Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Page 2 of 2024

Iov, cap. 19, cf. LXX

1. Și răspunzând Iov, zice:

2. „Până ce veți face osteneală sufletului meu și mă dărâmați [cu] cuvintele [καὶ καθαιρεῖτε με λόγοις]?

3. Cunoașteți numai că Domnul m-a făcut așa! Mă vorbiți de rău, nerușinându-vă de mine, [și] mințiți mie.

4. Da, într-adevăr, [dacă] cu adevărat eu m-am înșelat [m-aș fi înșelat] și lângă mine petrece [ar fi petrecut] înșelătorul [πλάνος], [puteați] să vorbiți cuvânt care nu se cuvenea. Însă cuvintele mele se înșală, dar nu asupra vremii.

5. Și las la o parte că asupra mea vă măriți și săriți mie [cu] ocară [ἐνάλλεσθε δέ μοι ὀνείδει].

6. Așadar, cunoașteți că Domnul este Cel care a tulburat [γνῶτε οὖν ὅτι ὁ Κύριός ἐστιν ὁ ταράξας] și întăritura Lui peste mine a înălțat [ὀχύρωμα δὲ Αὐτοῦ ἐπ᾽ ἐμὲ ὕψωσεν]!

7. Iată, râd ocării și nu voi vorbi, voi striga și nicăieri [nu este] judecată [pentru mine][1]!

8. Împrejur m-am zidit și nu am să trec, peste fața mea întuneric am pus [ἐπὶ πρόσωπόν μου σκότος ἔθετο].

9. Și slava de la mine a dezbrăcat și a luat cununa de pe capul meu.

10. M-a rupt împrejur și mă duceam. Și a tăiat ca un copac nădejdea mea [ἐξέκοψεν δὲ ὥσπερ δένδρον τὴν ἐλπίδα μου].

11. Și groaznic mie [cu] urgie [m-]a folosit [δεινῶς δέ μοι ὀργῇ ἐχρήσατο] și m-a considerat pe mine ca vrăjmaș [ἡγήσατο δέ με ὥσπερ ἐχθρόν][2].

12. Și împreună au venit atacatorii Lui peste mine [ὁμοθυμαδὸν δὲ ἦλθον τὰ πειρατήρια Αὐτοῦ ἐπ᾽ ἐμοὶ] [și întru] căile mele m-au înconjurat iscoadele[3] [ταῖς ὁδοῖς μου ἐκύκλωσάν με ἐγκάθετοι].

13. Și frații mei s-au depărtat de la mine [ἀπ᾽ ἐμοῦ δὲ ἀδελφοί μου ἀπέστησαν] [și mai degrabă] au cunoscut pe cei străini decât pe mine [ἔγνωσαν ἀλλοτρίους ἢ ἐμε]. Iar prietenii mei nemilostivi s-au făcut [φίλοι δέ μου ἀνελεήμονες γεγόνασιν].

14. Nu mi s-au prefăcut cei aproape ai mei [οὐ προσεποιήσαντό με οἱ ἐγγύτατοί μου][4] și cei care știau numele meu m-au uitat [καὶ οἱ εἰδότες μου τὸ ὄνομα ἐπελάθοντό μου].

15. [Pentru] vecinii casei și slujnicele mele, străin [ἀλλογενὴς] eram înaintea lor.

16. [Pe] slujitorul meu l-am strigat și nu a ascultat, și gura mea se ruga [de el].

17. Și o rugam pe femeia mea și îi chemam binevoitor pe fiii concubinelor mele,

18. iar ei întru veac m-au părăsit. Când am să mă ridic[5], [ei] împotriva mea vorbesc.

19. Și m-au urât cei care mă știau. Așadar, cei care m-au iubit, [aceia] s-au ridicat împotriva mea.

20. În pielea mea au putrezit cărnurile mele [ἐν δέρματί μου ἐσάπησαν αἱ σάρκες μου], iar oasele mele în dinți se țin.

21. Miluiți-mă, miluiți-mă, o, prietenilor, căci mâna Domnului este cea care s-a atins de mine [χεὶρ γὰρ Κυρίου ἡ ἁψαμένη μού ἐστιν]!

22. Și de ce mă prigoniți ca și Domnul [διὰ τί δέ με διώκετε ὥσπερ καὶ ὁ Κύριος], și de cărnurile mele nu vă săturați?

23. Căci cine să dea [poruncă] să scrie cuvintele mele [τίς γὰρ ἂν δῴη γραφῆναι τὰ ῥήματά μου] și să le pună pe ele în carte întru veac [τεθῆναι δὲ αὐτὰ ἐν βιβλίῳ εἰς τὸν αἰῶνα]?

24. În condei de fier și de plumb [să le scrie] sau în pietre să le sculpteze?

25. Căci știu că veșnic este Cel care mă va dezlega pe mine pe pământ [οἶδα γὰρ ὅτι ἀέναός ἐστιν ὁ ἐκλύειν με μέλλων ἐπὶ γῆς],

26. [ca] să ridice pielea mea care a îndurat acestea [ἀναστήσαι τὸ δέρμα μου τὸ ἀνατλῶν ταῦτα]. Căci de la Domnul acestea mi s-a[u] săvârșit [παρὰ γὰρ Κυρίου ταῦτά μοι συνετελέσθη],

27. pe care eu însumi le știu. Pe care ochiul meu le-a văzut și nu altul. Și toate în sânul meu s-a[u] săvârșit.

28. Iar dacă și veți zice: «Ce vom zice înaintea lui? Și rădăcina cuvântului vom afla în[tru] el [καὶ ῥίζαν λόγου εὑρήσομεν ἐν αὐτῷ]?»,

29. temeți-vă, așadar, și voi de văl [ἐπικαλύμματος], căci mânia [Domnului] peste cei fărădelege va veni și atunci vor cunoaște unde le este lor pădurea [καὶ τότε γνώσονται ποῦ ἐστιν αὐτῶν ἡ ὕλη]!”.


[1] Nu sunt judecat de către nimeni.

[2] Se referă la cum a fost socotit el de către Dumnezeu.

[3] Spionii. Cei trimiși să vadă ce face Sfântul Iov.

[4] Nu s-au prefăcut că mă compătimesc, că sunt cu mine în durere.

[5] De jos. Când am să mă ridic în picioare.

Eminescu: între modernitate și tradiție [83]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

În rândul poeților care l-au devansat pe Eminescu în ilustrarea acestei teme, însă, așa cum spuneam și altă dată, n-am face deloc o eroare dacă l-am enunța și pe Dimitrie Cantemir, cu pasajul binecunoscut (acea eleghie trăghicească) din Istoria Ieroglifică (pe care îl redăm, în consecință, poetic):

Munți, crăpați,
copaci, vă despicați,
pietri, vă fărâmați!

Asupra lucrului ce s-au făcut
plângă piatra cu izvoară,
munții puhoaie coboară,
lăcașele Inorogului, pășunele, grădinele,
cernească-să,
pălească-să,
veștedzască-să,
nu înflorească,
nu înverdzască,
nici să odrăslească
și pre domnul lor cu jele,
pre stăpânul lor negrele,
suspinând,
tânguind,
nencetat să pomenească.

Ochiuri de cucoară,
voi, limpezi izvoară,
a izvorî să părăsiți,
și-n amar vă primeniți. /…/

Clătească-se ceriul,
tremure pământul,
aerul trăsnet,
nuârii plesnet,
potop de holbură,
întunerec de negură
vântul să aducă.

Soarele zimții să-și rătedze,
luna, s[f]iindu-se, să să rușinedze,
stelele nu scântăiadze,
nici Galatea să luminedze.

Tot dobitocul ceresc [constelațiile] glasul să-și sloboadză,
faptă nevădzută, plecându-să, vadză.

Cloșca puii răszipască,
Lebăda Lira să-și zdrobească,
Leul răcnească,
Taurul mugească,
Aretele [Berbecul] fruntea să-și slăbască,
Racul în coajă neagră să să primenească,
Capricornul coarnele să-și plece,
Peștii fără apă să să înece,
Gemenii să să desfrățască,
Fecioara frâmsețe să-și grozăvască,
cosița galbănă în negru văpsască,
Scorpiia ascuțit acul să-și tâmpască,
Strelețul [Săgetătorul], arcul frângând, ținta nu lovească,
Cumpăna dreptatea nu mai arete,
Apariul [Vărsătorul] topască-să-n sete.

Mars [Marte] vârtutea în slăbiciune să-și primenească,
Mercurie între planete nu mai crăinicească,
Zefs [Jupiter] monarhiia în veci să-și robască,
Vinerea [Venus] floarea frumseții să-și veștedzască,
Cronos [Saturn] scaunul de sus în gios să-și coboară.
Finicul în foc de aromate moară,
Oltariul jirtfe nu priimască,
Păharul băutură să nu mai mestească.
Chitul crepe în apa Aridanului,
Iepurile cadză-n gura Sirianului,
Musculița cu jeale să vâzâiască,
amândoi Urșii [Ursa mare și cea mică] să mormăiască.

Pletele Verenicăi să să pleșuvească,
Corona frumoasă nu le-mpodobească.
Pigasos de Andromeda să se depărtedze,
Perseos de Casiopa să să-nstrăineze.
Zmăul [Dragonul] capul cu coada să-și împleticească.
Chivotul lui Noe în liman să primejduiască,
Porumbelul, frundza măslinului cercând, rătăcească,
îndărăpt a să întoarce nu mai nemerească. /…/

Mute-se Arcticul,
strămute-se Andarticul,
osiia sferească în doaî să frângă,
toată iușorimea în chentru să-mpingă,
stihiile toate tocmirea să-și piardză,
orânduiala bună în veci nu mai vadză,
toate îndărăpt și-n stânga să să-nvârtejască,
de jeale să să uluiască,
de ciudă să să amurțească
și dreptatea Inorogului în veci povestească[1].

Figurativ și ideatic, pasajul cantemirean pare a nu avea prea multe elemente în comun cu viziunea eminesciană, mult mai apropiată, ca elaborare vizuală, de cea a lui Costin și Dosoftei, întrucât Eminescu nu denumește niciodată constelațiile, nici zodiacale, nici extrazodiacale – deși în alte câteva poeme face referiri la zodii – ci se concentrează asupra tiparelor desemna-te similar (reamintim) la Is. 34, 4, Ioil 2, 10; 3, 4, Mt. 24, 29 și Apoc. 6, 12-13).

Substratul tematic cataclismic este însă esențial de urmărit în literatura veche, dar, în afară de acest aspect, există și un altul foarte important.

