Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Category: Reflecţii (Page 1 of 81)

Idei care n-au de-a face cu teologia Bisericii

Unii părinți consideră că proprii lor copii sunt „îngerași”, adică ființe „curate” și „nevinovate”, și le spun ca atare. Însă dacă vrei să știi cum arată Sfinții Îngeri ai lui Dumnezeu, atunci trebuie să citești Despre ierarhia cerească a Sfântului Dionisios Areopagitul, pe care eu am lecturat-o și comentat-o aici. Pentru că copiii sunt copii și nu sunt fără de păcat, la fel ca noi, cei adulți, iar Sfinții Îngeri sunt plini de slava lui Dumnezeu și fără de păcat. Bineînțeles că copiii nu fac câte facem noi, cei mari. Însă, la vârsta lor, fiecare face păcate după cum îl duce capul, pentru că păcatele se fac cu voie și fără de voie, din știință și din neștiință.

Unii creștini ortodocși consideră că, dacă postesc din când în când, și dacă mai dau milostenie câteodată și dacă se mai roagă când au probleme…sunt oameni „credincioși”. Însă adevărații credincioși, adevărații ortodocși, fac aceste lucruri pe fiecare zi și multe alte fapte bune, pentru că trăiesc în ritmul vieții Bisericii. Pentru că nu putem fi creștini…decât în fiecare zi. Nu pe sărite! Nu din când în când!

Mulți cred în strigoi, în vampiri, în extratereștri, în vorbiri cu morții…dar Biserica le spune draci. Care pot lua orice chip vor…pentru ca să ne înșele.

Mulți își așteaptă „sortitul” sau „sortita” de la Dumnezeu, adică soțul sau soția…dar nu se roagă deloc lui Dumnezeu ca să îi facă proprii căsătoriei. Vor soț sau soție…dar nu se pregătesc deloc pentru asta. Iar Biserica, dimpotrivă, pune accentul pe pregătirea pentru căsătorie.

Împătimiții de sexualitate „worshipează”/ „venerează” organele genitale. Biserica consideră că rolul lor, al organelor noastre genitale, nu sunt pentru plăcere, ci pentru procreare.

„Să moară dușmanii mei” nu are nimic de-a face cu „Iubiți pe vrăjmașii voștri!”. Pentru că Biserica ne cere iubire și iertare și nu răzbunare.

Când „te faci frate cu dracu” nu mai ești cel de dinainte…ci începi să semeni cu el, cu cel cu care te-ai „înfrățit”. Orice pact cu diavolul e o cădere din relația cu Dumnezeu.

Pentru unii, banii sunt „mai importanți” decât viața…și asta pentru că nu știu cât de grea e mântuirea. Cât de mult efort trebuie să depunem ca să ne despătimim, adică să ne curățim de patimile/ viciile noastre.

Unii cred că oamenii cu diverse handicapuri, moștenite sau dobândite, sunt niște „rebuturi”. Însă păcatele ne fac cu adevărat rebuturi, adică sub-oameni.

Adevărata avere a omului nu sunt banii din conturi, terenurile și bijuteriile…ci curăția sufletului. Și fără să fii în Biserica lui Dumnezeu, în Biserica Ortodoxă, nu poți să trăiești curăția și sfințenia lui Dumnezeu.

Cei mai deștepți oameni ai lumii sunt Sfinții lui Dumnezeu. Vom vedea acest lucru și acum, dacă dorim, dar, mai ales, la Judecata Lui. Pentru că cunoașterea lor e dumnezeiască. Mulți sunt de altă părere…

Critica și receptarea perversă a criticii

Când vreau să privesc critic o carte mă interesează bunele și relele cărții. Cum e și normal. Pentru că o evaluare critică trebuie să vorbească despre ambele lucruri.

Însă, ca să critici o carte sau ca să evaluezi o carte trebuie ca acea carte să fie o carte și nu o bătaie de joc, adică un plagiat în formă continuată sau o rescriere a istoriei sau o scriere la normă sau o sinteză a ideilor altora.

De aceea, uneori, m-am pronunțat nu doar despre cărți…ci și despre așa-zise „cărți”, care nu aveau de-a face cu onestitatea, cu munca, cu cercetarea, cu un program literar, cu o vocație.

Pentru că astăzi mulți pot scrie o carte, două, nouă…și, cu toate astea, să nu aibă vocația cărții. Mai ales dacă ești profesor, cercetător, vizezi academia…începi să scrii, furi ca să scrii, plătești ca să ți se scrie, furi de la morți, vii și răniți…și îți faci „operă”.

…și acum îmi pare rău că am scris și despre non-cărți. Pentru că prin asta am coborât critica de la principii și încurajări ale autorului pentru ca să scrie…la băgări în seamă a tot felul de neaveniți.

Iar neaveniții în ale scrisului sau ale traducerii nu au de-a face cu scriitorii și cu traducătorii, cu comentatorii și cu criticii literari autentici. Scriitorii au nevoie de critică, adică de un ochi din afară, care să le spună ce e bine și ce e rău în cărțile lor, pentru că critica reală, uneori, te poate duce și mai înainte, îți poate deschide orizonturi și te scapă de multe blocaje în domeniul creației.

Și scriitorii adevărați le mulțumesc celor care îi critică în mod constructiv, pentru că îi receptează ca pe niște prieteni reali. Ca pe unii care îi ajută în mod efectiv.

Însă neaveniții vin, se uită, se uită în neștire la ce ai scris despre ei, nu scot nicio vorbă, îți poartă pică, te dușmănesc…pentru că la ei critica înseamnă „să îi vorbești numai de bine”. Dacă „nu îi vorbești de bine” nu ai făcut nimic cu neaveniții, cu impostorii. Pentru că ei vor laude nemeritate, laude gongorice, supraevaluări ale cărților lor și nu o opinie sănătoasă, cinstită, delicată, prietenească.

Așa că am reevaluat ideea de critică de întâmpinare sau de note la o carte, pentru că am băgat în seamă foarte mulți oameni „elevați” în bădărănia lor, care au considerat că „i-am lăudat” când le-am spus că sunt…

Aceasta e consecința perversă a criticii: neaveniții se laudă că i-am băgat în seamă oricum, indiferent de ce le-am zis. De aceea se minunează și ei că am putut scrie despre ei, fapt pentru care vin adesea să vadă dacă articolul…„mai e online”.

Asta nu înseamnă că nu voi mai citi, ca și până acum, cărți proaste, bloguri proaste, articole proaste, cărți și articole mediocre, plagiate de tot felul, miștocăreli și nesimțiri, cărți și articole și bloguri extremiste, revanșarde, pisăloage etc. Le voi citi, voi lua atitudine în cuvinte…mai puține, fără prea multă expunere a lor…pentru că oamenii se bucură „să apară” la tine, chiar dacă tu îi negi, îi respingi, îi socotești de neînghițit prin ceea ce spun și fac.

În treacăt…voi mai vorbi și despre astfel de persoane, însă ne vom concentra asupra Tradiției Bisericii, a Scripturii, a cultului, a marii literaturi a lumii și asupra teologiei Bisericii, care sunt mai importante decât orice modă și capriciu. Astea rămân, iar celelalte trec. Și noi ne vom ocupa, cu precădere, de cele neapărate pentru creștinii ortodocși și pentru toți cei care caută adevărul în Biserica lui Dumnezeu.

Theology and Efficiency

In 2006, when I started to activate online, I thought that the orthodoxies wish theology. Just therefore I took my vocation in seriously and I started writing theology on several registers. Fact for which, I wrote and easy things and heavier things, until I started in 2009 to publish my books at online level.

Because, for me, the theology is the foundation of people’s lives. And for that it, the theology, is the real life of the people, I was hurried to be efficient and proper for to help on people. That is why I wrote much and I write further: for that I can help on people.

But I realized, at short time, that the orthodoxies are not interested of theology. Of their own theology. That not many want theology. But, most of, want answers at their questions, at some of the questions.

Yes, it was painful for me this constatation! For that, in evident mode, the people gave with the foot at the thing which had the greatest need.

However, why do not like the orthodoxies Church’s theology? Why do not they like what saves them?

And I understood, all in a short time, that the nescience is that makes them not like the saving theology of the Church. And the nescience, together with the sinful habits, with the passions, are the ones that make us do not see that we need of theology more than of air and of life.

And what have I done then? I continued to write theology, the theology of which is need today, but, in parallel with it, I began to comminute the heavy theology for the great and indifferent public to theology.

Yes, I am as efficiently, as worker in the theological domain, but in two stairs: into a high mode in my theology, and into a down mode at predicatorial level! Why? For that the orthodoxies, in the great majority of them, do not like heavy theology. And, once with this, they do not prefer no great ascesis and a mystical orthodox life.

And for this motive, some are rationalists, others are pietists, others indifferents to the dogmas of the Church. For that  they do not accept that true human life is the theology and the liturgical, ascetical and mystical life of the Church.

Who wishes some orthodoxies without theological foundation? The neoprotestant pseudo-churches. Fact for that they invest much money in „evangelization” and in the alienation entirely of the orthodoxies. A Romanian Orthodox which becomes a Baptist or a Pentecostal, an Adventist or a Mormon goes through a long and callous process of ghettoization, because he’s learned to tear of the Church and of his country.

And what does such of „converted”? He jumps from the lake in shaft. He chooses a greater evil. For he breaks with all of the Church. He becomes an apostate, a pagan.

But a Orthodox who knows his faith can never be an apostate. Because the Orthodox theology makes you an enlightened man, a man who loves the Church and its ascesis. And if you know your faith, you become an apologist of it and not a denigrator of the Church.

The theology and the ghostual experience escapes us from the religious extremism. For that the theology of the Church is not rationalistic and nor pietist and the ghostual experience of the Church has nothing to do with the extremes.

The religious fanaticism has not the true theology and the life of the Church loves the hierarchy, the orderliness and the peace among men. For that the Church lives in communautaire and communional mode, being full of glory of the trinitarian God.

Comentariile literare…

…eu am început să mi le fac de prin clasa a VI-a sau a VII-a. Din fericire pentru mine, nu am avut profesoare de română care să ne dicteze comentarii și să ne ceară să le învățăm pe dinafară. De aceea, le-am făcut singură.

Citeam textele, mă munceam să înțeleg sensurile și…ieșea. Chiar îmi plăcea să descopăr sensurile ascunse ale textelor literare.

De prin clasa a III-a îmi plăcea materia numită literatură, pentru că făceam compuneri frumoase, lăudate de doamna învățătoare. De aceea, în clasa a IV-a m-a trimis la Olimpiadă la română, la care am luat…nota 4. La prima Olimpiadă la care am participat. Pentru că ni s-a dat să facem o compunere cu titlul: „De ce mulțumim partidului”. La care n-am știut ce să scriu…

După care, bineînțeles, doamna învățătoare mi-a tras o săpuneală zdravănă în clasă, o oră întreagă. Cum adică eu, care am atâta imaginație la compunere, să nu știu ce să scriu?…

Pe vremea aceea, când am făcut eu școala generală și liceul, nu existau calculatoare, cu atât mai puțin internet.

Am făcut parte din prima generație, în 1992, care am beneficiat de înființarea unor clase de uman, după o lungă perioadă de absență a lor din învățământul românesc. De aceea, am putut să fac liceul la filologie.

Când am intrat la liceu, viitoare mea profesoară de română și dirigintă (care era și directoarea liceului, în acel moment),  a înnebunit cancelaria cu lucrarea mea de examen (fără să mă fi cunoscut încă) – mai țin minte doar că era un subiect despre Sadoveanu.

Pentru că ea făcea lobby pentru înființarea clasei de filologie, pe care ceilalți profesori nu o vedeau necesară. De abia ieșisem din comunism și tot chimia și matematica păreau multora, atunci, singurele importante

Și când am ajuns la liceu, cu atât mai mult am căutat să concep singură comentariile la literatură. Doamna Nicoleta Băețica, profesoara de română, vroia întotdeauna să îmi umple brațele cu cărți de critică din biblioteca sa, ca să mă ajute.

Dar eu îi spuneam să nu mi le dea până nu comentez eu singură textele, ca să nu mă influențeze opiniile criticii mai înainte de a-mi forma și eu o părere. Și dumneaei a râs mai întâi, dar apoi a devenit o obișnuință între noi. Trecea la predarea unui nou scriitor sau text, mă lăsa să-mi fac singură analizele/ interpretările, și apoi îmi dădea și cărți de critică de citit…

Îmi aduc aminte că la bac, la proba orală (care nu era ce e azi, ci una foarte grea), mi-a căzut Revedere. Iar eu…am întrebat în șoaptă o colegă dacă acest text era sa nu în programa de bac, la care și ea m-a întrebat, tot în șoaptă, dacă sunt sănătoasă la cap.

Cum știam poezia pe dinafară, am făcut comentariul mental și am notat niște idei pe foaie, în cele 20 de minute pe care le aveam la dispoziție ca să mă gândesc la răspuns.

După care profesoara care m-a examinat a spus în tot orașul (care nu era mare, ci doar vestit pentru că acolo întorcea trenul) că n-a mai auzit un asemenea comentariu la Eminescu…

Și eu zic că așa am ajuns, încet-încet, critic literar, începând…de dimineață.

Poezie și stihuire

Poate că v-ați întrebat de ce – dacă tot mă ocup cu exegeza poeziei românești –, nu m-am oprit și asupra poeziei istorice, care constituie un sector destul de întins în literatura noastră (începând cu vechile cronici rimate, trecând prin Bolintineanu și Alecsandri și ajungând la Șt. O. Iosif și Coșbuc și poate și mai încoace).

Sau de ce nu comentez o serie de poeți religioși, din moment ce am tangențe cu Teologia și am demonstrat conservarea caracterului religios tradițional în poezia modernă.

Răspunsul la aceste întrebări este: nu pentru că abordarea lor ar fi cu totul neinteresantă, ci pentru că pe mine, acum, nu mă interesează, în primul rând, stihuitorii.

Nu mă interesează făcătorii de versuri cu ritm și rimă, adică cei care pun într-o oarecare lucrătură artistică întâmplări sau trăiri personale.

Nu pentru că acestea n-ar avea nicio valoare! Însă nu pot să echivalez facerea de stihuri cu poezia.

Una e să pui în versuri istorii sau anumite trăiri, pentru rememorare sau drept pildă altora, dar pe care le-ai putea exprima și într-o formă prozaică (diferența o face doar prozodia), și alta e să trăiești în poezie și ea să conțină aspecte greu de exprimat ale vieții lăuntrice, pentru care să poți găsi o formulare în cuvinte.

Și aici orice mare trăitor și creator nu poate fi decât original, nu poate fi decât neașteptat, decât uluitor…și e aproape imposibil să se strecoare impostorii în primele rânduri, oricât s-ar strădui.

Pe de altă parte, mesajul stihurilor este destul de clar, pentru oricine le citește. Nu e nevoie de efort interpretativ, ci doar de empatie pentru a le gusta.

Iar eu am considerat că trebuie să mă ocup cu ceea ce e greu de înțeles și a stârnit infinite polemici. Cred că acest gen de creație poetică are nevoie de lămurire grabnică, de un comentariu extins și aprofundat.

Rolul educației civice

În timpul comunismului, școala se ocupa cu aspectele elementare ale educației copilului. Cu educația civică. Lucruri care nu mai se practică în școlile românești. S-a renunțat după Revoluție, dar cred că ar fi un lucru bun să se revină la ele.

Nu am câtuși de puțin nostalgia comunismului. A fost o eră neagră. Dar nu pot să nu-mi amintesc că, atunci, erau înțesate manualele școlare, mai ales cele pentru ciclul primar, cu reguli de comportament.

Copiii erau învățați respectul pentru cei mai în vârstă, buna-cuviință, dar le era insuflat și simțul colegialității și al prieteniei, generozitatea, simțul dărniciei și al jertfelniciei, dragostea pentru țară, pentru istoria și cultura ei.

Și aceste lucruri nu rămâneau numai la stadiul de „propagandă”. Din aceste generații au ieșit cei care au murit la Revoluție, pentru că au fost educați în felul acesta. Adică cei care nu au fugit din fața gloanțelor și a tancurilor, despre care nu habar nu au cei de azi ce înseamnă, pentru că la ei nu a ajuns decât o peliculă veche și proastă, care nu le spune nimic…

Sigur, erau și elemente care țineau de mentalitatea comunistă sau de viața socială în timpul regimului comunist. Dar aceste elemente ar fi putut fi disociate, după Revoluție, de ceea ce era în esență bun în aceste norme de educație și reguli comportamentale.

Și cred că dacă s-ar fi insistat în predarea și învățarea lor, n-am mai fi avut în școala românească de astăzi situațiile dramatice care fac…bucuria presei.

Sau ar fi fost incidente izolate, nu întâmplări la ordinea zilei, pe care numai directorii și corpul profesoral știu cât de mult se chinuiesc să le ferească de revelarea publică.

Rolul educației civice de odinioară ar putea fi preluat (măcar într-o anumită măsură) de educația religioasă, numai că și aceasta este minimalizată din răsputeri.

Ne punem problema educației sexuale în școli, dar noi nu avem fundamentele educației predate și asimilate în școli de către elevi.

De ani de zile aud vorbindu-se numai despre drepturile copilului, care sunt și acelea capitale. Dar partea cu educația copilului e cu totul uitată. Partea cu bunul simț, cu cei șapte ani de acasă, care…nu mai înseamnă nimic pentru generațiile mai noi.

Lipsa acestei educații nu afectează numai relațiile lor cu cei mai în vârstă, ci tot parcursul lor, toată devenirea lor ca cetățeni responsabili.

Vrem să avem o societate civilă lucidă și activă în absența unei educații civice adecvate, și care nu poate să fie decât precoce.

Iar această absență e, în mod evident, parte a unui proces mult mai amplu de degradare, din nenorocire, în care a intrat școala românească după Revoluție (pentru că s-a vrut acest lucru). Cauza stând în complicități multiple, pentru care aproape că nu știi pe cine să acuzi mai întâi și mai vehement…

Ceea ce nu se vede se vede

Lucrurile se văd mai bine atunci când…vrei să le ascunzi mai mult.

În online, omul fără personalitate puternică și fără lucruri extraordinare de arătat, dar care vrea „să pară”, se ascunde în spatele fotografiilor și al prieteniilor de pe Facebook sau alte rețele de socializare. După cum, în viața reală, tot cu lucrurile auxiliare și cu prieteniile se laudă, chiar dacă nu sunt sincere, ci numai de fațadă, chiar dacă sunt numai interesate/ oportuniste.

Ce nu înțelege omul care gândește astfel e că ceea ce vrea să ascundă cel mai mult…se vede cel mai bine.

El te urăște dacă îi spui adevărul în față, pentru că e convins că…deghizarea lui e impecabilă, că nimeni nu și-ar putea da seama și că tu ești un dușman „rar”, o minte „diabolică”, care vezi ce alții nu văd.

Însă toată lumea vede! Toată lumea își dă seama, chiar dacă nu spune!

Numai el nu vrea să creadă că e evident, pentru că…îi place prea mult să se mintă!

Page 1 of 81

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén