Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Category: Predici (Page 1 of 149)

Predică la Duminica a 27-a după Cincizecime [2017]

Iubiții mei[1],

pentru medici, bolile noastre sunt niște realități complicate, care necesită cunoaștere și studiu și experiență continuă, pe lângă o diversă aparatură și medicamentație, însă, din perspectiva lui Dumnezeu, a Făcătorului nostru, a Celui care cunoaște toate, bolile noastre sunt slăbiciuni ale firii umane. Pentru că păcatele noastre slăbesc firea noastră în mod continuu, o distrug interior, iar bolile pe care le trăim ca pe un lucru nefiresc al nostru, ca pe o realitate insuportabilă, sunt consecințele păcatelor noastre. Și de aceea bolile sunt slăbiciunile noastre.

Căci la Lc. 13, 12, Domnul astfel i-a spus femeii: „Femeie [Γύναι], ai fost eliberată de slăbiciunea ta [ἀπολέλυσαι τῆς ἀσθενείας σου]!” [BYZ].

– Și când a fost eliberată femeia de slăbiciunea ei?

– Când Domnul a văzut-o, a chemat-o, i-a vorbit ei și Și-a pus mâinile asupra ei [Lc. 13, 12-13]. Pentru că Sfântul Lucas ne spune, că după ce Domnul a făcut toate acestea, „îndată [femeia] s-a îndreptat [παραχρῆμα ἀνωρθώθη] și slăvea pe Dumnezeu [καὶ ἐδόξαζεν τὸν Θεόν]” [Lc. 13, 13, BYZ].

Numai că femeia din Evanghelia de azi nu era bolnavă de inimă sau de ficat, pe ea nu o durea un picior sau o mână, nu avea SIDA sau cancer, ci era bolnavă de 18 ani de…„un duh de slăbiciune [πνεῦμα ἀσθενείας]” [Lc. 13, 11, BYZ]. Adică era posedată de un demon, care o făcea să meargă cocoșată, aplecată spre pământ toată ziua. O boală produsă de demoni în oameni, adică o boală a sufletului, care avea consecințe și în trupul femeii.

Iar Domnul ne certifică acest lucru în Lc. 13, 16, când le spune iudeilor că Satanas a legat-o pe femeie timp de 18 ani și că ea, acum, a fost dezlegată de El din legătura demonilor.

Mai pe scurt, Domnul a făcut aici, cu această femeie, ceea ce face cu fiecare dintre noi în Sfânta Taină a Mărturisirii. Căci noi mergem și ne spovedim păcatele noastre Duhovnicului nostru, Domnul fiind de față la mărturisirea noastră, și când, în mod văzut, Duhovnicul nostru ne iartă și ne dezleagă de păcatele noastre, în mod nevăzut, dar real și simțit de către noi în mod interior, Domnul e Cel care ne scoate din legătura Satanei. Pentru că simțim că toate păcatele spovedite de noi au fost șterse din noi de către Domnul,  că am fost curățiți de ele prin slava Lui și că acum suntem în slava Lui și ne bucurăm dumnezeiește în pacea Sa.

Și, o, ce pace, ce bucurie sfântă, ce alinare infinită este iertarea Lui! O, ce pace ne inundă pe noi, cei care abia ne-am spovedit păcatele! Acum câteva clipe eram plini de întuneric, eram căzuți și reci, păcătoși din cale afară și, deodată, prin mila Lui cea nemărginită, suntem mai curați decât zăpada proaspăt căzută, suntem scoși din legăturile Satanei, suntem restaurați în slava Lui și ne bucurăm ca niște fii legitimi. Căci, ca și când nu am fi făcut niciun păcat, ca și când nu am avea nicio patimă, ca și când din totdeauna am fi curați și fără prihană, odată dezlegați de către El, odată dezlegați de păcatele noastre, noi suntem ai Lui, noi, cei prea nevrednici, și toată povara păcatelor noastre s-a dus. De ce s-a dus? Pentru că L-am ales pe El în locul depravării noastre. L-am ales pe El în locul nostru. Când ne spovedim păcatele Îl alegem pe El în locul nostru, pentru că atunci când păcătuim alegem păcatul în locul binelui nostru. Și fiind cu Domnul, fiind iertați de El și fiind plini de slava Lui, așa ne apropiem și ne împărtășim cu El, ca viața Lui să fie viața noastră.

18 ani de zile înseamnă o viață până la maturitate. Pentru că și boala ne maturizează, ne maturizează foarte mult și ne face capabili să ne înțelegem dependența noastră de Dumnezeu. Pentru că noi putem trăi în condiții foarte vitrege, cu harul Său, dar nu putem trăi cu adevărat fără El. De aceea, când s-a văzut vindecată, femeia a slăvit pe Dumnezeu. Nu și-a închipuit că „de la draci” îi vine vindecarea, pentru că de 18 ani de zile tot văzuse, pe fiecare zi, ce face dracul din om, ci ea L-a slăvit imediat pe Dumnezeu. Pentru că a recunoscut că numai El te poate scoate din mâna dracilor, că doar El te poate vindeca, pentru că El este Creatorul nostru, al tuturor, și viața și sănătatea noastră sunt darurile Sale și nu sunt daruri „de la natură”.

Pentru că mulți cred, în mod păcătos, că ei sunt frumoși, deștepți, înalți, bogați, sănătoși pentru că „așa s-au născut”. Însă toate acestea sunt daruri ale lui Dumnezeu. Faptul că poți vedea, că poți merge, că poți vorbi, că nu te doare nimic, că ai un salariu, o pensie, o familie, o avere…sunt daruri ale iubirii lui Dumnezeu față de noi. Dar dacă te-ai născut cu malformații, cu boli grave, dacă ești nefericit pentru cum arați și pentru cine îți sunt membrii familiei tale, trebuie să fii convins că nu ești numai boală sau numai urâțenie sau numai nefericire, ci Dumnezeu a pus în tine darurile Lui, pe care trebuie să le identifici și pentru ele să-I mulțumești lui Dumnezeu. Pentru că boala trupului e o moștenire de la părinți, de la cei care sunt și ei bolnavi, dar Dumnezeu nu ți-a dat un suflet bolnav! El nu ne dă niciunuia dintre noi un suflet bolnav, ci, pentru fiecare dintre noi, în clipa zămislirii, a conceperii noastre, El creează un suflet nou și unic.

De aceea, vedem adesea copii care nu au mâini, dar au un glas tulburător, care nu au mâini și scriu cu picioarele sau nu au picioare, ci au proteze, și ajung să facă lucruri extraordinare pe picioarele lor false. Nu văd, dar au un suflet bun. Sunt țintuiți la pat, dar în ei vezi dorința de a lupta cu boala. Și boala lor e o continuă lecție de răbdare pentru noi, cei care nu avem bolile lor, și de smerire în fața lui Dumnezeu. Căci ne-am fi putut naște cu toții cu o boală congenitală și să vedem peste tot numai durere. Însă El îi întărește pe cei suferinzi, pe cei care suferă cu amar, după cum ne întărește și pe noi, cei sănătoși fizic. Dar El, Domnul mântuirii noastre, cere de la toți să fim frumoși cu sufletul, să fim curați cu inima, să fim Sfinți, și nu doar sănătoși.

Pentru că sănătatea, ca și viața, nu sunt lucruri bune în sine, ci sunt lucruri prin intermediul cărora noi ne putem sfinți și ne putem face intimii lui Dumnezeu. De aceea, când spunem cuiva sănătate, creștinește este să dorim sănătatea lui totală, sănătatea sufletului și a trupului său, și nu doar pe cea fizică. Sau, mai degrabă, să dorim sănătatea lui sufletească de la Dumnezeu.

Căci, cel mai adesea, cei sănătoși se dau în spectacol, își trăiesc viața pe cai mari, și uită de Dumnezeu și de sufletul lor. Iar puțină boală…te trezește din „veșnicia” păcatelor tale. Puțina boală este certare de la Dumnezeu. Și certarea Lui e vindecătoare dacă ne umple de pocăință. Căci, cu trupul în dureri, înțelegem mult mai bine ce dureri are sufletul nostru și ce dureri și chinuri ne așteaptă în Iadul lipsei de pocăință. Iar o durere fizică, o pierdere, o dezamăgire sunt cel mai adesea răni mântuitoare de la Dumnezeu, răni îngăduite de El pentru trezirea noastră.

Din acest motiv, dacă gândim profund bunele și relele vieții noastre, vom constata cu toții că ele reprezintă tainica și preaiubitoarea lucrare a lui Dumnezeu cu noi, pentru ca noi să ne mântuim.

Nimic nu e degeaba în viața noastră! Nimic nu e fără sens!

Faptul că am întâlnit anumiți oameni, că am fost în anumite locuri, că am trăit anumite lucruri, toate acestea sunt bagajul informațional al mântuirii noastre. Pentru că prin tot ceea ce am trăit lucrează Dumnezeu la mântuirea noastră.

– Însă ce înseamnă legătură a Satanei?

– Dacă de orice păcat ne dezleagă Domnul prin Episcopii și Preoții Săi, în Taina Sfintei Mărturisiri, atunci orice păcat este o legătură a Satanei în noi. Adică o cârdășie cu demonii. Însă demonii, după cum vedeți de aici, nu ne „ajută” să trecem „puntea”, adică greutățile din viață, ci ei ne îmbolnăvesc. Ei ne cocoșează, ne ofilesc, ne fac să zăcem în pat. Pe când Domnul ne ridică din pat, ne face să stăm drepți, ne face să trăim cu dreptate înaintea Lui și a oamenilor.

De aceea, orice păcat e o rușine și o boală pentru noi. Orice păcat e o calamitate pentru noi și pentru cei de lângă noi. Și pentru a scăpa de păcat, pentru a scăpa de boala care ne mănâncă sufletul și trupul, trebuie să o spovedim. Și Dumnezeu ne va curăți de toate păcatele spovedite înaintea Lui! Pentru că El ne-a dat această Sfântă și Mare Taină a Mărturisirii tocmai pentru ca să fim vii duhovnicește, pentru ca să ne ridicăm din păcatele noastre și să fim vii întru El.

Așadar, iubiții mei, vine praznicul Nașterii Domnului și nu trebuie să stăm toată ziua aplecați spre lucruri pământești, ci trebuie să avem ochii inimii spre cer, căci din cer ne-a venit nouă Domnul mântuirii noastre! Magii au fost conduși de un Înger al Domnului spre Pruncul Iisus, de un Înger care părea o stea, o stea minunată, pentru că ei credeau în stele. Ciobanilor li s-a vestit tot prin Înger că li S-a născut Mântuitor. Pentru că Domnul îi cheamă la Sine și pe cei deștepți, dar afundați în erezii multe și în neștiință, cât și pe cei neșcoliți, dar cu inimă bună. Căci El are nevoie de noi toți în Biserica Sa. El are nevoie și de oameni cu carte și de oameni fără carte, și de copii și de maturi, și de tineri și de bătrâni, pentru că fiecare își are rolul său în Biserică. Și toți trebuie să stăm în jurul peșterii și al ieslei celei sărace, pentru ca să Îl vedem pe Domnul, Cel abia născut, cum Se pregătește să primească moartea cea pentru noi. Căci scutecele Sale ne vorbesc despre giulgiul Său, cel primit în dar, iar peștera nașterii Lui ne prevestește mormântul Său, primit în dar, de la unul dintre ucenicii Săi.

Căci El a venit în lume ca să Se dăruie cu totul nouă, ca să fie Darul și Jertfa prin excelență ale lui Dumnezeu pentru oameni, și pentru ca să ne învețe pe noi să convertim orice dar al Lui într-un dar al nostru către El. Pentru că numai așa, toate ale Lui se umplu de mulțumirea noastră. Dar dacă vedem viața, sănătatea și toate ale noastre în  mod egoist, atunci ne pironim ochii numai în jos, nu căutăm niciodată fața Lui și de aceea ne urâțim interior și ne facem…neoameni. Pentru că oamenii buni, curați, Sfinți, privesc continuu la Hristos, la Cel după chipul Căruia am fost creați cu toții, și se fac buni și luminoși ca El, prin slava Lui. Privim la El și ne umplem de bucuria și de frumusețea slavei Sale. Dar dacă nu mai vrem să vedem fața Lui iconică, dacă nu vrem să Îl mai citim pe El, să Îl mai mâncăm și să Îl mai bem în Euharistia Lui, atunci ne înnegrim continuu, ne facem neoameni.

Nu mai avem față, nu mai avem cuvânt, nu mai avem nume de pomenit, dacă nu Îl pomenim pe El, dacă nu avem conștiința Lui, dacă nu vedem fața Lui. Și părăsirea Lui e…groaznică! Pentru că părăsirea Lui nu are nicio bucurie, nicio frumusețe, nicio mângâiere.

De aceea, iubiții mei, să ne rugăm continuu pentru lumea care nu Îl mai vrea pe Hristos, pentru lumea care a ajuns hristofobă, pentru ca ea să se pocăiască! Nu ne ajută cu nimic tehnologia și știința noastră avansată, dacă nu ne pocăim. Pentru că toate facilitățile vieții moderne sunt pentru ca noi să ne mântuim, pentru ca noi să fim Sfinți și nu…neoameni. Căci neom ajungi prin cădere, prin căderea în multe patimi, așa după cum anumiți Îngeri au căzut din slava Lui și au ajuns și sunt demoni, adică potrivnici ai lui Dumnezeu.

Iar dacă ești potrivnic al Lui, deși trăiești datorită Lui, ești un nemulțumitor și un ipocrit, un om nedrept și rău, pentru că tot binele Lui îl calci în picioare.

Însă noi să nu fim neoameni! Să nu fim potrivnici ai Lui! Ci noi să fim robi credincioși ai lui Dumnezeu, care prăznuim nașterea Lui cu mare bucurie și cu inimă bună, milostivă și iertătoare. Pentru că numai împreună trebuie să prăznuim întruparea Lui și venirea Lui la noi, cu mic și cu mare la un loc, împreună cu toată Biserica  din cer și de pe pământ, pentru că venirea Lui la noi înseamnă iubirea veșnică cu care El ne iubește. Înseamnă iubirea veșnică cu care ne cheamă la Sine, pentru ca să moștenim Împărăția Lui cea veșnică. Amin!


[1] Scrisă în seara zilei de 7 decembrie 2017, o zi de joi, începând de la ora 18. 51.

Predică la pomenirea Sfântului Nicolaos, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei [6 decembrie 2017]

Iubiții mei[1],

când suntem copii, credem că darurile ni se cuvin. Ba chiar le așteptăm ca pe un obicei de familie sau ca pe un obicei prilejuit de un anume eveniment, pentru că îi vedem pe părinți, pe bunici, pe rude ca pe niște agenți ai bucuriei noastre. Dar când ne mai învechim în zile pe fața pământului, aflăm că darurile sunt niște binecuvântări. Că nimeni nu era dator să ne facă daruri, ci ele au ajuns în viața noastră pentru că oamenii ne-au iubit…

Și iubirea, doar ea, se gândește să dăruie! Doar iubirea se gândește să se dăruie, căci, pe lângă o carte de colorat, pe lângă o mașinuță, pe lângă o păpușă, pe lângă niște dulciuri, ea îți dăruie și căldură sufletească și stabilitate interioară și încredere în oameni.

Dar noi, oamenii, n-am fi știut niciodată să iubim pe cineva, dacă nu ne-ar fi învățat Dumnezeu. Noi n-am fi știut să fim atenți și protectori cu copiii noștri, dacă El nu ar fi avut grijă să ne învețe acest lucru. Și dragostea se dăruie și se sădește în sufletul pruncului așa cum sădești o floare în grădină: cu atenție, cu delicatețe, cu discreție.

Ea se sădește pe fiecare zi…și copilul, apoi tânărul, maturul descoperă dragostea în el ca pe o mare comoară, dar și ca pe o mare surpriză. Pentru că dragostea e un continent imens și are frumuseți de nebănuit. Și ea ne țese pe fiecare în fota aceasta înflorată a umanității, fără ca noi să ne pierdem identitatea. Căci dacă cineva crede că, iubind, el se depersonalizează, că el nu mai este el, atunci nu știe nimic despre iubire. Pentru că iubirea e cea care mereu te schimbă, mereu te înnobilează, mereu te diversifică interior. Și nu îți pare rău că iubești, că te schimbi, că te faci mai bun iubind, ci, dimpotrivă, îți pare rău că iubești mult prea puțin din cât ai dori să iubești oamenii.

Cadourile față de copii sunt asociate cu persoana Sfântului Nicolaos [Νικόλαος][2], cel mult milostiv. Dar nuielușa de măr[3], pentru cei neascultători, e asociată tot cu el. Pentru că nuielușa neascultătorilor nu trebuie neapărat folosită, ci arătată ca argument pentru o viață bună. După cum și Domnul Și-a făcut bici din funii [φραγέλλιον ἐκ σχοινίων] [In. 2, 15, BYZ], dar nu l-a folosit. Ci prezența biciului în mâna Sa a fost un argument pentru sfințenie. Căci Cel care ne sfătuiește să nu mai greșim, Acela ne iubește și nu vrea să ne vadă suferind veșnic. Iar părinții noștri ne arată în nuielușa care ne poate pedepsi argumentul autorității, al judecății, care ne poate scăpa de multe păcate în viață. Căci oricând ne aducem aminte de părinții și bunicii noștri, care ne-au crescut și educat, de sfaturile și de certările lor, rușinea și respectul pentru ei ne mântuie de multe rele. Pentru că ei ne-au învățat că există lucruri care nu se fac. Că există lucruri care te fac din om neom, o canalie, o brută și că acelea nu trebuie să aibă de-a face cu viața noastră…

Însă cum a ajuns un Arhiepiscop, trăitor în sec. 3-4 d. Hr.[4], o imagine clară, frumoasă, profundă a bunătății până azi? Prin milosteniile sale! Căci faptele bune față de alții arată bunătatea din noi, atâta timp cât ele sunt o expresie a bunătății noastre interioare. Însă Sfântul Nicolaos, Arhiepiscopul bunătății, a suferit în timpul persecuției lui Diocletianus. A fost închis în temniță[5] și a pătimit dureri de la păgâni. Dar când a fost eliberat, prin venirea Sfântului Constantinus cel Mare la conducerea Imperiului Roman, el s-a arătat un apărător autentic al credinței ortodoxe la Sinodul I Ecumenic și un om de profundă atenție la viața oamenilor[6].

Pentru că închisoarea nu l-a abrutizat, ci l-a făcut tot mai sensibil la suferințele oamenilor. Căci viața grea nu te face, în mod automat, un nesimțit, un veros, un avar, ci tu alegi să te comporți ca atare. Păcatul e o alegere rea și nu un automatism. Lucru pe care trebuie să îl subliniem cu putere în acest an, când i-am pomenit și încă îi pomenim și trebuie să îi pomenim întotdeauna pe toți Sfinții Mucenici și Mărturisitori din timpului comunismului ateu[7]. Pentru că ei ne-au arătat că închisoarea nedreaptă nu te predestinează la decadență și la răzbunare, că ea nu este neapărat un iad, ci, dacă îți asumi nedreptatea făcută ție, închisoarea și suferința nedreaptă sunt muntele întâlnirii noastre cu Dumnezeu, unde El ni Se arată în slava Lui.

Și Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu, Părintele nostru, unul dintre Mărturisitorii autentici ai Bisericii noastre în timpul comunismului ateu din România[8], nu prefera să ne vorbească despre greul închisorii, despre atrocitățile trăite acolo, ci el sublinia mereu cum închisoarea l-a ajutat să se roage. Să se roage mult, să se curățească de patimi și să se facă vrednic de vederi dumnezeiești fără seamăn.

Bineînțeles că închisorile prin care a trecut l-au schingiuit în chip și fel, i-au mâncat tinerețea, i-au distrus sănătatea. Dar el nu s-a oprit la grobianismul gardienilor, nu s-a simțit „damnat” de către un sistem politic opresiv, nu s-a lăsat stăpânit de oportunismul jegos, nu a crezut că viața lui „s-a sfârșit”, ci el a văzut în închisoare timpul sfințirii lui, un timp în care omul se leapădă cu totul de sine pentru a trăi evanghelic, pentru a trăi dumnezeiește. Și tocmai de aceea, el a ieșit din închisoare ca un biruitor! Pentru că el și-a biruit în sine propriile lui neputințe, propriile lui patimi, și a ieșit din închisoare ca un om transfigurat, ca un om cu o experiență mistică unică, care ne învață pe toți că omul nu e „supus” vremurilor. Că omul nu este „un pigmeu”, ci un uriaș prin viața lui duhovnicească. Pentru că Dumnezeul mântuirii noastre ne-a învățat să îndrăznim întru El, să biruim lumea în noi înșine, pentru că El, mai întâi de toți, a biruit-o în persoana Lui [In. 16, 33]. Și noi, întăriți de către El, putem face lucruri incredibile, pentru că El este nădejdea noastră [I Tim. 1, 1].

…Sfântul Nicolaos a ieșit din închisoare pentru a face bine oamenilor. Îl ajută pe tatăl, ajuns om scăpătat din om foarte avut, ca să își mărite cele 3 fiice. Le ajută discret, aruncând banii pe fereastră[9]. Oprește furtuna cu rugăciunile sale către Domnul. Trăiește ca om sărac înainte de a fi Arhiepiscop. Și a fost ales de Dumnezeu și vestit prin vedenie sinodului episcopal, pentru ca să fie hirotonit Episcop. De aceea a fost făcut Episcop direct din starea de mirean, pentru că Dumnezeu l-a ales pe el[10].

Ni se subliniază în Viața sa blândețea lui. Faptul că el avea vedenii dumnezeiești. Că nu îi plăcea slava deșartă, pentru că era fără de răutate și smerit în sufletul său. Dar, mai presus de toate, el era omul milostivirii[11]. Era omul care ieșea în ajutorul oamenilor. Care alerga după oameni, pentru ca să le facă bine.

Și acum, în vremea noastră, avem nevoie de mulți ca Sfântul Nicolaos, care să alerge după oameni. După a le face bine oamenilor. Că a le lua banii oamenilor e ușor, dar greul constă în a-i educa, în a-i despătimi, în a-i sfinți pe oameni.

Și rolul întreit al ierarhiei Bisericii e tocmai acesta: să-i educe, să-i sfințească și să-i conducă spre mântuire pe oameni. Pentru că mai întâi de toate trebuie să cunoști teologia Bisericii. Pe baza ei crezi în Dumnezeu și te umpli de harul Sfintelor Taine și al Sfintelor Slujbe ale Bisericii. Și dacă crezi în Dumnezeu cu toată ființa ta și te sfințești continuu în relația cu El, atunci vrei să fii condus spre Împărăție de oamenii Lui, de cei hirotoniți de El ca să te ajute pe drumul personal și comunitar în același timp al îndumnezeirii.

Pentru că toată Biserica merge spre Împărăție! Noi mergem împreună spre Împărăție, dar, în același timp, în mod personal. Pentru că sfințenia este interioară, dar se trăiește comunitar și comunional. Iar pentru „comuniune[a] fraternă și coresponsabilitate[a] misionară”[12] a Bisericii e nevoie de noi toți, de toți cei credincioși. Pentru că toți suntem chemați să ne trăim în mod autentic calitatea de frați în Hristos și să ne ajutăm unii pe alții în viața noastră. Iar toate Bisericile locale, integrate în cele naționale, trebuie să fie conștiente de faptul că numai împreună pot evangheliza lumea. Doar împreună, doar ca împreună frați în Hristos, noi, cei din România, cu cei din Grecia, cu cei din America, cu cei din Albania, Rusia și Bulgaria, cu toți cei ortodocși într-un cuvânt, putem să evanghelizăm lumea. Pentru că toți suntem părtași aceleiași credințe și aceluiași Potir și cu toții avem aceeași nădejde de mântuire.

De aceea, iubiții mei, fără respect, apreciere și dragoste față de oameni nu există nici credință autentică! Teologia Bisericii se trăiește în mod intim, în mod personal și nu în abstract. Ea are ramificații în toată viața noastră personală și comunitară, iar cei care ne judecă viața ne judecă și credința și nădejdea noastră. Din acest motiv, cine râde de noi, de faptele noastre, râde și de credința noastră. Tocmai de aceea, noi suntem responsabili nu doar de viața noastră personală și de familia noastră, ci și de întreaga Biserică a lui Dumnezeu. Pentru că oamenii ne judecă ca ortodocși, oamenii ne judecă ca oameni ai Bisericii, chiar dacă noi avem neputințele noastre. Vor ca să fim ușă de Biserică, vor să fim Sfinți, chiar dacă ei sunt ipocriții ipocriților în materie de morală. Dar, văzând că noi avem conștiință, că noi ne revendicăm de la Hristos Dumnezeu, cer de la noi totul și de la ei nimic.

Însă au dreptate! Pentru că și Domnul cere de la noi totul. El ne cere să fim Sfinți, ne cere să fim cu totul ai Lui. Și ne cere acest lucru nu în mod utopic, ci pentru că El știe că noi ne putem sfinți viața. Fie că suntem săraci, fie că suntem bolnavi, fie că suntem în posturi cheie de conducere, fie că suntem din ierarhia Bisericii sau simpli mireni, noi ne putem sfinți viața. Pentru că sfințirea vieții noastre e în relație cu Dumnezeul nostru și cu semenii noștri. Dacă Îl iubim pe El, îi iubim și pe semenii noștri. Dacă El e viața noastră, atunci vom face binele în mod continuu în viața altora. Pentru că binele ne definește numai când Îl iubim pe Cel care ne umple de tot binele virtuților Sale.

Da, împreună cu Dumnezeu, noi suntem buni, pentru că El ne umple de bunătatea Sa! Bunătatea Lui e bunătatea noastră. Și ea se revarsă în noi prin slava Lui, cea care ne umple și ne curățește și ne luminează și ne sfințește pe noi.

La mulți ani tuturor! Numai bine și multă bucurie! Căci Dumnezeu este cu noi, Cel ce vine ca Prunc la noi, ca să ne îmbrățișeze cu toată curăția și nevinovăția Sa. Amin!


[1] Predică începută duminică, 3 decembrie 2017, la ora 17. 19. Sunt 6 grade acum.

[2] A se vedea: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1370/sxsaintinfo.aspx.

[3] Idem: https://www.realitatea.net/mos-nicolae-de-unde-vine-nuiaua-lui-mos-nicolae-si-din-ce-lemn-trebuie-sa-fie_2009772.html.

[4] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Saint_Nicholas. [5] Ibidem. [6] Ibidem.

[7] A se vedea: http://basilica.ro/comuniune-fraterna-si-coresponsabilitate-misionara/.

[8] Idem: https://www.teologiepentruazi.ro/2012/05/29/despre-omul-imparatiei/.

[9] Idem: http://paginiortodoxe.tripod.com/vsdec/12-06-sf_nicolae.html.

[10] Ibidem. [11] Ibidem.

[12] Cf. http://basilica.ro/comuniune-fraterna-si-coresponsabilitate-misionara/.

Predica la 11 ani de online [6 decembrie 2017]

Iubiții  mei[1],

the great things, beautiful and generous are done together[2]! Lucrurile mari se fac pe fiecare zi. Și se fac cu Dumnezeu și pentru oameni, pentru ca să rămână spre folosul oamenilor. Iar dacă anul trecut vă vorbeam despre creația noastră online ca despre o continuă theological dedication at online level[3] și despre cât înseamnă ea în pagini scrise și editate, astăzi vreau să vă vorbesc despre prezența și situarea mea în online. Pentru că am tot subliniat până acum opera noastră editorială, dar nu am vorbit decât tangențial despre cum mă simt, despre cum trăiesc, despre cum văd prezentul și viitorul creației teologice în onlineul mondial. Și cred că e bine să discutăm acest lucru pentru că și pe dumneavoastră vă interesează ce sunteți și cum sunteți priviți de către ceilalți la nivel online.

Și ne permitem din ce în ce mai mult prezența online, pentru că telefoanele și pachetele de voce și de date mobile sunt tot mai la îndemâna noastră, pe lângă toate celelalte căi de cablare la online. Iar fiecare intrăm în online în calitate de consumatori de online…Multora le place să creadă că sunt „simpli privitori”. Însă prezența fiecăruia dintre noi e contorizată online. Noi putem privi lucrurile altora, le putem downloada, putem intra în dialog cu ei, dar nu trebuie să uităm niciodată că prezența noastră lasă urme. De aceea, dacă nu aveți chef de dialog sau nu prea agreați dialogul, e bine să rămâneți la statutul de…călători în online. Pentru că onlineul funcționează după aceleași legi ca și viața socială reală, iar aparența de „junglă”  sau de „teren viran” a onlineului e una falsă.

Și aceasta, pentru că toate cele pe care dumneavoastră le vedeți online sunt făcute de cineva anume. Fiecare sait, blog, grup de discuție e creat și întreținut de persoane reale, care urmăresc prezența dumneavoastră online și care își apără interesele. Iar pentru interesele lor, oricând puteți fi trași la răspundere. Așa că, după cum nu putem sparge geamul unei bănci și acest lucru să fie fără urmări, tot la fel nu putem să spunem sau să facem orice vizavi de proprietarul unui spațiu online și de munca lui. Căci cel care conduce, editează, creează acel spațiu online, care are un nume și un program editorial, își urmărește propriile sale interese și nu dorește ca noi să i le periclităm.

Mai pe scurt: dumneavoastră, care veniți să citiți și să primiți lucruri în online, de la cei care le creează pentru dumneavoastră, sunteți consumatorii de online, iar cei care le creează sunt creatorii de online. Iar cei 11 ani de online ai mei sunt în calitate de creator de online, adică de om care scrie, editează și își dăruie opera sa oricui. Însă, în același timp, eu nu doar vă aduc în casă propria mea creație, ci sunt dispus și să stabilesc continuu o relație principială cu cei care vor să comunice cu mine.

De aceea, relația mea cu dumneavoastră e dublă: pe de o parte, eu vă dărui niște texte, niște cărți, niște interviuri, niște imagini, care spun lucruri semnificative despre mine, care mă poartă pe mine spre dumneavoastră, dar, pe de altă parte, eu sunt oricând gata să îmi explic creațiile, darurile, disponibilitatea comunicării și să am o comunicare reală cu oamenii. Cu oameni care mă citesc, pentru că mă plac, sau care mă citesc, pentru că nu mă plac. Și în 11 ani de zile am avut, în mod continuu, dialoguri interesante, dialoguri incendiare, non-dialoguri…și toate au fost o luare de contact directă cu oamenii. Pentru că dincolo de politețea sau de aversiunea față de mine, cei care mi-au vorbit, mi-au spus mai mult decât au crezut că îmi comunică. Și toată această interacțiune a devenit o parte din experiența mea de viață.

Iar eu numesc munca mea online prezență online, pentru că ea e o parte firească din mine și, în același timp, e starea mea de continuă slujire, de continuă disponibilitate față de relațiile cu oamenii. De aceea, că e zi sau noapte, că pot să scriu sau călătoresc, că muncesc sau slujesc, eu văd mesajele pe care l-am primit de la cititorii mei, dar și modul cum se interacționează cu platforma noastră, cu Teologie pentru azi. Și, în scurt timp, răspund sau planific răspunsuri la diverse probleme pe care le văd sau mi se aduc la cunoștință.

Eu creez zilnic o platformă teologică, pe cea de față, dar sunt cititorul multor spații online. Bineînțeles: ale altora. Citesc bloguri în mai multe limbi, sunt abonat la diverși autori sau diverse publicații ale lumii, citesc și literatură înaltă și joasă, ascult muzică diversă, văd diverse producții video și audio la nivel online, pentru că mă interesează lumea de azi. Mă interesează cum trăiesc, cum gândesc, cum iubesc, cum pătimesc, cum mor oamenii contemporani mie. Și, în acest fel, eu iau contact zilnic cu lumea mea și cu lumea dumneavoastră, sunt mereu la curent cu diverse evenimente, tendințe, polarizări, sunt mereu online, sunt mereu cablat la realitate și îmi scriu opera online în relație internă cu toate aceste schimbări/ prefaceri ale lumii noastre.

Pentru că nu sunt un cititor sau un privitor pasiv al lumii, unul indiferent, care citesc știri și persoane doar pentru ca să-mi vină somnul, ci unul care își asumă și prelucrează toate datele pe care le obține din această interacțiune cu prezența online a altora. Sunt un om viu, atent, echilibrat, care încerc pe cât se poate să nu fiu părtinitor cu oamenii, ci fidel adevărului și să includ viața lumii în slujirea și în scrisul meu. Pentru că prezența online e o conștiință vie, activă, creativă, valorică, slujitoare. Eu mi-o asum ca Preot, ca scriitor, ca om. Și ea face parte din viața mea și nu este un lucru impus.

Pentru că nimeni nu mi-a impus să fiu online, nu creez pentru că am un cuantum anume de lucruri de făcut, ci scriu pentru că am ales să scriu. Pentru că Dumnezeu m-a luminat să îmi iau această nevoință în viața mea și tot El mă ajută și să o port cu onestitate. Căci eu, de fapt, așa trăiam și înainte de a fi online: scriind, citind, rugându-mă, muncind. Însă scrisul meu nu avea un public larg și transnațional ca acum. Și dacă nu aveam public, nu avem nici relația cu el.

Însă relația cu publicul cititor e foarte complexă. Una e să vorbești cu teologi și cu credincioși autentici ai Bisericii noastre și altceva e să vorbești cu oameni neinstruiți sau rău intenționați. Și, în primul rând, non-asumarea identității și a unui dialog onest creează multe peripeții. La începutul prezenței mele online primeam pe TPA orice fel comentarii, câteodată și spamuri, pentru ca să le arăt că nu mi-e teamă de niciun fel de dialog. De aici și tot felul de dispute sterile, pierderi de timp, conturarea în mulți oameni a unei imagini distorsionate despre persoana mea. Pentru că încercarea mea de a răspunde oamenilor „în stilul lor” (al celor ironici, șmecherași, nesimțiți) a fost considerată de unii ca „modul meu de a fi”. Dar, cu timpul, și cei mai intoleranți neprieteni ai mei au ajuns să înțeleagă faptul că eu nu mă ocup cu…pierderea timpului la nivel online, ci am ales să intru în hora lor pentru ceva timp, pentru  a le da o lecție de prezență pastorală la nivel online. Una mântuitoare, dacă ar fi conștienți de ea…și cum ar arăta faptul, ca fiecare Preot ortodox să își facă, cu timp și fără timp, slujirea lui pastorală.

Pentru că tot travaliul muncii noastre online nu a mai fost urmat de nimeni în spațiul românesc și nici nu sunt prea mulți în lume care să fi dăruit…întreaga lor operă la nivel online. Dar cum sărăcia de bunăvoie e „o nebunie” pentru cei care nu calcă pe calea mântuirii, tot la fel și dăruirea de bunăvoie a operei tale e tot „o nebunie” mântuitoare.

Însă fără „nebunia” încrederii în Dumnezeu, fără „nebunia” sfântă de a iubi oamenii și de a-i sluji până la ultima clipă a vieții, nu există slujire pastorală. Căci slujirea pastorală nu e de 8 ore pe zi, ci e continuă și multiformă. Iar pentru a fi Preot în plină postmodernitate, pentru a fi Preotul conștient de multa neștiință care plutește în oamenii zilelor noastre, trebuie să îți asumi fără doar și poate prezența online, pentru că ea amplifică continuu slujirea ta liturgică și pastorală.

Ca Preot, din punct de vedere fizic, eu sunt închis în parohia mea, dar ca prezență online eu sunt benefic pentru toată lumea. Pentru că sunt aici și sunt oriunde. Sunt în România și în America în același timp, sunt în Grecia și în Uganda prin scrisul meu. Sunt oriunde e nevoie de mine. Oriunde e nevoie de înțelegerea și de scrisul meu teologic. Eu stau acasă sau călătoresc sau sunt la Biserică și mai scriu încă ceva, și încă ceva, și încă ceva…Și toate acestea rămân pe foaia electronică, rămân pentru tot felul de cititori, și toți cititorii mei online devin parohienii mei. Căci parohianul e tot credinciosul care pribegește pe fața întregului pământ, care călătorește aici în pământ străin și care merge către casa lui, din cer.

De aceea, prezența mea online e neapărată și normală, pentru că eu trebuie să păstoresc non-stop credincioșii Bisericii lui Dumnezeu. Întreaga ierarhie a Bisericii, formată din Episcopi, Preoți și Diaconi, are datoria sfântă, de la Dumnezeul nostru treimic, de a păstori neîncetat Biserica Lui. Și credincioșii Bisericii trebuie să citească, să vadă, să audă, să înțeleagă, să experimenteze credința și viața Bisericii, iar onlineul, televizorul, radioul îi ajută să facă asta.

Toate spațiile de comunicare, care sunt create de oamenii Bisericii, îi duc pe oameni la Biserică. Căci cel care citește online o predică sau cel care vede o Slujbă la nivel online, vrea să și participe la Slujbele Bisericii. Onlineul ortodox nu te ține captiv, ci te informează, te luminează, îți dă să guști din experiența multor oameni ai Bisericii. El te face să îți dorește să fii și tu un om credincios, un om care știi multe despre Dumnezeu, despre viața Bisericii, despre istoria ei și a lumii.

Din acest motiv, fobia față de online este de neînțeles pentru cineva care dorește să cunoască în mod profund teologia și viața Bisericii. Căci onlineul teologic este o masă generoasă, întotdeauna întinsă pentru ospățul duhovnicesc, pe care se află articole, cărți, filme, imagini și tu citești ce vrei, când vrei, cât vrei. Nimeni nu vă poate obliga să mă citiți. Nimeni nu vă poate obliga să mă citiți la o anumită oră. Dar, oricând m-ați citi, dumneavoastră puteți să mă comparați cu citirile anterioare ale dumneavoastră, cu experiența dumneavoastră de viață, și eu vă pot fi un profesor sau un tată care vă repetă adevăruri esențiale pentru viața dumneavoastră. Căci pe unele nu le știați și vă sunt profesor, pentru că de la mine le învățați, iar pe altele le auziți repetate cu responsabilitate, așa după cum vi le-au spus sau vi le spun și părinții dumneavoastră.

Iar sfaturile responsabile și neapărate sunt atât de importante azi, când, ca o modă, se merge brambura prin viață. Pentru că mai devreme sau mai târziu sfaturile părintești, experiența pastorală, chintesența de veacuri a Tradiției Bisericii sunt neapărate pentru oricare. Căci într-un fel gândești la 10 ani, când faci din păpușile tale toată lumea ta, în alt fel la 18, când crezi că dragostea e tot ce contează, când îți cauți soție crezi că acesta e cel mai important lucru, dar…cel mai important lucru e să Îl cunoști pe Dumnezeu și să faci voia Lui. Locul de muncă, câți copii ai, ce avere ai, cum te vede lumea, ce lași în urmă, cu timpul nu mai sunt importante sau atât de importante pe cât păreau a fi. Dar devine tot mai stringentă interior grija față de veșnicie. Ce am făcut și unde mergem? Ce răspuns vom da noi Dreptului Judecător? Astea devin întrebările maturității târzii și ale bătrâneții.

De aceea, prezența mea online asumată, asumată cu bucurie și cu dragoste pentru oameni, e pentru a ajuta oamenii în marea lor nevoie: în nevoia de adevăr. Oamenii au nevoie de adevăr și de iubire mai mult decât orice altceva. Un om bolnav vrea să știe adevărul despre sine și adevărul care îl mântuie. El știe că e în preajma morții și adevărul e cel care ne odihnește. Dar, în același timp, vrea odihna adevărului împreunată cu iubirea față de el, pentru că are nevoie ca cineva să îl înțeleagă în suferința lui. Și numai cineva care te iubește, te și înțelege. Și cel care te înțelege îți face sfârșitul pământesc plin de încredere, pentru că te umple de iubirea lui plină de adevăr. Și cel care se simte iubit pe patul morții, acela se poate și pocăi. Pentru că mulți nu se pocăiesc tocmai pentru că nu mai cred în oameni. Nu mai cred în oameni, nu mai cred în ei, nu mai cred în Dumnezeu, nu mai cred în nimeni. Și singurătatea e tocmai lipsa credinței. Și mulți se sinucid, crezând în mod fals că absența durerii înseamnă „mântuire”. Însă mântuirea incumbă și durerea, incumbă și iubirea și încrederea în oameni, dar, mai ales, incumbă credința neclintită în Dumnezeu. Căci cel care se mântuie, acela trăiește cu Dumnezeu clipă de clipă, fie că îi e greu sau îi e bine.

Și acum vă întreb: „Pierd timpul” online, dacă vă ajut în mântuirea dumneavoastră? Sunt „nebun” dacă vă dărui cărțile mele sau sunt responsabil și grijuliu față de mântuirea sufletelor dumneavoastră?

Însă eu sunt împăcat și bucuros, sunt vesel în adâncul meu tot timpul, pentru că simt și știu că prezența mea online, alături de prezența mea în fața Sfintei Mese înseamnă slujire totală, autentică, responsabilă. Eu nu mă simt „aiurea” și nici „nelalocul meu” în spațiul online, chiar dacă, în online, unii fac politică, alții afaceri, alții se distrează. Eu slujesc în online! Slujesc lui Dumnezeu și oamenilor. And my theological ministration is one of consciousness.

Pentru că și slujirea mea la parohie e tot una de conștiință. Căci eu le fac pe toate în fața lui Dumnezeu și în fața oamenilor în același timp. Eu slujesc cu Dumnezeu și în fața Lui oamenilor. Tocmai de aceea nu fac ceva „de frica” superiorilor mei ierarhici sau pentru ca „să plac” oamenilor, ci din dragoste și din evlavie față de Dumnezeul mântuirii mele. Pentru că eu sunt Preot pentru că am fost chemat de El la slujirea Lui sacramentală și nu pentru că m-au trimis părinții sau rudele. Dimpotrivă, la mine, după cum știți mulți, toată lumea a fost împotriva mea la început, pentru că nimeni nu dorea să fac studii teologice, ci doreau să am o meserie bănoasă. Iar a fi Preot, azi, în multe părți ale României sau ale lumii înseamnă a fi din clasa de jos a societății, căci abia reușești să trăiești de pe-o zi pe alta din ce câștigi de la Biserică.

Iar proiectul Teologie pentru azi, care pare și este colosal pentru cine se apucă să-l citească și să-l înțeleagă, s-a făcut cu bani puțini, dar cu toată dragostea. Pentru că nu am beneficiat și nici nu beneficiem de finanțarea vreunei instituții profitabile, ci toate s-au făcut și se fac cu bani proprii și cu mici ajutoare frățești și prietenești, pentru care suntem foarte recunoscători.

Miile de pagini puse la dispoziția dumneavoastră sunt asceza noastră zilnică, iar dacă vreți să ne urmați în muncă și dăruire, și la dumneavoastră se vor strânge, în timp, lucruri bune pentru alții.

Așadar, iubiții mei, exemplul bun e bine de urmat! Milostenia duhovnicească e în primul rând formată din cartea teologică și din rugăciune. Un comentariu scris cu conștiință la un articol al nostru e și el o milostenie. Și, după cum ați văzut în ultimul timp, nu i-am mai primit pe comentatorii gâlcevii, pe cei care vin ca să se afle în treabă, și am moderat numai oameni care au adus multă lumină în subsolurile articolelor noastre. Și le mulțumesc și acum celor care au venit și vin la noi cu deschidere și cu prietenie. Pentru că și noi scriem cu prietenie față de oameni, cu respect și grijă față de ei.

Vă rog să primiți, din partea mea și a soției mele, tot respectul și toată mulțumirea noastră! Dumneavoastră, cei care ne citiți zilnic sau periodic. Cu atât mai mult cei care interacționează cu noi și ne fac bucurii frumoase cel mai adesea.

Vă mulțumim tuturor celor care ne-au sprijinit și ne sprijină proiectele editoriale și pomenirea dumneavoastră, vă asigur, e zilnică în rugăciunile mele! Dumnezeu să ne întărească pe toți în tot lucrul cel bun, să ne bucure și să ne veselească dumnezeiește, ca să facem mereu voia Lui! La mulți ani! Multă sănătate tuturor! Amin.


[1] Scrisă în ziua de 2 decembrie 2017, o zi de sâmbătă, începând de la ora 15.00.

[2] Așa începeam predica la 9 ani de online: https://www.teologiepentruazi.ro/2015/12/05/predica-la-9-ani-de-online-6-decembrie-2015/.

[3] Prima frază din predica la 10 ani de online: https://www.teologiepentruazi.ro/2016/12/06/predica-la-10-ani-de-online-6-decembrie-2016/.

Predică la Duminica a 16-a după Cincizecime [2017]

Iubiții mei[1],

în parabolele Sale, Domnul ne vorbește despre lucruri exterioare nouă, pentru ca să se refere la sufletul nostru. Astfel, pământul în care cade sămânța cuvântului Său este sufletul nostru [Mt. 13, 23], cerul în care noi păstrăm comoara milosteniei este sufletul nostru [Mt. 19, 21], candela în care noi avem uleiul slavei Sale celei dumnezeiești este sufletul nostru [Mt. 25, 7], iar cel căzut între tâlharii cei spirituali e sufletul nostru pătimaș [Lc. 10, 30], pe care El îl tămăduiește, pentru ca noi să fim vii întru El. De aceea, și în parabola de azi [Mt. 25, 14-30], talanții nu sunt exteriori nouă, ci interiori. Căci El, prin lingourile de aur care sunt talanții[2], nu se referă la depozitul de aur pe care l-am avea în casă, ci la darurile Sale cele dumnezeiești, pe care El ni le-a dat în sufletul și în trupul nostru. Talanții sunt însușirile sau calitățile persoanei noastre, pe care noi trebuie să le punem în slujirea lui Dumnezeu.

– Și de când aflăm noi de ce suntem capabili?

– Din copilărie! Începem să ne dăm seama că putem merge singuri, că ne putem descurca într-o situație critică, ne dăm seama că suntem frumoși la trup, că avem o memorie bună, că putem cânta la un instrument, că putem alerga mai bine decât alții, că luăm note mai bune decât alții la învățătură. Și pe măsură ce creștem și toți ai noștri ne laudă anumite trăsături ale noastre sau pe măsură ce noi devenim conștienți de ele, de atuurile noastre, pe atât noi știm cine suntem și ce putem să facem.

Însă, conștientizarea de sine e întotdeauna pândită de pericolul îndrăgostirii de sine. Ne putem transforma frumusețea, deșteptăciunea sau condiția socială într-un idol, pe care să îl venerăm toată ziua și acest idol să ne omoare toată ziua. Pentru că nu ne mai vedem decât pe noi, nu mai vedem decât calitățile noastre deosebite, ne lăudăm cu ele în fața celor care nu le au, dar nu le dezvoltăm, nu le punem în cadrul unui proiect mai larg, care să Îl aibă pe Dumnezeu în centrul său. Și de aceea mulți oameni cu capacități fizice și intelectuale extraordinare, mulți oameni cu mulți talanți de la Dumnezeu, îi folosesc nu pentru a ajuta și a se ajuta, nu pentru a-L slăvi pe Dumnezeu, ci se reduc la a face bani, la a fi oameni de lume, la a fi bine poziționați în societate.

Din acest motiv, de regulă, cei mai frumoși și mai deștepți oameni ai societății nu au intimitate cu Biserica și cu slujirea lui Dumnezeu, ci la Biserică vin ceilalți…Cei care își venerează propriul lor trup și fac bani de pe urma lui sau cei cărora le merge mintea numai la afaceri și la scos bani din nefericirile altora, se ocupă toată ziua cu banii lor, cu investițiile și oportunitățile pe care le observă. Dar există și cei care trăiesc pe seama altora, care nu se prea omoară cu munca, dar care au calități evidente. Pentru că sănătatea, puterea de muncă, inteligența, o anumită școlarizare sunt calități reale ale omului. Însă, cu toate acestea, cei care preferă viața parazitară sau care parazitează viața altora, își îngroapă în ei înșiși talanții, își lasă calitățile lor în nelucrare, nu fac ceea ce știu că pot să facă și prin asta sunt arătați de Dumnezeu ca nelucrători. Căci Domnul a urmărit să spună în această parabolă că fiecare dar pe care El ni l-a dat, fiecare însușire bună a sufletului și a trupului nostru trebuie activată, trebuie pusă întru slujirea Lui și a societății, pentru că suntem capabili de foarte mult bine.

Fiecare dintre noi poate face foarte mult bine semenilor săi și, implicit, lui însuși. Pentru că munca în slujirea Bisericii și a societății e o muncă pe care Dumnezeu o binecuvintează, pe care El o ajută și sporirea noastră pe fiecare zi este uluitoare.

Și vedem din parabola talanților, că fiecare dintre noi suntem robi [δούλους] ai lui Dumnezeu și că El ne-a dat averile Sale [τὰ ὑπάρχοντα Αὐτοῦ] [Mt. 25, 14, BYZ] pentru a le înmulți. Că darurile Lui pentru noi sunt averile Sale, pentru că noi suntem ai Săi. Și dacă El ne-a dat averile Lui, înseamnă că El a investit totul în noi, că Se încrede în noi, că așteaptă de la noi totul, adică o enormă dezvoltare interioară a persoanei noastre, care e totuna cu sfințirea noastră și cu împlinirea noastră prin toată asceza pe care o întreprindem.

Dar dacă ajungem la concluzia dezastruoasă că noi suntem „proprii noștri stăpâni”, că nouă „nu ne trebuie” Dumnezeu ca să existăm sau că El „nu există”, ci toată existența umană e „o goană nebună după avere și plăcere”, atunci nu ne vedem în jurul lui Dumnezeu, nu ne simțim robii Lui și nu considerăm că am primit ceva de la El. Dar situarea în afara relației cu El înseamnă moarte. Și această moarte sufletească permanentizată, adâncită zilnic de noi și noi păcate, ne fac un iad ambulant, pentru că nu putem ieși din moartea noastră fără Dumnezeu. Căci El, pentru cei păcătoși, pentru cei care cad zilnic în păcate, a dat marele dar al iertării sacramentale. Adică ne-a dat posibilitatea să ne spovedim păcatele și să primim iertarea lor prin Episcopii și Preoții Bisericii, care au primit harisma dumnezeiască de a ierta păcatele oamenilor.

Și Evanghelia aceasta s-a așezat nespus de bine astăzi, când ne iau ochii prețurile, reducerile, ofertele, când trăim și gândim numai pentru trup și ne lăsăm sufletul în paragină. Pentru că Domnul ne spune că talanții se lucrează interior, se lucrează de omul în integralitatea sa, și că nu putem să dăm trupului mai mult decât dăm sufletului. Și că, dimpotrivă, sufletul trebuie să fie hrănit zilnic cu teologie și cu muncă duhovnicească, sufletul trebuie să fie prosper, pentru ca trupul să urmeze în cuviință sufletul nostru. Căci de aceea postim acum: pentru ca trupul să se mulțumească cu puțin, iar sufletul să se umple de citiri sfinte și de rugăciuni, de priveghere și de milostenie, de curăție și de nevoință.

Postim pentru ca să ne stăpânim interior. Postim pentru ca să vedem binele în integralitatea sa. Pentru că binele real al omului e cel în care și sufletul și trupul nostru sunt în pacea lui Dumnezeu.

– Ce a spus al treilea, care n-a înmulțit darul lui Dumnezeu?

– A spus că Dumnezeu este aspru [σκληρὸς], pentru că seceră de unde n-a semănat și adună de unde nu a risipit [Mt. 25, 24]. De aceea, el a ales, din teamă, să ascundă talantul lui Dumnezeu în pământ [Mt. 25, 25], adică în sufletul său.

Însă Dumnezeu nu e „aspru” cu noi în materie de daruri, ci mult-milostiv, pentru că fiecăruia ne dă însușiri bune, ne dă talanți interiori, ne dă puterea de a face lucruri bune. Iar păcătosul nu „din frică” ascunde talantul în el însuși, nu „din frică” nu face fapte bune, ci din răutate și din lene. Pentru că Domnul, când i se adresează, îi spune: „robule rău și leneș [πονηρὲ δοῦλε καὶ ὀκνηρέ]” [Mt. 25, 26]!

Și când răutatea, conjugată cu lenea, ne fac inactivi în zona binelui, atunci suntem brânză bună în burduf de câine. Pentru că avem calități, avem daruri de la Dumnezeu, putem să facem binele cu multă delicatețe, dar noi alegem contrariul.

Ce se întâmplă, dacă punem pe fiecare zi câte o sumă de bani într-un depozit personal? Ce se întâmplă, dacă pe fiecare zi alegem să facem un lucru bun cuiva? Ce se întâmplă, dacă pe fiecare zi citim 50 de pagini dintr-o carte sau scriem două-trei pagini?  Ce se întâmplă, dacă pe fiecare zi alegem să ne rugăm o jumătate de oră pentru noi și pentru întreaga lume? Depozitul crește pe fiecare zi, binele ne face tot mai mulți prieteni, cititul și scrisul ne personalizează, rugăciunea ne umple de dorul de a ne curăți de patimi și de a-I sluji lui Dumnezeu și mai mult.

Pentru că ceea ce faci te sporește sau te însingurează interior. Dacă înmulțești ura în tine, înmulțești singurătatea. Dacă crezi că sănătatea ta poate suporta toate excesele tale culinare și toate epuizările tale nefericite, te îndrepți spre spital cu pași repezi. Dacă numai tu „contezi”, dacă numai ție „ți se cuvine” un lucru anume, dacă numai tu ai nevoi „speciale”, întunericul cel mai din afară [σκότος τὸ ἐξώτερον], unde este plânsul și scrâșnirea dinților [ὁ κλαυθμὸς καὶ ὁ βρυγμὸς τῶν ὀδόντων] [Mt. 25, 30] pentru veșnicie, e locul pe care îl preferi.

Iar Dumnezeu, Cel care ne atenționează prin toți Sfinții Săi despre Iad, despre veșnicia lui, despre chinurile lui cele mai presus de orice imaginație umană, e prea-milostiv când face acest lucru. Pentru că El este ca un indicator de circulație în acest caz, ce îți indică viitorul drumului pe care îl parcurgi. Dar dacă tu accelerezi în continuu, dacă tu nu iei aminte la nicio avertizare, faptul că ajungi în Iad nu e o dovadă de „cruzime” din partea lui Dumnezeu, ci e dovada inconștienței și a iresponsabilității noastre marcante.

Pentru că toți suntem povățuiți de El ce să facem. Fie prin Biserică, fie prin oameni, fie prin prezența și lucrarea lui Dumnezeu în creația Sa, fiecare aflăm ce e rău și ce e bine, ce nu trebuie și ce trebuie să facem. De aceea, păcătosul Îl consideră aspru pe Dumnezeu, pentru că cere de la el să muncească. Dumnezeu cere de la noi să muncim zilnic, și, în primul rând, în noi înșine. Căci primul pământ de desțelenit e sufletul nostru, cel plin de patimi. Și când nu muncim, când e sărbătoare, dar și când muncim fizic și intelectual, prima noastră lucrare se face în noi și cu noi înșine. Căci curățirea de patimi e munca noastră de fiecare clipă și, împotriva păcatului, se luptă cu rugăciune, cu smerenie și cu abținerea interioară de la tot păcatul.

Așadar, iubiții mei, dacă vedem nereguli în noi și la alții e semn că nici noi și nici ei nu și-au făcut treaba! Nu ne-am făcut treaba rânduită nouă de Dumnezeu. Căci, pe fiecare zi, trupul nostru trebuie să muncească, mintea să cugete, inima noastră să fie plină de sentimente bune și sfinte și râvna noastră să fie aprinsă numai spre slujirea lui Dumnezeu și a semenilor noștri. Dacă nu există Biserici prea multe, spitale prea multe, școli și biblioteci prea multe, locuri de joacă și aziluri, parcuri și păduri, dacă locurile de muncă nu sunt bine plătite e pentru că nu ne facem treaba. Nu ne dăm toată silința. Nu ne implicăm pe cât am putea să o facem. Și dacă fiecare am accepta partea noastră de vină, de indolență, de imaturitate în ceea ce privește modul cum arată lumea noastră, nu am mai pasa responsabilitatea de la unii la alții, ci fiecare ne-am considera răspunzători pentru răul din lumea noastră.

Pentru că eu cred că atunci când ne considerăm păcătoși înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor, noi trebuie să ne asumăm nu doar răul pe care l-am făcut, dar și binele pe care nu l-am făcut. Căci răul pe care l-am făcut, să zicem, a afectat negativ doar puține persoane în mod direct, dar binele pe care puteam să-l facem ar fi putut îmbogăți interior mult mai multe persoane. Și de aceea, noi suntem păcătoși nu doar pentru că am păcătuit, ci și pentru că nu ne-am comportat ca niște creștini tot timpul. Sau, mai bine zis, suntem păcătoși, pentru că nu ne-am comportat ca niște Sfinți tot timpul. Pentru că creștinii trebuie să fie Sfinții lui Dumnezeu în această lume, cei prin care El vindecă lumea de neiubire și de lipsă de sens. Dar dacă noi, aproape niciodată, nu ne comportăm ca niște creștini, ci ca niște oameni care parcă n-am văzut vreodată ușa Bisericii, ce lucrare să facă Dumnezeu cu noi spre binele acestei lumi? Ce bine să facă prin noi Dumnezeu, dacă noi nu ne sfințim zilnic prin binele lui Dumnezeu?

Și de aceea tot ne lamentăm, tot îi acuzăm pe alții de propriile noastre metehne, când și noi și ei suntem în aceeași oală. În oala indiferenței față de voia lui Dumnezeu.

Însă e cu totul neproductivă lamentarea sterilă, critica sterilă la adresa răului, dacă nu facem binele în mod efectiv. A te lupta cu păcatul înseamnă a face binele lui Dumnezeu, a împlini poruncile Sale. Patimile nu pier din noi dacă le vorbim de rău, ci dacă le dezrădăcinăm din noi ca pe niște pir. Căci dacă vrei să scoți pirul din vie, nu e de ajuns să cosmetizezi via, tăindu-l de la suprafață, ci trebuie să scoți fiecare plantă din rădăcină, să o scoți afară din vie și să o arzi. E greu, dar altă soluție nu există!

Și păcătosul, care consideră „grele” poruncile lui Dumnezeu, le consideră astfel pentru că le privește din afara lor. Dar, când începi să faci voia lui Dumnezeu, El te ajută interior să scoți patima din rădăcină, să sădești în locul ei virtuți dumnezeiești și să te bucuri și să te veselești în slava lui Dumnezeu…

Parabolele Domnului nu sunt descrieri realiste, ci predici mistice, pentru că ascund în ele experiența mântuirii noastre. Pentru ele trebuie să fim duhovnicești și să le citim duhovnicește, pentru că în esența lor ele sunt călăuze autentice pe calea sfințeniei. Și parabola talanților este sublinierea faptului că sfințenia e o continuă activitate interioară, care ne transfigurează, care ne face frumoși. Pentru că sfințenia este înmulțirea continuă a darurilor și a harismelor primite de la Dumnezeu, spre folosul Bisericii și al întregii lumi. Amin!


[1] Scrisă de ziua tuturor românilor, pe 1 decembrie 2017, începând cu ora 6. 52. O zi de vineri. 6 grade la ora 6.00.

[2] Un talanton grecesc avea 26 de kilograme, cel roman avea 32, 3 kg, cel egiptean 27 de kg, iar cel egiptean 30, 3 kg. Pe când talantul la care se referă Noul Testament avea 58, 9 kg. Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Talent_(measurement)

Predică la Ziua Națională a României (1 decembrie 2017)

Iubiții mei[1],

după ce ieri am prăznuit ziua religioasă a României, ziua de pomenire a Sfântului Apostol Andreas, cel care ne-a dăruit identitatea eclesială, astăzi continuăm sărbătoarea noastră identitară, pentru că sărbătorim cu toții identitatea noastră națională. Căci noi suntem ortodocși și români, români și ortodocși, iar în limba română noi Îl lăudăm pe Dumnezeu și comunicăm unii altora experiențele noastre.

Și eu cred că s-a ales în mod providențial, la 1 august 1990, ca ziua de 1 decembrie să fie Ziua Națională a României[2], și aceasta din două motive majore: 1. pentru că în această zi actualizăm ziua providențială a unirii tuturor românilor de la 1 decembrie 1918[3] și 2. pentru că arătăm prin această zi, care urmează celei de 30 noiembrie, că identitatea religioasă a românilor este una cu cea națională. Pentru că mai înainte ca România să fie una la nivel teritorial, timp de 19 secole ea a fost una prin credința, limba și teritoriul ei. După cum astăzi, românii din teritoriile românești din afara granițelor României sau românii de peste granițe, sunt români prin păstrarea identității lor religioase și naționale, adică a credinței ortodoxe, a limbii române și a modului de a fi al românilor.

Însă, pentru că români suntem prin naștere, iar creștini ortodocși suntem prin Botez și prin întreaga viață a Bisericii, a ne păstra credința și naționalitatea și limba și istoria și pământul românesc înseamnă a rămâne statornici în credința noastră strămoșească și pe pământurile românilor dintotdeauna. Iar dacă, din diverse motive, suntem nevoiți să plecăm de aici, din țara noastră, a duce românitatea cu noi înseamnă a duce credința, limba, tradițiile, obiceiurile și modul de-a fi al românilor. Pe care le iubim și le prețuim, pe măsura la cât le înțelegem.

De aceea, dacă îi vedem pe unii români că își neagă credința pe care o au, dacă îi vedem că vorbesc cu ușurătate despre limba, despre istoria, despre țara, despre tradițiile, obiceiurile și tot modul de a fi al românilor, trebuie să înțelegem că atunci vorbește neștiința din ei sau interesele mărunte. Pentru că nimeni nu își poate urî familia, limba, credința, locul unde s-a născut, istoria poporului său, dacă este împăcat cu el însuși, dacă e un om valoric și dacă le cunoaște și le prețuiește în mod profund. Căci dacă le urăști pe toate acestea, trebuie să te urăști și pe tine însuți.

Însă, cu toții, avem critici…Critici la adresa altora și a noastră, și ele sunt normale. Însă a critica niște patimi în mod onest, cu durere și conștiință, a critica niște moduri de-a fi necinstite, profund corupte, nu înseamnă a urî pe cineva sau propriul tău popor, ci înseamnă a-l iubi în mod energic. Fiindcă numai cine iubește pe cineva și e atent față de problemele cuiva sau ale unui popor identifică corect patimile, problemele, nereușitele și, în același timp, și le și asumă. Subliniezi răul din alții, dar ți-l și asumi, pentru că și tu faci parte din ecuația aceluiași popor. Și când îți asumi păcatele poporului tău, atunci te rogi pentru el, cauți să îl înveți, suferi pentru erorile sale.

La polul opus, cine caută doar să se căpătuiască, să parvină, nu își asumă situația poporului său, ci se vede doar pe sine. Și de aceea, indiferența, corupția generalizată, mediocritatea, lașitatea sunt cele care dezmembrează o națiune, pe când credința, omenia, responsabilitatea, munca plină de conștiință, milostivirea unită cu dreptatea, ospitalitatea, creația valorică sunt cele care coagulează o națiune și îi dau fermitate în tot ceea ce face.

Nu îmi plac miștourile, bancurile de prost gust la adresa românilor și a României. Pentru că nu îmi place să vorbesc în mod peiorativ sau bășcălios despre români și România. Identitatea mea națională a fost întotdeauna un lucru serios pentru mine, alături de identitatea mea religioasă. Fapt pentru care eu nu pot să râd de poporul meu, de țara mea, de imnul națiunii mele, de steagul său, de aspirațiile sale demne și cinstite, de tradițiile și de obiceiurile sale, ci pot doar să mă întristez de faptul că incultura, neștiința, necredința, obiceiuri nefaste pentru noi devin tot mai „românești”. Pentru că, în comparație cu oamenii trecutului, care își iubeau Biserica, țara, limba și modul de a fi al românilor, care se simțeau acasă aici și nu concepeau să stea toată ziua degeaba, ci erau într-o continuă trebăluire, avem tot mai mulți români care nu știu de unde vin și unde se duc.

Iar neștiința lor trebuie să ne doară, incapacitatea lor de a-și găsi rostul în lume trebuie să ne îngrijoreze și trebuie să ne temem de ziua în care ei vor decide pentru alții, pentru că ei sunt viitorul nostru. Căci a consideră că oamenii se formează „de la sine”, așa, mergând brambura pe străzi și prin parcuri și pe câmpii, fără aportul Bisericii și al Școlii și al Statului, înseamnă a ne întoarce la o primitivitate păguboasă. La o stare de înapoiere socială și culturală, în care nu vom mai ști nici să citim, nici să scriem, nici să facem lucruri mărunte prin casă.

Dimpotrivă, Biserica și Școala și Statul român ne cheamă la asumarea identității noastre naționale și religioase, la asumarea științei și a istoriei lumii, la o continuă specializare profesională și umană, la o continuă înfrumusețare a vieții noastre, pentru că trebuie să fim oameni printre oameni, oameni pentru oameni, oameni valorici, oameni care își asumă tot ceea ce fac. Pentru că nu se poate trăi frumos fără cunoaștere, fără respectarea legilor, fără educație, fără cultură, fără Dumnezeu.

Iar a dărui înseamnă a te înnobila interior. A-ți face o casă a ta, o familia a ta, o sumă de prieteni înseamnă a demonstra valorile sociale în care crezi. Pentru că toate crezurile noastre au ramificații în viața noastră personală, casnică și socială, și pe cât suntem oameni cu valori evanghelice, pe atât viața noastră este una bună și noi niște oameni sociali.

Însă nu putem fi oameni sociali, oameni buni, fără să facem bine la cât mai mulți semeni ai noștri și fără să vedem pe Hristos în toți cei săraci și scăpătați. Pentru că Evanghelia, transpusă în viața noastră, ne face oameni ai milei, oameni sensibili la fiecare nedreptate și greutate din viața celorlalți.

La 1 decembrie 1918, marea unire a tuturor românilor a fost văzută ca mântuire a noastră de la Dumnezeu[4]. Pentru că numai Dumnezeu e Cel care ne-a ținut la un loc timp de 19 secole și tot El este Cel care ne-a dăruit un stat român unitar. De aceea, acum, când ne pregătim să împlinim cei 100 de ani de la constituirea României Mari[5], înțelegem de ce trebuie să fim recunoscători lui Dumnezeu, dar și cât de responsabili trebuie să fim pentru marele Său dar față de noi.

Pentru că cei 99 de ani de Românie unitară de până azi ne-au arătat atât binefacerile unității, cât și greutățile pe care le incumbă un teritoriu vast. Suntem la un loc, suntem împreună, dar și responsabilitățile noastre sunt altele. Iar dacă punem problema unirii celorlalte teritorii românești, din afara granițelor actuale, cu România, numărul nostru ar crește, dar greutățile noastre ar spori și mai mult. Pentru că armonizarea tuturor provinciilor românești a fost greoaie și este încă greoaie la nivel statal, ideea „regionalizării” României subliniind acest lucru.

Însă, în ciuda celor care se lamentează tot timpul cu privire la viitorul României, viitorul nostru e în mâna lui Dumnezeu. Eu cred în viitorul poporului român, pentru că cred în potențele sale reale și în ajutorul lui Dumnezeu neîncetat față de Biserica Sa din România. Iar Sfinții români din toate secolele, Părinții și ocrotitorii noștri, se roagă neîncetat pentru noi, pentru luminarea și întărirea noastră în viața cea bună, în viața cu Dumnezeu.

De aceea, dacă trăim cu Dumnezeu, dacă ne sporim talantul acolo unde muncim și trăim și dacă ne ținem familia în Biserică, poporul român rămâne creștin și unit. Unit în cuget și în simțiri[6]. Unit prin istorie, prin limbă, prin credință și prin iubirea față de acest pământ binecuvântat al nostru.

Așadar, să fim împreună și să dorim binele pentru toți românii și pentru toți oamenii! Să ne bucurăm și să ne veselim duhovnicește pentru marile binefaceri ale lui Dumnezeu din viața noastră și a Bisericii noastre și să ne rugăm pentru iertarea noastră, a păcatelor noastre celor multe! Pentru că recunoștința noastră față de Dumnezeu nu cuprinde numai mulțumirea pentru binefacerile arătate în viața noastră, ci și mulțumirea pentru dezastrele pe care El nu le-a îngăduit spre mustrarea noastră, deși le meritam din plin. Și astfel, unind în noi mulțumirea cu pocăința, recunoștința cu căința, mila cu zdrobirea inimii, știm că Îi slujim Dumnezeului Celui viu și că noi suntem moștenirea Lui. Și că de la El sunt toate ale noastre și Lui Îi mulțumim pentru toate. Amin!


[1] Scrisă în ziua de 27 noiembrie 2017, zi de luni. Terminată la 16. 03, cer înnorat, 6 grade.

[2] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ziua_națională_a_României.

[3] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Marea_Unire.

[4] Am făcut aluzie la Rugăciunea pentru dezrobirea neamului românesc pe care a rostit-o PS Miron Cristea. A se vedea: http://www.vestitorulortodoxiei.ro/articol/biruinta-prin-jertfa-demnitate-prin-unire/.

[5] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/România_Mare.

[6] Aluzie la un vers din poemul Un răsunet: http://www.versuri-si-creatii.ro/poezii/m/andrei-muresanu-7zudzdt/un-rasunet-7zudzdt.html#.WhwS7DRx2po.

Predică la pomenirea Sfântului Apostol Andreas, Apostolul românilor (30 noiembrie 2017)

Iubiții mei[1],

ziua de azi este ziua duhovnicească a tuturor românilor ortodocși. Este ziua identității noastre religioase, ziua cea preabucuroasă în care îl pomenim pe cel care ne-a încreștinat pe noi. Pentru că îl pomenim azi pe Apostolul nostru, al românilor ortodocși, pe Sfântul Apostol Andreas [Ὁ Ἅγιος Ἀνδρέας ὁ Ἀπόστολος], Cel întâi-chemat [ὁ Πρωτόκλητος][2] la apostolat, pe întemeietorul Bisericii românești.

Căci noi, românii ortodocși, alături de celelalte națiuni ortodoxe, ne aflăm în Biserica lui Hristos și a Apostolilor Săi, în Biserica Cincizecimii, în adevărata Biserică a lui Dumnezeu, care a ajuns, prin veacuri, până la noi, ca prelungire mistică a vieții lui Dumnezeu în viața noastră. Noi, românii ortodocși, de două milenii suntem în Biserica Dumnezeului Celui viu, ca parte intimă a trupului Său mistic. De aceea nu ne-a plăcut niciodată să experimentăm separarea de Biserică și am considerat orice pseudo-biserică drept un atentat la identitatea noastră religioasă și națională. Pentru că credința ortodoxă, limba română și pământul românesc strămoșesc le-am văzut întotdeauna ca fiind coexistente și reprezentând identitatea noastră ca neam, aflat în legătură intimă cu celelalte națiuni ortodoxe.

Pentru că Sfinții Apostoli, potrivit poruncii Domnului [Mt. 28, 19], au creștinat neamuri. Ei nu au creștinat persoane izolate, în indiferență față de neamul, limba și modul lor particular de a vedea lucrurile, ci au creștinat neamurile așa cum erau ele la data înființării Bisericii. Din acest motiv, națiunile ortodoxe sau foste ortodoxe au fost amprentate eclesial la modul profund, au fost creștinate, pentru că Biserica, alături de Stat, a fost instituția formatoare și păstrătoare a identității naționale. Iar unde neamul încreștinat, la un moment dat, a apostaziat de la Biserică, se observă în mod pronunțat o schimbare de paradigmă existențială. Pentru că Biserica este un mod de-a fi, de-a gândi și de a vedea viața de față, în interdependență continuă cu veșnicia, iar când un neam iese din Biserică, el trăiește situația dramatică a unei repăgânizări a sa.

Din marea purtare de grijă a lui Dumnezeu, românii ortodocși nu au trăit această dramă a separării lor de Biserică! Românii ortodocși au fost veacuri la rând parte componentă a Patriarhiei de Constantinopol, noua Romă, iar Biserica Ortodoxă Română a luat naștere în 1872, Patriarhia de Constantinopol recunoscând autocefalia Bisericii Ortodoxe Române în ziua de 25 aprilie 1885, prin Patriarhul Ecumenic Ioachim al 4-lea[3]. Însă în anul 1885, Biserica Ortodoxă Română îi cuprindea doar pe ortodocșii din Țara Românească și pe cei din Moldova. Ortodocșii din Transilvania s-au integrat în Biserica Ortodoxă Română în ziua de 23 aprilie 1919. Pentru ca, din ziua de 4 februarie 1925, Biserica Ortodoxă Română să ajungă un Patriarhat, prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii noastre, hotărâre sinodală care a fost întărită în mod instituțional în ziua de 25 februarie 1925. De aceea, fostul Episcop de Caransebeș, Dr. Miron E. Cristea, va fi înscăunat la 1 noiembrie 1925 ca primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române[4].

Așa că, după 19 secole de existență eclesială în interiorul Patriarhiei de Constantinopol, de 92 de ani ortodocșii români sunt membrii duhovnicești ai Bisericii Ortodoxe Române, care a fost condusă de 5 Patriarhi timp de 82 de ani, pentru ca de 10 ani să fie condusă de PFP Prof. Acad. Dr. Daniel Ciobotea[5], cel de al 6-lea Patriarh al ei. Adică Biserica noastră, care e parte intimă a Bisericii lui Hristos, are un traseu istoric reperabil, istoria ei poate fi studiată și adâncită timp de 21 de secole, ea fiind apostolică în mod direct. Pentru că Apostolul tuturor românilor este Sfântul Apostol Andreas, cel pe care astăzi îl pomenim cu bucurie fiască.

Și pentru că am ajuns în acest punct al predicii, astăzi vreau să vă vorbesc despre apostolicitatea Bisericii, adică despre ce am primit noi, Biserica din România, prin Sfinții Săi Apostoli, de la Însuși Domnul, Patriarhul și Capul Bisericii noastre. Pentru ca să înțelegem legătura noastră directă și intimă cu Domnul, prin Sfinții Săi Apostoli, cu urmașii lor până azi. Și să începem discuția noastră pe baza teologiei liturgice a Bisericii, care este teologia dogmatică a ei integrată liturgic! În prima rugăciune de iertare a Înmormântării, spre exemplu, se spune la un moment dat: „Așa, Doamne, Dumnezeul nostru [Ναί, Κύριε ὁ Θεὸς ἡμῶν], Cel care ai dat Sfinților Tăi Ucenici și Apostoli puterea aceasta [ὁ τοῖς Ἁγίοις Σου Μαθηταῖς καὶ Ἀποστόλοις τὴν ἐξουσίαν ταύτην δοὺς], ca să dea iertarea păcatelor, și ai zis [ὥστε τῶν ἁμαρτημάτων διδόναι τὴν ἄφεσιν, καὶ εἰπών]: «Oricâte veți lega și veți dezlega [Ὅσα ἂν δήσητε καὶ λύσητε], să fie legate și dezlegate [ἵνα ὦσι δεδεμένα καὶ λελυμένα]», și prin ei și întru noi [δι᾿ αὐτῶν δὲ καὶ εἰς ἡμᾶς], [chiar] dacă și [suntem] nevrednici [εἰ καὶ ἀναξίους], de asemenea acest mare dar, [ca] un iubitor de oameni, ne-ai dăruit [ὡσαύτως τὴν τηλικαύτην δωρεὰν φιλανθρώπως διαβιβάσας], dezleagă pe adormitul robul Tău (cutare) [λῦσον τὸν κοιμηθέντα δοῦλόν Σου (τὸν δεῖνα)] de păcatul sufletesc și de cel trupesc [τοῦ ψυχικοῦ καὶ σωματικοῦ ἁμαρτήματος], și să fie iertat și în veacul de acum și în cel ce va să vină [καὶ ἔστω συγκεχωρημένος καὶ ἐν τῷ νῦν αἰῶνι καὶ ἐν τῷ μέλλοντι]”[6].

Și de aici înțelegem că puterea și marele dar dumnezeiesc al legării și al dezlegării păcatelor oamenilor, dat de Domnul Sfinților Lui Apostoli, cu toată nevrednicia noastră, l-am primit și noi, Episcopii și Preoții, prin hirotonia noastră în Biserică. De aceea putem ierta păcatele oamenilor în mod apostolic, pentru că am primit, prin succesiunea apostolică a credinței și a harului, în Biserică, harisma iertării păcatelor celor credincioși, care vin și își mărturisesc păcatele în Taina Mărturisirii. Și numai păcatele spovedite în fața Episcopilor și a Preoților Bisericii Ortodoxe, cu toată nevrednicia lor, și iertate de către ei, sunt iertate de Dumnezeu cu adevărat.

La Dumnezeiasca Liturghie, în rugăciunea de la Heruvic, Episcopul sau Preotul care conduce Slujba spune: „și învrednicește-mă [καὶ ἱκάνωσόν με], [cu] puterea Sfântului Tău Duh [τῇ δυνάμει τοῦ Ἁγίου Σου Πνεύματος], [pe mine,] cel care sunt îmbrăcat [cu] harul Preoției [ἐνδεδυμένον τὴν τῆς Ἱερατείας χάριν], a sta [cu] [înaintea] sfintei mesei Tale acesteia [παραστῆναι τῇ ἁγίᾳ Σου ταύτῃ τραπέζῃ] și să ierurghisesc/ să lucrez cu sfințenie sfântul și curatul Tău trup și cinstitul [Tău] sânge [ἱερουργῆσαι τὸ ἅγιον καὶ ἄχραντον σῶμά Σου καὶ τὸ τίμιον αἷμα]”[7].

Îmbrăcarea noastră în har e duhovnicească și reală, pentru că Dumnezeu ne-a îmbrăcat în har la hirotonia noastră în Episcopi și Preoți. Cei vrednici de Preoție, adică de slujirea lui Dumnezeu, au simțit și au văzut duhovnicește îmbrăcarea lor în har la Hirotonie și, prin harul lui Dumnezeu, care îi întărește, îi luminează și îi sfințește în mod continuu, ei lucrează și sfințesc toate în Biserică și în lume. De aceea, întru puterea Dumnezeului nostru treimic, Episcopii și Preoții Bisericii slujesc în Biserică și, prin ea, ei ierurghisesc toate spre mântuirea noastră.

Aceste lucruri le găsim subliniate în Hirotonia Preotului, unde se spune: „Însuți Doamne, și pe acesta, pe care ai binevoit a intra în treapta Preoției, umple-l de darul Sfântului Tău Duh [πλήρωσαν τῆς τοῦ Ἁγίου Σου Πνεύματος δωρεᾶς], ca să se facă vrednic a sta fără de prihană [παρεστάναι ἀμέμπτως] înaintea Jertfelnicului Tău, a propovădui Evanghelia Împărăției Tale, a lucra cu sfințenie cuvântul adevărului Tău, a aduce Ție daruri și jertfe duhovnicești, a înnoi pe poporul Tău prin baia nașterii de a doua”[8]. Pentru că punerea înaintea Jertfelnicului sau a Sfintei Mese a unui bărbat duhovnicesc este una sacramentală și duhovnicească. Căci, prin Taina Hirotoniei, el este umplut de har, pentru a sluji Cele Sfinte ale lui Dumnezeu.

Așadar, prin puterea lui Dumnezeu și nu prin puterea lor, Episcopul și Preotul slujesc lui Dumnezeu în Biserică, dar fiecare și-a primit treapta lui ierarhică de la Domnul, prin Taina Hirotoniei, fiind introduși în succesiunea directă și istorică a credinței și a harului, pe care Domnul,  prin Sfinții Săi Apostoli și urmașii lor până azi, o lucrează în viața noastră, a tuturor celor hirotoniți de El prin Episcopii Săi. Și când vorbim despre apostolicitatea Preoției noastre, noi vorbim despre identitatea Preoției noastre cu cea a Sfinților Apostoli, pentru că noi avem Preoția pe care am primit-o de la Domnul prin ei și nu o alta.

Acest lucru e subliniat cu putere în Hirotonia Episcopului, în prima rugăciune a Tainei Hirotoniei, unde se spune: „Însuți, Stăpâne al tuturor, și pe acesta care s-a ales și s-a învrednicit a lua jugul Evangheliei și vrednicia arhierească, prin mâna mea a păcătosului și a celor împreună-liturghisitori și împreună-Episcopi, întărește-l [cu] venirea și puterea și harul Sfântului Tău Duh [τῇ ἐπιφοιτήσει, καὶ δυνάμει, και χάριτι τοῦ Ἁγίου Σου Πνεύματος ἐνίσχυσον], precum ai întărit pe Sfinții Tăi Apostoli și Profeți [ὡς ἐνίσχυσας τοὺς Ἁγίους Σου Ἀποστόλους καὶ Προφήτας], precum ai uns pe Împărați, precum ai sfințit pe Arhierei”[9]. Căci, deși la vedere Episcopul e hirotonit de mai mulți Episcopi și Preotul de un Episcop, adică de niște oameni, totuși, în mod tainic, Cel care ne hirotonește pe toți este Dumnezeu, de la Care avem Preoția Lui și puterea de a sluji Cele Sfinte. Pentru că toți Episcopii și Preoții Lui din toate veacurile au primit aceeași putere dumnezeiască a Preoției Sale, fiind întăriți de El în toată slujirea lor. Însă Preoția lui Hristos are trei trepte sfinte, interdependente între ele, pentru că e formată din Diaconi, Preoți și Episcopi, și treptele Preoției Dumnezeiești sunt sacramentale și duhovnicești, pentru că te sfințesc pentru treapta Preoției în care ești pus și te fac să trăiești și să slujești duhovnicește în Biserica Sa și în conlucrare reciprocă.

De aceea, nu putem minimaliza sau absolutiza vreo treaptă ierarhică, pentru că toate sunt și slujesc împreună în Biserica lui Dumnezeu, avându-și toate existența și lucrarea în voia lui Dumnezeu cu Biserica Sa. Căci El a dorit și dorește ca Biserica Lui să fie slujită sacramental de Episcopi, Preoți și Diaconi, pentru ca prin împreuna-slujire a treptelor ierarhice ale Bisericii să învățăm cu toții comuniunea și conlucrarea frățească. După cum, în Împărăția lui Dumnezeu, Îngerii nu sunt minimalizați pentru că sunt Îngeri și nu sunt Heruvimi sau Sfintele Cuvioase nu sunt minimalizate pentru că sunt femei și nu sunt Ierarhi ai Bisericii, ci împreună și cu toții Îi slujesc lui Dumnezeu, căci Sfinții Îngeri și Sfinții sunt împreună înaintea Lui.

Pentru că Biserica e formată din toți cei credincioși, adică din ierarhie, din toți monahii și mirenii ei. Și toți cei credincioși din Biserica noastră sunt rodul propovăduirii Sfântului Apostol Andreas, care a întemeiat Biserica noastră românească.

Și după cum, pe Sfântul Andreas, l-au crezut strămoșii noștri și l-au urmat, pentru că era un Didascalos, un Învățător dumnezeiesc, și au întemeiat Biserica românească, tot astfel și noi urmăm Episcopilor Bisericii noastre, care sunt didascalii ce stau pe tronul Său și încearcă să fie imitatorii Păstorului celui adevărat, adică ai lui Hristos Domnul[10].

Însă un mimitis [μιμητής]/ un imitator mistic al lui Hristos nu este cineva care mimează evlavia, care mimează sfințenia, ci e cineva care o trăiește interior la exigențe mari. Pentru că el trăiește în ritmul vieții lui Hristos, după poruncile Lui, toți văzând în el un urmaș vrednic al Său. Și cu toții trebuie să ne facem urmași vrednici ai Domnului și ai Sfinților Lui, pentru că porunca sfințeniei ne este adresată tuturor de către Domnul și doar Sfinții locuiesc în Împărăția Lui.

Așadar, iubiții mei, îl pomenim azi pe Apostolul nostru, pe Sfântul Andreas, de la care avem Biserica și Preoția ei, pentru că Dumnezeu întemeiază Biserica lui prin oameni și în oameni! Prin Sfinții Lui Apostoli și prin urmașii lor cei sfințiți din toată lumea, Biserica lui Hristos a trecut din veac în veac, s-a extins continuu în lume și se extinde, pentru că fiecare nou botezat extinde Biserica lui Hristos în lume. Iar dacă noi am primit acest mare dar al dreptei și mântuitoarei credințe a lui Dumnezeu, dacă suntem în Biserica lui Dumnezeu cea una, sfântă, catolică și apostolică, atunci trebuie să dăruim credința ortodoxă tuturor celor însetați și înfometați de adevărul și de sfințenia lui Dumnezeu.  Să o dăruim în scris, prin faptele noastre, prin mărturia noastră față către față, prin iubirea noastră de oameni! Pentru că credința și viețuirea ortodoxă sunt cele mai mari daruri pe care noi, românii ortodocși, le putem face celor care nu Îl cunosc pe Dumnezeu cu adevărat.

Și mă uit adesea, cu strângere de inimă, în cărțile și studiile teologilor ortodocși străini sau ale eterodocșilor de tot felul și nu văd decât arareori citat vreun teolog sau Sfânt român. Părintele Stăniloae e citat cu cărțile și studiile sale în engleză, germană, franceză sau greacă, sunt citați teologii români care au scris în greacă, engleză sau franceză…și, în rest, nu se știe nimic despre ceea ce gândim și scriem noi aici, în România ortodoxă. Sau scriem de așa manieră, încât nu suntem interesanți pentru cei din afara granițelor noastre. Fapt pentru care trebuie să scriem teologie în mod actualizat, pentru publicul de azi, să traducem și să predicăm și în alte limbi pe care le cunoaștem, pentru că numai astfel putem să ajutăm cu mărturia credinței și a vieții noastre ortodoxe. Numai așa suntem lumini în sfeșnic, în marele sfeșnic al lumii, care îi invităm și îi provocăm pe oameni, pe baza adevărului Bisericii, la adevărata viață cu Dumnezeu.

Iar eu nu cred că relativismul postmodern e mai puternic decât nevoia de adevăr a oamenilor. Pentru că văd în mine și în oameni multă dorință de adevăr, de autenticitate, de firesc, adesea amestecate cu multă neștiință și cu patimi de tot felul. Dar dacă le vorbim oamenilor, dacă îi lămurim, dacă îi ajutăm să se lămurească interior asupra vieții lor și a perspectivei lor spre veșnicie, ei vor alege viața cu Dumnezeu, pentru că ea aduce împlinire și certitudini.

Pentru că Biserica este mereu neapărată pentru întreaga umanitate, însă trebuie să facem cu toții efortul de a înțelege mesajul și viața ei. Trebuie să îi ajutăm pe oameni să înțeleagă învățătura și viața Bisericii, în continuitatea lor neîntreruptă de la Domnul, Capul Bisericii. Să le spunem tuturor că Biserica Lui e aceasta, că toți Sfinții Lui sunt în această Biserică și că teologia și viața Bisericii sunt știința cea mai profundă a omului din toate secolele și singura sfințitoare. Pentru că ceea ce înveți și trăiești în Biserică te sfințește, te face fiu al Împărăției, prin slava lui Dumnezeu, care coboară neîncetat în Biserica Sa.

Sfântul Apostol Andreas, cel răstignit pe lemn[11], este cu noi! Sfintele sale Moaște ne arată că el a fost una cu propovăduirea sa[12]. Iar el, cel care a fost martirizat pe la vârsta de 80 de ani[13], ne spune tuturor că putem să-I slujim lui Dumnezeu toată viața, până la ultima suflare, și că putem face lucruri folositoare pentru întreaga lume. Căci dacă el, în secolul I al Bisericii, a putut să ajungă din Israil până la noi, în Dobrogea, noi, în lumea tehnologiei avansate și a mijloacelor de transport performante, nu putem să facem lucruri mari pentru Biserică?…

Însă istoria se scrie cu fapte!

Faptele lui, ale Apostolului nostru, dăinuie până azi. Lucrarea lui apostolică și misionară este mântuirea noastră, pentru că ne-a lăsat moștenire Biserica lui Dumnezeu. Și cine dorește să rămână în conștiința istoriei ca un om bun, ca un om valoros, ca un om cu conștiință, trebuie să lucreze în Biserica Lui, trebuie să slujească tuturor, pentru ca să fie spre folosul tuturor.

Vă urez la mulți ani tuturor! Vă doresc multă sănătate și bucurie dumnezeiască, multă putere de nevoință și de dăruire, pentru ca să vă faceți tuturor toate! Căci numai împlinind voia lui Dumnezeu suntem urmași autentici ai Sfântului Apostol Andreas, Părintele nostru și Ocrotitorul nostru în tot lucrul cel bun. Amin!


[1] Începută în ziua de 25 noiembrie 2017, o zi de sâmbătă. Terminată la 12. 31, în zi de luni, pe 27 noiembrie 2017. O zi înnorată, cu 7 grade la ora 12.00.

[2] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1321/sxsaintinfo.aspx.

[3] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Ortodoxă_Română. [4] Ibidem.

[5] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Patriarhul_Daniel.

[6] Cf. Evhologhionului grecesc (coloana din stânga): http://users.uoa.gr/~nektar/orthodoxy/prayers/funeral_translation.htm/ Molitfelnic, ed. BOR 2002, p. 234-235.

[7] Ieraticon, ed. BOG 2009, p. 124/ Liturghier, ed. BOR 2012, p. 159.

[8] Evhologhion to mega, ed. BOG 1839, p. 166/ Arhieraticon, ed. BOR 1993, p. 81. A se vedea și predica în care am vorbit despre Dumnezeiasca Taină a Preoției: https://www.teologiepentruazi.ro/2015/09/16/predica-la-10-ani-de-dumnezeiasca-preotie-17-septembrie-2015/.

[9] Idem, p. 168/ Idem, p. 97-98.

[10] Idem, p. 169/ Idem, p. 99.

[11] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2016/11/27/unde-se-afla-capul-si-crucea-sfantului-apostol-andreas/.

[12] Idem: https://www.teologiepentruazi.ro/2016/11/28/predica-la-pomenirea-sfantului-apostol-andreas-30-noiembrie-2016/.

[13] Idem: https://www.teologiepentruazi.ro/2015/11/28/predica-la-pomenirea-sfantului-apostol-andreas-cel-intai-chemat-2015/.

Predică la Duminica a 30-a după Cincizecime [2017]

Iubiții mei[1],

pentru mulți dintre noi moștenirea, cui lăsăm moștenire averea noastră, e o problemă reală. Pentru că ori nu avem copii, ori nu avem copiii pe care ni i-am fi dorit. Și, în ambele situații, a-l găsi pe moștenitorul nostru e tot la fel de greu cu a-ți găsi o soție sau un naș veritabil. Pentru că moștenitorul trebuie să te moștenească nu doar la nivel fizic, ci și spiritual.

Când e vorba de o operă și de o carieră bogată, când e vorba de o industrie întreagă concepută de tine sau de o instituție pe care ai creat-o de la zero, vrei să te vezi în cel care te moștenește. Și aceasta, pentru că vrei ca proiectul tău, opera ta, munca ta de-o viață să dăinuie și după moartea ta. Pentru că tocmai de aceea te zbați toată ziua: pentru ca să lași ceva în urma ta, ceva însemnat, ceva de care o întreagă lume are nevoie.

În descendența duhovnicească, fiul duhovnicesc primește de la Părintele său duhovnicesc anumite obiecte și cărți, anumite manuscrise ale sale, dar, în primul rând, Părintele duhovnicesc se întipărește în ființa fiului său duhovnicesc ca o icoană vie, pe care acesta o portă cu evlavie în ființa sa. De aceea, moștenirea pe care el o primește e în același timp duhovnicească și materială, e nevăzută și văzută, pentru că el s-a schimbat cu totul în viețuirea dimpreună cu Părintele său, dar ceea ce a primit de la el, sub formă materială, are o valoare unică. Pentru că lucrurile materiale poartă amprenta duhovnicească a Părintelui său.

Un copil iubitor și ascultător primește cu dragoste de la părinții și bunicii lui moștenirea pe care ei i-o lasă. Și fiecare lucru primit e mai mult decât văd alții, pentru că el este amprentat de iubirea pentru predecesorii săi. Și păstrarea și administrarea lucrurilor primite ține de familie.

Însă un poet, un artist, un scriitor, un Sfânt, un inventator, un făuritor de instituții, când lasă cuiva moștenire ceea ce el a creat toată viața, își lasă moștenirea unui om de conștiință într-o perspectivă largă, globală, pentru că moștenirea lui vizează pe toată lumea și nu doar cercul îngust al unei familii. Căci și Sfântul și scriitorul și inventatorul au nevoie de moștenitori reali, cu conștiință, pentru că lucrurile nu se păstrează de la sine. Ci, după moartea lor, lucrurile lor trebuie păstrate, întreținute, apreciate, iubite, facilitate publicului larg, pentru ca ele să ajungă la cât mai mulți.

Și când vedem azi, în Biserică, Sfinte Moaște, Sfinte Icoane, cărți de sute de ani, trebuie să fim conștienți de faptul că toate acestea au fost păstrate și întreținute de sute de ani de oameni reali, de oameni atenți, de oameni care le-au protejat de distrugere și le-au adus până la noi. Iar multele cărți ale Tradiției Bisericii, care s-au pierdut în mod total sau parțial, sunt o durere și o lipsă incalificabilă pentru cei care înțeleg aceste pierderi sfinte.

De aceea, când punem problema banilor Bisericii sau a donațiilor și a contribuțiilor pentru Biserică trebuie să o punem în interiorul ecuației moștenirii pe care o lăsăm urmașilor noștri. Ce lăsăm noi, în Biserică, celor de după noi? Cum îi ajutăm noi, pe cei care vor veni după noi, să înțeleagă teologia și istoria Bisericii și să trăiască în mod sfânt la nivel eclesial?

Căci dacă o casă nu rămâne în picioare, dacă nu e întreținută în mod continuu, cum să rămână o Biserică sau o bibliotecă teologică în picioare, dacă nimeni nu le întreține? Și casele și Bisericile și bibliotecile teologice nu se țin doar cu 50 de lei pe an în picioare, ci cu mulți bani și cu multă dăruire zilnică. Iar problema nu e „cât dăm pentru Biserică”, ci cu cât trebuie să contribuim în mod continuu pentru Biserică și pentru orice instituție fundamentală a țării noastre și a întregii lumi. Pentru că instituțiile teologice și cele culturale trebuie să meargă mai departe. Bibliotecile trebuie să fie tot mai încăpătoare și mai diversificate. Supermarketul nu înseamnă doar mâncare și băutură, ci și cărți, și computere și obiecte de tot felul pentru folosul nostru zilnic. Pentru urmașii noștri sunt importante și cimitirele, în care sunt îngropați strămoșii lor, dar și istoria clară și nefalsificată a trecutului lor.

Bisericile trebuie să fie frumoase și încăpătoare, bine întreținute și pline de viață sfântă, pentru că viața eclesială se învață din cărțile Bisericii și nu de aiurea. Dacă vrem o lume tot mai bună, ea începe cu noi, ea începe de aici, din Biserică, iar Biserica e împreună cu orice instituție care vrea binele umanității. Din acest motiv, relațiile instituționale dintr-un stat nu sunt doar o vorbă,  ci și un fapt real, și fără ele nimic nu funcționează cum trebuie.

Pentru că nici în familie lucrurile nu funcționează, dacă nu există relații reale, profunde, bazate pe iubire și încredere reciprocă. Iar moștenirea reală constă tocmai în profunda experiență pe care copiii o învață de la noi, cei maturi și bătrâni, și pe care ei o personalizează în viața lor.

Ce moștenire lăsăm și cui o lăsăm? Dacă nu o lași cui trebuie, ea se năruie în scurt timp. Iar moștenirea reală e cea pe care Dumnezeu o binecuvintează și dorește ca ea să rămână.

Însă, dacă e să luăm în calcul Evanghelia de azi [Lc. 18, 18-27], moștenirea noastră nu are niciun viitor din perspectiva Domnului. Singurul ei viitor e acela că…trebuie să se năruie. Pentru că El i-a spus arhonului, stăpânitorului: „Toate câte ai vinde [πάντα ὅσα ἔχεις πώλησον] și împarte-le săracilor [καὶ διάδος πτωχοῖς]!” [Lc. 18, 22, BYZ]. Nu i-a spus cui, nu i-a spus la câți săraci, din care sat sau oraș, din care țară, ci doar că moștenirea trebuie împrăștiată, trebuie dată săracilor, pentru ca să o ai cu adevărat, pentru ca să te folosești duhovnicește prin milostenie. Pentru că din porunca Domnului înțelegem că adevărata noastră moștenire e milostenia, adică împărțirea moștenirii materiale, pentru a-I urma Domnului. Și când împarți averea ta, îți faci din inima ta un cer [Ibidem], pentru că tezaurizezi în tine slava lui Dumnezeu. Milostenia ne umple de slava lui Dumnezeu, ca și celelalte porunci dumnezeiești, și dacă împlinim poruncile Sale, noi devenim un cer al multor virtuți sfinte, și numai astfel Îi putem urma Lui [Ibidem].

Pentru că atunci când ne uităm la Apostolii Domnului vedem niște Sfinți Bărbați, care au lăsat toate pentru El, pentru ca să devină vistierii ale prezenței și ale propovăduirii Sale. S-au dezgolit de ei și de lumea lor, s-au sărăcit de cele ale lumii, pentru ca să se lase pictați dumnezeiește de Chipul ființial al Tatălui, de Fiul Lui, Cel întrupat pentru noi și pentru mântuirea noastră. Și Fiul Tatălui S-a pictat în ei, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, și i-a făcut biserici sfințite pe fiecare în parte și propovăduitori dumnezeiești ai Lui în Biserica Sa. Pentru că ei au avut nevoie să devină cărți vii, scrise de Dumnezeu și care să vorbească în armonie unii cu alții, pentru ca toți să vadă că sfințenia e personală, dar că ea se trăiește numai în comuniunea Bisericii.

Căci dacă te desparți de Biserică, nu Îl găsești pe Dumnezeu, ci o perspectivă idolatră asupra eclesialității. Pentru că ori îți faci religia ta, care să fie potrivită cu propriile tale înșelări demonice, ori te afiliezi unei confesiuni sau religii, care seamănă cu propria ta decadență. Și cel care spune că nu crede în Dumnezeu sau că nu crede în nimic, atunci crede în el însuși, în propriile sale minciuni sau limitări, și starea lui de necredință e…o formă religioasă de existență, una parazitară, dar religioasă.

De aceea, unii nu au ce să lase moștenire sau moștenirea lor e una negativă, pe când alții caută omul potrivit pentru o moștenire de proporții. Și moștenirea teologică și duhovnicească este și va fi una fericită, binecuvântată de Dumnezeu, fapt pentru care se perpetuează în istorie ca un fapt benefic pentru Biserică și pentru întreaga lume.

Însă Domnul i-a poruncit arhonului să vândă averea materială pentru ca să primească de la El pe cea spirituală. El i-a poruncit să se dezbrace de sine și de cele materiale pentru a intra în Împărăția Lui. Căci și noi ne putem lăsa moștenirea altora nu pe buza morții, ci din timp, pentru a fi liberi interior față de ceea ce posedăm. Există legislație în acest sens, există cadru legal pentru a ne despovăra de propria noastră avere sau pentru a ști din timp cine ne moștenește. Dar pentru a face acest pas trebuie să ai curajul vieții duhovnicești, trebuie să îți pese de sufletul tău și de mântuirea ta mai mult decât de lucrurile pe care le-ai moștenit sau le-ai dobândit în întreaga ta viață.

Pe de altă parte, în sinaxarul Bisericii există Sfinți care au fost foarte bogați, care au trăit într-o mare bogăție toată viața, dar cărora bogăția nu le-a omorât viața duhovnicească. Pentru că ei, în mijlocul atâtor averi, nu prețuiau lucrurile materiale în detrimentul celor duhovnicești, ci, fiind absorbiți cu totul de iubirea lui Dumnezeu, trăiau ca și când nu ar fi avut nimic, pentru că El era adevărata lor avere. Și viața ascetico-mistică, în mijlocul lumii și a multor averi, e iarăși un mare curaj duhovnicesc, pe care numai Dumnezeu ni-l poate da.

Pentru că ceea ce ai sau nu ai din punct de vedere material nu e problema centrală în viața creștină, ci problema noastră numărul unu este viața cu Dumnezeu. De aceea, „cele cu neputință în fața oamenilor este [sunt] cu putință în fața lui Dumnezeu [τὰ ἀδύνατα παρὰ ἀνθρώποις δυνατά ἐστιν παρὰ τῷ Θεῷ]” [Lc. 18, 27, BYZ]. Căci împreună cu El putem face lucruri care păreau imposibile, putem trece peste situații care păreau insurmontabile, putem crește la nesfârșit în cunoașterea lui Dumnezeu, de sine și a oamenilor, pentru că El ne ajută, din interiorul nostru, să facem toate aceste lucruri. Și dacă toate aceste lucruri sunt niște realități, pentru că oamenii se pot schimba la nesfârșit în relație cu Dumnezeu, atunci a prefera altceva decât pe El înseamnă a te mulțumi cu nimic.

Așadar, iubiții mei, suntem moștenirea lui Dumnezeu, dacă suntem moștenitorii Împărăției Sale! Ba, mai mult, suntem mădularele mistice ale lui Hristos Dumnezeu, pentru că noi toți suntem Biserica Lui. Și mădularele nu pot trăi separate de trup, ci toate sunt ale trupului și sunt împreună și se ajută reciproc, pentru că formează un tot unitar. Căci noi, deși mulți, suntem una întru El, pentru că suntem umpluți de aceeași slavă dumnezeiască a Lui, fiind hrăniți de aceleași Taine și Slujbe ale Sale. Noi, aici, în Biserica Lui, suntem unii lângă alții, dar și unii pentru alții și unii în alții în mod duhovnicește. Pentru că ne ajutăm unii pe alții și ne avem unii pe alții în inimile noastre. Și de aceea, pentru câți ne rugăm, cu atâți și suntem milostivi. Cărora le facem bine, le facem bine în mod iubitor și ne facem un mare bine în același timp. Pentru că binele ne ajută reciproc, umplând de bucurie și pe cel care dă și pe cel care primește milostenie.

Postim și ne rugăm și citim și facem bine tuturor, trăind ultimele zile ale lui noiembrie cu o tot mai mare pace, pentru că decembrie acesta ne va vorbi în mod foarte frumos despre Domnul. Ne va spune că El a venit în lumea noastră ca un Prunc, iar colindele noastre vor exprima bucuria sfântă a venirii Lui la noi. Și, cu toată prigonirea Lui, cu toată răstălmăcirea cuvintelor și a faptelor Sale, noi suntem umpluți de cumințenie și de frumusețe dumnezeiască prin venirea Lui la noi, pentru că ne ajută să creștem duhovnicește pe fiecare zi.

De aceea, iubiții mei, dacă Domnul ne învață să fim curați și frumoși, să nu ne întristăm nicio clipă! Pentru că viața despre care El ne vorbește este viața Lui care coboară în noi și ne sfințește. Și noi doar cu El suntem creștini, doar cu El suntem în Biserica Lui și doar El ne învață continuu ce să facem cu viața noastră. Amin!


[1] Scrisă pe 20 noiembrie 2017, într-o zi de luni, pe timp de soare, după ploaia de dimineață.

Page 1 of 149

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén