Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Page 2 of 2042

Cunoașterea teologică se împlinește în comuniunea Sfinților

Patriarhul Daniel Ciobotea, Cunoașterea teologică se împlinește în comuniunea Sfinților, mesajul adresat participanților la Al III-lea Congres Național al Facultăților de Teologie Ortodoxă din România (2008), în rev. Studii Teologice, seria a III-a, anul V, nr. 1, ianuarie-martie 2009, București, p. 265-267.

*

„Sfânta Scriptură este temelia Sfintei Liturghii”, p. 265. Ortodoxia nu desparte Scriptura de Liturghie, nici Liturghia de Scriptură, p. 266. „trebuie accentuată formarea liturgică și duhovnicească a tinerilor”, p. 266.

Autorul ne îndeamnă să facem studii patristice, aghiologice, liturgice și imnografice și să traducem din Sfinții Părinți, p. 266.

Învățământul teologic românesc trebuie „să promoveze cercetarea științifică și orientarea spirituală practică”, p. 266.

„Teologia trebuie să fie în același timp științifică și mistică, academică și practică”, p. 267.

Evanghelia după Lucas, 5, 17-26, cf. BYZ

17. Și a fost în una [dintre] zile, și El era învățând; și erau fariseii și învățătorii de lege șezând, care erau veniți din toate satele Galileii, Iudeii și Ierusalimului; și puterea Domnului era întru a se vindeca ei [καὶ δύναμις Κυρίου ἦν εἰς τὸ ἰᾶσθαι αὐτούς].

18. Și iată, oameni purtând pe pat un om, care era paralitic [παραλελυμένος], și căutau să-l ducă pe el înăuntru și să-l pună înaintea Lui!

19. Și neaflând pe unde să-l ducă pe el, din cauza mulțimii, suindu-se pe acoperiș, printre țigle [διὰ τῶν κεράμων], l-au lăsat în jos pe el cu patul, întru mijloc, înaintea lui Iisus.

20. Și [Iisus] văzând credința lor, i-a zis lui: „Omule, ți-au fost iertate ție păcatele tale [Ἄνθρωπε, ἀφέωνταί σοι αἱ ἁμαρτίαι σου]!”.

21. Și au început a cugeta cărturarii și fariseii, zicând: „Cine este Acesta, Care grăiește blasfemii [βλασφημίας]? Cine poate a ierta păcatele, afară numai de Dumnezeu?”.

22. Și Iisus, cunoscând gândurile lor, răspunzând, a zis către ei: „Ce cugetați în inimile voastre [Τί διαλογίζεσθε ἐν ταῖς καρδίαις ὑμῶν]?

23. Ce este mai ușor: să zic: «Ți s-au iertat ție păcatele tale» sau să zic: «Ridică-te și umblă!»?

24. Dar ca să știți că putere are Fiul omului pe pământ a ierta păcatele [ἀφιέναι ἁμαρτίας] – i-a zis paraliticului – ție îți zic: «Ridică-te, și luându-ți patul tău, mergi întru casa ta!»”.

25. Și îndată ridicându-se înaintea lor, luându-și [patul] pe care zăcuse, a plecat întru casa lui, slăvind pe Dumnezeu.

26. Și extaz i-a luat pe toți [καὶ ἔκστασις ἔλαβεν ἅπαντας], și slăveau pe Dumnezeu [καὶ ἐδόξαζον τὸν Θεόν], și s-au umplut de frică [καὶ ἐπλήσθησαν φόβου], zicând că: „Am văzut cele minunate astăzi [Εἴδομεν παράδοξα σήμερον]”.

Eminescu: între modernitate și tradiție [121]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Tema lumii ca teatru și relația viziunii poetice eminesciene – și în special a Glossei – cu Oxenstierna, Baltazar Gracián și Shakespeare au fost semnalate mai înainte[1]. N-ar trebui însă uitat nici Cantemir, care nu doar apostrofează lumea ca fiind comedie stricătoare sufletului, dar în Istoria ieroglifică utilizează de mai multe ori neologismul theatru ori sintagma theatrul lumii[2] în locul încetățenitului termen priveliște și al expresiei tradiționale priveliștea lumii.

Caracterul efemer al universului mundan, ecou al biblicului praf și cenușă, este expus de Eminescu în Scrisoarea I, în care descompune până la particule derizorii substanța ei: „lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată”, este „precum pulberea /…/ în imperiul unei raze”, un joc de „mii de fire viorie” de praf „ce cu raza încetează”.

Ne oprim, pentru că spațiul nu ne permite, la ilustrarea detaliată numai a unuia din toate aceste motive. Toposul mării este de largă circulație în literatura medievală românească, fiind legat de perspectiva asupra existenței pământești ca o călătorie primejdioasă și ca un pasaj spre cele eterne. Lumea ca mare zbuciumată și ca noapte întunecată (fără lună și stele) reprezintă cele două tipare imagologice aplicate alegoric, de literatura română veche, mundanității. Același traseu vizionar, în esență, va fi urmărit și de Eminescu[3].

Între autorii noștri vechi, deveniți clasici, descoperim performanțe expresive în procesul de ilustrare a acestei comparații dintre lume/ viață și marea tulburată mai întâi la Varlaam:

„marea iaste această lume cu valuri multe. Că această lume cu adevărat să închipuiaşte mărei, că marea pururea iaste cu frică şi cu trudă, fărâ pace şi fără credinţă: unde-i moarte, acolo arată viiaţă; când dă dulceaţă, atunci amăréşte. Pururea iaste pre dânsa schimbare şi furtuni de scrâbe şi valuri de lăcomii şi necurăţii. […]

Călătoriia noastră în ceastă lume iaste […] ca corabiia pre mare ce o bate vântul spre margine […]. Că-lătorești în ceastă lume cum ai înota pre o mare cu valuri și cu vânturi rréle, unde sămt în toate dzile furtuni de scârbe. De o parte bat valurile boalelor și a neputințelor, de altă parte valurile năpăștilor și a sărăciilor, de altă parte valurile nevoilor ș-a greutăților celor mai mari.

Că[ci] cumu-i în mare, de înghit peștii cei mari pre cei mici, așea și într-această lume cei putérnici pre cei neputérnici. De toate părțile ești în frică și în groază, cât nu știi pănă a doa dzi: hi-veri viu? Pentru-aceea te rog să cunoști călătoriia ta, unde te duci…”[4].

Eminescu reformulează: „De gânduri negre-i grea antica-mi navă (În căutarea Șeherezadei), Corabia vie-ții-mi, grea de gânduri,/ De stânca morții risipită-n scânduri,/ A vremei valuri o lovesc și-o sfarmă/ Și se izbesc într-însa rânduri-rânduri” (Rime alegorice). Într-o imagine poetică simetrică, „Edgar trecea cu gândul prin veacuri ca-ntr-o barcă” (Ca o făclie).

În poemul Viiaţa lumii al lui Miron Costin, așa cum spuneam și altădată, de patru ori apare identitatea între deşertăciunea lumii acesteia şi spuma mării:

„Spuma mării şi nor suptu cer trecătoriŭ/ Ce e în lume să nu aibă nume muritoriŭ? /…/ Nu-i nimic să stea în veci, toate trece lumea,/ Toate-s nestătătoare, toate-s nişte spume. /…/ Pre toţi [împăraţii] i-au stinsu cu vreme, ca pre nişte spume. /…/ Ia aminte, dară, o, oame, cine eşti pe lume/ Ca o spumă plutitoare, rămâi fără nume”[5].

Iar în predoslovia la Letopiseţul Ţărei Moldovei, acelaşi autor pretindea că „la acestu fel de scrisoare gându slobod şi fără valuri trebueşte”[6], notaţie în care este evidentă sinonimia metaforică dintre „valuri” şi „cumplite aceste vremi”[7] (la Eminescu: „valul ce ne bântuie”, în poemul Rugăciune). Şi iarăşi, în aceeaşi carte, se adresează cititorului cu aceste cuvinte: „Crede neputinţii omeneşti, crede valurilor şi cumplitelor vremi…”[8].

Simptomele acestea, ale instabilității și neodihnei, se repercutează în versurile lui Eminescu: „lumea e locaşul pătimirei:/ Un chin e valu-i, iară gândul spuma” (Pe gânduri ziua); „Deşartă-mi viaţa semăna cu spuma” (Uşoare sunt vieţile multora…); „Şi sufletu-ne-n tremur ca marea se aşterne,/ Tăiat fiind de nava durerilor eter-ne;/ Ca unde trecătoare a mării cei albastre,/ Dorinţa noastră, spuma nimicniciei noastre” (Preot şi filosof); „Când marea îşi răstoarnă sufletul ei rebel/ Şi printre stânci de piatră se scutură de spume/ Se mişcă-nfuriată a valurilor lume”… (Mureşanu).


[1] A se vedea și Tudor Vianu, Istoria unei teme poetice: „Lumea ca teatru”, în Studii de literatură universală și comparată, op. cit., p. 123-136. Aici afirmă că „Oxenstiern dezvolta, așadar, motivul tradițional […] într-un fel pentru care nu găsim analogii în trecut. […] Oxenstiern nu adoptă punctul de vedere al actorului, ci al spectatorului care petrece pe seama agitației de pe scenă. Aceasta va fi și atitudinea lui Eminescu în Glossă inspirată fără îndoială din alegoria lui Oxenstiern”, cf. Idem, p. 135.

[2] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 36, 83, 163.

[3] Semnalăm aici existența unui studiu al lui Ion Dumitrescu, Metafora mării în poezia lui Eminescu, Ed. Minerva, București, 1972, dar care nu are niciodată în atenție receptarea, de către Eminescu, a metaforelor marine și a semnificațiile lor din literatura română veche.

[4] Varlaam, Carte romănească de învățătură, op. cit., p. 132, 282-283.

