Emil Botta: masca de histrion [22]

După acest grupaj de arte poetice, care fac introducerea primului volum postbelic, Botta continua cu o altă serie de poeme ce rețin atenția printr-o temă comună: evenimentul foarte dureros, pentru el, al morții fratelui său, Dan Botta.

Meditațiile despre moarte și despre condiția umană nu au lipsit niciodată din versurile sale – dimpotrivă, constituie un fond ideatic aproape permanent – însă un astfel de prilej dramatic le revigorează.

Poezia lui Emil Botta e prin excelență un exemplu de lirică ce se structurează ca un univers interior. La el pădurile, stelele, mierlele, incursiunile eroice de tip medieval, evocarea poeziei românești și universale etc…toate sunt reunite într-un spațiu interior al înțelegerii și al simțirii.

Poetul recurge la o sinteză prin juxtapunere, în care elementele constitutive ale acestui univers poetic lăuntric își păstrează fiecare, în bună măsură, trăsăturile fizionomiei originare. Chiar dacă sunt evocate eliptic sau simbolic, adică poetic.

Dar aceste elemente defilează pe un câmp poetic, care e o imensă scenă, cu niște personaje în care se deghizează sentimentele și gândirea poetului.

Nu e o strategie poetică nouă, o utilizase și Eminescu, făcând din personajele sale actori care să înfățișeze un dialog al gândurilor sau o polemică de idei.

La Botta, în schimb, rolul de personaje îl primesc mult mai multe elemente poetice, inclusive cele pastișate din poezia lui Eminescu.

Deși e adevărat că, încă de la Eminescu, elementele cosmice, spre exemplu, nu mai făceau doar figurație, ci erau adevărați actori într-un dialog sau comunicare cosmică mult mai extinsă (și care, de fapt, pe cât pare de modernă, pe atât de arhaică era, fiind ultraprezentă în literature bizantină și românească veche).

La Botta, așadar, se desfășoară un teatru modern, cu personaje inedite, cu scene care destructurează formula clasică a teatrului.

Acest tip de poezie dramatică (în ambele sensuri ale caracterizării) îl individualizează foarte mult pe Emil Botta între poeții români moderni și face dificilă receptarea și definirea esenței sale.

Nu e o poezie filosofică, după cum nici a lui Eminescu nu era, în sensul de a susține un sistem filosofic. Pentru că filosofia lor se manifestă într-un mod tradițional bizantin și românesc: ca animare a unor dezbateri interioare esențiale, care vizează parcursul existențial uman și tot sensul vieții.

Literatura bizantină și postbizantină a respins tragedia antică și reprezentația clasică, dar nu a anulat conflictul interior de idei, nici scena conștiinței ca un teatru al dezbaterilor de cea mai mare gravitate.

Astfel, sentimentul morții îi apare lui Botta, în poemul Împresurarea, ca un copac ce a crescut în mijlocul odăii (sufletului) și pe care nu poate să îl taie, pentru că îl asaltează o pădure se simțiri:

La violență,
cu violență răspund copacii,
seniori, juniori, fac un grup,
totul acela, pădurea.

Ce credeți?
Ce s-a întâmplat acum, în Iulie.
Crește copacul colea
în odaia-mi pustie,
crește o făclie gălbuie,
cu frunze ca focuri gălbii.

Dar mie nu copac,
ci Teroarea, un monstru
îmi pare.

Cine îl vede exclamă:
Ciudat! De ce nu te scalzi
în apele-i dulci,
în dulcea sa umbră?

Oaza-i aici! Hic Rhodos, hic salta![1]
Sau: Pedante,
ce nu scrii un hai-kai[2],
în buna ta japoneză,
un hai-kai
despre umé[3] și mumé[4],
adică despre copaci?

Și mă privește a milă zâmbind
oratorul.

Eu am vrut să-l tai,
să-l retez, copacul,
cu foarfeca mică.

Dar copacul gălbui,
învolburat, mă lovi.

Și, ca în cele mai aprinse imaginații,
în ajutor i-au sărit sute,
leghioane, centurii,
silvestre oștiri,
toată suflarea,
toată pădurea.

Și iată-mă, ia, silit de nevoi,
să îndur un asediu,
împresurarea,
aici, în odaie.

E și o realitate duhovnicească cea la care se referă Botta, pe lângă cea elegiac-livrescă. Pentru că lupta interioară cu un sentiment sau cu un gând este cât se poate de dificilă.

A vrea să tai gândul obsedant ca pe un copac, poate rezulta într-o…pădure de gânduri, care te asaltează.

Ceea ce pare un joc de cuvinte și de imagini la Botta, o joacă erudită cu referințe livrești diverse, ascunde un impas psihologic și spiritual dramatic.

Ambientalul poetic al acestei poezii poate părea excentric, cosmopolit, exotic.

Însă apelul la referințe culte implicând alte meridiane literare susține, în fapt, dezvoltarea unui traiect ideatic tradițional, chiar a unei problematici spirituale care apare simptomatic în pagini, vechi sau moderne, care au (într-o măsură mai mare sau mai mică) relevanță ascetico-mistică.

Poezia lui Botta pornește mereu de la național spre universal.

Universalul este, mai mult, invitat să devină…autohton. Pentru că oricum se metamorfozează atunci când intră în tezaurul de cultură personal.

Problema împrumuturilor care își pierd din semnificațiile originale, pentru a primi altele, atunci când sunt circumscrise altui spațiu spiritual și de gândire, a fost, de altfel, enunțată deja, de multă vreme.


[1] În latină: Aici Rhodos, aici jocul/ dansul!

Emil Botta: masca de histrion [21]

Volumele de după război [Vineri (1971)[1] și Un dor fără sațiu (1976-1978)], nu arată o modificare substanțială a opticii poetice a autorului.

De aceea am preferat să-l studiem în mod nefracturat. Iar sensibilitatea lui poetică – privind acum retrospectiv – ni se pare că aparține mai mult postbelicului decât perioadei anterioare.

Botta nu se deplasează spre alte orizonturi ale poeziei, nici nu își înnoiește foarte mult garderoba lirică. Poate doar la nivelul stărilor de spirit…ceea ce era firesc.

Poemul care deschide întâiul volum postbelic[2], ne face o mărturisire care poate fi considerată o definiție a întregii lirici bottane:

totul
părea o viziune cumplită
a unei minți rătăcite.
Rătăcite
într-un dor
de o infinită măreție.

(Pământ)

Tot o artă poetică poate fi considerată și poezia următoare (Muzeul), în care autorul pretinde că își vede portretul de tinerețe ca pe un alter necunoscut („un extraordinar de frumos portret,/ portret din tinerețe al meu,/ al Necunoscutului”), atârnat într-un muzeu.

Evident, e vorba de muzeul literaturii române, de faptul că avea senzația că ajunsese un exponat.

Idealurile artistice (și existențiale) ale tinereții erau totuși erodate.

De aceea, „am spart sticlosul perete,/ acea dimensiune care mă fascina,/ am spart zidirea care mă sufoca/ și am fugit/ din închisoarea hermetică”.

Această închisoare hermetică a poeziei o denumește: „acel Louvre[3] /…/ acea Lupărie”.

Numai că schimbă o închisoare hermetică pe altă închisoare hermetică.

Chiar dacă muzeul frumos ale poeziei interbelice s-a baricadat/ s-a închis undeva în trecut…autorul nu a făcut niște pași decisivi într-o altă direcție.

Dimpotrivă, își reamenajează poetica anterioară…

Poate că, la nivel lăuntric, alta e așezarea poetului…și poate că detașarea lui de trecut, în termenii experienței personale, e una reală.

Ca formă a discursului poetic însă, lirica sa conservă foarte mult datele esențiale ale distincției care l-a impus.

E de discutat dacă poetul nu a vrut să modifice această conformație poetică…

Dar eu cred că această poetică este cea care îl reprezintă în afară. Despre care a simțit că i se potrivește: o robă pe care nu vrea s-o mai schimbe.

Din această perspectivă, evoluția lui nu e spectaculoasă.

Rămâne de văzut dacă interior au avut loc combustii semnificative.

După autodefiniri poetice și declarația renunțării la o anumită perspectivă trecută asupra poeziei, al treilea poem (Lucrarea ta) reprezintă reliefarea unui ideal…poetic-ascetic.

El vorbește despre „scribi umili” ai Domnului care: „pe movila încrustată de lună,/ în sfințenie învăluita movilă,/ acolo ne-am rugat, ne rugăm”.

Pe acești „scribi umili din cancelariile sale”, El: „ne-a izgonit aproape”.

Atitudinea învederează același medievalism-romantism despre care aminteam mai devreme.

Enunțările poetice par niște reproduceri după un Letopiseț laconic…un fel de Ureche tradus în poezie modernă.

Continuarea poemului ne determină să credem că Botta a înțeles ceva esențial despre confuzia nopții romantice, a lui Eminescu în speță:

Lucrarea ta, Noapte, se numește confuzie;
fost-a luna, oare? Poate că nu,
ci tu, Iubire, poate că tu.

Am arătat, în mai multe rânduri, că luna lui Eminescu este de fapt un simbol al ultimelor iradieri de lumină ale Soarelui dumnezeiesc în noaptea lumii.

Descifrarea, dacă ne uităm mai bine, o oferă chiar poetul în Memento mori. Și de altfel, simbolul lunii cu această semnificație exista în literatura noastră, înaintea pașoptismului.

Versurile lui Botta, fiind poezie hermetică modernistă, lasă loc de interpretări, dar parcă aceste semnificații sunt mai clare în acest context, în care scribii-poeți se roagă pe o movilă încrustată de lună și se simt izgoniți aproape de Dumnezeu.

I-a devenit mai limpede, lui Botta, rolul poeziei?

Pe urmele interpretărilor lui Unamuno[4], într-o alegorie la fel de livrescă, în poezia consecutivă:

„Fiți foarte atenți/ cu acest manuscris./ Fiți atenți cu literat T,/ cu înțelesu-i profund, cu fragila-i structură./ Eu evoc un secol de aur,/ un instrument de tortură:/ între eroare și teroare/ stă subtila, suava literă T./ Pe o cruce în formă de T, a fost răstignită Himera:/ Nuestro Señor / Don Quijote/ EL Cristo español (Cervantes).

Răstignirea lui Don Quijote poate să echivaleze cu ideea de artă spiritualizată.

Himera poeziei poate să sufere…crucificare dacă poetul însuși, creatorul acestei himere, al ficțiunii poetice, este cel care trece prin experiențe care îl mortifică.

Nu mi se pare însă că se îndepărtează  de o anumită optică modernistă, care a fost totuși îndelung teoretizată și ilustrată în poezie.

Sigur, există coarde foarte personale ale acestui lirism și o respectabilă tentativă de autohtonizare a unor prestigioase idei și fenomene culturale și poetice.

Însă, cel mai adesea, poeții noștri care încearcă să asume tradiția, nu prea au pe ce să grefeze erudiția lor în materie de poezie/ literatură/ cultură europeană și universală, pentru că nu cunosc decât experiența relativ recentă a tradiției lor.

Din păcate, așa cum constatam și altădată, în comparație cu Eminescu, poeții noștri, care se vor tradiționaliști[5], pică la examenul cunoașterii în profunzime a tradiției lor literare.

Așa încât, primele poeme, din primul volum postbelic al lui Botta, reprezintă încercări de redefinire poetică. Deși, oricât de mari i se par poetului transformările, nu vedem o reinventare de sine de-a dreptul surprinzătoare.

Marea reformă a poeziei, însumând, însă, sugestii însemnate (ca stil și atitudine) din lirica lui Botta, o face Nichita Stănescu.


[1] Volumul a apărut cu titlul Versuri în 1971, dar ediția de Poezii din care cităm menționează că „titlul Vineri apare însă în Gazeta literară odată cu primele poezii publicate în revistă la reintrarea poetului în viața literară, în 1967”, p. 232.

[2] În ediția pe care o urmez.

[3] A se vedea: http://www.louvre.fr/.

[5] Nu folosesc termenul în accepțiunea lui limitată.

Emil Botta: masca de histrion [20]

Universul poetic al lui Botta se învârte și pe mai departe în jurul acelorași teme și obsesii, pe care le-am semnalat până acum și le-am analizat.

Credem că e timpul unei sistematizări. Vom încerca să definim esența acestui tip de poezie.

Ea poate fi considerată pur și simplu modernistă și tratată în consecință.

Dar prin ceea ce am scris până acum, am demonstrat că există însă și un înalt grad de noutate pe care îl aduce lirica sa, tocmai prin recuperarea unor tușe vechi de limbaj și de gândire.

Se poate spune că Emil Botta realizează o extraordinară stilizare a expresivității poetice românești și totodată a unui număr foarte mare de motive poetice, reinventate și colajate la el în poezie într-un mod cu totul original, în care tipare expresive foarte vechi, ale literaturii noastre medievale, stau lejer lângă altele romantice și moderne.

Forma poeziei sale e baladesc-romantică. Poemele stau sub semnul unui romantism tutelar, și acesta reinventat, înțeles în mod fundamental ca idee genială de contopire a trecutului îndepărtat, elegiac și idilic, cu trecutul mai apropiat și cu prezentul, într-un strai de poveste și cântec popular, de basm și poezie modernistă.

Ca în aceste versuri:

Ai o viperă în păr, ia seama!
când te-ai înclinat să bei
din lucindă cupa crinului,
am văzut căpșorul viperei.

Codrul, cu armele-i, ne înconjoară.
Tiran e codrul. Să fugim.
Aruncă oglinda, înfățișarea,
o, vie în murmure, tulbure, marea,
noi seninele Zodii să fim.

Tu Lebăda, floarea genunei albastre,
Arcașul sunt eu, cu strălucii săgeți;
o, decât munții pletoșilor geți,
mai înalte-s iubirile noastre.

Și viscolul bate a vis, a părere…

Aruncă și gresia, în țara-i n-om mere…

Oh, vântul ne minte cu farmece muzici,
cu șoapta mistralului, a palmilor sudici,
cu heruvicu-i viers de vioară.

Lup voi fi, Meșter Lup, călătorul,
fi-vei tu frageda Jupâniță Mioară,
și sărutări aprinse cu carul ne-om da.

Filipica stelelor n-o asculta
o, nu, nu care cumva
în unda-le clară frumusețea să-ți spurci;
că stelele vor să ne vadă
ori topindu-ne ca o zăpadă,
ori ca păcătoșii în furci.

Așterne-te dorului, până la moarte.
Moartea, de fapt, nu ne-o lovi;
dar s-ar putea ca într-o bună zi,
îmbătați de ceruri și dragoste,
să uităm din somn a ne trezi.

(Anacreontica)

*

Tot colindând am înnoptat
sub Ursa Mare, de lume departe
când, ce să vezi, o haită de îngeri.
Cu o sublimă ferocitate
ne dă târcoale, adulmecă,
șleahta bizarilor, haita de îngeri.

Ah, m-aș întoarce la religia Lunei!
Să adorm, să visez o apă bântuită de lună,
ca doar atunci Domnul să-și plimbe
înstelatele degete, în mine să-și plimbe.

(Adorația Lunei)

Poate că unii ar fi tentați să privească operațiile poetice ale lui Botta ca pe un gen de intertextualitate postmodernă, dar o să ne oprim la conceptul de sinteză poetică dintr-o rațiune foarte precisă, aceea că s-a aflat în intenția autorului.

Fuziunile pe care le operează Botta sunt surprinzătoare, atât în plan lingvistico-poetic, cât și conceptual-poetic.

Poetul este cu adevărat un maestru al costumelor și al decorurilor poetice. Din câteva mișcări geniale recreează un ansamblu excepțional, un Shakespeare redivivus, un Hamlet interpretat modern.

Doar că subiectul lui nu e Hamlet.

Subiectul lui e…toată poezia românească, nerezumată, cum au susținut și alții, la producțiile în versuri.

Poezie românească reprezintă, de fapt, pentru el, un ansamblu de atitudini spirituale și de proiecții vizionare, specifice literaturii și cugetării românești.

Aducerea sub aceeași cupolă a tuturor acestor semnificații, revărsate într-un perimetru întins de timp, reasamblate pentru a fi capabile să fuzioneze într-un mod nesperat de bine, se face, cum spuneam, sub auspiciile romantismului, ba chiar ale unui des sugerat eminescianism tutelar.

Multe poeme sunt balade moderne, povești simbolic-eliptice, epopei/ legende contemporane cu aer medieval-romantic, reduse la esență și transpuse în regie modernă:

De mult visez că Roland e pe aici…
Și vântul când suflă prin ramul arinului,
ascult înfiorat și suspin:
E Olifantul, e cornul Paladinului!

Iarna, în iarna cea grea,
când viscolul bate în ram fără milă,
strig nebun, ca de luptă: Montjoie!
Și revin apoi la viața-mi umilă.

(Epopee)

*

Ascultă. E luntrea vikingilor!
Cadența lopeților ce clar se aude!
Și al goelanzilor țipăt fantastic
ne smulge din vis.

Acum sunt la poartă. Ei vin
din fiordul de gheață, din lună;
au navigat multe nopți pân’ s-ajungă la noi,
albiți de-nspumarea meteoricei mări.

(Noapte din Andersen)

Povestea baladei romantice am depănat-o într-un alt articol…[1].

Dar nu putem să nu realizăm că această baladă, a cărei resurecție o vor proclama alții, era deja un deziderat foarte vechi al liricii românești.

Cerchiștii se vor declara doar deziluzionați de eșecul tradiționaliștilor în această privință, dar scopul în sine era, de fapt, de multă vreme urmărit.

Căci balada…plutea în aer.

Emil Botta e (încă) o dovadă în acest sens. Însă el este și o dovadă a faptului că nu recursul la tradiția românească este în sine steril din punct de vedere estetico-poetic, ci cauza eșecului amintit mai sus trebuie identificată, așa cum a făcut-o în mod foarte corect Mircea Scarlat, în „lipsei unei autentice vocații poetice la reprezentanții mișcării”[2]. Scarlat se referă la neosemănătorism, dar concluzia poate fi extinsă…

Botta, de altfel, considerăm că le-a oferit sugestii cerchiștilor – despre unele am mai vorbit[3].

În spatele construcțiilor sale, al colajelor multiple, stă însă un autor în mod real măcinat, el însuși, de melancolii, care își îmbracă tristețile în vestigii medieval-romantice, pe ritm interior de baladă.

Maximul paradox este că sentimentele sunt foarte personale, și acest lucru face poezia vie, o scoate din zona artificialului pur, a artefactului:

Nu sunt pe placul inimii mele
domișoarele roze,
ce mi-au sfâșiat obrajii
cu sărutările lor
în taverna celor Două Roze.

M-au asemuit poate cu eroul faimos,
cu nostimadele, cu baladele, cu palavrele sale;
deși n-am strai de fir și purecii m-au ros,
deși n-am la pantofi aurii paftale,
o, deși beau cel mai prost vin,
domnișoarele roze,
în taverna celor Două Roze,
datu-mi-au chin peste chin.

(Humoresca)

*

Mă încearcă un demon
la căderea serii;
cugete, fii liniștit,
cugete, fii împietrit
la căderea serii.

O noapte de paradisuri
văpaie asupra-mi așterne. /…/

Se făcea că intrasem ca iarba în secera lunei,
se făcea că murisem din cauza lunei
de inimă rea.

(În munți)

*

Întristare care cuprinzi
mijlocelul florilor,
Întristare care așterni pe buzele
florilor, surorilor,
un ușor, mistuitor sărut /…/

Întristare și Amurgire,
întâmplări ale sufletului meu,
ritmuri ale inimii mele,
să încremenesc între voi
care între două furii aș vrea,
asemenea apei fermecate, între pământ și cer.

 (Documente asupra melancoliei)


[1] A  vedea aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2013/02/17/posteritatea-literara-a-lui-dimitrie-cantemir-1/.

[2] Mircea Scarlat, Istoria poeziei românești, vol. IV, cu un Argument de Nicolae Manolescu, ediție de Dora Scarlat, Ed. Minerva, București, 1990, p. 96.

[3] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2013/06/07/cateva-probleme-legate-de-mistretul-cu-colti-de-argint/.

Emil Botta: masca de histrion [19]

Această perspectivă pare a fi reluată și în Mattinata, în care lumea de jos, simbolizată de metafora văii (de origine psalmică, reprodusă însă de nenumărate ori în poezia noastră până la Botta), este receptată în opoziție cu lumea siderală, cu frumusețea cosmică.

Numai că rezultatul comparației este inversat, splendoarea universului stelar părând palidă pe lângă cea a  lumii pământene:

În cerescul fapt al dimineții
văile trec, imperiale
Sunt frumoase văile mele,
mai frumoase ca stelele pale.

Vale ocean, vale-n furtună,
sufletul meu cu tine se cunună,
cu roua ta, Cosânzeană, Ileană,
vale făr’ de prihană.

Dacă sui dealul, cu mine te-oi lua,
de n-ai putere, te-oi ajuta,
clară povară, pe umeri te-oi duce,
vale, neliniște, cruce.

O primă privire, neatentă, ar putea interpreta acest poem ca un gest iconoclast al autorului.

Este însă un poem cristic.

E ilustrată, în mod abscons, atitudinea Fiului lui Dumnezeu, Care a plecat cerurile și S-a pogorât ca să rezidească acest pământ în frumusețea și sfințenia lui originară.

Nu e mai puțin importantă, în fața Lui, această planetă în care l-a așezat pe om (macrocosm în microcosmos, rezumatul creației și chipul Său) decât toată imensitatea cosmică.

Dimpotrivă, cum arăta odinioară Sfântul Antim Ivireanul în didahii, din tot universul, pământul pare a fi în centrul atenției lui Dumnezeu, Care învârtejește soarele în jurul lui:

îndrăgeşte
şi iubeşte mai mult
pre smeritul acesta de pământ /…/

spre dânsul
luminează cu razele sale,
spre dânsul
împodobeşte cu toate feliurile de copaci,
spre dânsul încununează cu florile,

spre dânsul îmbogăţeşte cu rodurile,
pre dânsul hrăneşte cu lucrurile sale.
Şi, pentru ca să nu se depărteze
de la el niciodată,

face pururea
o învârtejire împrejurul lui
cu un umblet necontenit[1].

Întorcându-ne la Botta, poemul său înfățișează o perspectivă ortodoxă, scripturală.

Acest pământ este „valea plângerii” (Ps. 83, 7) și „valea Judecății” (Ioil 4, 14), însă este și valea în care a venit Hristos și pe care o va transfigura în veșnicie:

„Ce frumoase sunt casele tale, Iacove, corturile tale, Israele! Ca niște văi împădurite, umbrite, ca niște paradise pe lângă râuri și ca niște corturi pe care le-a împlântat Domnul ca cedrii lângă ape. Va ieși om din sămânța lui și va fi Domnul multor popoare”… (Num. 24, 5-7, LXX)[2].

 „Eu – floarea câmpului, crinul văilor” (Cânt. Cânt. 2, 1, Biblia 1688, cf. LXX).

La Botta: „În cerescul fapt al dimineții/ văile trec, imperiale”

Văile ar putea deține în cel mai mic grad atributul de a fi dinamice, de a…trece ca niște galaxii în cosmos.

Și iată că un ochi pătrunzător – în mod dumnezeiesc,  doar așa – poate să le sesizeze…imperialitatea.

În zorii nașterii acestei lumi, „în cerescul fapt”, adică în cereasca/ dumnezeiasca facere a universului, în dimineața creării ei (dosofteian vorbind: „Demineață când ieș[i], Tu dai rază” (Ps. 64. 25)), s-au născut aceste văi imperiale.

Dumnezeu le-a creat „frumoase”, „mai frumoase ca stelele pale”.

Că ele au devenit „ocean” și „furtună”, aceasta este o situație survenită ulterior.

Însă privite în adâncime, în reflectarea frumuseții lor nealterate, ele își recapătă inocența primordială: „Cosânzeană, Ileană,/ vale făr’ de prihană”.

Ultima strofă este, de fapt, cea care ne dă cheia paradigmei în care trebuie înțeles poemul: Hristos, crinul văilor, este Cel ce a luat „pe umeri” această vale a plângerii și a suit cu ea „dealul” Golgotei pentru a o face din nou vale făr’ de prihană, fiindcă a văzut-o mai frumoasă decât „stelele pale”.

Împăratul și Crinul văilor (floarea de crin a devenit simbol heraldic în Imperiul Bizantin, preluat ulterior de Carol cel Mare și apoi de casa regală franceză) este cel care le îmbracă imperial: „Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia” (Mt. 6, 28-29); „Priviţi la crini cum cresc: Nu torc, nici nu ţes. Şi zic vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia” (Lc. 12, 27) – Biblia 1988.

Putem considera oare că Botta nu a avut în vedere aceste semnificații?

Dimpotrivă, considerăm că, din această perspectivă, poetul, cununat cu lumea din dragoste și compasiune pentru ea, este unul care urmează modelul cristic, rolul lui fiind acela de a-i dezvălui frumusețea de Cosânzeană, în poezie.

A scrie poezie înseamnă a-și asuma această „clară povară”, când viața aceasta este „vale, neliniște, cruce”.

Dacă o porți astfel…


[1] Antim Ivireanul, Opere, ediţie critică şi studiu introductiv de Gabriel Ştrempel, Ed. Minerva, Bucureşti, 1972, p. 211

[2] Traducerea ne aparține.

Emil Botta: masca de histrion [18]

O melancolie prelungă și o tristețe metafizică se ascunde în versurile sale.

E o durere de durerea lumii, o sfâșiere născută de un dramatism uman care depășește istoria personală, chiar dacă exprimat foarte personal, sfâșietor:

Dulciule, ascunsule-n tăcere,
pământe, pământe, vere,
fă-te cristalin, și morții tăi
vedea-i-aș ca florile-n văi.

Geme frunza! Vai, geme ea.
Și cade veștedă, cade frunza.
Ah, Orfeu al codrului verde,
spune-mi Cântecul. Mi-e dor a mă pierde.

Ah, se scutur tineri anii mei,
în băltoaca lunei, palidei.
Mistuie-mă cu sărut sălciu,
altissimă lună! Fă să nu mai fiu!

Sfâșiați-mă odată, dulci vedenii;
iată corbii, furii mei, muntenii!
Toamna e! Asupra-mi se abate,
Bruma ei mă bate greu, mă bate.

(Dulciule, ascunsule)

Viziunea pământului „cristalin”, transparent, prin care s-ar putea vedea morții „ca florile-n văi” arată, de fapt, un dor de înviere generală și o dorință de transfigurare a întregii umanități.

De aici, alunecă la un dor de moarte personal, exprimat eminescian și romantic.

Simbolurile sunt arhicunoscute și de aceea nu sunt greu de descifrat.

Însă Botta chintesențiază o întreagă poezie românească, cu proiecțiile și ideile ei fundamentale, metamorfozând-o în sevă poetică proprie.

Luna, codrii sau corbii sunt steme ale univers poetic care ar părea că nu mai suportă o nouă invocare în lirica de la jumătatea secolului XX.

Și totuși această rescriere a istoriei poetice românești într-un flux propriu nu este deloc agasantă, nu irită printr-un patetism patriotard.

E o asumare firească și onestă a unui trecut care devine ființă poetică prezentă.

Acest lucru ne determină să afirmă că, dintre poeții tradiționaliști care și-au propus recuperarea trecutului într-o poezie nouă, Emil Botta a reușit cu adevărat această metamorfoză nu facilă.

Ceea ce dovedește, cum spuneam și altă dată, că nu modernismul stilistic impune atitudinea iconoclastă, că forma poetică sau artistică nu determină conținutul, ci dimpotrivă, poate să accepte orice conținut.

În cazul lui Botta, nu trebuie însă a cădea nici în extrema de a considera că aceste imagini poetice, prin care pare să iradieze nucleul poeziei mai vechi, nu sunt rezultatul eruperii unui vulcan de sentimente personale care se exprimă numai într-un veșmânt cu imprimări deja cunoscute.

Există și construct în acest tip de poezie, dar, în mod paradoxal, este și multă notație directă, care se folosește de asimilările livrești, într-un fel în care ne putem da seama că poezia iubită de Botta i-a devenit mediu interior personal și constituie o formă expresivă indispensabilă a realităților lăuntrice.

Simbolurile de care vorbeam mai sus, arhicunoscute, sunt restilizate, fără să se producă o adevărată resemantizare a lor, în particular.

Astfel, în „Orfeu al codrului verde” recunoaștem compactarea a două mărci esențiale ale poeziei eminesciene și romantice în general.

Eminescu însuși nu le-a asociat în felul acesta și nici pașoptiștii, înaintea lui.

Dar sintagma lui Botta devine astfel un simbol abisal, un mise-en-abîme, prin suprapunerea celor două efigii.

Cunoaștem faptul că pădurea sau codrul a fost definit prin cântarea frunzelor, prin simfonia care își are prototipul în armonia edenică.

Am arătat altădată că, în cărțile ortodoxe de cult, foșnetul frunzelor era considerat de Adam o rugăciune pentru restaurarea sa în Rai. Spuneam, de asemenea, că Eminescu era, în opinia noastră, conștient de tradiția bizantină.

Tocmai de aceea, „Orfeu al codrului verde” capătă semnificații foarte profunde, atunci când cercetăm firul tradiției poetice.

Jalea lui Orfeu, în Memento mori, reprezintă durerea unei lumi care alunecă spre final, o lume care nu mai aude Cântecul care a adus-o întru ființă, „al Vrăjitorului care vrăjeşte cu iscusinţă” (Ps. 57, 5), al Celui care spune: „v-am cântat din fluier şi n-aţi jucat; v-am cântat de jale şi nu v-aţi tânguit” (Mt. 11, 7; Lc. 7, 32).

De asemenea, frunza veștedă care geme și toamna târzie, cu bruma care bate greu devin hieroglife personale, în versurile lui Botta, în ciuda îndelungii lor utilizări și a unei simbolistici referențiate adesea.

Pentru că dorul de moarte, deși împrumută o expresie clasicizată de Eminescu, presupune un fior inimitabil în oricine îl trăiește.

În această direcție, Botta și după el Nichita Stănescu se vor face instrumentele unui suflet național și chiar universal.

Dacă înaintașii – cu prisosință Eminescu – au gândit și au scris în simboluri/ hieroglife greu aprofundabile, cu trecerea timpului, imersiunea către ele este din ce în ce mai complicată și adâncurile de străbătut tot mai mari.

Într-un poem dedicat lui Eminescu și intitulat Neființei (nu neființei budiste și nihiliste, ci celui care a dăruit acestui concept – creație a scriitorilor bisericești – valoare poetică extraordinară în literatura română), Botta își exprimă, ca și Pillat, reverența față de acesta și neputința de a-i sta în apropiere:

„Ca un argint ce scris a fost să-mi scape,/ imaginea ta în tremurătoarele ape/ căzu. /…/ Vai, umilitoarea stea care mă sărută pe mine,/ purpură n-are, nici aur, nici gloria,/ gloria mândrelor stele regine”.

Recunoaștem, desigur, aluziile la Epigonii[1], unde poezia e „strai de purpură și aur peste țărâna cea grea”, și la Ondina[2], în care luna este regina stelelor: „Regina albelor nopții regine”.

Interesant că, în acest poem, Botta reiterează ceea ce a mai afirmat și în alte poeme (Confidență, Glosse), și anume că scriptura cosmică îi este indescifrabilă: „mută ești pentru mine, imensitate,/ călăuză vicleană ești, cu rele priviri în adâncimi plecate,/ dușmancă ești!/ Dar frumoasă ca nimeni alta.

Cosmosul este pentru moderni o călăuză…neînțeleasă.

Emil Botta: masca de histrion [17]

Promenadele romantice sub lună se preschimbă, la Botta, într-o controversă aprigă, dintre…iubire și lună.

E un scenariu fantezist, prin care poetul concepe un decor fantastic, invocând o posibilă shakespeariană dramă, cu personaje cosmice.

Iubirea-n cer cu luna se certa
că-n frumusețe nu-i chip s-o întreacă.
Înfiorate cuvinte și-au spus. A pierduților stea
dincolo, dincolo încerca să mă treacă.

Neștiind a trăi, ascultam
cum bate novembre pădurile moarte,
întunecat, neștiind a trăi,
sufletul se-mbătase de moarte.

Iubirea-n cer cu luna se certa…
O, masca ei cumplită, de Gorgonă,
și părul auriu care cădea,
un fum, un foc, dintr-o lunară zonă.

(Solilocviu)

Însă e doar un decor, o scenă în fundal, cu elemente de dramă romantică sau de tragedie antică, al cărei subiect sau derulare, însă, nu interesează.

Prin evocarea ei, poetul insinuează numai care este motivul pentru suferința sa și dorul de moarte.

În centrul acestui teatru – în strofa centrală – se derulează însă un conflict lăuntric, o controversă personală.

Zbuciumul interior îmbracă, la rândul lui, forma alegorică a pădurilor moarte bătute de novembre.

Sugestia e una creștină și romantică deopotrivă: aceea că drama interioară e mai importantă decât universul întreg și decât scenetele mitologice pe care arătările lunare sau stelare le-au putut inspira autorilor antici/ clasici.

Aici scena cosmică nu este cea eminesciană, ci aceea în care fantezia mitologică proiectează conflicte generate de rațiuni vane.

Numai sufletul îmbătat cu dor de moarte este eminescian, încadrat de rame clasice ale unui tablou insignifiant pentru durerile lăuntrice, pentru pădurile murinde ale lumii dinăuntru.

Am putea considera poemul o artă poetică, înfățișând sugestiv…cearta modernilor cu anticii[1].

Am putea numi poemul Elegie o variantă modernă de…bolintineanism:

Ca firul trandafirului te pleci,
tinerețe în soartă,
ca umbra unei umbre te pleci,
tinerețe moartă.

Mi-e gura încă fierbinte
de sărutul tău, Suvenire,
de nebune văpăi, de mari jurăminte,
mi-e gura încă fierbinte.

E clarul de lună ce văd,
dănțuind în al nopților teatru,
e clarul de moarte ce văd…

Ah, luminosule ochi idolatru,
ah, tinerețe de-a pururea moartă,
lunateca moarte ce-mi cere la poartă?

Ca firul trandafirului te pleci,
Tinerețe în soartă.

Pot fi invocate multe poeme ale lui Bolintineanu, ca ilustrare a unui mesaj aproape identic și utilizând apelul la o imagistică similară, recuperată, de fapt, din recuzita străveche a lui vanitas vanitatum și, respectiv, fortuna labilis.

Însă versul „Ah, luminosule ochi idolatru” e…nichitian avant la lettre.

Ochiul idolatru este aici acela care face din tinerețe și din vigoarea ei o idolatrie.

Din generația interbelică, Mircea Eliade a ilustrat cel mai bine, în romanele sale, această problemă, a idolatrizării tinereții și a forței.

Doar că tinerețea devine foarte repede…„tinerețe de-a pururea moartă”.

Și aici motivul se întâlnește, cum spuneam, cu mult mai vechi retorici (multe din ele poetice) pe această temă.

Există strofe sau poeme, în opera lui Botta – după cum am avut prilejul să observăm deja –, care ilustrează reutilizarea unor structuri poetice romantice în versuri moderne.

Anumite unde romantice curg în matca unor efluvii sentimentale și ideatice moderniste.

Autorul le utilizează ca pe un fel de elemente retro, care dau senzația de clasicizare a propriei creații poetice, de confluență cu marea operă a lumii.

Sigur, păstrând și un specific românesc

Poetul e un erudit care știe a construi colaje care solicită cititorul afectiv și cognitiv.

E un déjà vu[2] care invadează discursul poetic modern, făcându-l familiar și lăsând impresia creării unei căi mai ușoare de întâlnire cu autorul.

Poate fi, cu adevărat, un mod de facilizare a mesajului. Sau, dimpotrivă, un trompe l’œil[3].

Ceva de acest gen întâlnim în poemul Atunci, acolo, în care observăm felul în care ni se modifică percepția – cum ni se curbează vederea, am putea spune – de la un tablou aproape romantic spre unul alegoric-modernist:

Sărac de speranțe când trec
uimit prin lumea cu fețe uimite,
când fruntea grea o aplec
peste pădurile desfrunzite,

când, în flăcări, danțând mă-nconjor
suferințele ca de torțe o horă,
atunci îmi aduce un dor
aminte de tine, Pandoră.

E un frig tropical în amurg,
mă strânge, în cercu-i polar, aurora…
Un semn! Și te voi ajunge în ceruri,
Primăvară, Pandora.

Dificultatea poeziei lui Botta tocmai în aceasta constă: în faptul că el e un poet livresc la nivelul construirii limbajului și al imaginilor poetice, dar care nu poate fi interpretat integrându-l într-un curent poetic anume.

Sau raportându-l strict la o epocă și la o atitudine lirico-filosofică…

E cazul multor poeți români. Dar despre această situație am discutat și altădată.

Între poeții moderniști (sau medernisto-tradiționaliști), e mai degrabă un poet solitar. În sensul că nu urmărește parcurgerea unor etape tematice.

Poezia lui urmează un flux interior de idei și sentiment, oricâte aluzii livrești ar amalgama în procesul creativ.

Forma poetică e mai mult o deghizare.

Și nu este lumea însăși un teatru imens?

Atunci de ce nu ar apela la orice costumație poetică dorește, pentru a-și interpreta…personajul, care este sinele ineluctabil și totuși greu de descoperit?

Uneori rolurile te pot ajuta să te definești, dacă te pun în contexte neprevăzute și te obligă să îți descoperi subteranele psihologice și spirituale.

Arta a jucat de multe ori acest rol, al relevării profunzimilor sufletești.

În poezia la care am făcut referire, mesajul este cel al așteptării unei primăveri edenice.

Pandora e un simbol negativ, dacă e interpretată mitologic[4], și atunci „Primăvară, Pandora” e un oximoron.

Dar e posibil ca acest simbol să fi fost reconvertit și din el să nu mai rămână decât ideea de descoperire treptată a unor daruri – pan dora înseamnă toate darurile, în greacă.

Sau aceea de spațiu în care sunt încuiate toate frumusețile.

Conjugarea semnificațiilor, pentru a crea o stare de confuzie sau un simbolism complex, e de regăsit adesea în versurile lui Botta.

Emil Botta: masca de histrion [16]

Poemul Preistorie apelează la același tip de intertextualitate:

Cum ascultam un glas preacunoscut,
al codrului jelind că-i moare frunza
– un freamăt lung și arhicunoscut
Din sânul focului, din afumata vatră,
o sânziană se arată
și prinde a cânta.

Ciudat rapsod! În aer se înfiripau
mărețe stânci și țărmuri sublunare,
mări de mărgean, clocotitoare spume,
frumoase foc, de-un farmec fără nume.

Din cer înalt, cu recea lor mustrare,
ochii stelelor, ascuțiți de visare,
mă priveau.

Și auzeam, din adânc de memorie,
ca dintr-o misterioasă preistorie,
auzeam ditirambice paseri în ramuri,
și cucul, Doamne, ce-mi cânta bețiu,
și apele cu susurul zglobiu.

Mă înfășurau cu dulcime
primăverile din vechime…

Același Eminescu și aceeași poezie populară, sublimată

Între imaginile poetice preluate de la Eminescu se află și „ochii stelelor, ascuțiți de visare”.

Eminescu însuși a împrumutat-o însă de la Antim Ivireanul.

Dacă nu se acceptă că ar fi putut ajunge să citească vreun manuscris al Didahiilor, atunci le-a cunoscut prin intermediul lui Piuariu-Molnar.

Acesta copiase fragmente poetice întregi din Didahii în Retorica sa, publicată la Buda în 1798, deci și pe cel din predica la Sfântul Nicolae, în care apăreau ochii stelelor de argint, care se închideau și se deschideau pe ceruri.

În ceea ce privește substantivul „dulcime”, el este un derivat de la epitetul dulce, destul de mult solicitat în literatura veche.

Îndelunga și semnificativa lui utilizare au remarcat-o însă, înaintea lui Botta, și pașoptiștii (cu precădere Bolintineanu), dar mai ales Eminescu.

Versul al treilea al poemului pare mai degrabă un…comentariu.

Poetul însuși l-a marcat prin linii de pauză.

E vorba de un freamăt al codrului „arhicunoscut”.

Ar putea fi interpretat ca o prozaică imixtiune de tip postmodern, dar credem că astfel de referințe la poezia trecutului nu aparțin doar postmodernității.

Versurile lui Botta indică mai degrabă dobândirea unei conștiințe acute a clasicizării acelei poezii.

A conștiinței că a devenit un reper literar imuabil și că, indiferent de evoluția literaturii și culturii, ea rămâne reprezentativă ca fenomen artistic.

De aceea, Botta – ca și alți confrați – încearcă să stabilească un anumit tip de raportare față de acest clasicism valoric.

Este totuși adevărat, pe de altă parte, că Botta e în bună măsură un poet livresc, care își construiește…lumi interioare fantastice.

El a grefat pe propria simțire și personalitate sensibilitatea poetică românească și străină care l-a impresionat puternic.

Este ciudat însă că influențele cele mai pronunțate vin din partea romantismului.

Și, în această privință, Botta pare, la un alt nivel, un continuator al Șt. O. Iosif sau G. Coșbuc. Într-o cu totul altă manieră însă și lărgind orizontul de receptare.

Ecourile romantismului s-au întins mult și s-au stins greu la noi.

Și asta i se datorează lui Eminescu, dar numai în parte. Credem însă că redescoperirea ideologiei romantice a avut chiar o mai mare importanță în reluarea acestui fir poetic, în epoca modernă a căutării tradiției și a descoperii autohtonismului.

Și totuși, există și poeme în care confesiunea este transparentă.

Din unele ca acestea răsare amănuntul biografic:

Iubirea mă apără,
de aceea port
fruntea sus, în exil printre oameni.

Când ziua decade și când, spre apus,
cumpăna liniștită se-nclină,
o, atunci, de sus,
primesc o tristețe senină.

Ochii mei în extaz rătăcesc
spre adâncul fântânii unde stelele scapără.

O, de al stelelor dor mă topesc
și m-aș duce la ele,
dar Iubirea mă apără.

Ce graiuri nebune mă cheamă,
în lunci, cântătoare Undine.

Și când să le ajung, Piaza Rea
mă trage la dânsa: la mine, la mine!

Dar mă însoțește acel Cineva,
Iubirea, pururi cu mine.

(Scut)

„În exil printre oameni” ar putea fi titlul unui roman autobiografic, dincolo de faptul că reprezintă un motiv foarte vechi, al pământului ca exil al oamenilor alungați din Rai.

Înțelegem din poezie că e vorba de tentația sinuciderii, de acele chemări care spre ceva care pare mirific, dar e malefic.

Recunoaștem și aici un construct romantic, în sensul în care închipuirea este înșelată de aparențe fantastice, inspirat din Goethe și din fantasticul popular.

Mai ales că Ondinele existau și la Eminescu.

Mai evidentă este această influență în alte două poezii, tot din acest volum, Intermezzo și Duo, despre care am mai vorbit cu altă ocazie[1].

Versurile „Ochii mei în extaz rătăcesc/ spre adâncul fântânii unde stelele scapără” ne amintesc indubitabil de Blaga, de unde ar fi putut fi inspirate, chiar dacă aici au cu totul alt înțeles.

Aici ele sunt mai degrabă o mreajă eminesciană, luminoasă ca mreaja de văpaie a Luceafărului, care l-ar putea însă înșela și scufunda în moarte pe cel ce le privește topit de dorul lor.

Undeva, pe drumul împlinirii acestei dorințe, apare Piaza Rea…care îl avertizează cu privire la scopul și finalitatea negative ale acestui miraj.

Însă există „acel Cineva, Iubirea”, Dumnezeu, Care îl scapă din plasa acestor tentații.