Teologul e ortodoxul care își asumă Tradiția Bisericii

Pe d-l Ionuț Chircalan l-am cunoscut la Constanța, în 2012. Apoi, și mai mult, prin intermediul Prof. Gheorghe Anghelescu, având o discuție cu dumnealui la Sinaia, în 2013. Atunci mi-a cerut să îl ajut cu ordonarea tezei sale doctorale, i-am spus opinia mea despre cum ar trebui să arate teza lui și am avut o discuție de două ore cu dumnealui. Foarte prietenoasă. Îi mulțumesc și acum pentru darurile sale de carte. Cât și pentru acestea, recente.

Scrisorile care urmează însă…au de-a face cu ceea ce crede despre Sfântul Dionisie Areopagitul. Nu știam despre poziția sa teologică față de marele teolog al secolului I până nu mi-a mărturisit-o în scris. Atunci, la Sinaia, nu mi-a dat de înțeles că este unul dintre detractorii Sfântului Dionisie. Și, așa cum i-am spus în discuția telefonică de astăzi dimineață, modul cum se raportează la Sfântul Dionisie, în mod netradițional, e o problemă care interesează pe toată lumea…

De aceea, public în cele ce urmează o discuție privată (după forma ei, nu și după conținut), pe care Ionuț Chircalan și-o dorește tot privată…dar care nu mai poate fi privată. Pentru că domnul Ionuț Chircalan, va fi, în curând, Doctor în Teologie pe tema vieții și a operei Sfântului Dionisie Areopagitul, iar ceea ce mi-a spus mie va scrie și acolo, cel mai probabil.

Textele sunt diacriticizate și corectate de către mine, discuția s-a purtat pe email și textele sunt integrale.

***

Asist. Drd. Ionuț Chircalan către Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș (19 iulie 2014, sâmbătă, ora 4. 06 dimineața)

Dragă Părinte Dorin,

Dacă tăceam filosof rămâneam. Știu și nu sunt filosof, așa că vorbesc ca un nebun. Dacă sunteți de acord, vreau să mai dialogăm pe tema identității și pe cea a caracterului creștin al scrierilor areopagitice.

Am citit cu mult interes articolul (studiul) Sfinției Voastre:
http://www.teologiepentruazi.ro/2014/07/16/sfantul-sfintit-mucenic-dionisie-areopagitul-de-la-parinte-apostolic-la-pseudo-autor-3/ și am vrut să-l comentez cu prietenii (cât de puțini și aceștia), dar am decis că cel mai în măsura să poarte dialogul sunteți Sfinția Voastră, pentru că vă aparține textul și l-ați scris din convingere.

Eu încă sunt la faza de redactare și sper să închei teza cu ajutorul lui Dumnezeu în viitorul apropiat (septembrie).

În pofida dorinței de a mă erija, mă simt deja încolonat în rândul celor care privesc cu suspiciune identitatea Sfântului Dionisie, autorul scrierilor, cu Sfântul Dionisie din Areopagul Atenei (cel puțin istoric, dacă nu și transistoric).

Cred că nu avem argumente suficiente niciunul dintre noi ca să ne susținem cauza, oricât de sfinte sau de critice ar fi unele sau altele.

La Sf. Isaac Sirul m-a convins Părintele Paisie [Aghioritul n.n.] care marturisea, dacă îmi aduc aminte bine, că văzându-l [în mod extatic n.n.] pe Sfântul Isaac l-a întrebat despre ortodoxia lui, iar acela i-a aprobat-o, infirmând astfel rezultatele cercetărilor.

La Sf. Dionisie e oarecum mai dificil, deși spuneți că avem un nor de mărturii ale Sfintei Tradiții.

V-aș invita să citiți în întregime lucrarea lui Alexander Golitzin sau cel puțin să citiți ultima parte (concluziile) și să vedeți acolo rezultatele cercetărilor sale. Sunt, într-adevar, greu de acceptat, dar nu inepte, adică nu în totalitate aberante. Sunt ipoteze, nu consideră ca a elucidat „misterul” autorului sau al scrierilor.

Golitzin_Alexander _Et introibo ad altare Dei.pdf

Apoi, în obrăznicia sau prietenia mea, v-aș întreba dacă ați citit cartea Istoria filosofiei bizantine a lui Niko(lao)s Matsoukas în care propune o viziune unitară a filosofiei și teologiei în imperiul roman creștin și o asimilare foarte naturală a elementelor filosofice eleniste de către scriitorii bisericești (sau/ și Sfinți Părinți).

Acum, revenind la problema în cauză:

Nu ar fi putut să fie Sfântul Dionisie trăitor în secolul VI, nicidecum? (este o dogmă asta, pentru că la Sinoadele ecumenice și locale sunt citate operele sale, fapt ce atestă indirect, așa subliniază Sfântul Nichita Stethatul (dacă nu greșesc) aceasta în favoarea identității autorului scrierilor areopagitice cu ucenicul Sf. Apostol Pavel (Pildalion, p. 243-244)?

Când pun această întrebare, mă gândesc la un cuvânt al Mitropolitului Ierotheos Vlachos care a scris printre altele cartea O noapte în pustia Sfântului Munte. El a avut o întâlnire după scrierea cărții (sub anonimat, la ediția în lb. greacă) cu o stewardessă, care, intrând în dialog cu Înalt Prea Sfinția Sa i-a mărturisit că a rămas impresionată de carte[a] respectivă pe care o citise, fără a cunoaște identitatea autorului ei.

În timpul discuției însă, ÎPS (destul de tânăr – 30 și ceva de ani) și-a declinat identitatea, recunoscând că este autorul de fapt și [de] drept al cărții, fapt care a cam dezumflat-o pe cititoare (sau pe un coleg de scaun al ÎPS) care își imaginau, în spatele autorului, un venerabil călugăr athonit de vorbă cu un renumit avvă.

Mai mult, întrebat insistent de publicul român, despre identitatea gheronului din aceeași carte, ÎPS Ierotheos a răspuns că este vorba de o suprapunere de identități: (Sf.) Părinte Sofronie, Sf. Porfirie, (Sf.) Cuviosul Paisie, (Sf.) Efrem Katunakiotul ș. a. sau chiar, după cum a răspuns la aceeași întrebare, Pr. Sofronie, fiind întrebat la rândul său, cândva – Acel stareț este ÎPS Ierotheos însuși.

Acum revenind la Sf. Dionisie, din lecturile mele sumare, din cercetătorii acești[a] atât de blamați și de atei sau sataniști, eretici, oricum ar fi (e drept că nu sunt sfinți, Sfânt e cel care vede pe Dumnezeu și își vede păcatele în lumina Lui necreată sau poate că, mai mult chiar, cel familiar cu Dumnezeu, casnicul Său, care trăiește în Dumnezeu și vorbește cu El, fără a-I rămâne ‘exterior’).

Revenind, așadar, din ce am citit, nedumeririle/ nepotrivirile ar fi: tăcerea anterior sec. VI (510-518; 533), cultul complex (sfinte Taine f. detaliate, rânduiala monahală, vocabular neoplatonic de sec. V cu citate din Proclus, cunoașterea teologiei Părinților Capadocieni (ființa, ipostas, dogmă trinitară), elemente din literatura siriană (Evagrie Ponticul, Macarie Egipteanul), elemente origeniene (nu origeniste, condamnate de Sinoadele V-VI Ecumenice).

Un cercetător italian, Emiliano Fiori, vede în scopul scrierilor unul polemic (de a respinge o concepție origenistă și panteizantă a timpului, precum și pt. restaurarea ordinii din cauza anarhiei monahilor mesalieni/ sirieni. E adevărat că îl consideră pe Sf. Dionisie monofizit din partida lui Philoxenus of Mabbug. Golitzin îl asociază/ identifică (cu rețineri) cu Petru Ivireanul (detalii în carte, la final de tot).

Probabil că revine întrebarea: Sfinții Părinți au fost niște înșelați sau șarlatani? De ce au acceptat un pseudograf drept Sf. Părinte?

Sergius de Reshaina trebuie să fi realizat traducerea în siriană f.[oarte] repede după apariția scrierilor (el moare în 536, la 3 ani de la Congresul/ Conferința de la Constantinopol).

Ioan de Scythopolis scrie primele scholii la mai puțin de 50 de ani, urmat de Sf. Maxim la vreo 100 de ani. Niciunul nu e considerat să le fi compus pe toate, așa arată și unele manuscrise care redau doar scholiile lui Ioan de Scythopolis.

De ce l-au acceptat? Fie era cel autentic (ceea ce e aproape imposibil din motivele enumerate, destul de general și neacademic, mai sus), fie era prea general ortodox (în genul edictului Împăratului Zenon, (Henotikon-ului), cu un conținut atractiv, ce putea fi fructificat deja de ambele partide hristologice – monofiziți si chalcedoniei concomitent (fără pretenția de primat asupra scrierilor pt. monofiziți, cum uneori se afirmă), și prea valoros totodată și cu riscul de a deveni o armă decisivă în mâna taberei adverse.

Fie era un venerabil (în sensul pozitiv de fiecare dată, nu a la Caragiale) cunoscut lui Sergius de Reshaina și altor câțiva apropiați (chiar și Ioan de Scythopolis), dar care a dorit să rămână anonim, neconsiderând că aduce ceva nou (gen scrierile Sfinților Apostoli, miezul învățăturii creștine), ci doar continuând o sinteză a gândirii creștine și eleniste într-o haină care putea să răspundă provocărilor timpului (necesitatea recuperării intelighenției păgâne, necesitatea unui răspuns la concepțiile origeniste panteizante (Fiori) într-un limbaj filosofic preponderent (nu neapărat necreștin, vezi Matsoukas).

Fie era un ÎPS Ierotheos prea tânăr pentru a fi promovat și prea valoros pentru a fi ignorat. Aici se ridică întrebarea de ce nu a mai produs nimic de asemenea nivel dacă era tânăr. Probabil că nu era tânăr. Unde sunt scrierile pe care le amintește și nu s-au păstrat? Unii sunt de părere că nu a putut să le mai scrie din pricina vârstei, alții că sunt prezentate rezumativ pe parcursul corpusului nemainecesitând o abordare prea largă, datorită conținutului lor mai grosier (abordând probleme legate de semnificația numelor de animale, expresii ‘nepotrivite’ date lui Dumnezeu etc).

Mai avem pseudo acceptați? Probabil că da, dar nu așa de influenți și de profunzi.

De ce i-a acceptat Biserica? Pentru că aveau un conținut creștin, ortodox sau uneori printr-o interpretare ortodoxă puteau fi recuperați din alunecările omenești într-o lume atât de aprinsă în gândirea filosofică și teologică.

N. Matsoukas arată clar că creștinismul și-a arogat anterioritatea temporală față de celelalte culte, filosofii etc. datorită Logosului divin neîntrupat, Mântuitorul de mai târziu al lumii. De aceea, tot ceea ce a rodit rațiunea luminată de acest Logos, fie în medii păgâne sau dubios creștine, a fost recuperat de Biserică. Au existat și poziții radicale, dar din spirit apologetic.

Sf. Grigorie Teologul interzicea filosofarea privind viața intratrinitară, dar dădea libertate filosofării despre lume, îngeri, creație în general, pentru că nu expunea la riscul alterării învățăturii de credință, prin înlocuirea teologhisirii din cunoaștere cu filosofarea după rațiunea omenească (nesigură, limitată, ‘întunecată’). El nu accepta ‘monofizismul’ învățăturii creștine (doar învățătura biblică, restul nu mai contează), ci ‘chalcedonianismul’ (divino-umanitatea învățăturii de credință), daca îmi este permis să vorbesc astfel.

Putea fi imposibil ca Sfântul Dionisie să-l inspire pe un scriitor creștin din secolul V-VI, precum Sfântul Pavel îi tâlcuia epistolele Sfântului Ioan Gură de Aur? Poate, deși cel din urmă nu-i trece numele în dreptul tratatelor și nu ‘se dă’ ca vorbind cu apostolii și mângâindu-i, cu superioritate, pe creștet. Dar poate ca între timp libertatea de exprimare se mai limitase puțin în imperiu și lucrurile trebuiau să fie prezentate ca pline de autoritate.

Vă rog să nu mă dați oprob[r]iului public (pe site), ci să continuăm dialogul pe email, dacă vă puteți coborî la un astfel de dialog, fie și de dragul convertirii unui eretic.

Până la urmă, eu mi-aș dori f.[oarte] mult să găsesc niște argumente în favoarea Sfântului Dionisie, acceptabile (zdrobitoare) și pentru comunitatea academică internațională. Dacă le aveți și le-au scăpat tuturor din cauza oportunismului, prezentați-ni-le, considerând că mai avem vreo șansă să ne dezmeticim.

Cu drag și recunoștință pentru dragostea arătată,
Ionuț [Chircalan]

P.[ost] s.[scriptum]: Legat de Sf. Isaac Sirul, cu siguranță, spun cercetătorii, unele scrieri au fost puse pe seama sa, posibil ca acelea să fie cu conținut nestorian. Blamarea Părintelui Ică jr. pentru această lipsă de orientare spirituală este corectă, dacă are un scop pedagogic, dar nu e suficientă în lipsa unei replici la același nivel (argumentativ, mă refer). Sfântul Dionisie ar fi încercat să facă asta, promovând adevărul în lumina cea mai curată pentru a covârși pe necredincioși.

[Ionuț Chircalan mi-a trimis scrisoarea de față, dimpreună cu alte 3 texte:
1. teza doctorală a lui Golitzin, Tesalonic, 1994, 447 p.
2. teza doctorală a lui Emiliano Bronisław Fiori, Bologna, 2010, PDF, 555 p.
3. Sinodul 7 Ecumenic, canonul al 2-lea, cu comentariile alăturate, din Pidalion, 2 p.]

*

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș către Asist. Drd. Ionuț Chircalan (19 iulie 2014, sâmbătă, ora 11. 36)

Domnule Ionuț Chircalan,

vă înțeleg și ironiile la adresa mea…și puseurile de „superioritate”…dar și nevoia reală, aceea că trebuie să vă terminați teza doctorală…

Și pentru că „motivul” scrisorii dumneavoastră a fost studiul meu despre Sfântul Sfințit Mucenic Dionisie Areopagitul…iar teza dumneavoastră este despre același Sfânt Părinte al Bisericii, dar pe care dumneavoastră îl discreditați, sunt de acord să purtăm un dialog teologic și duhovnicesc…dar la vedere. Pe platforma Teologie pentru azi…acolo unde se află și studiul la care v-ați referit.

Dacă sunteți de acord ca scrisoarea dumneavoastră anterioară, acest răspuns al meu de acum și următoarele, să fie publicate acolo…sunt de acord cu dialogul dintre mine și dumneavoastră.

Pentru că a nega persoana și opera unui Sfânt Părinte al Bisericii e o problemă gravă, care privește întreaga Biserică…iar dumneavoastră sunteți pe cale de a prezenta o nouă teză doctorală, pe tema persoanei și a operei Sfântului Dionisie Areopagitul, prin care vă înscrieți în rândul detractorilor săi.

Pr. Dorin Picioruș

*

Chircalan către mine, 20 iulie 2014, 00. 14 minute.

Nu aștept comentarii la întrebările mele dacă țineți neapărat să le puneți pe site. Renunț respectându-vă totodată opinia.

*

Eu către Drd. Ionuț Chircalan, duminică, 16. 25:

Domnule Ionuț Chircalan,

nu țin „neapărat” să le public online și nici nu vreau să le public pentru ca „să primiți comentarii” de la publicul cititor…

Ci doresc să avem o discuție publică, deschisă, academică…în care să vă susțineți, în mod argumentat și asumându-vă în mod curajos, poziția non-tradițională despre Sfântul Dionisie Areopagitul.

Poziția mea tradițională vizavi de Sfântul Dionisie Areopagitul vi s-a părut „nefondată”, fapt pentru care ați încercat să o duceți în derizoriu…considerând că Părintele Ică jr., Golitzin, toți ceilalți…au „argumente forte” pentru demolarea realității istorice a Sfântului Dionisie.

Însă dumneavoastră v-ați ocupat 4-5 ani cu Sfântul Dionisie, mâine poimâine ajungeți „doctor în teologie” pentru demolarea lui…și puteți să ne împărtășiți din rezultatele muncii dumneavoastră de cercetare.

De aceea v-am spus că sunt de acord cu dialogul online, cu dialogul serios și riguros…dar nu sunt de acord „cu dialogul confidențial”, în care să vă furnizez idei pentru teza dumneavoastră…după care dumneavoastră să susțineți că „le-ați înțeles singur”.

Vreau să vă vorbesc despre Sfântul Dionisie la vedere…și dumneavoastră să-mi vorbiți la fel, spre folosul tuturor.

Și eu cred că trebuie să fiți foarte bucuros pentru că vă dau prilejul unui dialog online, pentru că trebuie să îi explicați și ÎPS Teodosie Petrescu, care a adus la Constanța Sfintele Moaște ale Sfântului Dionisie, cât și întregii Biserici…dacă e bine sau nu să îl mai pomenim pe 3 octombrie, să îi mai facem Icoane, să îi mai cinstim Sfintele Moaște.

Care ar fi inconvenientul dialogului online…dacă în septembrie 2014 vă susțineți teza…și acolo, pentru totdeauna, veți prezenta o lucrare, pe care o pot discuta oricând la nivel online? Sau o veți ține secretă? Dacă aveți argumente împotriva Sfântului Dionisie…trebuie ca ele să fie tot patristice, nu? Eu cred că trebuie să fiți de acord cu dialogul online…și foarte bucuros să îmi dați lecții…Dar și tuturor celorlalți care se închină cu evlavie Dumnezeiescului Dionisie.

Pr. Dorin Picioruș

*

Chircalan către mine, 7. 56 minute, 21 iulie 2014, zi de luni:

„Teza mea nu se ocupă cu demolarea identificării autorului scrierilor areopagitice cu Sf. Dionisie din Areopagul Atenei, deși nu poate face abstracție de aspectul identității autorului lor pus la îndoială de cercetătorii (eretici si unii „pseudo”-ortodocși pentru care totuși a murit Hristos și au chipul Său) moderni.

În cartea Dialoguri la Athos, Ierom. Teoclit Dionisiatul este dat într-o traducere în care este vorba de confruntarea sa apologetică cu Profesorul de Teologie Trembelas.

Acolo, Ierom. Teoclit Dionisiatul apără ortodoxia autorului scrierilor areopagitice arătând că Biserica a mărturisit aceasta din vechime și că nu se dezice de acest adevăr nici astăzi.

Totuși, Ierom. Teoclit Dionsiatul nu susține și vechimea apostolică a acestor scrieri pentru că nu vede în asta ortodoxia lor sau pun[c]tul de greutate maxim.

Rezumând un articol al Ierom Teoclit, arhid.prof. Ioan Ica jr. menționează următoarele (nu știu dacă mistifică realitatea sau adaugă de la sine putere păreri):

„dacă chestiunea istorică a identificării autorului lor rămâne deschisă, în ce priveşte valoarea şi autoritatea lor teologică Biserica şi-a formulat de mult judecata favorabilă lor prin canonizarea autorului lor (3 octombrie) şi acceptarea lor implicită prin can. 2 al Sinodului VII Ecumenic (vezi nota Cuviosului Nicodim Aghioritul din Pidalion), şi ea nu mai poate fi pusă în discuţie fără contestarea autorităţii în materie de credinţă a Bisericii (cf. p. 12ab şi 14b–15a)”.

Dacă aveți cunoștințe de lb. neogreacă și mă puteți ajută să aflu și eu aceasta, vă rog să o faceți cu generozitate. Vă trimit originalul pentru confruntare.