[5] Miron Costin, Opere, ed. cit., p. 320-321, 323.

[6] Idem, p. 42. [7] Ibidem. [8] Idem, p. 165.

Înțelepciunea lui Salomon, cap. 5, cf. LXX

1. Atunci, cel Drept va sta în[tru] îndrăzneală multă către fața celor care l-au necăjit pe el și [către] a celor care leapădă ostenelile sale.

2. Văzând, se vor tulbura [cu] frică groaznică și se vor uimi de minunata mântuire [καὶ ἐκστήσονται ἐπὶ τῷ παραδόξῳ τῆς σωτηρίας][1].

3. Vor zice în[tru] ei, pocăindu-se, și pentru întristarea duhului [lor] vor suspina [καὶ διὰ στενοχωρίαν πνεύματος στενάξονται] și vor zice:

4. „Acesta[2] era pe care [noi] îl aveam cândva întru râs [οὗτος ἦν ὃν ἔσχομέν ποτε εἰς γέλωτα] și întru parabolă de ocară [καὶ εἰς παραβολὴν ὀνειδισμοῦ]. [Noi,] cei nebuni, am socotit viața lui nebunie [οἱ ἄφρονες τὸν βίον αὐτοῦ ἐλογισάμεθα μανίαν] și sfârșitul lui necinstit [καὶ τὴν τελευτὴν αὐτοῦ ἄτιμον].

5. Cum [însă] s-a socotit [El] în[tre] fiii lui Dumnezeu și în[tre] Sfinți este sorțul său?[!]

6. Așadar, ne-am rătăcit din calea adevărului și lumina dreptății nu ne-a luminat nouă și soarele nu ne-a răsărit nouă.

7. Ne-am umplut de cărările fărădelegii și ale pieirii și am umblat [prin] pustietățile cele neumblate și calea Domnului nu am cunoscut-o.

8. [La] ce ne-a folosit nouă mândria [τί ὠφέλησεν ἡμᾶς ἡ ὑπερηφανία]? Și bogăția cu înfumurare [la] ce ne-a ajutat nouă [καὶ τί πλοῦτος μετὰ ἀλαζονείας συμβέβληται ἡμῖν]?

9. A[u] trecut toate acelea ca umbra și ca o veste alergând,

10. ca o corabie trecând [și] agitând apa. Care, trecând, nu este să-i afli urma, nici calea chilei[3] ei în valuri [οὐδὲ ἀτραπὸν τρόπιος αὐτῆς ἐν κύμασιν]

11. sau ca pasărea zburând [în] văzduh, nicio dovadă de călătorie [nu] se află. Și [cu] lovitura tălpilor bătând adierea cea luminoasă și, despicând-o [cu] forța mișcării, [pasărea] a umblat mișcându-și aripile și după aceasta nu s-a aflat semnul intrării în[tru] ea.

12. Sau ca săgeata, azvârlindu-se la țintă [și] tăind văzduhul, s-a depărtat îndată de la sine, încât [nu] se cunoaște trecerea ei.

13. Așa și noi, născuți [fiind], ne-am sfârșit și niciun semn de virtute [nu] am avut să arătăm [καὶ ἀρετῆς μὲν σημεῖον οὐδὲν ἔσχομεν δεῖξαι] și în răutatea noastră ne-am cheltuit [ἐν δὲ τῇ κακίᾳ ἡμῶν κατεδαπανήθημεν]”.

14. Că[ci] nădejdea celui neevlavios [este] subțire ca praful purtându-se de vânt și ca bruma alergându-se de către furtună. Și ca fumul s-a împrăștiat de către vânt și a trecut ca amintirea unui oaspete de o zi.

15. Dar cei Drepți întru veac trăiesc [Δίκαιοι δὲ εἰς τὸν αἰῶνα ζῶσιν] și în [mila] Domnului [este] răsplata lor [καὶ ἐν Κυρίῳ ὁ μισθὸς αὐτῶν] și gândul lor [este] în fața Celui Preaînalt [καὶ ἡ φροντὶς αὐτῶν παρὰ Ὑψίστῳ].

16. Pentru aceasta vor lua Împărăția bunei-cuviințe [τὸ Βασίλειον τῆς εὐπρεπείας] și diadema frumuseții din mâna Domnului [καὶ τὸ διάδημα τοῦ κάλλους ἐκ χειρὸς Κυρίου]. Că[ci cu] dreapta [Sa] îi va acoperi pe ei și [cu] brațul [Său] îi va apăra pe ei.

17. Va lua toată armura râvnei Sale [λήμψεται πανοπλίαν τὸν ζῆλον Αὐτοῦ] și va înarma zidirea întru apărarea de cei vrăjmași [καὶ ὁπλοποιήσει τὴν κτίσιν εἰς ἄμυναν ἐχθρῶν].

18. [El] va îmbrăca platoșa, [adică] dreptatea, și va pune împrejur coiful, [adică] judecata cea nefățarnică [κρίσιν ἀνυπόκριτον].

19.Va lua scutul cel nebiruit, [adică] cuvioșia [ὁσιότητα],

20. și va ascuți urgia cea aspră întru sabie [ὀξυνεῖ δὲ ἀπότομον ὀργὴν εἰς ῥομφαίαν] și lumea se va lupta împreună cu al Lui împotriva celor rătăciți la minte [συνεκπολεμήσει δὲ Αὐτῷ ὁ κόσμος ἐπὶ τοὺς παράφρονας].

21. Vor pleca săgețile cele bine-țintite ale fulgerelor și, ca dintr-un arc bine-rotunjit al norilor, vor sări la țintă,

22. și din mânia cea azvârlitoare de pietrele cele pline se vor arunca grindinele. Se va supăra împotriva lor apa mării [ἀγανακτήσει κατ᾽ αὐτῶν ὕδωρ θαλάσσης] și râurile se vor revărsa cu asprime [ποταμοὶ δὲ συγκλύσουσιν ἀποτόμως].

23. Va sta împotriva lor Duhul puterii [ἀντιστήσεται αὐτοῖς Πνεῦμα δυνάμεως] și ca furtuna îi va vântura pe ei. Și fărădelegea va pustii tot pământul [καὶ ἐρημώσει πᾶσαν τὴν γῆν ἀνομία] și nenorocirea va întoarce tronurile stăpânitorilor.


[1] Pe care o va săvârși Dumnezeu.

[2] O profeție hristologică (v. 4-7). În care ni se vorbește despre cum L-au batjocorit evreii pe Domnul și despre consecințele neprimirii Lui.

[3] Chila [τρόπιν] este un „element principal de rezistență al osaturii unei nave, așezat pe axa longitudinală a fundului navei”, cf. http://www.dex.ro/chilă.

Eminescu: între modernitate și tradiție [120]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Lumea

Dacă, pentru Antim Ivireanul, oamenii sunt siliți să călătorească pe marea tulbure a vieții și să trăiască în „luciul lumii aceștiia”[1], la Eminescu: „Lumea-ntinde lucii mreje /…/ Te momește în vârteje” (Glossă). Este lumea mrejelor ucigătoare, a curselor, și lumea valurilor care scufundă virtuțile și viața. De altfel, verva lui Eminescu la adresa vanității umane și a moravurilor sociale se înscrie pe linia diatribelor lui Antim[2].

O sinteză a majorității motivelor medievale care însoțesc alegoric conceptul de lume putem descoperi în Divanul cantemiresc.

Lumea este „plăzmuirea vécinicului Împărat”, în mod paradisiac, ca o „grădină plină de pomi”[3], „înfrâmsețată în toate podoabele” și macrocosmos, „tipos a lumii mici, adecă a omului”[4].

Cu toate acestea, ea a devenit, după căderea oamenilor, un loc al tentațiilor, o cursă în calea desăvârșirii spirituale și a fericirii lor temporare și eterne: „curund veștedzitoare”, „nestătătoare”, „curond trecătoare”[5], „pulbere”[6] („desfătările tale: pulbere și fum”[7], „tu ești deșertarea deșertărilor și toate îți sunt déșerte [Ecl. 1, 1]”[8]), „temniță”[9] („lumea dară temniță iaste omului, așé [și] trupul temniță iaste sufletului”[10]), mare care „sufletul îneci”[11] („cum cu vasul pre mare, așé în primejdie cu sufletul în trup ești”[12]) și sirenă („poftele lumești, ca sirenele pre om adormind, îl îniacă”[13] – ne amintim de Glossă: „Ca un cântec de Sirenă/ Glasul celor trecătoare”[14]), comedie („lucrurile tale comedii sunt și așé tu mai vârtos ești comedie stricătoare sufletului”[15] – la Eminescu: „Atunci lumea-n căpățână se-nvârtea ca o morișcă/ De simțeam, ca Galilei, că comèdia se mișcă” (Scrisoarea II); „N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliți /…/ Măști cu toate de renume din comedia minciunii?” (Scrisoarea III) etc.), „părere deșartă și vis de nălucire”[16], vestibul al morții[17], „gazda tălharilor”[18], „lumea a-ceasta [muncă și iad] și pediapsă îi iaste”[19], undiță/ mreajă/ cursă („lațurile lumii”[20]), și altele.


[1] Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 118.

[2] Semnalăm analiza sagace pe care ne-o oferă Monica Spiridon asupra retoricii folosite de Eminescu în publicistică: Eminescu. O anatomie a elocvenței, Ed. Minerva, București, 1994. Autoarea vorbește despre „teatrul publicistic al lui Eminescu, regizorul moralist” și despre faptul că „înscenările poetului își află analogia în moralitățile medievale” (p. 38).

În opinia sa, „Semne ale elocinței de amvon există de timpuriu în publicistica lui Eminescu, putând fi depistate, ca de obicei în structuri compozite, coabitând cu semnalmentele profanului. Se află în rândul primelor mulajul sintactic după Scripturi; elementele ritmice și cadența de litanie; prelucrări iconografice și simbolice, în acord cu canoanele legendei și hagiografiei creștine; hieratismul anumitor postùri; fastul liturgic al atmosferei; perspectiva eshatologică ș. a. m. d. […].

Se poate spune că în retorica românească, privită în perspectivă istorică, modelul predicării a cristalizat deplin odată cu Antim Ivireanul. Mitropolitul-orator știa, de altfel, ce efecte se pot scoate din confederația formală sacru/ profan exploatată în mod curent de Eminescu.

Amvonul vlădicăi s-a preschimbat adeseori în tribună. Genul prin excelență jurnalistic din veacul al XVII-lea și începutul celui următor, ar fi predica, în versiunea brevetată de Antim, susține un expert în materie (Dan Horia Mazilu). Eugen Negrici atrăgea atenția asupra versatilității lui Antim, la toate nivelele, fie că este vorba de politonalitate, de heteroglosie sau de structura pendulară a modelului sintactic. […]

Pe trunchiul omiliei tradiționale, Antim grefează altoiul mustind de sevele profanului umil… […] La fel ca în retorica lui Eminescu, logica impurității se bizuie pe contraforții comparației de tipul „Precum…tot așa”. […]

Frapează în Didahii baza empirică, priza solidă la experiență. Din sistemul de referință al gazetarului Antim nu lipsesc cabala politică sau intriga măruntă, cutumele și atitudinile vremii, ceremoniile mondene, știrea la zi, etc.

La fel ca Eminescu, mitropolitul are în dotarea tehnică un pupitru de dispecer, de unde comută cu profesionalism lungimile de undă retorică. De altfel, cei doi retori au în comun o întreagă serie de atribute – convergente – ținând deopotrivă de logos și personalitate [E. Negrici]… Și unul, și altul cuvântează într-o calitate oficială […]

Amândoi au tendința netă – facilitată și de serializarea foiletonistă a discursurilor – să-și dăscălească publicul. De aici și dialogismul virtual, mocnind în fiecare dintre excursurile lor. […]

Elocvența lui Antim mizează pe paideia și are, ca și aceea eminesciană, finalitate pragmatică… […] Dincolo de deschiderea enciclopedică a elocinței lui Eminescu și Antim, în spatele dezinvolturii lor calculate există totdeauna reglaje tehnice de mare precizie, camuflate mai ales de patosul oracular” etc. (p. 112-116).

[3] Dimitrie Cantemir, Divanul, ed. cit., p. 19.

[4] Idem, p. 50. [5] Idem, p. 19, 59. [6] Idem, p. 35. [7] Idem, p. 20. [8] Idem, p. 22. [9] Idem, p. 32. [10] Idem, p. 81. [11] Idem, p. 37. [12] Idem, p. 78. [13] Idem, p. 90.

[14] M. Eminescu, Opere, III, ed. Perpessicius, op. cit., p. 91.

[15] Dimitrie Cantemir, Divanul, ed. cit., p. 42.

[16] Idem, p. 44. [17] Cf. Idem, p. 56. [18] Idem, p. 78. [19] Idem, p. 101. [20] Idem, p. 112.

Predică la Duminica a 20-a după Cincizecime [2017]

Iubiții mei[1],

adesea văd oameni care vor să se bucure de bunăvoința lui Dumnezeu asupra lor. Vor să fie auziți de Dumnezeu și ajutați. Însă bunăvoința lui Dumnezeu o vor unidirecționată. O vor pentru o anumită problemă punctuală din viața lor și nu pentru ca ei să se mântuie. Motiv pentru care fac anumite rugăciuni, anumite milostenii, postesc în anumite zile, pentru ca Dumnezeu să le audă rugăciunea. Și, pentru că ei se grăbesc, pentru că vor „să Îl forțeze” pe Dumnezeu să îi audă, de aceea ajung să fie dezamăgiți profund de Dumnezeu, să fie deznădăjduiți de faptul că Dumnezeu nu îi aude, că El nu îi ascultă, că El nu îi vrea. Și se ajunge aici, la această stare de împotrivire interioară față de El, pentru că acești oameni credincioși vor ca să se facă voia lor și nu voia lui Dumnezeu în viața lor.

Adică ei se roagă, postesc, fac milostenii, spre exemplu, pentru ca să poată să nască sau pentru ca să se vindece cineva din familia lor de o boală cruntă. Și dacă nu primesc în scurt timp împlinirea rugăciunii lor de la Dumnezeu, dacă Dumnezeu nu le dă copii sau dacă nu îl scapă de moarte pe cel grav bolnav, ei consideră că s-au rugat „degeaba” sau că Dumnezeu e „rău” și S-a arătat ca un „potrivnic” în viața lor.

Însă acești oameni puțin-credincioși, acești oameni slabi în credință sau fără prea multă educație teologică, nu fac altceva, prin răzvrătirea lor în fața lui Dumnezeu, decât să se lepede de folosul ascezei lor. Pentru că rugăciunea, postul, milostenia sunt medicamentele duhovnicești prin care noi ne vindecăm interior. Prin care noi devenim tot mai mult cei pe care îi vrea Dumnezeu. Însă asceza trebuie îmbinată cu teologia Bisericii și cu schimbarea interioară continuă după voia lui Dumnezeu.

Noi avem o rugăciune la început, considerăm că avem o nevoie și nevoia poate fi una reală, foarte reală. Dar când intrăm în relație cu Dumnezeu, noi nu Îi putem impune voia noastră, perspectiva noastră mioapă, redusă, ci noi trebuie să ne spunem doleanța, nevoia, dar trebuie să Îl lăsăm pe El ca să le potrivească pe toate spre folosul nostru și al familiei noastre. Căci dacă facem așa, dacă ne lăsăm în voia lui Dumnezeu și nu ținem la perspectiva noastră îngustă de a vedea lucrurile, nu mai ajungem „să ne certăm” cu Dumnezeu, pentru că El ne va învăța ce e mai bine pentru toți.

Săptămâna aceasta, după cum ați putut vedea, am publicat cartea Sfântului Profet Iov, în traducerea mea[2]. Și aici găsim viața unui Sfânt al lui Dumnezeu, care a fost ispitit de demoni, cu îngăduința lui Dumnezeu, și care a pierdut tot, tot ce avea…iar până și prietenii lui îl considerau „un om păcătos”. Pentru că ei considerau că Dumnezeu „nu îl poate pedepsi” pe un Sfânt al Lui, că El „nu poate îngădui” să vină dureri mari, greu de purtat peste un Sfânt al Lui și că numai păcătoșii sunt cei care primesc astfel de dureri, după măsura răutăților lor. Însă Sfântul Iov a suferit dureri nu pentru că era „păcătos”, ci pentru că era Sfânt și curat și bineplăcut înaintea Lui [Iov 1, 1]. Iar durerile sale le-a trăit pentru a se arăta virtutea lui. Pentru ca virtutea lui să fie evidentă pentru toți.

Căci, „în toate acestea, care au venit împreună [asupra] lui, nu a păcătuit Iov înaintea Domnului [οὐδὲν ἥμαρτεν Ιωβ ἐναντίον τοῦ Κυρίου] și [nici] nu a dat nebunie lui Dumnezeu [καὶ οὐκ ἔδωκεν ἀφροσύνην τῷ Θεῷ]” [Iov. 1, 222, LX]. Adică nu s-a deznădăjduit imediat după ce i-au murit copiii și după ce a pierdut averea și după ce s-a umplut de boală, ci el le-a primit pe toate având credința în Dumnezeu nezdruncinată. Pentru că El le considera pe toate ca fiind daruri de la Dumnezeu. Și de aceea a și mărturisit: „Domnul a dat, Domnul a luat [ὁ Κύριος ἔδωκεν ὁ Κύριος ἀφείλατο]. Cum Domnului I s-a părut, așa s-a și făcut [ὡς τῷ Κυρίῳ ἔδοξεν οὕτως καὶ ἐγένετο]. Să fie numele Domnului binecuvântat [εἴη τὸ ὄνομα Κυρίου εὐλογημένον][!]”[Iov 1, 21, LXX]. Pentru că Sfântul Iov a gândit – și a gândit bine! – că Dumnezeu, Care ne poartă de grijă și de la Care noi avem toate, când ne dă dureri, când ne dă necazuri, când ne lasă să fim prigoniți și urâți de oameni, El îngăduie aceste lucruri cu un scop bun, folositor nouă. Și de aceea nu a păcătuit, nu a spus nebunii înaintea lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu ne vrea întotdeauna binele.

– Unde greșesc însă cei care vor să „Îl forțeze” pe Dumnezeu, ca să le împlinească voia?

–  Nu greșesc când I se roagă Lui! Pentru că toți trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu, pentru că El este împlinitorul tuturor rugăciunilor noastre. Ci ei greșesc atunci când nu se lasă învățați de Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu nu împlinește voia noastră, a oamenilor, tocmai pentru ca să ne arate că ea nu ne folosește. Sau că noi nu suntem încă proprii acestui lucru pe care îl cerem. Și dacă ceva nu ne folosește, dacă ceva nu e bun pentru noi, atunci Dumnezeu nu este „rău” cu noi, ci e un Tată responsabil. Pentru că nu ne dă lucruri care nu ne folosesc. Și nici nu ne dă lucruri, pe care noi, în imaturitatea noastră, nu le înțelegem.

Însă ce fac copiii, atunci când cred că ei sunt „mai deștepți” decât părinții lor, care sunt responsabili și grijulii cu viața lor? Fac prostii! Nu își ascultă părinții, își fac voia lor, intră în tot felul de anturaje și de aventuri păcătoase și…ajung să își plângă de milă. Pentru că, imaturi fiind, ei îi consideră „prieteni” pe cei care nu îi iubesc, și îi consideră „dușmani” pe cei care îi iubesc și le duc dorul și se roagă pentru întoarcerea lor la pocăință.

Însă unii copii și tineri au nevoie de toată această trecere prin mirajul patimilor pentru ca să își vină în fire. Dumnezeu îngăduie această pedagogie dureroasă, pentru ca ei să se maturizeze. Și se maturizează cu forța, pentru că școala vieții e dură.

De aceea, bolile și necazurile din viața noastră nu sunt la întâmplare și nu sunt fără rost, ci ele sunt îngăduite de Dumnezeu spre educarea noastră. Pentru că Dumnezeu ne vrea după voia Lui, ne vrea împlinitorii voii Sale, ne vrea Sfinți și nu oameni păcătoși. Și de aceea, tot ceea ce trăim noi aici, pe pământ, e spre binele nostru, spre binele nostru veșnic, pentru că Dumnezeu ne cheamă la înțelepciunea desăvârșită, la întruparea poruncilor Sale, la viața de sfințenie. Și dacă El ne ajută, deopotrivă, și prin bucurii și prin dureri pentru a ne umple de slava Lui, atunci noi trebuie să fim mulțumitori pentru toate lui Dumnezeu. Căci așa după cum ne bucurăm de cele bune și le considerăm spre folosul nostru, tot așa trebuie să ne bucurăm și de cele rele, pentru că sunt tot spre folosul nostru. Și trebuie să ne bucurăm, atunci când suntem mustrați de Dumnezeu, pentru că numai fiii adevărați ai lui Dumnezeu sunt mustrați spre îndreptarea lor duhovnicească [Evr. 12, 8].

Însă Sfântul Iov a fost o prefigurare a Domnului. Suferințele sale au fost o prefigurare a patimilor Domnului. Căci și Domnul era considerat „păcătos” de către cei păcătoși, pe când El „S-a rănit pentru fărădelegile noastre și S-a îmbolnăvit pentru păcatele noastre” [Is. 53, 5, LXX]. Căci El „S-a dat pentru fărădelegile noastre și a înviat pentru îndreptarea noastră” [Rom. 4, 25, BYZ]. Și prin rănile Lui noi ne-am vindecat [I Petr. 2, 24] și ne vindecăm continuu în Biserica Sa. Pentru că, prin Sfintele Taine ale Bisericii, noi „trăim în Hristos, trecând prin toate câte a trecut Hristos”[3]. Nu vorbim doar despre El și cu El, ci și trăim împreună cu El, umplându-ne de viața Lui cea sfântă, pe care El ne-o comunică nouă prin Sfintele Taine ale Bisericii Sale.

Și mă întorc la rugăciunile neîmplinite!…Și întreb: Ce e mai important: ca Dumnezeu să ne împlinească o rugăciune anume și să rămânem la fel, departe de El și nemântuiți, sau să ne schimbăm continuu conform voii Lui și să fim veșnic cu El? De ce să vrem puțin…și nu totul?

Pentru că a fi cu Dumnezeu înseamnă a avea toate ale Sale. Dar a trăi o bucurie fără Dumnezeu nu înseamnă a te bucura cu adevărat, pentru că bucuria singularizantă este egoistă. Iar egoismul e boala care ne omoară bucuria interioară.

Și cum ne-o omoară? Prin aceea că ne face incapabili de comuniune, de dăruire, de binefaceri. Pentru că omul se bucură când dăruie, când e împreună cu alții, când face binele și nu când face răul. Dar dacă ne închidem în noi înșine, dacă ne bucurăm egoist, atunci nu mai simțim reala bucurie interioară, reala împlinire de la Dumnezeu, cea care vine din adevăr, din iubire, din milostivire, din bunătate.

Așadar, frica față de oameni, ascunderea față de ei, reticența față de oricine, nu ne salvează interior, ci ne întunecă interior. Pentru că frica și grija, trăite obsesiv, ne omoară bucuria, ne omoară pacea interioară, ne distrug încrederea în oameni și în noi înșine, ne strică echilibrul interior. Fapt pentru care, e nevoie continuu să ne lăsăm în voia lui Dumnezeu, pentru ca El să ne descopere oameni și atitudini interioare față de oameni care ne umanizează, care ne umplu de milă și de bucurie, de pace și de liniște sufletească.

Căci Evanghelia de azi [Lc. 7, 11-16], prin întâlnirea Domnului cu cortegiul mortuar din Nain [Ναΐν], ne revelează starea interioară pe care trebuie să o avem față de oameni. Ne descoperă starea interioară pe care un om trebuie să o aibă în orice conjunctură existențială: raportarea sinceră și totală la situație și la oameni.

Pentru că Domnul, văzând-o pe mama văduvă, văzând starea ei interioară, durerea, jalea ei…„I s-a făcut milă de ea [ἐσπλαγχνίσθη ἐπ᾽ αὐτῇ]” [Lcv. 7, 13, BYZ]. El S-a întâlnit cu o mamă îndurerată și S-a comportat omenește cu ea. Nu S-a „bucurat” de durerea ei, ci S-a umplut de milă pentru ea și a mângâiat-o [Lc. 7, 13] și ajutat-o imediat, înviindu-l pe fiul ei [Lc. 7, 14]. Căci comportamentul Domnului față de femeie a fost autentic, a fost total. El nu Și-a exprimat compătimirea față de ea numai verbal, ci și faptic. Învățându-ne că și noi putem face la fel! Și noi putem să îi compătimim pe oameni prin cuvinte și prin îmbrățișări, dar putem și să îi ajutăm efectiv, atunci când le-a murit cineva din familie și au nevoie de ajutorul nostru la Înmormântare sau când li s-a fărâmat casa și au nevoie de brațe de muncă.

Însă, dacă schimbăm cadrul existențial, și întâlnim oameni care se bucură de o reușită în studii sau în afaceri sau se bucură pentru că s-au vindecat de o boală sau pentru că s-au căsătorit, raportarea noastră față de ei trebuie să fie iarăși firească: să ne bucurăm cu ei, să îi încurajăm în binele pe care îl fac, pentru că bucuria are nevoie de bucurie, după cum plânsul are nevoie de plâns.

Mai pe scurt: raportarea firească, normală a Domnului la suferința unei mame, ne învață pe noi să ne comportăm în mod normal în orice situație. Atunci când oamenii sunt confesivi, noi trebuie să fim la rândul nostru confesivi. Când ei se bucură și noi trebuie să ne bucurăm și să mâncăm și să bem împreună cu ei, păstrând limitele cuviinței. Când ei sunt îngrijorați, noi trebuie să le înțelegem temerile și să îi ajutăm cu prezența și sfatul nostru duhovnicesc, pe când atunci când sunt triști, ei trebuie să găsească în noi niște prieteni și niște aliați împotriva singurătății. Pentru că singurătatea e ucigătoare atunci când nu ți-o dorești. Ea ne împinge la multe păcate, pentru că vrem să astupăm cât mai repede nefericirea din noi. Însă nefericirea nu pleacă din noi decât printr-o dragoste și împlinire reale. Numai când ținem la cineva și suntem iubiți pentru că iubim și suntem sinceri în relație, numai atunci ne eliberăm de nefericire. Pentru că nefericirea noastră e tocmai dragostea noastră nedăruită, binele nostru nefăcut, e tocmai închiderea în noi înșine. Și închiderea aceasta în sine, de care vorbeam și mai înainte, este egoismul nostru, este carcera noastră, prin care ne autopedepsim și ne autoexcludem de la fericire.

Însă Domnul ne vrea fericiți și împliniți! El nu ne vrea triști în mod păcătos! Pentru că femeii i-a spus să nu plângă [Lc. 7, 13], atunci când, din voia lui Dumnezeu, copilul ei a murit. Căci dacă ascultăm voia Lui, atunci nu trebuie să plângem pentru ceea ce considerăm a fi „pierderi” ale noastre, ale unor ființe iubite, ci să ne rugăm pentru mântuirea lor. Pentru că El le-a luat la Sine, aceasta a fost voia Lui, cu care noi nu trebuie să ne certăm. Fapt pentru care trebuie să ne rugăm Domnului ca să se facă voia Lui în cei pe care i-a luat la Sine. Și Domnul, văzând că noi acceptăm voia Lui, adică moartea celor iubiți ai noștri, îi umple de mila Lui și pe ei și pe noi. Și acest lucru e cel mai important și mai bucuros! Căci Dumnezeu miluiește ca un Preamilostiv și îi iartă îndelung pe toți cei păcătoși care se pocăiesc. Iar dacă El ne umple și pe noi de pacea Lui, dar și pe cei adormiți ai noștri, pe care El i-a luat la Sine, atunci cu toții suntem în viață, în viața Lui, în slava Sa.

Da, iubiții mei, Dumnezeu ne vrea mereu alții! Biserica e școala schimbării continue. Adevărata școală nu e școala vieții, nu e viața la întâmplare, în care noi înțelegem anumite lucruri despre noi, dar nu neapărat lucruri esențiale, ci adevărata școală este școala înțelepciunii dumnezeiești, adică Biserica. Pentru că de aici, din cărțile ei cele preasfinte, noi învățăm nu doar de cine să ne ferim și ce să nu facem în viață, ci învățăm viața cu Dumnezeu, adică continua despătimire, ce înseamnă umplerea noastră de lumina Lui și trăirea continuă cu El. Pentru că Dumnezeu, pe cât ne dezbrăcăm de rele, pe atât ne umple de virtuțile Lui cele dumnezeiești, ne umple de lumina Lui și ne face Sfinți ai Săi. Și în viața cu Dumnezeu nu e importantă voia noastră căzută, pătimașă, ci voia lui Dumnezeu, care ne învață mereu să vrem și să facem lucrurile lui Dumnezeu. Fapt pentru care, Sfinții lui Dumnezeu nu se mai roagă să se facă voia lor, ci voia lui Dumnezeu întru ei și în toată creația Sa.

– Cine îl luase pe tânăr la El, prin moarte?

– Dumnezeu, desigur!

– De ce l-a înviat Domnul pe fiul văduvei din Nain, dacă tot El îl luase la Sine?

– Pentru că El S-a milostivit de plânsul și de durerea mamei tânărului. Tânărul a fost înviat pentru mama lui și a fost dat mamei sale [Lc. 7, 13, 15], așa după cum rugăciunile Sfinților ne ajută pe noi, păcătoșii, în diversele probleme ale vieții noastre. Însă El S-a milostivit de această mamă singură, în mod prefigurativ, pentru că a văzut în ea durerea Maicii Sale, la răstignirea Sa pe Cruce. Și prin învierea tânărului, Domnul ne-a spus în mod tainic că și El va învia a treia zi și va fi bucuria Maicii Sale și a întregii Biserici.

Pentru că Biserica nu plânge cu lacrimi de tristețe păgână, ci de bucurie duhovnicească. Ea nu plânge cu lacrimi de deznădejde, ci cu lacrimi provocate de entuziasmul dumnezeiesc al vederilor dumnezeiești. Căci atunci când cineva se pocăiește, Sfinții se umplu de bucurie mare, dumnezeiască, pentru că mortul a înviat [Lc. 15, 32]. Dar și când păcătoșii, cei care se pocăiesc, se umplu de vederi dumnezeiești, Sfinții se bucură în mod negrăit, pentru că cei convertiți nu numai că au început schimbarea lor, ci Dumnezeu îi ajută în schimbarea lor și e cu ei. Pentru că de aceea îi umple de vederi dumnezeiești și de harisme sfinte: pentru ca să le confirme sfințirea lor și prezența Lui în ei și cu ei, prin slava Sa.

Iar dacă Dumnezeu e cu noi, atunci nu putem fi triști, ci mereu bucuroși. Mereu plini de bucuria Lui cea tainică, care e rodul curățirii interioare. Pentru că cei care se curățesc, se curățesc pentru Dumnezeu, fiind aprinși de dragostea Lui și trăind în curăția Lui în fiecare zi. Și unii ca aceștia, fără doar și poate, sunt invidiați continuu de către demoni și șicanați continuu de către ei. Iar căderile celor Sfinți sunt căderi ale neatenției lor, dar și ale înșelării lor de către demoni. Pentru că demonii stau azâr, mereu concentrați asupra noastră, ca să ne facă rău. Și când ne prind pe picior greșit, când suntem obosiți sau bolnavi, ei ne atacă cu putere. Însă, ne spune Domnul: „Destul îți [este] ție harul Meu [Ἀρκεῖ σοι ἡ χάρις Μου]!  Căci puterea Mea în slăbiciune se desăvârșește [ἡ γὰρ δύναμίς Μου ἐν ἀσθενείᾳ τελειοῦται]” [II Cor. 12, 19, BYZ].  Și slăbiciunea noastră e slăbiciunea noastră în fața păcatului. E aplecarea noastră repede spre a păcătui. Căci ne-am învățat să păcătuim și de aceea suntem slabi și consimțim imediat cu păcatul.

Însă puterea lui Dumnezeu e slava Lui coborâtă de El în noi. Și El ne întărește și ne desăvârșește, prin slava Lui, în virtuțile Sale, pe măsură ce noi nu mai acceptăm să păcătuim. Pe măsură ce noi nu mai acceptăm să fim slabi în fața păcatului, ci tari în fața lui, întăriți fiind de slava lui Dumnezeu în fapta cea bună.

Așadar, iubiții mei, duminica de azi, prin teologia ei cea dumnezeiască, ne cere să ne comportăm normal în orice situație a vieții noastre! Când suntem bucuroși trebuie să ne bucurăm de harul lui Dumnezeu, căci El ne-a cercetat, iar când suntem triști în mod păcătos, să ne înțelegem păcatul nostru și să îl spovedim. Pentru că tristețea păcătoasă e tristețea pentru că nu suntem lăudați, pentru că nu suntem văzuți bine, pentru că nu merg lucrurile așa după cum vrem noi. Însă, când ne întristăm pentru păcatele noastre, ne întristăm în harul lui Dumnezeu, pentru că el ne învață să ne pocăim pentru toate păcatele noastre.

…Toamna vine peste noi, chiar frigul iernii se simte și luna octombrie, în care am intrat de 7 zile, e o pregătire pentru Postul Nașterii Domnului. Căci la jumătatea lunii noiembrie, noi vom intra în acest dumnezeiesc post, pentru ca să ne facem copii la suflet și astfel să Îl primim pe Cel care Se face Prunc pentru noi și pentru mântuirea noastră. Adică ne curățim și ne sfințim continuu pentru Domnul nostru, dezbrăcându-ne continuu de hainele murdare ale păcatelor noastre, pentru a ne îmbrăca în haine de copii sfinți, de copii frumoși la inimă. Căci „fericiți [sunt] cei curați [cu] inima [μακάριοι οἱ καθαροὶ τῇ καρδίᾳ], că aceia vor vedea pe Dumnezeu [ὅτι αὐτοὶ τὸν Θεὸν ὄψονται]” [Mt. 5, 8, BYZ]. Amin!


[1] Scrisă în dimineața zilei de 4 octombrie 2017, zi de miercuri, cu 12 grade la ora 9.00. Soare și răcoare. Și terminată, cu harul lui Dumnezeu, la 12. 19.

[2] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/10/03/cartea-sfantului-profet-iov/.

[3] Pr. Conf. Dr. Vasile Citirigă, Temeiurile dogmatice ale Sfintelor Taine, în rev. Ortodoxia, anul LVI, nr. 1-2, ianuarie-iunie, București, 2005, p. 35. A se vedea fișa de lectură a articolului citat:  https://www.teologiepentruazi.ro/2017/10/02/temeiurile-dogmatice-ale-sfintelor-taine/.

Melancolie

În Psaltirea Maicii Domnului, scrisă de Sfântul Dimitrie al Rostovului, există o rugăciune în care, la un moment dat, se spun următoarele:

„Către apărarea Ta și ajutorul Tău cel tare alerg acum, Prea Curată Doamnă, Născătoare de Dumnezeu! […] Și fiind în întregime ca un pom neroditor sau ca o biserică pustie, toți năzuiesc să mă dărâme, iar diavolul care îmi pradă sufletul și care se cuibărește în inima mea, mă vede neîngrădit și caută să-mi răpească puțina credință pe care o mai păstrez ca pe o avuție (s. n.)…”[1].

Cuvintele acestea m-au trimis cu gândul la poemul Melancolie al lui Eminescu, un poem dificil, care pune (ca mai toate creațiile lui Eminescu) mari probleme de interpretare.

De altfel, nu știu să fi fost comentat de cineva în amănunt.

Poemul care prezintă, deopotrivă,  „Biserica-n ruină” și ruinele bisericii din suflet, ilustrează vestita temă romantică a ruinării credinței creștine în lumea modernă. Ceea ce Eminescu anunță și deplânge și în Memento mori: „E apus de Zeitate și-asfințire de idei”.

Pentru mulți, însă, este și o mărturisire a necredinței poetului, care s-ar fi exprimând aici fără perdea, în acest sens.

Eu cred însă că acest poem e alcătuit din tablouri sublime și adânc semnificative, care nu au fost cu atenție contemplate de către exegeți, dar care merită o analiză minuțioasă, ce are multe să ne reveleze la o citire și pătrundere atentă a semnificațiilor.

Să vedem mai întâi versurile:

Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,
Prin care trece albă regina nopții moartă. –
O dormi, o dormi în pace printre făclii o mie
Și în mormânt albastru și-n pânze argintie,
În mausoleu-ți mândru, al cerurilor arc,
Tu adorat și dulce al nopților monarc!

Bogată în întinderi stă lumea-n promoroacă,
Ce sate și câmpie c-un luciu văl îmbracă;
Văzduhul scânteiază și ca unse cu var
Lucesc zidiri, ruine pe câmpul solitar.

Și țintirimul singur cu strâmbe cruci veghează,
O cucuvaie sură pe una se așează,
Clopotnița trosnește, în stâlpi izbește toaca,
Și străveziul demon prin aer când să treacă,
Atinge-ncet arama cu zimții-aripei sale
De-auzi din ea un vaier, un aiurit de jale.

Biserica-n ruină
Stă cuvioasă, tristă, pustie și bătrână,
Și prin ferestre sparte, prin uși țiuie vântul –
Se pare că vrăjește și că-i auzi cuvântul –

Năuntrul ei pe stâlpii-i, păreți, iconostas,
Abia conture triste și umbre au rămas;
Drept preot toarce-un greier un gând fin și obscur,
Drept dascăl toacă cariul sub învechitul mur.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Credința zugrăvește icoanele-n biserici –
Și-n sufletu-mi pusese poveștile-i feerici,
Dar de-ale vieții valuri, de al furtunii pas
Abia conture triste și umbre-au mai rămas.

În van mai caut lumea-mi în obositul creier,
Căci răgușit, tomnatec, vrăjește trist un greier;
Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi țiu,
Ea bate ca și cariul încet într-un sicriu.

Și când gândesc la viața-mi, îmi pare că ea cură
Încet repovestită de o străină gură,
Ca și când n-ar fi viața-mi, ca și când n-aș fi fost.
Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost
De-mi țin la el urechea – și râd de câte-ascult
Ca de dureri străine?…Parc-am murit de mult.

Observăm că poetul trece de la ruinele Bisericii la ruinele sufletului din care s-a șters imprimarea icoanelor credinței, deși nu de tot, sau, să-i zicem, s-a deteriorat pictura originală. Însă, după cum am văzut în rugăciunea de la care am început discuția, ruina bisericii lăuntrice nu e deloc o simplă temă romantică, târzie. Ea e veche ca Psaltirea și Sfântul Dimitrie al Rostovului apelează la ea în consecință.

Nu știu dacă Eminescu avea cunoștință de această Psaltire a Maicii Domnului sau dacă fusese tradusă sau dacă circula în vremea lui. Știm sigur că el citise Cronograful Sfântului Dimitrie, atât în variantă manuscrisă cât și tipărită.

Dar imaginea ruinării Bisericii se găsește în Psaltire:

„Adu-Ți aminte de adunarea Ta, pe care ai câștigat-o dintru început! Răscumpărat-ai toiagul moștenirii Tale, muntele Sion, acesta în care ai locuit în el. Ridică mâinile Tale peste mândriile lor până întru sfârșit! Pentru câte a făcut rău vrăjmașul în cele sfinte ale Tale. Și s-au lăudat cei care Te urăsc pe Tine în mijlocul praznicului Tău. Pus-au semnele lor semne și nu au știut, ca întru intrarea de deasupra, ca în crângul de lemne, cu topoarele au tăiat ușile lui împreună, cu secure și cu tăietor de piatră l-au doborât pe el. Au ars în foc locul cel sfânt al Tău. Întru pământ au spurcat locașul numelui Tău (s. n.)” (Ps. 73, 2-8, cf. Psalmii liturgici[2]).

În Psaltirea pre versuri a lui Dosoftei, cei ce caută să strice Biserica vin „Să dărâme ca-n dumbravă lemne,/ Cu săcuri unșorii [ușorii] să-i [d]oboară,/ Să-i dezbrace aur cu ozoară[3],/ Și ușile cele aurate…” (Ps. 73, 18-21).

Sfântul Dimitrie al Rostovului oferă interpretarea cunoscută în Biserica Ortodoxă: aici e vorba despre demonii care pradă biserica sufletului. De aceea, în rugăciunea sa de după catisma a treia, a folosit această imagine a sufletului ca o biserică în ruină.

Eminescu recurge la alte imagini, tipic romantice, însă eu sunt convinsă că el cunoștea foarte bine imaginea clasică în Biserica Ortodoxă a templului dărâmat de demoni, din Ps. 73, amintit mai sus.

Corelativă acesteia cred că este și o altă imagine celebră, tot din Psaltire: „Asemănatu-m-am pelicanului celui singur, făcutu-m-am ca stârcul de noapte în locul casei. Privegheat-am și m-am făcut ca o vrabie singură pe acoperiș” (Ps. 101, 7-8, cf. Psalmii liturgici).

„Locul casei (οἰκοπέδῳ, LXX)” desemnează, posibil, locul unde a fost o casă și a rămas o ruină. De aceea, Biblia 1688 traduce prin „jăriște”[4], Biblia 1914 prin „loc nelăcuit [nelocuit]”, iar Biblia 1939 prin „dărâmături”.

E vorba, prin urmare, de cel care priveghează ca o pasăre de noapte și se roagă deasupra casei ruinate a sufletului său, de cel ce se simte păcătos smerit, cu sufletul pustiit, așa cum descrie și Eminescu în poezia sa.

E timpul să privim mai atent spre versurile poemului, spre ceea ce consider eu a constitui cele trei tablouri ale sale.

Astfel, în prima parte avem scena înmormântării lunii, prezentată nu printr-o narațiune, ci mai degrabă prin imagini și simboluri:

Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,
Prin care trece albă regina nopții moartă. –
O dormi, o dormi în pace printre făclii o mie
Și în mormânt albastru și-n pânze argintie,
În mausoleu-ți mândru, al cerurilor arc,
Tu adorat și dulce al nopților monarc!

Luna este „regina nopții”, „dulce al nopților monarc”. După cum am arătat altădată, titulatura aceasta, de regină a nopții, o întâlnim într-o lungă istorie și largă arie culturală europeană, deoarece provine din Scriptură, unde se spune că Dumnezeu a creat aștrii cerești spre stăpânirea zilei și a nopții (cf. Fac. 1, 16).

Numai apelativul de „stăpân-a mării” (Scrisoarea I) este unic la Sfântul Antim Ivireanul și Eminescu.

Ceea ce aparține romantismului eminescian, după cum spuneam în teza mea doctorală, este faptul că poetul atribuie lunii rolul soarelui de a fi simbol al luminii dumnezeiești. De ce apelează Eminescu la acest transfer de semnificație? Face aceasta în conformitate cu credința sa, pe care am reperat-o în mai multe poeme, că epoca în care trăiește este a „asfințitului de Zeitate”, că peste lume s-a instaurat noaptea.

Prin urmare, preferința lui pentru regimul nocturn se datorează și dorinței sale de a ilustra noaptea tipologică ce desemnează regimul ideologic în care trăiește lumea, în care Dumnezeu nu mai luminează ca un Soare (Soarele fiind simbolul Său din vremurile biblice: Soarele dreptății etc.), ci lumina Lui s-a estompat în vederea oamenilor, devenind ca lumina unei lune.

În epoca modernă, în lume s-a făcut noapte, și lumina lui Dumnezeu mai călăuzește oamenii doar ca o lună.

Încă din Scriptură, luna și stelele sunt simbol al luminii dumnezeiești sau al Sfinților care îi luminează pe cei ce se află în noaptea păcatului (Ps. 18, 2: „noaptea nopții vestește cunoaștere”: cerul nopții înstelat le vestește, celor ce sunt în noaptea neștiinței, cunoașterea lui Dumnezeu, a Creatorului care a urzit o asemenea splendoare cosmică) – regăsim identic această semnificație la Sfântul Antim Ivireanul.

Însă toate aceste lucruri le-am explicat în teza doctorală (publicată în 2010)[5].

Ne orientează spre această interpretare, a sinonimiei dintre Dumnezeu și lună, în poemul Melancolie, și numirea lunii „adorat și dulce al nopților monarc”. Fiindcă „adorat” e numai Dumnezeu, iar în tradiția ortodoxă, în termeni isihaști, se vorbește adesea despre dulcele Iisus sau dulcele Hristos.

Așa încât, înmormântarea lunii din acest poem, Melancolie, reprezintă o scenă simbolică, metaforică prin excelență. Ea simbolizează pierderea credinței, „moartea lui Dumnezeu” (ca să folosim expresia lui Nietzsche) în sufletele oamenilor.

Ne amintim de versurile din Memento mori: „Ș-astăzi punctul de solstițiu [solstițiul Soarelui dumnezeiesc] a sosit în omenire. /…/ E apus de Zeitate ș-asfințire de idei. // Nimeni soarele n-oprește să apuie-n murgul serei,/ Nimeni [nu oprește] pe Dumnezeu s-apuie de pe cerul cugetării [oamenilor]/, Nimeni noaptea să se-ntindă pe-a istoriei mormânt”.

Acum înțelegem mai bine de ce „Dumnezeu a murit” și luna este îngropată în poemul Melancolie: pentru că istoria lumii a devenit „mormânt” – Bacovia va prelua și va insista până la isterie (cu scopul foarte conștient de a-și isteriza cititorii nesimțitori în această privință) pe acest motiv eminescian al lumii care a devenit sicriu sau mormânt.

„Soarele divin ce-apune varsă ultimele-i raze/ Pe-a istoriei câmpie mult iubită și se lasă/ În oceanul de-ntuneric, ce s-arată inimic[6]”.

Oceanul de întuneric ideologic al lumii, care Îl ascunde pe Dumnezeu (Soarele divin) de la ochii oamenilor, Îi este vrăjmaș Lui. Întunericul nu este prieten cu Dumnezeu. Dumnezeu nu a zidit întunericul.

Putem să vedem în aceste versuri un corelativ al celor din Scrisoarea I: „Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist și roș/ Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoși /…/ Și în noaptea neființii totul cade, totul tace,/ Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace”. Dincolo de faptul că imaginea soarelui care se va stinge la sfârșitul timpului provine din profețiile eshatologice ale Scripturii (după cum, de asemenea, am arătat de mai multe ori[7]), putem percepe și un sens metaforic al versurilor.

Lumea intră în oceanul de întuneric al necredinței, odată cu dispariția din inima sa a Soarelui Dumnezeiesc. Făcând aceasta, cade în noaptea neființei: cade, adică, în noaptea pieirii. Însă, lumea care piere astfel nu se întoarce de-a dreptul în neființă, adică la neexistență, ci în „noaptea neființii”, adică în nemaiființarea lumii așa cum o vedem și o cunoaștem acum.

Eminescu păstrează tăcerea despre ceea ce se întâmplă în veșnicie. Atunci va stăpâni din nou „eterna pace”. El ne spune doar că, la sfârșitul timpului, când va veni vremea eshatologiei, atunci lumea aceasta va cădea „în noaptea neființii”, adică se va des-ființa. Dar nu ne spune că nu va mai fi nimic, ci că nu va mai fi tot ceea ce vedem acum.

„Noaptea neființii” este „inimică” lui Dumnezeu, ca și „oceanul de-ntuneric” al necredinței oamenilor.

Partea aceasta, care este a nopții și a întunericului, este rezervată inamicilor lui Dumnezeu, vrăjmașilor Lui. Doar că Eminescu nu o numește Iad, cum ar fi creștinește, nu o configurează în niciun fel. Dar este foarte greu să susții că este „nirvana” în care poetul și-a dorit să ajungă…

Așa încât, cele ce par concepte budiste în versurile lui Eminescu, sunt de fapt termeni pe care Eminescu îi preferă în poemele antume (cum e Scrisoarea I), în fața unui public față de care nu dorește să se manifeste confesiv cu claritate.

Și pentru că am vorbit despre înmormântarea lunii ca o consecință a faptului că istoria lumii a devenit „mormânt”, în finalul poemului Memento mori găsim o altă înmormântare cosmică, a pământului însuși:

…să văd anume
C-a venit domnia morții, sfărâmând bătrâna lume –
Stele cad și în cădere alte lumi rup cu lovire;
Într-a cerurilor domă tunetele să vuiască
Ca mari clopote de jale, fulgere să strălucească
Ca făclii curate, sfinte, pe pământu-nmormântat.

Regăsim, ca și în Melancolie, același ceremonial ortodox al înmormântării (descris și în Strigoii), extins la o scenă cosmică.

În Memento mori avem „fulgere…ca făclii curate”, în timp ce în Melancolie sunt stele făclii (ca în Miorița): „o, dormi în pace printre făclii o mie”.

În Memento mori avem „tunete…ca mari clopote”, în Melancolie este Biserica-mausoleu cu „al cerurilor arc” de boltă, în care este înmormântată luna, „în mormânt albastru” al cerului-Biserică, învelită în lințoliul norilor: „în pânze argintie”.

În alte poeme, luna „zugrăvește umbre negre peste giulgiuri de zăpadă” (Călin Nebunul) sau „pe lințolii de zăpadă” (Luna iese dintre codri). Aici, ea însăși este învelită în lințolii de nori.

Sugestia i-a putut veni lui Eminescu dintr-o altă baladă de tipul Mioriței, în care celui mort în singurătatea munților nu are cine să îi oficieze slujba creștinească și aceasta acest lucru revine elementelor cosmice: „De-mpânzit cin’ te-a împânzit?/ Luna când a răsărit/ Pe mine că m-a-mpânzit” (Ciobănaș de la miori)[8].

Plecând de la poezia populară și de la Eminescu (luna învelită „în pânze argintie” de nori) deopotrivă, Emil Botta va spune: „am amurgit,/ norii m-au împânzit” (Singurătatea a VII-a din vol. Vineri)[9]

Ne întrebăm însă: De ce se inspiră Eminescu aici din baladele populare, Miorița și Ciobănaș de la miori? Oare numai pentru că este vorba de un ceremonial cosmic?

Să sugereze, oare, Eminescu, singurătatea și suferința lui Dumnezeu, ca Cel care este părăsit de omenirea Lui mult iubită („Soarele divin ce-apune varsă ultimele-i raze/ Pe-a istoriei câmpie mult iubită”…)?

Nu m-ar mira. După cum observam și altădată, tot în Memento mori, poetul indică, în mai multe situații, în același mod simbolico-metaforic, participarea lui Dumnezeu în istorie și compătimirea Lui cu oamenii:

„Dar venit-a judecata, și de sălcii plângătoare/ Cântărețul își anină arfa lui tremurătoare; /…/ Soarele privește galben peste-a morții lungă dramă”…;

„Înserează și apune greul soare-n văi de mite /…/ Veșnicia cea bătrână, ea la lumi privea uimită./ [Cum] Mii de ani cugetă-n mite la enigma încâlcită [la El Însuși, pe care oamenii Îl consideră o Enigmă încâlcită] /…/ Și se pune să zidească-un uriaș popor de regi”;

„Căci prin noaptea unui lumi în bătălie/ Lin lucește-eterna pace…;

„Din ruinele gândirii-mi, o, răsai, clar ca un soare /…/ Tu, ce scrii mai dinainte a istoriei gândire,/ Ce ții bolțile tăriei să nu cadă-n risipire[10]

Dumnezeu întârzie cât mai mult ruina lumii, ține „bolțile tăriei să nu cadă-n risipire”.

Însă atunci când omenirea Îl lasă să apună „de pe cerul cugetării” și preferă „oceanul de-ntuneric inimic”, atunci este închis în cer ca-ntr-un mormânt Cel ce pentru noi a fost răstignit și înmormântat trei zile.

Necredința oamenilor Îl înmormântează iarăși. În cer. Pentru că oamenii fie doresc un Dumnezeu transcendent, care să nu aibă nimic de-a face cu lumea, care să-i lase să facă ceea ce vor, fie preferă să creadă că Dumnezeu nu există, pentru a nu fi nimeni care să le mustre faptele.

Veacul modern este un timp în care Dumnezeu este înmormântat în cer de oameni, până când va învia din nou, adică până când Se va arăta din nou lumii, la a doua Sa venire. Când va „reîncep-eterna pace”.

Să ne întoarcem însă la poemul Melancolie. Observăm că Eminescu a ascuns în acest prim și scurt tablou, construit exclusiv numai prin simboluri, întreg mesajul poemului. În Scrisoarea I procedează la fel, după cum am remarcat mai demult, tot în teza mea doctorală:

„putem să vorbim în Scrisoarea I, de două viziuni asupra nașterii cosmice sau de două cosmogeneze, în loc de una singură. Acolo unde există polemică între măștile gândirii, Eminescu este întotdeauna cel ascuns în frunzișul metaforelor, iar nu unul din personaje. El nu este nici împăratul, nici proletarul, nici filosoful mag: toți aceștia sunt în istorie, profund implicați în desfășurarea ei sau vor să fie scriși în memoria umanității, pe când Eminescu se sustrage învolburării pătimașe a istoriei și nu pune preț nici pe nemurirea iluzorie în memoria omenirii.

Cugetarea asupra nașterii universului și a sensului creației începe încă de la primul vers, de acolo de unde cu gene ostenite sara suflu-n lumânare și timpul se oprește în loc, căci doar ceasornicul străbate lung-a timpului cărare.

Ceasornicul măsoară curgerea timpului mai departe, în timp ce poetul se întoarce înapoi cu gândul, către începuturile lumii, privegheat și inspirat fiind de lumina lunii, care în propria-ne lume, a gândurilor noastre, ea deschide poarta-ntrării…după stinsul lumânării. Așadar contemplarea și cugetarea asupra cosmogenezei și a sensului lumii nu începe odată cu intrarea în scenă a bătrânului dascăl, ci cu însuși primul vers al poemului și se adâncește în acele versuri în care lumina lunii infuzează întreg universul (logosul cosmic), ca și gândirea umană. Înaintea dascălului, poetul mai întâi se întoarce îndărăt cu mii de veacuri, contemplativ, deși nu ne dezvăluie aceasta în mod declarativ, neechivoc. […]

Sunt două înserări [în poezia eminesciană], adică două niveluri ale textului, două eshatologii așa după cum sunt și două cosmogeneze în Scrisoarea I, din perspective diferite. Există o înserare dramatică, în care e apus de Zeitate și-asfințire de idei, în care cerul de-nserare / Roșu-i de războaie crunte, de-arderi mari, de disperare, fiindcă se-nmulțesc semnele vremei (Memento mori), ale sfârșitului lumii; și există o altă înserare, în care răsar necontenit luna și stelele pe cer, suspinând laolaltă cu izvoarele care le reflectă lumina – o înserare tipologică și nostalgică, prefațând restaurarea lumii în lumina, puritatea și frumusețea ei primordială. Înserarea ideologică și înserarea cosmică, deși evenimente coincidente temporal, sunt două realități distincte, pentru că se petrec în planuri de lectură și de înțelegere diferite.

Însă cea de-a doua semnificație a înserării, cea de răsărire a lumii – în opoziție cu cea de asfințit al lumii – nu este prezentată explicit în textul poetic, ci este o concepție umbrită metaforic, printr-un procedeu literar care îi era foarte familiar și lui Antim. Paradoxul este că, pe când mesajul direct pare a fi acela că lumea moare, piere în stingerea eternă, curge spre moartea eternă, poezia lui Eminescu are și un mesaj indirect, încifrat, scris cu litere cosmice, cu literele de foc ale stelelor și aștrilor cerești, și care afirmă contrariul și anume că lumea își așteaptă în pace restaurarea și nu pieirea”[11].

Prin urmează, trebuie să fim foarte atenți la simbolurile din poezia eminesciană, pentru că acestea narează precum „cerurile spun slava lui Dumnezeu” și „noaptea nopții vestește cunoaștere” (Ps. 18, 2-3, cf. Psalmii liturgici).

„Cine are-urechi s-audă ce murmùr…prorocitoare stele” (Memento mori) poate să înțeleagă și hieroglifele simbolice ale lui Eminescu, cine nu, are de rătăcit prin hățișul de semnificații…

Așadar, de la tabloul celest, care este cu totul ermetic pentru necunoscătorii simbolurilor creștine, Eminescu trece la panorama terestră, care conține și ea destul de multe simboluri, dar care sunt cuprinse totuși într-o poveste mai clară (însăși această opțiune pentru planul tripartit și pentru trecerea de la o hieroglifare intensă la simboluri din ce în ce mai deslușite ascunde o pedagogie tainică și profundă):

Bogată în întinderi stă lumea-n promoroacă,
Ce sate și câmpie c-un luciu văl îmbracă;
Văzduhul scânteiază și ca unse cu var
Lucesc zidiri, ruine pe câmpul solitar.

Și țintirimul singur cu strâmbe cruci veghează,
O cucuvaie sură pe una se așează,
Clopotnița trosnește, în stâlpi izbește toaca,
Și străveziul demon prin aer când să treacă,
Atinge-ncet arama [clopotului] cu zimții-aripei sale
De-auzi din ea un vaier, un aiurit de jale.

Biserica-n ruină
Stă cuvioasă, tristă, pustie și bătrână,
Și prin ferestre sparte, prin uși țiuie vântul –
Se pare că vrăjește și că-i auzi cuvântul –

Năuntrul ei pe stâlpii-i, păreți, iconostas,
Abia conture triste și umbre au rămas;
Drept preot toarce-un greier un gând fin și obscur,
Drept dascăl toacă cariul sub învechitul mur.

Lumea e „bogată în întinderi”, dar nu e bogată și în înălțări spre Dumnezeu, spre cele ce sunt mai presus de ea.

În mod detaliat vedem întinderile lumii în poemul Memento mori sau Panorama deșertăciunilor, cum l-a intitulat poetul: dar sunt întinderi deșertice, ale ruinelor a ceea ce a fost odinioară și a pierit.

Însă această lume „bogată în întinderi” stă…„în promoroacă”. Despre iarnă ca anotimp duhovnicesc la Eminescu și în tradiția românească literară și spirituală, am mai vorbit și vă invit să revedeți ceea ce spuneam cândva[12].

Ceea ce e interesant e că aceste patru versuri par rupte din pastelul Iarna de Vasile Alecsandri[13] (mai puțin ruinele), dacă…nu suntem atenți. Sunt uluitoare sugestiile strălucirii/ scânteierii. Care sunt firești pentru a picturaliza, în mod realist, o lume înțepenită-n promoroacă, însă impresia că ne-am afla în plin pastel e una falsă.

Eminescu introduce această înșelare a ochiului pentru a putea trece de la peisajul cosmic la cel terestru, dar și pentru a sugera că…aparențele înșeală.

Scânteierile lumii nu sunt ce par. Peisajul alecsandrin se schimbă foarte curând într-un „câmp solitar” bacovian. Cu țintirim, cucuvaie și toată „recuzita” de rigoare de tip bacovian, sugerând dezolare bacoviană (avant la lettre, bineînțeles).

E frumos de urmărit, însă, cum Eminescu străbate epocile într-o singură poezie…

Câmpul e „solitar” privit din perspectivă umană… neînduhovnicită. Un ochi duhovnicesc vede însă ceea ce nu se vede: „străveziul demon”. Și odată cu prezența lui coborâm în perspectiva de adâncime asupra lumii, pentru că descoperim motivația reală pentru care „stă lumea-n promoroacă”, pentru care „țintirimul singur” din „câmpul solitar” are crucile strâmbe și cântă în el cucuvaia, pentru care Biserica e în ruină, iar clopotul și toaca ei sună ca „un vaier, un aiurit de jale”.

Eminescu filmează întâi de la depărtare sau din exterior spre interior. Și de la depărtare se vede mai întâi o lume scânteind de frumusețea iernii și a zăpezii: o urmă de frumusețe dumnezeiască a creației.

Privind însă înăuntru, în măruntaiele spirituale ale lumii, aceasta apare ca un schelet descărnat. Efigia ei e „țintirimul singur” din „câmpul solitar”. Iar motivul pentru care lumea a ajuns astfel este pentru că a lăsat Biserica „bătrână”, Biserica strămoșească și „cuvioasă”, a lăsat-o să rămână „tristă și pustie”.

Prin lume zboară demonii străvezii pentru oameni, pe care aceștia nu îi văd, dar…îi cred și îi ascultă. Și demonii, așa străvezii cum sunt ei, lovesc cu „zimții” aripilor în clopotul Bisericii, adică în chemarea ei adresată lumii.

Și cele care ar trebui anunțe oamenii să vină la Biserică, clopotul și toaca, sună a „vaier”, a „aiurit de jale”.

Demonii au „zimții” ascuțiți…

Imaginea Bisericii în lumea modernă este cea în care „țiuie vântul” în loc de cuvântul predicii care ar trebui să „vrăjească” adunarea credincioșilor – aici termenul are semnificații pozitive, pentru că e vorba de „cuvântul” lui Dumnezeu care trebuie să vrăjească oamenii cu „farmecele milei” (Rugăciunea unui dac) (de altfel, Eminescu e fascinant prin polisemantismul multor termeni poetici).

În ea, „năuntrul ei”, cântă cariul în strană (la propriu, mâncând lemnul stranelor, dar și în mod simbolic) și predică greierii „un gând fin și obscur [tainic, mistic] al omiliilor patristice.

„Năuntrul ei” este înlăuntrul lumii. Cum bate vântul în Biserică, așa bate vântul pustiirii duhovnicești și în sufletele și în mințile oamenilor, în care nu se mai țes gânduri fine și obscure [tainice, adânci], ci se întinde pustiul deșertăciunilor: lumea „în întinderi”.

Cucuveaua, greierul și cariul sunt foarte sonori, ca și demonul care lovește „cu zimții” clopotul de aramă. Nu numai vizual ești șocat de ruina locurilor (în mod arghezian strâmbe și în descompunere), dar și auzul ți-l simți rașchetat de sunete stridente. Întocmai ca la…Bacovia. (Și da, Bacovia e profund eminescian, o „drojdie de Eminescu”, cum zicea admirativ Nichita Stănescu, pentru că a păstrat drojdia deznădejdii din opera aceluia, din care și-a dospit propriile versuri.)

Peisajul nu e unul exterior, ci prin excelență interior. E o radiografie a lumii, nu o fotografie. O radiografie spirituală.

Când Dumnezeu e înmormântat în cer, pe pământ e iarnă, domnește ruina și pustiul.

Singurii care mișcă sunt demonii, și apoi greierii și cariul ca agenți ai distrugerii, precum sunt în Biblie vietățile sălbatice în profețiile (împlinite) despre Babilon.

Și de aici trecem la a treia și ultima parte a poemului, în care autorul nu se cruță nici pe sine însuși. Și pe sine se vede părtaș la…împlinirea profeției („se-nmulțesc semnele vremei”, zice în Memento mori). Și pe sine se vede vinovat, ca membru și participant la viața lumii contemporane:

Credința zugrăvește icoanele-n biserici –
Și-n sufletu-mi pusese poveștile-i feerici,
Dar de-ale vieții valuri, de al furtunii pas
Abia conture triste și umbre-au mai rămas.

În van mai caut lumea-mi în obositul creier,
Căci răgușit, tomnatec, vrăjește trist un greier;
Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi țiu,
Ea bate ca și cariul încet într-un sicriu.

Și când gândesc la viața-mi, îmi pare că ea cură
Încet repovestită de o străină gură,
Ca și când n-ar fi viața-mi, ca și când n-aș fi fost.
Cine-i acel ce-mi spune povestea [vieții mele] pe de rost
De-mi țin la el urechea – și râd de câte-ascult
Ca de dureri străine?…Parc-am murit de mult.

Deși motivele pustiirii sale sufletești par o retrospectivă în oglindă a ceea ce a spus mai înainte, situația nu este totuși identică.

De ce nu este identică? Pentru că cel care se scrutează pe sine astfel și se vede în aceeași pierzanie cu a întregii lumi este…lipsit de orgoliu.

„Și când gândesc la viața-mi, îmi pare că ea cură/ Încet repovestită de o străină gură” etc: unde am mai citit ceva asemănător?

În Scrisoarea I, unde poetul corectează năzuința dascălului de a primi, postum, elogiile oamenilor: „O, sărmane! ții tu minte câte-n lume-ai auzit,/ Ce-ți trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit? /…/ Și când propria ta viață singur n-o știi pe de rost,/ O să-și bată alții capul s-o pătrunză cum a fost?”.

De suferințele proprii râde „ca de dureri străine” („dureri pe care însă le simțim ca-n vis pe toate”, (Scrisoarea I)), ceea ce ar trebui să simtă orice creștin ortodox, cu adevărat nevoitor și împlinitor al poruncilor lui Dumnezeu.

Sfinții Mucenici erau torturați și sufereau ca într-un trup străin.

Și, la fel, orice ortodox adevărat ar trebui să poată să spună: „Parc-am murit de mult”. Am murit acestei lumi.

De unde să vede că Eminescu și-a însușit filosofia cărților ortodox-isihaste citite de timpuriu și nu a părăsit-o niciodată.

Nu putem ști în ce măsură a ajuns să trăiască în conformitate cu ea, dar de crezut a crezut în ea, și-a însușit-o și a reprodus-o în versuri, e adevărat, în moduri care sunt mai greu recognoscibile unei lecturi  superficiale sau neinteresate de aceste aspecte.


[1] Sfântul Dimitrie al Rostovului, Psaltirea Maicii Domnului, tipărită cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Ioan, Episcopul Covasnei și Harghitei, Ed. Bunavestire, Bacău, 1998, p. 21-22.

[2] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/03/05/psalmii-liturgici/.

[3] Ozor = motiv de broderii.

[4] Care ar fi însemnând „locul unui incendiu”, cf. https://dexonline.ro/definitie/jăriște.

[5] Comentariul de atunci, revăzut și adăugit, se poate lectura și dintr-o altă carte a mea, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, ediția a doua, Teologie pentru azi, București, 2015, p. 352-460, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.

[6] Din lat. inimicus = inamic, dușman, vrăjmaș.

[7] A se vedea articolele mele: https://www.teologiepentruazi.ro/2007/12/07/eminescu-si-ortodoxia-i/;  https://www.teologiepentruazi.ro/2015/02/19/scrisoarea-i-6/.

[8] Cf. Ovid Densusianu, Vieața păstorească în poesia noastră populară, vol. II, Ed. Casei Școalelor, București, 1923, p. 40.

[9] Am semnalat aceste aspecte și altădată. A se vedea cartea mea, Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir, vol. 2. 2, p. 154-155, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2015/07/07/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-vol-2-2/.

[10] În limba română veche, risipă era echivalentul neologicului ruină.

[11] Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și opera, Teologie pentru azi, București, 2010, p. 394-395, 418, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2010/03/10/antim-ivireanul-avangarda-literara-a-paradisului-viata-si-opera-2010/.

[12] Aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2007/09/19/iarna-duhovniceasca-i/; https://www.teologiepentruazi.ro/2007/09/29/iarna-duhovniceasca-ii/.

Aceste articole au intrat în cartea mea, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, atât în ediția întâi, Teologie pentru azi, București, 2010, p. 238-254 (cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2010/06/04/epilog-la-lumea-veche-i-2/), cât și în a doua ediție, din 2015, p. 625-651 (op. cit. mai sus).

[13] A se vedea: https://ro.wikisource.org/wiki/Iarna_(Alecsandri).

Page 2 of 2042

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén