Și omul care Îl iubește pe Dumnezeu, deși învață de la El să respecte și să se îngrijească de întreaga creație, nu respectă mai mult animalele decât pe om. Ci adevărata raportare la om e aceasta: că omul e mai important decât întreaga creație, dar că omul trebuie să trăiască și să aibă grijă de creația lui Dumnezeu. Fiindcă ecologia reală nu poate fi decât teocentrică și eclesială.

Până la Înălțarea Sa la cer, adică timp de 40 de zile, Domnul Cel înviat li S-a arătat ca viu Sfinților Săi Apostoli și le-a vorbit despre Împărăția lui Dumnezeu [τῆς Βασιλείας τοῦ Θεοῦ] [F. Ap. 1, 3, BYZ]. Și despre perioada de după Înălțarea Sa la cer, Domnul le-a spus: „veți lua putere [λήψεσθε δύναμιν], venind Sfântul Duh peste voi [ἐπελθόντος τοῦ Ἁγίου Πνεύματος ἐφ᾽ ὑμᾶς]; și Îmi veți fi Mie martori în Ierusalim și în toată Iudea și Samaria și până la sfârșitul pământului [καὶ ἔσεσθέ Μοι μάρτυρες ἔν τε Ἱερουσαλήμ, καὶ ἐν πάσῃ τῇ Ἰουδαίᾳ καὶ Σαμαρείᾳ, καὶ ἕως ἐσχάτου τῆς γῆς]” [F. Ap. 1, 8, BYZ].

Iar dacă Sfinții Lui Apostoli au avut nevoie de 40 de zile de vorbire despre Împărăția Lui, noi cu atât mai mult avem nevoie de teologia Împărăției Sale. Iar dacă, pentru a fi martori ai lui Hristos, Sfinții Apostoli, după ucenicia lor față de Domnul, au avut nevoie să se umple de harul Duhului Sfânt, cu atât mai mult noi avem nevoie de experiența și de teologia îndumnezeitoare a Bisericii. Și ca să facem asta, trebuie să fim ascetici, trebuie să ne dăruim cu totul lui Dumnezeu, trebuie să fim iubitori de oameni.

După Înălțarea Domnului, Maica Domnului era cu Sfinții Ucenici ai Domnului [F. Ap. 1, 14]. Și cu toții stăteau împreună, în rugăciune și rugă [Ibidem]. Pentru că Maica Domnului, așa cum ne arată Proscomidia, e împreună cu Sfinții și Îngerii Lui, pentru că toți fac parte din Biserică, și cu toții sunt în jurul lui Dumnezeu.

– De unde sunt stihurile Învierii Domnului?

– Din Ps. 76, 2-4 (Să învieze Dumnezeu și să se risipească vrăjmașii Lui și să fugă de la fața Lui cei care Îl urăsc pe El! Precum se sfârșește fumul, să se sfârșească! Precum se topește ceara de la fața focului, așa să piară păcătoșii de la fața lui Dumnezeu și cei Drepți să se veselească!) și din Ps. 117, 24 (Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, ca să ne bucurăm și să ne veselim întru ea.), cf. LXX.

Și bucuria și veselia pe care ni le cere Domnul aici sunt duhovnicești, sunt sfinte și nu au de-a face cu petrecerile lumești. Pentru că ele vorbesc de trăirea liturgică și duhovnicească a praznicului Învierii Domnului.

Așadar, iubiții mei, praznicul Învierii Domnului e praznic plin de bucurie și de veselie sfântă! Și cine prăznuiește pascal, acela se bucură și îi bucură și pe alții cu prezența și mărturia lui. Și e nevoie multă ca să ne bucurăm și să îi bucurăm și pe oameni. Pentru că bucuria lui Dumnezeu e bucuria care ne îndeamnă la pocăință, pentru ca în pocăință să trăim bucuria Lui. Căci numai când ne curățim de patimi trăim bucuria lui Dumnezeu, pe care o aduce slava Lui în noi înșine.

Hristos a înviat!

Hristos a înviat și este în noi și în mijlocul nostru!

La mulți ani, multă sănătate și pace și Dumnezeu să ne întărească în tot lucrul cel bun! Amin.


[1] Începută în seara zilei de 17 aprilie 2017, în Lunea Luminată. La ora 19 erau 7 grade, cer înnorat. A plouat și azi și azi-noapte. La munte a nins. Și am terminat-o în seara zilei de 18 aprilie 2017. O zi în care a ieșit soarele, dar cerul a fost înnorat.

[2] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Bede.

[3] PL 91, col. 1137.

[4] Cf. PL 91, col. 1153.

[5] Cf. PL 91, col. 1195.

[6] A se vedea contul său de Facebook: https://www.facebook.com/hovorun, cât și cel de pe Academia. edu: https://yale.academia.edu/CyrilHovorun.

[7] Cyril Hovorun, Controversy on Energies and Wills in Christ: Between Politics and Theology, în rev. Studia Patristica, vol. XLVIII, Ed. Peeters, Leuven-Paris-Walpole, 2010, p. 219. [8] Idem, p. 220.

[9] Archimandrite Dr. Cyril Hovorun, Maximus the Confessor – the Father of the Eastern and Western Churches, în International Journal of Orthodox Theology, 6/ 3 2015, p. 60.

[10] Ciprian Streza, Saint Maximus the Confessor’s Mystagogia as a Complex Liturgical Commentary,  în rev. International Journal of Orthodox Theology 4/ 1 (2013), p. 72. [11] Ibidem. [12] Idem, p. 73. [13] Idem, p. 81.

[14] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Întrebări și nedumeriri. Introducere și note de Pr. Prof. Dragoș Bahrim, trad. de Laura Enache, în rev. Basileia, vol. 1, nr. 1-2, 2008, p. 158. [15] Idem, p. 159. [16] Idem, p. 160.

[17] Stilianou G. Papadopoulou, Teologie și limbă: Teologie experimentală – Limbă convențională, trad. din lb. gr. de Pr. Conf. Dr. Constantin Băjău, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2007, p. 23-24. A tradus ediția de la Atena, din 1999.

[18] Idem, p. 32. [19] Idem, p. 33. [20] Idem, p. 34. [21] Idem, p. 35.

[22] La un simpozion teologic internațional de la București, în sesiunea alocată întrebărilor publicului, i-am atras atenția unui teolog și profesor romano-catolic că teologia mistică a Bisericii e scrisă cu luminare dumnezeiască și nu e „pură speculație”. Adică, comentariile mistice la Scriptură ale Sfinților Chirillos al Alexandriei, Grigorios al Nissisului, Maximos Mărturisitorul și ale altora ca ei nu pot fi „imitate”, pentru că ele s-au scris prin luminarea lui Dumnezeu.

Și viitorul Monah Gherasimos, pe atunci venerabilul Profesor Stilianos Papadopulos, era în dreapta mea și a fost singurul din sală…care s-a bucurat, care s-a luminat la față, când a auzit, în traducerea primită în căști, poziția mea teologică. Peste câteva minute, la ieșire, ne-am intersectat în mod providențial, și mi-a zâmbit cu toată fața, salutându-ne cuvios unul pe altul, el plecându-se spre mine și eu spre el, ca și când ne cunoșteam dintotdeauna. Iar el s-a regăsit în mărturia mea, pentru că era și a lui. Profesorul Papadopulos a murit ca Monah la Muntele Athos și în articolul de aici se vorbește despre Înmormântarea lui:

http://www.johnsanidopoulos.com/2012/01/former-professor-stylianos-papadopoulos.html.

[23] Stilianou G. Papadopoulou, Teologie și limbă: Teologie experimentală – Limbă convențională, op. cit., p. 36. Un citat din PG 45, col. 1009, cf. Idem, p. 36, n. 3. [24] Idem, p. 45. [25] Idem, p. 54. [26] Idem, p. 56. [27] Idem, p. 58. [28] Idem, p. 59. [29] Ibidem. [30] Ibidem. [31] Idem, p. 71-72. [32] Idem, p. 72. [33] Idem, p. 109.

Predică despre chenosisul Domnului și asumarea relației noastre cu Dumnezeu

Iubiții mei[1],

din punct de vedere lingvistic, κένωσις [chenosis] înseamnă golire sau deșertare, iar cele două accepțiuni ale cuvântului sunt corelativele lui emptying și depletion[2]. Iar în teologie, chenosisul sau chenoza (cum s-a familiarizat cuvântul în teologia românească) este golirea sau deșertarea de Sine a Fiului lui Dumnezeu, pentru ca să Se întrupeze și să Se facă om și să trăiască ca om printre oameni.

Astfel, la Filip. 2, 7, BYZ apare verbul ἐκένωσεν, la forma indicativ aorist, persoana a 3-a singular, referindu-se la persoana Fiului. Și aceasta e prima și singura apariție textuală în Noul Testament a acestei forme verbale. Iar aici Sfântul Pavlos ne spune că Fiul lui Dumnezeu „S-a deșertat pe Sine [Ἑαυτὸν ἐκένωσεν], chip de rob luând [μορφὴν δούλου λαβών], în[tru] asemănarea oamenilor făcându-Se [ἐν ὁμοιώματι ἀνθρώπων γενόμενος]”.

Pentru că Fiul lui Dumnezeu, întrupându-Se, S-a arătat oamenilor cu chip de om, de creatură, și S-a asemănat oamenilor, fără însă a avea păcatele și patimile noastre. Însă, în esența ei, noi nu știm ce înseamnă această deșertare a Lui pentru a Se face om.

Părintele Dumitru Stăniloae subliniază același lucru atunci când spune: „Chenoza constă în faptul că Fiul lui Dumnezeu Și-a însușit, Și-a făcut proprii (οἰκειώσατο, ἰδιοποιήσατο) firea omenească și slăbiciunile ei, neimprimate de păcat. Dar în ce constă această împropriere e o taină. Ea exprimă raportul de intimitate între Ipostasul divin și natura omenească”[3].

Părintele Dumitru folosește substantivul asumare ca pe un corelativ parțial al lui chenosis. Fapt pentru care el spune că „din asumarea firii noastre de către Fiul lui Dumnezeu, care e primul act al chenozei Lui (cum se vede din Epistola către Filipeni 2, 7-9), urmează o chenoză în continuare, urmează ascultarea ca om și suportarea trebuințelor omenești (afectele de foame, de sete, de somn, frica de moarte, durerea) și suportarea morții înseși. În toate acestea se arată acceptarea trăsăturii pătimitoare a firii omenești, afară de păcat. Acestea [se referă la trăsăturile pătimitoare ale firii umane n.n.] nu sunt o chenoză a firii omenești. Căci pe acestea le avea prin ea însăși [firea umană n.n.]. Ci [chenoza este n.n.] a lui Dumnezeu-Cuvântul, Care acceptă să le suporte pe toate”[4] cele ale firii omenești.

Așadar, pentru Părintele Dumitru Stăniloae asumarea e sinonimă cu întruparea Fiului lui Dumnezeu, pe când chenoza e formată din întrupare sau din asumarea firii umane de către Domnul, cu afectele ei, dar fără păcat, cât și din ascultarea și viața ca om și acceptarea morții pe Cruce. Mai pe scurt, chenoza e formată din întruparea Sa și din întreaga Sa viață ca om. Căci, datorită iconomiei mântuirii, viața Fiului lui Dumnezeu întrupat e una chenotică.

Pentru că Hristos, „[cu] chipul aflându-Se ca un om [σχήματι εὑρεθεὶς ὡς ἄνθρωπος], S-a smerit pe Sine [ἐταπείνωσεν Ἑαυτόν], făcându-Se ascultător până la moarte [γενόμενος ὑπήκοος μέχρι θανάτου], și [încă] moarte [de] cruce [θανάτου δὲ σταυρου]” [Filip. 2, 8, BYZ].

Însă, datorită chenozei Sale, devine posibilă îndumnezeirea firii umane a lui Hristos[5].  Pentru că „înomenirea și viața Sa pe pământ nu Îl îmbogățesc pe Domnul slavei, ci, dimpotrivă, noi ne-am îmbogățit și am fost îndumnezeiți”[6] prin El. Iar Părintele Florin Tomoioagă vorbește despre „aspectul protector al chenozei”[7], pentru că „Dumnezeu nu Își manifestă deschis slava Sa”[8], tocmai pentru a-i proteja pe oameni. Din iubire și atenție imensă față de noi. Pentru că noi nu putem suporta totala revelare a slavei Lui. De aceea, smerenia lui Hristos Dumnezeu întrupat, modul Său smerit de a trăi printre oameni, este prezența Sa chenotică alături de noi. Căci oamenii Îl simt pe El ca unul apropiat, ca unul accesibil, atâta timp cât Fiul Tatălui Se arată a fi om smerit. Și smerenia Lui „este reală” și profundă „și aparține tuturor fazelor vieții Sale pământești”[9]. Pentru că în starea de chenosis, Fiul lui Dumnezeu întrupat Își manifestă slava și atotputernicia Lui, dar în relație cu firea Sa umană și pe măsura puterii de suportare a oamenilor[10].

Însă Fiul Tatălui Își asumă umanitatea din uterul Preacuratei Sale Maici și Se face om pentru ca să moară pentru noi. Căci „Moartea Sa pe Cruce este punctul culminant al chenozei”[11] Sale. De aceea, „prima zi a vieții Sale pe pământ este prima zi a urcării Sale pe Cruce”[12]. Pentru că viața Sa este pentru noi și pentru mântuirea noastră. Și ca să ne mântuiască pe noi, Domnul trebuia să trăiască printre noi și să fie fără de păcat și, prin asumarea tuturor greutăților vieții umane și prin învingerea desăvârșită a păcatului în umanitatea Sa, El să restaureze firea umană în persoana Sa.

Părintele Rytsar subliniază faptul că ÎPS Antonie Bloom a înțeles chenosisul Domnului ca pe o păstrare a slavei Sale celei veșnice[13]. Căci El „a trăit toate tipurile de suferință, inclusiv moartea, însă a rămas în slava Sa și a rămas Dumnezeu”[14], pentru că era Dumnezeu și om în același timp.

Dar, puțin mai încolo, același teolog ne spune că ÎPS Antonie al Surojului a văzut rugăciunea din Ghetsimani ca pe „o abandonare” a lui Hristos de către Tatăl și ca „prima dată când rugăciunea lui Hristos către Tatăl nu a fost auzită”[15]. Însă ambele afirmații ale ÎPS Antonie sunt greșite din punct de vedere teologic.

Pentru că Fiul lui Dumnezeu întrupat a fost nedespărțit de Tatăl și de Duhul Sfânt în viața Sa pământească, fapt pentru care nu putem să vorbim niciodată de o „abandonare” a Lui de către Tatăl, iar rugăciunea Sa către Tatăl, din Ghetsimani, I-a fost ascultată ca întotdeauna. Pentru că Domnul S-a rugat astfel Tatălui Său: „Tatăl Meu [Πάτερ Μου], dacă este posibil [εἰ δυνατόν ἐστιν], treacă de la Mine potirul acesta [παρελθέτω ἀπ᾽ Ἐμοῦ τὸ ποτήριον τοῦτο]! Dar nu cum voiesc Eu [πλὴν οὐχ ὡς Ἐγὼ θέλω], ci cum [voiești] Tu [ἀλλ᾽ ὡς Συ]” [Mt. 26, 39, BYZ]. El nu a cerut Tatălui Său ca să Îl scape în mod neapărat de moarte, ci Domnul Și-a exprimat, ca om, frica Sa de moarte. Frica Lui în fața morții, în fața suferinței și a morții privite ca un potir din care El Se adapă. Tocmai de aceea, Hristos a cerut ca să Se facă voia Tatălui în El, pentru că voia Tatălui Său era și voia Lui și a Duhului Sfânt.

A două oară a spus: „Tatăl Meu [Πάτερ Μου], dacă nu se poate [ca] acest potir să treacă de la Mine [εἰ οὐ δύναται τοῦτο τὸ ποτήριον παρελθεῖν ἀπ᾽ Ἐμου], de nu am să-l beau pe el [ἐὰν μὴ αὐτὸ πίω], facă-se voia Ta [γενηθήτω τὸ θέλημά Σου]!” [Mt. 26, 42, BYZ]. Și s-a făcut voia Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, a Dumnezeului nostru treimic! Pentru că Treimea Cea preadumnezeiască are o singură voință și o singură lucrare și nu mai multe. Însă Hristos, fiind Dumnezeu și om, având două voințe și două lucrări, ale celor două firi unite la nivelul persoanei Sale, prin frica umanității Sale în fața morții, a arătat că El este om adevărat, precum e și Dumnezeu adevărat. Dar că, deși umanitatea Lui s-a înfricoșat în fața morții, El a învins moartea în umanitatea Sa și S-a arătat biruitor asupra ei. Pentru că umanitatea Sa a dorit și dorește pururea ceea ce dorește și dumnezeirea Sa.

ÎPS Antonie Bloom, fiind consecvent cu această idee greșită a „părăsirii” lui Hristos de către Tatăl, a vorbit și despre Cruce ca despre „o părăsire” a lui Hristos de Tatăl Său. Afirmând faptul că Hristos a murit „abandonat de oameni, respins de poporul lui Israel…[și a avut] parte [și] de părăsirea absolută și moare fără Dumnezeu, fără oameni, singur, doar cu dragostea Sa față de Dumnezeu și oameni, murind pentru omenire și pentru slava lui Dumnezeu”[16].

Însă această perspectivă teologică în care Hristos Dumnezeu apare ca „părăsit/ izolat/ rupt” de Tatăl și de Duhul Sfânt este cu totul antitrinitară și neortodoxă. Pentru că Bloom și-a imaginat aici un Fiu întrupat Care poate „ieși” din comuniunea veșnică cu Tatăl și cu Duhul Sfânt și Care „ne mântuiește” în pofida faptului că e „părăsit” de Tatăl și, implicit, și de Duhul Sfânt. Însă, în Ghetsimani, cât și pe Cruce, frica în fața morții e a umanității lui Hristos, este exprimarea clară și directă a realității întrupării Sale, dar ambele momente din viața Domnului sunt cele în care umanitatea Lui a învins frica de moarte și, pe Cruce, și moartea, trăind-0 la propriu.

Dacă Fiul ar fi fost „abandonat” de Tatăl cu adevărat, Dumnezeu și lumea s-ar fi sfârșit în acea clipă. Pentru că „abandonarea” Fiului de către Tatăl ar fi însemnat „căderea” Fiului în păcat, lucru absolut imposibil, pentru că Dumnezeu e Binele desăvârșit. De aceea, consecințele acestei teologii eretice propovăduite de ÎPS Antonie al Surojului sunt nihiliste și reduc totul la neant. Pe când, înțelese ortodox, cele două momente din viața Domnului, adică rugăciunea Lui din Ghetsimani și Răstignirea Domnului, au fost biruințe ale umanității Sale asupra păcatului, a morții și a demonilor și nicidecum „învingeri” ale Sale sau „părăsiri” ale Lui de către Tatăl și Duhul Sfânt.

Și tocmai pentru că Domnul, în umanitatea Sa, a învins în mod desăvârșit păcatul și a îndumnezeit umanitatea Sa asumată în persoana Sa cea veșnică, noi ne putem asuma o relație reală cu Dumnezeu, în care El ne poate ajuta să luptăm și să biruim în noi propriile noastre patimi, să ne umplem de slava Lui și să ne îndumnezeim. Iar relația cu Dumnezeu, relația reală cu El, este relația eclesială. Adică trăirea în Biserica Lui, după poruncile Sale.

Căci așa cum Fiul a fost în toate ascultător Tatălui Său și în relație neîntreruptă cu El și cu Duhul Sfânt, tot la fel și noi, în Biserica slavei Sale, suntem chemați la o relație reală și totală cu Dumnezeu, dăruindu-ne Lui în mod continuu.

Pentru că exemplul nostru absolut de viață creștină e Fiul lui Dumnezeu întrupat și, în același timp, El este Cel care ne ajută pe noi să trăim viața Lui.

Când Sfântul Ioannis Hrisostomos comentează teologia chenosisului de la Filip. 2, el precizează mai întâi că Fiul nu este inferior Tatălui, ci El este egal cu Tatăl[17]. Și vorbind despre chenosis, el ne spune că acesta înseamnă că Fiul lui Dumnezeu a acceptat o mare și negrăită umilință[18], adică pe aceea de a Se întrupa și a trăi ca un om.

Sfântul Atanasios cel Mare ne spune că scopul întrupării Domnului a fost acela de a rezidi în om existența cea după chipul lui Dumnezeu[19]. Și aceasta se putea realiza numai prin a-l face pe omul muritor să fie nemuritor[20]. Iar cum moartea Domnului pe Cruce a însemnat moartea Lui pentru noi toți, pe Cruce El a încetat stricăciunea, a nimicit moartea și moartea noastră nu mai e spre moarte, adică spre pedeapsă veșnică, ci spre înviere[21], adică spre viața veșnică. Sfântul Atanasios subliniază faptul că Domnul nu a fugit de moarte, ci S-a grăbit să sufere moartea pe Cruce pentru mântuirea noastră[22]. Căci El nu a suferit moartea Lui, ci moartea oamenilor[23]. De aceea, chenosisul are de-a face cu îndumnezeirea umanității lui Hristos și, prin aceasta, cu mântuirea noastră, ca unii care ne umplem de slava lui Dumnezeu, care iradiază din umanitatea cea transfigurată a lui Hristos, în asceza noastră zilnică. Pentru că „El s-a întrupat [Αὐτὸς ἐνηνθρώπησεν], ca noi să ne facem dumnezei [ἵνα ἡμεῖς θεωποιηθῶμεν]”[24]. Și nu putem să ne facem dumnezei prin har, adică Sfinți, decât în Biserică și prin viața liturgico-ascetico-mistică a Bisericii.

Și așa cum Dumnezeu S-a smerit pentru noi și ne-a ajutat pe noi să ne mântuim, adică să creștem mereu în experiența și cunoașterea Lui, la fel și noi trebuie să venim în mod dezinteresat în ajutorul semenilor noștri, pentru a-i ajuta în mântuirea lor. Căci trebuie să îi ajutăm să aibă o perspectivă mult mai bogată și mai înaltă despre viață. Dar, în același timp, trebuie să îi ajutăm să simtă că noi suntem confrații lor, și, în același timp, că suntem robi smeriți ai lui Dumnezeu, care le vrem binele lor autentic.

Pentru că smerirea Domnului pentru noi și întreaga Lui iconomie pentru noi toți ne învață că Biserica este și trebuie să fie slujitoarea umanității. Că ea trebuie să fie diaconală.

Pentru că „El a venit ca să ne slujească și să-Și dea sufletul Său răscumpărare pentru noi [Mt. 20, 28]. El S-a făcut om, plin fiind de iubire pentru noi, ca să ne răscumpere din mâinile demonilor. De aceea, întreaga Lui viață pe pământ a fost îmbrăcată în smerenie, pentru ca să ne vorbească nouă, făpturilor Sale, cu smerenie și cu blândețe, cu simplitate sfântă și cu multă dragoste. Ca să ne vorbească nouă în favoarea noastră și să parcurgă pentru noi tot drumul mântuirii noastre”[25].

– Însă ce putem face noi, la modul practic, pentru ca să fim diaconali, adică slujitori ai lumii? Ce putem face noi pentru ca Biserica să fie înțeleasă în adevăratul sens al cuvântului în societatea de azi?

– Mai întâi de toate trebuie să ne punem pe noi înșine pe drumul ascezei, pe drumul curății de patimi. Și pe măsură ce ne luptăm cu patimile din noi, să asumăm zilnic revelația dumnezeiască păstrată de Biserică și viața ei zilnică. Și dacă îmbinăm asceza cu teologia, adică curățirea interioară cu luminarea interioară, putem să avem cuvinte pentru oameni, dar putem face și gesturi concrete, de conștiință și de iubire în viața oamenilor.

Pentru că milostenia Bisericii e diversă. Noi putem da mâncare sau haine oamenilor, dar le putem da și teologie sfântă și prietenia noastră, adică îi putem ajuta să înțeleagă teologia Bisericii în mod existențial și participativ.

Iar eu cred că, mai degrabă, oamenii au nevoie de prieteni decât de oameni care să îi ajute cu mâncare sau cu alte servicii. Au nevoie să fie înțeleși, apreciați și iubiți. Iar un creștin care se înduhovnicește zilnic poate să dăruiască iubire și să înțeleagă profund oamenii, pentru că se înțelege tot mai profund și pe el însuși.

De aceea, oamenii Bisericii nu trebuie să mimeze iubirea și nici responsabilitatea, făcând acte de milostenie fără implicare reală. Pentru că oamenii simt când dărui, când te dărui și când doar dai, pentru că ai și îți permiți, fapt pentru care ești indiferent la cât și cum dai milostenie. Și nu te poți dărui altora, decât dacă te dărui lui Dumnezeu. Tocmai de aceea, trebuie să te dărui cu totul lui Dumnezeu, pentru ca să poți sluji oamenilor.

Și slujirea oamenilor poate însemna multe lucruri. Pe unii îi poți ajuta prin sfaturi, pentru că sunt neștiutori, pe alții prin mustrări, pentru că sunt neglijenți în viața Bisericii, pe alții prin certări, adică pe cei care știu și nu fac, pentru că s-au lăsat pe tânjală.

Predicile și cărțile teologice sunt iubire și luminare multă în viața oamenilor. Dacă oamenii le iau în serios, atunci creșterea lor duhovnicească e rapidă. E ca o plantă bine udată și expusă la soare.

Un creștin nu poate trăi fără Slujbele Bisericii. Un creștin nu poate trăi fără rugăciunile lui zilnice, de acasă și din tot locul. El nu poate trăi teologic fără teologia Bisericii. Și când trăiești teologic, gândești, vorbești, mănânci și dormi teologic. Dacă ești atent la dunga de la pantaloni sau la asortarea hainelor pe tine, ești atent și la curăția dogmatică a vieții tale. Adică nu putem amesteca dogmele Bisericii, învățăturile ei, cu erezii și păgânisme de tot felul și să credem în același timp că noi suntem și trăim ortodox.

Nu, nu trebuie să facem asta! Nu trebuie să împrumutăm nici idei teologice, nici gesturi, nici obiceiuri neortodoxe! Nu putem să ne facem semnul Crucii precum catolicii, nu putem posti când postesc ei, nu putem să sărbătorim Paștiul cum îl sărbătoresc evreii sau armenii, ci trebuie să îl trăim așa cum îl trăiește Biserica Ortodoxă. Pentru că a trăi în ritmul vieții Bisericii înseamnă a ne ruga, a posti, a prăznui atunci când toată Biserica o face.

Spre exemplu, în Sâmbăta Mare, creștinii de la Ierusalim și din toate părțile lumii au venit cu toții în Biserica Învierii ca să aștepte lumina sfântă de la Dumnezeu. Această lumină minunată, coborâtă de la Dumnezeu, care nu arde în primele minute, dar apoi devine una naturală. Și pe care Dumnezeu o trimite, în Sfântul Mormânt, Patriarhului ortodox al Ierusalimului, care se roagă cu smerenie pentru primirea ei, și care lumină e un semn dumnezeiesc, care adeverește adevărata Biserică a lui Hristos pe pământ. Căci dacă coboară aici, când se roagă Patriarhul ortodox, atunci Biserica Ortodoxă e Biserica Lui.

lumina sfanta 2017

În anul acesta, ea a coborât la ora 14. 21, în ziua de 15 aprilie 2017[26]. Și când a coborât, s-au bucurat și ortodocșii smeriți, s-au bucurat și extremiștii ortodocși, s-au bucurat și alte culte „creștine” și religii, pentru că vin și aceia ca să vadă minunea. Și cu toate că toți se bucură, când le trece bucuria mai toți rămân aceiași. Fiecare rămâne cu confesiunea și religia lui, deși minunea a fost evidentă pentru toată lumea. Oamenii rămân la fel, pentru că nu sunt de ajuns minunile și participările la ele. Ci e nevoie ca tu să cugeți la minune, să te pătrunzi de minune, să gândești serios față în față cu minunea Lui și să accepți evidența minunii și să îți schimbi viața așa după cum vrea Dumnezeu să ți-o schimbi. Pentru că minunile sunt pentru ca noi să ne schimbăm viața. Dar nu să ne-o schimbăm automat, ca niște mașini, ci ca oameni care gândim, care cugetăm la ce s-a petrecut, care cugetăm la viața noastră păcătoasă și ne plecăm în fața lui Dumnezeu și iubim milostivirea Lui față de noi. Pentru că minunea trimisă pentru noi e minunea care ne poate mântui. Dar minunea care ne mântuie e minunea pe care o urmăm, e minunea care ne conduce la Dumnezeu, la autorul tuturor minunilor și din cauza căreia ne lăsăm învățați de El viața Lui. Viața cu El. Viața creștină.

Patriarhul Ierusalimului a fost la Sfântul și Marele Sinod din Creta din 2016. El este lângă Patriarhul Ecumenic în fotografia de mai jos și cel din dreapta Patriarhului României.

Sinodul din Creta 2016

Cei care hulesc Sinodul din Creta[27] ar fi trebuit să se „întristeze” în Sâmbăta Mare a Ortodoxiei. De ce? Pentru că lumina de la Dumnezeu a coborât în mâinile unui Patriarh, pe care extremiștii ortodocși îl numesc „eretic”! De ce? Pentru că a fost la Creta!

Dacă nu ar fi venit lumina anul acesta, cu siguranță extremismul ortodox ar fi dat „vina” pe Patriarhul Ierusalimului. De ce? Pentru că a fost la Creta! Dar dacă lumina a venit în mâinile lui, a „ereticului” de la Creta, extremiștii s-au bucurat. De ce? Pentru că lumina a venit la ortodocși, și ei considerându-se „ortodocși”, deși nu se comportă ca niște ortodocși. Pentru că ortodocșii au evlavie, respectă ierarhia Bisericii și privesc profund lucrurile și nu periferic.

Așadar, e foarte important să fii ortodox, pentru că numai astfel poți să exprimi modul de a fi al Bisericii lui Dumnezeu. Adică trebuie să fim un om al sfințeniei și al teologiei și al bunătății. Un om care caută soluții la probleme teologice și de viață cerând luminarea lui Dumnezeu și ajutorul Sfinților și Îngerilor Lui. Pentru că numai astfel te ajuți pe tine, îi ajuți pe alții, și ajuți Biserica.

Și nu poți ajuta Biserica, dacă nu ești Sfânt! Nu poți să-i ajuți pe oameni, dacă nu ești Sfânt! Pentru că ajutorul real este experiența reală a Bisericii, teologia deplină a Bisericii, un mod elegant și profund de viețuire în societatea actuală.

De aceea, iubiții mei, când vorbim despre asumarea relației noastre cu Dumnezeu, adică despre viața noastră creștină, asta înseamnă că ne asumăm viața sfântă cu Dumnezeu! Pentru că Dumnezeu ne dă viața Lui, ne împărtășește viața Lui, adică slava Sa, și ea e sfințenie și nu păcat. Dacă vrem viața cu Dumnezeu, viața ca înviați din morți de către Dumnezeu, atunci vrem sfințenia. Vrem viața în sfințenie.

Și viața în sfințenie e plină de chenosisul Domnului. Adică de deșertarea și coborârea Lui la noi, de întruparea Lui și de asumarea vieții pământești, afară de păcat, pentru noi și pentru mântuirea noastră. Și El Și-a asumat viața umană, adică un trup și-un suflet, Și-a asumat faptul de-a vorbi o limbă, de a Se naște dintr-o Mamă, de a trăi într-o familie și într-o societate anume. Și în astfel de condiții concrete, El Și-a îndumnezeit umanitatea Sa, arătându-ne nouă că și noi ne putem sfinți viața acolo unde suntem. Pentru că putem să ne dăruim pe noi înșine și tot ceea ce suntem și facem noi lui Dumnezeu și oamenilor. Adică tocmai ceea ce ne rugăm în ectenie: „pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”.

Căci mai întâi trebuie să ne convertim la viața cu Dumnezeu și să ne dăm pe noi înșine Lui. Iar dacă ne dăruim Lui, prin noi se vor lumina și mântui și alții. Și împreună cu alții, noi ne dăm întreaga noastră viață lui Dumnezeu. Dar acestea toate în mod iubitor, în mod responsabil, în mod deplin.

Hristos a înviat!

Și vă mulțumesc pentru prezență și pentru rugăciunea împreună! Amin.


[1] Predică începută în ziua de 12 aprilie 2017, în Miercurea Mare. Și terminată în Sâmbăta Mare, la ora 21. 59.

[2] A se vedea: http://www.perseus.tufts.edu/hopper/morph?l=ke%2Fnwsis și https://en.wikipedia.org/wiki/Kenosis.

[3] Preotul Profesor Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. al II-lea, ed. a III-a, Ed. IBMBOR, București, 2003, p. 70.

[4] Idem, p. 71.

[5] Diac. [Lect. Dr.] Florin Toader Tomoioagă, Taina chenozei în teologia ortodoxă a secolului al XX-lea, Ed. Doxologia, Iași, 2015, p. 82. CV-ul autorului:http://www.uoradea.ro/display8847.

[6] Idem, p. 33. [7] Idem, p. 35. [8] Ibidem. [9] Idem, p. 75. [10] Idem, p. 99. [11] Idem, p. 206.

[12] O afirmație a ÎPS Antonie Bloom, citată de Părintele Roman Rytsar în teza sa doctorală, la p. 116, care e prima teză doctorală dedicată teologiei acestuia, cf. p. 15. Mă refer la ediția românească a tezei: Pr. [Dr.] Roman Rytsar, Teologia chenotică a lui Antonie Bloom, Mitropolitul Surojului, din perspectivă antropologică, trad. din lb. engl. de Lucian Filip, Ed. Doxologia, Iași, 2016, 491 p.

[13] Idem, p. 120. [14] Ibidem. [15] Idem, p. 134. [16] Idem, p. 136.

[17] Comentariile sau Explicarea Epistolei către Filippeni a celui întru Sfinți, Părintelui nostru, Ioan Chrisostom, Archiepiscopul Constantinopolei, trad. din lb. gr., ediția de Oxonia, 1855, și Viața și activitatea Sf. Chrisostom, de Archim. Theodosie Athanasiu, Egumenul Mănăstirii Precista Mare din Roman, Ed. I. V. Socecu, Bucuresci, 1903, p. 72. [18] Idem, p. 75.

[19] Sfântul Atanasie cel Mare, Scrieri. Partea I (eu am citat din Omilia despre Întruparea Cuvântului), trad. din lb. gr., introd. și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae,  în col. PSB 15, Ed. IBMBOR, București, 1987, p. 114.

[20] Ibidem. [21] Idem, p. 116. [22] Idem, p. 117/ PG 25, col. 136. [23] Ibidem/ Ibidem.   [24] Idem, p. 151/ PG 25, col. 192.

[25] Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Despre cum ne-a slujit pe noi Domnul, un articol din 14 aprilie 2017, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2017/04/14/despre-cum-ne-a-slujit-pe-noi-domnul/.

[26] Cf. http://basilica.ro/ierusalim-sfanta-lumina-a-fost-primita/. Din acest articol e și fotografia supra.

[27] Am preluat fotografia de aici: https://i1.wp.com/basilica.ro/wp-content/uploads/2016/12/DSC_4114-11.jpg?fit=890%2C636.

Page 1 of 141

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén