Poemul celor 4 pentru cei mulți

Sufeream de prea multă
luciditate,
de atenția la pisic, la antenă,
la vrabie.

Sufeream de adevăr:
aveam prea mult.

Ofticam cu prezența lui,
a adevărului,
corcodușii,
duzii,
fermoarele…

Cine e de vină?, ai țipat tu…

În orice caz,
s-a lăsat în jurul nostru,
prozaic,
un muget de viscol,
care ne-a spus toată iarna/ ura? din inimile
tuturor.

ca să ne îmbrăcăm în ea…

În ce?!

În pleoapa groasă
de lehamite
a unei pisici cu fermoar,
cu nopți nedormite
și deșirate poetic.

care încerci să
mă faci un
pic de uitare.

Da, ți-am citit
poemele cu interes,
cu un interes necunoscut
pentru un necunoscut.

Multe detalii le-am consimțit,
le-am înțeles,
atâta timp cât
poezia e o respirație
cunoscută
de către cei care stau aproape…
de cuvinte.

Nu fugi însă!

Nu deveni un user
care pari loser,
atâta timp cât cuvintele
tale te poartă
spre noi…
ca pe un vânt plăcut,
cu vârsta ta,
cu nedumeririle
și iubirile tale…

Aș vrea să-mi spui:

e prietenia dintre mine
și tine.

Pentru că nu e rău că suntem…
ci e rău
când suntem două grame
de uitare,
o tonă de nesimțire,
și încă un miliar de
stele căzătoare.

Apasă te rog pe buton!

Vreau o gură de aer
în care arta să
aibă miros
de cafea autentică,
tare,
în orice dimineață…

Miroși a dor…

te doare ca ninsoarea,
colindul tău îmi poartă-n ochi dulceața,
văd fum peste oraș
și peste nori:
o dragoste ca ceața.

Tu nu mai știi ce este licărirea,
eu nu mai vreau nicicând ce-i compromisul,
el tremură, ca o lanternă-n vale,
când iarna e geroasă ca abisul.

Te cred. Te simt. Te vreau. Și te iubesc…
pentru că nu-i nimic mai straniu și mai trist,
decât să n-am cuvânt pentru un om,
decât să n-am un dor mai optimist.

Pentru că ți-e dor,
de doruri vii te duci,
și n-am să-ți port decât un dor, prea viu, în mine,
indiferent de câte rime pot
să-ți spun,
în rugăciune,
pân’ la tine.

O, Doamne, mi-e dor,
un dor prelung de orișice privire,
un dor de dorul Tău,
de lucruri mari și clare,
de Sfinți ce n-au privire pentru ei
ci numai pentru marea slavei Tale!

Mă rog să-i vezi,
mă rog să îi alini,
pe cei care nu știu să Te îngâne,
pe cei ce n-au…pe cei ce vor mai mult,
pe cei care Te neagă-n ei, pe Tine.

Pentru că știu că dorul este viu,
că vor, că nu știu unde-i cerul,
că necuprinsul vor să fie prins,
în neuroni, în cărți, în efemerul…

În efemerul colț de verb,
dar, mai aprins, în inima lor mică,
să strălucești ca un torent de dor,
ca o răpire veșnică adică.

Miroși de dor, iubita mea, da, știu.
Miroși de dor ca florile prea vii,
și voi, iubiții mei, tot mirosiți,
de harul Lui, de viața celor vii.

Să fie pentru voi
și pentru toți,
un clar de inimă,
să fie, tot să fie,
ce poezie vrea într-o cadență,
în voi să fie melodie.

Caldul de noiembrie

Un tren plin cu căldură. Și cu…căldură umană, dar, mai ales, cu căldura locomotivei, care ne-a invadat în acest noiembrie 2009 mai mult decât ne va lovi la inimă în decembrie 2009 sau ianuarie 2010.

Cine mai apucă 2010? Unii vor muri în 2010, pe când alții în 3015, asta, cu siguranță, dacă va mai exista 3015 sau 3019 sau dacă va mai exista moarte, că și moartea va dispărea.

Căldură mare în tren. Prea multă. Căscatul și somnul sunt împreună. Muncitorii navetiști picotesc ca niște găini aiurite de prea multa căldură. Cine nu ar picoti, dacă termometrul compartimentului arată 35 de grade la umbră?!

Se cască și se sforăie.

Gândurile sunt puține.

Deloc prozaice.

Cel mai delicat dintre ei este un mai tânăr, care, după ce se uită și se jucă pe telefon o vreme, își deschise ziarul Click (cel mai vândut din România, scrie sus, pentru tot prostu’) și se holbă pe îndelete în el.

Cel mai simpatic de altfel, tipul de băiat pe care îl manipulează toți prin umflarea egoului, deși el se ține mândru și fălos, că nu poate fi diblat de niciun răuvoitor…Aș…

E cel mai simpatic… El, și nu ziarul! Ziarele sunt o pierdere de timp, după care ștergi pe jos sau te ștergi…

Căldură mare în tren. În pauze, mai deschid ușa. În pauzele trenului… că eu mă tot gândesc la o mie de lucruri, pentru că timpul trece greu, când te grăbești și nu trece deloc…când n-ai ce face…

Eu sunt lângă ușă. Stau la ușă… Și sunt singurul care mi-am dat jos șapca (șapcă groasă, luată de la singurul meseriaș din vechiul București, care mai face așa ceva…), cât și scurta de toamnă. Nu înțeleg în ruptul nervilor, cum de pot sta îmbrăcați ca ciobanii, chiar și când călătoresc la 35 de grade cu plus, cu gențile în mâini și cu căciulile în cap…deși te trec toate transpirațiile vieții și ale morții când îi privești…

Totul e de toamnă. Cu toamnă. Printre valurile de amintiri ale toamnei, ale toamnelor care te aduc din trecut în prezent ca pe un flux și reflux.

O frescă microscopică, dacă e să vorbim de la vederea mea până la vederea lui, care nu se vede din avion în mapa lui Google. Fresca unei priviri personale, pe  care nimeni nu o poate imita niciodată, pentru că tu o simți numai ca tine.

Fresca unei realități care se uită, dacă nu o scrie nimeni. Tocmai de aceea tot ce nu am scris nu a fost deloc și nici nu va fi pentru alții, ci a trecut numai prin mine. Relieful cuvintelor e singurul sigur. La fel și imaginea și sunetul.

Simpaticul celularist nu și-a luat însă bilet. De la Videle s-a urcat domnișoara blondă, cu două celulare în ambele mâini, căreia nu îi prea mergeau căștile și a dat, de câteva ori, cu ele sau în ele. Însă numai badigardul, care se sui cu mine de la București și al cărui portofel bariu mă înțepase în pulpa stângă, se luă de domnișoara blondă, care, când se urcă în tren…o sună imediat pe o colegă, căreia, cu …îi spuse, cum l-a mardit pe unul…și ce a pierdut de la atare fază.

Adică pierduse un moment unic de divertisment, într-un oraș mic și necablat la obscenitatea divertismentului de calitate.

Însă badigardul, și el simpatic, în ciuda capului mare și ras, a zâmbit și s-a zâmbit…stipulând faptul că nu se mai vorbește la telefon pe tren (cică s-ar fi dat o lege, de care nu știa nimeni), alături de cea pentru nefumatul în tren. Însă, pe hol, unul fuma…Și, când badigardul security l-a întrebat de ce face acest lucru, cu o insistență găunoasă, el i-a spus, sec și melodic: Am draci! Așa că omul l-a lăsat cu dracii lui, ca să-i afume…

Însă domnișoara, oricât de blondă era ea și de suavă…s-a prins că era ă gioc legea lui, fapt pentru care nu a pus replica la inimă. Era bucuroasă că pleacă de la Giurgiu la țară și că la țară o să fie mai cald decât la Giurgiu, pentru că abia au dat ăștia drumul la căldură…Bunica avea să-i facă focul în sobă și să-i dea o mâncare bună, ceea ce cred că s-a și întâmplat…

Badigardul, înalt și gras, era plin de haine speciale. Pentru că cei care sunt navetiști și muncesc la București, dar sunt din Teleorman, se bucură să vină acasă, de la muncă, în security, pentru ca să vadă și să știe toată lumea că au servici. Serviciul e o legitimare socială, alături de verighetă și de copii. Dacă nu ai cele trei elemente, mai mult sau mai puțin, ești suspect la nivel…social…

Totul e cutumă. Și la cutumă i se mai zice și obicei. Când domnișoara începu să se ia la întrecere cu domnișorul simpatic, cu muzica din telefoane, deși, așa ceva nu se face în tren, pe nervii altora, pentru că te poți trezi cu o bastârcă în nas, badigardul simpatic o ironiză numai pe domnișoara blondă (misogin, ca președinții României?!), cică cu unghiile ei prea mari nu o putea ajuta, la muncă, pe bunica ei…

Însă bunica nu dorea nimic de la nepoată, cum spuse chiar nepoata, ci numai să mai vină pe la ea…căci, cu siguranță, că nu pleacă cu mâna goală. La țară vii cu mâna goală…și pleci cu ea plină. Tocmai de aceea recunoștința se uită, după ce mănânci și bei bine la țară și după ce pleci cu sarsanalele pline…la București…

Înalt, mare, gras, security, cu ochi după femei dar fără cultură generală prea multă, bun ca mașină de luptă.

Tânără, blondă, prostuță, adică sily, viitor incert…dusă de val.

Restul…dormitânzi…

Domnișorul fără bilet, atunci când veni nașu’ și plăti 8, 5 lei, ca să se dea de integru, văzând că eu am bilet și pentru întoarcere (obicei bun, de urmat!) îmi zise perfid de scurt, că cu o primăvară…nu se face un bilet…Dar, dacă nimeni nu mai plătește biletul…se pare că nu va mai fi nici loc de du-mă trenule, acasă! Eu voi continua să îmi iau bilet, chiar dacă toți șmecherii merg cu 3 sau 5 lei, băgați în buzunarul mâinii  nașului de tren.

Conform sloganului CFR: respectă-te, dacă nu vrei să fii respectat!

La întrebarea: De ce nu merg căștile?, domnișoara îi răspunde lu’ nean-so badigardu’, că sunt stricate…Întrebare banală, răspuns banal…El ar fi agățat-o și mai rău în discuție pe domn’șoara, însă a înțeles că nu se face asta de față  cu un preot, străduindu-se să nu drăcuie de mama focului… Aici am respectat respectul lor!…

Însă întrebările și răspunsurile, oricât de banale ar fi, dacă sunt adevărate… e de bine… Numai când sunt perverse e…de rău…

De ce a simțit domnișorul, cu 8, 5 lei plătiți în tren…ca să îmi dea o replică la o întrebare…pusă cu ochii? Un alt simț al asumării…Și de ce nu au drăcuit în exces…dacă simțeau că ar trebui să o facă? Domnișorul, totuși, cu mâna scoasă pe geam, a tras vreo două țigări în piept până la Roșiori, pentru că, boala, dacă nu ți-o faci cu mâna ta…înseamnă că nu o începi de dimineață…

Eu îmi plătesc biletul, pentru că știu ce s-ar petrece cu nașul de tren sau cu controlorul de tramvai sau autobuz, dacă ar veni și m-ar mirosi a preot…și ce s-ar mai bucura că are pe cine să-l caterincheze, ca la ușa cortului. Așa că…lasă-mă, nene, în pace cu nesimțirea ta groasă, îți cumpăr biletul, dar toți de pe lângă mine merg tot cu tine, cu băgatul în pozănar…

Numai că, pe lângă misogini, bărbații mai proști dar în funcție, sunt măgari pe lângă ăia cu studii sau în fața lor, în timpul exercitării funcției lor. Și, deși eu știu că tu ești un șpăgar de nota zece, ai totuși tupeul să vii să te rățoești cu mine, tocmai pentru ca să îmi arăți că poți să ai un ascendent în fața mea, pe baza funcției tale. Însă, sub-intelectualule, nu ai niciun ascendent asupra mea pentru că ai o șapcă sau pentru că ești ministru, dacă nu ai tot ce îți trebuie în cap, înțelegi?!

Cu o floare nu se termină o primăvară, dar se începe! Și, deși cușeta trenului nostru e cum e, veceurile sunt nespălate, ajungi când ajungi, totuși trenurile sunt românești, sunt ale noastre și trebuie să ne bucurăm de ele și în ele. Pentru că, dacă nu ar fi…nu s-ar mai povesti…și nici citi și am muta filmul povestirii într-un autobuz iarăși infect, fără veceu și cu claie pe grămadă…

Trenurile sunt ale noastre. Și călătoria e a noastră. Și căldura din călătorie e a noastră. Și oamenii din călătorie și căldură sunt ai noștri.

Un noiembrie cețos, care te taie la reumatism. Îl simt în trupul meu, în inima mea cu toată toamna. De ce Bacovia simțea toamna oricând?

O simt în mine. Îi simt și pe ei, pe oamenii de lângă mine deveniți personaje stihiale sau abia prinse în piesajul narațiunii.

Domnișoara are unghiile pictate. Unghii negre cu brizbrizuri florale…

Se duce la Văleni…Eu la Scrioaștea, la bunica mea și luăm același autobuz cu scaune mici, pentru elevi, luat de la fiare vechi din Germania…

Nimic nu rămâne pe loc. Totul se schimbă cu o viteză pe care nu o mai înțelegem prea bine…

Deși nervoasă pe celularele ei…are, totuși, bun simț… Asta mi-o apropie…

I-am privit tot timpul. Am făcut poze cu ei. I-am privit în adâncul lor. De acum ei au coborât undeva, în mine și au rămas acolo…pentru ca să nu îi mai pot scoate niciodată din abisul ființei mele.

Postmoderna epopee

fum

Spune-mi ceva despre megabaiții tăi de succes,
despre pectoralii tăi de pixelii,
pe care un photoshop
îi modifică de nu se văd!

Spune-mi despre o mie și una
de povești neinteresante,
despre cum i-a intrat twitterul în
lacrimi lui Cvadratura,
de a știut toată blogosfera
genitalele la o mie de
fete
răstălmăcite!

Am să îți spun și eu, iubito sau necunoscuto,
despre chaturile mele cu vacanța mare,
mică, mijlocie…cu două libărci poloneze,
care au trecut granița WordPressului
și s-au dat de Desdemona și
de Liubavicea.

Cum, nu o cunoști pe soru-mea,
Porumbița,
care scrie în blogspot,
despre cum se fac sarmale în foi de carton?

Sau pe Morometea,
fata de la pagina 5,
pe care am găsit-o în ipernity
moartă de…impregnare?

Că noi am început să ne facem tatuaje.

Primul tatuaj mi l-am făcut pe nara stângă,
de fapt sub streașina nării…pentru ca
noaptea să îmi cadă,
bombată,
pe nasul meu ca de măgar zorpian.

Apoi mi-am mai făcut un tatuaj mișto,
cu o pizza în formă de romb,
tocmai pe neocortex,
la extrema dreaptă între Panama și
Tokyo.

Habar am de ce am numit cele două nume, scrise
cu majusculă…
însă mi-am mai făcut un tatuaj
sub buric…
tocmai pentru ca să pot copia, cu el,
la limba română,
diferența dintre substantivul fenomenal
și adjectivul de stare.

Adică: frumos de prost.
Barosan de tembel.
Parașută de inteligentă.

Și adjectivul exprimă tocmai o contradicție
între starea bahică
și starea de prostălău,
prins cu copiuța
pe mâna dreaptă,
palmată…

Am să vă spun,
că nu îmi ia mult timp,
că și așa nu fac nimic toată ziua,
despre ce o să mai fac eu în următoarele zile.

O să dorm ca un fraier…
după care o să mă scol
și o să mă răscrăcărez
ca un nesimțit…cerând
de mâncare,
de unde nu am adus.

Că sunt adolescent prost crescut…

Iar, dacă aș avea soție, nu m-aș da deloc din
pat…din același motiv:
pentru că sunt un tocsun și un dobitoc de 40 de ani,
care se crede un neisprăvit de 10 ani.

La urma urmei…
de ce să faci ceva măreț,
când poți să faci ceva nesemnificativ?

Ceva…de nimic.

Dacă te uiți în jur
și vezi numai nimicuri,
tu de ce să fii mai altcumva?

Nu mă pot crede o varză
sau un fazan?

De ce nu,
un maus de 30 de lei,
pe care îl clicăie
disperarea
de a nu fi
?

Am ajuns într-un punct al vieții,
al experienței,
în care îl înțeleg pe Kafka de minune…
care dorea să
ardă tot ce scria.

Îl înțeleg…

Când totul pare ridicol,
nesemnificativ,
exasperant,
când trăim sub tirania
minoratului de cea mai joasă speță,
de ce să te mai chinui
să faci o literatură
atât de plină de înțelesuri,
când cei care nu o înțeleg –
o, atât de mulți! –
se uită la ea
ca mâța în calendar?

Îi înțeleg
pe oamenii care
nu mai sunt înțeleși,
pentru că au depășit
orice limită a normalului bont,
placid
și sinucigaș.

Îi înțeleg…și îi compătimesc
în mod demn.

În mod demn,
în mod prietenește,
cu dragoste.

Epopeea postmodernă
e, de fapt,
cutia de la cipsuri
pe care o arzi
cu bricheta.

E un tampon de vată aruncat pe stradă.
E un belciug în nas…
dezagreabil din calea afară…

Și noi,
niște câini vagabonzi ai istoriei,
care lătrăm la lună
ca tot să cadă,
deși luna stă semeață și gravă
și nu cade deloc.

Epopeea postmodernă se termină
brutal
și indiferent.

1 2 3 14