Eminescu creionează scene eshatologice condensate în Mortua est! : „Gândirile-mi rele sugrum’ cele bune…/ Când sorii se stâng și când stelele pică,/ Îmi vine a crede că toate-s nimică.// Se poate ca bolta de sus să se spargă,/ Să cadă nimicul cu noaptea lui largă,/ Să văd cerul negru că lumile-și cerne/ Ca prăzi trecătoare a morții eterne[2]. Zguduitoare tablouri eshatologice apar, de asemenea, în Andrei Mureșanu ori în episodul Greciei din Memento mori, unde sunt rodul cugetării unor poeți înnebuniți de durere, precum Mureșanu sau Orfeu (ori al unei perspective congeniale cu a lui Orfeu).

Avem, prin urmare, rememorând acestea, o viziune mai clară asupra legăturii dintre suferință personală și eshatologie universală. Apropierea dintre Andrei Mureșanu și Orfeu se face, de altfel, și în Epigonii, unde „Mureșan /…/ cheamă piatra să învie ca și miticul poet”, fiind „semnelor vremii profet”.

Inclusiv imaginea atât de tulburătoare și de sugestivă a bisericii în ruină, din Melancolie, era legată inițial de ideea unei mari suferințe personale, așa cum ne dezvăluie proiectul dramei Ștefan cel Tânăr:

Când cimitirul doarme și crucile veghează
Când pintre ele buhe țipând poetizează[3]
Și-n clopotnița veche de stâlpi toaca izbește,
Când sufletu-unui demon cu vântul lui trezește

Arama amorțită…biserica-n ruină
Stă ca o cuvioasă pustie și bătrână
Și prin ferestre sparte, ca printre ochi de nori,
Trece-o suflare sfântă cu aripe răcori,

Când intri înăuntru și în iconostas
Vezi că abia conture și umbre a rămas,
De ploaie și de vânturi s-au dus fețele sfinte
Cari de sfinți și îngeri din ceri ni-aduc aminte,

Și când deschizi altarul și pe masa-n ruină
Vezi palidă și moartă întinsă o vergină,
Atunci părul stă codru pe fruntea ta zburlită
Și ceasul meazănoptei cu aripa-i vrăjită

Atinge ochi-ți galbeni…încât, coprins de teamă,
Gândirea-ți turburată soarele în noapte cheamă…
Ca s-apese sigiliul de aur și lumină
Pe lumea cea trezită din noaptea care-ntină

Cu razele ei negre, cu fața ei arabă
Aerul alb ca apa. Ș-apoi privirea-ți slabă
Abia deosebește altar, cruce, vergină
Când ochi-și se-nnoptează…Și-n creieri se-nsenină…

O, vis absurd dar dulce…când moarta nebunie
Înfige ochii-i palizi în mintea ta pustie[4].

Poemul Scrisoarea I este singurul exemplu în care pasajul eshatologic pare a nu fi generat de flagelări sufletești (cel puțin în varianta antumă) și a fi cugetat de o rațiune lucidă. La origine însă, perspectiva eshatologică eminesciană, tradusă în registru poetic ca și în cazul lui Cantemir, are în comun cu a acestuia inducerea percepției negative prin intermediul amănuntului biografic devastator.

Tradiția bizantin-medievală este de luat în considerare cu atenție[5].


[1] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 298-300.

[2] Sublinierile îi aparțin, aici, lui Eminescu.

[3] Bacovian avant la lettre.

[4] M. Eminescu, Opere, VIII, ed. inițiată de Perpessicius, op. cit., p. 166.

[5] A se vedea Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 298, n. 3 și 4:

„Prima parte din această plângere [a lui Cantemir] este imitată după așa-numitele trenoi din literatura greacă din secolele XV-XVI, plângeri în special pentru căderea Constantinopolului sub turci, în care se face apel la participarea naturii la durerea oamenilor (vezi D. C. Hesseling, Histoire de la littèrature greque moderne, Paris, 1924, p. 3).

A doua parte din această plângere este distinctă de prima, și se pare că este făcută după cărțile sibiline, care erau în vremea aceea des exploatate de cei care se ocupau cu problema profețiilor. Chiar Nicolae Milescu a scris o carte asupra sibilelor, în limba rusă: Cniga o sibilah (Cartea despre sibile).

Se vede că și Cantemir cunoștea acest gen de preocupări din contactul său cu lumea grecească de atunci. Felul în care vorbește aici arată că el folosește acea parte din cărțile sibiline care vorbește de sfârșitul lumii, când apare ca un fenomen caracteristic răsturnarea semnelor zodiacale, a constelațiilor, răsturnarea drumului planetelor și, în genere, o întreagă confuzie cosmică. În legătură cu acestea este de admirat cât de bine cunoștea Cantemir astronomia, și chiar astrologia, pe care o detesta, în practică, ca neconformă cu principiile dogmatice creștine (vezi Metafizica [lui Cantemir])”.

Prima parte a plângerii lui Cantemir poate fi comparată și cu plângerea din poemul lui Stavrinos, asupra uciderii lui Mihai Viteazul: „O, pietre, acum crăpați! Copaci, dezrădăcinați-vă! Iar voi, munți, bociți! Și voi, câmpii, întristați-vă! Căci au rămas toți voinicii fără acela de care se speriau și balaurii și leii; acela care se ostenea pentru Ortodoxie și era sigur că o să i se facă liturghie în Sfânta Sofia…”, a se vedea Stavrinos, Poveste preafrumoasă a lui Mihail Voievod, în Cartea cronicilor, texte antologate și comentate de Elvira Sorohan, Ed. Junimea, București, 1986, p. 111.

A se vedea și Cronica lui Stavrinos, în traducerea lui Gheorghe Tomozei, Ed. Eminescu, 1975, p. 90.

Pareneză la Parastas

Iubiții mei[1],

Slujba pe care am făcut-o azi, în zi de sâmbătă, pentru cei adormiți ai noștri se numește Parastas în limba română. Însă cuvântul real care desemnează Slujba, în limba greacă, de unde noi l-am preluat și românizat, este Παράστασις [Parastasis]. Și, în greacă, παράστασις are multe înțelesuri, dar înțelesul care eu cred că exprimă pomenirea celor adormiți e acesta: a pune deoparte[2].

Pentru că cei adormiți ai noștri au fost luați de Dumnezeu din această viață și puși deoparte, fiecare după faptele sale, în Rai sau în Iad. Iar noi îi pomenim liturgic în Biserică, pe cei puși deoparte de Dumnezeu, cerând Domnului să îi miluiască și să îi ierte pe ei.

Așadar, Parastasul este Slujba pentru cei adormiți, pentru cei luați de Dumnezeu din viața aceasta și puși deoparte. Și noi îi pomenim pe cei adormiți ai noștri cu colivă și vin, cu colaci și cu fructe, pentru că le dăm milostenie spre iertarea lor. Și prin toată Slujba, dar, mai ales, prin rugăciunile de dezlegare de păcate din timpul Slujbei, pe care le-am făcut noi, Preoții, și prin milostenia pe care dumneavoastră o veți face, împărțind cele pregătite pentru ei, noi am cerut și cerem de la Dumnezeu iertarea lor de păcate, a celor pe care Dumnezeu i-a luat de pe pământ. Pentru că ei sunt vii la Dumnezeu, sufletul lor e viu și el are nevoie de rugăciunea Bisericii, de rugăciunea tuturor, adică de iubirea noastră, a tuturor.

Pentru că rugăciunea e iubire, ca și milostenia, și noi îi îmbrățișăm cu iubire pe cei pentru care facem Parastas.

De aceea, trebuie să fim încredințați de faptul că Dumnezeu îi iartă pe cei adormiți pe care noi îi pomenim. Eu, de fiecare dată, când slujesc un Parastas, simt iertarea lui Dumnezeu coborând în inima mea, dar și în sufletele pe care le pomenesc. Simt cum Dumnezeu ne pune în pacea Sa. Pentru că Dumnezeu dorește să ne încredințeze de faptul că iertarea Lui e reală, că ea se cere și se primește de la El, aici, în Biserica Sa și că fără ea noi nu ne putem mântui.

Dumnezeu să îi pomenească întru Împărăția Sa pe toți cei adormiți ai noștri, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.


[1] Scrisă în ziua de 17 iunie 2017, o zi de sâmbătă. Cu ploaie și soare.

[2] Greek-English Lexicon, compiled by Henry George Liddell and Robert Scott, Pub. Harper and Brothers, Franklin Square, New York, 1883, p. 1142.

Iov, cap. 18, cf. LXX

1. Și răspunzând Baldad Safhitis, zice:

2. „Până ce [când] nu vei înceta? Oprește-te, ca și ei [noi] să grăim!

3. Pentru ce ca dobitoacele am tăcut înaintea ta?

4. Ți-a folosit ție urgia[1]? Căci ce [s-a petrecut cu tine]? Dacă tu ai să mori, nelocuit [va fi cel] sub cer? Sau se va [vor] răsturna munții din temelii?

5. Și lumina celor neevlavioși se va stinge [καὶ φῶς ἀσεβῶν σβεσθήσεται] și nu se va duce văpaia lor [καὶ οὐκ ἀποβήσεται αὐτῶν ἡ φλόξ][2].

6. Lumina lui [va fi] întuneric în[tru] locuire [τὸ φῶς αὐτοῦ σκότος ἐν διαίτῃ] și luminătorul în [sufletul] său se va stinge [ὁ δὲ λύχνος ἐπ᾽ αὐτῷ σβεσθήσεται].

7. Să vâneze cei mai mici averile sale și să cadă sfatul său.

8. Și a fost aruncat piciorul său în cursă, în a plasei [cuprindere] să se înfășoare.

9. Să vină peste el curse. Va întări peste el [pe cei] însetați.

10. S-a ascuns în pământ funia lui [κέκρυπται ἐν τῇ γῇ σχοινίον αὐτοῦ] și apucarea[3] lui pe cărări [καὶ ἡ σύλλημψις αὐτοῦ ἐπὶ τρίβων].

11. Împrejur [au venit] durerile [ca] să-l nimicească pe el. Și mulți [sunt] împrejurul picioarelor lui, [ca] să vină [ei] în foamete strâmtă [ἔλθοισαν ἐν λιμῷ στενῷ].

12. Și trupul[4] lui a fost pregătit minunat [πτῶμα δὲ αὐτῷ ἡτοίμασται ἐξαίσιον][5].

13. Să mănânce [ei] ramurile picioarelor sale și moartea va mânca cele frumoase ale sale[6].

14. Și să oprească vindecarea din locuirea sa și să aibă el nevoie cu pricină împărătească.

15. Va locui în cortul său în noaptea lui, semăna-se-vor cele bine-cuviincioase ale sale [cu] pucioasă [κατασπαρήσονται τὰ εὐπρεπῆ αὐτοῦ θείῳ].

16. Dedesubt rădăcinile sale se vor usca și de sus ca cădea secerișul său.

17. Pomenirea lui să piară de pe pământ și este numele lui peste fața cea mai din afară [καὶ ὑπάρχει ὄνομα αὐτῷ ἐπὶ πρόσωπον ἐξωτέρω].

18. Să-l lepede pe el din lumină întru întuneric.

19. Nu va fi cunoscut în poporul său și nici mântuită în cel de sub cer casa lui, ci în ale lui vor trăi alții.

20. Peste el au suspinat cei de apoi, iar pe cei dintâi i-a cuprins minunea.

21. Acestea sunt casele celor nedrepți și acesta [este] locul celor care nu L-au cunoscut pe Domnul”.


[1] Urgia lui Dumnezeu.

[2] Nu va avea sfârșit văpaia care îi chinuie, pentru că ea îi va chinui veșnic.

[3] Prinderea, arestarea.

[4] Trupul lui adormit.

[5] Iar aici avem o profeție despre moartea Domnului și despre șederea trupului Său în mormânt, care nu a cunoscut stricăciunea.

[6] Cu referire la moartea Domnului.

Sonetele lui V. Voiculescu

Titlul exact este: Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de V. Voiculescu[1]. Ele continuă, cu adevărat, sonetele lui Shakespeare. Nu sunt, așa cum credea ÎPS Bartolomeu, spre exemplu, o poezie mistică tăinuită într-o alegorie, în genul Cântării Cântărilor. E o poezie lumească, pătimașă din punct de vedere spiritual, care nu are nimic de-a face cu mistica ortodoxă.

Aceste sonete reprezintă o probă de virtuozitate poetică pentru autor.

Dacă vorbim despre religiozitate, totuși, în aceste sonete, ea e una păgână, în sensul în care atribuie poeziei un rol soteriologic disproporționat/ exagerat, iar persoana care face obiectul pasiunii este idolatrizată.

Poezia devine un idol, într-un sens cu desăvârșire păgân, ignorându-se urmările, din punct de vedere creștin, ale acestei atitudini:

Eu îmi clădesc sonetul în piscuri, o cetate
Cu rimele creneluri și orice vers un zid.
Pe tine, prinț hermetic, ca-ntr-o eternitate,
Smuls pur din gheara vremii, în el să te închid. /…/
Că-n inima-mi, ascunsă, stă slova nemuririi…

(CLXII)

*

Nu-i oaste mai vitează ca cea a-nchipuirii,
Ca duhul frumuseții atotbiruitor;
În fruntea lor porni-vom războiul dezrobirii
Din lumile țărânei spre unicul meu dor;
Să-ți cuceresc și ție, în dreaptă stăpânire,
Alăturea de mine, un tron în nemurire!

(CLXVII)

*

De-ai ști! Fiece slovă ce-ți scriu ți-ar fi mai scumpă
Ca mii de nestemate din frunțile regești;
Cutezător scafandru-n oceanele cerești,
Zvârl duhul meu din duhul etern să ți le rumpă… /…/
Ci smulg tăriei verbul de dincolo de fire,
Și orice vers ce-ți dărui i-un fir de nemurire.

(CLXXIV)

*

Poeții rămân astăzi eroii omenirii! /…/
Să-ți cânt doar frumusețea mi-e unica ispravă,
Nemuritoarea-ți formă pe veci s-o-nalț în slavă.

(CXCIX)

*

Îți dau împărăția cea făr’ de vătămare
În care oști și arme sunt pururi de prisos…
Când aur, slavă, rugă cad, nu mai au folos,
Eu te răscumpăr morții cu cântec și visare! /…/
Din ale noastre râvne-și ia hrană veșnicia:
Noi cu o-mbrățișare rodim eternitate…
Înalță-ți suflul, duhul…și dă-mi acel sărut
Care-a-nceput pe gura celui făr’ de-nceput.

(CCX)

Blasfemiile sunt la ordinea zilei, în sonete, din care este eliminat fiorul religios ortodox, cu care ne-a obișnuit Voiculescu în alte poeme, și orice telos cu valoare mântuitoare în sens creștin.

E de găsit, în schimb, platonismul păgân:

Egali în frumusețe și-n genii de o seamă,
Am descuiat tărâmul eternelor idei;
Supremelor matrițe redați, care ne cheamă
Din formele căderii, la pura-ntâietate,
Să ne topim în alba, zeiasca voluptate…

(CLXX)

După cum arhiprezentă este și relația de tip homosexual (insinuată în sonetele lui Shakespeare): „Noi doi suntem victime ale suavei legi,/ Căci dragostea nu cată la forme-ntâmplătoare:/ Dac-ai fi fost femeie, te-aș fi ales eu oare?” (CLXIV) etc.

În Cântarea Cântărilor se vede că simțirea dumnezeiască și gândirea mistică se adăpostesc într-un limbaj stilizat și într-un simbolism înalt și accentuat, și că numai aparent e vorba de o idilă.

Aici însă, oricât ne-am strădui să descoperim sensuri mistice, versurile nu ne permit aproape niciodată să facem acest lucru. Aici e vorba de patimi grosiere, de pasiuni erotice ardente, și doar versul este stilizat, doar forma poeziei este cizelată.

Ca în păgânism, erotismului elementar și chiar celui împotriva firii i se atribuie valențe „sacre”, iar imagistica creștină este desacralizată, precum la poeții neoanacreontici (ca în sonetele CLXXXIII sau CXCIV).

Arar se mai străvede acel Voiculescu, om al spiritului, pe care îl cunoșteam din alte poeme: „Mă lupt să scap iubirea de pătimașul trup. /…/S-o curățesc de carne, ca de pe aur zgura;/ Să te ador în suflet doar duhul să-ți aleg /…/ Dar…din nou vremelnicia își cască-n mine-abisul./ Rostogolit pe dâre de flăcări, ca-ntr-un iad,/ Mă-ntorc, cântând în carne…Mă doare numai visul/ Că mai presus de fire, putând să o răstoarne,/ Iubirea e sămânța eternității-n carne” (CCXXXV).

Iubirea poate răsturna poftele carnale, iar pe poet îl doare că nu își poate împlini acest vis.

Se poate spune, cel mult, că aceste sonete nu reprezintă ilustrarea unor experiențe erotice reale și că au fost scrise de poet numai pentru a se lua la întrecere cu geniul lui Will și, poate, pentru a se mai scutura de multa imaginație pătimașă. Acum câțiva ani am căutat o justificare mai amplă[2]: acum nu mi se mai pare tot atât de mulțumitoare.

Blasfemiile însă sunt mai greu de justificat.


[1] V. Voiculescu, Ultimele sonete ale lui Shakespeare. Traducere imaginară, Ed. Art, București, 2010.

[2] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2012/09/06/poezia-lui-vasile-voiculescu-17/.

Iov, cap. 17, cf. LXX

1. Pier, [cu] duhul [fiind] purtat. Și mă rog de îngropare și nu o dobândesc.

2. Mă rog ostenind[u-mă] și ce făcând [voi face]?

3. Și mi-au furat averile cei străini. Cine este acesta? [Cu] mâna mea să se lege!

4. Că inima lor ai ascuns-o de minte [ὅτι καρδίαν αὐτῶν ἔκρυψας ἀπὸ φρονήσεως][1]. Pentru aceasta nu ai să îi înalți pe ei.

5. [Cu] parte va vesti răutățile. Iar ochii mei s-au topit peste a fiilor.

6. Și m-ai pus[2] zicere [θρύλημα] în[tre] neamuri și râsul lor am ieșit[3].

7. Căci s-au învârtoșat de urgie ochii mei [și] am fost înconjurat foarte mult de către toți.

8. Minunarea i-a cuprins [pe] cei adevărați pentru aceasta. Și cel Drept peste cel fărădelege să se ridice.

9. Și să țină cel credincios calea sa și cel curat [cu] mâinile să ia îndrăzneală.

10. Dar însă nu [stau așa lucrurile], ci toți vă băgați [în seamă]. Și veniți acum, dar nu aflu în voi adevăr [οὐ γὰρ εὑρίσκω ἐν ὑμῖν ἀληθές].

11. Zilele mele au trecut în răcnet [αἱ ἡμέραι μου παρῆλθον ἐν βρόμῳ] și s-a[u] rupt încheieturile inimii mele [ἐρράγη δὲ τὰ ἄρθρα τῆς καρδίας μου].

12. Noaptea întru zi au pus, lumina aproape de la fața întunericului.

13. Căci dacă am să rabd [ἐὰν γὰρ ὑπομείνω], Iadul [va fi] casa mea [ᾍδης μου ὁ οἶκος] și în întuneric mi-a așternut așternutul meu [ἐν δὲ γνόφῳ ἔστρωταί μου ἡ στρωμνή].

14. Moartea am chemat-o a fi tatăl meu și maica mea și soră [a fi] putreziciunea.

15. Așadar, unde încă îmi este mie nădejdea? Voi vedea cu adevărat bunătățile mele?

16. Cu adevărat, cu mine în Iad vor coborî sau împreună vom coborî în pământ?”.


[1] Cu referire la Dumnezeu. Pentru că El a făcut aceasta.

[2] Tot cu adresă la Dumnezeu.

[3] Și am ajuns de râsul lor.

Eminescu: între modernitate și tradiție [82]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Într-un manuscris conținând Cărticică sfătuitoare, pentru păzirea celor cinci simțuri, a lui Nicodim Aghioritul, Eminescu a citit despre viața și dorințele umane ca „o nălucire neînființată a gândurilor. Di la o poftire amățitoare a inimii și carea iarăși ajunge la un sfârșit neînființat. Aceeași a zice iaste o umbră, un fum, un praf în văzduh spulberat, și atâtea beșici de apă umflate și sparte. […] [Dorințele echivalează cu] a alerga dinapoia umbrelor și a visurilor […] Treace chipul lumii aceștiia, și cei ce să folosesc cu lumea aceasta, ca cum nu s-ar folosi să cuvine a fi. […] Au nu tot acesteaș năluciri și aceia avându-le, apoi puțân în cortul vieții și cu slăvășoara această deșartă jucându-să, acum și ei batjocoriți fiind de dânsa, iată că sânt țărână, și praf nesimțitoriu și pământ uitat, dupre David. […] [Orice ai face] la aceeiași gazdă a mormântului vei ajunge[1]. Am specificat, prin italice, ceea ce reprezintă sublinierile poetului cu creion roșu pe manuscris.

Semnalăm, în relație cu „gazda mormântului”, versurile: „Chiar trupul propriu străin îmi pare mie/ Se pare că-n țărâna-i șed numai cu chirie” (Bogdan Dragoș)[2]– trupul și mormântul având, desigur, un numitor comun. Deși expresia „beșici de apă umflate și sparte” nu apare subliniată, nu înseamnă că nu i-a atras atenția, pentru că în Scrisoarea II citim: „Azi, când patimilor proprii muritorii toți sunt robi,/ Gloria-i închipuirea ce o mie de neghiobi/ Idolului lor închină, numind mare pe-un pitic/ Ce-o beșică e de spumă într-un secol de nimic”.

Dar întreg fragmentul aghioritic de mai sus pare a se rezuma în următoarele versuri: „Astfel sunt toate pe pământ,/ Iubire și dorință/ Când le avem parcă nu sunt/ Ființă fără de ființă” (La steaua, variantă)[3]. Aceasta, ființa celor fără de ființă, este nimicul celor vane, deșarte.

Cred că putem considera fără eroare că „vis al neființei” este „universul cel himeric”, „viața este vis” și „umbra unui vis” fac parte din recuzita metaforică a vanității (vanitas vanitatum omnia vanitas), aparținând tradiției îndelungate creștin-ortodoxe. Neantul este materialul din care creează Dumnezeu, cum zice Fer. Sofronie Saharov. Într-o apoftegmă patristică, răul nu are ființă în sine, el este urma/ amprenta neființei în ontologia umană.

Revenind la tema anterioară, un alt vers cu semnificații cosmogonice, care i-a plăcut nespus lui Arghezi, este: „în cuibar rotind de ape, peste care luna zace” (Călin (file din poveste)) – în Călin Nebunul era „cuibar rotit” –, despre care Zoe Dumitrescu-Buşulenga susținea că se referă la crearea lumii. „Rotitorul talaz” apare și în Scrisoarea IV în preajma răsăritului de lună, rotirea fiind un simbol al genezei: când Luceafărul coboară, „ceru-ncepe a se roti”, iar în Scrisoarea V, muzica de sfere „se naște din rotire și cădere”.

Tabloul lunii zăcând pe „cuibar de ape”, luminând deasupra lacului ca simbol al genunii sau al noianului de ape gestante, ni se pare ilustrarea poetică a unui fapt principial și dintr-un alt motiv, anume pentru că, în Hexaemeron, același Vasile cel Mare vorbea despre prezența Sfântului Duh, Care Se purta pe deasupra apelor, de la Fac. 1, 2, asemănând-o cu o cloșcă deasupra unui cuib, pe care îl pregătește ca pe un incubator al vieții[4]. Pentru că din apele acestea și din pământul pe care ele îl acopereau, Dumnezeu va porunci să răsară viața (cf. Fac. 1. 11-13, 20-25) – după ce trage perdelele apelor: „dezbracă, ca să spun așa, pământul, care era nevăzut, netocmit și acoperit de ape, ca de niște perdele”[5].

Lumina lunii declanșează în noapte ceea ce Bușulenga numea epifanie, și pe care o sesizăm în Scrisoarea III („Iar pe ceruri se înalță curcubeele de noapte” – curcubeul e simbol mesianic în Biblie, iar imaginea este pe cât de misterioasă, pe atât de tulburătoare), în O,-nțelepciune, ai aripi de ceară!

Lucește luna printre mii de stele,
Suspină vântu-n frunzele de fag,
Se clatin codri mângâiați de vânt –
Lumini pe ape, neguri pe pământ. –,

ori în Fiind băiet păduri cutreieram:

Răsare luna,-mi bate drept în faţă:
Un rai din basme văd printre pleoape,
Pe câmpi un văl de argintie ceaţă,
Sclipiri pe cer, văpaie preste ape

Imaginea developată a nopții inundate de văpaia lunii dezvăluie nu doar un peisaj fantastic, dar și culori cu totul neașteptate, în care predomină paradigmatic aurul și argintul (lumina soarelui de aur și a lunii de argint, doar că luna le asumă și le revarsă pe ambele): „argint e pe ape și aur în aer” (Mortua est!), „Pe câmpi un văl de argintie ceaţă,/ Sclipiri pe cer, văpaie peste ape” (Fiind băiet păduri cutreieram).

Dar versurile lui Dosoftei,

Zua nu-ț va fi de soare
Zăduv, ce-ț va fi răcoare.
Nice luna te-a păli-te
Noaptea cu lucori herbinte.

(Ps. 120, 17-20),

nu sunt ele enigmatice, când ne descriu lumina fierbinte a lunii?

Similar, luna „varsă peste toate voluptoasa ei văpaie” (Scrisoarea I) sau „durează o cărare de văpaie” (Scrisoarea IV) ori „varsă apelor văpaie” (Lasă-ți lumea ta uitată).

În alte versuri: „Numai lebedele albe, când plutesc încet din trestii,/ Domnitoare peste ape, oaspeţi liniştei acestei,/ Cu aripele întinse se mai scutură şi-o taie,/ Când în cercuri tremurânde, când în brazde de văpaie” (Scrisoarea IV), „Străfulgeră-n umbră-i de valuri bătaie/ Ajunse în fugă de-a lunei văpaie” (Diamantul Nordului) etc.

Și la Vasile Alecsandri  întâlnim, în urma lui Eminescu, în ciclul de Legende și Legende nouă compuse în ultima fază a creației și tipărite în 1881 (și în care Alecsandri ajunge câteodată să fie „un Eminescu fără metafizică”[6]), versuri ca acestea, despre „zânele născute în atmosfera caldă,/ Ce sub văpaia lunii în lacuri lin se scaldă” (Legenda rândunicăi), nu însă și simbolismul complex implicat în confuzia dintre lumina soarelui și lumina lunii. După cum există și versuri care atestă un interes cosmogonic și eshatologic pe care însă Alecsandri n-a îndrăznit să-l dezvolte: „De când nu era încă pământul care este,/ De când tot ce e-n lume era numai poveste/ Și raza de lumină și razele căldurei/ Erau comori ascunse în haosul naturei”… (Legenda ciocârliei); „Au nu gândește oare/…/ Că soarele s-ar perde pe căi necunoscute”… (Zimbrul și vulpea)[7].

Altfel, există foarte multe sintagme poetice pe care Eminescu le-a preluat ad litteram de la pașoptiști (în mod programatic), lărgindu-le sau adâncindu-le considerabil orizontul de semnificație. Iar abisul semnificantului poate fi iluminat adesea prin apelul nu la literatura pașoptistă, ci la paginile vechi-medievale, disprețuite adesea ca nesemnificative stilistic, dar care conțin fundamentele cognitive și tipologia metamorfozei poetic-alegorice, pe care o va instrumenta literatura nouă.

Eshatologia (la care ne-am referit tangențial și mai devreme) a suscitat interesul mult timp în poezia și literatura românească și are un parcurs destul de liniar. De la Miron Costin și Dosoftei până la Eminescu, s-ar părea că fascinația s-a menținut. După cum poetic scria Miron Costin, „Ceriul faptŭ de Dumnezeu cu putere mare,/ Minunată zidire, şi el [s]fârşit are./ Şi voi, lumini de aur, soarile şi luna,/ Întuneca-veţi lumini, veţi da gios cununa./ Voi stele iscusite[8], ceriului podoba,/ Vă aşteaptă groaznică trâmbiţa şi doba./ În foc te vei schimosi, peminte cu apa”[9].

În Paremiile preste an, traducând din latină prorocia Sibilei Eritreea privind Judecata finală, după o versiune a lui Eusebiu de Cezareea, Dosoftei scria, de asemenea: „Fugi-va soarelui raza şi a stelelor şireaguri,/ A tot ceri lucă [lucire/ lumină stelară] s-a rumpe, şi acea de aur lună”[10]. Imaginile sunt reproduse și dezvoltate în tablouri eshatologice la Eminescu (Mortua est!, Scrisoarea I, Memento mori, etc.), pe care le-am evocat deja în alt context, mai devreme.


[1] Ms. rom. B. A. R. 3074, f. 80r-82r.

[2] M. Eminescu, Opere, VIII, ed. Perpessicius, op. cit., p. 83.

[3] M. Eminescu, Opere, XV, ed. Perpessicius, op. cit., p. 934. Reamintim că umbră fără ființă apare într-o cântare din slujba înmormântării, a Sfântului Ioan Damaschin.

[4] Sfântul Vasile cel Mare, op. cit., p. 92: „Nu-ți voi spune cuvântul meu, ci al unui bărbat sirian [ar putea fi Sf. Efrem Sirul, pe care Sf. Vasile l-a hirotonit diacon, dar nu știm cu certitudine] […] Acesta spunea că, în limba siriană, cuvântul Se purta arată mai mult decât cuvântul grec, pentru că limba siriană este înrudită cu limba ebraică și deci mai apropiată de ceea ce Scripturile au vrut să spună. Înțelesul acestui cuvânt ar fi următorul: cuvântul Se purta, spune el, se interpretează prin încălzea și dădea viață apelor, după chipul găinii, care clocește și dă putere de viață ouălor. Acesta este înțelesul, spune sirianul, pe care îl au cuvintele Duhul se purta, adică pregătea apele pentru naşterea vieţii”.

[5] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere I, op. cit., p. 75.

[6] Eugen Simion, Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române, ediția a II-a, Ed. Eminescu, București, 1995, p. 192.

[7] Am discutat subiectul în cartea noastră, Epilog la lumea veche, vol. I. 1, op. cit., p. 788-791.

[8] Sesizăm o tradiție în interiorul căreia, și la Antim Ivireanul, luna este „iscusită” (Opere, ed. cit., p. 19). Este un termen predilect al scriiturii vechi, și pe care Constantin Noica l-a remarcat: Creație și frumos în rostirea românească, Ed. Eminescu, București, 1973, p. 55-77.

[9] Miron Costin, Viiața lumii, în Opere, ed. cit., p. 320.

[10] Dosoftei, Opere, ed. cit., p. 373 şi 480-481.

Page 2 of 2024

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén