Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Category: Reflecţii (Page 1 of 81)

State of mind

The lion has dug the grave of Saint Mary the Egyptian. The lion was behaved as a rational being, while we do not know to honor on God’s Saints.

The trees are returning to life. And we, the people, we need of life, and our life is called the ghostual life.

Why I do not say the spiritual life, but the ghostual life? For that I use the syntagma Holy Ghost and not Holy Spirit.

Orthodox Christians from Romania, in these days, are fasting. We are in the Great Lent. And we fast for that we fill of the glory of God.

And the theology of the Church must always be preached, for that to be very well known.

Aceleași cărți, același aer

Biblioteca e o stare de spirit. Și a te duce la bibliotecă înseamnă să te bucuri dacă găsești cărțile care îți trebuie și a plonja în ele, ca într-o apă care îți răcorește inima, sau a te întrista, dacă nu găsești cartea de care ai nevoie. Biblioteca e o întrecere cu timpul pe care îl ai la dispoziție. Când găsești informațiile…îți vine să țipi de bucurie. Dar la bibliotecă nu se vorbește, ci se citește!

Altădată îmi luam notițe. Acum fotografiez paginile. Telefonul meu e pe post de stilou când citesc la bibliotecă: copiez cu telefonul tot ce am nevoie. Și azi am citit…aproape un giga, pentru că e setat pe fotografii de peste 2 mb.

M-am întors la bibliotecă de parcă am lăsat-o în urmă ieri, pe la ora 10…Mirosul de carte veche, mirosul mobilierului, praful de pe cărți…pentru că cele în foaie au praf. Zeci de mâini și de ochi au trecut peste unele pagini. Note, sublinieri, scrijeliri ale prezenței lor. Unele sunt donate recent, altele sunt introduse cu zeci de ani în urmă.

Cel care mi-a vorbit azi…mă știa, dar eu îl cunoșteam din vedere. Mi-a arătat 3 cărți cumpărate de el, mi-a indicat o sursă valoroasă (nu știam că e publicată), și am citit (adică am fotografiat)…aproape o oră. Însă, într-o oră, dacă ai îndemânare, citești multe cu telefonul. Le pui bine, le pui în depozitul de carte electronică…acolo unde cărțile nu se prăfuiesc niciodată…după care poți pleca cu biblioteca la mare, la soare, la munte, în delegație, pe tren, pe avion…și nimeni nu știe că tu porți o comoară de bibliotecă cu tine.

Dar ea, comoara, există! Și cine știe prețul cărților, știe că ele sunt mai valoroase decât orice aur și uraniu de pe lume. Că ele sunt ca mântuirea noastră, dacă sunt cărți, cu adevărat cărți. Pentru că în lumea asta sunt sufocant de multe cărți, dar marile cărți, adevăratele cărți nu sunt atât de multe pe cât am crede.

Bibliotecara avea aceeași ochi, niște ochi neschimbați…și știa cine sunt. Nu m-a întrebat nimic, nici eu nu am spus nimic. Însă cel mai frumos lucru e acest respect real între oameni, respectul care te cunoaște și care crede în tine.

Iar eu am nevoie, din când în când, să merg pe unde am mers cândva, să mă reîntorc în locurile unde am fost, pentru ca să înțeleg…cum sunt ele și cine mai sunt eu.

Da, era aceeași clădire, numai eu eram altul! Cărțile, revistele erau aceleași…unii oameni erau aceiași…numai pe cei noi nu îi cunosc și nu au de-a face cu mine. Lumea mea e în trecut…e dispersată peste tot. Cei care au venit după mine trăiesc în lumea lor, chiar dacă lumea lor se întretaie cu a mea. Numai că lumea mea are o istorie mai mare în spate (o, ce înseamnă istoria pentru om, când el este atât de fulgurant pe lume?!), are rădăcini, are zboruri…dar ea nu este interesantă pentru cine nu mă cunoaște.

Eu nu îi cunosc pe ei, ei nu mă cunosc pe mine. Suntem străini lângă străini. Poate că avem unele idei comune. Poate că avem multe în comun. Dar dacă nu ne știm și nu vorbim unii cu alții e ca și cum nu ar exista toate acestea. Dacă nu știm nimic despre ceilalți e ca și când ei nu ar exista. Și când privim oamenii ca pe niște „obstacole”, de care trebuie să ne ferim toată ziua pe stradă și la locul de muncă, nimic nu contează, nimic nu e important, nimic nu are sens.

Pentru că sensul oamenilor e în oameni și cei care îl scriu, aceia îl pun în cărți. Și ca să știm ce a fost, trebuie să apelăm la istorie. Iar istoria, ca o bătrână plină de zile și de povești, ne povestește ce vrea, ce poate, ce are chef. Și cartea dă praful de pe istorie, dezgroapă istoria și ne-o pune în brațe, pentru ca noi să stăm față în față cu istoria.

Dar ce să faci cu istoria, când tu vrei fotbal și un bax de bere, pentru că și așa ai noștri o să joace prost, ca de obicei? Și ea ce să facă cu istoria, când nuanța de ruj i se strică și nici nu are bani de intrat în club? Ce să facă bătrâna cu istoria în fața plății la lumină?

Dar nu e așa, oameni exasperați de ziua de azi! Lumea, ieri, azi și mâine se conduce după cărți. Trebuie să dai o fugă până la bibliotecă…pentru că acum, lângă fiecare mall, e și o bibliotecă. Lângă fiecare tutungerie este și o bibliotecă. Lângă fiecare școală e și o bibliotecă…și oamenii pot cumpăra cărți de la bibliotecă de pe telefonul mobil sau le pot citi pe cele deja gratuite.

Statul, lumea, umanitatea evoluează. Citim în neștire. Orice privire e o citire. Scanăm prețuri, scanăm oameni, scanăm sentimente. Știm cine e „prost”, cine e „al dracu”, cine e „băiat bun, de-al nostru”. Capul nostru e atent la fiecare cuvânt care iese din gura altora, chiar și atunci când nu ne interesează ce spun ceilalți.

Venim, pe furiș, și ne vedem unii pe alții în online, pentru că acasă căscăm de atâta inteligență și de atâta dialog și de atâta iubire și de atâta compromis cu starea de bun simț. „Dar ce-a mai scris pe Facebook? Dar ce-a mai scris? Dar ce mă interesează pe mine ce-a mai scris?!…Dar, totuși, ce-a mai scris, că abia îmi merge nenorocita asta de tabletă, deși am luat-o la preț redus?!!”.

Lângă fiecare copac în picioare stă o bibliotecă. Copacul e viu, el e ca aerul, dar biblioteca e lângă el. Stai lângă copac, cu telefonul în mână, intri online…și citești! Nimic mai simplu! Citești o bibliotecă, două…sau 2-3 pagini, vezi niște fotografii, asculți ce-a zis, ce n-a zis…și copacul rămâne în picioare, tu stai lângă copac, și biblioteca e la tine, în buzunar.

Și oamenii nu știu unde e fericirea ta, dar tu ai bucurie și în buzunar. O duci cu tine.

Aphorisms in spring

The aphorism is a concentrated experience. It is a pearl kept in your heart.

The vain people cannot be friends. They do not support neither on themselves.

With the time you learn to love the simpleness. And this for that to mature means to simplify.

Who does not love the wisdom, that one seeks nothing.

The Saints are θεόφοροι, ie God-bearers. And who bears on God, that one knows Him from he himself.

I lapidary express myself for that I know the value of words.

The spring is the season of those who do not know the death. For the ghostual spring is the restfulness of the Saints.

The fasting is the desert of the orthodoxies. Because in it we hide the prayers.

I am orthodox Christian for that I do not like the falsifications of the faith. Ie the heresies.

I do not believe in the love which has nothing to do with God.

The postmodern idolatry is interior. For our idols are our passions.

As Priest I understand that the salvation is only communional. Because the Church lives in and through love.

The Church is not the problem of the world, but the world cannot exist without Church.

The Orthodoxy says „the extraterrestrials” demons.

For me not the atomic bomb is a calamity, but the sin, whatever may be it. For that the sin is the Hell.

A thick-skinned man is a man who was deprived of his own inner beauty.

A man is not an animal! The man is called at the likeness with God through holiness.

As long as one Virgin is the Mother of God,  we cannot say that we do not know who is our ghostual Mother. Because our Mother and our Lady is the Mother of God, Maria [Μαρία]/ Mary.

We do not see well, until we do not see ghostually.

God is the One who gives us to have certitudes. Without Him we have only questions.

Nu m-a învățat nimeni cum să citesc…

…și nici nu m-a împins nimeni de la spate ca să citesc sau ce să citesc. Cititul nu devine o deprindere prin obligație.

Țin minte însă că, atunci când m-am desprins de cărțile copilăriei și am început să citesc romane mai mari și mai grele…apoi filosofie…apoi teologie…nu era (sau nu era totdeauna, în ceea ce privește teologia) cine să-mi explice neînțelegerile care se iveau pe parcurs.

Și atunci citeam de mai multe ori, mă opream, stam și reflectam asupra sensurilor cuvintelor, a înțelesurilor dintr-o frază sau pagină sau a înțelesurilor majore dintr-o carte.

Citeam de mai multe ori…mă gândeam…și răs-gândeam…

Și astăzi, când văd tineri care nu știu să formuleze o frază banală, care n-au vocabular și nu știu să zică două vorbe sau să înțeleagă ceva, nici măcar la nivel elementar, nu pot decât să trag concluzia că n-au citit nimic sau mai nimic în viața lor.

Și ceea ce e mai regretabil e că nu-și dau seama de carențele lor, că nu simt că le lipsește ceva, dimpotrivă, dau uneori impresia că sunt mulțumiți și fericiți că le lipsește

Idei care n-au de-a face cu teologia Bisericii

Unii părinți consideră că proprii lor copii sunt „îngerași”, adică ființe „curate” și „nevinovate”, și le spun ca atare. Însă dacă vrei să știi cum arată Sfinții Îngeri ai lui Dumnezeu, atunci trebuie să citești Despre ierarhia cerească a Sfântului Dionisios Areopagitul, pe care eu am lecturat-o și comentat-o aici. Pentru că copiii sunt copii și nu sunt fără de păcat, la fel ca noi, cei adulți, iar Sfinții Îngeri sunt plini de slava lui Dumnezeu și fără de păcat. Bineînțeles că copiii nu fac câte facem noi, cei mari. Însă, la vârsta lor, fiecare face păcate după cum îl duce capul, pentru că păcatele se fac cu voie și fără de voie, din știință și din neștiință.

Unii creștini ortodocși consideră că, dacă postesc din când în când, și dacă mai dau milostenie câteodată și dacă se mai roagă când au probleme…sunt oameni „credincioși”. Însă adevărații credincioși, adevărații ortodocși, fac aceste lucruri pe fiecare zi și multe alte fapte bune, pentru că trăiesc în ritmul vieții Bisericii. Pentru că nu putem fi creștini…decât în fiecare zi. Nu pe sărite! Nu din când în când!

Mulți cred în strigoi, în vampiri, în extratereștri, în vorbiri cu morții…dar Biserica le spune draci. Care pot lua orice chip vor…pentru ca să ne înșele.

Mulți își așteaptă „sortitul” sau „sortita” de la Dumnezeu, adică soțul sau soția…dar nu se roagă deloc lui Dumnezeu ca să îi facă proprii căsătoriei. Vor soț sau soție…dar nu se pregătesc deloc pentru asta. Iar Biserica, dimpotrivă, pune accentul pe pregătirea pentru căsătorie.

Împătimiții de sexualitate „worshipează”/ „venerează” organele genitale. Biserica consideră că rolul lor, al organelor noastre genitale, nu sunt pentru plăcere, ci pentru procreare.

„Să moară dușmanii mei” nu are nimic de-a face cu „Iubiți pe vrăjmașii voștri!”. Pentru că Biserica ne cere iubire și iertare și nu răzbunare.

Când „te faci frate cu dracu” nu mai ești cel de dinainte…ci începi să semeni cu el, cu cel cu care te-ai „înfrățit”. Orice pact cu diavolul e o cădere din relația cu Dumnezeu.

Pentru unii, banii sunt „mai importanți” decât viața…și asta pentru că nu știu cât de grea e mântuirea. Cât de mult efort trebuie să depunem ca să ne despătimim, adică să ne curățim de patimile/ viciile noastre.

Unii cred că oamenii cu diverse handicapuri, moștenite sau dobândite, sunt niște „rebuturi”. Însă păcatele ne fac cu adevărat rebuturi, adică sub-oameni.

Adevărata avere a omului nu sunt banii din conturi, terenurile și bijuteriile…ci curăția sufletului. Și fără să fii în Biserica lui Dumnezeu, în Biserica Ortodoxă, nu poți să trăiești curăția și sfințenia lui Dumnezeu.

Cei mai deștepți oameni ai lumii sunt Sfinții lui Dumnezeu. Vom vedea acest lucru și acum, dacă dorim, dar, mai ales, la Judecata Lui. Pentru că cunoașterea lor e dumnezeiască. Mulți sunt de altă părere…

Critica și receptarea perversă a criticii

Când vreau să privesc critic o carte mă interesează bunele și relele cărții. Cum e și normal. Pentru că o evaluare critică trebuie să vorbească despre ambele lucruri.

Însă, ca să critici o carte sau ca să evaluezi o carte trebuie ca acea carte să fie o carte și nu o bătaie de joc, adică un plagiat în formă continuată sau o rescriere a istoriei sau o scriere la normă sau o sinteză a ideilor altora.

De aceea, uneori, m-am pronunțat nu doar despre cărți…ci și despre așa-zise „cărți”, care nu aveau de-a face cu onestitatea, cu munca, cu cercetarea, cu un program literar, cu o vocație.

Pentru că astăzi mulți pot scrie o carte, două, nouă…și, cu toate astea, să nu aibă vocația cărții. Mai ales dacă ești profesor, cercetător, vizezi academia…începi să scrii, furi ca să scrii, plătești ca să ți se scrie, furi de la morți, vii și răniți…și îți faci „operă”.

…și acum îmi pare rău că am scris și despre non-cărți. Pentru că prin asta am coborât critica de la principii și încurajări ale autorului pentru ca să scrie…la băgări în seamă a tot felul de neaveniți.

Iar neaveniții în ale scrisului sau ale traducerii nu au de-a face cu scriitorii și cu traducătorii, cu comentatorii și cu criticii literari autentici. Scriitorii au nevoie de critică, adică de un ochi din afară, care să le spună ce e bine și ce e rău în cărțile lor, pentru că critica reală, uneori, te poate duce și mai înainte, îți poate deschide orizonturi și te scapă de multe blocaje în domeniul creației.

Și scriitorii adevărați le mulțumesc celor care îi critică în mod constructiv, pentru că îi receptează ca pe niște prieteni reali. Ca pe unii care îi ajută în mod efectiv.

Însă neaveniții vin, se uită, se uită în neștire la ce ai scris despre ei, nu scot nicio vorbă, îți poartă pică, te dușmănesc…pentru că la ei critica înseamnă „să îi vorbești numai de bine”. Dacă „nu îi vorbești de bine” nu ai făcut nimic cu neaveniții, cu impostorii. Pentru că ei vor laude nemeritate, laude gongorice, supraevaluări ale cărților lor și nu o opinie sănătoasă, cinstită, delicată, prietenească.

Așa că am reevaluat ideea de critică de întâmpinare sau de note la o carte, pentru că am băgat în seamă foarte mulți oameni „elevați” în bădărănia lor, care au considerat că „i-am lăudat” când le-am spus că sunt…

Aceasta e consecința perversă a criticii: neaveniții se laudă că i-am băgat în seamă oricum, indiferent de ce le-am zis. De aceea se minunează și ei că am putut scrie despre ei, fapt pentru care vin adesea să vadă dacă articolul…„mai e online”.

Asta nu înseamnă că nu voi mai citi, ca și până acum, cărți proaste, bloguri proaste, articole proaste, cărți și articole mediocre, plagiate de tot felul, miștocăreli și nesimțiri, cărți și articole și bloguri extremiste, revanșarde, pisăloage etc. Le voi citi, voi lua atitudine în cuvinte…mai puține, fără prea multă expunere a lor…pentru că oamenii se bucură „să apară” la tine, chiar dacă tu îi negi, îi respingi, îi socotești de neînghițit prin ceea ce spun și fac.

În treacăt…voi mai vorbi și despre astfel de persoane, însă ne vom concentra asupra Tradiției Bisericii, a Scripturii, a cultului, a marii literaturi a lumii și asupra teologiei Bisericii, care sunt mai importante decât orice modă și capriciu. Astea rămân, iar celelalte trec. Și noi ne vom ocupa, cu precădere, de cele neapărate pentru creștinii ortodocși și pentru toți cei care caută adevărul în Biserica lui Dumnezeu.

Theology and Efficiency

In 2006, when I started to activate online, I thought that the orthodoxies wish theology. Just therefore I took my vocation in seriously and I started writing theology on several registers. Fact for which, I wrote and easy things and heavier things, until I started in 2009 to publish my books at online level.

Because, for me, the theology is the foundation of people’s lives. And for that it, the theology, is the real life of the people, I was hurried to be efficient and proper for to help on people. That is why I wrote much and I write further: for that I can help on people.

But I realized, at short time, that the orthodoxies are not interested of theology. Of their own theology. That not many want theology. But, most of, want answers at their questions, at some of the questions.

Yes, it was painful for me this constatation! For that, in evident mode, the people gave with the foot at the thing which had the greatest need.

However, why do not like the orthodoxies Church’s theology? Why do not they like what saves them?

And I understood, all in a short time, that the nescience is that makes them not like the saving theology of the Church. And the nescience, together with the sinful habits, with the passions, are the ones that make us do not see that we need of theology more than of air and of life.

And what have I done then? I continued to write theology, the theology of which is need today, but, in parallel with it, I began to comminute the heavy theology for the great and indifferent public to theology.

Yes, I am as efficiently, as worker in the theological domain, but in two stairs: into a high mode in my theology, and into a down mode at predicatorial level! Why? For that the orthodoxies, in the great majority of them, do not like heavy theology. And, once with this, they do not prefer no great ascesis and a mystical orthodox life.

And for this motive, some are rationalists, others are pietists, others indifferents to the dogmas of the Church. For that  they do not accept that true human life is the theology and the liturgical, ascetical and mystical life of the Church.

Who wishes some orthodoxies without theological foundation? The neoprotestant pseudo-churches. Fact for that they invest much money in „evangelization” and in the alienation entirely of the orthodoxies. A Romanian Orthodox which becomes a Baptist or a Pentecostal, an Adventist or a Mormon goes through a long and callous process of ghettoization, because he’s learned to tear of the Church and of his country.

And what does such of „converted”? He jumps from the lake in shaft. He chooses a greater evil. For he breaks with all of the Church. He becomes an apostate, a pagan.

But a Orthodox who knows his faith can never be an apostate. Because the Orthodox theology makes you an enlightened man, a man who loves the Church and its ascesis. And if you know your faith, you become an apologist of it and not a denigrator of the Church.

The theology and the ghostual experience escapes us from the religious extremism. For that the theology of the Church is not rationalistic and nor pietist and the ghostual experience of the Church has nothing to do with the extremes.

The religious fanaticism has not the true theology and the life of the Church loves the hierarchy, the orderliness and the peace among men. For that the Church lives in communautaire and communional mode, being full of glory of the trinitarian God.

Page 1 of 81

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén