Colocviul internaţional al comentariului decent [15 sept.-15 oct. 2007] XIV-XXX

Ziua a 14-a, a 15-a şi a 16-a a Colocviului internaţional: “Şi noi ştim să comentăm decent!”

“Cuvine-se cu adevărat să Te fericim, Născătoare de Dumnezeu,

cea pururea fericită şi preanevinovată şi Maica

Dumnezeului nostru.

Ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită,

fără de asemănare, decât serafimii,

care, fără stricăciune,

pe Dumnezeu Cuvântul ai născut, pe Tine,

cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu,

Te mărim”.

Prea Sfântă Stăpână, Pacea şi Bucuria noastră, umple-ne pe noi de bucuria milei

Tale şi ne călăuzeşte pe noi spre bucuria mântuirii

celei veşnice, ca să lăudăm pe Treimea Cea mai presus decât orice domnie şi stăpânie,

pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Dumnezeu,

prin rugăciunile Tale cele bineprimite către El.

Psa. Gianina şi Pr. Dorin.

1. On at Pr. Dorin Picioruş,  Said: |Edit This Tema zilei de astăzi ar fi raportarea noastră ca ortodocşi la Maica lui Dumnezeu şi la femeie în general.Cine e pentru noi mama, bunica, soţia, fiica, naşa, soacra, mătuşa, verişoara, vecina?Cum facem diferenţa între iubirea curată şi cea viciată sexual pentru cineva?Cine sunt femeile dacă noi suntem bărbaţii?
2. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This Dacă eşti creştin-ortodox şi nu o iubeşti pe Maica lui Dumnezeu e semn că nu ai înţeles esenţa credinţei Bisericii. Dacă nu iubeşti pe Maica Stăpânului e semn că nu iubeşti curăţia şi delicateţea. Pentru că acestea sunt darurile Ei pentru cei care o iubesc şi o cinstesc cu înfocare, ca o Mijlocitoare pentru mântuirea noastră la tronul Prea Sfintei Treimi.Cei care ştiu să îşi cinstească femeile din familie şi neam, femeia în general, în mod autentic ortodox au învăţat asta de la Delicateţea dumnezeiască, de la Născătoarea de Dumnezeu, Stăpâna cerului şi a pământului, Prea Curata Fecioară Maria.Nu mă miră faptul că nu mulţi o cinstesc, pentru că nu mulţi au inima curăţită de patimi, ci e plină de josnicie.Închipuiţi-vă un copil care o urăşte de moarte pe mama lui! Cum ar putea un astfel de om să iubească curată o prietenă, o viitoare soţie? Misoginismul şi homosexualitatea sunt deraieri ale celor care nu au ştiut şi nu au învăţat de la nimeni delicateţea alterităţii.

   Nu te poţi mângâia singur, în mod obscen, şi să crezi că ţi-ai …oferit dragoste! Dragostea se primeşte de la altcineva care este o alteritate, care te iubeşte curat cum şi tu o iubeşti pe acea persoană.

   Mama este mamă pentru tine, dacă ai în tine sau dacă recuperezi delicateţea maternală. Dacă te naşti nedorit, dacă te naşti în urma unui viol, dacă eşti abandonat, dacă eşti crescut de mama ta dar ea nu te iubeşte, dacă eşti iubit prea mult şi din această cauză nu îţi mai place iubirea şi vrei să te faci, aşa, puţin rău…pentru toate acestea, legătura duhovnicească cu Maica lui Dumnezeu ne face să ştim ce este curăţia simţirii maternale.

3. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This Nu toate mamele ştiu să iubească creştineşte pe copiii lor! Unele îi răsfaţă prea mult iar altele sunt prea aspre cu ei. Iubirea de mamă, autentic de mamă, paradoxal, dar cu totul adevărat, se învaţă de la Maica lui Dumnezeu iar relaţia de paternitate de la Prea Curata Treime, de la Tatăl nostru.Adevărata maternitate şi paternitate se înduhovniceşte, aceste sentimente se înduhovnicesc în Biserică. Pentru că maternitatea şi paternitatea sunt darurile pe care Sfânta Cununie le dă celor doi miri şi pe care le ajută să devină veritabile şi adânci realităţi personale.Educaţia copilului trebuie să fie asigurată nu numai de către cei doi părinţi, ci de întreaga Biserică locală unde el este şi de toate rudeniile trupeşti sau duhovniceşti ale sale. Dădăcirea copilului ca şi darea lui în spectacol îl fac să nu aibă legături normale cu familia şi cu Biserica.Şi când spun educaţie spun modul personal de a relaţiona cu oamenii. Trebuie să îl punem pe copil în relaţia corectă cu mama şi tatăl său, cu realitatea în care trăim, cu neputinţele sale şi ale noastre, ale părinţilor, cu firescul comunicării şi al gesturilor.

   Ştiu că mama este idealizată, este o expresie a sublimului. Însă nu există mamă în genere şi nici tată în genere şi nici om în genere. Ziua mamei nu spune nimic pentru mine dacă nu am avut sau dacă nu am o relaţie de afectivitate reciprocă cu mama mea. Dacă nu ai o relaţie din ambele părţi cu mama ta şi cu tatăl tău nu poţi să o inventezi.

4. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This De aceea eu sunt pentru obiectivitatea dureroasă. Dacă părinţii tăi nu te iubesc, dacă soţia ta nu te iubeşte, dacă bunicii tăi nu te iubesc, dacă copiii tăi nu te iubesc acceptă acest lucru, oricât de dur ar fi el pentru tine!Trebuie să acceptăm neiubirea după cum am accepta că nu avem un ochi, o mână, că suntem bolnavi de cancer sau de SIDA.Nu sunt pentru minţirea de sine.Nu sunt pentru a ne da cu stamine pe faţă şi să zicem: Da: toată lumea mă iubeşte! Sunt fericit pentru că toată lumea mă iubeşte…dar să nu poţi proba această fericire.

   Fericirea trebuie să fie o realitate, ca şi dragostea, ca să mă bucur de ea. Raportarea la mama ta este şi trebuie să fie raportare-răspuns. Dacă ea îşi dă toată silinţa în a te iubi, ajuta, mângâia, dacă te vrea fericit, poţi să fii nebun să nu o iubeşti pe măsură? La fel cu fiica ta, cu soţia, cu părintele tău duhovnic.

   Acolo unde există o relaţie există răspunsuri reciproce. Dar, paradoxal, dacă mai presus de relaţia cu mama ta, fiica, soţia, soacra etc., ai o intimitate profundă, abisală cu Maica lui Dumnezeu afli cum să te comporţi cu adevărat, în cel mai adecvat mod cu putinţă, cu fiecare în parte.

5. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This Unde sunt problemele? Unde apar? Psihanaliza vorbeşte de psihoza, de complexul aplecării sexuale asupra mamei ca şi asupra tatălui, asupra femeii mature sau a extremelor sexuale. Cum ajunge un copil să confunde dragostea pură faţă de mama sa cu tensiuni sexuale vizavi de persoana ei?În literatura pornografică sau non-pornografică se accentuează departamentul incestului. Incestuozitatea, relaţiile între părinţi şi copii sunt socotite în Biserica Ortodoxă o decădere extremă a omului, ca şi homosexualitatea sau vrăjitoria.Cel care nu îşi dezvoltă sentimentele în mod normal, pentru că nu vrea şi nu pentru că nu poate, ajunge să nu ştie ce înseamnă iubire pentru mamă şi ce înseamnă iubire pentru bunică, pentru soţie sau fiică. Iubirea pentru mamă e una iar cea pentru fiică e alta. Una e iubirea pentru mătuşă şi alta pentru bunică. Alta e pentru soţia ta.
6. On at  Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This Însă, ca să ştii asta, trebuie să creşti în ritmul normalităţii, al dezvoltării normale interioare. Sentimentele materne sunt cele ale candorii, ale drăgălăşeniei, ale dorului, ale sfătuirii dulci. Nu degeaba avem icoana Maicii lui Dumnezeu cu Domnul nostru de deasupra, care se numeşte „Dulcea sărutare”. Adică cum? Prea Curata Stăpână Îşi sărută Fiul şi Stăpânul cu cea mai mare delicateţe şi dulceaţă dumnezeiască, cu sărutarea celei mai mari curăţii umane.Ca să iubeşti curat, ca mamă, pe fiul tău, trebuie să îl iubeşti cu iubire dumnezeiască. După Sfântul Botez, copilul se reîmbâcseşte de păcatele şi patimile părinţilor lui care nu cam trăiesc sfânt. Ele se realipesc de el, din afară, e drept, dar vezi copilul de trei ani cu o faţă de monstru, cu o răutate ce te înspăimântă.Şi atunci percepi că acel copil nu mai e atât de nevinovat ca la început, când mintea nu i se pervertise. Copiii obraznici sunt copiii iubiţi defectuos. Copiii răzbunători sunt copiii care nu au învăţat ce înseamnă iertarea şi îngăduinţa.
7. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This Ştiu că nu putem fii buni pedagogi dacă, de când suntem foarte mici, nu suntem învăţaţi să ne pregătim ca să întemeiem o familie. Eu le spun tuturor câţi mă întreabă: ca să te pregăteşti de căsătorie trebuie să o iei cu învăţătura acestui meşteşug special de când nu ştii prea bine să îţi ştergi nasul în batistă, ca totul să fie, cât de cât, în parametrii acceptabili.Fata care îşi hrăneşte păpuşa la 2-3 ani, ar trebui să fie învăţată în mod autentic faptul, că acea păpuşă se va schimba la un moment dat, peste 20-30 de ani cu …un copil, care va ieşi din ea, şi pentru asta trebuie să îşi pregătească trupul şi sufletul ca pe nişte temple ale primirii în el a unui copil.Nu sunt de acord cu faptul că copilul este un mucos şi trebuie să îi vorbeşti de sus! Copilul este un om matur…în ordine interioară şi dorinţă, în aşteptări! Cu el trebuie să vorbeşti întotdeauna serios şi reverenţios. Nu trebuie să te tragi cu el de şireturi dar nici să nu îi arăţi clocotul dragostei tale pentru el.Dacă ai reţineri în a-l pune la punct când greşeşte şi, în acelaşi timp, de ai arăta dragostea, cred că îi dai să aibă de la trei ani simţul ratării.
8. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This L-am întrebat pe un copil de 7 ani ce vrea să fie mai târziu? Mi-a spus că vrea să fie preot. Şi l-am întrebat de ce vrea să fie preot [eu eram duhovnicul lui]? Pentru ca să am barbă mare ca tine şi să cânt frumos, mi-a răspuns el. Şi l-am întrebat: Tu crezi că preoţii au numai barbă şi ştiu să cânte? Şi mi-a răspuns: Nu! Preoţii ştiu să fie cuminţi…iar eu nu cam sunt cuminte.Răspunsurile lui mi-a spus foarte multe. Dorea să fie ceva pentru că înţelesese esenţa a ceea ce înseamnă să fii preot. Înţelegi ce este mama când intuieşti corect, direct, imediat, cu fiinţa ta, ce îţi dăruie ia zilnic.Şi copilul acesta a înţeles că preoţia e cuminţenie, că în adevăratul sens al cuvântului, trebuie să se facă preot cineva care emană cuminţenie, prestanţă şi captează atenţia. La fel, putea să îmi spună despre mama lui, că mama este cea care te ascultă, îţi poartă mereu de grijă, nu te uită niciodată. Dacă e o mamă autentică nu te aruncă la tomberon, nu te uită, nu este insensibilă faţă de tine, se roagă mereu pentru tine, e mereu o grijă.
9. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This Mama autentică e afecţiune candidă şi grijă. Bunica autentică este sfătoşenie delicată şi grijă. Fiica autentică este candoare mulţumitoare şi grijă. Soţia autentică este dăruire nereţinută şi grijă. Pentru că preoţia, care e trăire a paternităţii Treimii şi a maternităţii împărtăşite nouă de Stăpâna lumii e umplere de toate virtuţile, cu grijă faţă de mădularele Bisericii lui Hristos.
10. On at starceanub Said: |Edit This Un subiect foarte complex.
    Într-adevăr modelul de mamă nu îl putem avea decât în persoana Preacuratei Fecioare Maria.

    Foarte multe mame astăzi îşi văd copiii ca pe nişte păpuşi prin care îşi satisfac anumite frustrări interioare din relaţiile anterioare cu diverşi bărbaţi.

    Societatea de astăzi cultivă pe toate planurile femeia macho, femeia focoasă, dar stearpă, nedoritoare de prunci, incapabilă de a naşte şi creşte copii.

    Metodele contraceptive au devenit atât de avansate încât induc impresia omului de siguranţă atât trupească cât şi sufletească.

    Drogurile, perversiunile sexuale, au în centru femeia, tipul acesta de femeie, performantă din toate punctele de vedere dar neputincioasă când vine vorba de a fi mamă.

11. On at starceanub Said: |Edit This În contradicţie cu această imagine dezolantă avem familia creştinului ortodox.Biserica noastră prin taina Cununiei îndeamnă în primul rând familia la naşterea de prunci.
    Locul femeii este unul deosebit chiar dacă mulţi au impresia de o anumită aruncare în umbră a acesteia.

    Într-o familie creştină totul se bazează pe iubire. Relaţia dintre cei doi soţi nu se rezumă la trupesc, ci depăşeşte această limită.

    Într-o familie creştină soţul şi soţia duc o lupta continuă, împreună împotriva patimilor, avându-l în mijloc pe Hristos.

    Prin taina căsătoriei cei doi se asumă reciproc, şi nu se rezumă unul pe altul la anumite necesităţi fiziologice.

    Copiii într-o familie creştină nu sunt în centrul atenţiei, ci fac parte din familie, fiecare face parte din familie, iar centrul de greutate nu cade pe o persoană anume. Totul se învârte în jurul Bisericii, al lui Hristos.

    În cazul meu venirea pe lume a primului copil a însemnat o bucurie enormă. Prima fetiţă, căreia i-am pus numele Maicii Domnului, Maria, a însemnat împreună cu cea de-a doua, cel mai mare dar pe care Dumnezeu ni l-a putut dărui.

    Nimic nu se compară cu aţi vedea copilul crescând, jucându-se sau rugându-se împreună cu tine.

    Toate aceste lucruri sunt unice şi nu pot fi sesizate decât în contexul de a fi tată.

12. On at starceanubs Said: |Edit This Pentru o familie creştină valorile sunt altele.
    Dacă într-o familie obişnuită scopurile părinţilor reprezintă realizarea materială, atât pentru ei cât şi pentru copii, într-o familie creştin ortodoxă scopul principal îl reprezintă mântuirea.

    Toate cele materiale sunt canalizate spre cele duhovniceşti.
    Un alt lucru care trebuie luat în considerare într-o familie creştină îl reprezintă relaţia dintre copii şi părinţii lor.

    Părinţii copiilor sunt cei care le coordonează viaţa şi le canalizează toate energiile spre cele duhovniceşti, spre Biserică şi asta datorită faptului că părintele se vede ca într-o oglindă în copil. Mai precis copilul este asemenea unei oglinzi interioare pentru părinţi.

    Cunoscându-şi patimile părintele creştin ştie să îl îndrume pe tânăr să nu pice în aceleaşi capcane în care a căzut el.

    Elementul definitoriu într-o familie creştină îl reprezintă rugăciunea părinţilor împreună cu copiii.

    Dacă la început copilul nu realizează ceea ce părinţii fac, el, cu timpul, îşi formează o deprindere foarte bună de a se ruga, avându-i exemplu pe părinţii lor.

    O familie care nu se roagă împreună nu poate fi considerată una creştin autentică, deoarece relaţiile dintre membrii familiei se construiesc în jurul acestui act deosebit, cel al vorbirii cu Dumnezeu

13. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This Suntem de acord cu poziţiile dv., domnule Bogdan. Ne sunt familiare, pentru că ortodocşii, oriunde ar fi şi ar trăi ei au în comun raportări comune vizavi de lucrurile importante ale vieţii noastre.Atentatele actuale la adresa familiei sunt multe şi grele, sunt concertate, dirijate. Ceea ce putem face este să ne îngrijim fiecare de familia noastră şi de oamenii pe care îi putem sfătui ca să trăiască frumos, decent, cu dragoste unii faţă de alţii.Însă, aşa cum spuneam ieri, nu putem vorbi de o relaţie fiască cu mama noastră sau cu sora noastră dacă nu am avut raporturi reciproce de afectivitate.Acolo unde intervine indiferenţa, invidia, animozitatea, nu putem să mai avem dragoste de mamă sau de fiu sau de frate, pentru că dragostea s-a viciat.

    În poziţiile mele personale vizavi de legăturile între oameni decriptez metodic punctele de virusare ale relaţiilor. Şi o relaţie se îmbolnăveşte când apare concurenţa, concurenţa între părinţi şi copii sau între fraţi.

14. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This Mentalitatea de tip concurenţial în cadrul familiei, în care părinţii vor să arate copiilor cât de iubitori şi de deştepţi sunt sau invers, copii vor să se întreacă cu părinţii lor şi să le arate cât de înapoiaţi sunt ei pe lângă fiii lor, e una din cele mai jegoase virusări ale relaţiilor normale între unii şi alţii.După acest flagel vine cel al non-comunicării voite. Chiar dacă sunt fericiţi, chiar dacă sunt trişti, chiar dacă sunt demoralizaţi, părinţii nu spun nimic copiilor sau, dimpotrivă, îi panichează cu exagerarea sentimentelor personale.Mama neiubită se victimizează în faţa copiilor ei. Tatăl, care e neiubit de soţia lui sau nu mai ştie sau nu mai vrea să fie un soţ fidel, îşi varsă focul în cana cu ţuică şi încep bătăile.Forţa vorbeşte în locul relaţiei.

    Concurenţa, non-comunicarea şi apoi vin…frustrările repetate, administrate pe membrii familiei.

    Îţi verşi focul pe vaza cu flori, pe căni, pahare, pe faţa iubitei, pe spatele copiilor.

    Frustrarea de a nu fi ascultat, de a nu fi preţuit se transformă în violenţă, sarcasm, ironie, barbarie comportamentală.

15. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This Cele mai multe cazuri în care femeia abdică de la familia sa, adică îşi părăseşte soţul, se petrec din cauză că femeia îşi dă seama că nu are o relaţie reală cu soţul ei sau trăieşte o stare de confuzie atât de mare încât nu mai vede că încă îl iubeşte pe soţ, cu toate că el este un nemernic şi jumătate.Într-o astfel de conştientizare sau stare de confuzie se pun la cale dramele care afectează o familie. După ceva timp femeia regretă dar deja s-a produs divorţul, copii au sechele, soţul vrea şi el împăcare dar are orgoliu.Orgoliu de femeie şi orgoliu de bărbat = copii pe drumuri.Şi când copiii sunt lăsaţi aiurea, ori ajung delincvenţi ori ajung nişte oameni care detestă nepregătirea părinţilor lui pentru a fi părinţi.

    Dan nu îşi iubeşte tatăl pentru că acesta bea şi îl bate. Maria nu îşi iubeşte mama pentru că o face de râs în văzul lumii şi nu îi spune acest lucru în particular.

    Dan şi Maria sunt două exemple de oameni cu sechele sau cu fobii. Dan va urî instinctiv în inima lui pe orcine face la fel ca tatăl lui, Maria nu va dori să fie niciodată o mamă fără bun simţ ca mama ei.

    Certurile cu părinţii nu sunt certuri cu ei ci cu neiubirea care vine din partea lor.

    Cel mai adesea mama e responsabilă cu educaţia iar tatăl cu direcţia în viaţă. Când copilul greşeşte şi nu vrea să îşi asume vina, le reproşează părinţilor lui: De ce nu m-aţi avertizat că o să cad de prost? De ce nu m-aţi făcut atent că o să îmi fie atât de greu?

    Părinţii non-exempli sunt cei care nasc relativismul în noua generaţie. Dacă mama fumează şi eu fumez, copilul meu va trece la ceva şi mai tare decât atât, nu?

    Dacă tata e curvar şi mama e beţivancă sau invers, eu, copilul, ce să fac? Cu cine să mă dau, dacă, nu fac ca ei, mi se spune să o iau la sănătoasa prin parcuri?

16. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This Copilul instituţionalizat, din orfelinat sau cel înfiat, simte cle mai acut ruptura, privarea de maternitate, de maternitatea care se mişăc şi în el, şi la fel de paternitatea cu care are ceva în comun.Orice ai face, prin sângele tău, curge sângele părinţilor tăi, al neamului tău, şi oricum ai da-o nu poţi să te rupi radical de ei,de tine. Spiritualizarea vieţii noastre se face pe ce avem ca dat genetic şi pe ceea ce creştem mereu, zilnic.Nu mă pot sfinţi decât cu trupul şi sufletul pe care îl am. Dar în trupul meu văd mişcându-se patimile părinţilor mei, văd lucruri în comun între mine şi ei.Înduhovnicirea mea nu înseamnă să îmi schimb caracterul, fizionomia, materialitatea personalizată de către sufletul meu, ci să mă umplu de harul lui Dumnezeu care desăvârşeşte şi mă personalizează într-un mod propriu, într-un mod unic, fără să îmi obtureze naturalul, primit tot de la Dumnezeu dar şi de la părinţi.

    Naşterea e o lucrare între Dumnezeu şi părinţi iar creşterea mea duhovnicească este o lucrare între sufletul, trupul meu şi Dumnezeul meu.

    Părinţii nu sunt proprietarii mei, ci ei sunt supraveghetorii mei. Aici greşim cei mai mulţi! Considerăm că dacă i-am făcut trebuie să îi şi omorâm dacă nu fac ceea ce spunem noi.

    Egoismul matern şi patern se vede acolo unde nu poate să privească nepătimaş alegerea personală a copilului lor. Asceza familiei este asceza voinţei, asceza de a nu interveni acolo unde există o alegere profundă a copiilor tăi.

    Iar dacă nu ştii până unde îţi sunt drepturile ca părinte, crezi că poţi să dictezi orice, oricum, oriunde vizavi de soarta copilului tău.

    De aceea, repetăm crezul nostru foarte adânc, că nu poate exista familie ortodoxă normală fără sfinţenie. Şi chiar dacă există multă sfinţenie în fiecare memebru al familie, nici atunci acea familie nu e scutită de conflicte, de divergenţe, de opoziţii inter-familiale.

    De ce? Pentru că familia nu este o structură de relaţii gândite la aceiaşi altitudine. Diferenţa de experienţă creează conflictul, neînţelegerea.

    Una e să ai 12 ani, alta e să ai 30, alta e să ai 96 şi să gândeşti despre dragoste…şi familie…şi iubire de mamă.

    Lucrurile se schimbă şi pentru că se schimbă atunci înţelegem că o doză mare din conflicte se regăseşte în lipsa de experienţă sau, mai bine-zis, de deschidere faţă de experienţe care te depăşesc.

17. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This Ne judecăm aspru părinţii până când îi înţelegem. Sau, dacă nu vrem să gândim serios asupra vieţii unui om, cu toate ridicările şi coborâşurile ei, îl ironizăm prea imatur.Creşterea în experienţă, mai ales duhovnicească, te duce să vezi şi să accepţi viaţa aşa cum e, fără să vrei să o schimbi, ci numai să o înţelegi.De ce nu m-ai iubit? De ce nu ai făcut mai mult pentru mine? De ce nu mi-ai asigurat un trai sau o educaţie mai bună? De ce ai fost insensibilă, mamă, sau rău, tată, cu mine?Întrebările acestea dor la timpul lor…Mai apoi ele devin tăcere, linişte…pentru că înţelegi că ele te-au creat.

    Durerile care creează tot la fel de mult ca iubirea sau bunătatea.

    De aceea nu sunt pentru o viaţă aseptică, fără contact cu murdăria şi decandenţa lumii în care trăieşti. Dacă vrei să trăieşti în glastră şi să nu ieşi afară niciodată, te cred: stai închis în ghetoul tău!

    Dar dacă vrei să ieşi în junglă,să dai piept cu duritatea lumii în care trăim, trebuie să îţi creezi anticorpi specifici bolilor din junglă, chiar cu ştiinţa vieţii hard din junglă.

    Exagerările maternale, grija prea mare pentru pruncul care nu trebuie să vadă, să miroase, să guste din jegul lumii sunt deocheate. De ce? Pentru că mama nu ştie să explice, în termeni proprii, cum stă treaba cu…jegul.

    Şi pentru că nu ştie să procure mijloace profilactice copilului îi spune că tot ce vede e …caca. Nu ştiţi penibilul : Nu mânca de pe jos, că e …caca?

    Dacă părinţii ar ştii să comunice şocul cu realitatea înainte ca el să se producă în capul şi în inima copilului lor, lucrurile ar fi aşteptate cu mai multă…înţelepciune.

18. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This Părinţii, pentru că nu au învăţat de la cineva care e “creator de părinţi”, de la oameni experimentaţi, duhovniceşti, cum stă treaba cu creşterea copiilor…nu ştiu să vorbească nici despre cele mai mari bucurii şi nici despre cele mai mari josnicii cu copiii lor.Personal, nu am înâtlnit prea mulţi, cred că nici pe o mână nu-i pot numără, părinţi care să ştie să comunice, să fie buni comunicatori cu copiii lor şi să ştie să treacă peste tabuuri, prostii, preconcepţii cu copiii lor, spre folosul duhovnicesc, social, mental şi educaţional al acestora.Nu am întâlnit părinţi bun-comunicatori pentru că nu avem prea mulţi Părinţi duhovniceşti care să se ocupe cu crearea de părinţi pentru copii şi de preoţi, de duhovnici pentru parohiile noastre.Fiecare improvizează câte ceva. Zicem părţi de adevăr, interpretăm Scriptura şi Părinţii, încercăm tot felul de actualizări, însă unele foarte stângace.

    Ne e frică să luăm taurul de coarne în ceea ce priveşte educaţia.

    Ni se pare că este impudic să facem asta sau credem că copilul nu ne va asculta dacă îl vom atenţiona. Nimic mai fals!

    Copilul are nevoie de atenţie, de idealuri înalte, de sentimente pline, profunde, dumnezeieşti, de grijă, de protecţie, de înţelegere, de încurajare, de igienă a minţii, de relaxare cu mult spirit.

    Dacă vom vorbi cu copiii noştri aşa cum vorbim cu conştiinţa noastră atunci vom avea minuni de copii. Dacă vom fi transparenţi în gânduri, un duh cu duhul lor, cu bucuria lor de a trăi…nu se va pune niciodată problema de copii care să nu fie Sfinţi.

    Copiii Sfinţi, care sunt plini de sfinţenie trebuie să aibă părinţi copleşitor de frumoşi şi de sfinţi. Nu merge cu jumătăţi de măsură în familei sau în monahism!

    Dacă eşti , eşti, dacă nu eşti, nu te mai lamenta şi nu mai cere să fii iubit, dacă nu eşti mama şi tatăl care trebuie!

    Dacă nu eşti, nu eşti, frate şi soră!

    Iar dacă nu sunteţi ce trebuie să fiţi nu e nimeni de vină în afară de voi!

19. On at starceanub Said: |Edit This Marele risc pentru o familie creştină, astăzi, este acela de a încerca o repoziţionare în faţa lumii de astăzi, mai precis, aceea frică de contaminare de lumea în care trăim.Multe familii creştin-ortodoxe suferă de acest complex.
    Ideea de a izola copilul, de a te izola de lumea exterioară cu gândul că astfel răutăţile lumii nu vor mai întra în sufletul copilului şi în sufletul tău nu reprezintă o soluţie.

    Raportul dintre părinte şi copil într-o familie creştină trebuie să se bazeze pe principiul sincerităţii.

    Copilul până la o vârstă merge pe principiul imitaţiei, fără o conştientizare a gestului pe care îl săvârşteşte. În această perioadă rolul părintelui este acela de a explica clar şi calm că gestul x sau y pe care copilul îl face nu este bun datorită motivelor respective.

    Dacă părintele reacţionează impulsiv riscă să aducă copilului senzaţia de nesiguranţă, lucru care, mai târziu îi va dăuna foarte mult lui şi relaţiei lui cu părinţii.

20. On at starceanub Said: |Edit This Din ce în ce mai mult familia în sensul clasic al cuvântului este considerată, în lumea în care trăim, depăşită ca formă de organizare primară la nivelul societăţii.Prin tipologia “independenţă totală unul faţă de altul în familie” relaţiile interumane sunt limitate numai la interesul reciproc.Mă căsătoresc cu tine numai în măsura în care am un interes faţă de tine, dacă am ceva de câştigat de la tine.Oricare ar fi interesul reciproc într-o astfel de familie, de ordin sexual sau bănesc, totul se rezumă la reducerea omului la un animal care consumă, strategia consumismului exacerbat.

    Printr-o astfel de abordare societatea omenească se transformă într-o mare de indivizi, singulari unul faţă de altul, legătura realizându-se doar la nivelul profitului imediat.

    Trebuie făcută o diferenţiere între situaţia familiei în Statele Unite ale Americii şi a celei din Europa.

    Chiar dacă cele două viziuni par a se confunda, în realitate există foarte multe diferenţe care le pun la antipozi una faţă de alta.

    În Statele Unite ale Americii statutul familiei este unul special şi protejat de către legile federale. Problema nu stă în reglementările legislative, ci în situaţia reală a familiei în această parte a lumii.

    Chiar dacă familia este ajutată de către statul american în realitate situaţia este destul de diferită şi asta datorită ruperii de ceea ce reprezintă legăturile înterne între membrii familiei.

    În România familia ca formă strict de organizare socială, este pur şi simplu negată de către stat.
    Chiar dacă se spun vorbe frumoase, se promite mult nu se face nimic.

    În ultimii câţiva ani se observă o înrăutăţire accentuată a situaţiei familiei româneşti ca instituţie.

    Foarte mulţi părinţi, mânaţi de sărăcie pleacă peste hotare pentru a-şi putea găsi un rost pentru ei şi copiii lor.

    Cei din urmă rămân acasă singuri sau în grija rudelor.
    Situaţia aceasta chiar dacă a fost scoasă în evidenţă de multe organizaţii statul nu a făcut nimic decât vorbe.

    Pur şi simplu asistăm la o dezintegrare a societăţii româneşti şi asta deoarece la nivelul de bază, cel al familiei lucrurile nu se situează deloc bine.

    Soluţia nu se găseşte numai în asistenţa financiară din partea statului sau organizarea de asistenţă din partea unor specialişti, ci trebuie căutat mult mai adânc, la percepţia pe care o au părinţii faţă de ceea ce înseamnă familie şi responsabilitate.

    Este greu să îi spui unui tânăr că familia înseamnă sacrificiu când el este crescut într-o societate unde numai cei care fură ajung în frunte şi sunt apreciati.

    Este foarte greu să îi spui unui tânăr să rămână în ţara în care s-a născut pentru a-şi întemeia o familie atâta timp cât nimeni nu îl ajută cu nimic, nici o instituţie, absolut nimeni.

    Ori lucrurile trebuie privite foarte serios şi luate măsurile care se impun pentru stoparea fenomenului de defamiliarizare a societăţii româneşti, lucru pe care îl observăm din plin în Vestul Europei într-un grad cu mult mai acut decât în Statele Unite ale Americii.

    Aici intervine rolul Bisericii, la nivel parohial, prin preot printr-o implicare foarte serioasă în povăţuirea tinerilor cu privire la raportul dintre oportunitate şi responsabilitate.

21. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This De ce încurajăm familia dezorganizată? De ce preferăm mame în Spania la muncă şi nu în România la muncă? Pentru că nu avem iniţiative personale sau de mici grupuri în materie de economie privată dar nici planuri de macro-economie.La începutul anului 2007, când am intrat în Uniune, vorbeam despre planul de dezvoltare al României. Şi mă întrebam unde este. Peste câteva luni, în vară, am aflat că strategia economică a ţării noastre abia se scria.Deci nu am avut înainte de Uniune o pespectivă clară asupra integrării iar acum, observăm că nu mulţi români se înghesuie să rişte economic.Creditele luate de la bănci sunt majoritatea, aşa spun statisticile, credite de uz personal, de familie.

    Femeia cel mai adesea vrea să îşi amenajeze locuinţa, să fie galantă şi de aceea se recurge la împrumururi pe ani de zile.

    Însă nu pra ştim să investim creditul luat.

    Problema asigurării personale private de anul acesta este iarăşi o problemă inovatoare care nu prea are aderenţă la publicul român.Prea puţină reclamă pentru implementarea acestei noi cutume.

    Pentru următoarele scrutinuri iarăşi nu ştim prea multe. Ne învârtim cumva într-o mare nebuloasă. Incertitudinile noastre sunt mai multe decât certitudinile.

    Frica, sărăcia, umilinţa socială sunt nişte certitudini, dar nu şi locul de muncă, sistemul sanitar, educţional sau judecătoresc.

    Poate că aşa s-a petrecut şi în Occident până la o anumită acalmie sau există zone unde degringolada, cu toată democraţia lor, există.

22. On at starceanub Said: |Edit This Am auzit foarte mulţi vorbind de faptul că mai întâi să îşi facă un rost în viaţă şi apoi vor naşte copii.O astfel de mentalitate devine din ce în ce mai predominantă în rândul celor care doresc sau au devenit soţ şi soţie de ceva timp.Ori această atitudine nu are nimic în comun cu responsablitatea şi jerfa pe care ai jurat-o în faţa lui Hristos.Printr-o astfel de atitudine tânărul şi tânăra vor să se lepede de frumuseţea tinereţii care nu stă decât în naşterea de copii.

    Cum spunea părintele Dorin mania creditului care a cuprins întreaga Românie reflectă o stare de fapt, că familia s-a transformat într-o înstituţie a creditului de consum, unde toţi consumă orice, dar consumă, asta e important.

    Această mentalitate degradantă pentru om ca persoană se mută foarte uşor, ca o epidemie, la copii, ce trăiesc în relaţie cu părinţii lor printr-un fel de pseudo-contract avantajos de ambele părţi.

    Un alt lucru care trebuie luat în considerare în ceea ce priveşte familia este limbajul dintre membrii acesteia.

    Dacă s-ar face un studiul de caz din acest punct de vedere s-ar ajunge la concluzii devastatoate, o mare parte din familiile din România se vorbeşte foarte puţin, iar dacă se vorbeşte totul se limitează la mici complezenţe,ironii şi câteva înjurături.

    Toate aceste lucruri prezentate zugrăvesc imaginea familiei în România, astăzi.

23. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This Femeia business, de afaceri, e un concept încă artifical în România. La fel bărbatul promoter, angajatorul, patronul. Au, ambii, o alură mult prea gomflată ca să fie credibilă.Femeia angajat, trebuie să aibă o mie de calităţi, dar nu şi promoterul. Femeii angajat i se cere să uite de familie, să fie maniaca muncii. Acest lucru ne arată că munca nu e o normalitate ci o suprasolicitare continuă.Sănătatea femeii este subminată pe ample planuri: la locul de muncă, în societate, acasă. Stressul nostru e mult prea mare ca să rezistăm prea mult la parametri competitivi.Competitivitatea galopantă şi susţinută, zilnică, este ceva străin firii umane. La un moment dat sucombi.

    Conceptul femeie de societate, femeie care se implică în treburile comunităţii este şi el la început. La noi e privită cu ochi reci educaţia copiilor în parametri concurenţiali.

    Schimbarea mentalităţii şcolii româneşti este evidentă dar mult prea înceată. Profesoratul românesc se teme să fie prea original sau se teme să fie prea deschis naturalităţii umane.

    Nu se mizează decât lacunar pe învăţământul care creează caractere umane,ci, pe cel care creează maşini de memorat.

    Trebuie să trecem la dezvoltarea de personalităţi, la un sistem şcolar care creează personalităţi puternice. Dacă uniformizăm în continuare pe copii vor ajunge tot roboţi ca mulţi dintre noi.

24. On at starceanub Said: |Edit This Aveţi mare dreptate.În ceea ce priveşte legătura între familie şi şcoală, uffff….. lucrurile sunt foarte complicate şi pline de o gravitate dezarmantă.Pur şi simplu legătura între familie şi şcoală nu există.Şcoala se prezintă ca un fel de carusel în care tânărul intră pentru a ieşi şmecher şi descurcăreţ.

    Şcoala românească astăzi, şi spun asta cu toată răspunderea, depersonalizează copilul, tânărul, şi de aici reversul, depărtarea de valori, negarea firescului şi abordarea vieţii iresponsabil.

    Nu poţi privi şcoala ca un fel de instituţie de reeducare a tânărului, nu o poţi privi aşa, ci ca un loc al luminării minţii şi inimii, un loc în care relaţiile între oameni se construiesc şi se adâncesc.

    Însăşi poziţionarea băncilor în clase, uniformizarea asta demonică te inhibă, te face să te întrebi dacă locul tău este potrivit aici sau acolo în calitate de elev.

    Cum poate exista legătură între familie şi şcoală dacă părintele nu are nici o putere de decizie în şcoala în care fiul sau fiica lui învaţă? Lucrul asta arată o situaţie, o realitate.

25. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This Ideea de femeie independentă este la noi, trebuie să o recunoaştem, o emblemă a femeii uşoare, libertine.De ce? Pentru că femeia independentă este ori lesbiană, ori cântăreaţă cu mulţi amanţi, ori om de afaceri dubios, ori politician libertin.Să zicem că am o percepţie urâtă asupra acestui statut de femeie, a femeii singure şi fără racordări religioase.Însă, cel emai adesea, se prezintă drept femeie emancipată o femeie cu triste moravuri. Şi dacă acesta e veşmântul sub care se îmbracă tocmai de aceea o cataloghezi, sub aspect moral, ca o femeie uşoară.

    Însă, dacă tăiem, despărţim în mod discreţionar morala de viaţa intimă, putem spune în mod obscen, că nu contează ce face o femeie, că ea este respectabilă numai pentru că ocupă un post de conducere sau are o slujbă bine plătitiă.

    Oricât de bine ai fi plătit, ca bărbat sau femeie, dacă nu îmbini în viaţa ta morala intimă cu morala muncii, nu poţi să fii abordabil din punct de vedere religios, al credinţei, decât ca oameni improprii unei conduite creştine.

    Am zis morală/etică a muncii pentru ca să nu cer pre amult. Însă există o teologie a muncii nedezlipită de etica muncii.

    Teologia muncii constă în aceea că toate să se facă spre slava lui Dumnezeu şi folosul tău şi al comunităţii. Dar ca să munceşti ceva în credinţă, cum spune românul, trebuie să o faci cu o etică a decenţei şi a onestităţii.

    Adică vreau să fac conserve de pate de ficat. Le fac bune, dar trebuie să le vând şi moral, la un preţ moral, accesibil. Nu să cer de 10 ori mai mult decât face.

    Comerţul românesc este încă unul al escrocării cumpărătorului. Cumpărătorul e diblat, e minţit, e învârstit, pentru ca să iei ceea ce au mai prost şi nu mai bun.

    La Bucureşti, spre exemplu, mai peste tot, la casele de marcat sunt femeie şi nu bărbaţi. Femeile numără, femeile îţi dau bonul.

    Discriminarea în domeniul muncii e încă o nerezolvată a noastră.

26. On at starceanub Said: |Edit This Tipul acesta de femeie de care vorbiţi nu are la momentul actual succes, dar mentalitatea de acest tip câştigă din ce în ce mai mult teren.Foarte multe tinere, după ce termină o facultate se visează lucrând într-o multinaţională, cu un salariu pe măsură şi având un statut de persoană independentă, fără prejudecăţi.Unde este responsabilitatea aici?În rândul tinerilor acesta reprezintă modelul de reuşită în viaţă, libertatea pe care ţi-o impune mulţimea banilor şi cariera promiţătoare.

    Unde este femeia creştină aici?

    Modelul de tânără care frecventează biserica, care doreşte să-şi întemeieze o familie împreună cu un tânăr ce are aceleaşi idealuri ca şi ea este din ce în ce ignorat şi marginalizat.

    Îmi aduc aminte de tânăra aceea care a murit de epuizare lucrând la o multinaţională, cu gândul la promovare şi la un salariu mai mare.

    O astfel de abordare nu are soluţie decât în măsura în care înţelegem viziunea Bisericii asupra a ceea ce este femeia şi rolul ei în societatea creştină.

    Un model a ceea ce înseamnă femeia în societatea creştină găsim în scrierile Fericitului Ieronim care vorbeşte foarte frumos de câteva femei bogate din Roma, ce amenajaseră o vilă pentru a trăi în curăţie şi dedicare totală slujirii lui Hristos.

27. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This Există momente, ca cele de astăzi, în care simţi mult mai pronunţat forţa Bisericii lui Hristos, atunci când simţi harul comuniunii ierarhilor Bisericii.Am trăit bucuria lui Hristos Dumnezeu faţă de Biserica Sa în timpul întronizării patriarhului Daniel al României.Am trăit sărbătoarea din plin, o sărbătoare împodobită şi cu soare, după ce, de dimineaţă, era frig şi înnorat.Şi, ca să avem un patriarh sau un preot…trebuie să avem o mamă, o mamă care să-i nască. Dacă nu avem mame credincioase şi responsabile nu vom avea nici preoţi şi credincioşi responsabili.

    Mamele ortodocşilor autentici, reali,au fost mereu exemple de modestie, de credinţă şi înţelepciune. Forţa învăţăturii, a educaţiei se vede în verticalitatea copiilor.

    Dacă educaţia pe care le-o dăm nu îi face puternici, nu îi face să aibă puterea să treacă peste tot felul de hopuri în viaţa lor, avem o educaţie slabă, ineficientă.

    Însă, acolo unde găsim personalităţi puternic conturate trebuie să ne gândim la aportul familiei, al Bisericii şi al şcolii în viaţa lor.

28. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This Vrem să ştim care este esenţa privegherii? Păi esenţa privegherii este dragostea cu care mama nu doarme ca să îşi hrănească pruncul sau ca să îşi vegheze copilul bolnav.Esenţa privegherii e dragostea de Dumnezeu şi grija de sufletul tău.Dragostea e cea care te face părinte de copil. Dacă nu ai alipire interioară, dacă nu te simţi una cu copiii tăi nu te simţi un părinte împlinit.Cred că Fericitul Ilie Cleopa spunea, repeta întotdeauna, că ne trebuie mame sfinte pentru a avea preoţii de care Biserica are nevoie.

    Ne trebuie familii sfinte, e adevărat, pentru ca şi vlăstarele lor să fie sfinte.

29. On at starceanub Said: |Edit This Da părinte Dorin, aveţi mare dreptate.
    Familia este locul de unde se nasc viitorii păstori ai Bisericii nostre, de unde îşi trag seva aceştia.

    Problema familiei creştine, după cum am mai afirmat şi ieri, în discuţia noastră, este una foarte delicată, asupra căreia preoţii noştri trebuie să se aplece cu mare delicateţe şi înţelepciune.

    Într-o familie creştină toţi sunt una, toţi membrii ei formează un tot unitar şi asta datorită harului primit la Taina Cununiei.
    În mijlocul unei familii creştine se găseşte Hristos şi El este Cel care îi dă putere şi forţă.

    O familie construită fără puterea lui Hristos nu este decât o adunare de oameni mânaţi de un interes anume, de multe ori camuflat în iubire.

30. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This Pe Realitatea TV, suntem la “Altfelul” aflat într-o nouă formulă, în trei, şi se vorbeşte despre politeţe.Însă politeţea vine din dragoste. Dragostea e politicoasă. Dacă nu există dragoste nu poate exista politeţe, maniere.
31. On at  Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This Politeţea ortodoxă este o politeţe a acceptării celuilalt. Noi nu suntem agresivi cu alţii care nu sunt ca noi.A fi politicos se învaţă în primii ani, când eşti la grădiniţă şi cel mai adesea înveţi asta de la mamă sau de la bunică.Poate că astăzi unii învaţă de la bonă cum să îşi taie unghiile, cum să se mişte sau să vorbească.Rolul mamei, orice am spune şi al bunicii e definitoriu în viaţa noastră. Cele care ne-au dat căldură, candoare sunt cele care ne-au născut, crescut şi educat.

    Astăzi, 1 octombrie, sărbătorim acoperământul Maicii Domnului, adică ipostaza Sa de rugătoare, de mijlocitoare pentru noi la Dumnezeu, ca Acesta să ne ierte şi să ne mântuim.

    După întronizarea PFP Daniel, această zi are o mare dulceaţă. Mâine încep şi cursurile facultăţilor noastre, începe febra învăţăturii.

    Însă, mama care şi-a trimis astăzi copilul să înveţe carte, să facă studii, l-a trimis în ideea să îi fie mai bine, să fie altul să ajungă cineva.

    Femeile din viaţa noastra ne ajută să fim mereu altcineva.

    Soţia care stă în spatele nostru ne crează mediul de a fi mereu cineva. Nu poţi să fii altcineva fără ajutor. Şi ajutorul femeilor din viaţa noastră a fost şi este unul capital.

32. On at starceanub Said: |Edit This Exact, politeţea nu poate exista fără dragoste, asta pentru că în caz contrar ea se transformă în făţărnicie.A fi politicos doar de dragul de a impresiona pe cel de lângă tine, sau de a câştiga vreun favor nu reprezintă decât o formă de decadenţă interioară.Cultul Bisericii noastre este o paradigmă vie a ceea ce înseamnă politeţea.Limbajul liturgic, de o frumuseţe dumnezeiască, ne învăţă cum să trăim politeţea ca pe o vocaţie în relaţia noastră cu lumea cu sine şi cu Dumnezeu.

    În familia creştină politeţea reprezintă un aspect foarte important din viaţa ei. Iubirea dintre membrii familiei nu se poate dovedi decât prin politeţe.

    Politeţea nu se rezumă numai la cuvinte, ci implică întreaga fiinţă umană, cu gesturile, mimica feţei, etc.

Zilele 21-30 ale Colocviului internaţional: “Şi noi ştim să comentăm decent!”

Triada Teologiei dumnezeieşti a Bisericii Ortodoxe:

Sfântul Vasile cel Mare

Sfântul Ioan Gură de Aur

Sfântul Grigorie de Nazianz

Doamne, Dumnezeul nostru, Iisuse Hristoase, Pacea şi Bucuria noastră, pentru rugăciunile tuturor Sfinţilor Tăi din toate locurile şi toate timpurile, mântuieşte-ne pe noi, robii Tăi şi ne apară în toată vremea şi tot ceasul, ca să ne bucurăm împreună cu ei întru Împărăţia Ta cea mai presus de frumuseţe şi de cuvânt, văzând faţa Ta cea pururea dorită şi iubită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Pr. Dorin

1. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This Ultima şedinţă de colocviu este una maraton şi va însuma 10 zile consecutive.Această şedinţă e una a punctărilor diverse, a unor punctări esenţiale credem noi şi începem prin a vorbi despre asumarea identităţii proprii.Dacă suntem ortodocşi trebuie să ne prezentăm ca ortodocşi, să fim simţiţi ca atare acolo unde vorbim şi suntem prezenţi.Asumarea statutului eclesial e primul semn de normalitate al nostru.

   Dacă suntem ceva, cineva, trebuie să ne manifestăm ca atare. Să nu purtăm mască, ci să fim noi înşine!

   A fi noi înşine nu înseamnă, credem noi, a fi şi a vorbi discreţionar. Trebuie urmate regulile evlaviei, ale decenţei, ale conştiinţei.

   Nu trebuie să impui altora cine eşti tu, ce crezi tu. Dar trebuie să vorbeşti deschis, atent, înţelept despre crezul şi intenţiile tale.

   Mărturisirea credinţei e altceva decât ideologizarea cuiva.

   Credinţa se mărturiseşte de la simpla prezenţă a noastră într-un spaţiu public sau privat până la frumuseţea de gândire şi de faptă care emană din noi.

   Dacă nu convingi cu chipul luminos al feţei tale, cu tăcerea ta, cu delicateţea cu care ştii să comunici…nu poţi să câştigi ceva frumos cu forţa.

   Audienţa, priza la public, se face cu existenţa ta reală ca ortodox, cu interioritatea ta şi nu cu artificii de culise.

   Acolo unde te desfăşori, unde captezi, eşti cuceritor.

   Astăzi dimineaţă Doru Octavian Dumitru, genialul nostru comediant şi om de o românitate adâncă, a fost la Romantica.

   Modul lui de a fi, vorbele sale, profunzimea sa de gândire a redus la tăcere pe toţi ceilalţi. El ieşea în evidenţă dintre toţi.

   Nu pentru că îl cunoşteam eu sau îl mai văzusem. Ci, pentru că el aşa este: extraordinar mereu. Chiar dacă l-aş fi văzut astăzi pentru prima dată, l-aş fi receptat tot la fel: un om cuceritor.

   Dar ce făcea frate de era aşa de cuceritor?
   Nimic! Era el însuşi şi asta cucerea şi cucereşte mereu. Nu se temea să fie el însuşi…

2. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This Trebuie să ştii să râzi inteligent, să te îmbogăţeşti râzând. Trebuie să ştii să fii cu generozitate debordantă, cuceritoare, maiestuoasă.Sunt momente când lucrurile ies de sub control, când simţi că lacrimile îţi ies fără voia ta sau când scârba de un anume lucru te bagă sub dărâmături.Ce să faci atunci? Să disperi? Nu, să te rogi, să crezi şi mai mult că lucrurile bune sunt lucrurile care te vor inunda şi te inundă! Să nu te laşi bătut, să nu te laşi înfrânt de nimic şi de nimeni…E foarte uşor să distrugi pe un om cu o privire, cu o semnătură, cu o idee, cu un gest, cu o faptă…E foarte uşor să fii criminalul unor idei măreţe.

   Dictatorii geniali sau oamenii mărunţi, care nu te pot suporta, te pot ucide în două clipe. E foarte uşor să ucizi şi la propriu şi la figurat! Dar rămâi o brută…

   Nu pentru că ucizi eşti mare sau ajungi mare…Ci numai dacă te laşi ucis înţelegi ce înseamnă măreţia…

   La o primă vedere, toţi vrem să facem lucruri măreţe…Dar nu toţi pot face lucruri măreţe. Ci numai cei care s-au dedicat cu totul unui proiect, unui gând, unei vocaţii.

   Poţi să fii numai dacă te construieşti zilnic. Poţi să fii numai dacă nu te contaminezi de nihilismul de a nu crede în ce poţi face.

   Dacă spui mereu nu, nu şi iarăşi nu, te usuci. Trebuie să spui da, să spui mereu da, iarăşi da, iarăşi vreau, iarăşi voi merge mai departe…pentru ca să te bucuri…

   Dumnezeu iubeşte pe cei care nu se lasă înfrânţi de coşmaruri, de gânduri, de frici, de panici de tot felul.

   Pentru că El este cu cei care îşi câştigă neînfricarea din harul Său. Dacă te laşi dus de către El vei vedea minuni peste minuni, minuni zilnice. Trebuie să crezi că imposibilul devine posibil. Aceasta e măreţia aşteptării umane!

3. On at Psa. Gianina Picioruş, Said: |Edit This Mila lui Dumnezeu cu noi nu o înţelegem numai din marile bucurii şi surprize frumoase pe care ni le face Dumnezeu în viaţă. Dacă gândim astfel, suntem egoişti, nu-L vedem pe Dumnezeu cu adevărat în toate, chiar dacă pretindem că credem în El.Prezenţa lui Dumnezeu se cunoaşte şi se recunoaşte după absolut tot ceea ce ni se întâmplă în viaţă. Ea se vede şi din încercările şi aşteptarea la care suntem supuşi.Dacă vorbim, convorbim cu Dumnezeu în orice clipă, şi în inima noastră Îi cerem Lui explicaţii pentru tot ce ni se întâmplă, bine sau rău, dacă Îl rugăm pe El să ne ajute ca să înţelegem, atunci ne smerim, devenim umili şi începe să ni se lumineze mintea.Înţelegem din ce în ce mai mult că în fiecare moment ar trebui să-i cerem Lui ajutorul, ca să înţelegem ce se întâmplă cu noi, cu semenii noştri, cu lumea. Aşa învăţăm să iubim.

   Atunci nu ni se mai pare absurdă cerinţa de a ne ruga neîncetat şi nici rugăciunea de aur ortodoxă, rugăciunea inimii.

4. On at Psa. Gianina Picioruş, Said: |Edit This Dumnezeu vrea să ne smerească şi să ne înveţe ceea ce este cu adevărat preţios în viaţă.Dacă credem că ştim ce facem şi ce merităm de la viaţă, dacă credem că suntem experţi în ce ne priveşte şi nu avem nevoie de lecţii despre cine suntem noi înşine, atunci eşuăm lamentabil. Ni se pare că ne-am ratat din cauza altora sau a unor condiţii nefavorabile.Dar Sfinţii ne sunt martori că ei au ieşit din beznele celor mai grele suferinţe şi răutăţi.Avem nevoie să învăţăm să ascultăm. Avem nevoie să ascultăm de Dumnezeu.

   Şcoala şi raţionalismele didactice ne obişnuiesc rău mintea cu ideea lucrului raţional, logic, cu ideea întemeierii de sine pe logica proprie, pe care trebuie să o aperi. Aceasta produce un mare deficit de smerenie şi destul de multă confuzie, chiar şi între ortodocşi şi/ sau mai ales pentru cei care vor să înceapă parcursul nevoinţei.

   Însă cred că fiecare om are o şansă mare pentru că fiecare poate vorbi cu Dumnezeu în inima lui. Şi acesta nu este principiul protestant, în niciun caz, pentru că mie Dumnezeu mi-a spus să mă spovedesc, să stau în Biserica Ortodoxă şi să ascult de părintele meu duhovnicesc.

   Acestea mi le-a spus Dumnezeu şi nu le-am învăţat ca pe o definiţie dintr-o carte, ci au fost răspunsul la căutările mele târzii, de adolescentă care n-a crescut în credinţă, aşa cum ar fi fost normal.

   Să întrebăm pe Dumnezeu, în toate, ce vrea să ne spună!

5. On at  Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This Doamnă preoteasă, întemeierea pe sine, pe orgoliul personal e una dintre cele mai vajnice calamităţi ale noastre.Batem foarte mult moneda studiilor care ne “iluminează”, care ne duc undeva mai sus decât “restul lumii” şi asta numai pentru ca să ne clădim o utopică prezenţă lângă alţii.Şcoala, educaţia însă, cultura, cunoaşterea nu ne iluminează de la sine, ci tocmai smerenia, neîntemeirea pe noi înşine este cea care ne aduce spre normalitate.Instituţiile statului nostru, în afară de Biserică, sunt instituţii antropocentrice, care văd în om un rezultat autonom de evoluţie personală.

   Omul care cunoaşte, care se educă, nu este un alt om decât cel care nu se educă. Omul care se educă, care cunoaşte e mai informat, cu mai multă experienţă, dar nu fundamental altfel.

   Instituţiile şcolare, oricare ar fi ele, nu nasc Sfinţi la şcoală, ci nasc numai oameni mai erudiţi, mai potenţi intelectual pentru o funcţie.

   Însă Biserica naşte oameni pe care îi face să întreacă, în mod fundamental pe cel şcolit, dacă omul se smereşte, dacă se curăţeşte pe sine de patimi.

   Adevărata cunoaştere vine din îmbinarea curăţirii de patimi cu instruirea personală. Armonia minţii e dată de sfinţenia vieţii şi de cunoaşterea diversă, poliglotă a ştiinţelor.

   Dacă intrucţia devine un idol atunci suntem pierduţi ca ortodocşi. Instrucţia facilitează ajungerea la surse dar nu înlocuie înţelegerea surselor credinţei prin nevoinţă.

6. On at  Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This Îmi displac profund românii care îşi bat joc de defectele românilor, uitând să spună care sunt defectele lor. Nu e moral să te dai de sfânt, de curat, atâta timp cât nu îţi asumi statura ta de om păcătos.Un om Sfânt nu se crede decât păcătos. Un ingnorant şi un om mândru se crede…”om special”.Eu nu dau vina niciodată pe instituţii pentru neîmplinirile mele personale. Neîmplinirile mele personale ţin de mine.Dacă eu pot să fac ceva, pot să fac acel lucru şi cu bani puţini şi cu mulţi, şi ajutat şi neajutat.

   Dacă vreau să fac ceva atunci pot să îl fac într-un anume fel, la o anume scală.

   Să te plângi toată ziua că ceva nu merge nu mi se pare că eşti om angajat în ceva. Omul angajat în ceva este un om care se gândeşte tot timpul la ce trebuie să facă el şi nu la ce trebuie să facă toţi la un loc sau fiecare în parte.

7. On at starceanub Said: |Edit This Pentru oamenii zilelor noastre “sfinţenia” stă în raţiune şi numai în ea. Idolul numit “specialistul” inundă minţile oamenilor.Dacă pe timpul comuniştilor se vorbea de omul multilateral dezvoltat acum acest deziderat nu a dispărut, ci s-a metamorfozat în omul robotizat, cu studii la Oxford, Harvard, etc. şi care lucrează într-o multinaţională ca geniu sau a inventat un program minune ce îţi taie răsuflarea.Oamenii fug de defecte pentru că viaţa lor este una seacă, fără asumarea sinelui.Aşa cum fug de durere luând o aspirină aşa mă afund în visul de a lucra la multinaţionala X pentru a avea un salariu Y.

   Nicăieri nu am auzit de evocarea unui sfânt ca cel ce a ajuns cu adevărat la împlinire, la desăvârşire, ci numai căutări bezmetice după o fericire lumească, dar supusă pieirii, morţii.

   Omul de astăzi nu mai este angajat în ceva, ci un plângăreţ după lumi utopice şi cunoaşteri de neatins.

8. On at starceanub Said: |Edit This Chiar acum câteva zile am participat la o înmormântare şi am observat sentimentul de stânjenire pe care cei participanţi îl aveau faţă de acel moment.Omul de astăzi în faţa morţii este ca un copil de clasa a III-a care nu ştie tabla înmulţirii.Este uimit şi deranjat de cel răposat. Vrea ca totul, imediat să fie gata, mortul să fie îngropat repede ca nu cumva să piardă “meciul”.Fuga de sine, fuga de moarte, fuga de durere, simptome nevrotice ale omului contemporan se încadrează în acest proces de autosuficienţă şi autoadulare a propriului eu.

   Biserica este caducă în raport cu supermarketul din colţ pentru că îi vorbeşte prea mult de moarte, pentru că îi aminteşte de acest episod livid şi îndepărtat.

   Câhhhh….spune omul de azi când îi spun de moarte, aşa cum aş trece cu ceva urât mirositor prin preajma lui etc.

   De la un astfel de om nu prea avem ce să cerem.

   Din păcate mulţi dintre noi gândim aşa, la nivel subconştient, chiar dacă nu recunoaştem.

9. On at starceanub Said: |Edit This Din păcate şi ortodoxul nostru, cel de azi, românaşul nostru se încadrează cam în aceeaşi tipologie.
   Nu e departe de cel prezentat mai sus.

   Mulţi,poate îşi pun întrebarea, de ce bisericile noastre sunt pline duminica şi de sărbători dar în rest nimic.

   Simplu, pentru că ortodoxul nostru este superficial, vrea să fie şi cu Dumnezeu şi cu dracul, ca să profite de la amândoi.

   Asta e o mentalitate, poate este dură, dar la nivelul subconştient aşa se manifestă, poate să mă contrazică cineva?

   Preotul e bun numai atunci când îi rezolvă problema ca firma de deratizat din colţ, “smooth and easy”.

10. On at starceanub Said: |Edit This Ori toate astea nu se pot defini ca angajante pentru noi cei de azi.Atitudinea asta schizoidă nu poate ridica persoana deasupra condiţiei sale, dincolo.A vrea mai mult implică asumare a ceea ce eşti, ce ai ajuns şi o nădejde spre Cineva.Dar acest lucru nu poate fi împlinit decât prin raportarea sinceră la tot şi la toate.

    Venirea în sine nu este suficientă dacă nu e coordonată, nu e îndreptată spre Dumnezeu.
    Lumea de astăzi este perfidă şi siluitoare, iar o gândire de tipul “o pot rezolva şi singur” nu ajută.

    Trebuie mers numai la Hristos, numai în Biserică, pentru că acolo se găsesc instrumentele necesare depăşirii condiţiei fără scăpare în care ne găsim.

11. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This Aţi atins probleme spinoase…superficialitatea, dezangajarea, lehamitea de moarte…Însă superficialitatea este reflexul omului dezangajat, a omului care nu are nicio speranţă reală, deşi trăieşte dintr-un salariu care îl ajută să supravieţuiască.E observabil că atunci când avem o perspectivă mai mare decât sistemul în care lucrăm, indispunem pe cei aşezaţi în lentoare, în toropeala de a nu dori nimic mai mult.Superficialitatea, din punctul meu de vedere, nu e o realitatea a omului neerudit, a omului neşcolit, ci a omului care nu mai are nădejde că poate face ceva cu viaţa lui.

    Sunt atâţia oameni cu potenţial care deznădăjduiesc, care capitulează în faţa sistemului sau al unor piedici, şi nu mai vor să îşi urmărească visurile, aspiraţiile profunde.

    Şi devin superficiali nu pentru că nu pot mai mult, ci pentru că nu mai cred în împlinirea lui mai mult, atâta timp cât nu sunt elogiaţi pentru asta.

    Însă, se observă că cei care vor să fie capabili în ceva numai pentru a fi elogiaţi…nu au performaneţele reale de care sunt în stare.

12. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This Cei mai mulţi oameni superificiali pe care i-am cunoscut nu erau ţărani ci oameni cu studii medii sau superioare, care citeau şi citesc în fiecare zi, care sunt oameni marcanţi…dar care nu mai cred în ei, nu mai cred în harul lui Dumnezeu cu ei, care nu mai au poftă de viaţa plină, reală, duhovnicească, ci de nihilism şi obtuzitate.Şi asta e cea mai mare ratare. E cea mai mare ratare personală să te plângi de ceea ce nu ai putut face, dar să nu faci nimic în prezent, pentru a repara ceea ce ţi se pare că nu ai făcut cândva.Superficialităţii îi e frică de moarte, pentru că numai împlinirea personală reală nu se teme de moarte.Omul care îşi face treaba zilnic, care este pe fiecare zi altul în viaţa sa de credinţă…nu mai vede în moarte o sperietoate şi nici un nefiresc.

    E un firesc moartea, un firesc nefiresc, pe care îl iei ca atare, pentru că face parte din traseul vieţii.

    Claritatea morţii este cea care îţi dă certitudinea vieţii. Când ştii că moartea e o certitudine spre care te îndrepţi cu toată fiinţa ta, dar e de fapt o poartă spre altceva, atunci nu moartea mai este ceva de groază, ci neiubirea lui Dumnezeu, care, după moarte, înseamnă Iad.

    Creştinii ortodocşi smeriţi, autentici nu se tem de moarte şi nici de Iad ci de a nu fi oameni ai iubirii şi ai milei, de a nu pierde în ei contactul cu harul milei lui Dumnezeu.

    Acest lucru este important: să înţelegi viaţa, cunoaşterea, bolile, bucuriile şi insatisfacţiile tale ca trepte către viaţa cu Dumnezeu.

13. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This Care ar fi mobilul râsului?Eu zic că experienţa de viaţă, experienţa polivalentă şi îmbinarea, într-o logică tăioasă, a mai multe lucruri divergente.Sănătatea râsului e trăită când nu eşti implicat în râs, când nu consideri că eşti o victimă a sa.Am studiat cu atenţie umorul domului Toma Caragiu, pe care îl consider singurul creator de umor dramatic pe care l-am întâlnit vreodată.

    Dramatismul glumelor sale m-a umplut de cea mai mare atenţie, de stingenta atenţie la ceva unic, la ceva care se întâmplă numai în prezenţa lui.

    Nu pot să cred cum au scăpat, cum au scăpat atâtea ziceri prea inteligente, subversive, de cenzura timpului.

    Umorul său este unul revendicativ în mod esenţial. Revendică normalitatea râzând de anormalitate.

    Poate că tocmai acesta este esenţialul râsului, educativul său: că aduce drama în faţă, esenţialul, adâncimea şi te vindecă de frivolitate.

    Râsul autentic este o scăpare de frivolitate.

14. On at Psa. Gianina Picioruş Said: |Edit This Râsul şi veselia vin de la sine în suflet, atunci când te simţi împlinit cu ceea ce faci, când eşti cu Dumnezeu şi El te fericeşte, chiar dacă tu îţi plângi păcatele.Atunci simţi că râsul tău izvorăşte din interior, că nu poţi să îi pui stavilă, pentru că simţi că este o răcoare venită de la Dumnezeu, şi nu un râs omenesc, ironic sau batjocoritor.Veselia pur omenească este cel mai adesea josnică, pentru că se vrea a fi o defulare, o luare în derâdere a altora, o răzbunare pentru încordarea muncii fără pauze sau pentru umilinţele cotidiene.Omul îndură necazuri şi suferinţe de la alţii şi se descarcă, la rândul lui, asupra altor semeni, care i se par mai proşti, mai urâţi decât el sau pur şi simplu la îndemână pentru a-şi uşura stresul. Aceasta este adevărata intoleranţă pe care o întâlnim pretutindeni.

    Lipsa de veselie autentică ne umple de ură, de resentimente. Pentru că oamenii nu îşi mai întorc ochii inimii spre Dumnezeu, de la Care să aştepte să îi bucure cu harul Său, de aceea caută surogate de veselie în petreceri deşănţate, în glume urâte, în a privi la tv cum sunt bălăcăriţi mai marii zilei, pe care omul de rând îi urăşte, pentru că îi consideră responsabili de nefericirea sa.

    Umoriştii adevăraţi sunt cei care te fac să vezi ceea ce este urât şi vrednic de râs în realitate, dar nu te fac să urăşti oamenii.

15. On at Psa. Gianina Picioruş, Said: |Edit This Dumnezeu ne cheamă la o viaţă plină de veselie, nu de tristeţe, chiar începând de pe acest pământ.Oamenii duhovniceşti, Sfinţii, sunt confundaţi de către cei din lume, care stau departe de Biserică, cu nişte oameni trişti. Ceea ce ni se reproşează cel mai adesea este că noi, oamenii credincioşi, renunţăm la “bucuriile” şi “plăcerile” lumii pentru a ne “închide” într-o viaţă de suferinţă, cu un “sadism” pe care omul din lumea secularizată îl detestă.Auzim adesea că Sfinţii pictaţi pe pereţii Bisericilor noastre sunt “trişti” şi “mohorâţi”. Că monahii şi monahiile ortodoxe ori sunt nişte “masochişti” care se auto-întemniţează în mănăstire dintr-o “frică psihotică” de pedeapsa lui Dumnezeu, ori se dedau acolo la orgii necunoscute de lume…şi aici oamenii inventează cât îi ţine imaginaţia.Acestea pentru că nu pot să îşi explice cum poate cineva să renunţe la plăcerile trupeşti de bună-voie. Ba chiar şi la orişice plăcere, cât de mică, la orice satisfacţie egoistă.

    Însă acest lucru nu îl vor putea înţelege niciodată, atâta timp cât nu au încercat niciodată experienţa de a gusta, măcar cât de puţin, din harul lui Dumnezeu, pentru a cunoaşte câtă bucurie nespusă vine chiar şi din cea mai mică mângâiere cu care El te poate cerceta.

    Lumea de azi e alergică la Dumnezeu. Necredincioşii îşi strigă alergia la Dumnezeu şi la Ortodoxie cu o voce din ce în ce mai ascuţită. Nu suportă să mai vadă nimic pe nicăieri care să le reamintească de Dumnezeu, de moartea lor, de Judecata lor.

    Am auzit pe cinvea de curând spunând că nu mai poate suferi icoanele pe pereţi, pentru că atunci când vede icoane, vede moarte. Sunt exact cuvintele persoanei respective. Părintele Dorin mi-a spus că descrierea este acurată, că nu încerca să jignească pe nimeni, ci aşa trăieşte sentimentul.

    Ceea ce pentru credincioşi este frumuseţe şi veselie nespusă, pentru necredincioşi este tristeţe şi moarte, nesuferită suferinţă, cum spun rugăciunile noastre.

    Dezlănţuirea patimilor în lumea de azi duce la sălbăticie şi la cruzime din ce în ce mai groaznică, la imoralitate, la ură şi la necomunicare între oameni, adică tocmai la opusul a ceea ce vrea şi se declară a fi lumea democrată.

    Libertatea deplină dată patimilor îi sălbăticeşte pe oameni, în loc să le aducă satisfacţii şi bucurii.

    Bucuria se naşte înlăuntrul omului şi este duhovnicească şi veşnică. Ea se naşte din dragoste de Dumnezeu şi de oameni, din blândeţe şi smerenie adâncă, din iubirea jertfelnică şi din inima sfâşiată de durere pentru toată lumea care zace în suferinţă.

16. On at Psa. Gianina Picioruş, Said: |Edit This Personal, consider că singurul mare umorist al zilelor noastre, care pătrunde cu mare ascuţime de minte în cutele perverse, dar nesesizate de alţii, ale vieţii, este Doru Octavian Dumitru. El încearcă să facă o schimbare de mentalitate, să atragă atenţia cu multă subtilitate asupra multor aspecte din realitate, de care nu vrem să râdem, pentru că simţim că râdem de noi înşine.Râsul la care ne invită el e un râs în care ne conştientizăm prostia şi nesimţirea, lejeritatea de minte şi de caracter cu care ne comportăm în societate. E un umor stilizat, cu aparenţe simpliste, şi care, chiar dacă se pretinde importat din America, este 100% românesc, pentru că pe el îl doare de manipularea concetăţenilor săi şi vrea să îi facă mai sensibili, mai treji.În umorul practicat de Doru Octavian Dumitru apare subtitrarea patimilor noastre, de care râdem cam străpezit. Şi tocmai de aceea nu îl gustăm la fel de mult ca pe umorul politic al celor de la Divertis, la care putem să râdem în voie de batjocura grosolană la adresa celor care ne conduc.Divertis ne face să ne răcorim râzând de politicieni, dar nu ne lasă să ne vedem şi racilele proprii.

    Însă umorul de cel mai prost gust, care nici nu mai poate fi numit “umor”, pentru că este o bătaie de joc fără nicio morală, îl practică cei de la Vacanţa mare. Se pare că nimeni nu sesizează intoleranţa lor flagrantă, grosolănia exprimărilor, imoralitatea sau abundenţa aluziilor de cea mai joasă speţă, manifestate de această trupă, pe care n-o amendează şi n-o interzice niciun CNA.

    Nu le doresc răul şi nici nu vreau ca ei să nu mănânce o pâine din ceea ce s-au obişnuit să facă, dar trebuie să existe şi limite la acest gen de sub-educaţie pe care îl promovează liber unele televiziuni.

17. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This Bolile mintale sunt generate cel mai adesea de lucruri cu care nu te poţi împăca sau nu te-ai împăcat.Vinovăţia interioară, personală, obsesiile, patimile nerezolvate sunt tot atâţia germeni reali ai bolilor mintale.În faţa bolilor psihicului, a erodării materiale a creierului stăm cu o mare strângere de inimă, cu durere.Am în minte ochii răi, reci a mai multor oameni bolnavi cu capul pe care i-am întâlnit în viaţa mea…cuvintele delirante ale altora, dublările de personalitate…

    Multă suferinţă, multă tăcere, o tăcere disperată…Pur şi simplu de multe ori sunt descumpănit, rămân fără glas, fără reacţii în faţa suferinţei umane, care e atât de vastă şi îţi sare în ochi la tot pasul.

18. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This Am văzut pe net, de vreo două zile, reizbucnirea isteriei juvenile împotriva construirii Catedralei mântuirii neamului.Probabil, după aceşti copii la minte, nu ar fi trebuit să facem nicio clădire mare în oraş.Însă catedrala este o necesitate cultică pentru noi. Cea actuală e redusă ca spaţiu. La Paşti oamenii stau pe afară. La fel la marile praznice.Înghesuială prea multă la slujbe…şi asta o ştiu numai cei credicioşi, care vin la slujbă şi nu cei care nu vin.

    Aşa cum ne trebuie supermarketuri şi mai mari, tot la fel ne trebuie şi o catedrală enormă ortodoxă în Bucureşti, pentru ca să putem respira în voie. Şi la fel Biserici mari…care sunt enorm de scumpe.

19. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This Una din constatările dureroase ale colocviului de faţă este aceea că nu ştim să ne asumăm o opinie.Ne place bârfa, cancanul, dar nu şi discuţia generoasă, corectă, cu bun simţ.Cred că nu suntem încă pregătiţi pentru sinceritate.Lipsa de participanţi la acest colocviu, dincolo de orice asperităţi sau invidii, ţine de lipsa de formare a unor opinii, a unor crezuri şi de onestitatea de a ţi le prezenta.

    Nu am crezut, spun sincer, că o să găsesc atâta lipsă de personalitate online, atâta lipsă de răspundere pentru ceea ce suntem şi credem.

20. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This Până unde duce nesimţirea cuiva, pe care tu îl bagi în seamă şi el ţi se urcă în cap?În loc să ne comportăm cu smerenie faţă de cei care ne invită în viaţa lor, preferăm să fim prost-crescuţi acolo unde nu ni se dă cu bâta în cap.De ce se supune omul numai de frică? De ce nu avem şi vocaţia prieteniei, a imensităţii de inimă?Pentru că nu avem verticalitate. Un om care nu are verticalitate interioară, atunci când e băgat în seamă de către un om superior lui, nu înţelege prietenia acestuia ca o umilinţă ci pe ca un drept la îngâmfare.

    Linguşeala ia locul, în acest caz, vorbei bune şi adularea interioară e socotită drept gândire personală.

    Nu mai ştim să preţuim pe cel din faţa noastră pentru că nu mai ştim să gândim smerit, iubitor.

21. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This Igiena minţii se vede până şi în ce fel de gunoi ducem la tomberon. Acolo unde masa e gurmandă…resturile sunt aruncate cu maldărul.Însă, unde există cuviinţă… şi gunoiul este cu o asceză a lui, este reţinut. Împachetarea gunoiului ţine de decenţă.Tomberonul este ca batista pentru nas. Dacă tomberonul nu este la locul lui nici batista nu e ceea ce trebuie să fie.Decenţa minţii se vede şi în decenţa în lucruri, în vorbe, în gesturi, în atitudini.

    Dacă ştii că e decent să fii binevoitor cu oamenii, ştii, ca în ascunsul inimii tale, să te rogi pentru ei.

    Omul decent ştie să râdă puţin, să pună întrebări puţine…să vadă puţine din multe lucruri.

22. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This Ce înseamnă a elogia pe cineva? Înseamnă a vedea în el adânca lui virtute, personalitate, smerenie…unicitatea lui.Ca să elogiezi trebuie să ştii cine este cel pe care îl elogiezi. Şi ca să îl cunoşti trebuie să ai puterea duhovnicească de a vedea adâncul oamenilor.Nu poţi elogia decât pe omul pe care îl cunoşti. Acolo unde nu se cunoaşte personalitatea celui căruia i se aduc laude…şi totuşi i se aduc…se numeşte complezenţă.Complezenţa însă e de prost gust, pentru că este o minciună poleită cu atenţie.
23. On at  Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This “Am inimă grea”…adică mă doare durerea din inimă. Nu mă doare inima la modul fizic, ci duhul meu e îndurerat.Şi când eşti îndurerat duhovniceşte…atunci simţi durerea ca pe o oboseală devastatoare…durerea unei întregi lumi.“Durerea ta mă doare”. Durerea celui de lângă tine, pe care îl compătimeşti, ţi se pare mai grea decât a ta. Pentru că te doare de tine şi te doare şi de el, te doare de amândoi în acelaşi timp.E mai uşor să te doară doar pentru tine. E mai greu să te doară pentru durerea multora.

    Asta este epuizant, este o durere epuizantă!

24. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This Nefericirea oamenilor este înspăimântătoare. Nefericirea duhovnicească e o bucurie tristă sau o tristeţe zâmbitoare suav.E mai uşor să fii bucuros decât să fii trist.Să fii trist este însingurant.Sunt şi bucurii copleşitoare, bucurii care te răpun…Ne trebuie mult har, şi îl avem, de la Dumnezeu, ca să nu murim nici de atâta suferinţă şi nici de atâta durere câtă suportăm într-o viaţă de om.
25. On at starceanub Said: |Edit This Diferenţa dintre un dialog sincer şi unul simulat stă în primul rând în atitudinea partenerilor de discuţie.Nu poţi vorbi de dialog în momentul în care nu există sinceritate şi încredere reciprocă. Într-o astfel de situaţie dialogul se transformă într-un simulacru.Oamenii de astăzi nu privesc dialogul sincer, pentru că nu mai au încredere unul în altul. Această încredere implică smerenie reciprocă şi atitudine atentă din partea participanţilor.A nu fi atent cu partenerul de dialog se poate transforma foarte uşor într-un afront la adresa lui.

    Eu cred că un dialog real se bazează în primul rând pe egalitate la nivelul atitudinii din partea participanţilor.

    Nu poţi realiza un dialog când te apleci spre celălalt, ci numai atunci când îl priveşti pe acesta ca fratele tău, ca egalul tău în acel context.

26. On at  Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This Am observat acest lucru la mai mulţi convertiţi la Ortodoxie pe care i-am cunoscut: începeau să se umanizeze, să iasă dintr-o colţuroasă prezentare socială şi dintr-un halou din umbră pe măsură ce înţelegeau şi mai mult din viaţa ortodoxă.Deşi veniţi din mediul catolic, protestant sau anglican, pe măsură ce redeveneau ortodcşi redeveneau normali, cu o faţă normală.Erezia schimbă radical omul, îi schimbă fizionomia, modul de a gândi, de a se comporta, pentru că e vorba nu doar de un gând, ci de o manifestare plenară, integrală a omului, în afara normalităţii sale.Pentru că omul este făcut să fie ortodox, să fie al Bisericii lui Dumnezeu dintotdeauna, orice ieşire în afară sau cădere în păcat înseamnă o subţiere a normalităţii sale interioare.
27. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This Omul care e căzut în erezie sau într-un păcat mare şi nu poate să mai vadă în mod normal adevărul, să mai simtă în mod natural în inima lui harul lui Dumnezeu se luptă cu adevărurile Bisericii lui Dumnezeu.Şi de aceea se luptă cu Maica lui Dumnezeu adică cu fecioria, cu Sfânta Cruce adică cu puterea care înspăimântă pe diavol, cu Sfintele Taine ale Bisericii, adică cu mijloacele prin care vine mântuirea celor credincioşi, cu preoţia, ca cea prin care Dumnezeu lucrează toată mântuirea dreptcredincioşilor.Răfuiala ereticilor şi a păgânilor cu Biserica este răfuiala cu ce nu sunt ei, cu ceea ce nu simt că îi reprezintă pe ei, care sunt despărţiţi de Biserica lui Dumnezeu.Chiar în Biserică fiind, dacă începi să păcătuieşti şi să crezi tot felul de erezii drept lucruri bune începei să nu mai simţi sfinţenia Bisericii şi să lupţi cu monahismul, cu căsătoria, cu preoţia şi cu sfinţenia, pentru că tu nu mai eşti propriu sesizării sfinţeniei,a normalităţii.

    De aceea eu înţeleg dureros de adânc lupta lor, lupta prin care ei se rănesc şi mai adânc în interiorul fiinţei lor. Ereticii şi demonii fac acelaşi lucru: ei îşi agonisesc pe fiecare zi o răutate şi mai mare, şi mai grea, şi mai dureroasă, luptând cu Biserica lui Dumnezeu, cu Biserica Ortodoxă.

    Încercând să atragă şi pe alţii de partea lor, ei îşi socotesc aceste convertiri drept câştiguri. Însă ele nu sunt decât noi blesteme pe capul lor, care îi aruncă în răutăţi şi mai mari.

    Erezia nu este un moft, ci modul cel mai dureros de contorsionare al fiiinţei interioare, de întunecare continuă a umanităţii noastre.

28. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This Cei mai mulţi îşi pun problema înţelegerii de sine în mod greşit. Ei nu ştiu că cunoaşterea de sine se înţelege prin curăţirea de patimi şi prin cunoaşterea cărţilor Sfinţilor Părinţi care au scris despre curăţirea de patimi şi din acest motiv apelează la hipnoză, psihanaliză, terapie psihiatrică.Ştiinţele pshilogice au aportul lor la înţelegerea de sine a omului, dar nu rolul central. Rolul central îl are cunoaşterea amănunţită a cărţilor patristice care vorbesc despre vindecarea de patimi.Pentru cel care nu cunoaşte o altă limbă străină, Filocalia Românească, ediţia Stăniloae şi alte cărţi editate de Ed. Deisis, spre exemplu, sunt bibliografia care îi poate ajuta să se cunoască pe ei înşişi, prin lupta lor cu patimile din ei.Cunoaşterea fundamentelor patristice ale despătimirii reprezintă adevărata cale a vindecării interioare şi, implicit, a cunoaşterii de sine.

    Vindecarea de patimi reprezintă adevărata înţelegere a cunoaşterii de sine.

    Cunoaşterea de sine nu este una autonomă, ci cunoaşterea de sine se face împreună cu Dumnezeu.

    Când înţelegem împreună cu El cine suntem noi, atunci ajungem la o cunoaştere teologică şi ontologică a persoanei noastre.

29. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This Paradoxal, cunoaşterea de sine în Ortodoxie înseamnă să ajungi la înţelegerea că eşti un om păcătos, foarte păcătos, foarte căzut şi că nu poţi trăi decât într-o dependenţă totală de Dumnezeu.Cunoaşterea de sine înseamnă o cunoaştere a propriilor patimi şi a propriilor posibilităţi interioare de manifestare, în aşa fel încât să ştii deopotrivă ce nu eşti şi ce poţi face.Această înţelegere justă a propriei persoane, te face să nu te auto-idealizezi dar nici să te auto-decepţionezi.Începi un lucru ştiind că îl vei face cu Dumnezeu şi îl începi ştiind că eşti în stare să îl faci împreună cu El.

    De aceea rugăciunea se împleteşte cu munca şi însemnarea cu Sfânta Cruce cu atenţia la ceea ce faci.

    Ne cunoaştem din ceea ce facem împreună cu El, ne cunoaştem retroactiv, adică privind în urmă la cele pe care le-am făcut cu harul lui Dumnezeu şi înţelegem ajutorul Său faţă de noi.

30. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This Cred că unul din lucrurile fundamentale în viaţa ortodoxă este acela de a nu te lăsa smintit de ceea ce se întâmplă în jurul tău.Să nu te sminteşti de ceea ce vezi şi să nu cauţi să investighezi toate murdăriile lumii în care trăieşti cu scopul de a le osândi şi tu, pentru că te vei molipsi de ele.E bine să vezi, să cunoşti, dar să te fereşti să judeci pe altul pentru ceea ce face.

    Judecata altora şi lenea sunt cele două calamităţi care ne omoară, care ne duc la mari căderi.

    Dacă te abţii de la a judeca şi dacă munceşti pe măsura ta, vei privi senin lumea şi oamenii.