Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Tag: pr. dorin picioruș (Page 1 of 554)

Înțelepciunea lui Salomon, cap. 2, cf. LXX

1. Căci au zis în[tru] ei și negândind în mod drept: „Este puțină și dureroasă viața noastră și nu este vindecare în moartea omului și nu a fost cunoscut cel care s-a întors din Iad [καὶ οὐκ ἐγνώσθη ὁ ἀναλύσας ἐξ ᾍδου].

2. Că[ci] pe nepregătite ne-am făcut [ὅτι αὐτοσχεδίως ἐγενήθημεν] și după aceasta vom fi ca nefiind [καὶ μετὰ τοῦτο ἐσόμεθα ὡς οὐχ ὑπάρξαντες] [cândva][1]. Că fum [este] suflarea în nările noastre [ὅτι καπνὸς ἡ πνοὴ ἐν ῥισὶν ἡμῶν] și cuvântul [este] scânteia în mișcarea inimii noastre [καὶ ὁ λόγος σπινθὴρ ἐν κινήσει καρδίας ἡμῶν],

3. care, stingându-se [οὗ σβεσθέντος], cenușă se va face trupul [τέφρα ἀποβήσεται τὸ σῶμα] și duhul se va vărsa ca un aer nematerial [καὶ τὸ πνεῦμα διαχυθήσεται ὡς χαῦνος ἀήρ].

4. Și numele nostru va fi uitat cu vremea și nimeni [nu] va [mai] pomeni lucrurile noastre și va trece viața noastră ca urma norului [καὶ παρελεύσεται ὁ βίος ἡμῶν ὡς ἴχνη νεφέλης] și ca negura se va împrăștia, îndepărtată de razele soarelui și de căldura sa îngreunându-se.

5. Căci trecerea umbrei [este] vremea noastră [σκιᾶς γὰρ πάροδος ὁ καιρὸς ἡμῶν] și nu este întoarcere sfârșitului nostru [καὶ οὐκ ἔστιν ἀναποδισμὸς τῆς τελευτῆς ἡμῶν], că s-a pecetluit și nimeni [nu] se întoarce [ὅτι κατεσφραγίσθη καὶ οὐδεὶς ἀναστρέφει].

6. Așadar, veniți și să ne bucurăm de cele care sunt bune și, cu nerăbdare, să ne folosim [cu] zidirea ca în tinerețe!

7. De vin de mult preț și de miruri să ne umplem și să nu ne treacă pe noi floarea primăverii [ἄνθος ἔαρος]!

8. Să ne încingem [cu] florile trandafirilor mai înainte [ca ele] să se veștejească!

9. Nimeni [dintre] noi să [nu] fie fără parte, de a noastră înfumurare pretutindeni să lăsăm semnele veseliei [τῆς ἡμετέρας ἀγερωχίας πανταχῇ καταλίπωμεν σύμβολα τῆς εὐφροσύνης], că aceasta [este] partea noastră și acesta [este] sorțul.

10. Să asuprim pe nevoiașul cel drept, să nu cruțăm văduva și nici de bătrânețile de ani mulți ale bătrânului să nu ne rușinăm.

11. Și să ne fie nouă tărie legea dreptății! Căci cel slab se ceartă fără osteneală.

12. Să-l pândim pe cel Drept[2], că neplăcut ne este nouă și se împotrivește lucrurilor noastre și ne reproșează nouă păcatele legii și ne prevestește nouă păcatele învățăturii noastre.

13. Făgăduiește a avea înțelepciunea lui Dumnezeu și «slujitorul Domnului» pe sine se numește.

14. S-a făcut nouă întru dovada gândurilor noastre [ἐγένετο ἡμῖν εἰς ἔλεγχον ἐννοιῶν ἡμῶν]. Greu ne este nouă și văzându-se [acest lucru].

15. Că neasemănătoare [cu] a altora este viața sa [ὅτι ἀνόμοιος τοῖς ἄλλοις ὁ βίος αὐτοῦ] și schimbate cu totul [sunt] cărările sale [καὶ ἐξηλλαγμέναι αἱ τρίβοι αὐτοῦ].

16. Întru stricare ne-am socotit lui [εἰς κίβδηλον ἐλογίσθημεν αὐτῷ] și se depărtează de căile noastre ca de necurății [καὶ ἀπέχεται τῶν ὁδῶν ἡμῶν ὡς ἀπὸ ἀκαθαρσιῶν]. Fericește pe cele din urmă ale Drepților [μακαρίζει ἔσχατα Δικαίων] și se laudă [a avea] tată pe Dumnezeu [καὶ ἀλαζονεύεται πατέρα Θεόν].

17. Să vedem dacă cuvintele sale [sunt] adevărate [ἴδωμεν εἰ οἱ λόγοι αὐτοῦ ἀληθεῖς] și să ispitim cele [care sunt] în[tru] sfârșitul său [καὶ πειράσωμεν τὰ ἐν ἐκβάσει αὐτοῦ].

18. Căci dacă este Cel drept Fiul lui Dumnezeu, îl va ajuta pe el [εἰ γάρ ἐστιν ὁ Δίκαιος Υἱὸς Θεο ἀντιλήμψεται αὐτοῦ] și îl va izbăvi pe el din mâna celor care i s-au împotrivit [καὶ ῥύσεται αὐτὸν ἐκ χειρὸς ἀνθεστηκότων].

19. [Cu] ocară și [cu] chin să-l încercăm pe el [ὕβρει καὶ βασάνῳ ἐτάσωμεν αὐτόν], ca să cunoaștem blândețea sa și să dovedim răbdarea sa [ἵνα γνῶμεν τὴν ἐπιείκειαν αὐτοῦ καὶ δοκιμάσωμεν τὴν ἀνεξικακίαν αὐτοῦ].

20. [Cu] moarte necuviincioasă să-l condamnăm pe el [θανάτῳ ἀσχήμονι καταδικάσωμεν αὐτόν], căci va fi cercetarea sa din cuvintele sale [ἔσται γὰρ αὐτοῦ ἐπισκοπὴ ἐκ λόγων αὐτοῦ]”.

21. Acestea au gândit și s-au rătăcit, căci i-a orbit pe ei răutatea lor [ἀπετύφλωσεν γὰρ αὐτοὺς ἡ κακία αὐτῶν].

22. Și nu au cunoscut tainele lui Dumnezeu [καὶ οὐκ ἔγνωσαν μυστήρια Θεοῦ] și nici plata cuvioșiei [nu] au nădăjduit [οὐδὲ μισθὸν ἤλπισαν ὁσιότητος] și nici [nu] au judecat răsplata sufletelor celor fără de pată [οὐδὲ ἔκριναν γέρας ψυχῶν ἀμώμων].

23. Că[ci] Dumnezeu l-a zidit pe om în[tru] nestricăciune [ὅτι ὁ Θεὸς ἔκτισεν τὸν ἄνθρωπον ἐπ᾽ ἀφθαρσίᾳ] și chip al veșniciei Sale l-a făcut  pe el [καὶ εἰκόνα τῆς Ἰδίας ἀϊδιότητος ἐποίησεν αὐτόν]

24. Dar [odată cu] invidia diavolului, moartea a intrat întru lume [φθόνῳ δὲ διαβόλου θάνατος εἰσῆλθεν εἰς τὸν κόσμον] și îl ispitesc pe el[3] cei care sunt de partea sa [πειράζουσιν δὲ αὐτὸν οἱ τῆς ἐκείνου μερίδος ὄντες][4].


[1] Ca și când n-am fi fost vreodată.

[2] Între versetele 12-20 avem o tulburătoare profeție hristologică, o profeție referitoare la Domnul, în care se prezic toate gândurile și faptele rele ale evreilor împotriva Domnului.

[3] Pe om.

[4] Cei care sunt de partea diavolului.

