Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Page 2 of 2012

Iov, cap. 7, cf. LXX

1. Care din două: nu ispită este viața omului pe pământ sau ca a zilierului celui vremelnic [este] viața lui?

2. Sau ca un slujitor temându-se de domnul său și câștigând umbră? Sau ca un zilier așteptându-și plata sa?

3. Așa și eu am răbdat lunile cele deșarte și nopțile durerilor îmi sunt date mie.

4. Dacă am să dorm, zic: „Când [este] ziuă?”. Iar când am să mă scol, iarăși [zic]: „Când [este] noapte?”. Și plin sunt de dureri de seara [și] până dimineața.

5. Și se amestecă trupul meu în putreziciunea viermilor [φύρεται δέ μου τὸ σῶμα ἐν σαπρίᾳ σκωλήκων], iar [eu] mă topesc [pe] bulgării pământului de la puroiul răzuit [τήκω δὲ βώλακας γῆς ἀπὸ ἰχῶρος ξύων].

6. Și viața mea este mai ușoară [decât] vorbirea și a pierit în nădejde deșartă.

7. Așadar, adu-Ți aminte că duhul meu [este] viața [mea] [μνήσθητι οὖν ὅτι πνεῦμά μου ἡ ζωὴ] și nu se va mai întoarce ochiul meu să vadă bine [καὶ οὐκέτι ἐπανελεύσεται ὁ ὀφθαλμός μου ἰδεῖν ἀγαθόν]!

8. Nu mă va [mai] privi în jur ochiul privindu-mă [care mă privește]. Ochii Tăi [sunt] în mine [οἱ ὀφθαλμοί Σου ἐν ἐμοί] și [eu] nu mai sunt [καὶ οὐκέτι εἰμὶ],

9. ca un nor curățindu-se din cer. Căci dacă omul are să coboare întru Iad [ἐὰν γὰρ ἄνθρωπος καταβῇ εἰς ᾍδην], nu are să mai urce [οὐκέτι μὴ ἀναβῇ],

10. nici nu are să se mai întoarcă încă întru casa sa și nici nu are să-l mai cunoască pe el încă locul său.

11. Așadar, încă nici eu [nu] voi cruța gura mea, [ci] voi vorbi în nevoie fiind. [Căci] voi deschide amărăciunea sufletului meu [πικρίαν ψυχῆς μου] apăsându-mă [care mă apasă].

12. Care din două: mare[1] sunt sau balaur? Căci ai pus[2] peste mine strajă.

13. Am zis că „mă va mângâia patul meu și voi aduce către mine cuvânt propriu culcușului meu”.

14. Mă înspăimânți[3] [cu] vise [ἐκφοβεῖς με ἐνυπνίοις] și în vedenii mă uimești [καὶ ἐν ὁράμασίν με καταπλήσσεις].

15. Vei izbăvi de la duhul meu sufletul meu [ἀπαλλάξεις ἀπὸ πνεύματός μου τὴν ψυχήν μου] și de la moarte oasele mele [ἀπὸ δὲ θανάτου τὰ ὀστᾶ μου]?

16. Căci nu întru veac voi trăi, ca să [nu] rabd îndelung. Pleacă[4] de la mine, căci deșartă [este] viața mea!

17. Căci ce este omul, că l-ai mărit pe el sau că iei aminte întru el?

18. Sau cercetarea lui vei face până dimineața și întru odihnă pe el îl vei judeca?

19. Până ce [când] nu mă lași și nici [nu] mă trimiți? Până când am să înghit scuipatul meu în durere?

20. Dacă eu am păcătuit, ce pot Ție să-Ți fac, Cel care Te arăți peste mintea oamenilor? Pentru ce m-ai pus învinuitorul Tău, iar eu sunt peste Tine povară?

21. Și pentru ce nu ai făcut fărădelegii mele uitare și curăție păcatului meu? Dar acum întru pământ voi merge și ridicându-mă dimineața devreme nu mai sunt [nu voi mai fi]”.


[1] Se refere la marea de apă.

[2] Se referă la Dumnezeu.

[3] Tot cu referire la Dumnezeu.

[4] De asemenea raportându-se la Dumnezeu. Vorbind către El acest lucru.

Predică la Evanghelia Sfântului Lucas [4]

Iubiții mei[1],

când Sfântul Lucas, în capitolul 1 al Evangheliei sale, ne redă fragmente din vorbirea Născătoarei de Dumnezeu, el ne-o prezintă pe Stăpâna noastră ca pe o persoană doxologică și profetică. Pentru că în Lc. 1, 46-55, Fecioara Mariam astfel se manifestă.

Sufletul ei Îl mărește pe Domnul [Lc. 1, 46]. Verbul μεγαλύνω [megalino] care apare aici, în ediția BYZ, e corelativul lui magnify și înseamnă a mări. La sensul figurat, μεγαλύνω înseamnă a slăvi. Tocmai de aceea, în limbajul nostru bisericesc a mări sau a slăvi sunt sinonime, pentru că vor să spună același lucru: că noi Îl lăudăm pe Dumnezeu.

Căci atunci când spunem că Îl mărim sau Îl slăvim pe Dumnezeu, noi spunem că Îl lăudăm pe Dumnezeu, pe Cel lăudat, mărit sau slăvit/ doxologizat de întreaga creație.

Substantivul δόξα [doxa] înseamnă slavă. De aici îl avem pe δοξολογία [doxologia], care înseamnă vorbirea despre slava lui Dumnezeu sau vorbirea despre cum trebuie să Îi aducem slavă/ laudă/ închinare lui Dumnezeu.

Pentru că trebuie să fim doxologici, adică slăvitori ai lui Dumnezeu, așa după cum ne învață Biserica Lui. Trebuie să Îl slăvim pe El prin cultul Bisericii, adică prin rugăciunile și cântările cultice ale Bisericii și prin altele asemănătoare lor, create de Sfinții lui Dumnezeu și de diverși teologi, dar care nu au fost introduse în cărțile de cult pe care le avem acum în uz.

Iar când Maica Domnului ne vorbește despre slăvirea interioară a lui Dumnezeu sau despre mărirea Lui, ea ne cere ca să avem și noi o inimă mare, largă, cuprinzătoare și să Îl slăvim pe El cu toată ființa noastră. Pentru că una e să cânți doar din gură, știind notele și melodia, și alta e să cânți cu toată ființa ta, pentru că cântarea este evlavia ta vie față de Dumnezeu.

– Când Îl mărim pe Dumnezeu cu adevărat?

– Atunci când se bucură duhul nostru în Dumnezeu, în Mântuitorul nostru [1, 47]. Când ne bucurăm duhovnicește, atunci Îl și slăvim cu toată ființa noastră pe Dumnezeu. Dar când ne bucurăm duhovnicește, ne bucurăm tocmai pentru că am simțit că slava Lui s-a coborât în noi. Și ne bucurăm duhovnicește pentru că ne bucurăm în slava Lui, fiind plini de slava Lui. Iar slava Lui e mântuitoare pentru noi, pentru că e a Mântuitorului nostru.

În limba greacă, Σωτήρ [Sotir] înseamnă Mântuitor. Și de la acest cuvânt îl avem pe σωτηρία [sotiria], care înseamnă mântuire. Dar σωτηρία, deși este un cuvânt specializat teologic, el are ample semnificații, însemnând și eliberare, scăpare, salvare, conservare, păstrare. Însă celelalte accepțiuni ale termenului ne spun, la propriu, ce înseamnă de fapt mântuire: că Domnul ne-a scos din Iad și din robia demonilor și ne-a făcut moștenitori ai Împărăției Sale. El a jefuit Iadul și i-a biruit pe demoni și ne-a scos pe noi din robia lor. Adică mântuirea e foarte practică, ea e un fapt, o realitate trăită de noi și nu desemnează o idee ruptă de realitate sau o poveste de adormit copiii. Mântuirea înseamnă ce a făcut la propriu Hristos pentru noi și ce face în mod continuu în Biserica Sa. Pentru că atunci când fiecare dintre noi se botează, Hristos îl scoate pe fiecare din Iad și din mâinile demonilor și îl face fiu al Împărăției Sale. Și când noi cădem în păcate și venim la Preot ca să ne spovedim, tot Hristos ne dă mână de ajutor și ne scoate din Iadul în care am intrat prin păcatele noastre și ne reumple de slava Lui.

Pentru că Hristos Dumnezeu nu e Mântuitorul nostru doar la timpul trecut, ci și în prezent. El e Mântuitorul tuturor, din orice timp și din orice veac. Pentru că El i-a mântuit pe Sfinții Lui din Vechiul Testament, dar El îi mântuiește în mod continuu, în Biserica Sa, pe toți cei care cred în El și în Tatăl Său și în Duhul Său Cel Sfânt, Care din Tatăl purcede, și care își asumă necontenit întreaga teologie și viață a Bisericii Sale. Pentru că întreaga viață liturgică a Bisericii este prezența Lui în viața noastră. Este modul în care El lucrează necontenit la mântuirea noastră.

Dumnezeu a privit spre smerenia roabei Sale [1, 48], a Maicii Domnului. Și când spune că a privit, Născătoarea de Dumnezeu spune și că El S-a coborât în pântecele ei. Pentru că aici, în cazul Născătoarei de Dumnezeu, Dumnezeu nu numai că a văzut curăția și sfințenia ei, dar S-a și smerit pe Sine pentru noi, făcându-Se om și trăind printre noi, oamenii. Iar smerenia e plină de curăție și de sfințenie. Smerenia e plină de ascultarea de Dumnezeu și de fapte bune.

Și El S-a smerit pe Sine și S-a întrupat din cea care s-a smerit pe sine în fața Sa. Pentru că smerenia Îl face pe Dumnezeu să privească în noi și la faptele noastre și să ne umple de slava Lui. Pentru că Lui Îi place smerenia, adică ascultarea de El. Îi place când noi ne asumăm păcatele noastre, când noi ne asumăm condiția noastră de muritori în relație cu El, pentru ca să fim vii în veci. Lui Dumnezeu Îi place smerenia, pentru că Fiul Tatălui Și-a asumat viața smerită prin întruparea Sa. Și a fi smerit nu înseamnă „a fi prost”, ci a fi sincer cu tine în relația cu Dumnezeu. Pentru că noi avem toate ale noastre de la Dumnezeu, dimpreună cu darul vieții, și noi nu putem trăi fără El. De aceea, a fi smeriți înseamnă a fi oameni. Înseamnă a fi oameni normali, oameni sinceri cu noi înșine. Pentru că recunoaștem că toate sunt ale Lui. Că toate sunt darurile Sale și că noi trăim în lumea Lui, datorită Lui și în relație cu El.

Dar când ne încredem în noi înșine, când ne mândrim, făcând comparație între noi și alții, atunci nu ne mai comportăm normal, nu mai suntem în firescul nostru, ci presupunem că suntem „mai mult” decât suntem. Însă presupunerea noastră e falsă. Pentru că toate ale noastre sunt ale lui Dumnezeu și întreaga lume și existență sunt ale Lui și noi nu avem nimic al nostru. De aceea, nu ne putem lăuda cu nimic al nostru, căci nu avem nimic, dar ne putem lăuda în Dumnezeu. Așa cum ne spune Sfântul David: „Și se vor lăuda în Tine toți cei care iubesc numele Tău” [Ps. 5, 12, LXX].

Însă Maica lui Dumnezeu, cea mai smerită dintre toți oamenii în fața Lui, cea conștientă de diferența abisală, de netrecut, dintre ea și El, profețește despre sine și spune: „de acum mă vor ferici toate neamurile [ἀπὸ τοῦ νῦν μακαριοῦσίν με πᾶσαι αἱ γενεαί]” [Lc. 1, 48, LXX]. Toate neamurile și toate secolele. Pentru că cinstea adusă de oameni nu este incompatibilă cu sfințenia cea mai mare, ci, dimpotrivă, sfințeniei celei mai mari i se cuvine toată lauda. Căci dacă „celor Drepți li se cuvine laudă” [Ps. 32, 1, LXX], ce fel de laudă se cuvine celei mai curate și mai sfinte decât toată făptura rațională, adică Maicii Domnului? Și Biserica o laudă neîncetat pe cea mai cinstită și mai slăvită decât întreaga făptură, pe Născătoarea de Dumnezeu, pe cea care s-a făcut locaș rațional al lui Dumnezeu.

Însă, din Lc. 1, 48 noi înțelegem care om este cu adevărat lăudat de Dumnezeu și cinstit de către El: omul sfânt. Pentru că cel care va fi plin de smerenie, va fi plin și de slava lui Dumnezeu. Și a fi plin de slava Lui și cu Dumnezeu înseamnă împlinirea reală, împlinirea veșnică a omului, adică sfințenia. Iar smerenia nu te omoară, ci te înalță, pentru că ești înălțat de Cel care iubește smerenia. Pentru că El îi ceartă pe cei mândri și sunt blestemați cei care se abat de la poruncile lui Dumnezeu [Ps. 118, 21, LXX]. Dar El iubește smerenia și pe cei smeriți ai Săi îi face moștenitori ai Împărăției Sale. Pentru că cei smeriți ai Săi Îl socotesc pe El drept sursa lor de viață, ceea ce El este, și nu își pun nădejdea în ei înșiși.

Domnul i-a făcut măriri Maicii Sale [1, 49]. Adică i-a recunoscut locul ei unic în istorie și în Împărăția lui Dumnezeu, acela de Născătoare de Dumnezeu și de Împărăteasă a întregii făpturi, și a umplut-o de toate harismele dumnezeiești, pe măsura dragostei ei de Dumnezeu.

Măririle lui Dumnezeu sunt pe măsura nevoinței și a iubirii pentru El. Tocmai de aceea, când vedem un Sfânt plin de cunoaștere teologică și făcător de minuni și văzător-înainte și, în același timp, lucrător smerit în via Domnului, vedem un om plin de harisme, adică de măririle date lui de către Dumnezeu. Și el e minunat în ochii noștri, pentru harismele sale cele sfinte. Însă Maica lui Dumnezeu nu numai că are toate harismele sfințeniei și cea mai mare curăție posibilă, dar ea s-a învrednicit și de faptul de a fi Născătoare de Dumnezeu, lucru pe care nicio altă făptură nu l-a trăit și nu îl va trăi. De aceea, evlavia și iubirea noastră pentru ea sunt pe măsura sfințeniei ei celei desăvârșite.

Cine este Dumnezeu? Cel puternic să facă toate [1, 49]. Și El e sfânt și sfânt este numele Lui [Ibidem]. Pentru că puterea Lui e plină de sfințenie și sfințenia Lui e plină de putere dumnezeiască. Însă puterea Lui este delicată cu noi, făpturile Sale, pentru că El Se manifestă cu noi cu toată atenția, știind că ne poate strivi într-o clipă cu măreția Sa. El acționează în viața noastră, dar mai presus de orice delicatețe ne-am putea imagina noi. Pentru că El, Cel mai presus de toate și Care ține toate în palma Sa, coboară, prin slava Lui, în noi înșine și locuiește cu noi și este cu noi, fără să ne nimicească prezența Sa în noi. Și de aici vedem că puterea lui Dumnezeu e plină de delicatețe, de atenție, de milă, de iubire, de frumusețe sfântă, pentru că e putere care ne întărește în sfințenie și nu ne înfricoșează și nici nu ne omoară.

De aceea, toate însușirile lui Dumnezeu, despre care El ne-a vorbit în revelarea Sa față de noi, sunt paradoxale și mai presus de orice înțelegere a noastră. Pentru că El Se mânie și Se urgisește pe noi, atunci când noi păcătuim, fără ca prin aceasta să nu mai fie bun și milostiv cu noi. El e atotputernic, dar în același timp este și mult-milostiv. El știe toate și cunoaște toate și, în același timp, e bun cu noi și îngăduitor, pentru că nu vrea moartea păcătosului, ci mântuirea lui.

Și de aceea, El, în toate manifestările Sale, e paradoxal și mai presus de înțelegerea noastră. Pentru că nouă ni se pare că însușirile Lui sau modul în care El Se manifestă față de noi e „antagonic”. Dar El e mai presus de orice extremă sau unilateralitate, pentru că El Se manifestă în toate aceste feluri în același timp, El fiind mai presus de toate manifestările Sale față de noi.

De aceea, când vorbim teologic despre Dumnezeu, deși trebuie să înglobăm întreaga Lui revelare despre Sine și să ne raportăm la ea cu toată evlavia și crezând-o în mod deplin, noi, totuși, trebuie să fim conștienți de faptul că El este și Se manifestă mai presus de orice înțelegere a noastră. Pentru că din explicitările de Sine ale lui Dumnezeu, noi înțelegem că El Se manifestă în toate aceste feluri în același timp, dar că El este mai presus de orice înțelegere a noastră. Pentru că noi nu putem să îmbinăm în mintea noastră toate manifestările Lui Dumnezeu în mod unitar, pentru că El ne depășește înțelegerea. Adică însușirile Lui trebuie înțelese apofatic, depășind orice conotație umană a lor. Căci aici vorbim despre Dumnezeu și modul Lui de a fi și de a Se manifesta și nu despre un om. Iar cum este El și cum Se manifestă El e mai presus de înțelegerea noastră, chiar dacă, din punct de vedere revelațional, Dumnezeu ne-a revelat enorm de multe lucruri despre Sine Însuși și despre relația Sa cu lumea și cu omul.

În Lc. 1, 50, Maica lui Dumnezeu ne vorbește despre mila lui Dumnezeu: „Și mila Lui [este] întru neamurile neamurilor a celor care se tem de El”. Iar frica de Dumnezeu e pusă în relație cu mila Lui, pentru că mila Lui se arată în viața celor care se tem de El.

Așadar, dacă vrem ca Dumnezeu să ne fie milostiv, să ne temem de El și de judecata Lui! Pentru că Maica lui Dumnezeu ne spune aici adevărul-adevărat: Dumnezeu îi miluiește pe cei care se tem de El. El îi miluiește pe cei care se consideră nevrednici înaintea Lui, datorită păcatelor lor, și pentru că își conștientizează viața lor ca un dar al lui Dumnezeu. Iar dacă viața noastră e un dar de la El, atunci ne temem ca să Îl supărăm pe acest mare dăruitor al vieții noastre, Care e Dumnezeu.

Căci dacă la serviciu îi suntem recunoscători celui care ne-a angajat și ne plătește, ajutându-ne astfel ca să trăim onest, cum să nu Îi fim recunoscători lui Dumnezeu, de la Care sunt toate și prin Care toți suntem în existență? De aceea, a ne teme de El nu înseamnă a trăi într-o frică terorizantă, ci cu frica de a nu supăra iubirea Lui, de a nu ne arăta nerecunoscători marii Lui milostiviri față de noi. Pentru că El este Cel care ne iubește pe noi cu o iubire inexprimabilă și nu „un terorist”, care vrea să trăim cu frica lui toată ziua, pentru că oricând ne poate omorî.

Născătoarea de Dumnezeu, după cum vedeți, ne învață teologie. Și trebuie să reținem cu toții această teologie a Maicii Sale. Pentru că e o teologie adevărată, autentică, profundă, veșnică.

„[El] a făcut putere în[tru] brațul Lui; i-a risipit pe cei mândri [în] cugetul inimii lor [διανοίᾳ καρδίας αὐτῶν]” [Lc. 1, 51, BYZ], ne spune Maica Domnului. Și în începutul versetului al 51-lea, ea ne vorbește despre relația dintre Tatăl și Fiul. Căci Tatăl a făcut putere întru brațul Lui, adică întru Fiul. Și puterea la care se referă aici Maica Domnului e crearea lumii, dar și recrearea lumii, prin Hristos, adică mântuirea noastră.

Pentru că Hristos Și-a îndumnezeit umanitatea Sa, ca să ne dea nouă puterea de a ne îndumnezei. Căci iconomia mântuirii a fost lucrarea Lui în locul nostru și pentru noi, ca El să fie izvorul de sfințenie pentru Biserica Lui. Căci întreaga Lui iconomie mântuitoare curge, prin întregul cult al Bisericii, în viața noastră. Pentru că, de la Botez, viața Lui coboară în noi, și noi creștem, prin toate Tainele și Slujbele Bisericii, în sfințenia Lui. Și ceea ce El, în mod obiectiv și pentru toți, a făcut în umanitatea Lui, în mod personal și liturgic, noi primim în Tainele și în Slujbele Bisericii.

Pentru că fiecare om mântuit e mântuit personal și în relație personală cu Dumnezeu. Și relația personală cu Dumnezeu este inițiată prin Dumnezeiescul Botez, printr-o Sfântă Taină a Bisericii, dar ea e urmată de toată asceza și viața noastră eclesială, de tot efortul nostru de a trăi în sfințenie. Pentru că mântuirea e ontologică, interioară, făcându-ne pe noi, în mod real, Sfinți ai lui Dumnezeu, ea se inițiază sacramentologic, adică prin Sfintele Taine ale Bisericii (Botezul, Mirungerea, Euharistia) și în ea se înaintează eclesial, adică trăind în Biserică și în toată teologia Bisericii.

Mântuirea e reală și e conștientă pas cu pas, pentru că e relație vie cu Dumnezeu, Care ne umple de slava Lui și locuiește în noi prin slava Sa. Și când oamenii își trăiesc mântuirea în Biserică, ei își trăiesc propria lor sfințire continuă și, prin moarte, ei merg în Împărăția lui Dumnezeu ca niște Sfinți ai Lui, lăsându-ne nouă Sfintele lor Moaște. Pentru că sfințenia e personală, are semne clare și se trăiește numai în Biserica Lui, în Biserica Ortodoxă.

Însă, dacă Dumnezeu umple de puterea Lui, adică de mântuire, pe Sfinții Lui sau face sau Își arată puterea Lui în ei, El îi risipește pe cei mândri, adică îi pierde. Pentru că cei mândri mor din cauza cugetului inimii lor. Pentru că rădăcina minții noastre e în inimă și din inimă ies cele rele. Și când cugetăm cele rele în inimile noastre, când ne mândrim în mod deșert, pe nimica toată, atunci pierim în păcatele noastre.

Pentru că smerenia e privită și apreciată de Dumnezeu, dar El nu suportă mândria prostească. Și nici noi nu suportăm mândria și faptele ei, atunci când vedem câte nedreptăți face. Dar când suntem orbiți de mândrie, când ne credem „netrecători”, atunci facem rău înaintea Domnului și prin răul nostru omorâm oameni.

Urmează versetul al 52-lea: „A coborât pe stăpânitori de pe tronuri [καθεῖλεν δυνάστας ἀπὸ θρόνων] și i-a înălțat pe cei smeriți”. Și Maica lui Dumnezeu ne arată aici toată drama istoriei. Pentru că stăpânitorii sunt coborâți în durere de pe tronurile lor, pe când cei smeriți sunt înălțați în Împărăția Lui. El îi coboară pe cei care par „înalți” și îi ridică pe cei care se consideră foarte păcătoși și netrebnici în fața lui Dumnezeu și a oamenilor. Pentru că smerenia ne înalță în fața Lui, smerenia e adevărata haină a omului, e adevărata lui viață, pe când înălțarea trufașă, orgolioasă, e cădere de la Dumnezeu. Pentru că adevărata ridicare e smerirea în fața Lui, iar căderea noastră vine din aceea că ne credem buni de ceva fără ajutorul lui Dumnezeu.

Dumnezeu îi umple de bunătăți pe cei flămânzi, dar îi scoate afară deșerți pe cei care sunt bogați [Lc. 1, 53]. Însă cei bogați sunt bogați tot datorită Lui. Dar El îi scoate afară din viață și îi arată că sunt deșerți, dacă nu au făcut nimic cu bogăția lor în favoarea semenilor lor și a creației Sale. Bogații fără fapte bune sunt goi de bogăție. Pentru că adevărata bogăție e slava lui Dumnezeu. Și dacă mori fără bogăția milosteniei în tine, mori gol de bine.

Însă cei care flămânzesc și însetează după Dumnezeu, cei care fac mereu voia Lui, aceia sunt umpluți de bunătățile Lui, adică de harismele Sale. Pentru că darurile lui Dumnezeu țin de foame și de sete, hrănesc sufletul și trupul nostru și ne fac vii duhovnicește și Sfinți ai lui Dumnezeu.

Căci Dumnezeu „L-a ajutat pe Israil, slujitorul Lui, [ca] să pomenească mila [μνησθῆναι ἐλέους],  precum a spus către părinții noștri, lui Avraam și seminției lui până [în] veac” [Lc. 1, 54-55]. Și prin aceasta, Născătoarea de Dumnezeu ne asigură că mila Lui Dumnezeu cu Israil s-a împlinit, pentru că Dumnezeu Și-a împlinit făgăduința Lui cu Sfântul Avraam și cu toți Sfinții Vechiului Testament. Pentru că Hristos era în pântecele ei, când ea spunea aceste cuvinte, și El este ajutorul și mila lui Israil.

– Însă cine este Israilul lui Dumnezeu?

– E Biserica Lui, de acum și până în veac și în toată veșnicia! Căci Israilul a fost făcut poporul Lui pentru ca să asculte de El. Israilul nu a fost ales din punct de vedere național, ci strict religios.

De aceea, Israelul de azi, care consideră că mântuirea „ține de națiune”, greșește tot la fel de mult ca și țările ortodoxe care cred că credința e mai mult „națională”, păstrată „în familie”, decât personală. Însă, deși popoarele ortodoxe, ca și Israilul cel din vechime, sunt ale lui Dumnezeu, sunt cu El, totuși, cei mântuiți ai Lui sunt cei care se mântuiesc în mod real, care își sfințesc viața în mod real în relație cu El și în Biserica Sa. Pentru că nu toți cei care sunt ortodocși se mântuiesc, ci doar cei care, fiind ortodocși, sunt și Sfinți ai Lui.

Din acest motiv, nu ne putem lăuda cu apartenența noastră la Biserică, dacă nu avem faptele sfințeniei. Pentru că adevărata apartenență la Biserică e sfințenia, e viața sfântă, prin care ne arătăm că suntem în relație reală cu Dumnezeu.

Iar Sfântul Lucas ne spune: „Și a rămas Mariam cu ea ca [la] 3 luni și s-a întors [apoi] întru casa ei” [Lc. 1, 56]. A rămas la Sfânta Elisavet pentru ca să se bucure împreună, în mod duhovnicește, de mila lui Dumnezeu cu ele. Pentru că una Îl avea pe Domnul în pântecele ei, iar cealaltă îl avea pe Înaintemergătorul Domnului în pântecele ei. După care Maica lui Dumnezeu s-a întors întru casa ei, a Sfântului Iosif, pentru că casa logodnicului ei era și casa ei. Și nașterea ei trebuia să aibă și mărturia lui.

Însă de aici înțelegem că femeile gravide au nevoie să se întâlnească și să discute una cu alta. Să se sprijine reciproc, să își mărturisească experiența și să se bucure una cu alta. Dar, în același timp, că soții nu trebuie scoși din ecuația nașterii. Pentru că și soții, care au soțiile gravide, trebuie să se întâlnească reciproc și să își mărturisească trăirile lor interioare.

Însă, fără doar și poate, mai întâi de toate soții, mama și tatăl copilului încă nenăscut, trebuie să vorbească mult și profund despre viitorul copil și să îi vrea tot binele. Pentru că viitorul lor copil nu e numai rodul iubirii lor, nu e numai un bun personal, ci și o persoană de sine stătătoare, unică, care are nevoie de un cadru propriu pentru nașterea și creșterea ei.

Născătoarea de Dumnezeu ne-a învățat teologia smereniei și ne-a spus că întru ea s-au împlinit toate profețiile. Pentru că ea este Maica Stăpânului. Și pe ea o fericim în toate zilele vieții noastre și ne bucurăm împreună cu ea, cu Maica Domnului nostru, pentru că ea e nădejdea noastră tare, rugăciunea noastră fierbinte către Fiul ei pentru mântuirea noastră. Și trebuie să fim încredințați de faptul că ea se roagă mereu pentru noi, robii săi, și că ne întărește în tot lucrul cel bun. Pentru ca să fim cu adevărat robi ai lui Dumnezeu, în multă smerenie și curăție dumnezeiască.

Hristos a înviat, iubiții mei!

Și Dumnezeu să ne bucure cu iubirea Sa mereu, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!


[1] Începută în ziua de 20 aprilie 2017, în Joia Luminată, o zi cu cer înnorat și 3 grade la ora 11.00 și terminată în Sâmbăta Luminată, pe 22 aprilie 2017, o zi însorită, cu 14 grade la ora 14.00.

Eminescu: între modernitate și tradiție [58]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Reținem deci acest aspect confesiv, pentru că Memento mori este poemul – dintre foarte puținele –, scris la persoana întâi, în care nu se interpune aspectul dramatic ori firul narativ (recapitularea istoriei nu e narativă, ci este o reflecție în toată vastitatea ei, determinată de cel mai vast și mai influent tipar reflexiv medieval, dar despre aceasta vom vorbi mai târziu). Pe acest poem ne putem bizui pentru a putea delimita concepția sa despre Creatorul lumii, cu a cărei expunere dialectică sau declamativă poetul n-a fost prea generos, preferând alegoria și exprimarea meta- forică[1] – reamintim:

Tu, ce în câmpii de caos semeni stele ­– sfânt și mare,
Din ruinele gândirii-mi, o, răsai, clar ca un soare,
Rupe vălur’le d-imagini, ce te-ascund ca pe-un fantom;
Tu, ce scrii mai dinainte a istoriei gândire,
Ce ții bolţile tăriei să nu cadă-n risipire,
Cine ești?…Să pot pricepe şi icoana ta…pe om.

Fulgeră-n norii de secoli unde-ngropi a ta mărime,
Printre bolţile surpate să mă uit în adâncime:
De-oi vedea a ta comoară, nu regret chiar de-oi muri.
Oare viața omenirei nu te caută pe tine?
Eu un om de te-aș cunoaște, chiar să mor mi-ar părea bine,
Dar să știu ­– semeni furnicei ce cuteaz-a te gândi?/…/

Vai! în van se luptă firea-mi să-nțeleagă a ta fire!
Tu cuprinzi întregul spațiu cu a lui nemărginire
Și icoana-ţi n-o inventă omul mic și-n margini strâns.
Jucăria sclipitoare de gândiri și de sentințe,
Încurcatele sofisme nu explic-a ta ființă
Și asupra cugetării-ți pe mulți moartea i-a surprins.

„Sfânt și mare” (dublu apelativ) sunt adjective foarte des folosite în tradiția bizantină. Că Dumnezeu „seamănă stele” e, de asemenea, învederat în comentariile patristice la ziua a patra a Genezei – vom reveni asupra acestui detaliu[2].

Dumnezeu este Gând creator a toate, dar și „Soare” interior/ lăuntric, care „răsai” din „ruinele gândirii-mi”, după cum și lauda lui Dosoftei – vorbind sufletului său, ca și acel Simion monahul din care a compilat Neagoe Basarab[3] – se îndreaptă către „Dumnezeu dintru tine” (Ps. 102, 88).

Și, tot la Dosoftei, El are „sălaşul în soare,/ De scripeşte şi dă strălucoare,/ Ca un Mire când stă de purcede/ Dintr-a Sa cămară unde şede. /…/ Şi nu-i nime să-I scape de boare,/ Să s-ascunză de dâns la răcoare” (Ps. 18, 13-16, 21-22) – adăpost sau răcoare de canicula mâniei lui Dumnezeu nu există, explică Dosoftei.

Comparația cu soarele o făcea și Varlaam[4], în descendența unei vechi tradiții ecleziastice. Dar și la Antim Ivireanul, într-o altă parabolă, Dumnezeu este Soarele[5] care înconjoară cu pronia Sa pământul: pe om[6].

Versurile „Fulgeră-n norii de secoli, unde-ngropi a ta mărime /…/ [ca] să mă uit în adâncime” pot fi puse în relație cu pasaje ca acesta: „Ș-am cunoscut pe Domnul că-i mare /…/ Suind núori de preste hotară,/ În ploi fece fulgere cu pară”… (Ps. 134, 9, 15-16).

Revelația lui Dumnezeu în fulgere și tunete urmează de asemenea o relatare veterotestamentară, reprezentând manifestarea Sa în fața celor care nu-L cunoșteau (aspectul acesta dramatic al ignoranței poate justifica expresia „norii de secoli”, ai istoriei umane care Îl ocultează), reprezentată poetic de Dosoftei astfel: „Și cu urlete ploi mare vărsa tare,/ De herbea undele-n bezne ca-n căldare./ Și din núori mergea hreamăt și săgete,/ Să-ngrozească eghiptenii, să să certe./ Glasul tunetului Tău trăsniia-n roată,/ De-Ț[i] lumina fulgerile lumea toată”[7] (Ps. 76, 43-48).

Dorința lui Eminescu din Memento mori („Cine ești? /…/ se luptă firea-mi să-nțeleagă a ta fire”) se justifică, dacă privim spre mărturiile vechi, prin aceea că Dumnezeu nu este cu totul incomprehensibil și incomunicabil oamenilor, dimpotrivă, mintea curată vede pe Dumnezeu, așa cum specifică versurile dosofteiene[8], dar și Neagoe Basarab[9], Varlaam[10], Antim Ivireanul[11], Dimitrie Cantemir[12] și o bogată literatură isihastă pe care o avusese sub ochi poetul și pe care o reproduce astfel: „Și mintea cea curată și cugetul cel sânt/ E tot ce cere Domnul la oameni pe pământ” (Ștefan cel Tânăr)[13].


[1] Referitor la versurile care urmează, George Munteanu a remarcat „un lexic întorcându-ne mintea până spre psalmii lui Dosoftei, înfiorări și fervori biblice în timbrarea registrului stilistic”, cf. George Munteanu, op. cit., p. 118.

[2] Un alt comentariu al versurilor am oferit aici: Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, op. cit., p. 297-324, cf.

Epilog la lumea veche I. 2 (ediția a doua)

[3] A se vedea Simeon Monahul, Cuvinte pentru străpungerea inimii (Izvor al „Învățăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie”), studiu introductiv de Dan Zamfirescu, traducere de Diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2009.

[4] Varlaam, Carte romănească de învățătură, op. cit., p. 286: „Cumu-i soarele de strălucéşte toate câte-s pre supt ceriu şi toate semenţiile omeneşti lumineadză, cu mult mai vărtos Acela carele iaste Soarele cel svânt şi dirept, ce luminiadză nu numai trupurile den afară, ce şi sufletele din lontru, ochii inimiei deşchide şi mentea deştaptă, de cunoaşte omul pre Dumnedzău şi binele de véci ce i-au gătat lui”.

[5] „Soare al dreptății [Mal. 3, 20 și troparul Nașterii] ce au răsărit din pântecele Fecioarei”, cf. Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 126.

[6] Idem, p. 211: „Cine au văzut vreodinioară între zidiri atâta dragoste câtă iaste aceia ce arată soarele spre pământ, că deşi iaste luminătoriu mare al ceriului şi împărat al tuturor stelelor, iar lăsând celialalte stihii, îndrăgeşte şi iubeşte mai mult pre smeritul acesta de pământ şi spre dânsul are închinată toată pohta lui, spre dânsul luminează cu razele sale, spre dânsul împodobeşte cu toate feliurile de copaci, spre dânsul încununează cu florile, spre dânsul îmbogăţeşte cu rodurile, pre dânsul hrăneşte cu lucrurile sale.

Şi, pentru ca să nu se depărteze de la el niciodată, face pururea o învârtejire împrejurul lui cu un umblet necontenit. Asemene aceştii pohte, sau, mai vârtos să zic, mai mult făr’ de asemănare arată marele Dumnezeu Ziditoriul şi Făcătoriul a toate, spre sufletul cel smerit şi păcătos al omului, măcar că are în mâinile Lui toate marginile pământului, măcar că bunătăţile noastre nu-I trebuie, după cum zice David [Ps. 15, 2], iar spre acest suflet are pusă toată dragostea Lui cea dumnezeiască”.

[7] Dumnezeu e ca o furtună cataclismică pentru cei care nu-L cunosc. Aceștia nu receptează decât manifestarea Lui negativă, fie canicula acestui Soare al Iubirii, fie fulgerele, trăsnetele și diluviul torențial al răspunsului Său la ignoranța/ ingratitudinea lor.

Eminescu tușează nuanțele în astfel de tablouri paradigmatice. Răsăriturile și apusurile de soare, de lună și de stele, sunt în aceeași măsură tipologice și alegorice.

[8] „Ochii miei spre Tine, Doamne, caŭtă/ În tot ceasul cu minte curată” (Ps. 24, 51-52); „Ochii să tâmpiră de zăbavă,/ Dorind, Doamne, de svânta Ta slavă” (Ps. 68, 9-10); „Și de svânta Ta lumină/ Veacul nostru ne-nstrăină” (Ps. 89, 31-32); „Pentr-aceea vă luaț[i] sama tot omul,/ De vă rugaț[i] cu tot gândul cătră Domnul./ Și feriț să nu vă scape gând din minte”… (Ps. 75, 23-25); „Cândva de-aș vedea-mă să-Ț prăvesc în față,/ Să-mi bucuri și mie sufletul de viață” (Ps. 83, 7-8); „Și preste noi să lucească/ Lucoare dumnezăiască” (Ps. 89, 65-66), „Că la Tine este de viață fântână/ Și-ntr-a Ta lucoare vom vedea lumină” (Ps. 35, 21-22) etc.

[9] „Mintea cea curată să urcă mai pă deasupra cerurilor și solește dreptățile sufletului și ale trupului înaintea atotțiitoriului Împărat”, cf.  Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, op. cit, p. 338.

[10] „Căci că dacă iaste sănătos ochiul ce iaste în trupul nostru, véde chiar toate faptele: ceriul, pământul, munţii, marea, înălţimea, adâncul, lumina, întunérecul şi toate féliurile copacilor şi pomilor, fierilor şi peştilor, toate ochiul le véde şi le cunoaşte. Aşea şi mentea, ce se chiamă ochiul sufletului nostru, véde céle vădzute şi céle nevădzute. Întăiu véde pre Dumnedzău, de-acii véde dvorba îngerilor, cunoaşte fapta [făptura] cea fără de moarte a sufletului său, dup-aceea alége [face deosebirea între] céle netrecute [eterne] den céle trecătoare. […]

Pentr-aceea să cade a tot omul creştin să-şi ferească ochiul menţei sale de gândurile păcatelor […] Iar de va hi cu unele ca acéstea orbit, tot trupul va hi întunecat. Că cum iaste trupului ochiul cinste şi frâmséţe şi lumină, aşea şi mentea cea curată iaste frâmséţe şi cinste şi luminâ sufletului […] Să ne curățim mentea noastră, să him gata cătră măgura [muntele] Thaborului să ne suim, ca să vedem curat și chiar [clar] Svânta Troiță”, cf. Varlaam, Carte romănească de învățătură, op. cit., p. 135-136, 400.

[11] „Iubiții miei, trebue să facem mintea noastră muntele Thavorului, ca să vie lumina adevărată [dumnezeiască] să o vedem cu ochii cei de gând ai sufletului”, cf. Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 82.

[12] „Nice altă frumusețe sau lumină mai frumoasă și mai luminoasă decât cea dumnădzăiască să cerci, căce El dzice: «Eu sânt lumina lumii» (Ioan gl. 8, sh. 12)”, cf. Dimitrie Cantemir, Divanul, ed. cit., p. 72.

[13] M. Eminescu, Opere, VIII, ed. inițiată de Perpessicius, op. cit., p. 155.

Reîntoarcere la Nichita [89]

Ba chiar poetul – răspunzând celor care nu au primit bine Epica magna – ne mărturisește că acest volum

„face parte dintr-un ciclu foarte restrâns pe care l-am început cu 11 Elegii, pe care l-am continuat, vai mie, din păcate, nu cu prea mare reușită în construcție în Laus Ptolemaei, aceasta, Epica magna, fiind a treia carte din acest ciclu pe care îl proiectez în șapte volume și din care până acum am terminat primele trei: 11 Elegii, Epica magna și Laus Ptolemaei. Pe ultima vreau s-o revăd când voi fi în stare să o revăd creator…”[1].

Acestea afirmații le-a făcut poetul într-un interviu din noiembrie 1980: „Cu Nichita Stănescu despre „Epica magna”: VR [Viața Românească, probabil], 33, nr. 11, nov. 1980, p. 72-76, interviu cu Constantin Vișan”[2].

Dar între timp apăruse și volumul Operele imperfecte, pe care poetul nu îl introduce, iată, în seria celor șapte volume proiectate. Și nu cred că l-ar fi introdus nici pe ultimul (cel care avea să fie ultimul), Noduri și semne, care este un requiem și care, în mod evident, nu are caracteristicile celor 11 elegii și ale volumelor Laus Ptolemaei și Epica magna.

De aici înțelegem, însă, fără nici cea mai mică umbră de dubiu, că Nichita nu a considerat niciodată 11 elegii drept o carte nereușită sau ratată, că nu s-a dezis niciodată de ea. Dimpotrivă, poetul își propune, vedem, o serie de șapte volume, în fruntea căreia să stea Elegiile. Iar Epica magna  este un volum proiectat să urmeze sau să continue cele 11 elegii și volumul Laus Ptolemaei (căruia poetul dorea să-i aducă îmbunătățiri, dar care se integra în această viziune unitară).

Singurele volume despre care a declarat că e mai puțin mulțumit (raportându-le la ceea ce și-ar fi dorit el să fie, în mod plenar) sunt Laus Ptolemaei și Necuvintele, „o carte care ar fi putut să fie strălucită, dacă n-ar fi avut prea multe poezii necontrolate”[3].

După cum ne aducem aminte, poetul a declarat că nu i-a reușit prea bine Laus Ptolemaei din cauză că, pe când lucra la ea, era deja absorbit de viziunea necuvintelor. Reamintesc, deci, ceea ce Nichita spunea despre cartea 11 elegii:

„Demersul ei avea în spate un decurs de cel puțin un deceniu de meditație și de trăire a cuvintelor. […]

Am încercat după aceea să repet ștanța în Laus Ptolemaei, după aceea în ciclul 11 feluri de a-ți pierde vremea, dar, între timp, revelația necuvintelor adumbrise în mine dogmatismul primelor expresii și al primelor revelații (s. n.) despre taina și acțiunea poeziei”[4].

Așadar, îl vedem pe Nichita declarând, cu alte cuvinte, cu referire la Epica magna, că…s-a întors la dogmatismul expresiilor și al revelațiilor din 11 elegii, dorind să îl ducă mai departe – după experiența mai puțin reușită a vol. Laus Ptolemaei (în opinia exigentă a autorului) –, și nu doar prin încă un volum, ci prin încă alte cinci volume, în afară de Epica magna, pe care însă nu a mai apucat să le mai scrie.

Dar faptul că s-a întors la dogmatismul expresiilor și al revelațiilor (ceea ce e perfect valabil pentru Epica magna), acest lucru nu înseamnă decât că…„revelația necuvintelor” și-a pierdut din importanță, din forța revelațională inițială.

…E adevărat că poetul face referire, în altă parte (alt interviu, din mai 1983), și la ultimele trei volume ca la un ciclu, însă în sensul de ciclu al volumelor recente, nu de ciclu unitar ca viziune poetică, pentru că am văzut mai sus că Operele imperfecte nu era inserat între cele șapte volume proiectate: „despre ciclul Epica magna, Operele imperfecte și Noduri și semne nu pot spune mai nimic, sunt cărți față de care nu am distanță, și mi le asum, deocamdată, integral. Nu știu ce voi spune, dacă mai apuc să mai trăiesc zece ani, despre ele”[5].

În mod evident, distanța temporală urma să îl determine să adopte, din nou și în același mod, perspectiva severității critice, odată ce se va fi îndepărtat și va fi considerat aceste experiențe poetice consumate.

Însă cred că ar trebui să citez integral pasajul din care am citat fragmentul anterior, pentru că are valoare testamentară:

„Orice poezie la vremea ei, când o termini de scris, crezi că e o mare poezie. Timpul însă le alege[,] și din cărțile mele au rămas, după părerea mea, câteva poezii foarte frumoase, pentru mine bineînțeles, din Dreptul la timp, [a rămas] 11 Elegii ca o carte legată (s. n.); după aceea poezii risipite în diferite volume, o carte care ar fi putut să fie strălucită, dacă n-ar fi avut prea multe poezii necontrolate, Necuvintele[,] și…despre ciclul Epica magna, Opere imperfecte și Noduri și semne nu pot spune mai nimic, sunt cărți față de care nu am distanță, și mi le asum, deocamdată, integral. Nu știu ce voi spune, dacă mai apuc să mai trăiesc zece ani, despre ele.

În orice caz, cred că n-am trăit în zadar și cred că vor rămâne după mine în conștiința estetică românească un număr de texte memorabile”[6].

Acestea fiind zise, să ne întoarcem la volumul Epica magna, pe care, în interviul amintit undeva mai sus, din 1980, poetul o considera „cea mai izbutită lucrare pe care am întreprins-o, până acum, în zona estetică (s. n.)”[7] (reamintesc că apăruse și Operele imperfecte…). Aceasta cel puțin era opinia lui de atunci despre un volum recent…


[1] Nichita Stănescu, Fiziologia poeziei, op. cit., p. 572. [2] Cf. Idem, p. 598. [3] Ibidem.

[4] Antimetafizica, op. cit., p. 96-97.

[5] Nichita Stănescu, Fiziologia poeziei, op. cit., p. 572. [6] Ibidem. [7] Ibidem.

Eminescu: între modernitate și tradiție [57]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Dar și gândul Lui nime nu-i să-l știe” (Ps. 146, 16) poate fi detaliat prin: „La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă /…/ Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?/ N-a fost lume pricepută și nici minte s-o priceapă /…/ Nici de văzut nu fuse și nici ochi care s-o vază” (Scrisorea I) – e vorba de ochi omenesc.

Eminescu s-a sprijinit aici, în poetizarea sa, pe un imn vedic, invocat întotdeauna de critica literară, însă nu s-a observat că termenii traducerii operate de poet trimit către o adaptare la o concepție autohtonă (în general, traducerile în poezie ale lui Eminescu nu sunt fidele originalului).

Neființa era atestată, într-un context identic semantic, la Antim Ivireanul – după cum a remarcat Mihai Rădulescu –, în niște versuri care rezonează cu ce a ales Eminescu să traducă din imnele vedice: „Făcut-au Domnul Dumnezeu toate din neființă/ Și în ființă le-au adus cu multă biruință”[1] – reținem și faptul că, „desemnând starea primordială drept neființă, Antim Ivireanul anticipa un procedeu literar folosit cu atâta succes – la distanță de aproape trei veacuri – de Nichita Stănescu”[2].

Iar „prăpastia”, „genunea” și „noianul” (primele două sunt împrumutate de la Dosoftei, iar noianul din cărțile Bisericii, de unde l-au luat și Asachi dar și Budai-Deleanu în Țiganiada) sunt sinonime, indicând apele care acopereau pământul (Fac. 1, 2). Interogația lui Eminescu este, prin urmare, una retorică.

„prăpastia” și „genunea” înseamnă același lucru cu „noian întins de apă” putem deduce din poetizarea lui Dosoftei, a psalmului 103 (vesperal, din care Eminescu a inserat mai multe secvențe în poemele sale), unde „Tu [Dumnezeu] i-ai datu-i [pământului] de mainte/ Prăpastea [abisul, adâncul apei] de-mbrăcăminte/ Și stă gata să Te-asculte,/ Să dea apa preste munte” (Ps. 103, 23-26) – imaginea este cea a pământului îmbrăcat în apă (la Milton: „at the voice/ Of God, as with a mantle, didst invest/ The rising world of waters dark and deep” (Paradise lost)) – și „Preste luciu de genune/ Trec corăbii cu minune” (Ps. 103, 109-110). Sau: „Cela [Dumnezeu] ce strângi marea ca-ntr-un foale,/ În prăpăști adânci, pre-arină [nisip] moale” (Ps. 32, 17-18)[3].

Dumnezeu e Creatorul, universul este creaţia Lui ex nihilo: „A Ta este, Doamne, lumea şi pământul,/ Ce le-ai împlut singur dintâi cu cuvântul” (Ps. 23, 1-2); „Dumnezău ce-au făcut pământul/ Și ceriul, și marea cu cuvântul,/ Și toate ce-ntr-însele să mișcă,/ Domnul ce le-au făcut din nemică(Ps. 145, 15-18).

Sau, într-o poezie dintr-un exercițiu principial din literatura română soldat cu excelență:

Văz că-i făcut ceriul de mânule Tale,
Cu toată podoaba, și-i pornit cu cale.
Ai tocmit și luna să crească, să scază,
Să-ș ia de la soare lucoare din rază.
Stele luminate ce lucesc pre noapte,
De dau cuviință, Tu le-ai urzât toate.

(Ps. 8, 7-12)

*

De la Tine z[i]ua luminează,
Şi noaptea cu stelele dă rază.
Tu ai tocmit luna de dă zare,
Şi soarelui i-ai dat de răsare.

Tu i-ai dat pământului frâmsețe,
De l-întoarce vara-n tinerețe.
Primăvara-i de Tine făcută,
Să plodească roua roadă multă.

(Ps. 73, 65-72)

*

Că mare Domn este Domnul /…/

Că-I este lumea pre mână,
Cu pământ și cu ce-i plină,
Și munțâi cu dealuri nalte
Supt cuvântu-I sunt plecate.

Și marea cu nalte valuri
A Lui este-n toate laturi.
Și de mâna Lui lucrată
Toată laturea uscată.

(Ps. 94, 11, 15-22)

*

Și Tu, Doamne, cu cuvântul
Dintăi ai urzât pământul,
Și ceriurile ce-s nalte
Sunt de mâna Ta lucrate.

(Ps. 101, 89-92)

*

Toate, ce vru Domnul a le face
Pre pământ și-n cer, le-au fapt cu pace,
În mări și pre la toată genunea,
De ș-au ivit Dumnezău minunea.

Suind nuori de preste hotară,
În ploi fece fulgere cu pară,
Dintr-a Sale cămări scoțând vântul,
De-I face porunca și cuvântul.

(Ps. 134, 11-18)

 Dumnezeu fiind GândGând neîncetat –, lăudat și venerat de și prin luxul de manifestări fenomenale pe care le-a generat, așadar: Ce poate fi omul de-l aduci aminte,/ De cerci pentru dânsul folos înainte?” (Ps. 8, 13-14 – cu acest psalm își începe și Cantemir Divanul).

El a făurit „icoana Tape om” („Dumnezeu făcu pre om după chipul şi după podoaba Sa”[4], Fac. 1, 26), astfel: „a pus gânduri uriașe într-o țeastă de furnică,/ O voință atât de mare-ntr-o putere atât de mică,/ Grămădind nemărginirea în sclipitu-unui atom” (Memento mori). Dar, mai ales în existența geniului „vede-se că e în ceriure/ Un Dumnezeu,/ Purtând simètria [asemănarea/ podoaba] și-a ei misterure/ În gândul său” (Ondina).

Cunoașterea ontologiei umane este condiționată, în consecință, de cunoașterea lui Dumnezeu: „Cine ești?…Să pot pricepe și icoana ta…pe om” (Memento mori). O apoftegmă pe care o enunţă şi Antim Ivireanul în pareneza sa versificată, dedicată lui Ștefan Cantacuzino: „Acela se cunoaşte pe sine şi situaţia sa [ontologică, statutul său uman], dacă mai întâi cunoaște pe Creatorul său”[5].

Nemărginirea minții umane Îl evocă pe Creatorul său, astfel încât imaginea lui Dumnezeu poate fi citită și din puterea de creație cu care a fost înzestrat omul, creația Sa recapitulativă, macrocosmosul în microcosmos, după cum rememorează și Cantemir în Divan.

În acord cu elogiile minții evocate anterior, din literatura veche, la Eminescu: „râuri în soare/ Grămădești-n a ta gândire/ Și câmpiile asire/ Și întunecata mare;// Piramidele-nvechite”… (Floare albastră); „Sori se sting și cad în caos mari sisteme planetare,/ Dar a omului gândire să le măsure e-n stare… // Într-un cran uscat și palid ce-l acoperi cu o mână/ Evi întregi de cugetare trăiesc pacinic împreună,/ Univers, râuri de stele – fluvii cu mase de sori;/ Viața tulbure și mare a popoarelor trecute,/ A veciei văi deschise-s cu-adâncimi necunoscute” (Memento mori).

Am ales aceste versuri, dintr-o serie mai extinsă, pentru că ele poartă, în modul cel mai pronunțat, o amprentă confesivă, conținând coordonatele universu-lui său interior, ale interesului intelectual care îl anima, din interiorul unei viziuni și al unor cuvinte întoarse spre sine, care seamănă mai bine – din ce putem citi la Eminescu – cu o autoscopie.


[1] Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 241.

[2] Mircea Scarlat, în Postfață la Poezie veche românească, antologie, postfață, bibliografie și glosar de Mircea Scarlat, Ed. Minerva, București, 1985, p. 204. Sau: Mircea Scarlat, Istoria poeziei românești, vol. IV, cu un „Argument” de Nicolae Manolescu, ediție de Dora Scarlat, Ed. Minerva, București, 1990, p. 230.

[3] Un comentariu mai detaliat am oferit aici: Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, op. cit., p. 515-520, cf.
http://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.

[4] Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Theodosie, op. cit., p. 246.

De fapt, „icoana Ta” este o traducre fidelă din LXX. A se vedea Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, op. cit., p. 298.

[5] Antim Ivireanul, Sfătuiri creștine-politice, în rev. Biserica Ortodoxă Română, XIV (1890-1891), p. 339.

Predică la Duminica a II-a după Paști [2017]

Iubiții mei[1],

vorbind despre trupul îndumnezeit al lui Hristos Cel înviat, Părintele Dumitru Stăniloae ne spune că el „era un trup total transparent pentru sufletul și dumnezeirea Sa”[2]. Adică cei care Îl vedeau pe Domnul Cel înviat știau că este Dumnezeu întrupat, nu Îl puteau confunda cu un om obișnuit, pentru că „prin el nu se vedea decât lumina”[3] dumnezeirii Sale. Însă, continuă Părintele Dumitru, „în acest fel de trup se va îmbrăca fiecare om iubitor de Hristos la înviere[a cea de obște n.n.], dar păstrând notele [trăsăturile n.n.] lui personale și tot ce s-a imprimat în el prin faptele și gândurile lui cele bune din timpul vieții pământești”[4]. Pentru că și trupul pnevmatizat al Domnului, deși era plin de lumină, „păstra urmele cuielor, dar prin el se vedea viața sufletului Său, imprimată de gândurile și faptele Lui generoase și mântuitoare, purtat de extrem de luminosul Său ipostas [persoană n.n.] divin.

[De aceea,] Apostolii au cunoscut, în trupul lui Hristos cel înviat, trupul Lui de dinainte de moarte, dar ridicat la cea mai frumoasă slavă, transparență și frumusețe duhovnicească”[5].

Căci trupul îndumnezeit al unui Sfânt nu este un alt trup decât cel pe care Sfântul l-a primit prin naștere, ci este cel întru care Sfântul s-a născut, dar s-a și umplut de slava lui Dumnezeu, în toate nevoințele vieții sale pământești. Pentru că Sfintele Moaște, pe care noi le avem de la Sfinții lui Dumnezeu, sunt trupurile lor, cu care ei s-au născut și în care ei s-au sfințit, dar care, după moarte, nu au fost pătrunse de putreziciune, pentru că slava lui Dumnezeu este în ele.

Și astfel, privind Sfintele Moaște pe care Biserica le cinstește ca pe trupurile înduhovnicite ale Sfinților lui Dumnezeu, noi înțelegem, în mod practic, spusa Sfântului Pavlos, că trupul este „templul lui Dumnezeu [ναὸς Θεοῦ]” [I Cor. 3, 16, BYZ]. Iar dacă Dumnezeu locuiește în Sfinții Lui, adică și în sufletele și în trupurile lor, pentru că oamenii sunt psiho-somatici, atunci ei, Sfinții, sunt templele vii și raționale ale lui Dumnezeu. Căci ei, acum, prin sufletele lor, sunt în Împărăția lui Dumnezeu, iar, prin trupurile lor sfinte, cei care sunt recunoscuți de către Biserică, sunt în Biserică.

Însă îi știm noi pe toți Sfinții lui Dumnezeu? Nu, nu-i știm pe toți! Știm noi unde sunt toate Sfintele lor Moaște? Nu, nu știm! De aceea, numai o parte din Sfintele lor Moaște sunt în Biserici, Paraclise, chilii, muzee și în casele celor credincioși. Dar toate sufletele Sfinților sunt în Împărăția lui Dumnezeu și El îi cunoaște pe fiecare în parte, pentru că, în relație directă cu El, ei și-au sfințit viața.

De aceea, Sfintele Moaște sunt semnele reale ale sfințeniei. Ele arată că trupul nostru se sfințește în același ritm cu sfințirea sufletului nostru, pentru că omul se sfințește în mod total. Nicio parte a trupului nostru nu este exclusă de la sfințenie! Și aceasta, pentru că în integralitatea noastră noi suntem făcuți după chipul lui Dumnezeu. Și când ducem chipul la asemănarea cu Dumnezeu, când trăim în ascultare de Dumnezeu și cu El în noi, prin slava Lui, atunci ne facem frumoși ca El, ca Cel preafrumos și fără asemănare, și Care a ieșit din mormânt „ca dintr-o cămară strălucind”[6].

– De ce mormântul Domnului e văzut în mod liturgic ca o cămară?

–  Pentru că subliniază faptul că mormântul Domnului a fost profețit în Ps. 18, 6 în acești termeni: „El [este] ca un mire ieșind din cămara sa [Αὐτὸς ὡς νυμφίος ἐκπορευόμενος ἐκ παστοῦ αὐτοῦ]” [LXX].

Căci παστός [pastos] înseamnă camera de nuntă. Camera în care mirele își duce pentru prima oară mireasa, cu care abia s-a căsătorit. Adică o duce în dormitorul conjugal, cum spunem noi astăzi, care e camera mirelui și a miresei, a soților.

Însă de ce a ajuns Domnul în mormânt? Pentru că a murit pentru noi pe Cruce! Și de ce e mormântul Lui o cămară de nuntă și nu un loc de care, adesea, nu vrem să auzim? Pentru că mormântul Său a fost locul în care s-a odihnit activ trupul Său cel îndumnezeit și „prin care stricăciunea s-a stins”[7]. Pentru că în mormântul Său, trupul Său era unit cu dumnezeirea Lui și nu a cunoscut stricăciunea. Și după cum sufletul Său, unit cu dumnezeirea Lui, era activ în Iad, tot la fel, pe pământ, în mormântul Său, trupul era unit cu dumnezeirea Lui și era activ, era lucrător, era plin de sfințenie, pentru că era trupul Fiului lui Dumnezeu întrupat, adică trupul cel mai îndumnezeit cu putință.

Și El a ieșit ca un Mire din cămara Sa, pentru că a ieșit cu trupul Său cel mult-pătimitor transfigurat, plin de lumină dumnezeiască, ca un biruitor împotriva morții și a Iadului și, prin trupul Său, El ne arată iubirea Lui față de noi toți. Căci sfințindu-Și umanitatea Lui, El ne dăruie sfințenia Sa în Sfintele Taine ale Bisericii[8]. Iar Biserica este, din această perspectivă sacramentală, cămara Lui de nuntă. Fiindcă Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii „extinde efectul jertfei lui Hristos asupra oamenilor în decursul istoriei mântuirii. Ea e săvârșită prin conlucrarea lui Hristos cu comunitatea bisericească și pentru ea, după ce Hristos Și-a sfințit umanitatea asumată de El prin intrarea Lui ca jertfă la Tatăl, pentru ca prin ea să se extindă această sfințire și la oameni”[9].

Și așa cum trupul Lui era activ în mormânt și nestricăcios și sfințea toate, el este activ și acum, în Biserică, și ne mântuiește pe noi, când ne împărtășim cu El euharistic.

Însă au existat și niște eretici, numiți aftartodochitei [ἀφθαρτοδοκῆται][10] sau aftartodocheți, așa cum s-a încetățenit numirea lor în română, care considerau că trupul Domnului „a fost dintotdeauna nestricăcios” și nu a devenit nestricăcios odată cu moartea și învierea Sa. Însă prin această afirmație eretică ei negau Patimile și Moartea Domnului, falsificând întreaga Lui viață pământească. Căci un trup nestricăcios, adică cu totul înduhovnicit, nu putea să pătimească. Dar trupul Domnului a devenit astfel prin învingerea desăvârșită a stricăciunii în trupul Său, adică a tot păcatul, care aduce stricăciune în noi, prin moartea Lui pentru noi.

Sfântul Ioannis Damaschinos îi desemnează drept inițiatori ai ereziei aftartodochete pe doi Episcopi: pe Iulianos, Episcop de Alicarnassos [Ἁλικαρνασσός], care este Bodrum de azi, în Turcia[11] și pe Gaianos, Patriarhul Alexandriei Egiptului[12]. Iar din istoria Bisericii cunoaștem faptul că și Sfântul Împărat Iustinianos [Ἰουστινιανός][13] cel Mare a căzut pradă acestei erezii, dar că s-a pocăit de ea spre sfârșitul vieții sale[14] și este pomenit pe 14 noiembrie[15].

Însă trupul Domnului, care nu s-a stricat în mormânt, pentru că era purtător de viață dumnezeiască, ne arată nouă cum trebuie să fie și trupurile noastre după moarte: nestricăcioase, frumoase, duhovnicești, pline de viața lui Dumnezeu și făcătoare de minuni. Pentru că, dacă suntem plini de slava lui Dumnezeu, atunci trebuie să lăsăm după noi nu cadavre, care se descompun și miros urât, ci Sfinte Moaște, adică trupuri duhovnicești, trupuri care sunt temple ale Dumnezeului Celui viu. Trebuie să lăsăm după noi semnele credinței noastre celei drepte și a dreptei și evlavioasei noastre viețuiri creștine.

– Iar Sfântul Tomas, Apostolul, care nu Îl văzuse pe Hristos Cel înviat, ce a vrut să vadă?

– A vrut să vadă „semnul cuielor [τὸν τύπον τῶν ἥλων]” [In. 20, 25, BYZ]! Pentru că a vrut să vadă continuitatea reală și profundă dintre Hristos Cel mort și Hristos Cel înviat. A vrut să vadă dacă Hristos Cel înviat este identic cu Cel răstignit pe lemnul Crucii. Și când s-a convins de acest lucru, el a adeverit întregii Biserici că Iisus Hristos a înviat din morți, că El e Dumnezeu și om, adică Domnul și Stăpânul vieții noastre.

Sfântul Tomas a fost încredințat[16] de învierea Lui. Acesta e lucrul pe care trebuie să-l reținem! Pentru că Domnul a venit la Ucenicii Lui „[cu] lumina de nesuportat a dumnezeirii [τῇ ἀστέκτῳ θεότητος αἴγλῃ]” Sale[17] și așa le-a arătat semnele cuielor din trupul Său. Iar Sfântul Tomas, atingând trupul Său cel îndumnezeit cu frică și cu credință, a mărturisit că Hristos este Domnul și Dumnezeul său[18]. Pentru că credința noastră are nevoie de încredințări continue din partea lui Dumnezeu. Și încredințările Lui sunt formate din minuni, înțelegeri, vederi și luminări dumnezeiești, întâlniri cu oameni Sfinți, diverse evenimente lămuritoare de sine din viața noastră. Căci prin toate acestea Dumnezeu nu dorește numai ca noi să credem în El, ci vrea să ne certifice faptul că El e mereu cu noi. Că El e cu noi oriunde mergem și orice facem.

De aceea, trebuie să ne bucurăm tot timpul de semnele prezenței Lui în viața noastră. Și fie că e vorba de o carte sau de un om sau de un eveniment prin care Dumnezeu ne vorbește, trebuie să ne bucurăm pentru mila Lui cu noi și să Îi mulțumim pentru toate acestea. Pentru că El ne trimite aceste multe bucurii și certificări continue în viața noastră, tocmai pentru ca să ne arate iubirea Lui față de noi, bucuria Lui față de noi și dorința Lui de a rămâne vii în relația cu El Însuși.

Așadar, iubiții mei, să ne bucurăm împreună cu Domnul și Stăpânul vieții noastre! Pentru că El e viu și vrea ca și noi să fim vii. Să ne bucurăm neîncetat de nădejdea bucuriilor celor veșnice ale lui Dumnezeu[19]! Să dorim să-L cunoaștem pe Dumnezeu prin slava Lui!  Căci, așa cum spunea Sfântul Maximos Mărturisitorul, „fără lumina duhovnicească nu ar putea să primească niciodată mintea omenească vreo vedere duhovnicească”[20]. Pentru că această lumină dumnezeiască este lumina Învierii Sale, este lumina Împărăției Sale.

Hristos a înviat!

Hristos, Dumnezeul nostru, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, să ne miluiască și să ne mântuiască pe noi, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.


[1] Scrisă în seara zilei de 19 aprilie 2017.

[2] Preotul Profesor Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Opere complete, vol. 5, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2013, p. 395. [3] Ibidem. [4] Ibidem. [5] Idem, p. 394-395.

[6] Penticostar, ed. BOR 1999, p. 34.

[7] Acatistul Sfântului Mormânt, al doilea stih de la icosul al 3-lea, în Acatiste, tipărite cu binecuvântarea PS Dr. Laurențiu Streza, Episcopul Caransebeșului, Ed. Christiana & Sfânta Mănăstire Nera, București, 1999, p. 49.

[8] Preotul Profesor Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, ed. cit., p. 742. [9] Ibidem.

[10] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Aphthartodocetae.

[11] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Bodrum.

[12] Cf. Liber de haeresibus, 84, în Die Schriften des Johannes von Damaskos [Scrierile lui Ioannis din Damascos], vol. IV, Liber de haeresibus. Opera polemica, vizate de P. Bonifatius Kotter, în col. Patristische Texte und Studien, vol. 22, Ed. Walter de Gruyter, Berlin & New York, 1981, p. 753/756 și 56.

[13] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Justinian_I.

[14] Viețile Sfinților pe luna aprilie, ed. BOR 1995, p. 87.

[15] Cf. https://orthodoxwiki.org/Justinian.

[16] Penticostar, ed. BOR 1999, p. 57/ În greacă, aici: http://glt.goarch.org/texts/Pen/p07.html. Am citat cântarea de la Slavă…Și acum…, de dinainte de Lumină lină…, de la Vecernia Mare: καὶ Θωμᾶν πληροφορήσας.

[17] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Pen/p07.html. Prima stihiră idiomelă de la Litie. [18] Ibidem.

[19] Filocalia românească, trad., introd. și note de Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Stăniloae, ed. a II-a, Ed. Harisma, București, 1994, p. 312. [20] Idem, p. 320.

Eminescu: între modernitate și tradiție [56]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Dumnezeu

Concepția despre Dumnezeu în opera eminesciană se distinge cel mai bine din contextele în care El apare ca un Părinte al geniului. Tema Creatorului Absolut e indisolubil legată de concepția poetică/ artistică a lui Eminescu.

Geniul minții poetice reprezintă o iradiere a Minții/ Gândului care a creat lumea și care poate oricând să creeze lumi – ceea ce o determina pe Rosa del Conte să deducă o religio mentis. Unele creaturi, prin geniul minții, sunt mai aproape de El, într-o relație de filiație, ca față de un Părinte, cu Creatorul Absolut: „Dumnezeu în lume le ține loc de tată/ Și pune pe-a lor frunte gândirea lui bogată” (În vremi de mult trecute)[1].

Elogiul minții – reperabil, la Eminescu, în Memento mori și Floare albastră cu precădere – are însă o tradiție veche în literatura bizantină[2] și în cea românească.

Rosa del Conte îi oferea ca exemple pe Maxim Mărturisitorul și Origen, din literatura bizantină, iar din cea românească pe Ioan Exarhul[3] și Antim Ivireanul.

Tradiția se poate urmări însă pe un spațiu istoric vast. Și dacă ne referim numai la cea românească, îi mai putem evoca, între alții și pe lângă Antim[4] (care e mai puțin conceptual și mai mult alegoric/ metaforic și poetic), pe Neagoe Basarab[5], Nicolae Milescu[6], Dimitrie Cantemir[7], Grigorie Râmniceanu[8].

Nicolae Milescu traducea însă în românește și o altă precizare esențială din literatura patristică, și anume de la Sfântul Atanasie cel Mare: „Dumnezeu iaste gând neîncetat[9].

Dosoftei poetizează aceeași concepție, demonstrându-ne retenția ei din perioada veterotestamentară și consecvența în tradiția creștină, în care Creatorul este reprezentat ca Gândul, de nimeni cunoscut, care a gândit din veșnicie lumea și a adus-o la ființă în timp și odată cu timpul: Dumnezeu „au fapt ceriul cu gândul” (Ps. 135, 17), „Mare este Domnul de tărie,/ Și gândul Lui nime nu-i să-l știe” (Ps. 146, 15-16), „Că Domnul au cugetat cu gândul/ De le-au făcut și-I țân toate rândul” [rânduiala, ordinea, armonia] (Ps. 148, 15-16). Pe acest traiect/ filon, Eminescu putea scrie: O, Adonai! Al cărui gând e lumea” (Fata-n grădina de aur).


[1] Am formulat ideea, mai pe scurt, și în teza mea doctorală, Antim Ivireanul…, op. cit., p. 399.

[2] Primul om, necontaminat de rău, se afla întotdeauna, înainte de prelest, „în atingere, prin puterea minții, cu cele dumnezeiești și inteligibile din ceruri”, cf. Sfântul Atanasie cel Mare [al Alexandriei], Scrieri. Partea I, col. PSB, vol. 15, traducere din grecește, introducere și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1987, p. 32.

[3] „Când văd cerul împodobit cu stele, cu sori și cu lune, pământul împodobit cu ierburi și copaci, marea bogată în toate soiurile de pești și de perle, ajungând apoi să iau seama la om, mintea mi se rătăcește de minunare și nu izbutesc a pricepe cum este adăpostit într-un trup atât de mărunt atâta înălțare a spiritului, care îmbrățișează întreg pământul și merge încă și mai sus decât cerurile. De ce este legat acest intelect? Și când iese din corp, cum străbate el tavanele încăperilor, cum merge dincolo de văzduh, cum depășeşte norii, soarele, luna, cercurile ei, stelele, eterul, cerurile și în aceeași clipă se găsește în corpul omului? Cu ce aripi se înalță? Pe ce căi zboară? Nu izbutesc a urmări!”, apud Rosa del Conte, op. cit., p. 399-400, n. 17.

[4] „Unde ți-ai pus, păcătosule, sufletul tău cel iscusit, cel frumos, cel minunat, cel vrednic? Unde ți-ai îngropat partea cea mai aleasă a sinelui tău, zidirea cea mai iscusită a dumnezeeștii puteri, soțiia [însoțitoarea] cea iubită a îngerilor? Unde iaste frumusețea aceia a închipuirii [asemănării] cei dumnezeești? Unde iaste podoaba a darului celui dumnezeesc? Unde iaste slava? Unde sunt frumusețele lui cele minunate, carele îl arăta mai luminat decât soarele?”, cf. Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 146.

[5] „Mintea iaste cap și învățătură dulce tuturor bunătăților [virtuților] și sfârșitul ei foarte iaste proslăvit. Mintea iaste avuție și comoară netrecătoare, care nu să cheltuiaște niciodată. Mintea cea curată să urcă mai pă deasupra cerurilor și solește [vestește] dreptățile sufletului și ale trupului înaintea atotțiitoriului Împărat. Mintea iaste viiața priiatenilor și împăcare fraților. Mintea trează iaste priiaten mai bun și mai cinstit împăraților și domnilor decât toată avuțiia și bogățiia lor cea multă”, cf.  Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, op. cit, p. 338-339.

[6] Este vorba de un fragment din IV Macabei (Biblia 1688), în traducerea lui Nicolae Milescu (diortosit de V. Cândea sub titlul Despre rațiunea dominantă): „Când a alcătuit Dumnezeu pe om, a sădit în el pasiuni și înclinări [apetențe, sensibilități] și totodată i-a așezat mintea pe un tron în mijlocul simțurilor […]; iar minții i-a dat Legea, prin care, de se va conduce, va împărăți peste o împărăție cumpătată și dreaptă și bună și curajoasă”, cf. Virgil Cândea, Rațiunea dominantă, op. cit., p. 201-202.

[7] „Microcosmosul [omul] trebuie apoi să prefacă [să vadă cu mintea] soarele macrocosmosului în soare veșnic, adică în înțelepciune dumnezeiască [să contemple soarele văzut ca simbol al înțelepciunii veșnice]. Despre aceasta zice Apostolul (I Cor. 3, 19): «Nebunie este înaintea lui Dumnezeu înțelepciunea lumii», adică lumina solară a lumii, care este întuneric, în fața Mielului, care este Soarele dreptății, adică în fața luminii lui Dumnezeu, dacă nu se va preface în credința deplinei înțelepciuni, adică în lumina sau în soarele pe care îl arată nădejdea. […]

Veșnica înțelepciune este aceea care trebuie să împlinească cele ce acum sunt deșarte și goale: adică «se va face lumina lunii, ca și cea a soarelui», cu alte cuvinte, fiecare cap lipsit de înțelepciune și de cunoaștere se va umple; pentru care lucru ai martor credincios și bun pe Malahia (3, 18), acolo unde zice: «Și vor vedea (adică vor lua cunoștință și vor cunoaște) care este deosebirea dintre cel drept și cel nelegiuit»”, cf. Dimitrie Cantemir, Divanul sau Gâlceava înțeleptului cu lumea sau Giudețul sufletului cu trupul, ediție critică de Virgil Cândea, postfață și bibliografie de Alexandru Duțu, Ed. Minerva, București, 1990, p. 300-301.

[8] În prefața Triodului din 1798: „Cum că iubirea de înțelepciune și de multă știință iaste la om un dar al dumnezeieștii providenții, vederat se cunoaște. Și aceasta au pus aripi minții omenești ca să zboare până la sfera cea cu mulțime de stele, și o au invitat ca să iscodească mărimea luminătorilor, câtățimea stelelor celor nerătăcitoare și pre cea cu puțin număr însoțire a planitelor, și starea lor, ținerea, orânduiala, depărtarea, mișcările, încungiurările, întocmirea și frumusețea lor, i-au descoperit pre un pol la amiazănoapte și pre altul la amiazăzi; i-au arătat întoarcerile soarelui, pre cea de vară și pre cea de iarnă.

Însă cu toate acestea nu s-au îndestulat mintea omenească, ci pogorându-se de la cele de sus au orânduit pământului cu însemnare brâne, delnițe, vârste, lățimi, lungimi și alte măsuri asemenea, au deosebit felurimile sadurilor, soiurile dobitoacelor, cât pământ iaste lăcuit și cât nelăcuit, râuri, iazere, mări și ochianuri.

Acestași [aceeași] minte iarăși cufundându-se cu o iscodire neliniștită până și în așternutul mării, pătrunzând și cele mai dinlăuntru sânuri ale pământului, acolo adecă au aflat pre cât au putut feliurimea celor înotătoare, nașterea lor, creșterea și înmulțirea. Iar aici au scormonit atâte metaluri, și au scos la iveală atâtea visterii, încât au deschis nenumărte negoațe și au împistrit cele patru părți ale lumii cu tot felul de podoabe. N-au obosit nici acia, au zburat iarăși în văzduh ca un vultur”… etc., apud Alexandru Duțu, Coordonate ale culturii românești în secolul XVIII (1700-1821), EPL, București, 1968, p. 190-191.

Am prezentat, anterior, exemplele de mai sus, aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2010/08/24/mistica-si-ratiune-2/.

[9] „Dumnezeu iaste duh fără de trup, nevăzut și necunoscut; și iarăși, Dumnezeu iaste fire necunoscută, ochiu neadormit, gând neîncetat; și iarăși Dumnezeu iaste pricina, adecă făcătoare a toată lumea văzută și nevăzută”, cf. Virgil Cândea, Rațiunea dominantă, op. cit., p. 89.

Page 2 of 2012

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén