Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Category: Predici (Page 1 of 138)

The Living Icon of God

– And what it means to be living icon of God?

– It means to sanctify yourself in His Church and to look, through all your person, that God lives in you through His glory. That you are a living dwelling of God and a living icon of Him, because He condescends in you.

But the iconoclasts, who crushes Holy Icons or who want to erase, through their ideology, the theological simpleness of the Icons from Orthodox Christians, are and aghiomachists, ie fighters against Saints. For that they fight against the veneration of Saints and the veneration of their Holy Relics. But those who struggle with the Saints and with their Holy Icons and with their Holy Relics struggle and with the Church of God and not worship, as they think, neither the Scripture of Church.

For that, the Scripture, from beginning to end, is full of images. It is iconographic.

And the Holy Icons of Church have in them the simpleness and the rigour and the asceticism of Scripture, for that the Scripture and the Icon are illuminations of God.

And according as in Scripture, the real man is the Saint, all the same, in iconography, the Saint looks into a certain way and bears a name, for that he lived a holy life with God.

But the Icon of Saint speaks in concentrated mode about him and from  the perspective of God’s eternity. While in the Life of the Saint we have a godly detailing of the Icon of Saint. Likewise and in his liturgical Ministry.

His Holy Relics, if they are kept, speak to us about the spiritual veracity of his Icon. For the iconised, in his Holy Relics, it is presented from the perspective of his transfigured body, but still deficient transfigured. While, in his Holy Icon, the Saint is presented from eternity into history, presented as alive and spiritual in the Kingdom of God, completely transfigured, but with attributes proper to his earthly life. And that for that to give us all the courage of spiritual life, ie that to follow God’s Saints.

Who are the Saints of Church? They are all those who have sanctified life and now they are in God’s Kingdom.  And each of them have watched on people, on their neighbor, as on together-heirs with them of His Kingdom.

For that we are all called to His Kingdom. There’s no one uncalled. But we choose to be sheep or goats [Mat. 25, 33]. For that we’re sheep obedient to God or goats disobedient to Him, if we behave as such. For that the life of now decides the everlasting life.

*

The text of face is a fragment from my sermon from here.

Predică la Duminica Înfricoșătoarei Judecăți [2017]

Iubiții mei[1],

posturile Bisericii sunt o poruncă pentru toți creștinii ortodocși și ele sunt precizate, în mod explicit, în calendarul bisericesc. Și dacă trăiești în ritmul lor și al Slujbelor Bisericii, atunci trăiești eclesial, bisericește. Pentru că posturile și rugăciunile Bisericii ne fac să trăim viața Bisericii în mod comunitar și comunional.

– Ce înseamnă a trăi comunitar viața Bisericii?

– A o trăi la nivelul unei parohii sau al unei Mănăstiri. Pentru că o parohie are o Biserică, după cum o Mănăstire are o Biserică unde se adună toată obștea monahală. Și aici, în Biserica parohiei sau a Mănăstirii, un număr de creștini trăiesc comunitar sau ca o comunitate stabilă.

Însă noi, cei care trăim într-un sat sau într-un cartier și care ne adunăm la slujbă în Biserica noastră, suntem o comunitate, pentru că trăim în jurul acestei Biserici.

Dar pentru ca această comunitate a noastră să fie și o comuniune reală, trebuie să ne cunoaștem unii pe alții și să ne respectăm și să ne iubim și să ne ajutăm în mod reciproc.

Iar pentru ca să ajungem la această maturitate teologică și eclesială, fiecare dintre noi trebuie să se construiască pe sine ca o persoană comunională. Ca o persoană care să iubească Biserica și frățietatea între membrii Bisericii.

Însă  parohiile și Mănăstirile noastre sunt comunități comunionale, sunt adunări frățești, bazate pe prietenie și iubire și respect reciproc sau sunt structuri organizatorice fără coeziune interioară? Ne cunoaștem unii pe alții și lucrăm noi în mod unitar? Lucrăm noi ca un întreg? Sau Slujitorii Bisericii încearcă să formeze comunități eclesiale, dar nu au prea mulți creștini practicanți, care să îi ajute în demersul lor?

Și răspunsul e unul trist, pentru că asta e realitatea de facto a Bisericii noastre: comunitățile noastre parohiale nu au, cel mai adesea, coeziune internă, ele sunt mici și foarte mici, pentru că la viața liturgică a Bisericii participă un număr mic și foarte mic de persoane din parohie.

Parohia poate fi foarte mare, mare, medie sau mică, în ansamblu…dar numărul participanților reali la viața liturgică e mic. Și dacă numărul e mic, tocmai de aceea și impactul liturgic și predicatorial al Bisericii asupra parohiei e mic.

Pentru că încă trăim în logica pe care comunismul a imprimat-o României, în logica indiferenței față de Biserică. Fapt pentru care, deși suntem creștini ortodocși, noi evităm Biserica, o minimalizăm, intrăm în ea numai la mari sărbători sau când avem evenimente liturgice importante în familie, ca Botez, Nuntă, Înmormântare, în loc să vedem Biserica ca pe o necesitate cotidiană.

Însă Biserica nu e o instituție doar pentru sărbători și mari evenimente, ci e o instituție neapărată în viața noastră, pentru că e o instituție pentru fiecare zi.

Read More

Predică la Duminica a 34-a după Cincizecime [2017]

Iubiții mei[1],

vă plac criminalii? Adică aceia care ucid oameni din plăcere. Da sau nu?…Dar curvarii? Cei care sunt robii plăcerii actului sexual. Nu vă plac?!…Dar bețivii vă plac? Cei care beau în neștire și nu mai ajung acasă, pentru că…cad în șanțuri. Dar mincinoșii vă plac? Cei care mint în neștire, fără rușine. Hoții vă plac? Cei care vă fură pensia sau banii din cont. Nu vă plac?!…

Dar de ce nu vă plac?…Nu vă plac pentru că sunt oameni păcătoși! Și dacă v-ar plăcea păcătoșii, nu ați mai fi oameni credincioși. Căci credincioșii, chiar dacă și ei păcătuiesc, nu păcătuiesc ca cei păcătoși, adică fiind indiferenți față de ceea ce fac.

Pentru că păcătosul adevărat e cel care nu se raportează la Dumnezeu în viața lui, ci face ceea ce vrea. Și ceea ce el vrea, adesea, e lucru păcătos. Însă robii lui Dumnezeu, creștinii, dacă păcătuiesc, păcătuiesc din slăbiciune, din neatenție, din grabă, din curiozitate, din cauza bolii, a enervării, a ispitirii…dar nu pentru că „le place să păcătuiască”. Pentru că, imediat ce păcătuiesc sau ce își dau seama că au păcătuit, ei încep să se pocăiască pentru fapta lor rea. Însă omul necredincios și păcătos nu dă importanță păcatului, nu îl vede ca pe un mare rău, nu îl vede ca pe o omorâre a sufletului, ceea ce el este, ci îl vede ca pe „o plăcere”, ca pe „o oportunitate”, ca pe „o normalitate”.

Ce face hoțul când vede că ai bani? Încearcă să te fure! Banii tăi sunt „bucuria” lui. Și te fură „cu fericire”, „cu multă bucurie”. Pentru că el nu consideră furtul un păcat, ci „o oportunitate”.

Ce face curvarul, când vede o tânără singură și neajutorată? Profită! Îi pune ceva în băutură…sau îi pune mână la gură și o amenință…o duce undeva, mai la întuneric, și o violează…pentru că tânăra e „o prospătură”, e o „bunăciune” pentru el…și nu un om. Ea există pentru ca el…„să se simtă bine”…

Contează faptul că soției și copiilor nu le place să te vadă…beat? Nu contează! Pentru că ție îți place băutura mai mult decât liniștea familiei.

Contează faptul că banii de mâncare…se transformă în bani pentru jocuri „de noroc”? Nu, nu contează! Pentru că el își urmează…„norocul”, până pierde tot.

Cel care fumează nu e interesat de faptul că mie nu îmi place fumul lui, moartea pe care el o trage în plămâni. Nici cel care se droghează nu este interesat de faptul cum văd eu lumea.

Căci lumea, pentru omul păcătos, e cum o vede el prin lentila distorsionată a păcatului. Patimile creează o altfel de „normalitate”, una falsă. Și fiecare păcătos își apără patima lui, se luptă pentru ea, plătește bani grei pentru ea, pentru că ea îl ține în robia ei.

Degeaba vorbesc eu în numele normalității. Degeaba îi vorbește familia lui. Degeaba îi spune soția lui că e rău ceea ce face. El, omul pătimaș, de orice vârstă ar fi el, o ține pe-a lui…și nu scapă de patima lui, până când nu îi este silă de ea și de el.

Pentru că patima are nevoie de conștientizare personală. Patima e iubire voită pentru păcat și, ca să scapi de ea, trebuie să alegi, la fel de liber, și să te desparți de ea.

Dacă te poți despărți de cei care îți fac rău, te poți despărți și de patima din tine care îți face rău. Numai că trebuie să conștientizezi cât de rău e răul patimilor și unde te duc ele. Pentru că patimile te duc la moarte și la Iad.

Predicile, cărțile și Slujbele Bisericii sunt pentru ca să ne conștientizăm păcatele și patimile și pentru ca să le vindecăm. Adică aici le conștientizăm, dar tot aici ne și luptăm cu ele și primim putere dumnezeiască ca să le învingem în noi.

Iar fiecare credincios al Bisericii poate să vorbească despre lupta lui cu patimile. Pentru că fiecare are aceleași probleme, adică patimi.

Și nu contează dacă unii au unele și alții altele. Ceea ce contează e că toți suntem bolnavi de patimi și că toți, în Biserică, ne vindecăm de patimi.

– Ce a vrut să ne spună Evanghelia de azi [Lc. 15, 11-32], de la Dumnezeiasca Liturghie?

– Că Dumnezeu urăște păcatul. Că El urăște toată libertatea noastră bolnavă, tot libertinajul nostru, toată pierderea noastră de vreme, toată rătăcirea noastră, toată încercarea noastră de „emancipare” prin păcat.

Dar…în același timp, că El îi iubește pe păcătoșii care se pocăiesc din prima clipă a pocăinței lor.

Și la fel trebuie să facem și noi! Noi trebuie să urâm păcatul, să urâm toată fărădelegea, toată minciuna, toată înșelăciunea acestei lumi. Trebuie să urâm toate păcatele și patimile cu ură sfântă…în sensul că nu trebuie să ne placă și nici să pactizăm interior cu ele.

Pentru că ele sunt cele care îl fac pe om slab și sălbatic și neevlavios. Dar noi trebuie să iubim oamenii! Trebuie să iubim toți oamenii, indiferent cât de păcătoși sunt. Trebuie să îi iubim și să le dorim binele, adică mântuirea lor. Căci dacă le dorim mântuirea, atunci îi iubim cu adevărat pe oameni, pentru că nu îl considerăm pe niciunul, din start, „nevrednic” de Împărăția lui Dumnezeu.

Așa cum fac medicii! Ei se luptă cu boala, deși știu că oamenii, cel mai adesea, își fac boala cu propria lor mână. Ei vor să vindece omul de bolile lui trupești. Duhovnicii însă vor și mai mult: vor să îi vindece de bolile lor sufletești și de cele trupești, pentru că răul e mai adânc, el stă în suflet și de acolo omoară tot omul. Răul omului sunt patimile lui, cele care sunt urmările păcatelor lui. Și dacă răul păcatului e tăiat din rădăcină, dacă el e spovedit, dacă de el omul e iertat și curățit, omul se vindecă din sufletul lui spre trupul lui. Adică se vindecă la modul fundamental.

Căci dacă îți pui mâna în ghips sau primești un alt ficat sau îți reușește operația pe inimă, asta nu înseamnă că ești…„un om nou”. Ești cu adevărat altul numai dacă te lași convertit de Dumnezeu, schimbat de El în mod fundamental. Pentru că schimbarea vine din suflet și nu din faptul că ne facem operații estetice la față sau la sâni. Schimbarea reală e cea duhovnicească. Și când omul se schimbă în adâncul lui, se va schimba radical și viața lui.

– Ce exemplu de schimbare ne-a dat Domnul duminica trecută?

– Exemplul unui șpăgar! Căci vameșul, după cum spuneam și în cazul Sfântului Zacheos Vameșul, a fost și este omul…încercat de ispita de a lua mită. De la cine? De la hoți! Și pentru ca hoții să își treacă marfa pe la vamă, primești și tu o cotă parte, devii și tu un hoț ca și ei.

Și când a venit vameșul și s-a rugat în templu, el a avut în vedere păcate mari, concrete, nu infime. Pentru că fariseul știa că el e…un om păcătos, un nevenit la templu. Însă, pentru că vameșul și-a asumat păcătoșenia și a cerut iertarea lui Dumnezeu, el a plecat „îndreptat întru casa lui [δεδικαιωμένος εἰς τὸν οἶκον αὐτοῦ]” [Lc. 18, 14, BYZ]. Îndreptarea a primit-o de la Dumnezeu, prin mila Lui. Dar el, în viața lui de zi cu zi, era…un păcătos, un șpăgar, unul care îi nedreptățea pe oameni.

Și fariseul avea dreptate când îl considera că e om păcătos…pentru că așa și era.

Dacă noi, acum, ieșim din Biserică și îl vedem pe unul că Îl drăcuie pe Dumnezeu, că drăcuie Sfinții, că se bate cu un altul, că înjură și dă cu pumnii și cu picioarele, ce spunem?…Spunem că e om „credincios”?! Nu, nu spunem că e om credincios, ci un păcătos, un neisprăvit! Dar dacă păcătosul ăsta, care a zis și a făcut și care trăiește păcătos, care nu vine la Biserică…dacă peste două ore se pocăiește de ce a făcut azi și de ce a făcut el în toată viața lui și își cere iertare de la Dumnezeu…Dumnezeu îl îndreaptă imediat pe acesta, îl pune pe calea cea bună și îl socotește că vrea binele…în comparație cu unul care a păcătuit ca și el, dar încă păcătuiește.

Și când Domnul ni l-a dat pe vameșul pocăit drept exemplu de urmat, ni l-a dat exemplu în pocăința lui. Nu ne-a spus să ne facem șpăgari cu toții, pentru ca apoi „să ne pocăim”…ci ne-a spus că El îl primește și pe vameșul hoț, dacă acela se pocăiește.

Iar azi el ne dă exemplul curvarului pocăit. Și iarăși, Domnul ne spune să ne pocăim ca el și nu să păcătuim ca el.

Pentru că fiul cel curvar „și-a risipit averea lui, trăind în mod desfrânat [διεσκόρπισεν τὴν οὐσίαν αὐτοῦ, ζῶν ἀσώτως]” [Lc. 15, 13, BYZ]. El și-a distrus viața curvind. Și numai când și-a dat seama că e lamentabil, când și-a dat seama că a ajuns atât de jos, atât de degradant, încât și lui a ajuns să îi fie silă de sine…atunci a înțeles ce înseamnă să fii pierdut.

Și pentru că s-a văzut pierdut, pentru că s-a văzut mort, atunci a înțeles că Dumnezeu este scăparea lui. Că El e singura Lui scăpare. Și a devenit pentru noi paradigmatic începând de aici: din momentul în care și-a recunoscut căderea lui enormă și a început să se ridice din ea.

– De ce e Dumnezeu în stare să șteargă cu buretele o viață de păcat, dacă omul se pocăiește?

– Pentru că El vrea binele veșnic al fiecărui om. Dacă omul vrea să facă un lucru bun, Dumnezeu îl ajută să îl facă, chiar dacă el e un om păcătos și neinstruit teologic. Cu atât mai mult, dacă el vrea să se îndrepte cu totul. Pentru că El ajută numai la înfăptuirea binelui.

Însă Dumnezeu nu e de acord cu niciunul dintre păcatele noastre. El urăște toate păcatele noastre, pentru că ele sunt expresia răutății noastre și a îndepărtării de El, Care este izvorul vieții noastre. Și e normal să fie așa! Pentru că nici noi nu-i iubim cu toată inima pe cei care fac lucruri împotriva iubirii noastre pentru ei.

Ce fac tatăl și mama, care au un tânăr problemă, care le face numai rele și le strică bunul nume în comunitate? Îl ceartă mult pentru faptele lui, sunt toată ziua în conflict cu el, vor să îi arate în forță că…greșește. De ce îl ceartă toată ziua? Pentru că îi doresc binele. Și îi doresc binele, pentru că îl iubesc. Dar una e să îl iubești pe copilul care îți face numai bucurii și alta e să îl iubești pe copilul problemă. Pe cel care nu mai pare al tău, deși l-ai educat tu, pentru că s-a înfrățit cu derbedeii și a devenit și el un derbedeu.

Dar dacă ai doi copii? Și unul e bun și ascultător, iar altul e curvar, ca în parabola Domnului? Ți se frânge inima pentru cel curvar, pentru cel care te face de râs, și te bucuri pentru cel ascultător, pentru cel care nu îți iese din cuvânt.

Însă ce faci tu, ca părinte, dacă auzi că fiul tău, rătăcitul, se întoarce acasă…e pe drum și s-a făcut alt om? Inima ta se umple de veselie! Ești foarte fericit…Lași totul baltă și fugi în întâmpinarea lui, pentru că ai așteptat de mult timp această minune. Cu atât mai mult Dumnezeu și Împărăția Lui se umplu de veselie, când văd că un păcătos se pocăiește.

Și în Lc. 15, 25, din punct de vedere uman, veselia Împărăției lui Dumnezeu a fost exprimată prin „muzică și dansuri [συμφωνίας καὶ χορῶν]” [cf. BYZ]. Ambele forme ale substantivelor grecești, primul la G. sg., al doilea la G. plural, sunt unice în Noul Testament, în ediția BYZ. Și ambele cuvinte grecești au născut două cuvinte românești: primul, συμφωνία [simfonia], l-a dat pe simfonie, iar al doilea, χορός [horos], l-a dat pe horă.

Ce înseamnă simfonie din punct de vedere morfematic? Înseamnă împreună-glăsuire, împreună-cântare. Adică o melodie pe care o cântă, împreună, mai mulți instrumentiști. Fiecare trebuie să își știe foarte bine porțiunea lui muzicală și să se armonizeze cu ceilalți pentru a cânta o piesă muzicală. Și dacă toți instrumentiștii cântă aceeași piesă, deși unul e la vioară, iar altul la clarinet, unul e la clavecin, iar altul la tobe, și o cântă bine, ca și când ar fi un singur instrument și nu mai multe, atunci au cântat simfonic, au cântat împreună, s-au armonizat perfect.

Ce înseamnă a juca în horă? A te prinde într-un grup de oameni, care știu ritmul, știu melodia, știu jocul, ce pași să facă și ce să spună și a rezista ritmului lor de joc.

Iar ambele cuvinte presupun comuniunea. Pentru că nu poți avea o orchestră până nu ai mai mulți profesioniști în ale muzicii, care să cânte la instrumente diferite și nu poți avea o horă reală, decât dacă e formată din oameni care știu, pot și vor să joace.

– De ce însă Domnul ne vorbește despre muzică și dansuri și despre veselie, care par o invitație la petrecere, și nu ne vorbește explicit despre bucuria din Împărăția Lui?

– Pentru că textul de față e unul parabolic, iar noi trebuie să îl înțelegem duhovnicește și nu literalist. Căci dacă știm faptul că Cel care a spus parabola e Dumnezeu, nu ne putem permite să credem că Dumnezeu se ocupă cu bairamuri. Ci El ne invită să ne mutăm mintea de la ce se petrece aici, când cineva se întoarce acasă, regretând prostiile făcute, și se împacă cu familia lui, la bucuria Împărăției lui Dumnezeu pentru pocăința unui om.

Pentru că, dacă Dumnezeu se bucură, dimpreună cu toți Sfinții și Îngerii Lui pentru pocăința unui om, cu siguranță că El și Împărăția Lui se bucură pentru orice bine pe care îl fac oamenii. Căci pocăința e începutul mântuirii. Dar faptele mântuirii sunt toate acelea care ne curățesc, ne luminează și ne sfințesc pe noi, făcându-ne locașuri ale Sale.

Așadar, dacă El se bucură de cei care se pocăiesc și de cei care fac lucruri bune, cât de mult se bucură de Sfinții Lui, de pe pământ, și cât de mult îi ajută? Foarte mult se bucură de ei și îi ajută întru toate! Pentru că nu doar că îi ajută, ci El e mereu împreună cu ei și în ei, pentru ca ei să fie mereu plini de slava și de bucuria Lui cele veșnice.

Dar dacă El și Împărăția Lui reacționează la bine, la reala schimbare interioară a noastră, nu reacționează și la rău? Ba da! Tocmai de aceea, mânia și urgia Lui, care sunt mai presus de orice idee de păcat și de părtinire, sunt reale, evidente și imediate, și le simțim în viața noastră.

Căci, adesea, aud…sau mi se spune că „toate îi merg rău”. „Toate, Părinte, îmi sunt împotrivă! Vreau să fac una, nu îmi iese. Vreau să fac alta, nici aia nu îmi iese. Nu mai știu ce să fac!”. Iar, adesea, încerc să fiu politicos cu omul și îi spun: „Mai încercați! Nu vă dați bătut! Veți reuși, cu harul lui Dumnezeu!”…deși eu văd că el se împotrivește lui Dumnezeu.

De ce sunt politicos cu omul și nu îi spun adevărul în față? Pentru că, adesea, oamenii nu vor adevărul, ci vor „adevărul lor”. Dar când creștinul cu bun simț îmi aduce în față problema lui, starea lui de neputință și văd că vrea cu adevărat răspunsul real, autentic, lui îi spun…din ce motiv nu „îi merg” lucrurile. Și motivele sunt două: 1. păcatele lui sunt nepocăite și el nu acceptă că Dumnezeu „vrea altceva” pentru el; și 2. vrea ca Dumnezeu „să îl asculte când vrea el” și nu Îi dă voie lui Dumnezeu să aleagă El dacă e nevoie și când e nevoie să îl asculte.

Adică, pe de o parte, Dumnezeu ne strică niște planuri, pentru ca să ne indice adevăratele noastre planuri și, dacă nu Îl ascultăm, ne împotrivim Lui toată viața, iar, pe de altă parte, Dumnezeu răspunde când vrea El și ne dă cât ne trebuie și nu când vrem noi și când ni se pare nouă că ne trebuie. Fapt pentru care trebuie să așteptăm, să știm să Îl răbdăm pe Dumnezeu, până când El Își face voia Lui în noi.

– Și cât trebuie să Îl așteptăm pe Dumnezeu?

– Și toată viața, dacă El nu ne răspunde la rugăciunea noastră! Pentru că rugăciunea și încrederea și răbdarea noastră sunt adevăratele unelte ale schimbării interioare. Când noi așteptăm voia Lui cu noi și răbdăm…și așteptăm…și nu ne oprim din rugăciune și nu ne pierdem nădejdea, El nu e departe de noi, ci cu noi. Iar dacă nu ne-a răspuns la rugăciunea noastră sau nu ne-a ajutat să facem sau să ajungem undeva, dar noi am trăit cu nădejdea că ne va asculta, nu am trăit „degeaba” sau „ca proștii”, ci am trăit evlavios, cerând de la Dumnezeu un lucru, dar El nu ni l-a dat…însă ne va da Împărăția Lui. Pentru că am stat în credință, am murit în nădejde, L-am iubit pe Cel ce ascultă rugăciunile noastre și nu am socotit că trebuie să mergem să ne găsim „alt ajutor” pentru nevoia noastră.

– De ce muzică și dansuri?

– Pentru că Împărăția Lui e plină de cântările Îngerilor și ale Sfinților Lui, de slava lor adusă Dumnezeului treimic, și dansurile duhovnicești ale Împărăției sunt expresia bucuriei extatice a vederii lui Dumnezeu și a rapidității cu care se mișcă și fac binele și Îl laudă pe Dumnezeu membrii Împărăției Sale.

Însă, ne spune Sfântul Dionisios Areopagitul, Dumnezeu a făcut ca ierarhiile cerești să fie „împreună liturghisitoare cu…ierarhia noastră”[2] bisericească. Iar dacă noi ne sfințim pe fiecare zi viața și ne facem tot mai duhovnicești, prin asta ne deschidem tot mai mult Sfinților Îngeri și Sfinților Lui și slujim împreună cu ei Slujbele Bisericii, simțind și văzând prezența lor la Slujbe.

Pentru că, la Dumnezeiasca Liturghie, noi spunem: „fă ca, împreună cu intrarea noastră, să fie și intrarea Sfinților Îngeri, care slujesc împreună cu noi și împreună slăvesc bunătatea Ta”[3]. Și poate că unii Diaconi, Preoți și Ierarhi au slujit toată viața lor Liturghia și nu au văzut niciodată vreun Înger slujind împreună cu ei sau nu au văzut și simțit slava lui Dumnezeu pogorându-se în apa sau în Cinstitele Daruri pe care ei le-au sfințit.

Nu i-au văzut, dar Îngerii erau cu ei!

Însă alții i-au văzut…și au văzut și simțit slava lui Dumnezeu de care e plină Biserica Lui. Și dacă vezi și simți această împreună-slujire a Împărăției cu comunitatea Bisericii locale, cu siguranță devii altul și ești altul, iar slujirea ta nu e de formă, ci e plină de simțire și de evlavie dumnezeiască.

Pentru că una e să citești ce spune Slujba și să crezi că apa se sfințește, și altceva e să simți și să vezi cum se sfințește apa.

Una e să trăiești prin credință transfigurarea Cinstitelor Daruri în Sfintele Taine ale Domnului și alta e să vezi și să simți aceasta și să trăiești schimbă- rile dumnezeiești ale împărtășirii euharistice cu Domnul slavei.

Așa că ispita căderii în ritualism și cea a mecanizării liturgice, pe care o presupun multele ore de Slujbe, sunt boli ale rugăciunii nu numai pentru preoți, ci și pentru credincioși. Preotul care își reduce Slujba la citirea textului Slujbei, ajunge să facă din Slujbă o citire fără implicare reală, după cum credinciosul, care nu are chef de rugăciune sau e presat de diverse griji, își face rugăciunile de seară și de dimineață pe fugă, gândindu-se la alte lucruri.

Și când ne grăbim interior, ne tulburăm și nu slujim cu adevărat!

Pentru că există o grabă exterioară, care nu atinge sufletul: mă grăbesc să ajung undeva, dar mintea mea se roagă și gândește. Însă catastrofică e graba interioară: vrem să facem o mie de lucruri și nu facem niciunul bine. Sau începem să ne rugăm, dar ne zboară mintea în altă parte, pentru că am început și altceva, în altă parte, și nu am terminat treaba.

Tocmai de aceea, lupta împotriva rugăciunii noastre e complexă…ca și lupta împotriva întoarcerii noastre la pocăință.

Dacă nu ne enervează pantoful sau părul, dacă nu ne enervează cineva pe stradă, în drum spre Biserică, ne poate enerva o privire, un cuvânt, un gând, o hulă, o aducere aminte, atunci când suntem la Biserică. Și rugăciunea la Biserică se transformă în enervare…

Dacă îi întrebăm pe prietenii noștri de pahar și de dus la femei, dacă „e bine să ne pocăim”, ce credeți că răspuns ne vor da? Vor crede că am „înnebunit”, nu? Dar de când e pocăința, care ne aduce cu picioarele pe pământ, „o nebunie”? Și atunci, dacă pocăința e vindecare a omului, vindecare fundamentală, de ce oamenii păcătoși o consideră „o dileală”, „o nebunie”?

Pentru că păcătoșii își apară patimile lor și nu adevărul! Adevărul e că nicio patimă nu e bună, nu e de la Dumnezeu și nu ne aduce niciun bine. Dar cel care e pătimaș își apără patima care îi face rău.

Tutungiul face reclamă la țigări. Cârciumarul își laudă țuica. Proxenetul își laudă „fetițele”. Cei care vând „de tras pe nas” își laudă marfa. Iar cei abonați la aceste patimi le iubesc cu o iubire bolnavă, asumându-și toate riscurile.

Tu, pentru ei, ești un „anormal”, dacă nu ai aceleași patimi cu ei. Ei, pentru tine, sunt jalnici, pentru că își fac rău prostește. Dacă le spui adevărul, ei vor avea „adevărul lor”, „filosofia lor de viață”, explicația lor despre propria lor sinucidere lentă. Ce contează că tu le spui adevărul? Pe cine interesează că tu ai dreptate? Dacă ei au „dreptatea” lor, la aceea rămân și mor…veșnic.

Pentru că păcătosul își apară decadența lui. Bețiile și orgiile se fac împreună, de oameni cu aceleași patimi. Hoții merg împreună la furat dacă miza e mare. Manipularea se face cu mase de oameni, dacă există interese oculte.

…Și ca să te desparți de colegii tăi de beții, de orgii, de hoții…trebuie să ai mult eroism interior, trebuie să îi sfidezi foarte mult, să îi bulversezi prin dorința ta de a te schimba. Lucru pe care nu ți-l vor ierta ușor sau niciodată.

Căci omul care renunță la o viață păcătoasă, la o viață vicioasă, la o viață de lume, nu se luptă numai cu sine și cu demonii, ci și cu anturajul lui. Trebuie să te desparți de amantă sau amante, de prietenii cu care te îmbătai și te drogai, de obiceiurile păcătoase, făcându-ți obiceiuri creștine.

– Și care sunt obiceiurile creștine?

– În loc de țigări, cântări liturgice. În loc de băutură, citiri teologice. În loc de vorbe rele, rugăciune. În loc de mers la club, mersul la Biserică. În loc de trăncăneli cu prietenii tăi de pripas, spovedirea păcatelor la Duhovnic. În loc de amante și sex la întâmplare, abstinență și post. În loc de prieteni păcătoși, prietenii cu oameni evlavioși.

Și deodată, tu, cel care erai cumva…devii creștin. Creștin practicant. Și îți lași lumea ta în spate, o dai uitării și te muți într-o altă lume, cu alți oameni, cu alte obiceiuri.

Însă, Biserica unde tu te duci…s-ar putea să nu te primească cu brațele…prea deschise. Pentru că poți găsi acolo credincioși care te vor crede „păcătos”. Adică „mai păcătos” decât ei. Iar tu nu trebuie să te simți dezarmat, ci trebuie să le explici că tu ai fost mort pentru Dumnezeu și El te-a înviat, că El te-a căutat și te-a aflat și că nu ei…te-au adus la Biserică.

Și e foarte important să le spunem acest lucru! Pentru ca să își aducă aminte că Biserica nu este „a lor”, doar pentru că vin de mai mult timp la Biserică, ci că Biserica e a tuturor, că toți avem dreptul să fim în ea și că toți avem dreptul la schimbare interioară, la cea reală.

După cum vă spuneam și altă dată, mulți predicatori ortodocși, și nu numai, îl vorbesc de rău pe fiul mai bătrân [ὁ πρεσβύτερος] [Lc. 15, 25, BYZ] și cuminte, pentru că nu înțeleg sau nu vor să accepte rigoarea sfințeniei. Și ei spun că acesta a fost „invidios” pe pocăința curvarului întors la Tatăl său, la Dumnezeu.

– Însă cine este acest fiu mai bătrân și mai înțelept din parabola de azi, care a rămas în sfințenie și în ascultare față de Dumnezeu?

– Așa cum curvarul pocăit îi desemnează pe toți cei păcătoși, care se întorc la Domnul, fiul cel mai bătrân îi desemnează pe Sfinții Îngeri și pe Sfinții Lui. Însă cum pot fi Îngerii și Sfinții „invidioși” pe cei care se pocăiesc? Pentru că ei doresc pocăința și a oamenilor și a demonilor. Ei se bucură numai de bine și trăiesc în bine și în comuniune veșnică cu Dumnezeu și între ei, nefiind între ei nicio dispută și nicio luptă pentru întâietate și nicio manifestare de invidie sau de ură.

Însă predicatorii care falsifică această a doua parte a parabolei și cărora nu le place rămânerea în sfințenie, nu înțeleg nici subtilitățile sfințeniei.

– Ce vreți să spuneți prin „subtilitățile” sfințeniei?

– Spre exemplu, în Apoc. 6, 10, BYZ, Sfinții Mucenici strigă către Domnul și spun: „Până când [Ἕως πότε], Stăpânul cel sfânt și adevărat [ὁ Δεσπότης, ὁ ἅγιος καὶ ἀληθινός], nu judeci și [nu] răzbuni sângele nostru de la cei care locuiesc pe pământ [οὐ κρίνεις καὶ ἐκδικεῖς τὸ αἷμα ἡμῶν ἐκ τῶν κατοικούντων ἐπὶ τῆς γῆς]?”. Iar strigătul lor este sfânt și curat, pentru că e în concordanță cu dreptatea și cu sfințenia lui Dumnezeu. Căci asta vrea și Dumnezeu: ca fiecare să primească după faptele lui.

Tocmai de aceea, în versetul următor, ni se spune: „Și li s-a dat lor, fiecăruia, veșmânt alb [Καὶ ἐδόθη αὐτοῖς ἑκάστῳ στολὴ λευκή], și li s-a cerut lor să se odihnească încă o vreme [καὶ ἐρρέθη αὐτοῖς ἵνα ἀναπαύσωνται ἔτι χρόνον], până are să se împlinească și [cei] împreună-robi [cu] ei  și frații lor [ἕως πληρώσωσιν καὶ οἱ σύνδουλοι αὐτῶν καὶ οἱ ἀδελφοὶ αὐτῶν] și care vor fi omorâți ca și ei [καὶ οἱ μέλλοντες ἀποκτένεσθαι ὡς καὶ αὐτοί]” [Apoc. 6, 11, BYZ].

Adică e drept ca cei păcătoși, care nu se pocăiesc, să fie pedepsiți de Dumnezeu. Dar El așteaptă ca să se împlinească numărul Sfinților Lui și de aceea întârzie…venirea Lui. Și de această întârziere unii profită în mod păcătos, iar Biserica se folosește de ea pentru ca să propovăduiască mântuirea oamenilor.

Căci Sfinții din cer iubesc și dreptatea lui Dumnezeu, dar și mila Lui.

Pentru că în parabola Sa de azi, acest lucru i-a învățat pe Îngerii și pe Sfinții Lui: că El îi iubește pe Sfinți și toate ale Lui sunt ale lor [Lc. 15, 31], dar El îi iubește și pe păcătoșii care se pocăiesc și își îndreaptă viața, și îi face și pe ei moștenitorii Lui, chiar dacă ei au rătăcit mult în viața lor.

De ce? Pentru că mila Lui e și dreaptă. E plină de dreptate dumnezeiască. Căci dacă El nu i-ar primi pe cei care se pocăiesc, nu ar fi drept cu ei, atâta timp cât ei s-au săturat de păcat și vor să facă voia Lui. Pe de altă parte, dacă El dorește doar binele, iar Îngerii și Sfinții Lui au stat mereu lângă El, cum să desconsidere El persoanele lor și viața lor, dacă El Se odihnește întru ei? Tocmai de aceea, mila Lui e plină de dreptate, pentru că ea dă șansa oricui să se îndrepte.

Iar dacă tatăl nu își mai primește fiul acasă, chiar dacă el dovedește că e altul, că s-a schimbat, greșește. Pentru că scopul îndepărtării lui a fost tocmai întoarcerea lui și nu pierderea lui. Însă omul, de la Dumnezeu, primește imediat iertarea Lui, dacă se întoarce și se pocăiește. Pentru că El abia așteptă acest lucru: întoarcerea omului la pocăință.

Și noi, părinții trupești, dar și cei duhovnicești, trebuie să învățăm din iertarea lui Dumnezeu că orice om are dreptul la iertare. Că are oricând dreptul la iertare, dacă dovedește că e altul.

Pentru că lui Dumnezeu I se face milă de noi și iese în întâmpinare noastră și ne sărută [Lc. 15, 20], când noi ieșim dintre dărâmăturile vieții noastre spre lumina Lui.

Așadar, iubiții mei, iertarea Lui este imediată, dacă și pocăința noastră e sinceră! Și pe cât iubim noi iertarea Lui, pe atât și El iubește întoarcerea noastră și viața noastră creștină. Pentru că Lui îi plac oamenii autentici, oamenii adevărați, oamenii vii, oamenii energici, care se întorc de la păcat cu toată ființa lor. Și care încep să se lupte, să se războiască interior cu tot păcatul.

Vă mulțumesc pentru prezența la Slujbă, pentru faptul că m-ați ascultat cu atenție, și Dumnezeu să ne dea tuturor înțelepciunea de a ne pocăi și de a ști să vorbim cu cei care se pocăiesc cu adevărat! Amin.


[1] Începută în seara zilei de 7 februarie 2017, zi de marți, zero grade afară și terminată în ziua de 8 februarie 2017, la 11. 45, pe ninsoare și la minus două grade.

[2] Sfântul Dionisie Areopagitul, Opere complete și Scoliile Sfântului Maxim Mărturisitorul, trad., introd. și note de Pr. Dumitru Stăniloae, ed. îngrijită de Constanța Costea, Ed. Paideia, București, 1996, p. 16.

[3] Liturghier, ed. BOR 2012, p. 140.

Pareneză înainte de Sfânta Taină a Nunții

Iubiții mei[1],

vă spun tuturor: Bine ați venit! Pentru că Dumnezeu, în Biserica Lui, vă îmbrățișează și vă binecuvintează pe toți.

Căci astăzi e o zi mare pentru mire și mireasă, pentru dumneavoastră, nașii lor, dar și pentru dumneavoastră, cei care îi însoțiți, și care sunteți din familie, rude și prieteni. Și vom trăi aici, împreună, logodirea și apoi cununarea celor doi miri, pentru că Dumnezeu va binecuvânta nunta aceasta[2].

Ați adus actul de cununie civilă, avem și verighetele, cununiile sunt de față, alături de Sfânta Evanghelie, sunteți cu toții în haine de nuntă…dar aici am venit pentru a ne ruga!

De aceea, vă rog să închideți telefoanele mobile, să ne păstrăm în stare de rugăciune, fără glume și râsete stridente, pentru că suntem de față să ne rugăm pentru cei doi miri, pentru ca Dumnezeu să trimită slava Lui în ei și să îi facă pe cei doi una, o unitate duhovnicească prin slava Treimii!

Și acum voi începe Logodna, care e prima parte a Nunții, apoi, a doua parte a ei, va fi Cununia! La Logodnă vom pune verighetele pe degete la miri, apoi, la Cununie, îi vom încununa cu cununile biruinței, pentru ca să fie biruitori în fața tuturor greutăților pe care le vor trăi în căsnicia lor.

Așadar, vă rog să luați aminte la cuvintele Slujbei și să vă rugați împreună cu mine și cu strana pentru binecuvântarea și binele celor doi miri!


[1] Scrisă în ziua de 6 februarie 2017, zi de luni, după masa de prânz, soare, + 3 grade.

[2] Molitfelnic, ed. BOR 2002, p. 90: „cu ajutorul Tău cel nevăzut, binecuvintează nunta aceasta”.

Pareneză în cadrul Sfintei Taine a Mărturisirii

Iubiții mei[1],

am făcut începutul Tainei Mărturisirii sau a Spovedaniei, adică am spus rugăciunile de dinaintea spovedirii păcatelor, și acum, fiecare dintre dumneavoastră va veni să își spovedească păcatele. Și, pentru ca să terminăm repede spovedirea păcatelor, fiecare trebuie să veniți cu păcatele scrise pe o hârtiuță. Mă refer la cei care știu să scrie și să citească. Pe ceilalți îi voi întreba eu despre păcate. Și scriem numai păcatele, fără povestiri nesfârșite!

Cei care v-ați mai spovedit la mine știți acest lucru. Spun acum pentru cei care, poate, nu știu. Ca să veniți pregătiți să vă spovediți păcatele, acasă, fiecare dintre dumneavoastră, trebuie să le scrieți pe o hârtie, pe fiecare în parte. Adică scrieți așa pe hârtie: „am mințit, am drăcuit, am blestemat, am furat, am vorbit de rău, am judecat pe aproapele meu, m-am certat etc.”. Fără să dăm nume, fără să dăm detalii.

Toate păcatele pe care le-ați făcut le scrieți pe hârtie și, când eu vă întreb despre păcatele pe care le-ați făcut, dumneavoastră le citiți în fața mea de pe hârtia pe care le-ați scris, după care eu vă dezleg de păcate. Adică în asta constă spovedirea păcatelor: în mărturisirea păcatelor în fața lui Dumnezeu și a mea, pentru ca Dumnezeu, prin gura și mâna mea, să vă dea dezlegare de păcatele mărturisite.

Bineînțeles, când vă scrieți păcatele, recunoașteți și că vă pare rău de ele. Și de ce vă pare rău de ele? Pentru că sunt păcate, sunt lucruri rele și nu fapte bune!

Iar după ce vă iert de păcate și, de la caz la caz, vă îndemn să faceți anumite lucruri, pe acelea trebuie să le faceți spre îndreptarea dumneavoastră. Adică să citiți cărți teologice, să vă rugați, să veniți la Slujbe, să dați milostenie, să vorbiți frumos și respectuos între dumneavoastră, să fiți iertători și binevoitori unii cu alții.

Așadar, eu mă așez aici și vă aștept pe fiecare în parte să vă spovediți păcatele! Dacă aveți păcatele scrise pe hârtie, în 2-3 minute se termină spovedirea lor. Voi răspunde la eventuale întrebări după ce îi voi spovedi pe toți.

Cine este primul care dorește să se spovedească? Vă rog să veniți!


[1] Scrisă în ziua de 6 februarie 2017, zi de luni, la prânz, soare, + 2 grade.

Pareneză la sfințirea unei case

Iubiții mei[1],

am venit în casa voastră cu bucurie și cu nădejde. Pentru că sunt în casa unor proaspăt căsătoriți, a unor tineri entuziaști, care și-au început drumul lor împreună. Și am binecuvântat și sfințit această casă prin stropirea cu apă sfințită și prin ungerea ei cu ulei sfințit, rugându-mă lui Dumnezeu pentru ca El să vă binecuvinteze și să vă întărească și să vă apere întru toate. Căci de la Dumnezeu e toată binecuvântarea, pacea, bucuria și iubirea dintre oameni. De la El e ajutorul nostru și nădejdea noastră.

Și, după cum ați auzit, El a trimis slava Lui în apă și a sfințit-o[2], dar și în ulei, și l-a sfințit[3], pentru ca și casa voastră să fie plină de slava Lui. Căci precum Bisericile sunt sfințite, tot la fel trebuie sfințite și casele, pentru ca să trăim cu bucurie și cu pace în ele.

Iar noi, ortodocșii, ne bucurăm dumnezeiește la orice sfințire a unui loc, pentru că știm că acel loc îl sfințim pentru Dumnezeu și împreună cu El. Iar acum, aici, în casa voastră, e bucurie și pace, pentru că slava lui Dumnezeu a coborât aici și ne bucură pe toți. Iar voi trebuie să rămâneți în această bucurie și frumusețe duhovnicească. Pentru că, în căsnicie, nu există întrecere, nu există rivalitate, ci căsnicia e iubire și bucurie față de celălalt, e comunicare și comuniune, e facere împreună a tuturor lucrurilor.

Mă bucur că ați ales partea cea bună, adică ascultarea de Dumnezeu. Mă bucură faptul că sunteți oameni credincioși și milostivi, și că ați făcut din casa voastră o mică biserică, atâta timp cât e plină de Sfinte Icoane și de cărți sfinte, dar, mai ales, de bun gust și de simplitate.

Tocmai de aceea am venit cu nădejde și cu bucurie în casa voastră, pentru că mă simt și eu acasă, aici, între voi. Pentru că mă simt acasă oriunde oamenii sunt drept-credincioși și Îl pun pe Dumnezeu în prim-planul vieții lor.

Din apa pe care am sfințit-o veți bea în fiecare dimineață, până se termină, iar uleiul îl folosiți la candelă. Însă vă puteți unge și cu el, atâta timp cât e plin de slava lui Dumnezeu.

Vă mulțumesc pentru bucuria de a fi fost împreună și Dumnezeu să vă binecuvinteze întru toate! Amin.


[1] Scrisă în ziua de 6 februarie 2017, zi de luni, cer înnorat, zero grade.

[2] Molitfelnic, ed. BOR 2002, p. 196: „Și acum trimite harul Preasfântului și de-viață-făcătorului Tău Duh, care sfințește toate, și sfințește apa aceasta!”.

[3] Idem, p. 391: „și trimite harul Preasfântului Tău Duh peste untdelemnul acesta și îl sfințește ca să fie spre sfințirea locului acesta și a casei ce s-a zidit pe el și spre alungarea tuturor puterilor celor potrivnice și a bântuielilor diavolești”.

Avem nevoie de un cutremur?

Iubiții mei[1],

când am tradus, recent, Psalmul 59, și am ajuns la versetul al 4-lea, atunci…a început în mine predica de față. Pentru că atunci când simt că Dumnezeu vrea să mă ducă într-o anumită direcție, eu mă las condus de Dumnezeu spre acolo. Și au trecut câteva zile de când am tradus psalmul, dar m-am întors la el. M-am întors la ce a vrut să îmi spună Dumnezeu în versetul al 4-lea. Pentru că Ps. 59, 4, în LXX, ne spune tuturor: „Cutremurat-ai pământul și l-ai tulburat pe el [συνέσεισας τὴν γῆν καὶ συνετάραξας αὐτήν]. Vindecă ruinele lui, că s-a cutremurat [ἴασαι τὰ συντρίμματα αὐτῆς ὅτι ἐσαλεύθη]!”.

Cine cutremură pământul? Dumnezeu! Și când El cutremură pământul, lumea întreagă se tulbură. Pentru că lumea se teme de marile cutremure ale lui Dumnezeu, pentru că cutremurul înseamnă moarte, înseamnă ruini, înseamnă echipaje de salvare, înseamnă spitale pline, înseamnă mulți bani pierduți și multe vieți pierdute.

Marile cutremure prăbușesc moralul unei țări. Marile cutremure sunt…de la Dumnezeu, pentru ca oamenii să se tulbure și să se cutremure în fața Lui.

Tocmai de aceea Sfântul David Îi cere lui Dumnezeu să vindece ruinele cutremurului, pentru că oamenii s-au cutremurat. S-au cutremurat interior. Pentru că sensul cutremurului, al marelui cutremur e acesta: ca oamenii să se trezească din păcatele lor, ca oamenii să se schimbe, ca oamenii să își revină, ca oamenii să vadă că cel mai important lucru e relația lor cu Dumnezeu.

În ziua de 2 februarie am prăznuit praznicul hristologic al Întâmpinării Domnului. Până pe 9 februarie, potrivit calendarului pe 2017, noi suntem în praznicul Întâmpinării Domnului, pentru că pe 9 e odovania, e sfârșitul praznicului.

Iar din Viețile Sfinților, ediția românească, din predica de pe 2 februarie, aflăm ceva important: ce s-a petrecut în timpul Sfântului Împărat Iustinianos [Ἰουστινιανός] cel Mare[2], adică în sec. al 6-lea după Hristos. Pentru că Sfântul Iustinianos I a fost Împărat al Constantinopolului între 1 august 527 și 14 noiembrie 565, adică pentru 38 de ani[3].

În timpul său, exista sărbătoarea Întâmpinarea Domnului, dar ea nu era prăznuită. Și el a poruncit ca această sărbătoare să devină praznic dumnezeiesc, unul dintre marile praznice ale Bisericii[4]. De ce? Pentru că în vremea împărăției lui „a fost molimă mare de moarte…[timp] de 3 luni”[5], de la sfârșitul lunii octombrie, „murind la început câte 5.000 de oameni în fiecare zi, apoi câte 10.000”[6]. Și nu era cine să-i îngroape[7].

E vorba despre anul 542 d. Hr. și de ciuma bubonică, care a omorât zeci de milioane de oameni[8].

O boală pe care o transmiteau purecii și ea ajungea în sângele oamenilor, și, după ce erai mușcat de purece, apăreau în carne buboaie mari și vii și oamenii mureau, pentru că, pentru această boală, ai nevoie de antibiotice[9].

Cei îmbolnăviți de ciuma bubonică aveau mai întâi frisoane, apoi senzație de rău în tot trupul lor, febră ridicată, crampe musculare, convulsii, apăreau bubele pe piele, se umflau, apoi apăreau cangrenele[10].

După cangrene, oamenii începeau să respire greu, începeau să vomite sânge, îi dureau toți mușchii, tușeau și aveau mari dureri, pentru că le crăpa pielea. Și oamenii mureau în chinuri grele, sleiți de putere, cu dureri de stomac, în stare de delir și de comă[11].

În Constantinopol a fost ciumă bubonică, dar în Antiohia „era îndoită pedeapsa lui Dumnezeu.

Căci la rana cea de moarte s-a adăugat, pentru păcatele omenești, și un înfricoșat [înfricoșător] cutremur de pământ, încât toate casele cele mari, zidirile cele înalte și Bisericile au căzut și mulțime de popor, căzând sub ziduri, a pierit…

În acea înfricoșată [înfricoșătoare] moarte și pierzare i s-a descoperit unuia, din cei plăcuți lui Dumnezeu, să se prăznuiască Întâmpinarea Domnului și a Născătoarei de Dumnezeu.

Venind ziua Întâmpinării Domnului, în februarie, în ziua a 2-a, când a început să se prăznuiască cu priveghere de toată noaptea și cu ieșire cu crucile, în acea zi s-a ridicat molima cea de moarte cu desăvârșire și cutremurul pământului s-a alinat, prin milostivirea lui Dumnezeu și cu rugăciunile Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu”[12].

Cum s-a terminat molima și cutremurul? Prin slujirea Bisericii. De ce prin Biserică? Pentru că unui Sfânt al lui Dumnezeu, El Însuși i-a descoperit ce trebuie să facă Biserica pentru ca lumea să se vindece.

Și prin aceasta, Dumnezeu ne arată că Biserica Lui nu este o instituție „oarecare”, că ea nu este „la periferia” societății, ci în centrul ei, pentru că prin ea vorbește Dumnezeu. Vorbește adevăratul Împărat al întregii creații.

Statul se mobilizează la cutremur, la cataclism, face tot ceea ce poate…Dar dacă Dumnezeu lovește lumea iar și iar cu alt cataclism, statul e neputincios, pentru că toți oamenii sunt neputincioși.

Cu cine să te lupți, când vezi că blocul devine un pendul? Ce fel de mâini să întinzi, pentru ca să nu cadă acoperișurile caselor? Ce fel de utilaje să aduci, în câteva secunde, pentru ca să ții în picioare blocuri, poduri, case, Biserici?

Atunci simțim din plin neputința noastră…Cât suntem de mici, de fricoși, de singuri, de neajutorați…Atunci simțim ce spune Sfântul David: „Arătat-ai poporului Tău cele aspre [σκληρά], adăpându-ne pe noi [cu] vinul umilinței [οἶνον κατανύξεως]” [Ps. 59, 5].

Pentru că cutremurul, boala, singurătatea, neputința, moartea sunt cele aspre ale lui Dumnezeu, pentru niște inimi dure și nemilostive ca ale noastre. Căci avem nevoie – asta e marea dramă a umanității! – de cutremure, de boli, de necazuri, de singurătate, de moarte, ca să ne smerim.

În aparență, noi părem „buni”, „sensibili”, „civilizați”, „caritabili”…Dar Dumnezeu e de altă părere! El ne vede altfel! Și El ne arată cele aspre, pentru ca noi să bem vinul umilinței…și al pocăinței…și al îndreptării noastre, acolo, în mijlocul ruinelor.

– De ce ne face Dumnezeu una ca asta? De ce e dur cu noi? De ce nu ne lasă în pace? Ce are El cu viața noastră?

– Pentru că, din perspectiva lui Dumnezeu, viața noastră nu trebuie trăită oricum, ci numai în parametrii Lui. El ne-a făcut și noi trebuie să trăim după cum El ne-o cere. Și când noi facem abstracție de El, de prezența, de lucrarea și de iubirea Lui față de noi, Dumnezeu ne lovește prin cataclisme.

Pentru că El vrea să ne reorienteze atenția. Vrea ca atenția noastră să fie El și nu noi înșine sau lumea asta. Pentru că El e izvorul vieții noastre.

…Ciuma și cutremurul au încetat pentru că oamenii au mers la Biserică și L-au lăudat pe Dumnezeu și și-au recunoscut păcatele lor. L-au recunoscut pe El și au recunoscut și Biserica Lui.

Și cataclismul a încetat…ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic! Pentru că oamenii s-au schimbat. Ei au luat aminte. Ei L-au pus pe Dumnezeu în prim-planul vieții lor și nu s-au mai crezut autonomi.

Pentru că El, de fiecare dată, dorește același lucru: ca noi să ne concentrăm întreaga atenție asupra lui Dumnezeu și a relației cu El.

În Mineiul pe octombrie, în ziua a 26-a, este pomenit „marele și groaznicul cutremur”[13] petrecut în anul al 24-lea al împărăției lui Leon Isaurul, iconoclastul[14].

E vorba de Leon al III-lea Isavros [Λέων Γ΄ ὁ Ἴσαυρος], care a împărățit între 25 martie 717 și 17 iunie 741[15]. Iar dacă el a împărățit 24 de ani, al 24-lea an al împărăției lui este anul morții sale, adică anul 741.

În anul 741 a fost cutremurul care este pomenit pe 26 octombrie și el s-a petrecut la Constantinopol. Și atunci „au căzut cele mai înalte și mai frumoase locașuri și mulți s-au prăpădit”[16]. Pentru ca cei care au mintea semeață să se smerească. Pentru ca cele înalte să se arate neputincioase în fața cutremurului lui Dumnezeu.

Sfântul Teofanis [Θεοφάνης] Mărturisitorul[17] ne vorbește despre ce s-a petrecut la începutul sec. al 6-lea în Antiohia: „s-au abătut asupra orașului Antiohia începuturile mâniei divine [dumnezeiești], care au prevestit pedeapsa divină [dumnezeiască] care va veni. Căci s-a aprins foc de la Martyrionul Sfântului Ștefan și a ajuns până în pretoriul stratilatului. Acesta a fost începutul durerilor. Și au avut loc incendii timp de șase luni, au ars multe case și a murit mult popor.

Nimeni nu a putut să afle de unde se aprindea focul, căci ieșea de pe țiglele clădirilor cu cinci etaje. […] [Apoi] Antiohia cea mare din Siria a fost lovită de cutremur, fiind un dezastru inexplicabil. Căci în așa măsură s-a abătut mânia lui Dumnezeu asupra Antiohiei, încât a căzut aproape întreg orașul și s-a transformat în mormânt al celor care îl locuiau. Iar pe unii dintre cei care fuseseră îngropați și încă mai trăiau sub pământ, i-a ars focul ieșit din pământ; și alt foc ca [niște] scântei cobora din aer și îl ardea ca un fulger pe cel care îl întâlnea. Atunci pământul s-a mișcat timp de un an”[18].

Iar focul și cutremurul au ținut…până s-au pocăit oamenii.

Însă, cei care Îl exclud pe Dumnezeu din creația Lui, imediat reacționează împotriva Bisericii, dacă Biserica explică cataclismele ca…pedepse dumnezeiești și ca pe chemări la pocăință din partea lui Dumnezeu.

Cel mai recent caz a fost la incendiul de la Colectiv, unde mulți oameni, parte dintre ei ortodocși, nu au putut să suporte un astfel de răspuns. Singurul adevărat de altfel.

Și logica lor a fost aceasta: „Adică cum să spunem noi, oamenii Bisericii, că acolo oamenii au murit…datorită păcatelor lor și pentru ca, prin ei, Dumnezeu să ne avertizeze și pe noi, că putem sfârși la fel, dacă nu ne pocăim? Cum să spună una ca asta Biserica?”.

Însă nu Biserica…lovește oamenii cu cutremure, ci Dumnezeu! Iar Sfinții lui Dumnezeu, după cum ați văzut din cele 3 exemple ale acestei predici, așa spun: că toate cataclismele sunt bătăile lui Dumnezeu pentru păcatele noastre, pentru că, prin intermediul lor, Dumnezeu ne vrea întorși la El.

Iar Scriptura și Tradiția Bisericii e plină de astfel de exemple ale pedepselor dumnezeiești, pe care Sfinții lui Dumnezeu le-au înțeles ca lucrări pedagogice ale lui Dumnezeu față de oameni.

Pentru că Dumnezeu Își manifestă mânia și urgia Lui față de păcatele noastre, pentru ca noi să intrăm într-o relație reală cu El.

Dar lumii secularizate nu îi plac explicațiile teologice ale cataclismelor. Ei îi place să i se spună că a fost un fenomen „natural”, petrecut datorită interacțiunii dintre două plăci tectonice, și care nu a avut niciun scop pedagogic. Adică „asta e, s-a întâmplat, unii au murit, și noi am scăpat! Pentru că cutremurul e ceva natural, care nu are de-a face cu ce credem și facem noi”.

Însă teologia Bisericii e categorică: niciun cataclism nu e „natural”, ci e voit de Dumnezeu, și prin el Dumnezeu ne cheamă la pocăință. Pentru că și ploaia și grindina și cutremurul și seceta și inundațiile și moartea sunt expresii ale voinței Lui și nu lucruri „întâmplătoare”.

Nimic nu e întâmplător din viața noastră și a lumii! Nimic nu se petrece „în orb”, „fără sens”! Toate au sens. Dar ceea ce se petrece în noi și în întreaga lume, din voia lui Dumnezeu, ne depășește înțelegerea noastră.

De aceea vom găsi, adesea, oameni care să spună că ei „nu cred” în Dumnezeu tocmai pentru că există războaie și crime și cataclisme și nedreptate multă în lume. Iar alții Îl vor nega pe Dumnezeu în fața noastră tocmai pentru că nu li s-a împlinit lor un anume gând al lor sau pentru că viața lor a fost „stricată” de Dumnezeu.

Însă toți aceștia nu acceptă că voia lui Dumnezeu e veșnică și suverană, că nu trebuie să ne întrebe pe noi ce trebuie să facă, ci El face ceea ce e mai bine pentru tot omul și pentru toată creația Lui.

Și dacă, pentru unii, e mai bine „să moară”, iar pentru alții e mai bine „să trăiască”, vom înțelege și noi la judecata Lui, pentru că vom vedea că El, în cazul fiecăruia dintre noi, a avut și are și va avea cea mai mare dreptate.

– De ce reacționăm atât de furibund față de voia lui Dumnezeu cu oamenii și cu lumea?

– Pentru că credem că „avem mai multă dreptate” decât El. În mintea noastră noi credem că El „a greșit” că a făcut una și nu a făcut alta, că n-a făcut ce vrem noi. Dar dacă coborâm în smerenie și venim la pocăință, dacă ne analizăm toată viața noastră în lumina învățăturii Lui, vedem că noi nu merităm nimic…pentru că toate sunt darurile Lui. De la El avem existența, de la El avem rămânerea în existența aceasta istorică, dacă murim, nu înseamnă că „s-a sfârșit” viața noastră, pentru că sufletul nostru e veșnic, ca un dar al Lui. Iar toți morții vor învia și vor fi transfigurați, dimpreună cu toți cei vii, atunci, la venirea Domnului, și umanitatea în întregime va primi de la Dumnezeu ceea ce își dorește. Pentru că unii și-au dorit Raiul și îl primesc, pe când alții și-au dorit Iadul și primesc ceea ce și-au dorit. Pentru că cele două feluri de veșnicii se primesc în funcție de dorința și de viața noastră de aici, de acum.

Așadar, iubiții mei, avem nevoie de un cutremur? Avem nevoie de un incendiu, ca să ne mistuie toată agoniseala de-o viață? Avem nevoie de o moarte violentă și neprevăzută?

Și tot Sfântul David ne spune: „Dat-ai celor care se tem de Tine semn [ἔδωκας τοῖς φοβουμένοις Σε σημείωσιν] [ca] să fugă de la fața arcului [τοῦ φυγεῖν ἀπὸ προσώπου τόξου]…pentru ca să-i izbăvească pe cei iubiți ai Săi” [Ps. 59, 6-7, LXX]. Căci El ne-a dat semnul Lui, semnul Sfintei Cruci, ca să ne închinăm Lui și să ne pocăim în fața Sa. El ne-a dat semnul nevoinței și al ascultării de El, pentru ca să scăpăm de la fața arcului Său, a pedepsei Sale.

Și dacă nu vrem cutremure, atunci să ne cutremurăm de păcatele noastre înaintea Lui și să le plângem pe ele! Și dacă nu ne plac incendiile, atunci să postim înaintea Lui și să stingem incendiile poftei desfrânate din noi! Și dacă nu vrem să fim muritori de foame, atunci să fim milostivi și buni, căci El Se va milostivi de noi, ca și de crinii câmpului! Și dacă nu ne plac morțile nepregătite, morțile necreștinești, atunci să trăim evlavios și cu frică de Dumnezeu, pentru ca să aflăm de la El, în smerenie, clipa morții noastre și să ne pregătim creștinește pentru ea!

Pentru că în filme și în romane, adesea, oamenii mor oricum, dar nu creștinește. Însă moartea creștină e moartea în care murim împăcați cu toți, spovediți și împărtășiți, dând milostenie și rugându-ne, așteptând în pocăință, dar și cu nădejde ieșirea noastră din trup.

Iar eu așa îmi doresc să adorm și așa vă doresc și dumneavoastră! Pentru că moartea creștină e adormire întru Domnul, întru slava Lui, și mergere întru odihna Sa. Amin!


[1] Scrisă în zilele de 5 și 6 februarie 2017, zile de duminică și luni.

[2] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Justinian_I.

[3] Ibidem. [4] Viețile Sfinților pe luna februarie, ed. BOR 1992, p. 27. [5] Ibidem. [6] Ibidem. [7] Ibidem.

[8] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Justinian_I.

[9] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Bubonic_plague. [10] Ibidem. [11] Ibidem.

[12] Viețile Sfinților pe luna februarie, ed. BOR 1992, p. 27.

[13] Mineiul pe octombrie, ed. BOR 1929, p. 333. [14] Ibidem.

[15] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Leo_III_the_Isaurian.

[16] Mineiul pe octombrie, ed. BOR 1929, p. 333.

[17] A se vedea: https://el.wikipedia.org/wiki/Θεοφάνης_Ομολογητής.

[18] Sfântul Teofan Mărturisitorul, Cronografia, trad. din lb. gr., studiu introd. și note de Mihai Țipău, în col. PSB, serie nouă, vol. 7, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2012, p. 187.

Page 1 of 138

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén