Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Page 2 of 2052

Predică la Duminica a 27-a după Cincizecime [2017]

Iubiții mei[1],

pentru medici, bolile noastre sunt niște realități complicate, care necesită cunoaștere și studiu și experiență continuă, pe lângă o diversă aparatură și medicamentație, însă, din perspectiva lui Dumnezeu, a Făcătorului nostru, a Celui care cunoaște toate, bolile noastre sunt slăbiciuni ale firii umane. Pentru că păcatele noastre slăbesc firea noastră în mod continuu, o distrug interior, iar bolile pe care le trăim ca pe un lucru nefiresc al nostru, ca pe o realitate insuportabilă, sunt consecințele păcatelor noastre. Și de aceea bolile sunt slăbiciunile noastre.

Căci la Lc. 13, 12, Domnul astfel i-a spus femeii: „Femeie [Γύναι], ai fost eliberată de slăbiciunea ta [ἀπολέλυσαι τῆς ἀσθενείας σου]!” [BYZ].

– Și când a fost eliberată femeia de slăbiciunea ei?

– Când Domnul a văzut-o, a chemat-o, i-a vorbit ei și Și-a pus mâinile asupra ei [Lc. 13, 12-13]. Pentru că Sfântul Lucas ne spune, că după ce Domnul a făcut toate acestea, „îndată [femeia] s-a îndreptat [παραχρῆμα ἀνωρθώθη] și slăvea pe Dumnezeu [καὶ ἐδόξαζεν τὸν Θεόν]” [Lc. 13, 13, BYZ].

Numai că femeia din Evanghelia de azi nu era bolnavă de inimă sau de ficat, pe ea nu o durea un picior sau o mână, nu avea SIDA sau cancer, ci era bolnavă de 18 ani de…„un duh de slăbiciune [πνεῦμα ἀσθενείας]” [Lc. 13, 11, BYZ]. Adică era posedată de un demon, care o făcea să meargă cocoșată, aplecată spre pământ toată ziua. O boală produsă de demoni în oameni, adică o boală a sufletului, care avea consecințe și în trupul femeii.

Iar Domnul ne certifică acest lucru în Lc. 13, 16, când le spune iudeilor că Satanas a legat-o pe femeie timp de 18 ani și că ea, acum, a fost dezlegată de El din legătura demonilor.

Mai pe scurt, Domnul a făcut aici, cu această femeie, ceea ce face cu fiecare dintre noi în Sfânta Taină a Mărturisirii. Căci noi mergem și ne spovedim păcatele noastre Duhovnicului nostru, Domnul fiind de față la mărturisirea noastră, și când, în mod văzut, Duhovnicul nostru ne iartă și ne dezleagă de păcatele noastre, în mod nevăzut, dar real și simțit de către noi în mod interior, Domnul e Cel care ne scoate din legătura Satanei. Pentru că simțim că toate păcatele spovedite de noi au fost șterse din noi de către Domnul,  că am fost curățiți de ele prin slava Lui și că acum suntem în slava Lui și ne bucurăm dumnezeiește în pacea Sa.

Și, o, ce pace, ce bucurie sfântă, ce alinare infinită este iertarea Lui! O, ce pace ne inundă pe noi, cei care abia ne-am spovedit păcatele! Acum câteva clipe eram plini de întuneric, eram căzuți și reci, păcătoși din cale afară și, deodată, prin mila Lui cea nemărginită, suntem mai curați decât zăpada proaspăt căzută, suntem scoși din legăturile Satanei, suntem restaurați în slava Lui și ne bucurăm ca niște fii legitimi. Căci, ca și când nu am fi făcut niciun păcat, ca și când nu am avea nicio patimă, ca și când din totdeauna am fi curați și fără prihană, odată dezlegați de către El, odată dezlegați de păcatele noastre, noi suntem ai Lui, noi, cei prea nevrednici, și toată povara păcatelor noastre s-a dus. De ce s-a dus? Pentru că L-am ales pe El în locul depravării noastre. L-am ales pe El în locul nostru. Când ne spovedim păcatele Îl alegem pe El în locul nostru, pentru că atunci când păcătuim alegem păcatul în locul binelui nostru. Și fiind cu Domnul, fiind iertați de El și fiind plini de slava Lui, așa ne apropiem și ne împărtășim cu El, ca viața Lui să fie viața noastră.

18 ani de zile înseamnă o viață până la maturitate. Pentru că și boala ne maturizează, ne maturizează foarte mult și ne face capabili să ne înțelegem dependența noastră de Dumnezeu. Pentru că noi putem trăi în condiții foarte vitrege, cu harul Său, dar nu putem trăi cu adevărat fără El. De aceea, când s-a văzut vindecată, femeia a slăvit pe Dumnezeu. Nu și-a închipuit că „de la draci” îi vine vindecarea, pentru că de 18 ani de zile tot văzuse, pe fiecare zi, ce face dracul din om, ci ea L-a slăvit imediat pe Dumnezeu. Pentru că a recunoscut că numai El te poate scoate din mâna dracilor, că doar El te poate vindeca, pentru că El este Creatorul nostru, al tuturor, și viața și sănătatea noastră sunt darurile Sale și nu sunt daruri „de la natură”.

Pentru că mulți cred, în mod păcătos, că ei sunt frumoși, deștepți, înalți, bogați, sănătoși pentru că „așa s-au născut”. Însă toate acestea sunt daruri ale lui Dumnezeu. Faptul că poți vedea, că poți merge, că poți vorbi, că nu te doare nimic, că ai un salariu, o pensie, o familie, o avere…sunt daruri ale iubirii lui Dumnezeu față de noi. Dar dacă te-ai născut cu malformații, cu boli grave, dacă ești nefericit pentru cum arați și pentru cine îți sunt membrii familiei tale, trebuie să fii convins că nu ești numai boală sau numai urâțenie sau numai nefericire, ci Dumnezeu a pus în tine darurile Lui, pe care trebuie să le identifici și pentru ele să-I mulțumești lui Dumnezeu. Pentru că boala trupului e o moștenire de la părinți, de la cei care sunt și ei bolnavi, dar Dumnezeu nu ți-a dat un suflet bolnav! El nu ne dă niciunuia dintre noi un suflet bolnav, ci, pentru fiecare dintre noi, în clipa zămislirii, a conceperii noastre, El creează un suflet nou și unic.

De aceea, vedem adesea copii care nu au mâini, dar au un glas tulburător, care nu au mâini și scriu cu picioarele sau nu au picioare, ci au proteze, și ajung să facă lucruri extraordinare pe picioarele lor false. Nu văd, dar au un suflet bun. Sunt țintuiți la pat, dar în ei vezi dorința de a lupta cu boala. Și boala lor e o continuă lecție de răbdare pentru noi, cei care nu avem bolile lor, și de smerire în fața lui Dumnezeu. Căci ne-am fi putut naște cu toții cu o boală congenitală și să vedem peste tot numai durere. Însă El îi întărește pe cei suferinzi, pe cei care suferă cu amar, după cum ne întărește și pe noi, cei sănătoși fizic. Dar El, Domnul mântuirii noastre, cere de la toți să fim frumoși cu sufletul, să fim curați cu inima, să fim Sfinți, și nu doar sănătoși.

Pentru că sănătatea, ca și viața, nu sunt lucruri bune în sine, ci sunt lucruri prin intermediul cărora noi ne putem sfinți și ne putem face intimii lui Dumnezeu. De aceea, când spunem cuiva sănătate, creștinește este să dorim sănătatea lui totală, sănătatea sufletului și a trupului său, și nu doar pe cea fizică. Sau, mai degrabă, să dorim sănătatea lui sufletească de la Dumnezeu.

Căci, cel mai adesea, cei sănătoși se dau în spectacol, își trăiesc viața pe cai mari, și uită de Dumnezeu și de sufletul lor. Iar puțină boală…te trezește din „veșnicia” păcatelor tale. Puțina boală este certare de la Dumnezeu. Și certarea Lui e vindecătoare dacă ne umple de pocăință. Căci, cu trupul în dureri, înțelegem mult mai bine ce dureri are sufletul nostru și ce dureri și chinuri ne așteaptă în Iadul lipsei de pocăință. Iar o durere fizică, o pierdere, o dezamăgire sunt cel mai adesea răni mântuitoare de la Dumnezeu, răni îngăduite de El pentru trezirea noastră.

Din acest motiv, dacă gândim profund bunele și relele vieții noastre, vom constata cu toții că ele reprezintă tainica și preaiubitoarea lucrare a lui Dumnezeu cu noi, pentru ca noi să ne mântuim.

Nimic nu e degeaba în viața noastră! Nimic nu e fără sens!

Faptul că am întâlnit anumiți oameni, că am fost în anumite locuri, că am trăit anumite lucruri, toate acestea sunt bagajul informațional al mântuirii noastre. Pentru că prin tot ceea ce am trăit lucrează Dumnezeu la mântuirea noastră.

– Însă ce înseamnă legătură a Satanei?

– Dacă de orice păcat ne dezleagă Domnul prin Episcopii și Preoții Săi, în Taina Sfintei Mărturisiri, atunci orice păcat este o legătură a Satanei în noi. Adică o cârdășie cu demonii. Însă demonii, după cum vedeți de aici, nu ne „ajută” să trecem „puntea”, adică greutățile din viață, ci ei ne îmbolnăvesc. Ei ne cocoșează, ne ofilesc, ne fac să zăcem în pat. Pe când Domnul ne ridică din pat, ne face să stăm drepți, ne face să trăim cu dreptate înaintea Lui și a oamenilor.

De aceea, orice păcat e o rușine și o boală pentru noi. Orice păcat e o calamitate pentru noi și pentru cei de lângă noi. Și pentru a scăpa de păcat, pentru a scăpa de boala care ne mănâncă sufletul și trupul, trebuie să o spovedim. Și Dumnezeu ne va curăți de toate păcatele spovedite înaintea Lui! Pentru că El ne-a dat această Sfântă și Mare Taină a Mărturisirii tocmai pentru ca să fim vii duhovnicește, pentru ca să ne ridicăm din păcatele noastre și să fim vii întru El.

Așadar, iubiții mei, vine praznicul Nașterii Domnului și nu trebuie să stăm toată ziua aplecați spre lucruri pământești, ci trebuie să avem ochii inimii spre cer, căci din cer ne-a venit nouă Domnul mântuirii noastre! Magii au fost conduși de un Înger al Domnului spre Pruncul Iisus, de un Înger care părea o stea, o stea minunată, pentru că ei credeau în stele. Ciobanilor li s-a vestit tot prin Înger că li S-a născut Mântuitor. Pentru că Domnul îi cheamă la Sine și pe cei deștepți, dar afundați în erezii multe și în neștiință, cât și pe cei neșcoliți, dar cu inimă bună. Căci El are nevoie de noi toți în Biserica Sa. El are nevoie și de oameni cu carte și de oameni fără carte, și de copii și de maturi, și de tineri și de bătrâni, pentru că fiecare își are rolul său în Biserică. Și toți trebuie să stăm în jurul peșterii și al ieslei celei sărace, pentru ca să Îl vedem pe Domnul, Cel abia născut, cum Se pregătește să primească moartea cea pentru noi. Căci scutecele Sale ne vorbesc despre giulgiul Său, cel primit în dar, iar peștera nașterii Lui ne prevestește mormântul Său, primit în dar, de la unul dintre ucenicii Săi.

Căci El a venit în lume ca să Se dăruie cu totul nouă, ca să fie Darul și Jertfa prin excelență ale lui Dumnezeu pentru oameni, și pentru ca să ne învețe pe noi să convertim orice dar al Lui într-un dar al nostru către El. Pentru că numai așa, toate ale Lui se umplu de mulțumirea noastră. Dar dacă vedem viața, sănătatea și toate ale noastre în  mod egoist, atunci ne pironim ochii numai în jos, nu căutăm niciodată fața Lui și de aceea ne urâțim interior și ne facem…neoameni. Pentru că oamenii buni, curați, Sfinți, privesc continuu la Hristos, la Cel după chipul Căruia am fost creați cu toții, și se fac buni și luminoși ca El, prin slava Lui. Privim la El și ne umplem de bucuria și de frumusețea slavei Sale. Dar dacă nu mai vrem să vedem fața Lui iconică, dacă nu vrem să Îl mai citim pe El, să Îl mai mâncăm și să Îl mai bem în Euharistia Lui, atunci ne înnegrim continuu, ne facem neoameni.

Nu mai avem față, nu mai avem cuvânt, nu mai avem nume de pomenit, dacă nu Îl pomenim pe El, dacă nu avem conștiința Lui, dacă nu vedem fața Lui. Și părăsirea Lui e…groaznică! Pentru că părăsirea Lui nu are nicio bucurie, nicio frumusețe, nicio mângâiere.

De aceea, iubiții mei, să ne rugăm continuu pentru lumea care nu Îl mai vrea pe Hristos, pentru lumea care a ajuns hristofobă, pentru ca ea să se pocăiască! Nu ne ajută cu nimic tehnologia și știința noastră avansată, dacă nu ne pocăim. Pentru că toate facilitățile vieții moderne sunt pentru ca noi să ne mântuim, pentru ca noi să fim Sfinți și nu…neoameni. Căci neom ajungi prin cădere, prin căderea în multe patimi, așa după cum anumiți Îngeri au căzut din slava Lui și au ajuns și sunt demoni, adică potrivnici ai lui Dumnezeu.

Iar dacă ești potrivnic al Lui, deși trăiești datorită Lui, ești un nemulțumitor și un ipocrit, un om nedrept și rău, pentru că tot binele Lui îl calci în picioare.

Însă noi să nu fim neoameni! Să nu fim potrivnici ai Lui! Ci noi să fim robi credincioși ai lui Dumnezeu, care prăznuim nașterea Lui cu mare bucurie și cu inimă bună, milostivă și iertătoare. Pentru că numai împreună trebuie să prăznuim întruparea Lui și venirea Lui la noi, cu mic și cu mare la un loc, împreună cu toată Biserica  din cer și de pe pământ, pentru că venirea Lui la noi înseamnă iubirea veșnică cu care El ne iubește. Înseamnă iubirea veșnică cu care ne cheamă la Sine, pentru ca să moștenim Împărăția Lui cea veșnică. Amin!


[1] Scrisă în seara zilei de 7 decembrie 2017, o zi de joi, începând de la ora 18. 51.

Eminescu: între modernitate și tradiție [136]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Patru ani mai târziu (1880), Eminescu a refăcut poezia Când te-am văzut, Verena sub o altă formă, care ne oferă indicatoarele biografice dorite de noi ale parcursului său amoros, cu specificarea precisă a reținerii inițiale (principiale):

Când te-am văzut, femeie, ştii ce mi-am zis în sine-mi?
N-ai să pătrunzi vreodată înluntrul astei inemi.
Voi pune uşii mele zăvoare grele, lacăt,
Să nu pătrunză-n casă-mi zâmbirea ta din treacăt.

Şi cum? dar înţelegi tu cum? Cu-acea gelozie,
Ce gândurile-ţi arde şi inima-ţi sfâşie.
Căci mă-ntrebam, se poate c-atât de-mpodobită
Cu inima şi mintea, să nu fie iubită?

Căci prea, prea e frumoasă… Dorinţa-i guralivă,
Ademenirea-i blândă, putut-a sta-mprotivă
Atâtor vorbe calde şoptite cu durere,
Ce aerul îl împle c-un val de mângâiere?

Putut-a împotriva atâtora să steie
Când e aşa de dulce şi nu-i decât femeie?
Ştiind că o săgeată din arcul cel cu gene
E chiar durerea însăşi a vieţii pământene,

Venin ştiind că este sărutul zânei Vineri,
Venin mi-era suflarea şi ochii tăi cei tineri
Şi nu voiam ca dânşii cu dulce vicleşug
S-aprinză al meu suflet pe-al patimilor rug;

Şi zborul cugetării-mi, mândria din cântare-mi,
Eu nu voiam c-un zâmbet al tău să mi le sfaremi…
Priveai la mine straniu şi te mirai că tac…
Tu nici visai că-n gându-mi eu fălcile-ţi dezbrac

De cărnurile albe şi gingaşe şi sterpe,
Că idolului mândru scot ochii blânzi de şerpe,
Tu nici visai că-n gându-mi eu faţa ta o tai,
Că ce rămase-atuncea naintea minţii-mi, vai!

Era doar începutul frumos al unui leş…
Ba mai treceai cu mâna prin perii tăi cei deşi,
Şi nici visai că gându-mi te face de ocară
Pentru că porţi pe oase un obrăzar de ceară

Şi că priviri grozave, ca mâni fără de trup,
Se întindeau asupră-ţi, cu ele să te rup,
Şi pe cât de frumoasă şi gingaşă la port
Eu te priveam atuncea c-un rece ochi de mort.

Dar m-ai învins… Pătruns-ai a inimei cămări
Ş-acum luceşti ca steaua fatală peste mări
Pe gândurile mele… şi treci aşa frumoasă
Ca marmura de albă, cu gene lăcrămoase,

Şi cum pluteşti n-atinge piciorul de pământ…
Atârni precum atârnă nădejdile… de vânt.
Mă mişc ca oceanul cu suferinţi adânci,
Ce braţele-i de valuri le-atârnă trist de stânci.

Se nalţă şi recade şi murmură întruna
Când lunecă pe negre păduri de paltin luna:
Pătruns el e de jalea luminei celei reci…
În veci de el departe şi el iubind-o-n veci.

De s-ar lăsa pe sânu-i, din cer vrodinioară,
El ar simţi că-nluntru-i cu ceru-ntreg coboară
Şi-ar cadenţa durerea-i pe-al veacurilor mers
C-un univers deasupră-i şi-n el cu-n univers.

Astfel domneşti pe visu-mi şi pe singurătate-mi
Şi mişti în al meu suflet un oceán de patemi.
Iar braţele-mi s-aruncă ca valurile mării
­ Ah, în deşert nici nu pot ca să te dau uitării ­

S-aruncă înspre cerul cel luminos, recad
Şi mistuit de chinuri ca Tantalus în iad.
Dar în zadar! căci astfel a fost voinţa sorţii
Ca tu să-mi dai durerea şi voluptatea morţii

Şi să-mi răsai din marea de suferinţi, înaltă
Ca marmura eternă ieşită de sub daltă.

(Gelozie)

Motivul fundamental al repudierii Afroditei este acela, confesat străveziu, că nu dorea să ardă „al meu suflet pe-al patimilor rug”, considerând că aventura erotică era o frână în calea elanului său creator, poetic, că ea anula „zborul cugetării-mi, mândria din cântare-mi” – în altă parte spune: „Amor și minte sunt în dușmănie”[1].

Într-un mod care poate părea paradoxal unei conștiințe moderne, erotismul nu este înțeles și asimilat cu inspirația sau creația, ci, dimpotrivă, este un factor ostil acesteia: „Ai fi ucis și capul și inima din mine/ Dacă-n a tale lațuri eu m-aș fi prins mai bine. /…/ Cum mulțumesc eu soartei că am scăpat de tine/ Făr-a comite, Doamnă, păcatul moștenit./ Azi iarăși mă văd singur și fericit și bine!/ Azi muza mea mă cată cu ochiul liniștit./ Acele nopți turbate de doruri și suspine/ S-au dus ca un vis negru, sălbatec și urât!/ Azi iarăși capu-n visuri eu îl cufund prin cărți”… (M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire).

Din contră, condiția eternității este indicată a fi virginitatea[2] și ea este pro-creativă/ creatoare: „Hyperion, izvor de vremi/ Și-ntregitor de spațiu/ Din noaptea vergină tu chemi/ Voința fără sațiu”[3]. Născătoare de lumi este noaptea vergină, în timp ce voința fără sațiu, care denumește concupiscența, dorința erotică a Luceafărului (ochii lui strălucesc „Ca două patimi fără saț/ Și pline de-ntuneric”), îl decade pe acesta din condiția sa de creator, de izvor de vremi și-ntregitor de spațiu.

Înaintea lui Eminescu, Bolintineanu deplânsese faptul că „N-ai știu tu, o, femeie,/ Să mă faci un om mărit./ Tu, frumoasă ca o zee,/ Tu făcuși un sibarit!” (La Silica)[4], precum și epuizarea energiei sale vitale.

Peste timp, Ion Barbu va face aceleași constatări: „Înspre tronul moalei Vineri [despre zâna Vineri – un alt nume al Venerei/ Afroditei –, vorbește și Eminescu în poemele de mai sus și în Scrisoarea II]/ Brusc, ca toți amanții tineri,/ Am vibrat/ Înflăcărat /…/ Ah, ingrată/ Energie degradată,/ Brută ce desfaci pripită/ Grupul simplu din orbită/ Veneră/ Inimă/ În undire minimă” (Ritmuri pentru nunțile necesare)[5].

Semnificativă mi se pare și corelația care se poate stabili între o cunoscută cântare a monahiei-poete Casiana despre plângerea femeii păcătoase, ce se cântă în Săptămâna Patimilor (care a adus Mântuitorului mir și care spune „că noapte îmi este mie înfierbântarea desfrâului și întunecată și fără de lună pofta păcatului”[6]), și expunerea suferinței amoroase a lui Ștefan cel Tânăr (din piesa omonimă): „O sufletu-mi e-o noapte fantastică și brună/ Un vis fără de noimă, un cer fără de lună[7] (s. n.).


[1] M. Eminescu, Opere, V, ed. Perpessicius, op. cit., p. 198.

[2] Sfântul Grigorie Palama, Omilii, vol. I, op. cit., p. 259: „Dumnezeu, chiar și dând naștere, nu pierde fecioria, întrucât El dă naștere fără unire, fără emanație și fără pătimire”.

[3] M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, op. cit., p. 414.

[4] Dimitrie Bolintineanu, Opere. III. Poezii, ediție îngrijită, note și comentarii de Teodor Vârgolici, Ed. Minerva, București, 1982, p. 40-41.

Pentru Bolintineanu: „Și o femeie este ca domele divine [stelele – recunoaștem metafora utilizată apoi de Eminescu în Memento mori]/ Ce seara scânteiază și ziua-n nori dispar./ Femeia-i schimbătoare ca cerul ce ne-arată/ Aci senină față, aci întunecată” (Schimbarea ei);

„Femeia e o mare în vânt de vijelii;/ Nimic nu liniștește capriciile-i vii./ Azi inima ei arde și mâne este rece,/ Iar de va fi vreuna ce p-altă cale trece,/ Va fi ca o streină aici p-acest pământ. /…/ Femeia-i o albină ce la al zilei soare/ Traversă viața scurtă zburând din floare-n floare” (Lucia).

În Doina VII, vergura Lazea, „a lui Zalmoxis dulce mireasă”, își apără astfel virtutea: „Florile scutură prefumul lor/ Și tinerețile perd strălucirile. /…/ Numai virtuțile renasc ca soarele/ În viitoarele veacuri de ceață;/ Și când tot seceră moartea teribilă,/ Numai virtuțile încă au viață”, cf. Idem, p. 99, 169, 686, 688-689.

[5] Ion Barbu, Poezii. Proză. Publicistică, op. cit., p. 33.

[6] Triodul, op. cit., p. 577.

[7] M. Eminescu, Opere, VIII, ed. inițiată de Perpessicius, p. 173.

Înțelepciunea lui Salomon, cap. 18, cf. LXX

1. Și celor Cuvioși ai Tăi le era cea mai mare lumină [τοῖς δὲ Ὁσίοις Σου μέγιστον ἦν φῶς], al cărora glas auzindu-l, dar chipul nevăzându-l [ὧν φωνὴν μὲν ἀκούοντες μορφὴν δὲ οὐχ ὁρῶντες]. Că[ci chiar dacă] aceia nu au pătimit [ὅτι μὲν οὐ κἀκεῖνοι ἐπεπόνθεισαν], [ei] fericeau [ἐμακάριζον].

2. Și [știind] că nu se vatămă, rănindu-se mai înainte, mulțumeau [ὅτι δ᾽ οὐ βλάπτουσιν προηδικημένοι ηὐχαρίστουν] și, ca să deosebească harul, se rugau [καὶ τοῦ διενεχθῆναι χάριν ἐδέοντο].

3. Pentru care stâlpul cel de foc arzător [a fost] povățuitor al călătoriei celei necunoscute [ἀνθ᾽ ὧν πυριφλεγῆ στῦλον ὁδηγὸν μὲν ἀγνώστου ὁδοιπορίας], iar soare nevătămător ai dat[1] înstrăinării celei iubitoare de cinste [ἥλιον δὲ ἀβλαβῆ φιλοτίμου ξενιτείας παρέσχες].

4. Căci vrednici [erau] aceia să se lipsească de lumină și să fie închiși [cu] întuneric [καὶ φυλακισθῆναι σκότει] cei care au păzit închiși pe fiii Tăi [οἱ κατακλείστους φυλάξαντες τοὺς υἱούς Σου], prin care voia[2] a da lumina veacului, a legii celei nestricăcioase [δι᾽ ὧν ἤμελλεν τὸ ἄφθαρτον νόμου φῶς τῷ αἰῶνι δίδοσθαι].

5. Dar sfătuindu-se ei să omoare pruncii celor Cuvioși, și un fiu punându-se și mântuindu-se, întru dovadă ai luat[3] mulțimea de fii a lor și deodată i-ai nimicit în apa cea tare.

6. Noaptea aceea a fost cunoscută mai înainte părinților noștri [ἐκείνη ἡ νὺξ προεγνώσθη πατράσιν ἡμῶν], ca fără teamă – [cei care] au știut acestora [pe acestea], [care] au crezut jurămintelor – să se bucure [ἵνα ἀσφαλῶς εἰδότες οἷς ἐπίστευσαν ὅρκοις ἐπευθυμήσωσιν].

7. Și s-a primit de către poporul Tău mântuirea celor Drepți [προσεδέχθη ὑπὸ λαοῦ Σου σωτηρία μὲν Δικαίων] și pieirea celor vrăjmași [ἐχθρῶν δὲ ἀπώλεια].

8. Căci, [cu] care [măsură] i-ai pedepsit pe cei potrivnici [ᾧ γὰρ ἐτιμωρήσω τοὺς ὑπεναντίους], [cu] aceea, pe noi chemându-ne, ne-ai slăvit [τούτῳ ἡμᾶς προσκαλεσάμενος ἐδόξασας].

9. Căci în taină jertfeau cei Cuvioși, fiii celor buni [κρυφῇ γὰρ ἐθυσίαζον Ὅσιοι παῖδες ἀγαθῶν], și au pus legea Dumnezeirii într-un gând [καὶ τὸν τῆς Θειότητος[4] νόμον ἐν ὁμονοίᾳ διέθεντο]. [Și] asemenea acestora [τῶν αὐτῶν ὁμοίως], ai părinților celor Sfinți, și ai celor bune și ai primejdiilor să fie părtași [καὶ ἀγαθῶν καὶ κινδύνων μεταλήμψεσθαι τοὺς Ἁγίους πατέρων], [ei] deja cântându-le mai întâi laude [ἤδη προαναμέλποντες αἴνους].

10. Și se auzea ca răspuns strigarea nepotrivită a vrăjmașilor și se deosebea glasul cel jalnic, plângând, al copiilor.

11. Și [cu] certarea[5] [erau] asemenea robul cu stăpânul [său] și pedepsindu-se cel din popor [la fel cu] împăratul [și] aceleași pătimind.

12. Și, laolaltă, toți în același nume al morții [πάντες ἐν ἑνὶ ὀνόματι θανάτου], aveau morți nenumărați. Căci nici pentru [ca] să-i îngroape [nu] erau destui cei vii [οὐδὲ γὰρ πρὸς τὸ θάψαι οἱ ζῶντες ἦσαν ἱκανοί], întrucât [ἐπεὶ], într-o clipeală [πρὸς μίαν ῥοπὴν], cea mai cinstită facere a lor a fost nimicită [ἡ ἐντιμοτέρα γένεσις αὐτῶν διέφθαρτο].

13. Căci pe toate necrezându-le pentru vrăjitorii, în[tru] pieirea celor întâi-născuți [ai lor], au mărturisit poporul[6] a fi fiul lui Dumnezeu [ὡμολόγησαν Θεοῦ υἱὸν λαὸν εἶναι].

14. Căci liniștita tăcere cuprinzând toate și noaptea în graba ei mijlocind,

15. atotputernicul Tău cuvânt din ceruri, din tronurile cele împărătești, [este] războinicul cel aspru [ἀπότομος πολεμιστὴς], [care] a sărit întru mijlocul pământului celui muritor, [și] sabia cea ascuțită [ξίφος ὀξὺ], porunca Ta cea nefățarnică purtând [τὴν ἀνυπόκριτον ἐπιταγήν Σου φέρων].

16. Și stând, a umplut toate de moarte, și de cer se atingea și a stat pe pământ.

17. Atunci, numaidecât, nălucirile viselor celor groaznice i-au tulburat pe ei și fricile au venit peste ei în mod neașteptat.

18. Și altul, în alt loc lepădându-se, [era] pe jumătate mort [ἡμίθνητος]. [Și astfel Dumnezeu] le arăta pentru care pricină mureau.

19. Căci visele, tulburându-i pe ei, aceasta au vestit mai înainte, ca să [nu] piară [ei] neștiind pentru ce rău pătimesc.

20. Și s-a atins și de cei Drepți ispita morții [ἥψατο δὲ καὶ Δικαίων πεῖρα θανάτου] și pieire s-a făcut mulțimii în pustiu, dar urgia [Lui] nu a rămas pentru mult [timp] [ἀλλ᾽ οὐκ ἐπὶ πολὺ ἔμεινεν ἡ ὀργη][7].

21. Căci bărbatul cel nevinovat, grăbindu-se, s-a luptat înainte [mai departe] [σπεύσας γὰρ ἀνὴρ ἄμεμπτος προεμάχησεν], arma slujirii sale [fiind] rugăciunea [τὸ τῆς ἰδίας λειτουργίας ὅπλον προσευχὴν], și a tămâii ispășire primind [καὶ θυμιάματος ἐξιλασμὸν κομίσας], a stat împotriva mâniei [ἀντέστη τῷ θυμῷ] [lui Dumnezeu] și sfârșit a pus nenorocirii [καὶ πέρας ἐπέθηκε τῇ συμφορᾷ], arătând că slujitorul Tău este [δεικνὺς ὅτι Σός ἐστιν θεράπων].

22. Și a biruit mânia [Sa] nu [cu] tăria trupului, nu [cu] lucrarea armelor, ci [cu] cuvântul pe Cel care pedepsește [și] l-a supus, pomenind jurămintele părinților [noștri] și făgăduințele [lor].

23. Căci, cei morți deja căzând cu ghiotura unii peste alții, la mijloc stând, [El] a oprit urgia și calea către cei vii a despicat.

24. Căci în veșmântul cel până la picioare era toată podoaba [lor] și slăvile părinților [erau] pe cioplirea cea în patru rânduri a pietrelor și măreția Ta [καὶ μεγαλωσύνη Σου] [era] peste diadema capului său.

25. Acestora le-a venit Cel care nimicește. Și de acestea s-a[u] înfricoșat, căci era destulă [chiar și] numai ispita urgiei.


[1] Cu referire la Dumnezeu.

[2] Tot cu referire la Dumnezeu.

[3] Dumnezeu a făcut asta.

[4] Cuvântul τῆς Θειότητος [al Dumnezeirii] este unic în LXX.

[5] Certarea lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu îl pedepsește la fel pe împărat ca și pe cel din popor.

[6] Egiptenii au mărturisit că Israil este fiul lui Dumnezeu, că el este poporul Său.

[7] Manifestarea urgiei Sale nu a durat mult timp.

Hagialâcuri și spovedanii

Romanul Craii de Curtea-veche al lui Mateiu Caragiale debutează cu ceea ce pare a fi intenția unei mărturisiri/ confesiuni, dintr-o vreme când naratorul o ducea „într-o băutură, un crailâc, un joc”, când „mica mea luntre o bătuseră valuri mari” (exprimare tipic ortodoxă, ecou de cazanie sau didahie), trăind „o viață de stricăciune”[1].

Putem considera confesiunea nu numai ca gen literar, cred eu, ci și în sens ortodox. Narațiunea aceasta s-ar putea înscrie în descendența memoriilor din epoca romantică. În acest sens, un titlu semnificativ din literatura noastră pașoptistă este Păcatele tinerețelor, cartea lui Costache Negruzzi.

Craii de Curtea-veche s-ar fi putut numi, cu justețe, și: Păcatele tinerețelor. Ovidiu Cotruș l-a identificat pe narator cu autorul, apoi Matei Călinescu l-a identificat pe narator (sau Povestitorul, cum i s-a mai spus) cu ceilalți trei crai, în conformitatea cu perspectiva spectrală pe care autorul însuși o insinuează în roman[2].

Matei Caragiale trăiește în alt veac decât Negruzzi, deși rămâne un romantic în mod fundamental. Totodată, confesiunea sa e mult mai gravă decât a predecesorilor romantici. În consecință, memoriile sale sunt ficționalizate (fără ca ficționalizarea sau dedublarea să dăuneze neapărat psihanalizei, autoscopiei), sunt făcute să pară mai mult o ficțiune literară, deși miezul acestei scrieri rezidă în nevoia unei spovedanii (un capitol din roman se numește chiar: Spovedanii).

Pașadia, Pantazi și Povestitorul sunt cei trei crai care au o viață sufletească, spirituală și intelectuală complexă. Pirgu este cel care îi ghidează în experiența depravării, el fiind „întruchiparea vie a însuși sufletului spurcat și scârnav al Bucureștilor”[3].

Alături de cei trei, Povestitorul face câte o călătorie cu valoare inițiatică/ hagialâc. Primele două sunt călătorii cu ajutorul fanteziei și cu temei istorico-livresc, ce de-a treia e o coborâre în infernul păcatelor, o abandonare de sine în balta viciilor și a dorințelor imunde. Ceea ce nu spune autorul (poate că nici nu își dă seama prea bine) e că trufia primelor două (pe care o crede mântuitoare) duce la a treia…

Pe Pașadia, naratorul îl consideră un mare scriitor, asupra căruia societatea a complotat să îi boicoteze opera. E un erudit („era de necrezut cât citise”[4]) și un artist (iubea mai cu seamă istoria și fusese pictor în tinerețe), un om de o eleganță și civilizație a manierelor de tip „apusean”. Povestitorul admiră „odaia lui de lucru, locaș de liniște și de reculegere, în care nimic nu pătrundea din lumea din afară”[5].

Dar Pașadia, pe la 65 de ani, „la vârsta când la alții începe pocăința […] se năpustise deodată la desfrâu”[6], ceea ce naratorul caracterizează drept „o întunecată dramă sufletească”[7]. Motivația lui Pașadia este aceea că văzuse că viața sobră și cumpătată și munca cinstită nu aduc nimănui prosperitate în România, unde tronează corupția:

„Eram departe de a fi un romantic și totuși amorul meu propriu a suferit văzând că ceea ce treizeci de ani de viață austeră și probă, treizeci de ani de sacrificii, de studiu și de laborare nu fuseseră în stare să facă, au făcut câteva nopți petrecute cu atotputernica soție a unui președinte de consiliu. […] …aici suntem la porțile Răsăritului, unde scara valorilor morale e cu totul răsturnată, unde nu se ia în serios nimic”[8].

De aceea, „am socotit că era de prisos să mai alung geniul rău, care, din întâia mea tinerețe, venea întotdeauna să mă ispitească în faptul serii”[9]. „Geniu rău” este numit demonul desfrânării, cu o expresie împrumutată de la Eminescu: „ispita, geniul rău” (În vremi de mult trecute).

Povestitorul are permanent o perspectivă morală asupra lucrurilor: după nopți pierdute, dimineața „ne despărțeam în sfârșit ducându-ne fiecare leșurile[10]. După păcat, omul se simte mort.

Dacă totul e o ficționalizare atât a idealurilor, cât și a patimilor proprii și romanul e o spovedanie camuflată, sau dacă măcar în parte asistăm la o autoproiecție în afară, în personaje și întâmplări mai mult sau mai puțin inspirate din realitate, atunci avem de-a face cu o formă de dostoievskianism. Deși coborârea în infern a lui Matei Caragiale, în felul acesta, nu are tocmai aceleași urmări ca la Dostoievski, romanul ar putea fi socotit totuși un fel de Amintiri din casa morților.

Povestitorul afirmă că, în întrunirile sale cu Pantazi și Pașadia, „adevărata plăcere o aflam în vorbă, în taifasul ce îmbrățișa numai lucruri frumoase: călătoriile, artele, literele, istoria – istoria mai ales – plutind în seninătatea slăvilor academice”[11]. El spune că de la Pașadia și Pantazi „mi-au rămas însemnările ce aveam grijă să iau” din „luminosul lor schimb de vederi și de cunoștințe”[12].

Însemnările convorbirilor, deși nu sunt reproduse ci doar evocate, pot fi socotite drept topos al autenticității, în felul în care apar scrisorile în Patul lui Procust, romanul lui Camil Petrescu. În același timp, însă, există o mare apropiere și de concepția lui Mihail Sadoveanu care se desprinde din Hanu Ancuței – comună e și reverența adâncă în fața trecutului.

Eroii trăiesc cu adevărat în și pentru povestire, pentru regăsirea în idealitate, dreptate și frumos („Peregrini cucernici mergeam să ne închinăm Frumosului în cetățile liniștii și ale uitării […], ne pătrundeam de sufletul Trecutului contemplându-i vestigiile sublime”[13]), ceea ce realitatea cotidiană nu admite. Cu excepția lui Pirgu, ceilalți trei crai aspiră spre descătușarea de patimi, spre evaziunea din cotidianitatea scabroasă.

În viața reală ei nu sunt în stare să se impună, ci par să confirme versurile lui Eminescu: „Te-or întrece nătărăii,/ De ai fi cu stea în frunte” (Glossă). De altfel, pe Pașadia naratorul îl consideră „un luceafăr”[14].  Numele de crai sau luceferi are dublu înțeles: pozitiv și negativ. Sunt crai ai destrăbălării și luceferi ai pierzării, dar și crai în sensul de magi călători după steaua geniului („…treime nedespărțită, în necontenit colind…cutreierarăm Curte după Curte […] …și asemenea celor trei Crai ne-am închinat copilului care avea să fie Mozart”[15]) și luceferi ai erudiției.

În mod ciudat, Pașadia Măgureanu e „un apusean” ai cărui strămoși descinseseră aici de undeva de prin părțile turcești, iar Pantazi e grec la origine. În cei doi, ca și în Matei Caragiale însuși, se produce sinteza Răsăritului cu Apusul.

Alături de Pantazi, naratorul a făcut călătorii în închipuire, noapte de noapte, timp de trei luni (mai înainte de a-i cunoaște pe Pașadia și Pirgu și de a începe aventurile nocturne „în viața care se viețuiește, nu în aceea care se visează”[16]). Pantazi devenea atunci o Șeherezadă pe lângă care peripatetiza Povestitorul. El avea o filosofie a povestirii în care nu văd diferența de Sadoveanu:

„În fața Frumosului, lămuri el, singurătatea devine apăsătoare și e o seară prea frumoasă, domnule, o seară de basm și de vis [o seară de toamnă blândă, ca și în Hanu Ancuței[17]]. Asemenea seri se întorc, zice-se; de demult, în taina lor le plăcea meșterilor cei vechi să întruchipeze unele legende sacre, rareori însă penelul celor mai iscusiți chiar a izbutit să le redea umbra limpede în toată albastra-i străvezime [identic admiră Sadoveanu cerul care nu poate fi zugrăvit de pictori!]. E seara izgonirii Agarei, seara fugii în Egipt [a Mântuitorului]. Pare că, fascinată, vremea însăși își contenește mersul. Și în văzduhul fluid nicio adiere, în frunzișuri niciun murmur, pe luciul apei niciun fior…”[18].

Călătoriile imaginare alături de Pantazi îl introduc pe narator într-o halima nesfârșită (așa cum nesfârșite sunt și povestirile din Hanu Ancuței).

Pantazi are cumva spiritul lui Ștefan Petică[19]: iubitor deopotrivă al cerului înstelat („Uneori, la loc deschis, omul se oprea ca să privească îndelung cerul, din ce în ce mai frumos către toamnă și căruia-i cunoștea toate stelele”; „Pe înserate, îmi plăcea…să privesc cum răsar stelele”[20]) și al luxului rafinat al interioarelor. Tot de spiritul simbolist îl apropie și dragostea pentru flori, altfel neverosimilă la un bărbat („La belșugul de abanos și de mahon, de mătăsării, de catifele și de oglinzi…iubirea de flori…împinsă la patimă, adăuga o nebunească risipă de trandafiri și de tiparoase”[21]).

Acest hagialâc are loc în timpuri îndepărtate și în spații exotice sau paradisiace. Ca și la Sadoveanu, putem vorbi de o aspirație către „omul adamic într-un paradis regăsit”[22]. Faptul că Matei Caragiale e un scriitor al mediului „citadin”, iar Sadoveanu al celui „rural-patriarhal” a împiedicat în general critica să facă apropieri neapărat necesare.

Dar să ne întoarcem la călătoria susținută imaginar de Pantazi mai bine de o lună. Aceasta are ceva de Memento mori eminescian. Remarc un intens intertext ideatic alimentat de Eminescu și de poeții simboliști.

Intertextul eminescian e adânc și tainic. Rețin doar câteva elemente: „Un lung freamăt se înălța ca o rugăciune. În pacea singurătății nemărginite priveam în slavă rotirea vulturilor deasupra negrelor prăpăstii, iar noaptea ne simțeam mai aproape de stele. […] …suferința, moartea chiar, înveșmântă chipul voluptății. Mireasma florilor de oleandru se așternea amară deasupra lacurilor triste ce oglindă albe turle între funebri chiparoși. […] Ne înturnam apoi spre tropice… pătrundeam… în verdea întunecime a selbelor Amazonului… descopeream guri de rai pierdute pe întinsul oceanului pașnic, unde, sub constelații noi… ne îndrumam… spre leagănul civilizațiilor străvechi”[23]

Cu scop demonstrativ, mă opresc numai la Memento mori (căci oglinda lacurilor, chiparoșii funebri, mireasma florilor și voluptatea suferinței le întâlnim (și) în alte poeme eminesciene): „Vulturi peste văi înnegurate,/ Grei atârnă cu întinse aripi și priviri țintate/ Supra lumei ce sub dânșii stă adânc, împrăștiat. /…/ Lunca râde de răsună verdea noapte dumbrăvană /…/ stelele ce-ntârzii line /…/ Codrii negri aiurează sub a stelelor povară. /…/ Iară fluviul care taie infinit-acea grădină/ Desfășoară-în largi oglinde a lui apă cristalină,/ Insulele, ce le poartă, în adâncu-i nasc și pier /…/ Și cu scorburi de tămâie și cu prund de ambră de-aur,/ Insulele se înalță cu dumbrăvile de laur,/ Zugrăvindu-se în fundul râului celui profund,/ Cât se pare că din una și aceeași rădăcină/ Un rai dulce se înalță, sub a stelelor lumină”

Și apropo de insulele ca guri de rai, „un ostrov fusese, în fond, Hanul-Ancuței”[24]

În romanul lui Matei Caragiale, proza însăși formează un cuplu cu poezia, după cum și trecutul cu prezentul, timpul cu spațiul și…Pantazi cu Povestitorul.

Despre Pantazi ni se spune că era „omul pătimaș după Frumos și adăpat la izvorul tuturor cunoștințelor”[25], aflat sub vraja „acelei line melancolii ce-i adumbrea așa romantic ființa”[26], „omul care privea cu ochi duioși cerul, copacii, florile, copiii…”[27]. Era „unul din păstrătorii cei din urmă a ceea ce vechiul regim avea mai simpatic și mai ademenitor”[28], adică un antimodern, în termenii lui Antoine Compagnon. Însă Pantazi este „un alt eu-însumi”[29] al Povestitorului, adică al autorului. Ceea ce face din Matei Caragiale însuși un antimodern[30]

Dar sufletul acesta poetic al lui Pantazi avea și el o latură întunecoasă, ca și Pașadia, deși nu tot atât de crâncenă. De altfel, cei doi erau „două taine ce puse, ca două oglinzi, față-n față, s-adânceau fără sfârșit”[31]. Iar latura întunecoasă a lui Pașadia se reflecta în Pirgu. De aceea sunt de acord cu ipoteza înaintată de Matei Călinescu despre „alegoria celor patru euri”.

Povestitorul, Pantazi, Pașadia și Pirgu sunt, înțeleși astfel, treptele unei scări care coboară în infern (chiar dacă, pe de altă parte, se poate dovedi că anumite trăsături ale personajelor pomenite au aparținut unor indivizi reali). Faptul că visul din final al naratorului îi reunește e, cred eu, un argument în plus că Matei Caragiale a găsit o modalitate ingenioasă de autosondare dostoievskiană și pentru a se spovedi public…

Pătrunzând în „locaș[ul] de liniște și de reculegere”[32] al lui Pașadia, Povestitorul întâlnește o altă halima: „o somptuoasă sihăstrie unde trăia pe picior mare, boierește. Cum trăia însă era o halima. […] Acolo era sălașul desfătărilor grave ale duhului”[33]. Ca și în cazul lui Pantazi, locuința era în armonie cu ființa celui care trăia acolo sihăstrește.

Mă întreb dacă nu cumva, în contradicțiile mari din personalitatea lui Pașadia, nu este sugestia unei societăți românești cu două chipuri, în chiar portretul psihologic al acestui Pașadia despre care ni se spune că ura tot ce era românesc, ceea ce fac mulți români, intelectuali sau mai puțin intelectuali[34].

Cel puțin la fel de paradoxal este și chipul ambivalent al romanului, în care întâlnim tehnici literare moderne alături de poeme în proză romantico-simboliste, de fragmente cu aer de halima sadoveniană sau de cronică neculciană.

Începând să nareze viața lui Pașadia și plecând de la povestirea primei întâlniri cu el, Caragiale folosește un verb întâlnit la Miron Costin în Letopiseț: „Ce anume prilejise în strâmta încăpere, gălăgioasa adunare a tot ce Bucureștii avea mai moțat, nu țin minte”…[35]. Și, ca să ne asigure că n-a fost o alegere lexicală boemă, ci o sugestie în toată regula, după  ce deapănă povestea lui Pașadia, ne spune: „E drept că din încâlcita cronică a vieții prietenului meu lipseau file”…[36]. Ca și din istoria românilor, ca și din cronicile unora ca Grigore Ureche (în mod sigur, în opinia mea) sau Miron Costin (posibil), ale căror originale au dispărut la scurt timp după moartea lor…

Nu e deci o întâmplare folosirea acestui arhaism, din moment ce împreună cu Pașadia, naratorul face „călătoria în veacurile apuse”[37].

Dar dacă Matei Caragiale i-a citit atât de atent pe cronicari, oare nu a citit el și Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir și nu a găsit acolo tehnica atât de (post)modernă a intertextualității, ca și a menționării romanului în roman și a personajelor despre care scrie? Dacă Pirgu anticipează că ei, cei patru, vor deveni personaje într-un roman de moravuri, căruia Pașadia consideră că i s-ar potrivi numele Craii de Curtea-veche, nu la fel își cita Cantemir Istoria în roman, amintind despre personajul său, Corbul? Care, „nu numai după Istoriia ieroglificească cu numele Corb, ce așéși de trup, cu suflet și cu totului tot, același și adevărat așé să fii te arăți”[38]

La urma urmei, și romanul lui Caragiale urmărește, ca și cel mai vechi cu două veacuri al lui Cantemir, tot o sinteză între Răsărit și Apus. Paradoxul de vârf al romanului mi se pare acela că, deși pare să exalte ceea ce este apusean și să respingă ce e răsăritean, tocmai acest roman (ca și celelalte scrieri ale lui Matei Caragiale) refuză cu obstinație sincronizarea.

Să ne întoarcem la narațiune. Gore Pirgu  le este celorlalți trei crai „călăuză pentru călătoria a treia ce făceam aproape în fiecare seară, călătorie în viața care se viețuiește, nu în aceea care se visează. De câte ori totuși nu m-am crezut în plin vis”[39]. Să fie aici o aluzie la viața ca vis sau la deșertăciunea plăcerilor lumești?

S-ar părea că are loc un transfer: viața reală devine vis (unul urât), în timp ce visările devin singurele pentru care și prin care cei trei crai trăiesc cu adevărat.

Și atunci ce caută Pirgu în visul (regim oniric, de data aceasta) Povestitorului, de la final, chiar păstrându-și rolul de călăuză? În acest vis, „Se făcea că la o curte veche, în paraclisul patimilor rele, cei trei Crai, mari egumeni ai tagmei prea senine, slujeau pentru cea din urmă oară vecernia, vecernie mută, vecernia de apoi. În lungile mante, cu paloșul la coapsă și cu crucea pe piept și afară de scarlatul tocurilor, înveșmântați, împanglicați și împănoșați numai în aur și verde, verde și aur, așteptam ca surghiunul nostru pe pământ să ia sfârșit. O lină cântare de clopoței ne vestea că harul dumnezeiesc se pogorâse asupra-ne: răscumpărați prin trufie aveam să ne redobândim înaltele locuri. Deasupra stranelor, scutarii nevăzuți coborâseră prapurele înstemate și una câte una se stinseseră cele șapte candele de la altar. Și plecam tustrei pe un pod aruncat spre soare-apune, peste bolți din ce în ce mai uriașe în gol. Înaintea noastră, în port bălțat de măscărici, scălămbăindu-se și schimonosindu-se, țopăia de-a-ndăratelea, fluturând o năframă neagră, Pirgu. Și ne topeam în purpura asfințitului…”[40].

Dar dacă cei patru sunt unul, cum a propus Matei Călinescu – deși numai la un anumit nivel de interpretare – , atunci ar avea sens. Răscumpărarea ar putea veni din credința că a gustat din drojdia Iadului, iar trufia ar putea consta în faptul că nu crede că îi aparține.

Cartea lui Matei Caragiale, cred, ridică o problemă importantă. Ea pune față în față statutul intelectualului cu morala religioasă: o problemă care frământă de mai multă vreme intelectualitatea noastră majoritar (în mod covârșitor) declarată atee și nu de ieri, de azi – gândind, scriind și manifestându-se în consecință –, dar care, cu tot ateismul ei susținut vehement și niciodată tăgăduit, e traversată de mari obsesii religioase, semne ale unor frisoane interioare netemperate de nicio autonomie rațională.

Și răspunsul, prin visul final al Povestitorului, pare a fi în sensul reclamării unui telos soteriologic al intelectualității. Un fel de: mântuire prin cultură (e drept că e vorba de un anumit tip de cultură, care tinde spre metafizic). Este, cred, unul dintre motivele pentru care romanul acesta (destul de schematic ca structură) a avut și are mare răsunet.

Poate de aceea i-a plăcut atât de mult și lui Ion Barbu, cel care era în stare să-l mântuiască până și pe Lovinescu, pe care l-a numit „scepticul mântuit”.

Cred că cel puțin unii dintre intelectualii noștri ar vrea să se mântuiască prin trufie

În cazul povestitorului nostru, e posibil ca trufia să constea mai mult în a dori să dea cu tifla unei societăți ipocrite. E mai degrabă trufia celor trei crai de a nu vrea să fie în rândul lumii.

O cheie hermeneutică stă într-o frază scurtă și aparent incidentală, aruncată de alterego-ul povestitorului-autor, Pantazi – singurul care merge la Biserică, care se roagă și cunoaște psalmii, în roman. Acesta credea că Dumnezeu „pentru păcatele noastre are o cumpănă deosebită și înșală la cântar[41], spre mântuirea noastră.

Revenind la visul final, ne dăm seama că Pirgu are în roman rolul diavolului bufon/ măscărici care face tot ce îi stă în putință să profite de patimile celor trei crai și să îi conducă în Iadul cel mai de jos, făcând tumbe de fericire atunci când consideră că a reușit. Fără să vrea, însă, îi conduce spre absolvirea de păcate. Pentru că diavolul se bucură de ce vede (și la fel și oamenii care gândesc ca el), dar Dumnezeu judecă altfel

Cel puțin acesta cred că e sensul pe care îl acordă autorul alegoriei sale…


[1] Mateiu I. Caragiale, Craii de Curtea-veche, ediție de Teodor Vârgolici, Ed. Gramar, București, 1994, p. 8.

[2] A se vedea Matei Călinescu, Mateiu I. Caragiale: recitiri, ediția a II-a, Ed. Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca și Polirom, Iași, 2007, p. 39-40, 46, 53.

[3] Mateiu I. Caragiale, op. cit., p. 54. [4] Idem, p. 14. [5] Idem, p. 13. [6] Idem, p. 12. [7] Idem, p. 13.

[8] Idem, p. 92-93. Aceeași indignare exprimă și Camil Petrescu, afirmând că, în România, „viața infinit mai ușoară ca în [decât în] Apus pentru cei mediocri ca și pentru canalii, e neînchipuit de grea pentru oamenii de merit și pentru cei care vor să rămână cinstiți, [aici mai mult] decât oriunde [altundeva], în lume” (Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, studiu introductiv și note finale de Marian Popa, Ed. Tineretului, București, 1968, p. 85).

[9] Mateiu I. Caragiale, op. cit., p. 92. [10] Idem, p. 54. [11] Idem, p. 22. [12] Idem, p. 23. [13] Idem, p. 34. [14] Idem, p. 10. [15] Idem, p. 46, 48. [16] Idem, p. 52-53.

[17] Hanu Ancuței a fost publicat în 1928, iar romanul Craii de Curtea-veche a apărut mai întâi în rev. „Gândirea”, între 1926-1928, urmând ca în 1929 să fie publicat în volum.

Constantin Ciopraga a remarcat același amurg în cele două cărți. Când Sadoveanu spune: „Ne cufundarăm în pâclele tăcute, ne depărtarăm de hanul Boului, prin melancolia toamnei”, Ciopraga notează: „de remarcat aici în filigran finalul crepuscular, diafanizat, al viitorilor crai mateini”. De asemenea, el afirmă că natura sadoveniană funcționează „ca substituent al analizei” și că, „sub masca personajului-actor [tot în Hanu Ancuței] se ascunde prozatorul, nu doar ca martor, ci [și ca] participant afectiv, în genul lui Matei I. Caragiale la experiențele crailor de Curtea-Veche”. Cf. Constantin Ciopraga, Mihail Sadoveanu. Fascinația tiparelor originare, Ed. Eminescu, București, 1981, p. 103, 111.

[18] Mateiu I. Caragiale, op. cit., p. 31.

[19] A se vedea comentariul meu dedicat operei poetice a lui Ștefan Petică, publicat în 22 de episoade, între 8 martie 2014 și 14 mai 2014. Primul dintre ele este aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2014/03/08/poezia-lui-stefan-petica-1/. Iar ultimul aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2014/05/14/poezia-lui-stefan-petica-22/.

Aceste comentarii se pot accesa și intrând aici: https://www.teologiepentruazi.ro/tag/stefan-petica/.

Ele au intrat ulterior în cărțile mele, Trei poeți și-un început de secol, Teologie pentru azi, București, 2014, și, respectiv, Epilog la lumea veche, vol. I. 3, ediția a doua, Teologie pentru azi, București, 2017, cf.
https://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/13/trei-poeti-si-un-inceput-de-secol/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2017/10/02/epilog-la-lumea-veche-vol-i-3-editia-a-doua/.

[20] Mateiu I. Caragiale, op. cit., p. 31-32, 62. [21] Idem, p. 32.

[22] Constantin Ciopraga, op. cit., p. 11.

[23] Mateiu I. Caragiale, op. cit., p. 33-35.

[24] Constantin Ciopraga, op. cit., p. 113.

[25] Mateiu I. Caragiale, op. cit., p. 37. [26] Ibidem. [27] Idem, p. 30. [28] Idem, p. 37. [29] Idem, p. 29.

[30] Interesante sunt și poemele lui, care refac în manieră romantic-simbolistă o atmosferă românesc-medievală desprinsă din cronici. A se vedea: http://www.romanianvoice.com/poezii/poeti/caragiale.php.

[31] Mateiu I. Caragiale, op. cit.,  p. 58. [32] Idem, p. 13. [33] Idem, p. 41-42.

[34] Nu știu la câte națiuni există exercițiul acesta curent al urii contra etniei proprii (nu contra păcatelor națiunii, ci a etniei), care până la urmă devine insipid, un teatru ipocrit sau fariseic, din cauză că resentimentarii nu fac absolut nimic ca să corecteze în ei înșiși ceea ce detestă la conaționalii lor. Dacă toți care blamează ar deveni modele comportamentale, în câțiva ani s-ar înregistra o acțiune sanitară la nivel social fără precedent…

[35] Mateiu I. Caragiale, op. cit., p. 38. [36] Idem, p. 57. [37] Idem, p. 46.

[38] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, Ed. Minerva, București, 1997, p. 329.

[39] Mateiu I. Caragiale, op. cit., p. 52-53. [40] Idem, p. 135. [41] Idem, p. 81.

Predică la pomenirea Sfântului Nicolaos, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei [6 decembrie 2017]

Iubiții mei[1],

când suntem copii, credem că darurile ni se cuvin. Ba chiar le așteptăm ca pe un obicei de familie sau ca pe un obicei prilejuit de un anume eveniment, pentru că îi vedem pe părinți, pe bunici, pe rude ca pe niște agenți ai bucuriei noastre. Dar când ne mai învechim în zile pe fața pământului, aflăm că darurile sunt niște binecuvântări. Că nimeni nu era dator să ne facă daruri, ci ele au ajuns în viața noastră pentru că oamenii ne-au iubit…

Și iubirea, doar ea, se gândește să dăruie! Doar iubirea se gândește să se dăruie, căci, pe lângă o carte de colorat, pe lângă o mașinuță, pe lângă o păpușă, pe lângă niște dulciuri, ea îți dăruie și căldură sufletească și stabilitate interioară și încredere în oameni.

Dar noi, oamenii, n-am fi știut niciodată să iubim pe cineva, dacă nu ne-ar fi învățat Dumnezeu. Noi n-am fi știut să fim atenți și protectori cu copiii noștri, dacă El nu ar fi avut grijă să ne învețe acest lucru. Și dragostea se dăruie și se sădește în sufletul pruncului așa cum sădești o floare în grădină: cu atenție, cu delicatețe, cu discreție.

Ea se sădește pe fiecare zi…și copilul, apoi tânărul, maturul descoperă dragostea în el ca pe o mare comoară, dar și ca pe o mare surpriză. Pentru că dragostea e un continent imens și are frumuseți de nebănuit. Și ea ne țese pe fiecare în fota aceasta înflorată a umanității, fără ca noi să ne pierdem identitatea. Căci dacă cineva crede că, iubind, el se depersonalizează, că el nu mai este el, atunci nu știe nimic despre iubire. Pentru că iubirea e cea care mereu te schimbă, mereu te înnobilează, mereu te diversifică interior. Și nu îți pare rău că iubești, că te schimbi, că te faci mai bun iubind, ci, dimpotrivă, îți pare rău că iubești mult prea puțin din cât ai dori să iubești oamenii.

Cadourile față de copii sunt asociate cu persoana Sfântului Nicolaos [Νικόλαος][2], cel mult milostiv. Dar nuielușa de măr[3], pentru cei neascultători, e asociată tot cu el. Pentru că nuielușa neascultătorilor nu trebuie neapărat folosită, ci arătată ca argument pentru o viață bună. După cum și Domnul Și-a făcut bici din funii [φραγέλλιον ἐκ σχοινίων] [In. 2, 15, BYZ], dar nu l-a folosit. Ci prezența biciului în mâna Sa a fost un argument pentru sfințenie. Căci Cel care ne sfătuiește să nu mai greșim, Acela ne iubește și nu vrea să ne vadă suferind veșnic. Iar părinții noștri ne arată în nuielușa care ne poate pedepsi argumentul autorității, al judecății, care ne poate scăpa de multe păcate în viață. Căci oricând ne aducem aminte de părinții și bunicii noștri, care ne-au crescut și educat, de sfaturile și de certările lor, rușinea și respectul pentru ei ne mântuie de multe rele. Pentru că ei ne-au învățat că există lucruri care nu se fac. Că există lucruri care te fac din om neom, o canalie, o brută și că acelea nu trebuie să aibă de-a face cu viața noastră…

Însă cum a ajuns un Arhiepiscop, trăitor în sec. 3-4 d. Hr.[4], o imagine clară, frumoasă, profundă a bunătății până azi? Prin milosteniile sale! Căci faptele bune față de alții arată bunătatea din noi, atâta timp cât ele sunt o expresie a bunătății noastre interioare. Însă Sfântul Nicolaos, Arhiepiscopul bunătății, a suferit în timpul persecuției lui Diocletianus. A fost închis în temniță[5] și a pătimit dureri de la păgâni. Dar când a fost eliberat, prin venirea Sfântului Constantinus cel Mare la conducerea Imperiului Roman, el s-a arătat un apărător autentic al credinței ortodoxe la Sinodul I Ecumenic și un om de profundă atenție la viața oamenilor[6].

Pentru că închisoarea nu l-a abrutizat, ci l-a făcut tot mai sensibil la suferințele oamenilor. Căci viața grea nu te face, în mod automat, un nesimțit, un veros, un avar, ci tu alegi să te comporți ca atare. Păcatul e o alegere rea și nu un automatism. Lucru pe care trebuie să îl subliniem cu putere în acest an, când i-am pomenit și încă îi pomenim și trebuie să îi pomenim întotdeauna pe toți Sfinții Mucenici și Mărturisitori din timpului comunismului ateu[7]. Pentru că ei ne-au arătat că închisoarea nedreaptă nu te predestinează la decadență și la răzbunare, că ea nu este neapărat un iad, ci, dacă îți asumi nedreptatea făcută ție, închisoarea și suferința nedreaptă sunt muntele întâlnirii noastre cu Dumnezeu, unde El ni Se arată în slava Lui.

Și Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu, Părintele nostru, unul dintre Mărturisitorii autentici ai Bisericii noastre în timpul comunismului ateu din România[8], nu prefera să ne vorbească despre greul închisorii, despre atrocitățile trăite acolo, ci el sublinia mereu cum închisoarea l-a ajutat să se roage. Să se roage mult, să se curățească de patimi și să se facă vrednic de vederi dumnezeiești fără seamăn.

Bineînțeles că închisorile prin care a trecut l-au schingiuit în chip și fel, i-au mâncat tinerețea, i-au distrus sănătatea. Dar el nu s-a oprit la grobianismul gardienilor, nu s-a simțit „damnat” de către un sistem politic opresiv, nu s-a lăsat stăpânit de oportunismul jegos, nu a crezut că viața lui „s-a sfârșit”, ci el a văzut în închisoare timpul sfințirii lui, un timp în care omul se leapădă cu totul de sine pentru a trăi evanghelic, pentru a trăi dumnezeiește. Și tocmai de aceea, el a ieșit din închisoare ca un biruitor! Pentru că el și-a biruit în sine propriile lui neputințe, propriile lui patimi, și a ieșit din închisoare ca un om transfigurat, ca un om cu o experiență mistică unică, care ne învață pe toți că omul nu e „supus” vremurilor. Că omul nu este „un pigmeu”, ci un uriaș prin viața lui duhovnicească. Pentru că Dumnezeul mântuirii noastre ne-a învățat să îndrăznim întru El, să biruim lumea în noi înșine, pentru că El, mai întâi de toți, a biruit-o în persoana Lui [In. 16, 33]. Și noi, întăriți de către El, putem face lucruri incredibile, pentru că El este nădejdea noastră [I Tim. 1, 1].

…Sfântul Nicolaos a ieșit din închisoare pentru a face bine oamenilor. Îl ajută pe tatăl, ajuns om scăpătat din om foarte avut, ca să își mărite cele 3 fiice. Le ajută discret, aruncând banii pe fereastră[9]. Oprește furtuna cu rugăciunile sale către Domnul. Trăiește ca om sărac înainte de a fi Arhiepiscop. Și a fost ales de Dumnezeu și vestit prin vedenie sinodului episcopal, pentru ca să fie hirotonit Episcop. De aceea a fost făcut Episcop direct din starea de mirean, pentru că Dumnezeu l-a ales pe el[10].

Ni se subliniază în Viața sa blândețea lui. Faptul că el avea vedenii dumnezeiești. Că nu îi plăcea slava deșartă, pentru că era fără de răutate și smerit în sufletul său. Dar, mai presus de toate, el era omul milostivirii[11]. Era omul care ieșea în ajutorul oamenilor. Care alerga după oameni, pentru ca să le facă bine.

Și acum, în vremea noastră, avem nevoie de mulți ca Sfântul Nicolaos, care să alerge după oameni. După a le face bine oamenilor. Că a le lua banii oamenilor e ușor, dar greul constă în a-i educa, în a-i despătimi, în a-i sfinți pe oameni.

Și rolul întreit al ierarhiei Bisericii e tocmai acesta: să-i educe, să-i sfințească și să-i conducă spre mântuire pe oameni. Pentru că mai întâi de toate trebuie să cunoști teologia Bisericii. Pe baza ei crezi în Dumnezeu și te umpli de harul Sfintelor Taine și al Sfintelor Slujbe ale Bisericii. Și dacă crezi în Dumnezeu cu toată ființa ta și te sfințești continuu în relația cu El, atunci vrei să fii condus spre Împărăție de oamenii Lui, de cei hirotoniți de El ca să te ajute pe drumul personal și comunitar în același timp al îndumnezeirii.

Pentru că toată Biserica merge spre Împărăție! Noi mergem împreună spre Împărăție, dar, în același timp, în mod personal. Pentru că sfințenia este interioară, dar se trăiește comunitar și comunional. Iar pentru „comuniune[a] fraternă și coresponsabilitate[a] misionară”[12] a Bisericii e nevoie de noi toți, de toți cei credincioși. Pentru că toți suntem chemați să ne trăim în mod autentic calitatea de frați în Hristos și să ne ajutăm unii pe alții în viața noastră. Iar toate Bisericile locale, integrate în cele naționale, trebuie să fie conștiente de faptul că numai împreună pot evangheliza lumea. Doar împreună, doar ca împreună frați în Hristos, noi, cei din România, cu cei din Grecia, cu cei din America, cu cei din Albania, Rusia și Bulgaria, cu toți cei ortodocși într-un cuvânt, putem să evanghelizăm lumea. Pentru că toți suntem părtași aceleiași credințe și aceluiași Potir și cu toții avem aceeași nădejde de mântuire.

De aceea, iubiții mei, fără respect, apreciere și dragoste față de oameni nu există nici credință autentică! Teologia Bisericii se trăiește în mod intim, în mod personal și nu în abstract. Ea are ramificații în toată viața noastră personală și comunitară, iar cei care ne judecă viața ne judecă și credința și nădejdea noastră. Din acest motiv, cine râde de noi, de faptele noastre, râde și de credința noastră. Tocmai de aceea, noi suntem responsabili nu doar de viața noastră personală și de familia noastră, ci și de întreaga Biserică a lui Dumnezeu. Pentru că oamenii ne judecă ca ortodocși, oamenii ne judecă ca oameni ai Bisericii, chiar dacă noi avem neputințele noastre. Vor ca să fim ușă de Biserică, vor să fim Sfinți, chiar dacă ei sunt ipocriții ipocriților în materie de morală. Dar, văzând că noi avem conștiință, că noi ne revendicăm de la Hristos Dumnezeu, cer de la noi totul și de la ei nimic.

Însă au dreptate! Pentru că și Domnul cere de la noi totul. El ne cere să fim Sfinți, ne cere să fim cu totul ai Lui. Și ne cere acest lucru nu în mod utopic, ci pentru că El știe că noi ne putem sfinți viața. Fie că suntem săraci, fie că suntem bolnavi, fie că suntem în posturi cheie de conducere, fie că suntem din ierarhia Bisericii sau simpli mireni, noi ne putem sfinți viața. Pentru că sfințirea vieții noastre e în relație cu Dumnezeul nostru și cu semenii noștri. Dacă Îl iubim pe El, îi iubim și pe semenii noștri. Dacă El e viața noastră, atunci vom face binele în mod continuu în viața altora. Pentru că binele ne definește numai când Îl iubim pe Cel care ne umple de tot binele virtuților Sale.

Da, împreună cu Dumnezeu, noi suntem buni, pentru că El ne umple de bunătatea Sa! Bunătatea Lui e bunătatea noastră. Și ea se revarsă în noi prin slava Lui, cea care ne umple și ne curățește și ne luminează și ne sfințește pe noi.

La mulți ani tuturor! Numai bine și multă bucurie! Căci Dumnezeu este cu noi, Cel ce vine ca Prunc la noi, ca să ne îmbrățișeze cu toată curăția și nevinovăția Sa. Amin!


[1] Predică începută duminică, 3 decembrie 2017, la ora 17. 19. Sunt 6 grade acum.

[2] A se vedea: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1370/sxsaintinfo.aspx.

[3] Idem: https://www.realitatea.net/mos-nicolae-de-unde-vine-nuiaua-lui-mos-nicolae-si-din-ce-lemn-trebuie-sa-fie_2009772.html.

[4] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Saint_Nicholas. [5] Ibidem. [6] Ibidem.

[7] A se vedea: http://basilica.ro/comuniune-fraterna-si-coresponsabilitate-misionara/.

[8] Idem: https://www.teologiepentruazi.ro/2012/05/29/despre-omul-imparatiei/.

[9] Idem: http://paginiortodoxe.tripod.com/vsdec/12-06-sf_nicolae.html.

[10] Ibidem. [11] Ibidem.

[12] Cf. http://basilica.ro/comuniune-fraterna-si-coresponsabilitate-misionara/.

Predica la 11 ani de online [6 decembrie 2017]

Iubiții  mei[1],

the great things, beautiful and generous are done together[2]! Lucrurile mari se fac pe fiecare zi. Și se fac cu Dumnezeu și pentru oameni, pentru ca să rămână spre folosul oamenilor. Iar dacă anul trecut vă vorbeam despre creația noastră online ca despre o continuă theological dedication at online level[3] și despre cât înseamnă ea în pagini scrise și editate, astăzi vreau să vă vorbesc despre prezența și situarea mea în online. Pentru că am tot subliniat până acum opera noastră editorială, dar nu am vorbit decât tangențial despre cum mă simt, despre cum trăiesc, despre cum văd prezentul și viitorul creației teologice în onlineul mondial. Și cred că e bine să discutăm acest lucru pentru că și pe dumneavoastră vă interesează ce sunteți și cum sunteți priviți de către ceilalți la nivel online.

Și ne permitem din ce în ce mai mult prezența online, pentru că telefoanele și pachetele de voce și de date mobile sunt tot mai la îndemâna noastră, pe lângă toate celelalte căi de cablare la online. Iar fiecare intrăm în online în calitate de consumatori de online…Multora le place să creadă că sunt „simpli privitori”. Însă prezența fiecăruia dintre noi e contorizată online. Noi putem privi lucrurile altora, le putem downloada, putem intra în dialog cu ei, dar nu trebuie să uităm niciodată că prezența noastră lasă urme. De aceea, dacă nu aveți chef de dialog sau nu prea agreați dialogul, e bine să rămâneți la statutul de…călători în online. Pentru că onlineul funcționează după aceleași legi ca și viața socială reală, iar aparența de „junglă”  sau de „teren viran” a onlineului e una falsă.

Și aceasta, pentru că toate cele pe care dumneavoastră le vedeți online sunt făcute de cineva anume. Fiecare sait, blog, grup de discuție e creat și întreținut de persoane reale, care urmăresc prezența dumneavoastră online și care își apără interesele. Iar pentru interesele lor, oricând puteți fi trași la răspundere. Așa că, după cum nu putem sparge geamul unei bănci și acest lucru să fie fără urmări, tot la fel nu putem să spunem sau să facem orice vizavi de proprietarul unui spațiu online și de munca lui. Căci cel care conduce, editează, creează acel spațiu online, care are un nume și un program editorial, își urmărește propriile sale interese și nu dorește ca noi să i le periclităm.

Mai pe scurt: dumneavoastră, care veniți să citiți și să primiți lucruri în online, de la cei care le creează pentru dumneavoastră, sunteți consumatorii de online, iar cei care le creează sunt creatorii de online. Iar cei 11 ani de online ai mei sunt în calitate de creator de online, adică de om care scrie, editează și își dăruie opera sa oricui. Însă, în același timp, eu nu doar vă aduc în casă propria mea creație, ci sunt dispus și să stabilesc continuu o relație principială cu cei care vor să comunice cu mine.

De aceea, relația mea cu dumneavoastră e dublă: pe de o parte, eu vă dărui niște texte, niște cărți, niște interviuri, niște imagini, care spun lucruri semnificative despre mine, care mă poartă pe mine spre dumneavoastră, dar, pe de altă parte, eu sunt oricând gata să îmi explic creațiile, darurile, disponibilitatea comunicării și să am o comunicare reală cu oamenii. Cu oameni care mă citesc, pentru că mă plac, sau care mă citesc, pentru că nu mă plac. Și în 11 ani de zile am avut, în mod continuu, dialoguri interesante, dialoguri incendiare, non-dialoguri…și toate au fost o luare de contact directă cu oamenii. Pentru că dincolo de politețea sau de aversiunea față de mine, cei care mi-au vorbit, mi-au spus mai mult decât au crezut că îmi comunică. Și toată această interacțiune a devenit o parte din experiența mea de viață.

Iar eu numesc munca mea online prezență online, pentru că ea e o parte firească din mine și, în același timp, e starea mea de continuă slujire, de continuă disponibilitate față de relațiile cu oamenii. De aceea, că e zi sau noapte, că pot să scriu sau călătoresc, că muncesc sau slujesc, eu văd mesajele pe care l-am primit de la cititorii mei, dar și modul cum se interacționează cu platforma noastră, cu Teologie pentru azi. Și, în scurt timp, răspund sau planific răspunsuri la diverse probleme pe care le văd sau mi se aduc la cunoștință.

Eu creez zilnic o platformă teologică, pe cea de față, dar sunt cititorul multor spații online. Bineînțeles: ale altora. Citesc bloguri în mai multe limbi, sunt abonat la diverși autori sau diverse publicații ale lumii, citesc și literatură înaltă și joasă, ascult muzică diversă, văd diverse producții video și audio la nivel online, pentru că mă interesează lumea de azi. Mă interesează cum trăiesc, cum gândesc, cum iubesc, cum pătimesc, cum mor oamenii contemporani mie. Și, în acest fel, eu iau contact zilnic cu lumea mea și cu lumea dumneavoastră, sunt mereu la curent cu diverse evenimente, tendințe, polarizări, sunt mereu online, sunt mereu cablat la realitate și îmi scriu opera online în relație internă cu toate aceste schimbări/ prefaceri ale lumii noastre.

Pentru că nu sunt un cititor sau un privitor pasiv al lumii, unul indiferent, care citesc știri și persoane doar pentru ca să-mi vină somnul, ci unul care își asumă și prelucrează toate datele pe care le obține din această interacțiune cu prezența online a altora. Sunt un om viu, atent, echilibrat, care încerc pe cât se poate să nu fiu părtinitor cu oamenii, ci fidel adevărului și să includ viața lumii în slujirea și în scrisul meu. Pentru că prezența online e o conștiință vie, activă, creativă, valorică, slujitoare. Eu mi-o asum ca Preot, ca scriitor, ca om. Și ea face parte din viața mea și nu este un lucru impus.

Pentru că nimeni nu mi-a impus să fiu online, nu creez pentru că am un cuantum anume de lucruri de făcut, ci scriu pentru că am ales să scriu. Pentru că Dumnezeu m-a luminat să îmi iau această nevoință în viața mea și tot El mă ajută și să o port cu onestitate. Căci eu, de fapt, așa trăiam și înainte de a fi online: scriind, citind, rugându-mă, muncind. Însă scrisul meu nu avea un public larg și transnațional ca acum. Și dacă nu aveam public, nu avem nici relația cu el.

Însă relația cu publicul cititor e foarte complexă. Una e să vorbești cu teologi și cu credincioși autentici ai Bisericii noastre și altceva e să vorbești cu oameni neinstruiți sau rău intenționați. Și, în primul rând, non-asumarea identității și a unui dialog onest creează multe peripeții. La începutul prezenței mele online primeam pe TPA orice fel comentarii, câteodată și spamuri, pentru ca să le arăt că nu mi-e teamă de niciun fel de dialog. De aici și tot felul de dispute sterile, pierderi de timp, conturarea în mulți oameni a unei imagini distorsionate despre persoana mea. Pentru că încercarea mea de a răspunde oamenilor „în stilul lor” (al celor ironici, șmecherași, nesimțiți) a fost considerată de unii ca „modul meu de a fi”. Dar, cu timpul, și cei mai intoleranți neprieteni ai mei au ajuns să înțeleagă faptul că eu nu mă ocup cu…pierderea timpului la nivel online, ci am ales să intru în hora lor pentru ceva timp, pentru  a le da o lecție de prezență pastorală la nivel online. Una mântuitoare, dacă ar fi conștienți de ea…și cum ar arăta faptul, ca fiecare Preot ortodox să își facă, cu timp și fără timp, slujirea lui pastorală.

Pentru că tot travaliul muncii noastre online nu a mai fost urmat de nimeni în spațiul românesc și nici nu sunt prea mulți în lume care să fi dăruit…întreaga lor operă la nivel online. Dar cum sărăcia de bunăvoie e „o nebunie” pentru cei care nu calcă pe calea mântuirii, tot la fel și dăruirea de bunăvoie a operei tale e tot „o nebunie” mântuitoare.

Însă fără „nebunia” încrederii în Dumnezeu, fără „nebunia” sfântă de a iubi oamenii și de a-i sluji până la ultima clipă a vieții, nu există slujire pastorală. Căci slujirea pastorală nu e de 8 ore pe zi, ci e continuă și multiformă. Iar pentru a fi Preot în plină postmodernitate, pentru a fi Preotul conștient de multa neștiință care plutește în oamenii zilelor noastre, trebuie să îți asumi fără doar și poate prezența online, pentru că ea amplifică continuu slujirea ta liturgică și pastorală.

Ca Preot, din punct de vedere fizic, eu sunt închis în parohia mea, dar ca prezență online eu sunt benefic pentru toată lumea. Pentru că sunt aici și sunt oriunde. Sunt în România și în America în același timp, sunt în Grecia și în Uganda prin scrisul meu. Sunt oriunde e nevoie de mine. Oriunde e nevoie de înțelegerea și de scrisul meu teologic. Eu stau acasă sau călătoresc sau sunt la Biserică și mai scriu încă ceva, și încă ceva, și încă ceva…Și toate acestea rămân pe foaia electronică, rămân pentru tot felul de cititori, și toți cititorii mei online devin parohienii mei. Căci parohianul e tot credinciosul care pribegește pe fața întregului pământ, care călătorește aici în pământ străin și care merge către casa lui, din cer.

De aceea, prezența mea online e neapărată și normală, pentru că eu trebuie să păstoresc non-stop credincioșii Bisericii lui Dumnezeu. Întreaga ierarhie a Bisericii, formată din Episcopi, Preoți și Diaconi, are datoria sfântă, de la Dumnezeul nostru treimic, de a păstori neîncetat Biserica Lui. Și credincioșii Bisericii trebuie să citească, să vadă, să audă, să înțeleagă, să experimenteze credința și viața Bisericii, iar onlineul, televizorul, radioul îi ajută să facă asta.

Toate spațiile de comunicare, care sunt create de oamenii Bisericii, îi duc pe oameni la Biserică. Căci cel care citește online o predică sau cel care vede o Slujbă la nivel online, vrea să și participe la Slujbele Bisericii. Onlineul ortodox nu te ține captiv, ci te informează, te luminează, îți dă să guști din experiența multor oameni ai Bisericii. El te face să îți dorește să fii și tu un om credincios, un om care știi multe despre Dumnezeu, despre viața Bisericii, despre istoria ei și a lumii.

Din acest motiv, fobia față de online este de neînțeles pentru cineva care dorește să cunoască în mod profund teologia și viața Bisericii. Căci onlineul teologic este o masă generoasă, întotdeauna întinsă pentru ospățul duhovnicesc, pe care se află articole, cărți, filme, imagini și tu citești ce vrei, când vrei, cât vrei. Nimeni nu vă poate obliga să mă citiți. Nimeni nu vă poate obliga să mă citiți la o anumită oră. Dar, oricând m-ați citi, dumneavoastră puteți să mă comparați cu citirile anterioare ale dumneavoastră, cu experiența dumneavoastră de viață, și eu vă pot fi un profesor sau un tată care vă repetă adevăruri esențiale pentru viața dumneavoastră. Căci pe unele nu le știați și vă sunt profesor, pentru că de la mine le învățați, iar pe altele le auziți repetate cu responsabilitate, așa după cum vi le-au spus sau vi le spun și părinții dumneavoastră.

Iar sfaturile responsabile și neapărate sunt atât de importante azi, când, ca o modă, se merge brambura prin viață. Pentru că mai devreme sau mai târziu sfaturile părintești, experiența pastorală, chintesența de veacuri a Tradiției Bisericii sunt neapărate pentru oricare. Căci într-un fel gândești la 10 ani, când faci din păpușile tale toată lumea ta, în alt fel la 18, când crezi că dragostea e tot ce contează, când îți cauți soție crezi că acesta e cel mai important lucru, dar…cel mai important lucru e să Îl cunoști pe Dumnezeu și să faci voia Lui. Locul de muncă, câți copii ai, ce avere ai, cum te vede lumea, ce lași în urmă, cu timpul nu mai sunt importante sau atât de importante pe cât păreau a fi. Dar devine tot mai stringentă interior grija față de veșnicie. Ce am făcut și unde mergem? Ce răspuns vom da noi Dreptului Judecător? Astea devin întrebările maturității târzii și ale bătrâneții.

De aceea, prezența mea online asumată, asumată cu bucurie și cu dragoste pentru oameni, e pentru a ajuta oamenii în marea lor nevoie: în nevoia de adevăr. Oamenii au nevoie de adevăr și de iubire mai mult decât orice altceva. Un om bolnav vrea să știe adevărul despre sine și adevărul care îl mântuie. El știe că e în preajma morții și adevărul e cel care ne odihnește. Dar, în același timp, vrea odihna adevărului împreunată cu iubirea față de el, pentru că are nevoie ca cineva să îl înțeleagă în suferința lui. Și numai cineva care te iubește, te și înțelege. Și cel care te înțelege îți face sfârșitul pământesc plin de încredere, pentru că te umple de iubirea lui plină de adevăr. Și cel care se simte iubit pe patul morții, acela se poate și pocăi. Pentru că mulți nu se pocăiesc tocmai pentru că nu mai cred în oameni. Nu mai cred în oameni, nu mai cred în ei, nu mai cred în Dumnezeu, nu mai cred în nimeni. Și singurătatea e tocmai lipsa credinței. Și mulți se sinucid, crezând în mod fals că absența durerii înseamnă „mântuire”. Însă mântuirea incumbă și durerea, incumbă și iubirea și încrederea în oameni, dar, mai ales, incumbă credința neclintită în Dumnezeu. Căci cel care se mântuie, acela trăiește cu Dumnezeu clipă de clipă, fie că îi e greu sau îi e bine.

Și acum vă întreb: „Pierd timpul” online, dacă vă ajut în mântuirea dumneavoastră? Sunt „nebun” dacă vă dărui cărțile mele sau sunt responsabil și grijuliu față de mântuirea sufletelor dumneavoastră?

Însă eu sunt împăcat și bucuros, sunt vesel în adâncul meu tot timpul, pentru că simt și știu că prezența mea online, alături de prezența mea în fața Sfintei Mese înseamnă slujire totală, autentică, responsabilă. Eu nu mă simt „aiurea” și nici „nelalocul meu” în spațiul online, chiar dacă, în online, unii fac politică, alții afaceri, alții se distrează. Eu slujesc în online! Slujesc lui Dumnezeu și oamenilor. And my theological ministration is one of consciousness.

Pentru că și slujirea mea la parohie e tot una de conștiință. Căci eu le fac pe toate în fața lui Dumnezeu și în fața oamenilor în același timp. Eu slujesc cu Dumnezeu și în fața Lui oamenilor. Tocmai de aceea nu fac ceva „de frica” superiorilor mei ierarhici sau pentru ca „să plac” oamenilor, ci din dragoste și din evlavie față de Dumnezeul mântuirii mele. Pentru că eu sunt Preot pentru că am fost chemat de El la slujirea Lui sacramentală și nu pentru că m-au trimis părinții sau rudele. Dimpotrivă, la mine, după cum știți mulți, toată lumea a fost împotriva mea la început, pentru că nimeni nu dorea să fac studii teologice, ci doreau să am o meserie bănoasă. Iar a fi Preot, azi, în multe părți ale României sau ale lumii înseamnă a fi din clasa de jos a societății, căci abia reușești să trăiești de pe-o zi pe alta din ce câștigi de la Biserică.

Iar proiectul Teologie pentru azi, care pare și este colosal pentru cine se apucă să-l citească și să-l înțeleagă, s-a făcut cu bani puțini, dar cu toată dragostea. Pentru că nu am beneficiat și nici nu beneficiem de finanțarea vreunei instituții profitabile, ci toate s-au făcut și se fac cu bani proprii și cu mici ajutoare frățești și prietenești, pentru care suntem foarte recunoscători.

Miile de pagini puse la dispoziția dumneavoastră sunt asceza noastră zilnică, iar dacă vreți să ne urmați în muncă și dăruire, și la dumneavoastră se vor strânge, în timp, lucruri bune pentru alții.

Așadar, iubiții mei, exemplul bun e bine de urmat! Milostenia duhovnicească e în primul rând formată din cartea teologică și din rugăciune. Un comentariu scris cu conștiință la un articol al nostru e și el o milostenie. Și, după cum ați văzut în ultimul timp, nu i-am mai primit pe comentatorii gâlcevii, pe cei care vin ca să se afle în treabă, și am moderat numai oameni care au adus multă lumină în subsolurile articolelor noastre. Și le mulțumesc și acum celor care au venit și vin la noi cu deschidere și cu prietenie. Pentru că și noi scriem cu prietenie față de oameni, cu respect și grijă față de ei.

Vă rog să primiți, din partea mea și a soției mele, tot respectul și toată mulțumirea noastră! Dumneavoastră, cei care ne citiți zilnic sau periodic. Cu atât mai mult cei care interacționează cu noi și ne fac bucurii frumoase cel mai adesea.

Vă mulțumim tuturor celor care ne-au sprijinit și ne sprijină proiectele editoriale și pomenirea dumneavoastră, vă asigur, e zilnică în rugăciunile mele! Dumnezeu să ne întărească pe toți în tot lucrul cel bun, să ne bucure și să ne veselească dumnezeiește, ca să facem mereu voia Lui! La mulți ani! Multă sănătate tuturor! Amin.


[1] Scrisă în ziua de 2 decembrie 2017, o zi de sâmbătă, începând de la ora 15.00.

[2] Așa începeam predica la 9 ani de online: https://www.teologiepentruazi.ro/2015/12/05/predica-la-9-ani-de-online-6-decembrie-2015/.

[3] Prima frază din predica la 10 ani de online: https://www.teologiepentruazi.ro/2016/12/06/predica-la-10-ani-de-online-6-decembrie-2016/.

Înțelepciunea lui Salomon, cap. 17, cf. LXX

1. Căci mari [sunt] judecățile Tale [μεγάλαι γάρ Σου αἱ κρίσεις] și greu de tâlcuit [καὶ δυσδιήγητοι]. Pentru aceasta, sufletele cele necertate s-au rătăcit.

2. Căci gândind să asuprească neamul cel sfânt, cei fărădelege – cei robiți ai întunericului și legații nopții celei lungi – închizându-se [cu] acoperișuri, [ei], [care erau] pribegi ai veșnicei înainte-vederi [φυγάδες τῆς αἰωνίου προνοίας] [a lui Dumnezeu], zăceau.

3. Căci gândind a ascunde în păcatele cele ascunse [λανθάνειν γὰρ νομίζοντες ἐπὶ κρυφαίοις ἁμαρτήμασιν], [cu] neluminosul acoperământ al uitării s-au risipit [ἀφεγγεῖ λήθης παρακαλύμματι ἐσκορπίσθησαν], uimindu-se cu groază [θαμβούμενοι δεινῶς] și [cu] năluciri tulburându-se [καὶ ἰνδάλμασιν ἐκταρασσόμενοι].

4. Căci nici locul cel mai lăuntric, pe cel păstrat pentru ei, [nu] îl păzea[u] fără de frică, ci sunetele, tulburându-i pe ei, sunau de jur împrejur, și nălucirile [cu] cei întunecați [φάσματα ἀμειδήτοις] și cei opăriți [cu] fețele se arăta[u] [κατηφῆ προσώποις ἐνεφανίζετο].

5. Și nici tăria focului [nu] biruia [pentru] a lumina, nici flăcările stelelor cele foarte luminoase [nu] îndurau a lumina acea noapte întunecată,

6. ci lor li se arăta numai un foc de la sine [διεφαίνετο δ᾽ αὐτοῖς μόνον αὐτομάτη πυρὰ], plin de frică [φόβου πλήρης], și, înspăimântându-se foarte mult de acea față nevăzută [ἐκδειματούμενοι δὲ τῆς μὴ θεωρουμένης ἐκείνης ὄψεως], gândeau [a fi] mai rele cele care se văd.

7. Și zăcea[u] batjocurile meșteșugului vrăjitoresc și a înfumurării celei peste minte [este] mustrarea cea nerușinată.

8. Căci cei care făgăduiesc a îndepărta fricile și tulburările sufletului îmbolnăvit, aceia boleau de evlavia cea de râs [ὗτοι καταγέλαστον εὐλάβειαν ἐνόσουν].

9. Căci, și dacă niciun [lucru] tulburător [nu] îi înfricoșa [i-ar fi înfricoșat] pe ei, [cu] trecerile fiarelor și [cu] șuierăturile târâtoarelor speriindu-se, piereau înfricoșați și pe văzduhul cel ieșit de nicăieri [καὶ τὸν μηδαμόθεν φευκτὸν ἀέρα] refuzau să-l privească [προσιδεῖν ἀρνούμενοι].

10. Căci răutatea [este] fricoasă, cu propria sa mărturie osândindu-se, și pururea a primit cele rele, asuprindu-se [cu] conștiința [συνεχομένη τῇ συνειδήσει].

11. Căci nimic [nu] este frica [οὐθὲν γάρ ἐστιν φόβος], decât numai trădarea ajutoarelor din cuget [εἰ μὴ προδοσία τῶν ἀπὸ λογισμοῦ βοηθημάτων].

12. Și, înăuntru fiind [ἔνδοθεν δὲ οὖσα], așteptarea [este] mai mică [ἥττων ἡ προσδοκία]. [De aceea, el] socotește mai mult necunoașterea pricinii celei care dă durere.

13. Iar cei [care, în] noaptea cea cu adevărat neputincioasă [οἱ δὲ τὴν ἀδύνατον ὄντως νύκτα], și din cele mai de jos ale neputinciosului Iad venind [καὶ ἐξ ἀδυνάτου ᾍδου μυχῶν ἐπελθοῦσαν], același somn dormind [τὸν αὐτὸν ὕπνον κοιμώμενοι],

14. [cu] minunile nălucirilor se conduceau, iar pe ei [înșiși cu] trădarea sufletului se slăbeau, căci lor li s-a turnat frica cea deodată și neașteptată.

15. Așadar, atunci, care încă la un moment dat astfel era acolo [εἶθ᾽ οὕτως ὃς δή ποτ᾽ οὖν ἦν ἐκεῖ], căzând, se păzea închizându-se întru temnița cea fără de fier [καταπίπτων ἐφρουρεῖτο εἰς τὴν ἀσίδηρον εἱρκτὴν κατακλεισθείς].

16. Căci dacă și plugar era cineva sau păstor sau [din] cei din pustie, lucrător[i] ai trudelor [εἴ τε γὰρ γεωργὸς ἦν τις ἢ ποιμὴν ἢ τῶν κατ᾽ ἐρημίαν ἐργάτης μόχθων], luând mai înainte pe cea greu de scăpat, nevoie răbda [προλημφθεὶς τὴν δυσάλυκτον ἔμενεν ἀνάγκην], căci [cu] un lanț de întuneric toți s-au legat [μιᾷ γὰρ ἁλύσει σκότους πάντες ἐδέθησαν].

17. Dacă și vântul șuierând sau glasul cel cu bun viers al păsărilor împrejurul ramurilor celor larg răspândite sau cursul de apă curgând [cu] tărie sau zgomotul cel tare al pietrelor răsturnate

18. sau alergarea cea nevăzută a vietăților săltând sau glasul fiarelor celor sălbatice răcnind sau glasul răsunând din adâncitura munților, [din acestea] slăbea[u] ei înfricoșându-se [παρέλυεν αὐτοὺς ἐκφοβοῦντα].

19. Căci lumea întreagă [cu] luminoasă lumină strălucea [ὅλος γὰρ ὁ κόσμος λαμπρῷ κατελάμπετο φωτὶ] și [cu] neîmpiedicate lucruri se ținea [καὶ ἀνεμποδίστοις συνείχετο ἔργοις],

20. iar numai acelora li s-a întins noaptea cea grea [μόνοις δὲ ἐκείνοις ἐπετέτατο βαρεῖα νὺξ], chipul întunericului care îi va primi pe ei [εἰκὼν τοῦ μέλλοντος αὐτοὺς διαδέχεσθαι σκότους]. Iar lor își erau mai grei [decât] întunericul.

Page 2 of 2052

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén