Foaie verde de caşmir…ochii-ţi sunt un raşpapil

183 + 886 = foaie verde de caşmir…ochii-ţi sunt un raşpapil. Adică e la fel ca în Hitman 3… Te pomeneşti lângă lac şi trebuie să pleci de acolo. Trebuie să urci pe treptele acelea – deşi nu cam ştii prea bine butonul …apeşi, sui, mergi în direcţia porţii…şi dacă o iei mai repede spre poartă nu vine gangsterul ca să îi dai un cap în gură şi astfel să poţi să mergi mai departe. Mai dai o dată jocul de la capăt, de două ori, apoi nimereşti faţă în faţă cu poarta, îi dai un cap în gură şi faci rost de un pistol…cu puţine gloanţe, dar dai de pistol…[...]

*

Un text cu parole…Dacă nu aveţi gust de aventură…nu are rost…să mai citiţi ce urmează!

*

Caşmir e la pagina 143…

*

-E de dragoste?

-Vom vedea…

*

Caşmir 1 = rasă de capre crescută în Caşmir şi în Tibet pentru părul foarte fin şi mătăsos.

*

-Ce e alea…capre, mami?

- Un fel de animale din Jurasic 2.

-Aha?!…

*

Caşmir 2 = ţestăură moale şi fină confecţionată din părul de caşmir.

*

Ziare online din toată lumea…

*

…când treci de gangsterul căruia i-ai dat un cap în gură, intri prin partea stângă, pe o uşă, şi dai de alţi doi gangsteri care fumează [ afroamericani fiind ei...căci au accent de repări] şi tu, ucigaşul în serie, îi omori şi pe cei doi…Apoi intri în hală, acolo unde un terorist îl bate pe un om de afaceri pentru ca să îi afle conturile…Şi, pentru că eşti băiat bun şi numai pentru că eşti băiat bun, îi tragi un glonte în cap şi lu’ gangsterul şi lu’ bancherul legat la ochi.

Faci curăţenie! Nu mai vrei gangsteri…şi atunci vii cu o mamă de pistol/puşcă/mitralieră şi îi căpiezi imediat pe cei care îţi stau în cale. Bineînţeles că tu nu dai socoteală nimănui…pentru că eşti în cadrul unui joc…[...]

Te uiţi la sângele lor care se împrăştie pe podea ca iubirea…lui Shakespeare, care e acum online. [ De undeva din spate s-a auzit o voce: Bă, au băgat online pe Shakespeare, hai să stăm la coadă!] Te uiţi…şi mergi mai departe. Mergi mai departe pentru că eşti băiat bun şi insensibil. Şi, pentru ceva timp, te învârţi ca prostu, şi poţi să nici nu mai continui jocul, pentru că nu ştii ce trebuie să faci.

Devine o dilemă…acest ce trebuie să fac. Te uiţi prin toate cotloanele halei, te uiţi la ce mai poate face asasinul plătit din taste…şi intuieşti, aşa, ca printr-o răsuflare de inteligenţă, că trebuie să urci…pe zid. Nu contează dacă ai rău de înălţime! Asasinii plătiţi nu au mamă, tată, patrie, conştiinţă, nu au de niciunelea… El te taie la beregată, îţi trage vreo câte gloanţe vrea el în tine şi apoi te lasă aşa…neîngropat.

*

Ce cruzime!…

*

Pagina 886…nu e o celulă, un loc unde să stai… la răcoare, ci o pagină. Ce e pe pagina 886? Un emoticon? Un şoarece? Cifrele câştigătoare de la Loto?…Nu! Pe pagina 886 nu se găsesc date despre raşpapil/raşpapir, care e un fel de ceva cu care se…cu care se…şifonează lemnul.

*

-Mă, frate, dar de unde ai scos-o şi pe asta cu …şifonatul?

-Din şifonier…

*

Care ar fi semnificaţia titlului? Pentru cei care nu prizează umorul negru sau decolorat…nu e nicio şansă!…Astăzi totul e pătat cu aduceri aminte din Himtan 3 + Mafia. Urmează repetiţia cu mersul cu maşina, unde trebuie să învăţ să duc pe gangsteri [ aici eram valetul gangsterilor şi nu criminalul principal...] acolo unde dorea muşchiul lor…

Cel mai enervant era că trebuia să caut podul…podul peste o apă, pentru ca să trec în partea cealaltă a oraşului şi, până dădeam de pod, se termina timpul alocat cursei cu maşina…

Şi o luam iarăşi de la capăt…Şi iar mă enervam…Pentru că taximetristul care eram eu trebuia să alerge cu o maşină din anii ‘3o printr-un oraş italian, care nu semăna a italian, şi să nu aibă pistol în mână, pentru ca să se întâlnească cu mafioţii care îmi trăgeau la bâte în cap… şi mă pistolau…şi mă alergau…de cădeam eu atunci într-o baltă de sânge…

Cel puţin balta de sânge de la Mafia, deşi e mai mare ca cea de la Hitman, totuşi nu are ţipătul din urmă aşa de enervant…Pentru că Agentul 47, care sunt eu, în Hitman 3, când moare este enervant la culme…Pentru că el nu moare, aşa, ca în filme…Ci moare cu încetinitorul…şi când moare ţi-l dă până la capăt ca să te enervezi şi să joci cu şi mai multă atenţie…

*

Că veni vorba de …dragoste. Agent fortisevăn intră la un moment dat într-un bar cu muzică slou. Aici toată lumea dansează, toată lumea se distrează…şi el caută servieta cu diamante, pentru care omorâse deja un batalion întreg de… înarmaţi. Însă, în loc de diamante, de politicieni corupţi, aşa, după cum venea el de jos şi în faţa lui era o scară…se pomeni în faţa unui cuplu heterosexual [ deci, atenţie!] care… se sărutau….

*

-Iauzi, frate, ăştia au început să se sărute şi în jocuri?!…

*

Ce face fortisevăn când îi vede? Avea o ditamai puşcă în mână…şi…şi…trage cu puşca şi le strică sărutatul. El se precipită, ea ţipă…El fuge, fortisevăn trage în el dar nu îl nimereşte, însă, nemernicul de fortisevăn, atunci când trece fata abia pupată pe lângă el, zbang!…una în ceafă şi …fata cade la pământ răpusă de nemilosul fortisevăn…

*

D-l Gâdea: Domnule Cristoiu, ce putem face în această situaţie cu …dragostea?

D-l Cristoiu: Staţi să ne lămurim!…Dacă acest fortisevăn…sau cum mama lui se numeşte, e atât de imbecil, încât să tragă cu puşca după raţe sălbatice, leşeşti sau americane…şi nu primeşte nicio sancţiune…atunci e ca în cazul FNI sau Caritas. Adică bagi banul, vine Ogică, vine Hagi, vine Chiliman şi pune banii la Caritas, după care vine fortisevăn şi loveşte pe cei care se pupă la intrare, îi mitraliază pe toţi, fură capitalul…

D-l Gâdea: Capitalul… lui Marx?!

D-l Cristoiu: Nu domnle, capitalul de la Caritas…şi el se evaporează…

*

Pentru că dragostea e o femeie [?!!!!!!!] e bine să cunoaşteţi părţile componente ale trupului uman de la Innerbody. Şoferul din Mafia nu le cunoaşte prea bine şi tocmai de aceea nu ştie să fugă cum trebuie. La un moment dat intră prin spatele unui bloc, pistolarii după el, e rănit, viaţa i se scurge, nu ştie pe ce uşă să intre, iarăşi face colţul, pistolarii îl ating, intră pe un gang, trece peste o stradă…şi ajunge la barul lui Salierii, care îi ia partea şi îi împuşcă pe cei doi gangsteroi care fugeau după el.

Însă, dragostea, rămâne… Pentru că foaie verde de caşmir, din cauza antonimiei sintagmei formează o discrepanţă majoră între luxul de amănunte şi pierderea de timp. Coagularea nivelului retoric al frazei se strânge ca o pungă la nivelul ochiului cerebral al propoziţiei dându-ţi senzaţia de vomă, guturai sau inflexiune cerebrală….Fără doar şi poate, mojicia contextului nu implică o transliterare a emoţiei ci ea îţi parvine de-a gata, pentru că nu ştii limba română pe care încerci să o construieşti ca pe un tort cu frişcă.

Dragostea de limba română se loveşte de pistolul…lui fortisevăn. Sângele se împrăştie. Acţiunea demarează în forţă, până când linia de plutire a bărcii devine…elicopter. Şi atunci, când îţi dai seama că verdele contrastează cu caşmirul, pe care ţi-l imaginezi de un roşu aprins, ochii ei te lovesc ca un burghiu direct… în sensibilităţile tale elective.

*

-Afinităţile mele discutative?

-Poate repetitive

*

Textul cu impact e mereu…compact. Multele volume ale timpului pierdut se bat cap în cap cu…secundele inventate. În războiul stelelor nu se bat stelele de fapt…ci civilizaţiile. Florin Piersic scuipă seminţe direct de pe cal. Parcă auzi mereu în capu-ţi [adică în capul tău...], ca o pedeapsă, pistoalele lui Sergiu Nicolaescu, mereu acelea, pe când Van Dame mai are muşchi şi la 50 de ani. Îi are şi îi arată şi la fani, că da, i-am văzut eu pe net.

*

Eu nu mă uit pe net pentru că devin dependent, îmi spuse cineva, un domn bine…Am văzut astăzi o poză unde unul tânăr era înconjurat de alţi trei mai în vârstă, [motivul?!] ca să le povestească unora cartea tânărului…şi astfel, ea să poată fi cumpărată…

E sigur: cărţile nu se mai vând pentru că omul are lehamite de cuvintele lui, darămite de ale altuia… Şi atunci când Florin Piersic scuipa seminţe, făcând astfel o risipă memaipomenită de coji, dorea să spună că amărăciunea se scuipă…nu mai se spune.

Adică te uiţi, aşa… la el, cu scârbă…şi e ca şi cum l-ai scuipa între felinare [ Uuuh, ce expresie grotescă!], adică în ochi. Toată obida ta de om însingurat îţi vine să o scuipi. Nu mai ai chef de cuvinte…ci le scuipi.

*

Finalul e pentru… Amatorul. Am folosit linia melodică a acestui scurt-metraj autohton pentru ca să evoc …o stare de spirit. Un tânăr a dat un anunţ în ziar că pentru 300 de lei se lasă înjurat şi porcăit de oricine. Şi, tot intelectualul l-a înjurat pe bani ca să se descarce… Adică cum, frate, intelectualul se descarcă înjurând, drăcuind ca un disperat?!

*

Atenţionare!

Acest articol nu este pentru cei care nu înţeleg şi nu acceptă…că porcăria asta de scriitură e …artă ! Iar arta este exprimarea omului, da, a omului, în diverse contexte şi a diverse sentimente, da, ale…omului…Fortisevăn e şi el om chiar dacă e fictiv…Dacă poţi vorbi despre el la timpul prezent…atunci înţelesul lui, al acestui fictiv om făcut real om măcar pentru o discuţie…îţi spune ceva.

Pr. Dorin

Mai cred copiii noştri într-o minune?

Stimate Parinte,

Cu bucurie am gasit pe internet site-ul Dvs., precum si invitatia de a va trimite materiale. De aceea va trimit o poezie care a fost publicata intr-o revista crestin-ortodoxa si apartine lui Gavriil Stiharu, pseudonimul lui literar al lui Gabriel S. Dorobantu, numele lui real…

Desigur, in afara de aceasta mai are si altele pe care vi le pot trimite, daca binevoiti. Ma intristeaza faptul ca astazi aproape nimeni nu mai e interesat de poezia crestina si, ca un corolar, practic nu am gasit alt site deschis colaborarii.

Cu stima deosebita,
Daniel Ioan.

***

Mai cred copiii noştri într-o minune?

Veacul disperarii perfid si misel

renaste dumnezei cu pantec de-otel,

eresuri straine poleite-n cuvinte

coboara-n suflet si-n minte.

Vopsiti in rosu, manjiti pe brate si dinti

pe stadioane hipii dau concerte

in stranii ritualuri. Se numesc chiar sfinti

cu aura lor stramba prelinsa peste plete.

Un barbos guru de-apartament

si-a convins ciracii, extaz si incantare,

invatand pe ei ca ar fi un instrument

divin, Mesia in chip de reincarnare.

Doamne, ispitele ne zguduie taria,

caci veacul e-ntors spre alta menire !

E hipi un sfant ?E guru Mesia ?

Sunt ale lor fraze mesaj de mantuire ?

Privirea mi-o intorc catre Rastignit
si sufletul o clipa se ridica.

Vad patru cuie si-un Hristos smerit

ce patima o-ndura din dragoste de oameni.

Vad spinii Lui si-o inviere care

va fi a noastra si Raiul in mine creste,

cum creste Liturghia in Altare,

cand preotul solemn impartaseste.

Vad o mana mica, sfioasa si alba,

batand matanii la icoana poleita

a Sfintei Fecioare. O rugaciune calda

se murmura cuvioasa si smerita.

Mai cred copiii Tai in Altare si minuni,

in Maica Sfanta si Pruncu-i de la san,

in holdele sfintite, in datini si-n goruni,

in nasterea Ta, Doamne, din staulul cu fan ?

Gavriil STIHARU

( alis GABRIEL S. DOROBANTU )

***

Autorul mi-a inmanat aceste stihuri, ce au vazut cu ani in urma lumina tiparului intr-o revista crestin-ortodoxa, cu scopul de a intari in credinta stramoseasca pe toti aceia care sunt ispititi de gnosele orientele, drept pentru care le dau si eu mai departe.

Daniel- Ioan D.

Reacţii online după…plecarea lui George Pruteanu dintre noi

Superbul articol dedicat lui de Jurnalul Naţional, semnat de Ramona Drăghici, Adrian Păunescu şi Carmen Vintilă.

Jurnalul National

Fragmente:

George Pruteanu a fost, realmente, o personalitate complexă: filolog, cadru didactic, jurnalist, om politic şi un excelent orator. Dispariţia sa fulgerătoare ne lasă, din nefericire, mult mai săraci în suflete. Vom simţi lipsa unui intelectual rasat, a unui fin, dar, în acelaşi timp, acid comentator al vieţii culturale şi politice autohtone. Implicarea lui George Pruteanu în destinul limbii române a fost una totală, pentru că a iubit-o cu adevărat.

“DE CE SCRIU CU Î DIN I…”. “Articolul lui Alex. Ştefănescu, din nr. 38 al României literare (2002), al cărui titlu îl parafrazez, era… efectiv un articol frumos, un articol emoţionant. Totuşi, la rece, vederile mele sunt altele. Îl rog pe cititor să aibă bunătatea de a le cumpăni. Scriu cu î din i… Pentru că iniţiativa Academiei, din 17 februarie 1993, prin care s-a reintrodus în ortografia românească litera â (în afara cuvîntului “român” şi a derivatelor sale, unde figura din 1965), a fost o eroare ştiinţifică, generată de un anume sentimentalism anti-comunist (bazat şi pe legenda că î-ul din i ne-ar fi fost impus de oamenii lui Stalin, deşi î-ul din i a fost practicat, de mari nume ale literelor româneşti, la Viaţa Românească, încă din anii ’20 ai secolului trecut, cu mult înaintea apariţiei comunismului la noi). Cei doi lingvişti membri ai Academiei au votat unul “împotrivă”, celălalt “abţinere”. Toate institutele de lingvistică din ţară au dezaprobat decizia.

…Pentru că, prin readoptarea lui â din a, ortografia românească se complică în mod artificial, introducîndu-se un criteriu mecanic, arbitrar şi străin spiritului limbii române: acela dacă un sunet se află în interiorul cuvîntului sau la una din extremităţile sale. Ar trebui, e.g., să scriem a târî (cu două litere diferite pentru exact acelaşi sunet), dar eu târâi (schimbînd din nou litera, pentru că e în altă poziţie)… A scrie un sunet într-un fel dacă e-n corpul cuvîntului şi-n alt fel dacă e la unul din capete e o procedură care sfidează claritatea latină a limbii române şi principiul dominant fonetic al ortografiei româneşti, conform căruia un sunet sau un grup de sunete se transcrie (aproape) întotdeauna cu aceeaşi literă, respectiv cu acelaşi grup de litere. Au spus-o mari cărturari (Rădulescu-Motru, A. Scriban, Philippide, Densusianu, G. Ivănescu, G. Ibrăileanu, E. Coşeriu, Mioara Avram).

… Pentru că î-ul provine dintr-un a în doar cca 31% din cuvinte; în marea majoritate a cazurilor (69%), î-ul provine din cuvinte (fie latineşti, fie de altă origine) care nu conţineau sunetul/litera a în locul respectiv, ci unul/una din sunetele/literele E, I, O sau U, aşa că transcrierea sa azi prin â este absurdă”, scria George Pruteanu în România literară, în 2002. Fragmentul a fost preluat de pe site-ul lui George Pruteanu.

La moartea lui George Pruteanu

A murit ultimul apărător al limbii române,
Pe neaşteptate, ca un arhaism împuşcat,
Ce mai rămâne, Doamne-Dumnezeule, ce mai rămâne
Decât gramatica de care ne-am lepădat?

Şi, uite, nici nu începuse bine anul
Şi cine, oare, s-ar fi putut gândi
Că într-o seară de martie va muri Pruteanu,
Care avea şi el planuri pentru a doua zi?

Bate inima-n oameni ca toba cea mare,
Pentru plecarea în zilnicul război,
Din care atât de absurd şi de urgent se moare
Şi-n moartea fiecăruia e vorba despre noi.

A murit neliniştitul, militantul, artistul,
O umbră de doliu se-aşează pe fiece verb,
Ne omorâm sârguincios, cum ne învaţă anticristul,
Ca nişte cazane sub presiune, cuvintele fierb.

Era o zi oarecare, o biată zi oarecare,
Fără nimic premonitoriu, fără nimic special,
Când el a simţit că nu-i e bine şi că îl doare
Şi, ca orice om, s-a dus, şi el, pân-la spital.

Rămăseseră, desigur, probleme nerezolvate,
Dar George o să se-apuce de treabă din nou,
Lipseşte puţin, dar se întoarce de-ndată ce poate,
Ochelarii, stilourile, ceasurile îl aşteaptă pe birou.

Căci el se pregătea liniştit de o bătrâneţe frumoasă,
Şi încă era atât de departe de ultimul act,
Avea treburi la facultate, la bibliotecă, în casă,
Ar fi râs în hohote dacă-i vorbeai de infarct.

Nu, hotărât lucru, el nu era născut pentru moarte,
Cum nu e născut nimeni dintre atâţia trecători,
Avea grilă estetică, era aici, gândea departe,
Era un cordial radical de stânga: ori-ori!

Şi, dintr-o dată, între toate poveştile năuce,
Din politică, din sport, din scandalurile de pe cuprins,
O stupidă agenţie de minciuni ne aduce
Vestea de coşmar că George Pruteanu s-a stins.

Fireşte, cum se spune, era prudent să renunţe la ţigară,
Dar asta e, oare, problema cea mai grea,
Din cauza căreia trebuia ca Pruteanu să moară,
Când e toxică viaţa însăşi? Să fi renunţat şi la ea?

Nimic nu se mai înţelege. Însă, ceva tot se ştie,
Măcar de-acum încolo, moartea, oricum,
Nu mai are voie să facă greşeli de ortografie,
Când profesorul de gramatică pleacă pe ultimul drum.

 

A murit ultimul gladiator al limbii române,
Substantivele şi verbele s-au înnorat,
Interjecţiile se ridică, de parcă ar vrea să-l îngâne,
Clopotele se-ndoliază, lăcrimează şi bat.

A venit moartea, cu năravurile ei păgâne,
Şi s-a aşezat, cu aroganţa celui mai mare păcat,
Între ziua de azi a lui George şi ziua de mâine,
Între ultimul subiect şi ultimul lui predicat.

Un minut de reculegere, o cană de vin şi-o bucată de pâine,
Pentru parastasul iluminat, pentru parastasul înlăcrimat,
Al ultimului subiect şi al ultimului predicat.
Predicat fără subiect! Noi fără el! Subiect fără predicat!

27 martie 2008
Adrian Păunescu

Omul literelor

George-Mihail Pruteanu s-a născut în 15 decembrie 1947, la Bucureşti. A studiat literatura la universităţile din Iaşi şi Bucureşti, obţinând ulterior un doctorat în filosofie. Din anul 1972 a început să scrie articole şi eseuri pentru diverse reviste literare, printre care Convorbiri literare, Cronica, România literară, Contemporanul.

După Revoluţia din 1989, a continuat să lucreze ca jurnalist şi critic literar pentru Expres, Evenimentul Zilei şi Dilema. Între 1995 şi 1999, Pruteanu a fost realizatorul unui program zilnic de cinci minute despre folosirea corectă a limbii române (“Doar o vorbă săţ-i mai spun”), care a fost prezentat mai întâi la Tele 7 ABC (1995), apoi la ProTV (1995-1996), iar ulterior, cu denumirea “Doar o vorbă săţ-i mai spun”, la TVR1 (1997-1999 şi din nou în 2006).

George Pruteanu a primit două premii ale Asociaţiei Profesioniştilor de Televiziune din România, în 1996 şi 1999 şi Premiul Media, în 1997. Între 2005 şi 2007 a fost membru al Consiliului de Administraţie al TVR. Pruteanu a introdus un proiect de lege în 1997, devenit cunoscut ca “Legea Pruteanu”.

“Un cavaler de modă veche”

” Acum, au rămas să râdă, cu gura până la urechi, maneliştii care cântau ,«Ne interesează banu’/ Nu părerea lui Pruteanu». Astăzi, Pruteanu nu mai este, din păcate. Dar a rămas exemplul său, de verticalitate şi demnitate. Prin oameni ca el, onoarea intelectualului român e salvată. Uite că nu toţi intelectualii trădează. Uite că mai sunt şi intelectuali care ard ca o flacără, pentru frumos, bine, adevăr, dreptate, naţiune. Fie ca Dumnezeu să primească în Rai sufletul nobil al lui George Pruteanu”, a spus liderul PRM, Corneliu Vadim Tudor (foto). “Pruteanu nu a fost un simplu lingvist, a fost un savant. O mare pierdere pentru noi toţi. Sunt convins că a lăsat manuscrise care vor confirma această opinie a mea. A fost un om de modă veche în sensul cel mai nobil al cuvântului.

George Pruteanu şi-a câştigat dreptul de a spune adevărul”, a mai spus preşedintele PRM. El a explicat că Pruteanu nu s-a mai implicat în politică de la alegerile din 2004, făcând o înţelegere amiabilă cu liderii PRM pentru a se putea dedica scriiturii şi activităţilor didactice. “Era prieten cu mine, dar nu mi-a spus că s-ar simţi rău. N-a spus nimănui. Spunea deseori că soţia este suferindă. Era un cavaler de modă veche. De câte ori îl invitam undeva, n-o lăsa acasă, o aducea şi pe ea”, a mai spus Vadim Tudor, arătând că ultima peliculă cu el o are de la petrecerea de ziua sa de naştere, din noiembrie anul trecut.

Despre suferinţa lui Pruteanu liderul PRM nu ştia prea multe, doar că fuma foarte mult şi că era nefiresc de slab. “George Pruteanu a fost un ferment cultural. A salvat noţiunea de talk-show. Avea coloană vertebrală”, a conchis Vadim. “Deşi a fost un om activ, a avut o activitate deosebită, a fost reprezentantul nostru în Consiliul de Administraţie al TVR, nu am fost chiar aşa de apropiaţi”, ne-a mărturisit vicepreşedintele PRM, Lucian Bolcaş. “Nu era un om care să lege prietenii şi, mai ales, pe probleme personale”, a subliniat Bolcaş.

********************

Adevărul [ 29 martie 2008]

Cotidianul [ 28 martie 2008]

Evenimentul Zilei [ 28 martie 2008]

********************

Gardianul [ 29 martie 2008]

Fragment:

Omul de cultura si politicianul George Pruteanu va fi inmormântat mâine pe „Aleea Artistilor“ din cimitirul Bellu. Corpul neinsufletit al lui George Pruteanu va fi depus, astazi, la Muzeul Literaturii, unde apropiatii vor putea sa-i aduca un ultim omagiu.

George Pruteanu va fi inhumat pe vestita „Alee a Artistilor“, la ora 11.00, alaturi de un sac de oase ale unui confrate de litere. Situatia la care s-a ajuns se datoreaza faptului ca nici rudele unor personalitati ale culturii romanesti si nici Uniunea Scriitorilor sau alte uniuni de breasla nu au platit pentru intretinerea mormintelor sau pentru concesionarea locurilor de veci.

Nemaifiind nici un loc de veci liber pe „Aleea Artistilor“, Administratia Cimitirelor se vede nevoita ca sa exhumeze oasele unui anonim slujitor al literelor si sa le puna intr-un sac, care va fi ingropat langa sicriul lui George Pruteanu. „Gardianul“ a dezvaluit in urma cu o saptamana ca o personalitate decedata de cel putin 7 ani va fi exhumata pentru a face loc unei alte celebritati, insa conducerea Uniunii Scriitorilor nu s-a invrednicit sa rezolve problema datoriilor pe care le are fata de Administratia Cimitirelor, aproximativ 70.000 de lei.

Pr. Dorin.

Tributarii micilor poveşti

tigrul-care-ne-priveste-in-ochi.jpeg

Cap. 1. Nimicuri pentru toţi

Gheorghe vorbeşte despre el, despre nimicurile vieţii lui unui public avid de nimicurile vieţii lor. Nimicurile sunt fotografiate. Oamenii vor să ştie, să vadă unde doarme Gheorghe, unde îşi face nevoile, dacă transpiră, la ce se gândeşte când e în trafic, cum plânge Gheorghe…

Denisa se îndrăgosteşte. Pune un film pe net cu dragostea ei, cu îmbrăţişările ei. Nu contează dacă dragostea contează numai pentru ei sau pentru toată lumea, pentru că nu mai importă. Importă numai să scriem ceva, să punem fotografii care nu interesează pe nimeni sau care, din fericire, totuşi interesează pe cât mai mulţi.

Virgil are o ceartă cu Teodor. Nu ne interesează cearta dar nu avem ce citi sau nu citim. Se scrie în cunoştinţă de cauză. Gheorghe pune o fotografie, Alin e atent la nuanţa unui cuvânt. Pe Mihai îl interesează însă cearta cu cei ce cred, pentru că cei care cred nu sunt unii care nu cred. Şi când nu crezi nu e ca atunci când crezi. Şi, diferenţa între credinţă şi necredinţă e aceea că credinţa redefineşte întreaga ta viaţă.

Ce nu vrem să spunem? Că nu ne mai interesează poveştile adevărate. În locul marilor poveşti, a poveştilor reale, poveştile noastre sunt tabloidizate. Noi nu mai suferim, nu mai avem păcate, nu mai avem lacrimi…ci numai succese sau cataclisme. Însă nu avem niciun succes. Avem vieţi mici, în care suflăm ca în iaurt. Dacă tu începi să sufli de la sud şi eu de la nord, dacă tu o iei cu începutul şi eu cu sfârşitul vieţii noastre avem vieţi de care ne ruşinăm.

Pentru că viaţa mică este o viaţă insatisfacţioasă la culme te ruşinezi să fii credibil. Vrei să fii clovn, vrei să fii anonim, vrei să fii turbat de idealuri… Literatura pe care noi o literaturizăm cu viaţa noastră, viaţa noastră literaturizată e plină de paradă obscenă.

Livia îşi prezintă amorurile ei cu necunoscuţi, amorurile ei plătite. Victoria doreşte să se căsătorească cât mai repede pentru că vrea să aibă un copil. Dacă pentru Livia dragostea este doar o ejaculare, pentru Victoria dragostea este orgoliul de a avea un copil tot la fel de inteligent ca al Anei. Ana, la rândul ei, crede că are cel mai bun copil, deşi, vede la televizor sau pe net copii mult mai talentaţi decât ai ei şi are complexul mamei care nu a făcut tot ce trebuia.

Dacă Adrian are un copil handicapat, Miruna are un copil care e genial. Diferenţa dintre ei e plătită cu invidie. Invidia, arma prostului, face din discuţii certuri banale, cretinoide. Părerea mea contează şi a lui, nu. Părerea lui contează?! Ce părere contează?!!! Dumitru va veni întotdeauna şi va spune că nu se poate sfârşit fără încheiere. Orice sfârşit trebuie să fie şi o încheiere, deşi, mereu, sfârşiturile poartă în ele resturi de relaţie.

Cap. 2. Ficţiunea de a trăi

Când ai numai nume într-o carte, nume fără indicaţie, realitatea e de domeniul ficţiunii. Când personalizezi foarte mult lucrurile atunci orice peliculă de film, ca cea de care se simte atacat preşedintele Băsescu devine o inapariţie. De ce nu te poţi disocia de cuvântul scris sau de imaginea vizuală, ci scrisul şi imaginea cu şi despre tine însemni tu însuţi?

Iată mentalitatea tabloidizată!!! În loc să conteze omul, ce face, ce este, unde este…contează ce se spune despre om şi imaginile rupte de om. Poţi fi într-o imagine? Nu, niciodată! Te poţi transforma într-o imagine? Nu, niciodată! Ţi se poate truca imaginea? Da, întotdeauna, atâta timp cât o imagine este o părere a ta, a lui, a multora, care nu are relaţie cu mine.

De ce să aibă relaţie cu mine? Pentru că vrea să mă reprezinte. Numai când eu conştientizez că cineva mi-a surprins în mod real fiinţa, când m-a surprins cumva în cuvânt sau imagine, sau piatră, sau melodie…atunci simt că sunt eu, că am de-a face cu o imagine despre mine.

Însă Mădălin are nevoie nu de o imagine care să explice ci de o imagine care să inculce un presupus adevăr. Luăm patul lui Gheorghe şi punem în el pe Denisa. Denisa nu are nimic de-a face cu Gheorghe, nu se cunosc, nu s-au văzut niciodată. Deodată apare imaginea contrafăcută că între Gheorghe şi Denisa este o legătură amoroasă. Cum a spus patul şi Denisa acest lucru? De ce pot exista patul şi Denisa în relaţie cu Gheorghe numai în acest sens?

Povestea mea e mică. Imaginea mea e contrafăcută. Eu sunt un om patetic. Eu nu am de spus nimic. Totul e un teatru scabros. Acestea sunt adevăruri care plac. Există adevăruri care nu plac: Eu sunt specializat în…De unde aţi ajuns la această concluzie? Sunteţi în afara problemei…

Propoziţiile mici încă mai pot fi urmărite. Pentru cât timp mai pot fi urmărite şi acestea şi n-o să vorbim doar prin semne sau gesturi?! Omul oboseşte la fraze lungi şi bine gândite, adânc gândite, pentru că nu mai are putere de concentrare. Când nu te poţi concentra înseamnă că nu lucrezi cu mintea. Şi când nu lucrezi cu mintea…lucrezi cu alte părţi ale corpului sau ale sufletului tău. Aşa, se confundă manualitatea cu gândirea, şmecheria cu inteligenţa, silogismul cu gândirea duhovnicească, adevărul cu aparenţa, mojicia cu coloana vertebrală, ţipatul cu cântatul, munca cu exploatarea, recrearea cu devastarea.

Un tigru de la Grădina Zoologică ni se uită în ochi. Ce înseamnă asta? Nu mă interesează pentru că mestec gumă. Pot să îmi dau seama că sunt penibil când mestec gumă? Sau când merg în tramvai? Dar de ce să îmi fac procese de vinovăţie dacă nu am niciun păcat…Dacă am bani, ce păcate să am? Dacă nu mă doare înseamnă că sunt insensibil? Ce mai înseamnă să fiu insensibil dacă sunt mitocan? Dar ce înseamnă să fii mitocan? Cred că mitocan înseamnă să…asculţi materialist. Să îţi placă materia mai mult decât spiritualizarea materiei prin spirit.

Cap. 3. Intelectualii ascultă manele

Un om care gândeşte, un intelectual nu poate să asculte…manele. Aceasta e cutumă pseudo-intelectuală! De ce nu poate? Pentru că ascultă scârţâitul timpului, e direct scufundat în cu cine să se mai culce pentru că e intelectual şi pe cine să mai şpăguiască pentru că este intelectual, pe cine să mai pupe în fund pentru că este intelectual şi pe cine să mai bolborosească pe la colţuri pentru că este intelectual. De ce nu poate să asculte un intelectual manele sau rock sau cucurigu? Pentru că cocoşul nu cântă manele.

Însă intelectualul ascultă manele, ascultă orice. Mai ales ascultă pe dracu. Oamenii care se tem să mai fie din antichitatea timpurie şi care nu cred în Dumnezeu drăcuie şi aliniază pe oameni cu dracu. Deci dracu există, deşi nu există iar Dumnezeu nu există pentru că nu există.

Intelectualul ascultă manele şi aminteşte de dracu. De fapt intelectualul e fudul, ca şi neintelectualul. Există vreo materie la şcoală care te face… intelectual? Dv. aţi studiat această materie?!!! Noi, nu…Deci dacă nu există o materie la şcoală, în care să se spună Ora de Intelectualitate, intelectualitatea nu există… Însă, pentru că există Ora de Religie, atunci există Religie pentru că există oră de Religie. Nici ateism nu există pentru că nu există Oră de Ateism.

Cap. 4 . Valurile mării nu sunt ca valurile din cadă

George îmi spune: Nu există Dumnezeu…

Şi eu îl întreb pe el: Pe cine interesează asta?

G: Pe mine…

D: Pe mine, nu…

G. Pe dv. nu vă interesează dacă există Dumnezeu?

D. Nu…pentru că eu trăiesc cu Dumnezeu. De aceea nu mă interesează dacă există sau nu există Dumnezeu.

Cap. 5. Plagiaturi perene

De-a-ndoaselea. Mai întâi ai ce scrie şi apoi scrii. Dacă vrei să ai o carte pe care o copiezi ai o carte plagiată. Plagiată de la plagă, de la blestem. Adică furi şi cade blamul pe tine. Furi ideea de la altul şi îţi faci casă, blog, familie, ţară. Însă a fura reţeta înseamnă a face nimic, ics tăiat. Trebuie să personalizezi. E adevărat…cuvântul a personaliza e un cuvânt lung, more lung. Ar trebui să spui că faci p. Iar p. înseamnă a personaliza. Un fel de m. = mulţumesc. Dar de ce să scrii şi m.? Mai bine nu scrii nimic şi filosof rămâi.

 

Cap. 6. Filosofii sunt cei care scriu şi vorbesc, nu cei care nu scriu, nu vorbesc dar au… completări.

Filosofii vorbesc şi scriu. Dacă nu vorbeşti nu rămâi filosof ci rămâi prost sau rămâi nimeni…adică aşa cum eşti tu de obicei. Pentru că trebuie să te vinzi, să te prezinţi, trebuie să fii remarcat, să fii celebru, să fii antenă, să fii sicriu, să fii soclu, să fii stea…să fii uitat. Uitarea naşte monştri. Uitarea esenţială naşte monştri: adică uitarea lucrurilor esenţiale.

Filosofii se gândesc despre existenţă, despre ei. Se gândesc numai la ei. De aceea înjură pe cei care nu sunt de acord cu ei. Trebuie să nu fii de acord cu filosoful dinaintea ta, pentru ca să fii original. Tu trebuie să fii original, să ai eseu/careu/sistem…sau să nu ai niciunul , dar să ţi se vândă bine cărţile, dacă şi aşa ai prea puţine. Trebuie să fii anti, mereu anti…Nu, antilopă/sincopă, ci anti, ca să fii filosof. Deci filosoful trebuie să vorbească pentru că vorbirea e auzită.

Cap. 7. Noi facem premiile şi ni le dăm nouă înşine.

Cel mai bun scriitor este Marcel. De ce? Pentru că uite, aşa vreau eu! Eu şi cu Alina, cu Florentina, Valeriu şi Cristina am decis că Marcel e cel mai mare scriitor al tuturor timpurilor. Noi votăm, el iese. Mergem la televiziuni, dăm declaraţii de presă, scriem pe bloguri şi …Marcel devine cel mai mare scriitor al tuturor timpurilor.

Dacă nu zice cineva ca noi îl mâncăm. Dacă nu zice ca noi e un prost, e un iresponsabil. El nu vede cât de bun e Marcel? Bine, vrei să îi zici tu, hai să îi discutăm prima carte, a doua, a treia…să îi cercetăm gândirea ca să vedem ce face acest Marcel, dacă e atât de cel mai bun? Dar auzi deodată, la unison: Nuuuuuuuuuuuu, taci! Nu trebuie să vorbeşti…Aşa îţi spun cei 5 care au decretat faptul că marcel e cel mai mintenaş băiat din toate secolele.

Anonimii se scriu cu nume mare, pentru ca să pară impozanţi. Adevăraţii oameni stau prin colţurile istoriei, ascunşi de smerenie. Ies în faţă numai spoliatorii, ucigaşii, farsorii, mafioţii, curvele şi cântăreţele de cafe concert…Restul e tăcere. Tăcerea însă nu e de aur când vine vorba de adevăr. Adevărul e de vorbit şi nu de tăcere!

Cap. 8. Niciodată să zici niciodată

Andrei mănâncă ciocolată. Diferenţa între blog şi ciocolată e că ciocolata se termină. Blogul nu se termină. Blogul e neterminat. Şi dacă vrei să scrii blogul ca pe mâncatul ciocolatei ajungi de unde n-ai plecat.

Comunicare înseamnă reinterpretare de sine, găsire de sine, intuire de sine şi de alţii. Povestea comunicării e ca povestea iertării: numai cine iartă vede mai departe. Numai cine vede ştie, numai cine cunoaşte poate explica, numai cine poate explica cucereşte, numai cine cucereşte comunică.

Veronica, Mihaela, Cozmin, Valentin…nu scriu, ci doar se prefac! Ei ori vor să facă valuri la apă mică, ori să se căsătorească din cauza blogului, ori să facă bani, ori să facă cancer la degete, de atâta scris, ori să piardă timpul…

Pe o frunză de păianjen scria: “Noi vrem să câştigăm timpul. Nu ne plac poveştile mici. Nici insignifianţii care s-au plafonat ca să le meargă bine, nici ăia care pot dar nu-şi fac timp şi nici cei care nu au timp pentru că s-ar îmbogăţi prea mult comunicând. Nu ne plac materialiştii, dar ne plac cei care se îndumnezeiesc continuu.”

Restul e…cugetare.

Pr. Dorin.

Ţie, din inimă

 iesire-spre-lumina.jpg

Nu, nu te poţi opri din drumul tău,

chiar dacă greul te inundă şi, ca pe o povară grea, îl simţi în inima ta.

 

Nu te poţi opri deloc, nicio clipă şi în nicio zi să nu crezi că Dumnezeu tace

şi nu-ţi şopteşte nimic.

 

Nu, iubitul meu, să nu te simţi singur când te doare,

când inima ta e plină cu vorbe nerostite, negândite, infiltrate de-odată, de sus.

 

Să nu-ţi pară timpul scurt. El e foarte generos, dar suspansul lui tu îl percepi în fugă.

 

Să crezi ce ţi se spune când Dumnezeu îţi vorbeşte.

Să crezi din răsputeri, fără reţineri, cu forţa celui care cutremură oamenii când îi priveşte

şi e privit.

 

Şi mai ales să nu te laşi dus de nas.

 

Repet mereu, ştiu că mă repet. Dar mereu sunt atent să-ţi spun altceva,

altcumva, până altunde.

 

Eroziunile sufletului meu sunt pipăite de nedumerirea ta, de privirea cu care mă priveşti ca pe o carte închisă.

 

Văile atenţiei mele sunt în palmele tale, să ştii asta,

şi vei vedea venind spre tine, la fiecare din cuvintele mele,

un dor de tine ca o răsuflare adâncă.

 

Iubitul meu necunoscut total, confidentul meu, o, străinul meu aproape,

vin la tine şi plec de la tine; mă mut la tine sau te muţi definitiv în mintea mea.

 

Să fie oare dorul meu atât de mare,

încât să nu mai pot să aştept, fără ca să-ţi scriu?

 

Să fie oare dorul meu atât de viu…un pustiu?

 

Niciodată nu am ştiut, cum nu ştii nici tu,

cât de frumoasă e surpriza de mâine, de a doua zi.

 

Te trezeşti şi vezi că a doua zi e mai frumoasă ca nicio zi şi că

a doua zi , după multe zile, e iarăşi frumoasă.

 

Cred că de aceea îţi spun să nu-ţi fie greu, chiar dacă e teribil de greu, să nu-ţi fie

aproapele departe şi tu să nu te confunzi cu nefericirea ta, ci

cu zâmbetul pe care Dumnezeu ţi-l va dărui.

 

Crede-mă ce-ţi spun: cuvintele se împlinesc întotdeauna!

19-04-2005.

Pr. Dorin.