Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [8]

Cugetarea zilnică, cu iubire și duioșie nesfârșită, la viața tuturor celor zidite, l-a făcut pe Sfântul Dimitrie să dobândească o inimă adânc milostivă pentru toate câte există, o inimă ortodoxă, cu totul vrăjită și răpită de „farmecele milei” dumnezeiești (cum zice Eminescu în Rugăciunea unui dac). Pentru că a învățat să iubească cu iubirea lui Dumnezeu toate câte există și să le vadă cu ochi curat, întrezărind ingenuitatea firii lor primare. De aceea, atunci când, din neatenție, a călcat pe un cuib de pasăre, s-a dezlănțuit o adevărată dramă în sufletul lui. Iar Fericitul Daniil a poetizat acest episod cu multă pătrundere psihologică și duhovnicească, reconstituind scenografic evenimentele și însuflețind pagini biografice care n-au fost scrise:

Dar cercetă-i calea cea nestrămutată.
Totul e vremelnic ispitit odată.

Și-ntr-o zi, cum glasul zărilor te cere,
călcând urma turmii, cu privire-naltă,
din nesocotință, sau din nevedere,
călcâiul opincii, în iarbă învoaltă,
turtește cuibarul unui pitpalac,
de te-a rupt din cuget un scâncet sărac.

Toți puii uciși, tot cuibul, o rană,
un cheag gros de sânge și de paie ude,
stă încleiat gros de talpa țărană,
sub care s-au stins sufletele crude.
Un țipăt ai dat, de sfârșit de leat,
ți-ai pus bâta-n piept, greu încovoiat,
și-ai prins să te tângui, în chinuri o mie,
să-ți socotești fapta ca un greu omor,
și din ceasul cela, ursire pustie,
ți-ai poruncit singur, din gând râvnitor,
de-ai canonisit, cu blestem de frică,
stângul ce zdrobise cuib de păsărică.
I-ai hotărât strașnic, trei ani de pedeapsă,
în șir, zi de noapte, să-l porți neîngrijit,
neîncălțat, uitat, gol până la coapsă.

Și așa l-ai dus cum ai sorocit,
vara-nvăpăiată lovindu-l, rănindu-l,
de ciulini, de pietre, prin gropi colțuroase,
iarna degerându-l, nemilos izbindu-l
cu ger și cu vifor, cu ghețuri tăioase.
Umblând, în răznire[1] peste deal, prin râpe,
c-un picior desmetic[2], altul gros de cârpe,
ducând în privire surâsuri străine,
satul tot te ține drept sărit din minte.
Și câinele-n uliți cu lătrat te-aține.

Tu îți vezi de gânduri și nu iei aminte.
Alături de hulă treci nestânjenit,
fiindcă în privire porți minunea prinsă
și tânjind de ceruri, îți duci covârșit,
în floare de flăcări, inima aprinsă.

Fericitul Daniil îl vede, într-o continuitate lină cu tot ce spusese mai înainte, pe Sfântul Dimitrie „cu privire-naltă”, „cum glasul zărilor te cere”. Adică adâncit în contemplarea sa obișnuită, privind către înălțimi. Numai că, în această stare de răpire a cugetului spre gânduri înalte, nu vede „în iarba învoaltă” un cuib de pasăre, pe care calcă fără să vrea.

Cu alte cuvinte, nu numai că a fost un accident, nu numai că inima iubitoare și cugetul delicat ale Sfântului Dimitrie nu ar fi făcut niciodată vreun rău unor astfel de făpturi nevinovate și gingașe, dar acest eveniment nefericit s-a întâmplat tocmai pentru că era adâncit în cugetările sale dumnezeiești, gândind adică la măreția lui Dumnezeu care se străvede în toate cele create, în frumusețea fascinantă a creației. Astfel încât, pe când Sfântul contempla toate „cu privire-naltă” și mintea-i asculta „glasul zărilor”, spiritul lui fiind însetat de a se odihni în slăvirea lui Dumnezeu, „talpa țărană” curmă viața unor făpturi părut neînsemnate.

Iar minunea marii lui sfințenii stă în aceea că nu s-a disculpat pentru ceea ce a făcut, nu a considerat o justificare faptul că era absorbit de rugăciune și cugetare sfântă, pe când a zdrobit cuibul, ci s-a condamnat el singur pe sine, printr-o pedeapsă grea, pentru o faptă pentru care nimeni nu l-ar fi găsit vinovat vreodată. Pentru că avea „inima aprinsă” de iubirea lui Dumnezeu, pentru oameni și pentru toată creația, „în floare de flăcări”, înflorind neîncetat focul harului dumnezeiesc.

Mulți intelectuali de-ai noștri au auzit de Francisc de Assisi și de sensibilitatea lui față de natură, dar nu doresc nicidecum să cerceteze și să afle exemplele care se găsesc în tradiția religioasă proprie…

Opțiunea poetico-lingvistică pentru selecția și introducerea unor termeni (nu mulți) cu rezonanțe oarecum stranii (fie că sunt bisericești, arhaici sau regionali, fie creații proprii) nu e singulară. O accesează și alți poeți, precum Vasile Voiculescu sau Fundoianu. Ea obscurizează întrucâtva textul, îi dă un oarece aer misterios, un parfum de vremuri vechi. Dar aici, cu atât mai mult, îi conferă și un aspect puțin colțuros, de înălțimi stâncoase, pe care mintea cititorului e chemată să le escaladeze. Ascetismul, care face subiectul poeziei, e într-o anumită măsură transferat limbajului, astfel încât lexicul însuși să ne întâmpine cu asperitățile unui peisaj propriu pustietăților eremitice, dificultăților ascetice. Dar pentru o asemenea performanță literară e nevoie de reflecție îndelungată și profundă și de talent poetic incontestabil.


[1] În răznire = în răzlețire, în izolare, depărtare de oameni.

[2] Desmetic = descreierat, nebun, zănatic.

Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [7]

Icosul II al acatistului atinge în mod detaliat (pe cât se poate de detaliat în versuri) un subiect de care și astăzi mulți se feresc: intelectualismul celor agramați/ neșcoliți, gândirea adâncă și intensă a celor care își sfințesc viața, chiar și în absența condițiilor propice pentru studiu și pentru viață intelectuală.

Mulți dintre predicatori insistă pe credința Sfinților, fără să intre în amănunte despre cum se păstrează credința aceasta. Pentru că, așa după cum ne-a spus și Mântuitorul în Evanghelii, mulți oameni ajung la credință, dar nu pot să o păstreze până la sfârșitul vieții lor sau să aducă roadele ei.

E ușor să vorbești despre credința Sfinților, la modul general, și să o consideri sfințitoare a vieții lor. Însă credința aceasta presupune un parcurs lăuntric foarte bine determinat, despre care avem, totuși, destule mărturii, în multe cazuri, dar nu le cercetăm și nu luăm aminte la ele. Dacă le-am studia și am reflecta, cu multă concentrare a minții, mereu la experiențele de viață ale Sfinților, am ajunge și noi la a înțelege ce trebuie să facem și cum trebuie să trăim sau ce atitudine să avem în anumite situații de viață.

Dar pentru că pe noi concentrarea minții ne obosește și de aceea am renunțat să o practicăm – cu excepția unor situații concrete, în scopuri materialiste, dar nu vrem să ne epuizăm gratuit pentru mântuirea sufletului –, de aceea venim la conferințe și punem întrebări puerile (aproape penibile) despre ce trebuie să facem într-o situație sau alta.

Sfântul Dimitrie n-a fost nici alfabetizat, n-a avut nici cărți, nici intelectuali, nici conferențiari care să îi predice îndelung și să îi predea învățătura cea dreaptă. Probabil că, pe cât a putut, a fost prezent la Slujbele Bisericii și a audiat predici (despre care numai Dumnezeu știe cât de întinse sau de ce calitate au fost sau…dacă au fost). Cert e că dintr-o auzire elementară a Vestirii celei Bune, adică a Evangheliei, el a făcut motiv de viață în sfințenie, cu toată simplitatea existenței lui, și cu toată precaritatea educației. Încât astăzi toată capitala României și întreaga țară se închină la Sfintele Moaște ale unui văcar. Și mărturisesc că m-am închinat de mai multe ori și că Sfântul e plin de blândețe, alinător al durerilor și dătător de încredere.

Însă Fericitul Daniil, privind cu un ochi pătrunzător la viața Sfântului, îi face un portret magistral, reținând esența vieții ortodoxe a Sfântului, dar oferindu-ne și detaliile lămuritoare pentru a înțelege de ce a rodit credința lui:

„Cum vedeți, sunt un obraz de văcar sărac
sub crâmpeiul de cer lângă apele Lomului,
norii, pasărea, vântul, tovărășie mi se fac
la pânda de bivoli și la semnele Domnului”.

Ca să luăm aminte cursul vieții tale,
Sfinte, fă-te nouă bun toiag de cale,
cu spor să răzbatem filele din carte
și din râvnă trează, întru căutare,
să te-adune mintea, din vremi de departe,
să ne mergi-nainte inel de-arătare,
dăinuind aevea, ca o slovă sfântă,
pentru gând și suflet ce bine cuvântă.

Știm c-ai dus asprimea din copilărie,
nu cărturăria plină de zădar [știința lumească],
nu vreun meșteșug spornic de trufie,
nici negustoria iscusită-n zar.
Te-ai dedat din voia ta cea nedibace,
ca să paști în miriști cârd de dobitoace.
Fără preț, boarul satului ai fost.
Cu nuiaua verde duceai neagra turmă.
Praful și copiii, în alai de prost,
pe ulița largă, te duceau din urmă.

Păzitor de bivoli în câmpii ai stat,
singur, cu tăcerea nopții-n revărsat.
Zdrențe pe trup schilav, nod scaeți în barbă,
nebănuind nimeni că ești vas ales,
tu grăiai cu ploaia, pasări, sfârc de iarbă,
de sporeai în tine sfântul Înțeles.

Atâtea nopți treze urzi-n tine stele,
și atâta soare luă visele tele,
de vedeai la toate cele-nsuflețite,
ce treceau sub zarea ochiului tău dus,
milostiv, în creștet, inele sfințite,
vrednice de lauda Raiului apus.

Duioșie adâncă, umezeai în geană,
când tu întâlneai ochi de lighioană;
fiindcă, în privirea înjositei fiare,
ghiceai [pe] Dumnezeul cel acoperit
de făptură, însă neascuns [ochilor tăi], pe care
nedesăvârșirea mai mult L-a vădit.

Fericitul Daniil explică aici parcursul vieții Sfântului Dimitrie și modul în care a ajuns Sfânt. Pentru că e ușor să spui că a ajuns prin credință și smerenie sau pentru că a avut inimă bună și milostivă, însă enumerarea acestor virtuți (adevărate!) nu explică, de fapt, nimic din viața lui, nimic din motivele pentru care avem astăzi Sfinte Moaște în fața ochilor și ne închinăm la văcarul de odinioară din satul Basarabi de peste Dunăre.

Oamenii care aud la predică despre virtuțile creștinești ale Sfântului pot să își închipuie ce vor (ca și despre alți Sfinți), pentru că cel mai adesea nu li se explică cum a ajuns Sfântul să dețină aceste virtuți. Așa încât cel mai important lucru pentru creștini, și anume explicarea căii de nevoință pe care a urmat-o, rămâne o necunoscută pentru cei care nu caută să studieze și să afle mai mult.

Fericitul Daniil ar fi putut și el să procedeze la fel ca mulți alți predicatori și alcătuitori de acatiste din vremurile mai noi, adică să exulte encomiastic enumerând virtuțile evidente ale Sfântului. Însă pe el îl preocupă ceea ce interesează doar pe cel care este trăitor și teolog adevărat: „să luăm aminte cursul vieții tale”! Adică la felul în care s-a nevoit Sfântul, mai ales lăuntric. Pentru că trăirea dinafară, sărăcia și umilința sunt ușor de înțeles (nu și de practicat!). Dar e nevoie și de cunoașterea cugetului lăuntric, fără de care asceza exterioară e vană. Pentru care lucru Fericitul Daniil cere și așteaptă luminarea Sfântului…

Iar calea prin care boarul satului fără școală a ajuns la a cunoaște pe Dumnezeu este cea a Sfântului Avraam, a Sfântului Antonios cel Mare și a multor altor Sfinți din istorie: a înțelege atotputernicia, bunătatea, desăvârșirea și minunile lui Dumnezeu din făpturi, adică din contemplarea necontenită a creației Sale! Pentru că, pe lângă Biblia scrisă, toată zidirea e o Biblie care grăiește, prin litere și cuvinte vii și luminoase, spre înțelepțirea minții noastre și spre cunoașterea adevărului. Iar această contemplare a cosmosului o săvârșea până și un intelectual versat și un cunoscător desăvârșit al Scripturii precum Sfântul Pavlos, susținând că aceasta a fost dintotdeauna tradiția umanității de a ajunge la adevăratul Dumnezeu (Rom. 1, 20).

Amintim și exemplul Sfintei Irina, egumena Mănăstirii Hrisovalant: „De aceea, de multa ei înfrânare, rămăsese numai pielea și oasele. La stăpâneștile praznice priveghea toată noaptea și nu dormea nicidecum, ci numai se ruga și cânta. Ea de multe ori ieșea în ogradă [curtea Mănăstirii] la miezul nopții și acolo se ruga cu multă umilință, că, văzând stelele, frumusețea cerului și mărimea lui, se bucura, slăvind pe Ziditorul, Care le-a făcut cu atâta înțelepciune”. Înaintea ei se închinau doi chiparoși, pe care îi binecuvânta, și ei i-au trimis Dumnezeu și Sfântul Ioannis Teologul trei mere din Rai, pentru că a dorit să simtă măcar puțin din natura edenică nealterată. (Cf. Viețile Sfinților pe luna august, Ed. Episcopiei Romanului, 1998, p. 382-383).

Dar și Fericitul Daniil îl heretisește pe Sfântul Dimitrie astfel: „Bucură-te, lamura dragostei dumnezeiești,/ Bucură-te, oglindire de luceferi cerești”. Pentru că și-a dat seama că aceeași oglindire meditativă l-a caracterizat și pe el.

Nu e o trăsătură  a firilor romantice! E o exigență teologică pe care am uitat-o. Eminescu mărturisește același tip de cunoaștere extatic-contemplativă, în vremea copilăriei și a adolescenței sale, el fiind conștient de tradiția creștină (în mod deosebit cea proprie, ortodoxă, care comportă mărturii din abundență în acest sens) pe filonul căreia s-a dezvoltat teza romantică a contemplării și a armoniei cu natura, care a anulat indiferența literaturii clasice ce urmărea celălalt filon, păgân, al literaturii greco-latine.

Biblia scrisă a apărut târziu în istorie, dar Biblia nescrisă a universului întreg a existat dintotdeauna și există în ochii noștri, pe cât o putem vedea. Desigur, dacă în loc de firmament și de semnătura stelară a Creatorului, noaptea vedem numai firme și reclame care iconizează poftele umane, dacă în loc de cer vedem blocuri, dacă în loc de păsări auzim numai mașini sau muzica din căști și dacă mai plantăm pomi cât să nu rămânem fără oxigen și ozon, nu mai vedem nimic din splendoarea miraculoasă a pădurilor, a plantelor și ființelor care populează planeta. Dacă totul e evoluționism și adaptare biologică, deși teoria evoluționistă e cu totul absurdă, cu desăvârșire nedemonstrabilă și impracticabilă, e de înțeles că multora le vine greu sau imposibil să mai lectureze Biblia cosmică. Cu toate că ea e promovată în toată literatura patristică și în toată literatura românească, veche și modernă.

Iar citirea Bibliei cosmice reprezintă o asceză la fel de dificilă ca și lectura și scufundarea în abisul duhovnicesc de înțeles al Bibliei scrise. De aceea Fericitul Daniil spune despre Sfântul Dimitrie: „tu grăiai cu ploaia, pasări, sfârc de iarbă,/  de sporeai în tine sfântul Înțeles”. Această sporire duhovnicească e lentă și se produce numai prin practică zilnică, prin efort ascetic neîncetat de reflecție și rugăciune.

Prin efort interior neostoit, prin veghe și cugetare de tip monahal, Sfântul nostru a ajuns ca păstorii de odinioară numiți Avraam, Isaac, Iacov, Moisis, David ori ca păstorii care au primit vestea cea bună de la Îngeri, fiindcă și el „în câmpii ai stat,/ singur, cu tăcerea nopții-n revărsat”, convorbind însă în rugăciune cu Dumnezeu și admirând neîncetat minunile Lui din făpturi. După cum a zis psalmistul: „Cugetat-am la zilele cele vechi și de anii cei veșnici mi-am adus aminte și am cugetat. /…/ Adusu-mi-am aminte de lucrurile Domnului, căci îmi voi aduce aminte de minunile Sale cele dintru început. Și voi cugeta în toate lucrurile Tale și în toate obiceiurile Tale voi cugeta” (Ps. 76, 6, 12-13)[1]. Sau, în poetizarea Sfântului Dosoftei: „Nevoit-am ș[i]-am slăbit din bietul suflet,/ Lăsând somnul și odihna, stând în cuget. /…/ Cugetat-am și de zâle de mainte,/ De pre veci…” (Ps. 76, 9-13).

Așa încât, pe lângă truda păstoririi de bivoli, Sfântul Dimitrie a trudit și cu inima și cu gândul, pentru a-L cunoaște pe Dumnezeu.

De aceea: „Atâtea nopți treze urzi-n tine stele,/ și atâta soare luă visele tele,/ de vedeai la toate cele-nsuflețite,/  ce treceau sub zarea ochiului tău dus,/ milostiv, în creștet, inele sfințite,/ vrednice de lauda Raiului apus”. A ajuns adică, să vadă, în toate cele create, pecetea luminii și a sfințeniei lui Dumnezeu. O știință rară, care nu se predă la școală…

Iar aplecarea spre teologhisire a Fericitului Daniil se vădește din nou în versurile: „Duioșie adâncă, umezeai în geană,/ când tu întâlneai ochi de lighioană;/ fiindcă, în privirea înjositei fiare,/ ghiceai [pe] Dumnezeul cel acoperit/ de făptură, însă neascuns, pe care/ nedesăvârșirea mai mult L-a vădit”.

Dumnezeul cel desăvârșit Se vădește și din nedesăvârșirea creaturilor Sale. Despre aceasta au vorbit mult Sfinții Părinți ai Biserici și filosofii creștini ai tuturor veacurilor. Ca să scurtăm vorba, îl citez doar pe Pascal: „Natura are perfecțiuni prin care poate demonstra că este imaginea lui Dumnezeu și defecte pentru a demonstra că nu e decât o imagine a lui Dumnezeu”[2].

Da, poți să fii boarul satului și să ajungi exersat în asemenea subtilități teologico-filosofice. Asta înseamnă că ți-ai făcut mintea brici. Când Sfinții Părinți ai pustiei, plecați de multă vreme din lume sau neinstruiți în Academii, veneau și susțineau ore întregi de polemici aprinse cu filosofii eretici sau  păgâni ai timpului lor, o făceau tocmai pentru că aveau acest tip de instrucție sau de erudiție dobândit prin strădanie lăuntrică istovitoare, având ca profesori pe Dumnezeu, pe Îngeri și pe Sfinții din ceruri sau (eventual) de lângă ei.


[1] Cf. Psalmii liturgici, op. cit.

[2] Blaise Pascal, Cugetări, traducere de Maria și Cezar Ivănescu, Ed. Aion, Oradea, 1998, p. 394.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [64]

Departe de a fi insensibil față de tradiția religioasă, Sorescu e adesea oripilat de barbaria atee a autorităților comuniste. L-am văzut indignat de dărâmarea Bisericilor din București, în epoca ceaușistă, sau de ascunderea lor, prin translare, în spatele blocurilor, pentru ca să nu mai deranjeze vizual pe omnipotenții zilei.

Protestul lui față de transformarea României întregi într-o închisoare, față de maltratarea trecutului creștin și față de manipularea memoriei unui popor întreg e reținut și în poemul Concentrare:

„O țară atât de mică!/ Femeile au genele negre și lungi/ Și ca să nu treacă peste graniță/ Și le prind cu clame în ceafă, –/ Genele lor prea lungi. //

Apoi și morții/ Sunt răscoliți din când în când/ Și presați cu compresorul/ Și cimentați/ Pentru că țara e foarte mică. //

Numai din când în când/ Se sparg mormintele/ Și se introduc țevi de canalizare/ Și bei apa rece/ Trecută prin craniul bunicului. //

Ce rece e apa asta,/ Cum vine cu crenguțe de brad,/ Deși munții sunt foarte departe/ Dar bunicul a călătorit pe acolo/ Și toate i-au rămas în gând”.

Poetul e deplin conștient de ravagiile produse în conștiință de astfel de vizigoți sau huni ai ateismului, care se luptă cu morții și cu moștenirea cultural-spirituală ortodoxă, pentru ca adevărata istorie să fie lăsată în paragină sau reamenajată așa după cum sunt transformate cimitirele în spații pentru canalizare.

Și cu toate că manevrele comuniștilor erau abominabile (pentru că numai o minte foarte bolnavă poate să aprovizioneze un sat sau un oraș cu apă care trece printre rămășițele umane ale strămoșilor), probabil că nu mulți, din nefericire, au conștientizat drama prin care trec, atât ca indivizi, cât și ca popor, la adevărata ei dimensiune.

Ca și astăzi, trecutul pare neinteresant sau neimportant pentru prezent. Peste el se poate trece cu buldozerul, poate fi excavat, alungat, umilit, „presat cu compresorul” minciunilor ideologice de tot felul, alterat, renegat, desfigurat sau pur și simplu rescris până când devine convenabil

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [63]

Învierea lui Lazăr este un alt exemplu de poem situat între nonconformismul expresiv și credința religioasă a poetului. Sorescu nu e dogmatic în exprimare decât atunci când poate să tăinuiască foarte bine acest lucru în simboluri sau metafore poetice. Așadar:

„Ce mi-ai făcut, doamne,/ Tocmai când mă deconectasem! //

Parcă mi se luase o ceață de pe ochi/ Și-ncepusem să văd întunericul,/ Luna e altfel, acum mi-am dat seama,/ Altele sunt încheieturile lucrurilor. //

Parcă-mi sărise un dop de beznă din urechi,/ Mi se deslușise adevărata cântare,/ Nici nu știți ce înseamnă secretele sunete/ Ale unui gând, desfășurându-se. //

Acum parcă mi-a dat cineva cu un par în cap/ Și revin la vechea-mi năuceală./ Aud că tu ești cel care m-ai lovit atât de tare/ Când ai făcut lespedea să se dea în lături”.

Ca și în alte situații, limbajul pare neevlavios, îndrăzneț peste limite. Însă, așa cum spuneam și altădată, tocmai pe această impresie mizează Sorescu, din două motive: pentru a nu fi catalogat drept poet conformist-tradiționalist (neagreat, prin urmare, de societatea literară) și pentru a induce în eroare cenzura comunistă, care nu trebuia să intuiască neliniștile și căutările sale de natură metafizică.

În poemul de față, în locul Sfântului Lazaros trebuie înțeles poetul. El este cel care nu ar mai dori să mai învie, odată plecat din viața aceasta. El este cel care, așa cum ne mărturisesc nenumărate alte poeme, a ajuns să deteste ipocrizia fără limite a lumii în care trăiește, lipsa de afectivitate și impostura semenilor.

Poemul e subversiv, e un protest vehement la adresa ordinii sociale și a valorilor umane ale prezentului. Poetul e suficient de scârbit de realitatea pe care o trăiește încât să refuze o virtuală înviere spre a viețui mai departe în această lume.

Mai mult decât atât, însă, el intuiește (dacă nu cumva interesul îl purtase spre investigații mai adânci în acest domeniu) că, dincolo de această existență, este o viață în care simțurile noastre vor fi infinit mai sensibile, iar cugetarea minții noastre, neîmpiedicată de materie, va fi uluitor de rapidă și va cunoaște altfel adevărul despre tot ce există.

De aceea, substanța ideatică a poemului se găsește concentrată în aceste versuri: „mi se luase o ceață de pe ochi/ Și-ncepusem să văd întunericul,/ Luna e altfel, acum mi-am dat seama,/ Altele sunt încheieturile lucrurilor. // Parcă-mi sărise un dop de beznă din urechi,/ Mi se deslușise adevărata cântare,/ Nici nu știți ce înseamnă secretele sunete/ Ale unui gând, desfășurându-se”.

Spre deosebire de mulți atei de la noi care au obiceiul să răspândească ideea hulitoare că, dacă veșnicia ar exista, ar fi o plictiseală generală, Sorescu e conștient că trecerea sufletului din viața aceasta în cea veșnică modifică definitiv percepția și gândirea omului, că spiritul uman, eliberat de trup, vede, simte, cunoaște și înțelege cu totul altfel lucrurile, infinit mai profund: „Altele sunt încheieturile lucrurilor /…/ Nici nu știți ce înseamnă secretele sunete/ Ale unui gând, desfășurându-se”.

Viteza gândurilor și abilitatea sufletului de a percepe și de a cunoaște sunt infinit potențate față de ceea ce stă acum în puterile noastre. Tocmai de aceea, o întoarcere la existența de aici ar însemna o retrogradare a sufletului, o revenire  a lui la o formă primitivă de viețuire în comparație cu realitatea pe care a gustat-o dincolo.

În Viețile Sfinților există câteva mărturii de acest fel, ale unor oameni care au fost readuși la viață pentru a se pocăi de anumite păcate, prin milostivirea lui Dumnezeu. Iar reintrarea în trup a sufletului a fost foarte dificilă, pentru că, deși înțelegeau că e spre binele lor, faptul că ajunseseră să își cunoască natura luminoasă a sufletului, indescriptibil de frumoasă, îi făcea să refuze reîntoarcerea în trup și existența printre cele materiale.

Nu știu dacă Sorescu avea cunoștință despre aceste date din domeniul hagiografiei. După cum m-am exprimat și altădată, din păcate, avem foarte puține știri despre interesul real, neostentativ, al artiștilor sau al oamenilor de cultură pentru viața bisericească și pentru literatura Bisericii. Dacă ei nu au consemnat, din diverse motive, nici alții, care le-au fost aproape, nu s-au străduit să consemneze, fie că nu au știut (nu au fost considerați proprii pentru asemenea confesiuni), fie că nu i-a interesat.

Predică la Duminica a XXIII-a după Cincizecime [2019]

Iubiții mei[1],

educația copiilor începe din prima lor zi de viață și ea este fundamentală pentru fiecare dintre noi. Căci educatio, educationis înseamnă ridicare, creștere[2], dezvoltare armonioasă a omului. Și pe copil, de când îl naștem, îl învățăm să mănânce, să doarmă, să se simtă în siguranță cu noi. Îl învățăm ce e iubirea, ce e credința, ce e liniștea, ce e bucuria, căci îl primim cu toată ființa noastră în brațe și îl purtăm cu cea mai mare atenție. Și tot ceea ce sădim în sufletul și în trupul copilului, aceea va fi moștenirea lui de viață și de sănătate.

Iar neatenția față de copii costă. Îi costă pe ei, dar și pe noi. Un minut de nesupraveghere poate însemna o calamitate pentru viața lui, a celui atât de fragil. După cum neatenția la detalii în educația copilului, în relația parentală cu copilul, naște și crește adversitatea copilului față de părinții săi. Ajungând ca, la adolescență, când copilul caută să își manifeste identitatea, el să scoată în evidență nu binele din viața lui, ci tocmai această adversitate a lui față de părinți. Pentru că educația nu e bună, dacă nu e totală. Trebuie să ne educăm copiii din punct de vedere al igienei, al alimentației, al divertismentului și al odihnei, al comportamentului social, al raportării lor la familie, Școală, Biserică, instituții muzeale și de cultură, viață în general. Trebuie să le spunem ce să facă și ce să nu facă și din ce motive să facă sau să nu facă ceva anume, dar, în același timp, noi înșine trebuie să fim exemplele lor de urmat. Pentru că discrepanța dintre ce spui și ce faci strică încrederea în tine ca factor de educație. Tu, ca părinte, ai ascendent în viața copilului tău, dacă ești exemplul pe care el îl urmează cu entuziasm. Dacă el nu mai are încredere în tine, atunci va privi spre altcineva și acela va fi modelul lui de urmat. Și cuvintele tale nu vor mai ajunge la el, tu fiind pentru el străinul care l-a născut. Lucru care te va umple de nefericire pentru toată viața.

Și vă spun aceste lucruri cu maximum de conștientizare a importanței lor. Pentru că părinții trebuie să fie exemplele vii de educație și de comportament din viața copiilor lor. Trebuie să îi educi continuu și să mergi în ritmul lor în mod continuu. Pentru că va exista un moment când ei îți vor depăși așteptările și atunci vei înțelege că educația ta, că efortul tău educațional și-a atins scopul. Fiindcă copilul a început să meargă pe propriile lui picioare, beneficiind de tot ceea ce a învățat de la tine, ca părinte, și din interacțiunile lui cu societatea actuală și cu înțelepciunea istoriei.

Îl iei de la zero, îl crești continuu și îi creezi cadrul în care el să își găsească propriul său drum. Și când el va fi în stare să se întrețină de unul singur, vei fi pe mai departe sprijinul lui real, necondiționat, dar încurajându-l pe drumul său. Căci scopul educației e acela de a crea viitori părinți. Scopul educației e acela de a dărui iubire, atenție, cunoaștere și experiență de viață copiilor noștri, în așa fel încât, la rândul lor, ei să fie părinții reali și înțelepți ai copiilor lor.

Iar ceea ce se petrece în familie, se petrece și în Biserică. Fiecărei noi generații de credincioși, Biserica îi dăruie tot harul și toată înțelepciunea și toată sfințenia ei. Pentru că Dumnezeu Își călăuzește Biserica Sa cu tot harul, cu tot adevărul și cu toată sfințenia Lui. Iar Familia, Școala și Biserica sunt în viața noastră cele trei instituții fundamentale ale educației, în care creștem și ne dezvoltăm armonios.

Însă noi creștem și ne educăm într-o lume în care exemplele bune nu îți sar întotdeauna în ochi și unde modelele umane nu sunt foarte mediatizate. Dacă părinții nu știu să îți vorbească despre Sfinții lui Dumnezeu, despre marile genii și marii eroi ai omenirii, dacă nu știu să te învețe limba, istoria și tradițiile părintești, de la televizor sau din online înveți lucruri amestecate. Și bune și rele, dar, mai ales, înveți spiritul epocii, care e unul materialist. Afundarea noastră în mâncare, în divertisment și în pierderea neserioasă a timpului ne face tot mai trupești, reducându-ne puterea de a înțelege și de a simți lucrurile profunde ale voii lui Dumnezeu cu noi. Pentru că ne folosim din ce în ce mai puțin mintea și puterea de a simți și de a crea lucruri, atâta timp cât ajungem să credem că trebuie să fim serviți cu ceea ce ne dorim.

Materialismul epocii noastre trebuie depășit în familie, în primii ani de viață. Pentru că trebuie să le spunem copiilor noștri că noi nu suntem numai trupuri, ci suntem suflete întrupate, că suntem ființe unice. Și că noi, oamenii, avem nevoi sufletești și trupești, nevoile sufletești fiind nevoile pe care numai Biserica și Școala ni le pot astâmpăra. Căci dacă stomacului îi e bine și cu puțină mâncare și băutură, sufletului îi e bine numai cu multă rugăciune, cu multă citire, cu multă muncă, cu multă atenție la tot ceea ce facem.

Sufletul mănâncă mult mai mult decât mănâncă trupul, pentru că el e spiritual și nemuritor și el poate asimila la nesfârșit. El mănâncă tot ceea ce e bun și frumos și profund și sfânt din lume și din oameni. Sufletul mănâncă frumusețea și liniștea și diversitatea din lume. Sufletul mănâncă toată experiența duhovnicească, literară, filosofică, științifică și tehnologică a lumii. Sufletul e avid de tot ce e nou, de tot ce e complicat, de tot ce e nelămurit.

Dar dacă preferi „să nu faci nimic” în loc să faci „multe lucruri” în viața ta, atunci ai pactizat cu materialismul epocii, care te vrea îngrășat doar la trup, dar nu și la suflet. Însă oamenii care știu că au suflet, aceia știu că sufletul are nevoie de banchetele lui duhovnicești și intelectuale. Căci pentru mine o carte bună e un eveniment special în viața mea, iar un praznic al Bisericii este o desfătare a inimii mele. Dacă traduc Scriptura, o traduc cu multă bucurie și împlinire duhovnicească, după cum, dacă scriu la Dogmatică, știu că mă hrănesc din plin cu adevărul și sfințenia lui Dumnezeu, cu ceea ce El ne-a revelat spre mântuirea noastră.

Iar sufletul, când e hrănit duhovnicește și intelectual din destul, când e plin de rugăciune, de citire și de creație, îl face pe om să fie cu totul împlinit, dar un stomac plin nu înseamnă și un suflet împlinit. Pentru că împlinirea reală a omului se dobândește în sufletul său, în modul cum el trăiește, gândește, simte și se manifestă.

De aceea, ceea ce facem în sufletul nostru iradiază și în trupul nostru, după cum ceea ce ne afectează trupul se reverberează profund și în sufletul nostru. Căci orice boală a trupului o simțim profund cu sufletul nostru, după cum binele dumnezeiesc din sufletul nostru se răspândește și în trupul nostru făcându-ne cu totul duhovnicești.

Însă, dacă vorbim despre patimile din sufletul nostru, care sunt răul din noi înșine, înțelegem cât de rele sunt din glasul disprețuitor și disperat în același timp al demonilor: „Ce [este] mie și Ție [Τί ἐμοὶ καὶ Σοί], Iisuse [Ἰησοῦ], Fiule al Dumnezeului Celui Preaînalt [Υἱὲ τοῦ Θεοῦ τοῦ Ὑψίστου]? Mă rog de Tine [Δέομαί Σου], să nu mă chinui [μή με βασανίσῃς]” [Lc. 8, 28, BYZ]. Căci patimile ne chinuie și acum, dar ne vor chinui și veșnic, dacă nu ne curățim de ele. Pentru că demonii, cât și noi, oamenii cei păcătoși, alegem să ne disociem zilnic de Domnul. În loc să ne lipim de El și să fim un duh cu El, noi ne despărțim interior de El. Și ajungem să spunem, ca și demonii: „Ce legătură este între noi și Tine?!”. Căci, când ne înnebunește păcatul, noi ne credem autonomi, noi credem că existăm prin noi înșine, fără legătură cu Dumnezeu. Însă noi suntem zidiți de Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este „Cel ce pe toate le-a zidit, pe toate le-a unit între ele și pe toate le ține laolaltă și din veac pe toate le-a proniat și pururea le poartă de grijă”[3].

Și de aceea, noi nu putem să Îl ignorăm pe Dumnezeu, pentru că El e Cel ce ne ține în existență. Nu putem să ne despărțim în mod real de Dumnezeu, după cum nu ne putem despărți nici de părinții noștri. Căci El e Cel ce ne-a dat existența și ne ține în existență, după cum părinții noștri sunt cei care ne-au născut și ne-au educat, pentru că ne-au dat un trup din trupul lor și obiceiuri și gânduri și sentimente și fapte de la ei și făcute împreună cu ei.

Și chiar dacă ne despărțim de părinți în mod fizic, noi avem în noi înșine moștenirea primită de la ei. După cum Iadul nu înseamnă pentru noi o despărțire totală de Dumnezeu, ci nesuportarea iubirii Lui, cu care El ne iubește din veci. Pentru că El ține toate ființele în existență și este în toate prin slava Lui. Iar în Iad ne chinuie iubirea lui Dumnezeu, iubirea Lui care nu încape în noi, pentru că noi ne-am luptat toată viața împotriva Lui.

Și demonii știau că Iadul e un chin! E un chin provocat de prezența Lui cea iubitoare și atotbună. Pentru că încă de aici Cel atotbun e disprețuit nu pentru că e Cel mai bun, ci pentru că noi suntem răi, înrăiți de păcătuirea noastră continuă. Nu Îl suportăm, pentru că nu vrem să-L iubim! Deși El e Cel mai de iubit dintre toți. Iar dacă alegem ceea ce nu ne definește, dacă alegem neiubirea, atunci vom fi veșnic chinuiți tocmai de iubirea Lui. Pentru că El e neschimbător în iubirea Lui. El e veșnic același. Numai noi, alegând răul, alegem ceea ce nu ne definește ca oameni, alegem ceea ce e nefiresc pentru noi. Și tocmai de aceea, învățându-ne cu răul, nu mai suportăm iubirea Lui. Însă iubirea e cea care ne definește pe noi!

Noi ne naștem din iubire și suntem crescuți și educați de părinții noștri din iubire. Pentru noi, iubirea e ca soarele pentru plante: fără ea nu putem crește, nu putem exista. Și oamenii care au suferit în viața lor din cauza că au fost neiubiți, mărturisesc la unison că cel mai greu lucru e să te simți neiubit, nebăgat în seamă, minimalizat, exclus.

Numai că Dumnezeu poruncește duhurilor necurate să iasă din om [Lc. 8, 29]! El le poruncește, și duhurile, ca zidiri ale Lui, se supun [Lc. 8, 33]. Pentru că puterea Lui îi scoate din noi pe demoni. Slava Lui îi scoate pe demoni din noi, pentru ca El, prin slava Lui, să împărățească în noi. Și El împărățește în noi ca un Atotputernic și ca un Atotfrumos pentru inima și viața noastră, pentru că ne umple de tărie dumnezeiască împotriva patimilor și de frumusețea Lui cea atotsfântă. Și, prin binele Lui cel dumnezeiesc, El împlinește și desăvârșește educația primită de noi de la părinți, din Biserică, din Școală, din societate, curățindu-ne, luminându-ne și sfințindu-ne pe noi cu marea Sa iubire de oameni.

De aceea, iubiții mei, înainte de Școală, Familia e prima Școală a omului! Familia și Biserica îl educă pe copil pentru Școală, pentru școala care nu se termină toată viața. Un copil educat e un copil avid de noutatea continuă a Școlii. Un copil educat în familie și la Biserică e un copil atent, respectuos, ascultător, care își notează pe caiet ceea ce trebuie să rețină, care își ține curate manualele, care vine îngrijit la școală și are o relație bună cu colegii lui de clasă și de școală. Un copil educat creștinește e un model de urmat pentru toți, pentru că este o lumină vie oriunde.

Educați-vă copiii cu bunătate și faceți-i oameni de conștiință! Ei vor fi viitorul dumnevoastră și al acestei națiuni. Un om educat, școlit, cu experiență, e bun pentru orice societate. Pentru că orice societate umană are nevoie de oameni profunzi, cu intuiție, cu empatie, cu discernământ, cu responsabilitate.

Copiii noștri nu sunt un experiment social!

Copiii noștri nu sunt o pierdere de timp!

Copiii noștri sunt bucuria lui Dumnezeu și voia Lui cu noi!

Pentru că El dorește ca noi să ne bucurăm în copiii, în nepoții și în strănepoții noștri și să perpetuăm marea Lui înțelepciune cu creația Sa. Amin!


[1] Începută la 10. 53, în zi de joi, pe 17 octombrie 2019. Soare, 14 grade, vânt de 3 km/ h.

[2] Cf. http://www.archives.nd.edu/cgi-bin/wordz.pl?keyword=educatio.

[3] Sfântul Ioan Damaschinul, Cuvânt despre dreapta credință. Despre Sfânta Treime. Despre cântarea trisaghionului, trad. din lb. gr. veche, studiu introd. și note de Laura Enache, col. Patristica, vol. 10, Ed. Doxologia, Iași, 2015, p. 70.

Isaias, cap. 10, cf. LXX

1. Vai celor care scriu [cu] răutate [οὐαὶ τοῖς γράφουσιν πονηρίαν]! Căci, scriind, [cu] răutate scriu,

2. abătând judecata celor săraci, apucând judecata nevoiașilor poporului Meu, astfel încât a le fi lor văduva întru jaf și cel orfan întru pradă.

3. Și ce vor face în ziua cercetării[1]? Căci necazul vostru de departe va veni. Și către cine veți fugi [ca] să fiți ajutați? Și unde veți lăsa slava voastră,

4. [ca] să nu cădeți întru aducere? Pe[este] toți aceștia nu s-a întors mânia [lui Dumnezeu], ci [este] încă mâna [Lui] cea înaltă.

5. Vai assirienilor! Toiagul mâniei Mele și al urgiei [Mele] este în mâinile lor.

6. Urgia Mea o voi trimite întru poporul cel fărădelege și poporului Meu îi voi rândui să facă prăzi și jefuire și a călca în picioare cetățile și să le pună pe ele întru praf.

7. Dar el nu a gândit așa, iar [cu] sufletul nu s-a socotit așa, ci își va lăsa mintea lui[2] și [va voi] să nimicească cu totul nu puține neamuri.

8. Iar dacă are să-i zică lui: „Tu singur ești stăpânitor?”,

9. [atunci acesta va veni] și va zice: „[Oare] nu am luat țara de deasupra Babilonului și a Halanniului [Χαλαννη], [în] care a fost zidit turnul? Și [oare nu] am luat Arabia și Damascosul și Samaria?”.

10. [Iar în] ce chip le-am luat pe acestea în mâna Mea, [așa] voi lua și toate începuturile. Jeliți-vă cele cioplite [care sunteți] în Ierusalim și în Samaria!

11. Căci [în] ce chip am făcut Samariei și celor făcute de mâna ei, așa voi face și Ierusalimului și idolilor săi.

12. Și va fi, când Domnul are să sfârșească toate, făcând [acestea] în muntele Sionului și în Ierusalim, [că] va aduce peste mintea cea mare, [peste] stăpânitorul assirienilor și peste înălțimea slavei ochilor săi [καὶ ἐπὶ τὸ ὕψος τῆς δόξης τῶν ὀφθαλμῶν αὐτοῦ].

13. Căci [acesta] a zis: „[Cu] tărie voi face și [cu] înțelepciunea înțelegerii. Voi lua hotarele neamurilor și tăria lor o voi prăda și voi clătina cetățile locuite.

14. Și pe toată lumea o voi apuca [cu] mâna ca pe un cuib [καὶ τὴν οἰκουμένην ὅλην καταλήμψομαι τῇ χειρὶ ὡς νοσσιὰν] și ca pe [niște] ouă părăsite o voi lua. Și nu este care îmi va scăpa mie sau [care] să-mi grăiască mie împotrivă”.

15. [Oare] va fi mărită securea fără cel care taie cu ea? Sau va fi înălțat fierăstrăul fără cel care îl trage pe el? La fel, dacă cineva are să ridice toiagul sau lemnul.

16. Și nu [va fi] așa, ci Domnul Savaot va trimite întru cinstea ta necinste și întru slava ta foc arzând va arde.

17. Și lumina lui Israil va fi întru foc și [Domnul] îl va sfinți pe el întru foc arzător și [focul] va mânca precum iarba pădurii [în] ziua aceea.

18. [Și El] va stinge munții și dealurile și dumbrăvile și [focul] va mânca de la suflet [și] până la trupuri. Și va fi cel care fuge ca cel care fuge de la văpaia arzând.

19. Și cei care au rămas de la ei vor fi număr [καὶ οἱ καταλειφθέντες ἀπ᾽ αὐτῶν ἔσονται ἀριθμός] și Pruncul[3] îi va scrie pe ei [καὶ Παιδίον γράψει αὐτούς].

20. Și va fi în ziua aceea [că] nu va mai fi adăugat cel care a rămas al lui Israil, iar cei care s-au mântuit ai lui Iacov, nu numai nădăjduind or să fie peste cei care i-au nedreptățit pe ei, ci vor fi nădăjduind [cu] adevărul în Dumnezeul Cel Sfânt al lui Israil.

21. Și cel care a rămas al lui Iacov va fi spre Dumnezeu, [spre] Cel care este tare.

22. Și [chiar] dacă are să fie poporul lui Israil ca nisipul mării, rămășița lor [tot] va fi mântuită. Căci cuvântul săvârșind și scurtând întru dreptate.

23. Căci, cuvântul scurtând, Dumnezeu va face în toată lumea.

24. Pentru aceasta, acestea zice Domnul Savaot: „Nu te teme, poporul Meu, cei care locuiesc în Sion, de assirieni, că în toiag te va lovi! Căci Eu rană aduc peste tine [ca] să vezi calea Egiptosului.

25. Căci [mai e] încă puțin și se va potoli urgia [Mea] și mânia Mea peste sfatul lor”.

26. Și Dumnezeu va ridica peste ei rana lui Madiam [Μαδιάμ] în locul necazului și mânia Lui [în] calea cea dinspre mare, întru calea cea dinspre Egiptos.

27. Și va fi în ziua aceea [că] va fi luată frica Lui de la tine și jugul Lui de pe umărul tău, iar jugul va fi nimicit de pe umerii voștri.

28. Căci va veni întru cetatea Anghe [Αγγαι] și va trece întru Maghedo [Μαγεδω] și în Mahmas [Μαχμας] va pune vasele lui.

29. Și va trece valea și va veni întru Anghe. Frica o va lua pe Rama [Ῥαμά], [căci] cetatea lui Saul va fugi.

30. Fiica lui Gallim [Γαλλιμ], va auzi Lesa [Λαισα], va auzi Anatot [Αναθωθ].

31. S-a uimit Madevina [Μαδεβηνα], iar cei care locuiesc [locuiți] [în] Gibbir [Γιββιρ], mângâiați-vă!

32. Astăzi în[tru] cale să rămâneți. [Cu] mâna mângâiați-vă! Muntele, fiica Sionului, și dealurile, cei [care sunt] în Ierusalim.

33. Căci, iată, Stăpânul, Domnul Savaot, îi tulbură pe cei slăviți cu tăria! Și pe cei înalți [cu] semeția îi va zdrobi și pe cei înalți îi va smeri.

34. Și vor cădea cei înalți [cu] sabia, iar Libanosul împreună cu cei înalți va cădea.


[1] A judecății lui Dumnezeu.

[2] Va părăsi dreapta judecată a minții sale.

[3] Cu referire la Hristos.

Rămâne să ne vedem. Poemul 66

Când pleci la piață
trebuie să ai gust proaspăt.
Pentru că trebuie să simți
ce îți trebuie și cât îți trebuie,
în eventualitatea în care
nu vrei să cumperi piața cu totul.
Pe stânga: must la litru,
după care fructe de tot felul,
cele exotice stând îmbrățișate
cu cele naționale. Iar,
pe dreapta, brânză din mai multe
regiuni ale țării, cașcaval și cârnați.
Eu intru mai adânc în
discuția comercială,
până când carnea cu și fără osânză
e dată prin mașina electrică de tocat.
Acu’, că în loc de 4, fuseră 5 kg,
e doar o potrivire plăcută a cărnii.
Important e că e bună,
are gust
și nu miroase.
Lângă ea:
și un șorici bine rulat,
prins în țiplă,
mirosind a pârlit natural.
Carnea de oaie
stă sub semnul semilunii.
Luni și marți, de dimineață, se taie…
și nu e amestecată cu nimic.
Și e pe mirosit și pe cumpărat.
Plus discuții prietenești
între înainte și după cântar.
Pentru că sarea mai multă
a devenit neprietena inimii mele
am preferat caș de vacă.
Dar măslinele trebuie
să stea la desărat ca să te apropii de ele.
Sarea naturală am cumpărat-o
din singurul lor existent:
3 kg = 4, 5 lei pachetul.
Dar a mers și cu 5,
ca să nu mai îmi dea rest.
Însă, pentru că am uitat
să revăd nucul din vie,
kilogramul de nuci
mi-a sărit cu 8 lei în față.
Femeia vânduse aproape un sac,
pentru că era la fundul sacului.
Și mi-a dat de 12 lei,
că așa a dat la cântar.
Le-am cărat cu pace acasă,
le-am tranșat,
le-am pus pe fiecare la locul lor.
Scriu poemul la o cafea,
soarele e pe geam bine-mersi,
iar ziua mea de muncă abia începe.
Pentru că cine trăiește teologic
n-are timp să-l piardă.