Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Etichetă: Divina Comedie (Page 1 of 5)

Dante, Divina Comedie [29]

Dante, Divina Comedie, în traducerea lui George Coșbuc, ediție îngrijită și comentată de Ramiro Ortiz, Ed. Polirom, 2000.

*

Prima parte, a doua, a treia, a patra, a cincea, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a.

„miluri”/ p. 705.

Termenul fusese folosit de Budai-Deleanu, în Țiganiada, sub influența lui Milton, și era acolo un instrument de măsurare a distanțelor în Iad.

O concepție despre Paradis cam geografică. La un moment dat, puterile îngerești…nu mai sunt prezente/ Ibidem.

Elogiul Beatricei/ p. 705-706.

Se pare că Dante a conceput această operă în urma unei „viziuni” pe care a avut-o despre Beatrice, după ce a scris un sonet, și pe care a mărturisit-o în Vita nova/ Viața nouă/ p. 706.

E posibil ca și alte amănunte din această lucrare să se datoreze unor „vedenii” avute de Dante, pe lângă ilustrarea teoretică a doctrinei romano-catolice.

Este de înțeles astfel de ce Divina comedie este luată în serios de romano-catolici, tratată ca „mistică”, ca o lucrare care le reflectă gândirea teologică și nu ca fantezie pură (a se vedea și ce am spus aici).

„Cu vocea și-actul unui zornic duce
mi-a zis : – „Din cel mai mare corp, rotirea
ne-a dus în cerul ce curat străluce

de foc spiritual plin de iubirea
acelui bun ce-l gustă fericiții
mai dulce-n veci ca orișiunde-airea” /…/

Cum stinge-un fulger, când deodat-apare
puterile din văz, încât orbit
nu poți vedea nici lucrul cel mai tare,

lumina tare-asemeni m-a-nvălit
și-așa-nfășat în mantia ce clarul
lucorii-o da, nimic n-am mai zărit.

Acel amor ce-n Rai revarsă harul,
pe cei primiți așa vrea să-i salute,
lucorii lui spre-a le-adapta fânarul. /…/

și-atare-n văz s-aprinse-n ochii mei
că nu-i pe lume-atât de pură pară
încât să n-am puteri s-o rabd cu ei.

și ca și-un râu văzui lumină clară
și-aprinsă de lucori, cu maluri pline
de-o negrăit de dulce primăvară”/ p. 706-707.

„negrăit de dulce” e o sintagmă eminesciană, după cum „lucoarea” e de la Dosoftei, cum am mai spus.

Traducerea lui Coșbuc uzează de tradiția poetică românească – ca de altfel orice traducere.

Dante nu face precizarea ce fel de vederi sunt acestea: dacă le-a sesizat în spirit sau cu simțurile.

Ceea ce ne spune e că a fost mai întâi orbit, pentru ca apoi să capete un văz neobișnuit.

Deși par spirituale, faptul că autorul indică o geografie precisă a lumii de dincolo este derutant, pentru că stabilește totdeauna niște coordonate materiale.

În orice caz, anumite detalii indică faptul că a versificat o experiență personală, pe care noi, ortodocșii, o caracterizăm drept înșelare din cauza inconvergenței cu experiența Bisericii una.

Dante este un exemplu al faptului că, iată, la începutul secolului al XIV-lea, romano-catolicii dezvoltă o „mistică” diferită de a primului mileniu creștin și de experiența comună, în acest mileniu, Apusului și Răsăritului.

Doctrina romano-catolică a Purgatoriului era una recentă, dar ea își găsește imediat adaptare la Dante.

Faptul că această „viziune” e generată de iubirea aprinsă pentru Beatrice – pătimașă, fapt evident, dar observat nu o dată și de comentatori (acum, Dante evocă „surâsu-i cu amintirea lui /…/ din prima zi când fața i-o văzui”/ p. 706) – e doar unul dintre elementele care care lămuresc originea „experiențelor spirituale”.

„Descoperirile” continuă în paginile care urmează/ p. 707-708.

Dante se folosește de alegoriile și de dezvoltarea simbolurilor care sunt specifice revelațiilor, însă acest lucru se poate face și printr-un simplu artificiu literar.

Dante, Divina Comedie [28]

Dante, Divina Comedie, în traducerea lui George Coșbuc, ediție îngrijită și comentată de Ramiro Ortiz, Ed. Polirom, 2000.

*

Prima parte, a doua, a treia, a patra, a cincea, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a.

„lucoare”/ p. 691.

Beatrice îi descrie lui Dante ierarhiile îngerești în conformitate cu cele spuse de Sfântul Dionisie Areopagitul și Sfântul Grigore cel Mare/ p. 696.

Cerul al nouălea, cristalin, aparține stihiilor îngerești/ p. 698 ș. u.

Beatrice are „obraz de zâmbete-nflorit”/ p. 698.

Dante – punându-le pe seama Beatricei, care îl catehizează – construiște alte tratate teologice, de data asta despre Dumnezeu ca și Creator al tuturor lucrurilor/ p. 698 ș. u.

Îngerii sunt numiți formă pură – probabil tot o contagiune de filosofia greacă/ p. 699.

La fel, conceptul de materie pură este unul scolastic/ p. 700.

Beatrice: „V-a scris pe larg de[spre] îngeri Ieronim

c-au fost creați cu veacuri mai ’nainte

de-oricare altă lume care-o știm”/ Ibidem.

Ortiz ne lămurește că: „Dante se referă aici la Epist. ad Tit., I, 2, în care Sfîntul Ieronim se ocupă „de angelis creatis multa saecula antequam reliquae inferiores creaturae creatae essent”. Teoria lui despre Îngeri a fost combătută apoi de Sfîntul Toma în Summa theologica, I, 61”/ Ibidem.

Și mai spune: „Dacă îngerii ar fi fost creați cu mult înainte de restul lumii, ar fi rămas neactivi și deci imperfecți, ceea ce nu se poate admite”.

Argumentul este însă pur filosofic.

Opinia lui Dante (lămurită nouă tot de Ortiz) este că: „nu trecu mai mult timp decât trebuie spre a număra de la 1 la 20 și o parte din îngeri se răzvrătiră împotriva lui Dumnezeu, urmînd pe Lucifer. Cf. Convivio, II, 6 : „Zic că dintre aceste stihii s-au pierdut unele imediat după creațiune”.

Ar fi interesant de știut ce mai crede astăzi teologia romano-catolică în privința acestui subiect, dacă acesta este și punctul său de vedere sau altul.

Îngerii = motorii lumii/ Ibidem.

Demonii au căzut din cauza trufiei/ p. 701.

Dante afirmă că Îngerii nu au memorie („Deci n-au nicicând vederea lor curmată/ de-un nou obiect, și nici nu le revine/ nimic uitat prin minte divizată”), deși atât Sfântul Augustin, cât și Toma d’Aquino susțin contrariul (adică faptul că Îngerii au memorie)/ Ibidem.

Beatrice critică moda „de a introduce în predicile bisericești anecdote și snoave caraghioase, spre a desfăta pe credincioși”. Dar și practica indulgențelor/ p. 703.

„lărgoarea”/ p. 704.

De la p. 705 începe: Cerul empireu.

Dante, Divina Comedie [27]

Dante, Divina Comedie, în traducerea lui George Coșbuc, ediție îngrijită și comentată de Ramiro Ortiz, Ed. Polirom, 2000.

*

Prima parte, a doua, a treia, a patra, a cincea, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a.

Adam spune că a stat 4302 ani acolo „de-unde fu chemat Virgiliu” (adică în Limb, după concepția catolică), după ce a trăit 930 de ani pe pământ. Că limba primordială a oamenilor a încetat să mai fie folosită pe vremea lui Nimrod/ p. 683.

Sunt informații luate din Scriptură, cu excepția credinței în existența Limburilor.

Dante pune, de asemenea, pe seama Sfântului Adam afirmația că a stat în Rai de la ceasul întâi până la ceasul al șaselea. Adică șase ceasuri.

Scriptura însă nu precizează însă cât timp au petrecut Sfinții Protopărinți în Rai.

Explicația lui Ortiz, că „Adam a stat în Raiul pământesc de la șase de dimineață până la unu după-amiază” e, în același sens, de neacceptat.

Cântul XXVII (p. 684 ș. u.) prezintă în continuare cerul al 8-lea și cerul al 9-lea.

O strofă se înfățișează astfel:

„O, dulce-a dulcii lumi împărăție,

o, viață plină de amor și pace,

o, fãr’ de griji vegheată bogăție!”

Coșbuc preferă termenul amor pentru că e de origine latină. Însă e limpede că nu sună tocmai bine.

Folosește însă și un alt termen al limbii vechi/ un arhaism, vegheată, care era utilizat în româna veche în sintagma voie vegheată, însemnând voie proprie sau voie liberă.

Aici probabil se referă la bogăția proprie/ însăși a Raiului, care este viața plină de iubire și pace.

Traducătorul utilizează termenul din nou în pagina următoare, în contextul: „femeia demnă ce-și păzește/ vegheat virtutea”/ p. 685.

Adică: cea care își păzește virtutea în mod liber, din voia sa proprie, neobligată de cineva sau de ceva anume.

Ar fi interesant un studiu despre recuperarea valențelor poetice ale limbii române vechi în traducerile lui Coșbuc.

Heliade utiliza cuvântul, în Anatolida:

Armatelor de stele, străbateți firmamentul,/ La veghiele voastre glorificați pe Domnul.

Adică: slăviți pe Dumnezeu în voie/ oricând.

În paginile următoare…Paradisul…se înroșește de indignare (cerul capătă „coloarea cea ce Feb o zugrăvește/ în zori și-amurg”) la adresa clerului și a papilor corupți.

Și din nou, în ce mă privește, nu înțeleg de ce trebuia Dante să facă o călătorie așa de…lungă, ca să descopere…revolta Sfinților față de păcate.

Dar, în fine, se poate spune că scopul imediat îi viza pe cititori și societatea contemporană, pe care autorul vroia să o moralizeze.

Ba chiar se autodesemnează ca mandatat să transmită compatrioților cele ce a văzut:

„Iar tu, acel ce iar vei merge de-unde

veniși în lut, acestea să le spui,

și ce n-ascund nici eu, nici tu n-ascunde” (p. 687)

…îi spune Sfântul Petru.

Alte aluzii la mitologia greacă/ Ibidem.

Despre primul mobil/ p. 688-690.

Dante, Divina Comedie [26]

Dante, Divina Comedie, în traducerea lui George Coșbuc, ediție îngrijită și comentată de Ramiro Ortiz, Ed. Polirom, 2000.

*

Prima parte, a doua, a treia, a patra, a cincea, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a.

De la p. 678, începe să-i vorbească lui Dante, ca un glas care vorbește dintr-un foc, nimeni altul decât…Sfântul Ioan Teologul.

Pentru Dante, în Rai nu este vorba despre vedere/ contemplație dumnezeiască sau de înțelegeri mistice, ci aici Apostolii țin…disertații teologice.

Numai că vederea celor dumnezeiești, în concepție creștin-ortodoxă, care era și a Sfinților Apostoli, nu e discursivă, ci e supradialectică.

Adică este evident că Dante fantazează foarte mult despre Rai, ca și despre Iad și Purgatoriu, de altfel.

Pentru el este doar un prilej de expunere doctrinară neavând de fapt nici puterea de a imagina măcar niște frumuseți paradisiace copleșitoare.

Dante îi atribuie Sfântului Ioan acest îndemn, pe care i l-ar da lui: de a păstra iubirea în Dumnezeu „și prin umana minte/ și prin Cuvînt [Scriptură]” (p. 680): adică prin rațiune omenească și prin mărturia Scripturii.

Nu se vorbește deloc despre har.

Formularea e cât se poate de protestantă și indică, de fapt, sensul de evoluție al teologiei apusene.

Îl numește pe Dumnezeu „Eul lumii-ntregi” (Ibidem), numai că această și această formulare este cam echivocă și poate da naștere la multe interpretări.

Ne îndepărtăm de înțelegerea lui Dumnezeu ca Treime de persoane.

De altfel, de multe ori Dante se referă la El numindu-L Iubire/ Amor, într-un mod cam indistinct.

Însă teologia romano-catolică a deviat spre o înțelegere panteist-spiritualistă a lui Dumnezeu, în care nu se mai distinge caracterul personal al Treimii.

Nu știu foarte sigur dacă această deviere a început înainte sau după Dante.

Cert e că, recent, papa Francisc îl citează pe Dante ca…teolog și văzător al realităților dumnezeiești: „Dante, in the Divine Comedy, after professing his faith to Saint Peter, describes that light as a „spark, which then becomes a burning flame and like a heavenly star within me glimmers” ”.

Atunci ar trebui ca și Arhiepiscopul de Canterbury să citeze din Milton, ca referință dogmatică

„fulgură”, „acute lucori”/ p. 681.

Beatrice îi deschide ochii lui Dante ca să îl vadă pe Adam, pe care îl roagă să îi vorbească/ p. 681-682.

Adam răspunde că îi cunoaște dorința, pentru că „eu citesc oglinda cea verace/ ce-și face-oricare lucru-o copie-a lui”.

Notele 106 și 107 de la p. 682, ale lui R. Ortiz, care ar trebui să ne lămurească asupra acestor versuri, ne pun și mai mult pe gânduri.

Căci ele afirmă: „Oglinda: Dumnezeu, în care toate faptele și gândurile omenești sunt reflectate în etern. O copie: fiindcă toate lucrurile create sunt făcute din substanța Sa divină”.

Nu știu dacă toate gândurile omeneșți sunt reflectate în Dumnezeu. Că El le cunoaște e una, că ele se reflectă în eternitate e alta, iar semnificația e din nou echivocă.

Dacă Ortiz exprimă teologia romano-catolică, atunci când spune că „toate lucrurile create sunt făcute din substanța Sa divină”, e foarte grav, pentru că deja asta e concepție budistă și nu creștină.

Dante, Divina Comedie [25]

Dante, Divina Comedie, în traducerea lui George Coșbuc, ediție îngrijită și comentată de Ramiro Ortiz, Ed. Polirom, 2000.

*

Prima parte, a doua, a treia, a patra, a cincea, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a.

Beatrice le cere Sfinților să adape „dorul” lui Dante/ p. 664.

„hori de duhuri care,/ danțând grăbit ori lin, vădeau prin joc/ divers gradata lor ferice stare”/ p. 665.

Nu se înțelege pre bine dacă e vorba de un simbol, dar pare mai mult un dans propriu-zis.

„sfera plină de lucoare”/ Ibidem.

Beatrice îi cere Sfântului Petru să îl chestioneze pe Dante cu privire la credință, „spre gloria lui”, adică a lui Dante/ p. 665-666.

Dante se pregătește ca să se arate demn „de-așa maestru și de-așa chestiune” și își descuie torentul fântânii interioare…în fața Sfântului Petru/ Ibidem.

Deci Dante merge în Rai pentru ca Sfântul Petru să îl întrebe, ca la școală, Ce e credința? / Ibidem.

Dante își dovedește credința teoretic, dialogând socratic în Paradis cu Sfântul Petru/ p. 667-668.

Cu alte cuvinte, Dante își arată deșteptăciunea în fața…Sfântului Petru, care…îl și laudă: „Grația-n care ești, că-n ea/ îți place-a fi, îți dete-atari cuvinte”/ p. 670.

Foarte interesant că, pe când vizita Iadul, Virgiliu îi cunoștea gândurile lui Dante și nu avea nevoie să îl întrebe. Iar aici, în Rai, Sfântul Petru îi cere, pasă-mi-te, să își expună mărturisirea de credință.

Adică Sfântul Petru nu știa ce crede și ce gândește Dante, dar Virgiliu da.

Inadvertența însă pare să nu fi fost sesizată de către autorul care dorește neapărat să se arate îndreptățit și aplaudat chiar de către Sfântul Petru.

La sfârșit, după ce Dante termină de debitat lecția, Sfântul Petru „cântând și-urându-mi fericire/ de trei ori mă cuprinse când tăcui”/ p. 670.

O închipuire de sine cam egolatră…

Dante își consideră poemul „sacru” și crede că i-au dat ajutor și cerul și pământul/ p. 671.

Dante visează deja să se întoarcă pe pământ „poet, să iau cunună”/ p. 672.

Îl numește pe Sfântul Petru „prim vicar” al lui Hristos, conform pretențiilor false romano-catolice, care de aici derivă alte neadevăruri: că papa este urmașul Sfântului Petru (deși acesta nu a fost niciodată episcop al Romei) și că, prin urmare, papa este vicarul lui Hristos pe pământ.

După ce mai sus Dante a dat răspunsuri cu privire la credință, acum este întrebat despre nădejde, de către Sf. Ap. Iacob, și urmează în același fel seria de întrebări și răspunsuri/ p. 673-677.

El însuși recunoaște că răspunde „precum școlarul” pentru „a da dovadă cât e de dibace”/ p. 674.

Dante, Divina Comedie [24]

Dante, Divina Comedie, în traducerea lui George Coșbuc, ediție îngrijită și comentată de Ramiro Ortiz, Ed. Polirom, 2000.

*

Prima parte, a doua, a treia, a patra, a cincea, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a.

Dante admiră frumusețea „celestă” a Beatricei/ p. 658-660.

Comentatorii, pentru a eluda problema personalității ei reale, care a fost insignifiantă, o socotesc mai adesea un simbol.

Însă moda elogierii, cu totul disproporționate, a unor persoane insignifiante pentru istoria umanității, și a comparării lor cu Sfinții, va înflori în predica romano-catolică. Bossuet este un exemplu ilustrativ, mai aproape de noi.

Dante compară strălucirea lui Hristos între Sfinți cu cea a lui Febus între nimfe: „Cum Febe-n clara noapte-a lunii pline/ zâmbește-n corul nimfelor acele/ ce-ornează ceru-n toate-ale lui cline”…/ p. 659.

E de înțeles decadența Apusului din moment ce a început să gândească teologia înaltă a Creștinismului în termenii mitologiei antice și împrumutând perspectiva atât de terestră a miturilor păgâne.

Beatrice: „Deschide-ți ochii să mă vezi cum sunt!/ Văzut-ai stări atari, că ești în stare/ să poți de-acum răbda surâsu-mi sfânt!”/ p. 660.

Adică Dante a ajuns la mari măsuri de sfințenie

Oare în ce măsură e vorba aici de tribulații sau de fantezia poetică a autorului, și în ce măsură de autoîncredințarea că e chiar așa?

Dacă Dante s-ar fi uitat puțin în tradiția Vechiului Testament și a primului mileniu creștin, ar fi văzut că o astfel de pretenție nu doar că nu e admisă, dar este semnul sigur al căderii și al ereziei.

Sfinții Bisericii, care au fost răpiți în extaz duhovnicesc, nu susțin despre ei înșiși decât că sunt niște mari păcătoși.

Așa încât, deși tema lui Dante pare să fie una creștină, substanța ideatică e împănată de concepții străine creștinismului, tocmai acolo unde ar trebui să se vadă aspectele cele mai importante ale gândirii creștine.

Altfel, simpla morală care detestă viciile și păcatele nu reprezintă în sine substanțialitatea cea mai acută a creștinismului, dacă rațiunea acestei detestări nu mai apare în adevărata ei înfățișare.

Pentru că pedepsirea celor răi și răsplătirea celor buni nu mai face, prin urmare, la Dante, decât să îmbrace o formă cât de cât creștină (toată geografia terestră și cosmică imaginată de Dante – posibil inspirată și din apocrife – nu este menționată în scrierile creștine), fără însă a mai dezvălui adevăratul substrat al teologiei creștine, așa cum a fost ea arătată, din destul, în primul mileniu creștin.

Există nenumărate descrieri ale Raiului, din experiențele Sfinților Bisericii, dar din care Dante nu reține și nu își însușește mai nimic.

Așa încât, în loc să fie o carte creștină care se ajută de literatura antică, latină în special, pentru desăvârșirea stilistică, este mai degrabă o narațiune substanțial păgână, care îmbracă o haină creștină. Și care face ca și învățăturile creștine să pară niște mituri.

Sigur că opera lui Dante e fantezie literară și nu experiență duhovnicească. Nu confundăm lucrurile. Dar și ca fantezie – dacă totuși se pretinde creștină – putea să acceseze mult mai mult, fără să dăuneze esteticii, mărturiile religiei sale. Ca viziune generală, în primul rând, nu numai ca fragmente de discurs sau ca descrieri exterioriste.

Ceea ce Dante nu a făcut, și acest fapt este foarte grăitor pentru înțelegerea modificărilor esențiale de mentalitate care s-au petrecut în Apus imediat după schismă.

„mari cete de splendori”, „lucori”/ p. 661.

„dulcoare”, „tot ceru-l însafiră”/ p. 662.

Prezența Preacuratei, oarecum zărită de departe și simbolic de Dante/ p. 661-663.

Nici această evocare nu are nimic în comun cu relatările hagiografice.

Încoronarea în cer a Preasfintei Fecioare („prin cer văzur-o faclă ochii mei/ venind, formată-n cer ca o cunună”/ p. 661) constituie până astăzi o temă romano-catolică predilectă.

E o încercare puerilă de a aduce un surplus de sfințenie Preacuratei Fecioare, vorbind despre o încoronare a ei în cer printr-o paralelă evidentă cu încoronarea regilor.

De aici și icoanele/ picturile catolice ale Încoronării, ca și cele ortodoxe catolicizante[1].


[1] A se vedea un articol pe această temă: http://www.crestinortodox.ro/liturgica/pictura/incoronarea-maicii-domnului-icoana-ortodoxa-139898.html.

Din păcate, autorul articolului nu ne oferă nicio bibliografie pentru sursele folosite. Recunoaștem că este punctul de vedere ortodox exprimat în aceste rânduri, dar informațiile nu sunt susținute de referințele absolut necesare. Oricând se pot strecura erori dacă lucrurile nu pot fi verificate. Asta dincolo de probitatea intelectuală…

Dante, Divina Comedie [23]

Dante, Divina Comedie, în traducerea lui George Coșbuc, ediție îngrijită și comentată de Ramiro Ortiz, Ed. Polirom, 2000.

*

Prima parte, a doua, a treia, a patra, a cincea, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a.

Petru Damian coboară ca foc vesel și ca lampă, dintr-o sferă sau o treaptă mai înaltă, ca să îi dea învățături lui Dante/ p. 646-648.

Și din nou este îndemnat: „să scrii ce-auzi”/ p. 648.

În felul acesta, autorul se justifică pentru inițiativa de a scrie această carte, utilizând însă tot argumente fabulatorii.

„Prelații de-astăzi vreau însă lachei,/ să poarte trena lor și să-i alinte”/ p. 649.

Tunetul rugăciunii care cere răzbunare și care îl înspăimântă pe Dante. Beatrice îi spune, profetic, va trăi să vadă această pedeapsă a lui Dumnezeu, probabil împotriva clericilor care păcătuiesc/ p. 650-651.

Îl avertizează, de asemenea, că mai departe „ilustre duhuri ai să vezi în cale”/ p. 652.

Începe să îi vorbească Sfântul Benedict de Nursia (sau aici)/ p. 652 ș. u.

Acesta îi spune că alături de el se află și „Romaldo și Macarie”: Romualdo din Ravenna și, probabil, Sfântul Macarie cel Mare.

Dante îi cere Sfântului Benedict să îl asigure că îl va vedea neînveșmântat (pentru că acum era îmbrăcat în foc), iar răspunsul este: „Plinire-afla-ți-va dorul, frate-al meu,/ în cel din urmă cer, căci el plini-va/ oricare dor”/ 653.

Și în ultimul cer nu va mai fim înveșmântat în foc?

Dante sugerează că și el va ajunge atunci pe o treaptă înaltă de…sfințenie… și că acest foc pe care îl vede acum se datorează nedesăvârșirii lui…momentane.

Sfântul Benedict de Nursia critică moravurile călugărilor din vremea lui Dante/ p. 654.

Însă de aceasta călătorește Dante în Paradis, pentru ca să afle că există corupție pe pământ?

Dante zboară spre sfera următoare, mai sus, împins de Beatrice/ p. 655.

În cerul al optulea, înstelat, se află sufletele triumfătoare/ p. 655 ș. u.

Dante insinuează că aceștia îl inspiră: „Slăvită stea, tu ce-ai cu-mbelșugare/ puteri adânci din cari, anume știu,/ îmi vine-al meu talent ori mic, ori mare”. Dar și că: „sorțită-mi fuse-a voastră regiune!”/ p. 656.

s-agerești a ta vedere”, adică să o faci ageră/ Ibidem.

Mai departe, Beatrice îi spune:

„”Deci pân-a nu ți-o fi-nsânit [mângâierea sferei înalte] în tine

privește-n jos spre-atâtea lumi spre toate

pe câte-acum le ai sub tălpi, prin mine,

*

ca inima-ți să-ți stea, pe cât se poate,

voioasă-n rând cu cei voioși ce cură

pe-un drum ceresc în glorioase gloate!”

*

Prin șapte sfere-a mea căutătură

se-ntoarse-n jos; văzui și-acest pământ,

ața c-am râs de-umila lui făptură”/ Ibidem.

Termenii cură și gloate sunt specifici limbii vechi, lui Dosoftei în speță. Am văzut că G. Coșbuc utilizează adesea termenii clasicizați de Psaltirea în versuri, pentru a-i conferi operei lui Dante un caracter medieval în limba română și o notă autohtonizantă.

Pe lângă aceștia, recurge și el de multe ori la obiceiul lui Dosoftei (și, după acesta, al lui Budai-Deleanu) de a forma cuvinte sonore, poetice, prin derivări neașteptate.

Însă atitudinea lui Dante de a râde de umila făptură a pământului nu arată deloc umilință și nu indică o atitudine creștină.

Page 1 of 5

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno