Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Category: Reflecţii (Page 1 of 81)

A avea îndrăzneală…

Mă uit la oamenii care comit infracțiuni și mă gândesc că ei, când fac răul, riscă foarte mult. Și mă refer mai întâi la furturi, la hoții, înșelăciuni, violuri, crime. Adică la ceea ce omul obișnuit numește „păcate mari”. Și, destul de des, cei care le comit, ajung și să plătească pentru ele, din voia lui Dumnezeu și prin justiția oamenilor.

Și mă întreb cum patima îi îndeamnă pe oameni la asemenea lucruri nebunești, iar ei, de dragul patimii de care sunt aprinși, le fac fără să mai cântărească în gând consecințele.

În schimb, noi, de dragul virtuții și din iubire pentru Dumnezeu, nu ajungem niciodată să facem lucruri „nebunești”, ba dimpotrivă, ne inhibăm și ne anihilăm treptat orice pornire bună a sufletului nostru, inspirată de harul Său. Și aceasta pentru că știm că îi supărăm pe unii sau pe alții dacă dăm curs îndemnurilor conștiinței noastre.

Cum știu criminalii sau spărgătorii de bănci și violatorii să riște, iar noi nu vrem niciodată să riscăm prea mult pentru Dumnezeu?

Îmi aduc acum aminte de o cântare din Săptămâna Patimilor: Vedeți-l măcar pe Iuda cum se silește și se sârguiește…(am citat din memorie). Dar vedeți-i și pe toți care se silesc și se sârguiesc la păcat! Pe toți cei pe care îi puteți vedea toată ziua!

Vedeți-i pe toți cei care apără patima și păcatul cum se sârguiesc pentru aceasta! Iar noi, creștinii, suntem pururea timizi, pururea în defensivă, preocupați să nu jenăm, să nu ofensăm, să nu deranjăm pe cineva…

Și când spun acestea nu mă gândesc la faptul că ar trebui să devenim violenți, războinici, extremiști, bătăioși la modul propriu. Ci la faptul că ar trebui să știm cum să ne apărăm credința. Dar și să vrem acest lucru. Pentru că se poate să nu vrem decât să stăm „la căldură”. Sau se poate să vrem totuși să fim mai activi, dar să nu știm cum.

Iar în a doua situație lucrurile sunt mai delicate, pentru că râvna bună a sufletului poate fi transformată, din lipsă de experiență duhovnicească și de adevărați îndrumători, prin lucrare drăcească, într-o cu totul altă pornire, într-o patimă ucigașă îndreptată împotriva celor care nu sunt ca noi sau pe care îi considerăm mai păcătoși decât noi.

Și, fără să-și bată capul cu convertirea și cu îndreptarea celor care greșesc, unii consideră că e mai „util” să-i îndepărteze prin metode cu totul necreștine și neortodoxe. Și, astfel, demonii ne fac de batjocură când socotim că slujim lui Dumnezeu sau că ne dorim acest lucru. Și nu puțini sunt cei înșelați în felul acesta de diavoli, în lumea noastră în care domnește iubirea de sine și îndreptățirea de sine, precum și aplecarea spre violență și ură.

De aceea, avem nevoie de mult echilibru și de multă învățătură, de multă smerenie, pocăință și rugăciune, de multă muncă și luptă cu sine care e copleșitor de grea…

Și dacă vedem în fiecare zi că avem multă îndrăzneală către păcat, că nu ne rușinăm nici de Dumnezeu și nici de oameni atunci când suntem biruiți de dorințele și de poftele noastre egoiste, atunci ar trebui să ne gândim la câtă îndrăzneală ar trebui să avem și spre pocăință și spre virtute, spre împlinirea poruncilor Lui, noi, cei botezați ortodox, duși la Biserică și hrăniți cu Sfintele Taine.

Căci Dumnezeu de aceea îi iartă pe marii păcătoși care se pocăiesc, pentru că ei au arătat mare îndrăzneală și râvnă spre păcat, dar încă și mai multă spre pocăință și spre virtute, atunci când și-au venit în fire. În timp ce noi nu arătăm niciodată vreo îndrăzneală spre a face bine, binele Lui, pe care El îl cere de la noi.

Multora dintre noi ne place să ne prefacem că Îi slujim, ne place să ne admirăm, să ne punem oglinzi admirative în fața minții tot timpul, și în același timp să fim „călduți”, să ne dăm cu lumea, să facem toate compromisurile, să trăim bine, să ne mințim că altfel nu se poate, că „asta e lumea”. Ne place să facem ce vedem că fac și alții, chiar dacă toată ziua criticăm incompetența, impostura și corupția altora și spunem că nu suntem de acord cu păcatul. Dar ne îndreptățim susținând că altfel nu se poate trăi.

Însă cei mai mulți nici nu au încercat vreodată să vadă cum e să trăiască virtuos! Nici nu au început vreodată să trăiască astfel și, deci, nu au apucat să renunțe la virtute din cauză că ar fi întâlnit vreun obstacol imens! Ci și-au spus, foarte convenabil, de la bun început, că nu este cu putință!

Și, din păcate, este ceea ce fac cei mai mulți dintre români, pe motiv că…nu pot trăi altfel.

Dar Dumnezeu nu ne-a cerut să trăim neapărat! Dumnezeu nu ne-a cerut să ne salvăm viața, banii, onoarea, bunurile, familia! Dumnezeu ne-a cerut să murim pentru El și pentru Evanghelia Lui!

Iar dacă poporul acesta al nostru a supraviețuit unei istorii vitrege, a fost pentru că a trăit după legea lui Dumnezeu, în cea mai mare parte a timpului, iar nu după legea bunului plac.

Acum, dacă moare cineva, la televizor se anunță că s-a întâmplat o „tragedie”. Dar tragedia adevărată e atunci când te duci în Iad…

Când citești viețile Sfinților Mucenici ai Bisericii, ceea ce e mai uluitor e că ei se predau la cele mai înfiorătoare torturi cu credința deplină în ajutorul lui Dumnezeu. Urma să fie aruncați în foc, jupuiți, tăiați în toate felurile, băgați în sac cu șerpi și scorpii, să se toarne peste ei plumb topit etc. etc. Lucruri pe care ți-e greu și să le auzi, atunci când știi că nu e vorba de nicio ficțiune de film, ci de pedepse oficiale consemnate în actele de stat ale Imperiului roman, persan etc.

Și ei…nu se îndoiau că îi va ajuta Dumnezeu! Se aruncau cu capul înainte și…Dumnezeu nu i-a părăsit, ci le-a ajutat lor, în moduri pe care casapii nu le înțelegeau!

Tocmai asta nu mai facem noi. Cei mai mulți se gândesc, în primul rând, cum să se pună la adăpost, cum să se pună bine cu toată lumea, cum să-și facă mai întâi relații cu cei „de sus”, cum să facă rost de un post cât mai bun și apoi…în ultimul rând, Îi vor sluji și lui Dumnezeu.

Însă, nicăieri în Evanghelie, Hristos nu a zis că vor veni zile în care nu va mai trebui să ne pocăim și nici să împlinim poruncile Lui pentru că…ne va fi foarte greu.

Iar dacă există unii care nu fac ca toată lumea, sunt considerați „proști” de către „creștinii” zilelor noastre, niște „proști” care nu știu „cum e viața” și „cum merg lucrurile” pe lume.

Dar dacă aceștia „nu știu cum e viața”, în schimb, știu cum e moartea, pentru că se gândesc din timp la ea…

Generații…

Aud mereu reproșul făcut celor tineri din vremea noastră, și anume că se nasc deja cu smartphonul sau tableta în mână și cu internetul la dispoziție.

Că știu prea multe încă de mici…

Însă așa ni se spunea și nouă, când eram ca ei: că ne-am născut cu pickup-ul sau cu casetofonul în mână, cu televizor în casă, că avem parte de informații și condiții pe care părinții sau bunicii noștri nici nu le-ar fi putut visa vreodată.

Ceea ce era adevărat. Și e adevărat și ce li se spune lor.

Însă niciuna din acestea nu te face nici mai bun și nici mai rău, dacă nu vrei.

Tehnologia foarte avansată de astăzi e vechitura și rebutul de mâine, care n-o să mai impresioneze pe nimeni. Și atunci nimeni nu se va mai gândi că oamenii din ziua de azi au făcut sau nu au făcut ceva din cauza smartphonului sau a tabletei.

Acestea sunt doar ustensile. Care există acum și se învechesc. Până nu vor mai reprezenta decât o piesă antică de muzeu.

Oamenii nu depind în mod esențial de ele. Umanitatea lor nu depinde de ele. Evoluția lor duhovnicească nu depinde de ele, dar nici nu este împiedicată de ele.

Noi, creștinii ortodocși, avem toate aceste unelte și nu le folosim ca să creștinăm lumea, să o cucerim cu bunătatea și iubirea noastră, să o facem ortodoxă prin munca și gândirea noastră.

Am putea să facem lucruri uluitoare, lucruri mărețe, dar nu vrem. Preferăm să nu facem nimic sau să facem doar lucruri ultramediocre și banale în comparație cu ce se poate face.

Sfinții Apostoli au cucerit lumea nu din cauză că mergeau pe jos, citeau la lumânare și n-aveau internet, ci din cauză că aveau…inimă dornică să se ostenească pentru alții.

Dacă ei ar fi avut acces la online, ar fi scris zi și noapte pentru a-i învăța pe toți credința în Hristos și în Biserica Lui.

Noi găsim motivul penibil că ceea ce ne ajută cel mai mult ar fi…ceea ce ne împiedică.

Tehnologia nu ne omoară duhovnicește dacă noi nu ne declarăm învinși…mai înainte de a începe vreo luptă.

State of mind

The lion has dug the grave of Saint Mary the Egyptian. The lion was behaved as a rational being, while we do not know to honor on God’s Saints.

The trees are returning to life. And we, the people, we need of life, and our life is called the ghostual life.

Why I do not say the spiritual life, but the ghostual life? For that I use the syntagma Holy Ghost and not Holy Spirit.

Orthodox Christians from Romania, in these days, are fasting. We are in the Great Lent. And we fast for that we fill of the glory of God.

And the theology of the Church must always be preached, for that to be very well known.

Aceleași cărți, același aer

Biblioteca e o stare de spirit. Și a te duce la bibliotecă înseamnă să te bucuri dacă găsești cărțile care îți trebuie și a plonja în ele, ca într-o apă care îți răcorește inima, sau a te întrista, dacă nu găsești cartea de care ai nevoie. Biblioteca e o întrecere cu timpul pe care îl ai la dispoziție. Când găsești informațiile…îți vine să țipi de bucurie. Dar la bibliotecă nu se vorbește, ci se citește!

Altădată îmi luam notițe. Acum fotografiez paginile. Telefonul meu e pe post de stilou când citesc la bibliotecă: copiez cu telefonul tot ce am nevoie. Și azi am citit…aproape un giga, pentru că e setat pe fotografii de peste 2 mb.

M-am întors la bibliotecă de parcă am lăsat-o în urmă ieri, pe la ora 10…Mirosul de carte veche, mirosul mobilierului, praful de pe cărți…pentru că cele în foaie au praf. Zeci de mâini și de ochi au trecut peste unele pagini. Note, sublinieri, scrijeliri ale prezenței lor. Unele sunt donate recent, altele sunt introduse cu zeci de ani în urmă.

Cel care mi-a vorbit azi…mă știa, dar eu îl cunoșteam din vedere. Mi-a arătat 3 cărți cumpărate de el, mi-a indicat o sursă valoroasă (nu știam că e publicată), și am citit (adică am fotografiat)…aproape o oră. Însă, într-o oră, dacă ai îndemânare, citești multe cu telefonul. Le pui bine, le pui în depozitul de carte electronică…acolo unde cărțile nu se prăfuiesc niciodată…după care poți pleca cu biblioteca la mare, la soare, la munte, în delegație, pe tren, pe avion…și nimeni nu știe că tu porți o comoară de bibliotecă cu tine.

Dar ea, comoara, există! Și cine știe prețul cărților, știe că ele sunt mai valoroase decât orice aur și uraniu de pe lume. Că ele sunt ca mântuirea noastră, dacă sunt cărți, cu adevărat cărți. Pentru că în lumea asta sunt sufocant de multe cărți, dar marile cărți, adevăratele cărți nu sunt atât de multe pe cât am crede.

Bibliotecara avea aceeași ochi, niște ochi neschimbați…și știa cine sunt. Nu m-a întrebat nimic, nici eu nu am spus nimic. Însă cel mai frumos lucru e acest respect real între oameni, respectul care te cunoaște și care crede în tine.

Iar eu am nevoie, din când în când, să merg pe unde am mers cândva, să mă reîntorc în locurile unde am fost, pentru ca să înțeleg…cum sunt ele și cine mai sunt eu.

Da, era aceeași clădire, numai eu eram altul! Cărțile, revistele erau aceleași…unii oameni erau aceiași…numai pe cei noi nu îi cunosc și nu au de-a face cu mine. Lumea mea e în trecut…e dispersată peste tot. Cei care au venit după mine trăiesc în lumea lor, chiar dacă lumea lor se întretaie cu a mea. Numai că lumea mea are o istorie mai mare în spate (o, ce înseamnă istoria pentru om, când el este atât de fulgurant pe lume?!), are rădăcini, are zboruri…dar ea nu este interesantă pentru cine nu mă cunoaște.

Eu nu îi cunosc pe ei, ei nu mă cunosc pe mine. Suntem străini lângă străini. Poate că avem unele idei comune. Poate că avem multe în comun. Dar dacă nu ne știm și nu vorbim unii cu alții e ca și cum nu ar exista toate acestea. Dacă nu știm nimic despre ceilalți e ca și când ei nu ar exista. Și când privim oamenii ca pe niște „obstacole”, de care trebuie să ne ferim toată ziua pe stradă și la locul de muncă, nimic nu contează, nimic nu e important, nimic nu are sens.

Pentru că sensul oamenilor e în oameni și cei care îl scriu, aceia îl pun în cărți. Și ca să știm ce a fost, trebuie să apelăm la istorie. Iar istoria, ca o bătrână plină de zile și de povești, ne povestește ce vrea, ce poate, ce are chef. Și cartea dă praful de pe istorie, dezgroapă istoria și ne-o pune în brațe, pentru ca noi să stăm față în față cu istoria.

Dar ce să faci cu istoria, când tu vrei fotbal și un bax de bere, pentru că și așa ai noștri o să joace prost, ca de obicei? Și ea ce să facă cu istoria, când nuanța de ruj i se strică și nici nu are bani de intrat în club? Ce să facă bătrâna cu istoria în fața plății la lumină?

Dar nu e așa, oameni exasperați de ziua de azi! Lumea, ieri, azi și mâine se conduce după cărți. Trebuie să dai o fugă până la bibliotecă…pentru că acum, lângă fiecare mall, e și o bibliotecă. Lângă fiecare tutungerie este și o bibliotecă. Lângă fiecare școală e și o bibliotecă…și oamenii pot cumpăra cărți de la bibliotecă de pe telefonul mobil sau le pot citi pe cele deja gratuite.

Statul, lumea, umanitatea evoluează. Citim în neștire. Orice privire e o citire. Scanăm prețuri, scanăm oameni, scanăm sentimente. Știm cine e „prost”, cine e „al dracu”, cine e „băiat bun, de-al nostru”. Capul nostru e atent la fiecare cuvânt care iese din gura altora, chiar și atunci când nu ne interesează ce spun ceilalți.

Venim, pe furiș, și ne vedem unii pe alții în online, pentru că acasă căscăm de atâta inteligență și de atâta dialog și de atâta iubire și de atâta compromis cu starea de bun simț. „Dar ce-a mai scris pe Facebook? Dar ce-a mai scris? Dar ce mă interesează pe mine ce-a mai scris?!…Dar, totuși, ce-a mai scris, că abia îmi merge nenorocita asta de tabletă, deși am luat-o la preț redus?!!”.

Lângă fiecare copac în picioare stă o bibliotecă. Copacul e viu, el e ca aerul, dar biblioteca e lângă el. Stai lângă copac, cu telefonul în mână, intri online…și citești! Nimic mai simplu! Citești o bibliotecă, două…sau 2-3 pagini, vezi niște fotografii, asculți ce-a zis, ce n-a zis…și copacul rămâne în picioare, tu stai lângă copac, și biblioteca e la tine, în buzunar.

Și oamenii nu știu unde e fericirea ta, dar tu ai bucurie și în buzunar. O duci cu tine.

Aphorisms in spring

The aphorism is a concentrated experience. It is a pearl kept in your heart.

The vain people cannot be friends. They do not support neither on themselves.

With the time you learn to love the simpleness. And this for that to mature means to simplify.

Who does not love the wisdom, that one seeks nothing.

The Saints are θεόφοροι, ie God-bearers. And who bears on God, that one knows Him from he himself.

I lapidary express myself for that I know the value of words.

The spring is the season of those who do not know the death. For the ghostual spring is the restfulness of the Saints.

The fasting is the desert of the orthodoxies. Because in it we hide the prayers.

I am orthodox Christian for that I do not like the falsifications of the faith. Ie the heresies.

I do not believe in the love which has nothing to do with God.

The postmodern idolatry is interior. For our idols are our passions.

As Priest I understand that the salvation is only communional. Because the Church lives in and through love.

The Church is not the problem of the world, but the world cannot exist without Church.

The Orthodoxy says „the extraterrestrials” demons.

For me not the atomic bomb is a calamity, but the sin, whatever may be it. For that the sin is the Hell.

A thick-skinned man is a man who was deprived of his own inner beauty.

A man is not an animal! The man is called at the likeness with God through holiness.

As long as one Virgin is the Mother of God,  we cannot say that we do not know who is our ghostual Mother. Because our Mother and our Lady is the Mother of God, Maria [Μαρία]/ Mary.

We do not see well, until we do not see ghostually.

God is the One who gives us to have certitudes. Without Him we have only questions.

Nu m-a învățat nimeni cum să citesc…

…și nici nu m-a împins nimeni de la spate ca să citesc sau ce să citesc. Cititul nu devine o deprindere prin obligație.

Țin minte însă că, atunci când m-am desprins de cărțile copilăriei și am început să citesc romane mai mari și mai grele…apoi filosofie…apoi teologie…nu era (sau nu era totdeauna, în ceea ce privește teologia) cine să-mi explice neînțelegerile care se iveau pe parcurs.

Și atunci citeam de mai multe ori, mă opream, stam și reflectam asupra sensurilor cuvintelor, a înțelesurilor dintr-o frază sau pagină sau a înțelesurilor majore dintr-o carte.

Citeam de mai multe ori…mă gândeam…și răs-gândeam…

Și astăzi, când văd tineri care nu știu să formuleze o frază banală, care n-au vocabular și nu știu să zică două vorbe sau să înțeleagă ceva, nici măcar la nivel elementar, nu pot decât să trag concluzia că n-au citit nimic sau mai nimic în viața lor.

Și ceea ce e mai regretabil e că nu-și dau seama de carențele lor, că nu simt că le lipsește ceva, dimpotrivă, dau uneori impresia că sunt mulțumiți și fericiți că le lipsește

Idei care n-au de-a face cu teologia Bisericii

Unii părinți consideră că proprii lor copii sunt „îngerași”, adică ființe „curate” și „nevinovate”, și le spun ca atare. Însă dacă vrei să știi cum arată Sfinții Îngeri ai lui Dumnezeu, atunci trebuie să citești Despre ierarhia cerească a Sfântului Dionisios Areopagitul, pe care eu am lecturat-o și comentat-o aici. Pentru că copiii sunt copii și nu sunt fără de păcat, la fel ca noi, cei adulți, iar Sfinții Îngeri sunt plini de slava lui Dumnezeu și fără de păcat. Bineînțeles că copiii nu fac câte facem noi, cei mari. Însă, la vârsta lor, fiecare face păcate după cum îl duce capul, pentru că păcatele se fac cu voie și fără de voie, din știință și din neștiință.

Unii creștini ortodocși consideră că, dacă postesc din când în când, și dacă mai dau milostenie câteodată și dacă se mai roagă când au probleme…sunt oameni „credincioși”. Însă adevărații credincioși, adevărații ortodocși, fac aceste lucruri pe fiecare zi și multe alte fapte bune, pentru că trăiesc în ritmul vieții Bisericii. Pentru că nu putem fi creștini…decât în fiecare zi. Nu pe sărite! Nu din când în când!

Mulți cred în strigoi, în vampiri, în extratereștri, în vorbiri cu morții…dar Biserica le spune draci. Care pot lua orice chip vor…pentru ca să ne înșele.

Mulți își așteaptă „sortitul” sau „sortita” de la Dumnezeu, adică soțul sau soția…dar nu se roagă deloc lui Dumnezeu ca să îi facă proprii căsătoriei. Vor soț sau soție…dar nu se pregătesc deloc pentru asta. Iar Biserica, dimpotrivă, pune accentul pe pregătirea pentru căsătorie.

Împătimiții de sexualitate „worshipează”/ „venerează” organele genitale. Biserica consideră că rolul lor, al organelor noastre genitale, nu sunt pentru plăcere, ci pentru procreare.

„Să moară dușmanii mei” nu are nimic de-a face cu „Iubiți pe vrăjmașii voștri!”. Pentru că Biserica ne cere iubire și iertare și nu răzbunare.

Când „te faci frate cu dracu” nu mai ești cel de dinainte…ci începi să semeni cu el, cu cel cu care te-ai „înfrățit”. Orice pact cu diavolul e o cădere din relația cu Dumnezeu.

Pentru unii, banii sunt „mai importanți” decât viața…și asta pentru că nu știu cât de grea e mântuirea. Cât de mult efort trebuie să depunem ca să ne despătimim, adică să ne curățim de patimile/ viciile noastre.

Unii cred că oamenii cu diverse handicapuri, moștenite sau dobândite, sunt niște „rebuturi”. Însă păcatele ne fac cu adevărat rebuturi, adică sub-oameni.

Adevărata avere a omului nu sunt banii din conturi, terenurile și bijuteriile…ci curăția sufletului. Și fără să fii în Biserica lui Dumnezeu, în Biserica Ortodoxă, nu poți să trăiești curăția și sfințenia lui Dumnezeu.

Cei mai deștepți oameni ai lumii sunt Sfinții lui Dumnezeu. Vom vedea acest lucru și acum, dacă dorim, dar, mai ales, la Judecata Lui. Pentru că cunoașterea lor e dumnezeiască. Mulți sunt de altă părere…

Page 1 of 81

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén