Ce se întâmplă când reduci complexitatea la ideologie

limita-si-nelimitare

Pentru mine conţinutul teoriei psihanalitice a Dr. Freud este…unul ideologic. E o reducţie. Înseamnă o reducere a complexităţii umane la…un set de idei despre genetica evenimentelor interioare. Evenimentele definitorii ale personalităţii noastre sunt pentru el reduse ori la o sexualitate inhibată sau refulată ori la o stare patologică anume.

Într-un mic articol, apărut ca o prefaţă a unei cărţi a sa, din 1928, intitulat Dostoievski şi paricidul [Cf. Sigmund Freud, Eseuri de psihanaliză aplicată, trad. din germ. şi note introd. de Vasile Dem. Zamfirescu, Ed.  Trei,  f.  oraş, 1994, p. 288], Dr. Freud analizează pe Dostoievski ca om, în viaţa sa personală…separat de el ca scriitor…ceea ce nu se poate, bineînţeles, acest lucru constitudindu-se în prima reducţie majoră a demersului său.

Nu poţi să separi pe autor de operă, viaţa lui de viaţa operei…dar nici nu poţi pune semnul de egalitate între tot ce scrii…şi ceea ce faci. Nu toţi care au scris despre crime şi violuri, despre morţi şi poveşti de dragoste s-au şi îndrăgostit sau au fost nişte criminali în serie şi invers, nu toţi care au fost criminali sau au trăit mari poveşti de dragoste au şi scris despre ele.

Dacă, la nivel scriitoricesc, marele prozator rus e de valoare „apropiată de cea a lui Shakespeare” [Idem, p. 292]…ca persoană, în viaţa sa privată, este considerat de către Freud drept un om nevrotic şi cu o  împlinire personală care nu a fost pe măsura inteligenţei sale [Idem, p. 293].

Pentru că a scris despre tot felul de „nelegiuiţi”, Dostoievski este inclus de Freud în categoria lor, pentru că subiectele tratate de prozator au „caractere violente, criminale, egoiste, care indică prezenţa unor astfel de înlinaţii chiar în caracterul lui Dostoievski” [Ibidem].

Însă noi putem doar probabiliza gradul de împlinire personală a lui Dostoievski, pe de o parte iar, pe de altă parte, nu putem să confundăm geneza şi actul transpunerii unui scriitor pentru a scrie un subiect…cu un demers clinic, patologic…pentru că nu mai putem să înţelegem cât e sănătate în demersul scriitoricesc şi cât e boală.

Dacă metoda psihanalitică a lui Freud caută ori un fundament sexual ori unul patologic în om pentru a scrie sau a crea ceva…înseamnă că toată creaţia lumii e un produs nu al inteligenţei umane ci al  patologiei umane. Însă, în această situaţie, nimic din ce face omul nu mai are pozitivitate…ci avem de-a face cu o discuţie despre o umanitate pervertită deplin, animalică, ca în teoria evoluţiei sau în soteriologia protestantă clasică.

Dr. Freud identifică în persoana genialului scriitor rus instinctul său distructiv [Idem, p. 294] şi consideră că s-a manifestat ca un masochist împovărat de un sentiment profund de culpabilitate…pentru că nu a îndrăznit să fie un criminal [Ibidem].

Cele trei puncte ale afirmaţiei sale sunt foarte interesante pentru mine şi, cred, că şi pentru dv. Când Freud afirmă că Dostoievski are un instinct distructiv „extrem de puternic”  [Ibidem] vorbeşte despre forţa sa creativă sau despre o doză de irascibilitate majoră…pe care şi-o stăpâneşte…pentru că nu devine un criminal.

Însă Freud înţelege că Dostoievski nu a ajuns criminal nu pentru că…s-a abţinut, pentru că s-a luptat cu sine şi cu tentaţia demonică – dacă, cu adevărat, a trăit-o – , ci pentru că a fost slab. De ce a fost slab?…Pentru că i-a funcţionat conştiinţa, pentru că numai conştiinţa te face să…te culpabilizezi, să te vezi un mare păcătos.

Însă concluzia Dr. Freud este complet eronată, tocmai pentru că ascultarea conştiinţei şi lupta cu patimile, cu agresivitatea din tine este…o mare forţă şi nu o slăbiciune. A fi slab înseamnă să…omori…nu să nu omori.

Dr. Freud afirmă însă şi un alt lucru: că a fost o fire iritabilă şi sadică faţă de sine şi faţă de oamenii pe care i-a iubit [Ibidem]. Intrarea în frază a calificativelor însă…nu vine pe calea deducţiei, a contextului, a unor exemple, care să fie conexate…ci Freud îi pacientează / morbidizează persoana lui Dostoievski neargumentat.

Dacă era iritabil…trebuie să arăţi de ce era iritabil sau cine îl făcea iritabil. Un om de o mare profunzime ca Dostoievski nu putea să fie iritat…decât de nişte mari farsori care se dădeau de oameni onorabili, de oameni duplicitari sau de oameni care îi înşelau aşteptările. Chinuirea de sine sau chinuirea altora, luată în abstract, poate însemna şi un aspect clinic…şi unul foarte ascetic.

Un om care posteşte, care îşi sfinţeşte viaţa, care uită de sine şi se dedică studiului şi scrisului 10-12 ore pe zi…nu e un om bolnav ci unul dedicat, absorbit de opera sa sau de rugăciune şi asceză. Şi dacă vii şi te bagi în treabă…în viaţa unui astfel de om sau, mai mult, dacă îi înşeli aşteptările, şi eşti părinte, iubită, rudă etc….bineînţeles că provoci o mare dramă…pentru că este ultrasensibil la mojicie.

Freud merge mai departe…şi, deşi vorbeşte despre personalitatea complexă a autorului [Ibidem] observă că poate spune trei lucruri capitale despre el. Dostoievski era, pentru el: 1. un om cu o afectivitate intensă; 2. un om cu instincte perverse / pervertite şi 3. un om cu un talent „inanalizabil” [Ibidem].

Primele două trăsături definitorii ale lui Dostoievski vor fi privite însă negativ, ca aspecte maladive…ceea ce va transforma inanalizabila forţă  artistică a lui Dostoievski…într-o exprimare tenebroasă, clinică, a persoanei sale.  Şi vom vedea de ce.

Freud spune că Dostoievski  a fost, până la urmă, un instinctual nevrotic [Ibidem]. Analizând stările epileptice ale autorului [Idem, p. 295], Dr. Freud  ajunge la ipoteza, la probabilitatea că accesele epileptice ale lui Dostoievski nu produceau leziuni cerebrale iremediabile, ci că el suferea de o epilepsie afectivă, ca  „o expresie a vieţii sufleteşti” [Idem, p. 297].

Însă ce fel de stări sufleteşti intense…ar fi putut trăi genialul autor rus…de ajungea în această stare de depresurizare energetică masivă? Care era geneza unor astfel de sentimente? Privind la întreaga sa operă…nu putem să spunem decât că această energie şi concentrare aproape de limita suportabilului, atât pentru minte cât şi pentru trup…era una benefică, una reală, profundă…şi nu una clinică.

Dacă această concentrare energetică ar fi fost una clinică…nu mai putea să aibă logica, coerenţa atât de mare…pe care o are întreaga sa operă. Iar, dacă vorbim despre izbucniri energetice masive…trebuie să vorbim despre geneza acestor izbucniri…cărora nu le putem căuta resortul determinant numai în trup sau numai într-o boală psihică anume sau într-un complex psihologic…ci şi mai presus de noi.

Din analizele doctorului evreu Freud lipseşte ideea de har, de transcendenţă, de virtute, de Dumnezeu, de bine, de profunzime abisală inanalizabilă. La el se confundă binele cu răul şi pare să primeze răul, instinctualitatea, morbul, întunericul din om.

Metoda sa psihanalitică creează, de fiecare dată, puncte iniţiale conflictuale. Însă punctul iniţial, presupus conflictual…în cazul lui Dostoievski e pus pe seama uciderii tatălui său…pe când el avea 18 ani [Ibidem]. Dacă la Dostoievski conflictul iniţial, dramatic, de netrecut în filosofia reductivă a lui Freud s-a petrecut la 18 ani, în cazul lui Goethe  acesta este situat la vârsta de 4 ani, cf. studiului O amintire din copilărie în „Poezie şi adevăr”, din 1917, apud Idem, p. 235.

Însă, am impresia profundă, că Freud căuta un amănunt, pe care  îl lega de teoria sa întunecată despre om…din biografia autorului şi pe acela îl maximaliza, indiferent dacă autorul dorea să ne ducă în altă parte sau dacă datele problemei, exegeza cazului era alta. Freud decontextualiza şi regrupa evenimentele unei vieţi după propriile sale calcule…în indiferenţă totală faţă de sensul vieţii, al experienţei, al teologiei celui luat în calcul.

Toţi cei analizaţi de către el…deşi, ai impresia, la început, că sunt înţeleşi din adâncul lor, din profunzimea lor…niciunul nu e văzut profund –  aşa cum percep oamenii duhovniceşti adâncurile oamenilor  –  ci discuţia lui despre profunzimea umană este redusă la presupuse resorturi clinice implacabile ale persoanelor, pentru că el evidenţiază, constant, numai câteva boli, fobii sau experienţe existenţiale marcante.

Cazul tatălui, presupusa cauză determinantă a întregii vieţi a lui Dostoievski, devine singura metodă exegetică a înţelegerii persoanei  şi a operei sale. Freud trece, ca un magician, de la presupuneri…la lucruri pe care le votează ca incontestabile.

Tocmai de aceea el afirmă: „Legătura incontestabilă dintre paricidul din Fraţii Karamazov şi soarta lui Dostoievski a fost sesizată de mulţi biografi, care au trimis la o „anumită direcţie psihologică modernă”. Viziunea psihanalitică, despre care este vorba, este tentată să considere acest eveniment ca trauma cea mai gravă, iar reacţia lui Dostoievski faţă de ea ca nucleul nevrozei sale” [Idem, p. 297-298].

Afirmaţiile sale apodictice sunt fataliste. Un eveniment anume e decretat drept evenimentul sursă al întregii vieţi şi creaţii a unui om…fără să îl intereseze dacă este adevărată sau nu presupoziţia sa. Cu alte cuvinte, dacă eu am fost bătut de mama mea la 3 ani sau mi-am rupt mâna căzând din copac…tot ce am trăit eu mai apoi…au legătură numai cu aceste două experienţe din viaţa mea.

Însă acest mod de a reduce complexitatea, abisalitatea umană, la presupuse legi psihologice implacabile…arată că Dr. Freud nu vorbea despre profunda şi necunoscuta fiinţă umană…ci despre nişte legi interioare fataliste, de care nu te ajută să treci nici medicii, nici Biserica şi nici cultura sau societatea. Un eveniment banal din copilăria şi adolescenţa noastră pot deveni, în mod inexplicabil, singura noastră sursă de inspiraţie, în concepţia lui Freud.

Însă Dr. Freud nu se opreşte la atât. Înainte de crizele epileptice afective…considerate ca prima sursă de inspiraţie a lui Dostoievski, acesta observă că autorul nostru suferea şi de crize thanatice, adică de frica de moarte [Idem, p. 298].

Dostoievski simţea că moartea e aproape…că poate muri oricând [Ibidem], ceea ce, pentru mine, e o mare dovadă de conştiinţă creştină…şi nu de debilitate mentală. Însă, Freud nu leagă frica de moarte…de conştiinţa creştină a lui Dostoievski şi de Judecata lui Dumnezeu ci consideră că avea această frică…pentru că vroia să îşi omoare…tatăl [ Idem, p. 298-299].

De ce leagă în acest fel crizele thanatice de cele…epileptico-afective? Pentru ca să arate că şi-a dorit moartea tatălui…iar, mai apoi, a suferit pentru moartea lui, când el a fost ucis, şi a scris despre moartea lui în cărţile sale fundamentale şi că acest scris dureros înseamnă, de fapt…genialitatea lui.

Însă nu putem să legăm…somnul şi presimţirea morţii sale…cu omorul. Dacă facem din frica de moarte…o presimţire a morţii, atunci trebuia să presupună că îşi aştepta moartea lui…nu pe a tatălui. A scris romanele despre moartea tatălui după ce i-a murit tatăl şi el nu se aştepta ca să îi fie omorât tatăl. Nu avea de unde să ştie că îi va fi omorât tatăl. Putea să îi fie omorâtă mama, bunica, prietena, prietenul…

Nu putem transmuta fricile şi obsesiile noastre în fiinţa altora şi nici nu putem să legăm, tot timpul, trăirile noastre, de posibile cataclisme din viaţa altora, mai apropiaţi sau depărtaţi…pentru că asta e mentalitate magică şi nu…a unui doctor, care se ocupă de medicină psihiatrică.

Astfel, observăm că la Freud fatalismul se îmbină cu teoria coincidenţelor. Însă coincidenţele sunt inventariate post-factum şi se înţeleg evenimentele de la final spre început şi nu de la început spre final. Teoria coincidenţelor e o teorie magică, care urmăreşte să fundamenteze implacabilul pe date banale din viaţa unui om.

Spre exemplu, dacă m-am născut pe data de 31 octombrie şi, într-o zi de 31 octombrie îmi scrântesc piciorul, dacă vreau să construiesc o teorie a implacabilului, în această logică a paralelismului fatalist, în loc să îl văd ca pe un lucru banal, care s-a petrecut pentru că s-a petrecut, voi spune că mi-am scrântit piciorul tocmai pentru că, acest eveniment, îmi arată că voi muri după 4 ani, pentru că 3 + 1 = 4.

Însă Dr. Freud face această jonglerie a conexării a două lucruri fără legătură internă, tocmai pentru a le transforma într-un mecanism care proiectează un sens unic de dezvoltare persoanei lui Dostoievski. Moartea dictează viaţa lui Dostoievski, i-o predestinează, în concepţia lui Freud, însă, în loc să estompeze pofta de viaţă, paradoxal, Dostoievski ar crea din simţul morţii sau din culpabilizarea pentru moartea tatălui său…opere geniale.

Însă explicaţiile sale sunt şubrede, pentru că panica morţii…te isterizează…şi nu te face logic.

Lăsând la o parte nevroza, patologicul…Dr. Freud accesează a doua sa obsesie: complexul lui Oedip. În această situaţie,  Dr. Freud dictează din start, faptul că Dostoievski, sub aspect sexual, ar fi fost un bisexual [Idem, p. 299-300] şi că bisexualitatea sa a fost „un catalizator al nevrozei” [Idem, p. 300].

Însă presupusa bisexualitate şi încadrarea sa în complexul lui Oedip nu au nimic de-a face cu realitatea…ci el trebuia să fie pus pe acest pat al lui Procust…pentru că ideologia psihanalistă a lui Freud  le considera boli generale, ale tuturor.

Freud ajunge să concluzioneze că „sentimentul său de vinovăţie ieşit din comun, precum şi atitudinea sa masochistă în faţa vieţii…[trebuie explicate] printr-o componentă feminină extrem de puternică” [Idem, p. 301]. De ce prin una feminină? Pentru că femeia era redusă pentru Freud la o fiinţă slabă şi pasivă…pe când bărbatul era un om viril şi posesiv. Vinovăţia e pusă pe seama femeii…pentru că în ideologia sa, doar ea era slabă…

Însă adevărul e că slăbiciunea nu ţine în primul rând de sexualitate…ci de voinţă.

Şi acum, privind acest exemplu exegetic ideologic al Dr. Freud înţelegem ce distorsionări ale înţelegerii se petrec în mintea oamenilor…când  li se prezintă ideologizat o persoană, o realitate, adică atunci când se vine cu o schemă de analiză…şi vor să îşi dovedească, în faţa noastră, ideile preconcepute.

Demonizarea celuilalt la nivel imagologic, al imaginii…se face cu astfel de reducţii. Se ia o anume persoană, se îmbrăcă într-un anume fel, ni se spune că are o anume naţionalitate…şi, la final, ni se decretează faptul că acest tip de om, care se îmbracă şi e de unde e…e duşmanul nostru. Tot la fel de uşor ni se creează şi portretul robot al…prietenului nostru.

Spre exemplu, la ştiri, noi vedem ce s-a mai petrecut în America, cu preşedintele Obama sau la Bruxelles, dar nu ştim ce se petrece în România  noastră sau în Bulgaria, Serbia, Ungaria sau Rusia, ţări vecine nouă. Noi avem duşmani şi prieteni mai mult generici decât reali.

Până când românii nu s-au dus în Italia, Spania sau Germania…trăiau o relaţie mitologică cu acele spaţii şi cu acei oameni care trăiesc acolo. Contactul direct fărâmă constructul imagologic, constructul ideologizat.

Persoana umană nu poate fi redusă la câteva legi implacabile, la două-trei evenimente esenţiale…sau la câteva atribute. Dacă ne place să credem că ştim cine sunt oamenii, fără să îi cunoaştem profund şi fără ca, în definitiv, să îi resimţim ca pe nişte taine vii, nu facem decât să schematizăm prosteşte, fariseic şi demonic pe oameni la câteva detalii.

De fapt ideologia nu este interesată de persoane…ci de ambiţia că îi cunoaşte pe oameni fără ca să intre în interacţiune reală cu ei şi că poate să îi epuizeze la nivel discursiv. Însă această ambiţie…e vană iar cunoaşterea de acest tip…e una periferică.