Orthodoxos Typos.pdf

Mai jos aveți studiul arhid. prof. Ioan Ică jr.

Aveți deplină dreptate că mă fofilez să-mi expun public părerile și să le argumentez în dialoguri polemice (academice).

E din pricina faptului că nu mă exprim prea bine, am o cultura teologică limitată și nu am cercetat prea mult. Tot ce aș putea emite ar fi părerile cercetătorilor pe care le cunoașteți din propria lectură și la care nu cred că aveți în totalitate răspunsuri.

Unele păreri ale cercetătorilor nu mai sunt de actualitate, altele sunt contradictorii, altele sunt ipoteze. Faptul că tendința e defăimătoare este adevărat și cred că trebuie să apărăm orto[d]oxia scrierilor, deși Dumnezeu le apără și singur prin ele însele.

Acum nu știu de ce trebuie să ne temem de oameni, fie ei și ierarhi, mai mult decât de Dumnezeu sau de conștiință. Dacă ÎPS Teodosie a afirmat ceea ce scrie în minei și în sinaxar și în alte lucrări care au apărut la un moment dat în istoria Bisericii (nu în veacul apostolic), deci nu sunt neapărat 100% revelate, deși asta nu înseamnă că și învățăturile lor dogmatice sunt dubioase (nu mă înțelegeți greșit), nu înseamnă că a făcut asta din dorința de a elucida și tranșa misterul istoricității acestor scrieri. A dorit să nu smintească oamenii de rând (credincioșii simplii).

Dacă faptul că în trecut a fost nevoie de o scriere sub pseudonim pentru a promova niște învățături creștine mai pregnant, autoritar și asta [îi] smintește pe oameni, nu va mânca în veac „carne”, deși nu înseamnă că în mediile istoricilor, cercetătorilor trebuie să negăm niște lucruri problematice. Acestea oricum vor fi arătate de păgâni și exploatate de cei care țintesc prestigiul și credibilitatea Bisericii, dar o vor face cu răutate și nu din dorința de a lămuri lucrurile.

Dacă se va dovedi că se înșală critica, slava să fie a lui Dumnezeu și a celor care au crezut nebunește, rușinând înțelepciunea acestui veac. Dacă însă nu dovedește nimeni acest lucru atât de „evident” pentru toți, atunci e și „vina” acestora care se mulțumesc cu refuzul unei lămuriri a lucrurilor.

Nu este o prioritate a Bisericii elucidarea acestor lucruri, mântuirea e ceva mult mai interior și mai mult legat de fapte și lucrări și mărturisiri ale credinței iubitoare și jertfelnice. Așa că vina la care m-am referit trebuie înțeleasă doar din prisma unui cercetător nu a unui creștin.

Aștept și eu aceste argumente pentru autenticitatea scrierilor dacă le aveți și eventual sursele ca să le pot cita. Dacă sunt descoperiri personale ale Sfinției Voastre, nu le voi publica fără acordul Sfinției Voastre. Dacă nu aveți încredere în mine, nu e nici o noutate. În om, în general, e greu sau riscant să te încrezi, e supus păcatului și egoismului”.

[La care a auxiliat:
1. un text al lui Ică jr. (23 pagini în PDF)
2. un număr din ziarul: Ortodoxos Tipos (24 pagini în PDF)].

*

Acestea au fost textele trimise pe email. Din care rezultă că Ionuț Chircalan se îndoiește de istoricitatea Sfântului Dionisie Areopagitul, implicit și de opera dionisiană.

El însă presupune că „nu am argumente” în ceea ce privește autenticitatea persoanei și a operei dionisiene. Dimpotrivă, Tradiția Bisericii și teologii ortodocși au argumente solide în ceea ce privește faptul că Sfântul Dionisie e un Părinte apostolic al secolului I.

Argumentele autenticității sunt interne și externe operei dionisiene. Dacă ești teolog ortodox, plin de har, și începi să comentezi și să adâncești întreaga operă teologică a Sfântului Dionisie, așa, ca Sfântul Maxim Mărturisitorul, ajungi la concluzia că nu ar fi putut să fie scrisă decât de un Sfânt.

Apoi, din secolul I și până în secolul al 21-lea, dacă ești teolog ortodox în adevăratul sens al cuvântului, poți urmări modul în care a fost receptat, primit, asumat Sfântul Dionisie de Sfinții Părinți ai Bisericii și cum a fost mitraliat de adversarii săi.

Pentru că falsa critică îndreptată asupra lui Dionisie pornește de la minciuna primă și anume, că Sfântul Dionisie a fost pomenit prima oară în secolul al 6-lea, de un monofizit. Însă, până în secolul al 6-lea, există mărturii multe ale modului în care Sfântul Dionisie a intrat în teologia multor Sfinți.

Și așa cum „criticii” știu să îl facă „neoplatonic” pe Sfântul Dionisie pe baza a te miri ce expresii, tot la fel teologii ortodocși autentici pot să găsească pe Sfântul Dionisie la mulți Sfinți ai Bisericii. Trebuie doar să-i iubești pe Sfinți și să îi cunoști.

Astfel, îi propun lui Ionuț Chircalan, ca de aici încolo, tot la fel de personal, să ne vorbească despre argumentele împotriva Sfântului Dionisie (la care presupune că nu aș avea „rezolvare”) și îl asigur că, printre picături, îi voi răspunde la ele.

Profesorului și Creatorului de online Adrian Năstase [22 iunie 2013]

La mulți ani, Domnule Profesor Adrian Năstase,

multă bucurie și, mai ales, multă scriitură la nivel online, pentru că e nevoie de dialog ca de aer și de echilibru, de cumpănire atentă a lucrurilor pe care le scriem.

Atunci când dumneavoastră, și domnul Iliescu, ați apărut în online nu am crezut că puteți ține ritmul.

Însă mi-ați întrecut așteptările…iar modul cum v-ați dezvoltat platforma online a fost și mai surprinzător.

De aceea, votând pentru excelență în mediul online, pentru profesionalism și promptitudine scriitoricească, v-am sprijinit și publicitat în tot acest timp cu bucurie.

V-am fost alături la bine și la greu și m-am îmbogățit din cultura dialogului și din experiența de viață a comunității pe care aici, la dumneavoastră acasă, ați strâns-o la nivel online.

Orice fotografie, filă audio sau video, carte sau subiect de cercetare sunt binevenite. De asemenea, faptul că ați publicat în foaie scriitura dumneavoastră online, e o altă victorie asupra statului degeaba.

De aceea vă mulțumesc pentru faptul că nu vă dați bătut, că nu vreți să stați degeaba ci vreți să dinamizați, prin tot ceea ce sunteți și faceți o întreagă lume.

Numai bine familiei dumneavoastră și tuturor celor pe care îi prețuiți și vă asigurăm de respectul și rugăciunea noastră!

*

Scrisoarea a fost, mai întâi de toate, un comentariu pe blogul său.

Perspectiva holistă a Bisericii

Dragă domnule Claudiu,

poziția teologică a Părintelui Alexander Schmemann vizavi de interpenetrarea teologiei, a pocăinței și a dorinței împărtășirii continue cu Domnul e poziția holistă/ totală a Bisericii!

De aceea nu e o noutate și nicio uimire.

Un om plin de dorința de a-L cunoaște pe Dumnezeu e în același timp plin de dorința de a fi propriu lui Dumnezeu și a de a fi cu El continuu.

Avem probleme false în materie de pocăință când nu cunoaștem în ce constă pocăința la nivel teologico-ontologic și avem din nou o problemă falsă, când ne întrebăm asupra ritmului împărtășirii…când el trebuie să fie ritmul iubirii noastre și al conștientizării legăturii noastre cu Domnul.

Căci nimeni, cu adevărat, nu se va apropia de Domnul, dacă nu e chemat de El la acest lucru. Și nimeni nu-L poate iubi pe El fără să vrea să fie cu El. Așa că nivelul nostru de dorință pentru teologie, pocăință, rugăciune, împărtășire, milostivire…e nivelul nostru de intimitate cu Dumnezeu.

Și cine nu e intim cu Dumnezeu…nu cam dorește nimic: nici să audă despre El, nici să-L vadă, nici să se împărtășească euharistic cu Sine, nici să-L vadă în alții…

Pentru că teologia și asceza noastră sunt cele care ne potențează dorul de curățire și de împărtășire cu El. Și pe măsură ce suntem tot mai plini de pocăință și de împărtășirea cu El suntem tot mai plini de atenție teologică, de nevoia de detaliu teologic și experiențial.

Împărtășirea deasă, de una singură, nu rezolvă problema patimilor și nici nu te învață conținutul cărților de teologie pe care tu nu le traduci și nici nu le citești.

După cum spovedania deasă nu te face, automat, propriu împărtășirii euharistice, atâta timp cât Puterile cerești, care stau lângă Domnul, nu se consideră vrednice de privirea Lui…

Însă nici asceza și citirile teologice sau continua rugăciune nu înlocuie mărturisirea păcatelor și împărtășirea cu Domnul, după cum nu înlocuie participarea la întreaga viață a Bisericii.

Ci toate la un loc, în ființa noastră, ne dau măsura noastră.

Și trebuie să le îmbinăm pe toate în noi…și, în același timp, să se observe o sporire în cunoaștere, în iubire, în atenție, în frumusețe interioară în ființa noastră.

Dacă nu există nicio înfrumusețare în noi e semn că citirile, posturile, împărtășirile și spovedaniile noastre n-au fost făcute cu minte și inimă permeabile, proprii schimbării duhovnicești.

Așa că problema adevărată nu e de câte ori mă spovedesc, de câte ori mă împărtășesc, dacă sunt mirean sau monah, dacă citesc o carte sau 14 într-o lună…ci dacă se văd în mine schimbări mistice/ frumoase/ sfinte.

Dacă nu se văd…scuzele nu contează.

Răspunsul Părintelui Tudor Ion Ciocan

El vizează cele două articole critice de aici: primul și al doilea.

Însă eu aștept răspunsuri punctuale și nu evazive la fiecare problemă pe care am ridicat-o…dacă eu am avut bunul simț să primesc cărțile autorului, să le citesc și să le recenzez la cererea dumnealui.

Răspunsul trebuie să fie tot la fel de articulat și pentru care să piardă ceva timp…după cum am pierdut și noi.

Pentru că autorul are neștiințe grave de ordin teologic dar, totodată, și o părere foarte bună despre experiența sa duhovnicească și mistică.

***

Textul primit prin email de la Părintele Tudor:

“5. Se spunea pentru avva Agathon, că s-au dus oarecari la dânsul auzind că are dreaptă şi mare socoteală. Şi vrând să-l cerce de a sa mânie, i-au zis lui: tu eşti Agathon? Am auzit pentru tine că eşti curvar şi mândru.

Iar el a zis: ei bine, aşa este. Şi i-au zis lui: tu eşti Agathon bârfitorul şi clevetitorul? Iar el a zis: eu sunt. Au zis iarăşi: tu eşti Agathon ereticul? Iar el a răspuns: nu sunt eretic. Şi l-au rugat pe el, zicând: spune-ne nouă, pentru ce atâtea câte ţi-am zis ţie le-ai primit, iar cuvântul acesta nu l-ai suferit?

Zis-a lor: cele dintâi asupra mea le scriu, căci este spre folosul sufletului meu. Iar cuvântul acesta eretic este despărţire de Dumnezeu şi nu voiesc să mă despart de Dumnezeu. Iar aceia auzind, s-au minunat de dreapta lui socoteală şi s-au dus zidiţi, adică folosiţi”.

http://www.pateric.ro/pentru-avva-agathon/

*

„49. Doi bătrâni, de mulţi ani şedeau împreună şi niciodată nu a fost ceartă între dânşii. Şi a zis unul către celălalt: să ne certăm şi noi ca oamenii. Iar celălalt a zis: nu ştiu cum se face cearta.

Al doilea a zis: iată, pun o cărămidă în mijloc şi zic că este a mea. Tu zici nu, că este a ta. Şi de aici se face începutul. Deci, au pus în mijloc cărămida şi a zis unul către celălalt: aceasta este a mea! Şi a primit răspuns: nu, că este a mea! Şi i s-a spus: dacă este a ta ia-o şi mergi. Şi s-au dus, neputând să se certe între dânşii”.

http://www.pateric.ro/pentru-socotinta/

 Doamne ajută, Părinte!

Cele două cuvinte le-am pus pentru că oglindesc mai bine cele ce le-aş spune eu, decât cuvintele mele.

Evident, că cel dintâi nu se potriveşte pentru unele din afirmaţiile Sfinţiei Voastre în ceea ce priveşte cărţile mele. Cum Sfinţia Voastră încercaţi să fiţi responsabil în ceea ce scrieţi, la fel şi eu; mă strădui să fiu deplin ortodox.

Deocamdată însă sunt prins, după cum bine ştiţi, în finalizarea tezei de doctorat, de aceea nu voi încerca să le explic în scris (deşi, recunosc, mă ispiteşte foarte mult acest gând şi cred că ar putea fi chiar roditor duhovniceşte, atâta vreme cât măcar unul dintre noi am “pleca mai îndreptaţi la casa noastră”…).

Pe blog, însă n-am de gând să scriu. Mi s-a cerut de către mai mulţi să-mi fac şi eu, propriul meu blog, şi asta de acum câţiva ani (să fie vreo 3-4), dar simt că acest fel de comunicare nu mi se potriveşte.

De aceea, deşi comunic prin e-mail, şi încă destul de mult, în continuare voi stărui în a nu fi decât un participant (relativ) atent, dar complet pasiv în ceea ce priveşte blogosfera.

În schimb, când ne va îngădui Dumnezeu să ne vedem faţă către faţă, poate vom avea răgazul măcar a unui început de discuţii lămuritoare.

În rest, să ne dea Dumnezeu inima curată şi mintea cea întreagă spre a ne putea ruga Lui, unul pentru celălalt şi pentru păcatele noastre, fie ele mai groase sau mai subţiri!

Cu prietenie în Hristos Domnul,

pr. Tudor Ciocan.

Ps. Deşi este unul personal, dacă găsiţi de folos, din punctul meu de vedere puteţi posta acest e-mail pe net, unde doriţi. V-am mai spus prin viu grai, cum au ajuns pe net uneori articole de-ale mele.

Scrisoarea Președintelui Emil Constantinescu [27 iulie 2012]

Prof. dr. Emil Constantinescu,

Preşedintele României 1996-2000

                                                                   Domnului José Manuel Durão Barroso

                                                                   Preşedintele Comisiei Europene

27 iulie 2012

Stimate domnule preşedinte Barroso,

Vă scriu în calitate de fost preşedinte al României între 1996-2000 şi de lider al societăţii civile şi al opoziţiei democratice anticomuniste şi proeuropene în perioada 1990-1996, pentru a-mi exprima îngrijorarea faţă de modul în care au fost afectate interesele politice, economice şi financiare ale României prin poziţia adoptată de Comisia Europeană faţă de schimbările politice din România din luna iulie 2012.

Este vorba de schimbările de la nivelul conducerii Senatului şi Camerei Deputaţilor şi Avocatului Poporului efectuate de o nouă majoritate parlamentară şi de suspendarea preşedintelui României, care urmează să fie supusă în 29 iulie [2012] unui referendum popular în vederea demiterii sau confirmării în funcţie.

Din ianuarie 2012, de când au început marile mişcări populare de protest împotriva preşedintelui Băsescu, cu solicitarea demiterii acestuia, mi-am impus să nu iau nicio atitudine publică pe teme de politică internă.

Ce mă face să iau o poziţie acum este faptul că deşi toate schimbările politice din România au fost supuse avizului Curţii Constituţionale şi au fost declarate constituţionale de către aceasta, ele au fost apreciate de mai mulţi oficiali ai Comisiei Europene, ai Parlamentului European sau ai cancelariilor unor state occidentale în termeni duri, ca un grav derapaj democratic, ajungându-se până la catalogări de tipul „lovituri de stat” sau „metode puciste”.

Mai gravă a fost proferarea unor ameninţări privind amânarea integrării în spaţiul Schengen sau a unor monitorizări suplimentare.

Pot să înţeleg emoţia provocată de viteza luării unor decizii ale noii majorităţi parlamentare sau de către Guvernul român, dar de aici până la utilizarea unor catalogări care nu respectă proprietatea termenilor este o mare distanţă.

Aceste etichetări pripite au avut rolul de a amplifica tensiunea politică internă în România şi sunt considerate o cauză a deprecierii cursului monedei naţionale.

Ceea ce mă preocupă însă cel mai mult este invocarea încălcării principiilor juridice şi etice europene.

Faţă de modul în care a fost abordat acest episod mă îngrijorează acum mai mult modul în care sunt respectate aceste principii la nivelul de conducere al Uniunii Europene.

Ca unul care, împreună cu Lech Walesa, Tadeusz Mazowiecki, Vaclav Havel, Arpad Goncz, Jelio Jelev, Vytautas Landsbergis, Martin Laar, am participat la elaborarea şi construcţia proiectului integrării fostelor state comuniste din Europa Centrală şi de Est în Uniunea Europeană, vă mărturisesc că am văzut Uniunea Europeană ca o structură politică de cooperare şi înţelegere reciprocă în scopul realizării unor obiective comune privind securitatea, progresul economic şi statul de drept şi nu ca un instrument de impunere a unor condiţii care vizează libertatea de alegere democratică a forurilor de conducere naţionale.

Îmi pun întrebarea dacă la nivelul Comisiei Europene există preocuparea pentru o cunoaştere mai profundă a particularităţilor legislative, sociale şi culturale din noile state membre UE din Europa Centrală şi câtă încredere putem avea în dialogul Comisiei Europene cu diferite componente ale societăţii civile dacă în cazul evenimentelor recente din ţara noastră câţiva agenţi de influenţă au putut determina, utilizând unele ziare influente din Occident, o reacţie disproporţionat negativă asupra unor evenimente scoase din context sau care pur şi simplu nu au existat în realitate.

Cred că aceste exagerări ar fi putut fi evitate dacă ar fi existat un dialog cu reprezentanţi de marcă ai mediului academic şi ai unor reprezentanţi ai organizaţiilor neguvernamentale, altele decât cele apropiate fostei majorităţi.

În acest sens, transmit alăturat o scrisoare către dumneavoastră care conţine un Apel al intelectualilor români, printre semnatarii căruia se numără rectori (preşedinţi) şi decani ai unor mari universităţi, scriitori, artişti, muzicieni şi activişti civici reputaţi.

Ar fi putut fi consultaţi, de asemenea, într-o speţă care priveşte funcţia de şef de stat, şi preşedinţii post-comunişti ai României, mai ales că între mine şi preşedintele Iliescu există diferenţe ideologice iremediabile, precum şi Majestatea Sa Regele Mihai I, detronat şi exilat de către comunişti în 1947.

Domnule preşedinte,

Am analizat din punct de vedere juridic, Raportul Comisiei Europene privind reforma în justiţie şi lupta împotriva corupţiei în România din iulie 2012, cu ajutorul unor reputaţi specialişti, printre care prof. dr. Nicolae Popa, fost decan al Facultăţii de Drept a Universităţii Bucureşti, preşedinte al Curţii Constituţionale a României (2001-2004) şi preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (2004-2009) şi profesor Mircea Criste, doctor summa cum laude al Universităţii Aix-en-Provence, profesor de drept constituţional la Universitatea din Timişoara, procuror general al României 1998-2001, ambasador 2001-2004, ale căror opinii vi le transmit în anexă.

În acord cu mai mulţi alţi foşti judecători ai Curţii Constituţionale şi ai Curţii Supreme de Justiţie, am constatat că el conţine o serie de informaţii inexacte de natură constituţională şi instituţională, preluate de la susţinătorii preşedintelui suspendat al României fără o verificare corespunzătoare şi însoţite de erori de apreciere.

Consideraţia care poate produce efectele cele mai grave în destabilizarea sistemului politic din România este cea legată de necesitatea întrunirii unui cvorum pentru demiterea preşedintelui de peste 50% din numărul celor înscrişi în listele electorale.

Vă atragem atenţia, domnule preşedinte, că în această privinţă Constituţia României nu conţine nicio prevedere legată de îndeplinirea unui cvorum de participare sau de aprobare, astfel încât orice decizie legislativă în această materie nu poate fi neconstituţională.

Dacă ne raportăm la standardele din celelalte ţări ale Uniunii Europene care nu pot fi conform raportului (pag.3) inferioare celor cerute României, este evident că o asemenea cerinţă nu se regăseşte în majoritatea legislaţiilor ţărilor Uniunii Europene.

Constituţia Germaniei nu prevede instituţia referendumului.

În Lituania, preşedintele Rolandas Paksas a fost demis de către Parlament în anul 2004 fără referendum.

Mai multe ţări din UE: Bulgaria, Italia, Malta, Letonia, Polonia, Portugalia, Ungaria legiferează un referendum fie consultativ, fie legislativ, în general fără condiţionarea unui cvorum aprobativ, iar atunci când o fac acesta este unul inferior celui de 50% (Ungaria 25%, Danemarca 40%) dar doar pentru amendamentele constituţionale.

Constituţia Austriei, din care s-a inspirat şi Constituţia României, prevede un referendum pentru demiterea preşedintelui şi paşi asemănători celor prevăzuţi şi respectaţi în România fără a se cere însă un cvorum.

Într-o asemenea situaţie, un punct de reper nu poate fi decât expertiza furnizată de Comisia Europeană pentru democraţie prin drept (Comisia de la Veneţia) căreia Consiliul Europei i-a solicitat un aviz pentru cazul în speţă.

Recomandarea făcută de către aceasta în Codul de bune practici în materie de referendum este ca nicio hotărâre să nu fie luată prin cvorum deoarece un cvorum de participare (un procentaj minim) determină interesul opoziţiei de a se abţine mai degrabă decât să voteze împotriva lui.

Or, mai constată Comisia de la Veneţia, încurajarea fie a abţinerii de la vot, fie a impunerii punctului de vedere a minorităţii nu este sănătoasă pentru democraţie.

Nu ştiu dacă autorii Raportului au ştiut sau nu au vrut să ia în considerare că legea referendumului fusese modificată de fosta majoritate şi că referendumul de demitere al preşedintelui României din 2007 s-a desfăşurat în condiţiile în care participarea la vot a fost atunci de 44,45%, el fiind declarat valid de Curtea Constituţională.

În fapt, primul ministru al Guvernului român a cedat în faţa presiunilor Comisiei Europene, acceptând toate recomandările făcute în partea finală a Raportului.

Preşedintele interimar Crin Antonescu a procedat la fel, pentru a evita orice suspiciuni de încălcare a principiilor democraţiei.

Îmi permit însă să vă atrag atenţia că în cazul în care referendumul care va avea loc peste câteva zile, în 29 iulie [2012], nu se va realiza cu cvorumul impus dar o mare majoritate se va pronunţa pentru demiterea preşedintelui, se va crea o situaţie de criză politică extremă şi responsabilitatea Comsiei Europene nu va putea fi evitată.

În Raportul Comisiei Europene către Parlamentul European şi Consiliu privind progresele înregistrate de România în cadrul mecanismului de cooperare şi verificare există şi alte recomandări la limita respectării suveranităţii unui stat membru al UE, atunci când se sugerează în termeni ultimativi ce decizii să ia ori să nu ia Guvernul României sau preşedintele României.

În mod cu totul eronat, în Raport se face constatarea, preluată din discursul susţinătorilor preşedintelui suspendat, că au fost limitate competenţele Curţii Constituţionale şi Guvernul Ponta a fost somat să restabilească aceste competenţe prin retragerea Ordonanţei nr. 38/2012 şi să redea dreptul Curţii să controleze, printre altele, şi hotărârile parlamentului.

Premiza de la care s-a pleacat este greşită şi ea califică recomandarea ca aducând atingere suveranităţii naţionale.

Competenţele Curţii Constituţionale sunt înscrise în art. 146 din Constituţie şi printre ele nu se numără şi cea supusă discuţiei.

În consecinţă, ea nu are valoare constituţională, nu reprezintă voinţa supremă populară de la care legiuitorului nu-i este permis a deroga.

Textul constituţional, în urma revizuirii din 2003, conferă legiuitorului dreptul de a adăuga la competenţele constituţionale ale Curţii.

Aşa a apărut această competenţă dată Curţii prin legea nr. 177/28.09.2010. Ea este o competenţă de ordin legislativ, legiuitorul având aceeaşi legitimitate suverană de a o modifica sau abroga, precum aceea de a o edicta.

În aceeaşi logică se înscrie şi cerinţa imperativă de a nu se acorda graţieri pe perioada Preşedinţiei interimare.

Este vorba despre o competenţă de natură constituţională acordată Preşedintelui României (art. 94/d), recunoscută şi celui care asigură interimatul funcţiei (art. 98/2), exercitată fără o prealabilă autorizare internă sau externă.

De altfel, propunerea limitării acestei competenţe, formulată în modul cel mai străveziu posibil cu dedicaţie specială pentru o singură persoană, ar putea avea consecinţe pe care Raportul ar fi trebuit să le prevadă.

Ea ar face ca graţierea să nu poată fi acordată nimănui, chiar dacă raţiuni de ordin umanitar ar impune-o.

Pentru a evita asemenea consecinţe, de nimeni dorite, dar şi pentru a-şi atinge totodată scopul, poate că ar fi fost mai potrivit ca această recomandare să se refere precis la persoana vizată, deşi era evident şi existau declaraţii clare ale preşedintelui interimar, anterioare Raportului, că nu va acorda o graţiere fostului prim ministru Adrian Năstase.

Domnule preşedinte Barroso,

Nu îmi este foarte clar care au fost raţiunile intervenţiei în favoarea preşedintelui suspendat, dar dacă acestea provin din dorinţa de a sprijini în noile state membre ale UE şefi de stat docili în faţa unor măsuri luate de Comisia Europenă, chiar dacă ei sunt şantajabili prin actele lor de corupţie sau prin derapajele de la democraţie, mi se pare un lucru grav.

La fel de periculoase mi se par şi judecăţile partizane în funcţie de interesele diferitelor grupuri ideologice din Parlamentul European.

Nu aceasta este Europa pe care familia şefilor de stat din ultimul deceniu al secolului XX am visat-o.

Nu aceasta este Europa pentru care peste 1.000 de români şi-au dat viaţa în lupta cu trupele dictatorului Ceauşescu în decembrie 1989.

Nu aceasta este Europa pentru care cetăţenii României au îndurat în timpul mandatului meu de preşedinte cumplite suferinţe pe lângă care privaţiunile actualei crize par minore.

Odată cu alegerea mea ca preşedinte al României, a încetat orice monitorizare de către Consiliul Europei a României pentru că noi ne-am asumat atunci toate reformele necesare, inclusiv costurile lor, respectând strict legislaţia Uniunii Europene, chiar dacă ea nu era încă în vigoare în România, după cum mi-am asumat toate obligaţiile ce reveneau statelor NATO, chiar dacă nu făceam parte din organizaţie.

Acum, când suntem membri cu drepturi depline ai UE, dorim să fim trataţi ca atare, respectându-ni-se toate drepturile şi mai ales demnitatea, aşa cum şi noi respectăm drepturile şi demnitatea celorlalte state, precum şi eforturile remarcabile ale Comisiei Europene de a promova interesul comun şi prestigiul UE în lumea contemporană.

În ultimii 20 de ani cetăţenii României s-au plasat în toate sondajele la nivel european pe primul loc la gradul de încredere în Uniunea Europeană.

Nici neocomuniştii, nici fosta Securitate, nici extremiştii naţionalişti n-au reuşit să creeze un cât de mic curent anti-european sau anti-NATO.

Dacă în aceste zile de iulie acest curent anti-european, care a apărut deja, se va dezvolta datorită unei imixtiuni percepută ca arogantă împotriva voinţei populare, ca unul care mi-am dedicat întreaga activitate şi viaţă idealului european, voi fi primul care voi regreta.

 Cu sentimente alese,

 Emil Constantinescu.

Scrisori despre mâncare

Parinte,

As avea o rugaminte la Sfinția voastră: Ati adus vorba in treacat despre faptul ca ati cumparat carnea de la un musulman.

Sincera sa fiu, eu am retineri in a cumpara de la musulmani peconsiderentul ca se invoca numele lui Allah la sacrificarea animalelor.

Cu ceva timp in urma am avut o discutie cu cateva cunostinte care refuzau sa consume produsele kosher de pe piata noastra – sucurile naturale Orhei Vit, daca nu ma insel.

Fata de acestea nu am nici un fel de retineri si nici fata de animalele sacrificate in abatoarele evreiesti pentru ca stiu ca au reguli stricte de la care nu se abat.

Una dintre ele este sa nu consume carnea din care nu s-a scurs tot sangele mai inainte.

Mi-aduc aminte ca am urmarit un documentar la tv cu ceva vreme in urma in care spuneau ca locuitorii unei anumite zone din State, dupa preluarea abatorului din apropiere de catre o alta firma, s-au imbolnavit la scurt timp, in mare majoritate, de boli tiroidiene.

Dupa ancheta, s-a aflat si cauza: noii proprietari, din dorinta de a livra o cantitate mai mare de carne fabricilor cu care aveau contracte, nu tineau cont de faptul ca din animalul sacrificat nu se scursese sangele.

Totusi, care ar trebui sa fie atitudinea mea de ortodox fata de animalele sacrificate de musulmani sau produsele kosher ale evreilor?

Doamne, ajuta!

Carmen.

***

Doamnă Carmen,

dacă ar fi fost să mor…muream de acum 3 ani…de când „m-am abonat” la libanezul cu carne de oaie proaspătă…când nu găsești pe nicăieri așa ceva…tot timpul anului.

Scoate oasele din carne într-un mod mirabil…pentru că nu strică deloc carnea…și nu are nici pic de sânge în ea.

O prepară în chip și fel…pastrama e de senzație…dar mie îmi dă crudă…și cu un preț imbatabil

Însă mi-a plăcut omul…pentru că e profesionist…și nu pentru că e musulman.

Nici eu și nici el nu am „inventat” oaia…așa că nu avem copyright pe ea.

Brânza cușer e cea mai bună în supermarketurile bucureștene…pentru că e tare și în saramură.

Însă am rezolvat-o și pe asta…cumpărând de la producători…iarăși la preț imbatabil.

La fel cu țuica…sau cu pantofii. Cu pantalonii și cămășile.

Eu promovez românescul…și cumpăr direct de la omul care produce. Care lucrează.

Dar când românii nu mai fac unele lucruri…sau eu nu am cum să ajung la ei ca să cumpăr…cumpăr de la cine e profesionist…și nu mă uit că e chinez, iranian sau hindus.

Așa că musulmanul sau evreul pot închina mâncarea Dumnezeului lor…dar eu mă rog, binecuvintez și mănânc…dacă văd că e treabă bună.

Lucru care se practică de la Sfântul Apostol Pavel încoace…pentru că și atunci se punea problema idolotitelor…adică a cărnurilor închinate idolilor.

Contează cum arată marfa, dacă e la prețul corect și dacă îți place.

Cumperi, mulțumești lui Dumnezeu și nu îți mai faci o mie de gânduri…

Cam asta e ce se poate spune în mare

Vă doresc numai bine, doamnă!

Dragă Amar,

eu știu că ție, ca penticostal, îți stă Imnul național în gât…și l-ai vrea mai „edulcorat”…în așa fel încât să nu mai fie: „preoți cu Crucea-n frunte”…ci: „pastori cu chitări în mână”.

Tot la fel mai știu…că în mintea ta…ești „mare filolog” care apără Scriptura…

Dar asta vei ajunge pentru mine…după ce o vei traduce…o voi citi…și voi găsi noduri în papură în ea…așa cum găsești sau inventezi tu în traducerile noastre mai vechi sau mai noi…

Pentru ca să nu mai fi „la fel de penibil ca și până acum”…îți recomand să nu mai fi „torționar” la subiecte minore…și să începi torționarea cu propria-ți teologie eclesială și cu proprii tăi coreligionari.

Începe de acolo…de la cei 100 de ani de penticostalism…arată ce le-a năzărit părinților tăi spirituali, fondatorilor pseudo-glosolali ai penticostalismului de au mai făcut încă o sectă…și nu te mai duce spre Scriptură, Sfinți Părinți și teologi care nu au nimic de-a face cu congregația ta religioasă.

Așa cred că e mult mai onest: să îți dezbați teologia, să arăți că ești competent în ea…și apoi faci critică pe text la alții.

Semnează: cineva care îți urmărește penibilitatea…de aproape…