Predică la Duminica a 18-a după Cincizecime [2017]

Iubiții mei[1],

Evanghelia de azi [Lc. 5, 1-11] o continuă pe cea de duminica trecută, chiar dacă aceea era de la Sfântul Marcos, iar aceasta e de la Sfântul Lucas. O continuă ideatic. Pentru că, după negarea de sine, după interiorizarea Crucii și după urmarea lui Hristos, astăzi suntem puși să pescuim cu Hristos și pentru El, pentru Biserica Lui. Pentru că Domnul S-a dus la Simon, care era în corabia lui și încerca să pescuiască și i-a spus: „Împinge-o întru adânc [Ἐπανάγαγε εἰς τὸ βάθος] și lăsați jos plasele voastre întru prindere [καὶ χαλάσατε τὰ δίκτυα ὑμῶν εἰς ἄγραν]!” [Lc. 5, 4, BYZ].

Din punct de vedere faptic, Domnul l-a trimis pe Simon să pescuiască în largul lacului Ghennisaret [Γεννησαρέτ] [Lc. 5, 1]. I-a poruncit ce să facă, pentru ca să prindă pește, dimpreună cu părtașii lui la pescuit [Lc. 5, 7]. Și Simon a înțeles porunca Lui și a împlinit-o și a prins mult pește [Lc. 5, 6].

Însă ce i-a spus Domnul lui Simon, de fapt, din punct de vedere teologic? Că pentru a-I sluji lui Dumnezeu trebuie să intre, fără teamă, în mijlocul mulțimilor și să le vorbească probleme teologice adânci, pentru că acelea îi convertesc pe oameni la viața cea bună, la viața Bisericii. Și Sfântul Petros a învățat foarte bine această lecție dumnezeiască! Pentru că în prima zi a Bisericii el a vorbit fără teamă mulțimilor [F. Ap. 2, 14-36] și predica lui a pescuit „ca la 3.000 de suflete [ψυχαὶ ὡσεὶ τρισχίλιαι]” [F. Ap. 2, 41, BYZ]. Căci „stând Petros cu cei 11 [Apostoli], a ridicat glasul său” [F. Ap. 2, 14] și le-a vorbit celor de față. Însă pentru ca să stai în fața mulțimilor și pentru ca să fii gata să le vorbești, trebuie să te fi răstignit interior și să Îi fi urmat Domnului mai întâi, pe calea Lui, cea grea și plină de dureri, dar și să fi primit slava Mângâietorului în sufletul tău. Pentru că această deșertare de sine și umplere a ta de poruncile și de slava lui Dumnezeu, te fac apt să vorbești mulțimilor din Biserică, dar și mulțimilor care încă nu s-au convertit la viața Bisericii.

Pentru că Sfântul Petros a vorbit în ziua Cincizecimii în public, în fața unor necredincioși, dar împreună cu Biserica. El a vorbit în fața unor oameni care nu erau membri ai Bisericii lui Hristos, dar având de partea lui Biserica și învățătura Bisericii. Învățându-ne pe noi, pe toți, că dacă dorim să vorbim despre Biserică, despre viața și teologia ei, trebuie să vorbim dimpreună cu Biserica, fiind întăriți în viața și teologia Bisericii.

–  Și cum predică un predicator ortodox dimpreună cu Biserica?

– Predicând același adevăr pe care Sfinții Bisericii l-au predicat în toate secolele mântuirii lumii. Căci dacă ne-am asumat teologia Bisericii, dacă ne-am asumat învățătura Sfinților de peste veacuri, atunci predicăm în esență ca și ei, pentru că predicăm aceleași adevăruri veșnice și mântuitoare ale Bisericii. Dar predicăm adevărurile lui Dumnezeu în modul nostru de azi, adică într-o prezentare pe înțelesul credincioșilor de azi, aducând din Tradiția Bisericii noi și noi gânduri și experiențe folositoare nouă.

De aceea, propovăduirea Bisericii este în mod continuu captivantă, pentru că ea ne oferă noi și noi amănunte despre credința, istoria și viața Bisericii. Iar cei care predică învățătura Bisericii, adică ierarhia Bisericii, trebuie să se nevoiască continuu în acest sens. Pentru că pe fiecare zi trebuie să cercetăm cărțile Bisericii, să le traducem și să le retraducem, să le citim îndelung, pentru ca să facem noi corelații între diverse învățături teologice și evenimente eclesiale. Dar în mijlocul tuturor eforturilor noastre predicatoriale trebuie să stea rugăciunea noastră continuă, dorința noastră continuă ca Domnul să ne lumineze asupra a ceea ce citim și traducem. Pentru că, fără luminarea lui Dumnezeu, noi nu facem decât să redăm texte teologice, pe care nu le înțelegem. Ele sunt mari, sunt importante, însă pentru cei care le înțeleg. Dar dacă nu le înțelegem, noi transmitem lucruri de care nu ne bucurăm, dar se bucură cei care le înțeleg.

Și observ peste tot, în scrisul teologic de la noi și de pretutindeni, teologi care își iau teme grele, teme mari pentru studiu, dar pe care nu știu să le ducă la capăt. Le încep din orgoliu sau din teribilism, iar la finalul cărții ajung să tragă concluzii minore sau aiuritoare. Pentru că ei nu am nimic de-a face cu acele teme teologice. Și, mai ales, nu îi doare de Biserică, de neștiința celor din Biserică și nu luptă pentru luminarea oamenilor Bisericii.

La fel, și de la amvonul Bisericii, se spun multe lucruri trunchiate, neverificate, netrăite efectiv sau care nu au nimic de-a face cu viața și experiența Bisericii. De ce? Pentru că „teologii” și „predicatorii” ca atare nu sunt înrădăcinați în viața și teologia Bisericii. Ei vor să spună lucruri „mari”, vor să facă lucruri „minunate”, vor să fie remarcați ca „teologi”, dar numai pentru câteva minute, pentru cât ține predica. Numai că predica se naște dintr-o continuă viață teologică și preoțească și nu din frunzărirea unor cărți, pentru ca „să ai ce spune”.

De aceea, pentru a scrie teologie și pentru a predica în Biserică trebuie să fii cu Biserica, cu toată Biserica, știind în mod profund ce spun Sfinții Bisericii, din toate secolele, despre tematica teologică pe care tu o abordezi. Iar un teolog adevărat, când scrie despre Biserică sau despre Sfintele Taine sau despre o anume perioadă istorică a Bisericii, el nu știe doar aceste lucruri, despre care a scris efectiv, ci știe și despre alte o mie de lucruri despre care nu a scris, dar poate să scrie oricând, pentru că și despre acelea are o bogată cunoaștere, pe care și-o poate îmbogăți și mai mult. Adică teologii adevărați ai Bisericii nu cunosc doar două-trei probleme teologice, iar la celelalte sunt afoni, ci pe ei îi interesează toată teologia, viața și experiența Bisericii, pentru că ei sunt, mai întâi de toate, oameni credincioși. Și oamenii credincioși, oamenii care au conștiință, care se tem pentru mântuirea lor, care sunt omenoși și muncitori, sunt interesați de tot ceea ce ține de Biserică și pe ei nu îi interesează doar „să dea bine” într-o carte pe o anumită temă teologică.

De aceea, eu înțeleg imediat când am de-a face cu un pedant și când am de-a face cu un teolog. Căci, pe cel pedant, îl interesează stilul, modul în care el vrea să scrie „teologie” și o cât mai mare bibliografie pusă la final, pe când, pe teolog, îl interesează experiența duhovnicească și înțelegerea teologică profundă, adică ceea ce trebuie să scrie el în carte și prin care dorește să îi lumineze pe cei credincioși ca și el. Pentru că teologie poți să scrii în multe feluri, doar dacă ai, mai întâi de toate, experiența ei.

Iar Evanghelia de azi ne cere tocmai experiență teologică! Pentru că Simon era pescar, era un profesionist în ale pescuitului, dar el nu vedea cu ochii lui Dumnezeu pescuitul. Nu avea ochi teologici pentru pescuit. Pentru că nu vedea unde sunt peștii.  El nu știa care sunt peștii pe care el trebuie să îi prindă. Tocmai de aceea, poți fi un foarte bun filolog, poți scrie bine și atrăgător, poți avea o mare cunoaștere scriptică a teologiei și o memorie profesionalizată, poți fi confundat de mulți cu „adevăratul teolog” al Bisericii, dar prin asta nu ești un teolog.

Pentru că teologii prind „mulțime multă de pești [πλῆθος ἰχθύων πολύ]” [Lc. 5, 6, BYZ], acolo, da, tocmai acolo, unde alții nu prind nimic. Teologii văd peștii, adică adevărul profund al textelor. Și acolo unde alții nu văd decât niște texte teologice „banale”, ei scot mulțime mare de pești, pentru că văd adâncul textelor teologice.

Însă teologii nu pescuiesc de unii singuri, ci numai împreună cu Dumnezeu! Vederea lor minunată e trăită în coproducție cu Dumnezeu. Căci așa cum în Evanghelia de azi, Simon a fost călăuzit de Dumnezeu spre locul cu pești, tot la fel sunt călăuziți și adevărații teologi ai Bisericii prin oceanul teologiei, și ei află, din vederea și luminarea lui Dumnezeu, care sunt peștii teologici, adică adevărurile lui Dumnezeu care trebuie propovăduite Bisericii.

Iar dacă ai în tine cunoaștere de la Dumnezeu, ai ce spune Bisericii…Însă problemele din Biserică nu se termină, chiar dacă am avea teologi care știu și pot să vorbească. Pentru că Biserica, în totalitatea ei, trebuie să facă același efort ca și tine, pentru ca să înțeleagă voia lui Dumnezeu. Iar dacă tu, propovăduitorul învățat de Dumnezeu, te sfințești zilnic, la fel trebuie să se sfințească și Biserica, pentru ca să te înțeleagă. Însă marea drama a teologilor Bisericii e aceasta: ei sunt cel mai adesea singuri și neînțeleși, într-o mare de oameni credincioși, din care îi urmează mai mult epigonii decât oamenii onești.

De aceea, a fi teolog e o mare binecuvântare, dar și o mare dramă. Ești binecuvântat de Dumnezeu cu multe daruri și cu multe luminări și vederi dumnezeiești, prin care te sfințești și te îmbogățești duhovnicește continuu, dar ești considerat de epigoni și de neprieteni ca un teritoriu nesfârșit al plagierii. Pentru că ei consideră că măreția lui, a teologului adevărat, constă în cuvinte și în atitudini ipocrite și nu în experiența îndumnezeirii și în multa muncă pentru a scrie, a cerceta, a traduce.

Din acest motiv, mulții tăi pești sunt congelați post factum, sunt puși în camera frigorifică a bibliotecilor, și stau în așteptare. Asta dacă nu cumva, pentru o anume vreme, te vor oculta, pentru ca să nu strici „ierarhia valorică”. Dar, în comparație cu peștii, care, oricât ar fi ei de congelați, tot nu mai au gust, pentru că nu mai sunt proaspeți, peștii teologici sunt buni de mâncat și după mii de ani. Căci fiecare fărâmă de text din Scriptură și din cărțile Sfinților Părinți sunt lumină și binecuvântare pentru credincioșii și teologii viitorului, pentru viitorul Bisericii, pentru că vor vedea că și alții au trăit aceleași experiențe ale credinței ca și ei. Și adevărul, aflat pe calea cărții, îți confirmă adevărul din inima ta, pentru că e unul și același.

De aceea, iubiții mei, Sfântul Petros a văzut minunea cu ochii lui, dar și cu sufletul său! Peștii au fost mulți, pentru că au venit cu toții în plasă, acolo unde le-a poruncit lor Domnul. Și prin această minune, Petros L-a văzut pe Domnul și s-a simțit foarte păcătos înaintea Lui [Lc. 5, 8]. Căci și noi, dacă ne-am veni în fire și am socoti toate binefacerile lui Dumnezeu din viața noastră, ne-am simți la fel: foarte păcătoși înaintea Lui. Dar noi ne oprim doar la faptul că am scăpat de boală, că ne e bine, că pământul a rodit bine anul acesta, că avem ce mânca și bea…Și prin aceasta vedem numai suprafața lucrurilor și nu adâncul lor. Pentru că în adâncul vieții noastre e mila lui Dumnezeu cu noi, atâta timp cât El ne poartă de grijă.

Pentru că peștii prinși în mod minunat au fost mâncați și ei, cu siguranță. Au fost mâncați ca niște pești și nu ca niște banane, pentru că ei erau pești. Fuseseră prinși în mod minunat, dar au fost mâncați ca niște simpli pești, dacă nu au fost mâncați cu mulțumire și cu frică de Dumnezeu.

Însă Scriptura ni-l indică doar pe Petros! Doar despre starea lui ne vorbește. Pentru că aceasta trebuie să fie starea interioară cu care noi trebuie să ne punem la masă: să ne simțim foarte păcătoși în fața milostivirii lui Dumnezeu, care ne hrănește și ne ocrotește în fiecare zi. Și dacă pocăința continuă este starea noastră interioară, atunci putem înțelege și chemarea Sfântului Petros la apostolat: „Nu te teme [Μὴ φοβοῦ]! De acum oameni vei fi prinzând [ἀπὸ τοῦ νῦν ἀνθρώπους ἔσῃ ζωγρῶν]” [Lc. 5, 10, BYZ].

Căci Petros a fost chemat să prindă oameni prin propovăduirea sa și să fie neînfricat. Să nu se teamă de oameni, să nu pună la inimă ironiile și insultele lor, să nu se scufunde în dezamăgire și în deznădejde, ci să caute în continuu peștii lui Hristos, adică pe cei care trebuie să se convertească la viața Bisericii.

Și de aici vedem că rolul primordial al apostolatului, implicit al întregii preoții, e acela al propovăduirii convertitoare, pentru ca toți cei convertiți să stea la masa Stăpânului împreună. Nu suntem chemați la o propovăduire sterilă, ci la una care convertește, care convinge. Iar Sfinții Apostoli au convins lumea prin toată viața și propovăduirea lor, pentru că ei, în întregimea lor, erau propovăduire.

De aceea, nu trebuie să ne prefacem că suntem alții, dacă nu suntem! Ci, dacă vrem să fim alții cu adevărat, atunci trebuie să ne sfințim viața, pentru ca să putem fi o oglindă convertitoare pentru mulți. Căci mulți se pot privi în viața și în cuvintele noastre și se pot întoarce la Domnul.

Simon a mers după Domnul! A lăsat toate și i-a urmat Lui, dimpreună cu Ioannis și cu Iacovos, fiii lui Zebedeos [Lc. 5, 10-11]. Pentru că pe toți i-a umplut uimirea sfântă [Lc. 5, 9], cea prin care Domnul devine minunat în ochii noștri.

Și, o, cât de mult aș vrea ca toți să trăim uimirea de Dumnezeu, uimirea de faptele Lui în viața noastră! Aceea pe care o trăim, atunci când ne simțim mult păcătoși, și vedem că Domnul ne umple de mari daruri și binecuvântări. Pentru că această experiență sfântă ne învață să fim recunoscători Lui pentru toate.

Dumnezeu să ne întărească în slujirea și în ascultarea de El, iubiții mei, pentru ca să ne lăsăm mereu prinși de cuvintele Sale și duși spre El cu puterea iubirii Sale celei dumnezeiești! Pentru că în Biserică, în această corabie în care noi suntem, poate să încapă toată lumea. Însă depinde și de noi câți urcă în corabia mântuirii și câți se pierd în potopul păcatului. Să reflectăm la acest lucru! Amin.


[1] Scrisă în ziua de 21 septembrie 2017, zi de joi, cu soare și vânt, 14 grade la ora 10.00. Terminată la 12. 28.

Înțelepciunea lui Salomon, cap. 1, cf. LXX

1. Iubiți dreptatea, cei care judecați pământul! Gândiți pentru [voia] Domnului în bunătate și, în simplitatea inimii, căutați-L pe El!

2. Căci Se află celor care nu Îl ispitesc pe El și Se arată celor care nu cred Lui.

3. Căci gândurile cele necinstite îi depărtează de Dumnezeu și, ispitind, puterea mustră pe cei fără de minte.

4. Că întru sufletul cel cu rea iscusință nu va intra înțelepciunea și nici [nu] va locui în trupul celui vârât [în] păcat[1].

5. Căci Duhul Sfânt al învățăturii va fugi de vicleșug [Ἅγιον γὰρ Πνεῦμα παιδείας φεύξεται δόλον] și Se va ridica și va pleca de la gândurile cele fără de înțelegere și, venind[2], va mustra nedreptatea.

6. Căci Duh iubitor de oameni [este] înțelepciunea [φιλάνθρωπον γὰρ Πνεῦμα σοφία] și nu va nevinovăți pe cel blasfemiator din buzele sale [καὶ οὐκ ἀθῳώσει βλάσφημον ἀπὸ χειλέων αὐτοῦ]. Că Dumnezeu [este] martor rinichilor săi [ὅτι τῶν νεφρῶν αὐτοῦ μάρτυς ὁ Θεὸς] și inimii sale [este] supraveghetorul cel adevărat [καὶ τῆς καρδίας αὐτοῦ ἐπίσκοπος ἀληθὴς] și auzitorul limbii [καὶ τῆς γλώσσης ἀκουστής] [sale].

7. Că Duhul Domnului a umplu lumea [ὅτι Πνεῦμα Κυρίου πεπλήρωκεν τὴν οἰκουμένην] și Cel care ține toate are cunoaștere a glasului [καὶ τὸ συνέχον τὰ πάντα γνῶσιν ἔχει φωνῆς].

8. Pentru aceea, vorbind cele nedrepte, nimeni nu are să ascundă și nici nu are să treacă de El, mustrându-l dreptatea.

9. Căci în sfaturile celui neevlavios cercetare va fi și auzul cuvintelor lui către Domnul va veni, întru dovedirea fărădelegilor sale.

10. Că urechea râvnei aude toate [ὅτι οὖς ζηλώσεως ἀκροᾶται τὰ πάντα] și zgomotul cârtirilor nu-l ascunde [καὶ θροῦς γογγυσμῶν οὐκ ἀποκρύπτεται].

11. Așadar, feriți-vă de cârtirea cea nefolositoare și cruțați-vă limba de clevetire! Că spunerea pe ascuns, cea deșartă, nu va merge și gura, mințind, omoară sufletul [στόμα δὲ καταψευδόμενον ἀναιρεῖ ψυχήν].

12. Nu râvniți moarte în rătăcirea vieții voastre și nici [nu] trageți moarte în faptele mâinilor voastre!

13. Că Dumnezeu moarte nu a făcut [ὅτι ὁ Θεὸς θάνατον οὐκ ἐποίησεν] și nici [nu] Se bucură în[tru] pieirea celor vii [οὐδὲ τέρπεται ἐπ᾽ ἀπωλείᾳ ζώντων].

14. Căci a zidit întru a fi toate [ἔκτισεν γὰρ εἰς τὸ εἶναι τὰ πάντα] și cele mântuite [sunt] facerile lumii [καὶ σωτήριοι αἱ γενέσεις τοῦ κόσμου] și nu este în[tru] ele otravă de moarte [καὶ οὐκ ἔστιν ἐν αὐταῖς φάρμακον ὀλέθρου], nici Iadului împărăție pe pământ [οὔτε ᾍδου βασίλειον ἐπὶ γῆς].

15. Căci dreptatea este fără de moarte [δικαιοσύνη γὰρ ἀθάνατός ἐστιν].

16. Și cei neevlavioși [cu] mâinile și cu cuvintele l-au chemat pe el „prieten”[3], [dar] gândindu-l pe el s-au topit. Și făgăduință au pus către el, că vrednici sunt părții aceleia a fi.


[1] În trupul celui care păcătuiește.

[2] La cel care păcătuiește.

[3] În Biblia de la 1688 se spune că e vorba despre Iad.

Iov, cap. 42, cf. LXX

1. Și răspunzând Iov, zice Domnului:

2. „Am cunoscut că toate poți și Ție nu Îți este cu neputință nimic.

3. Căci cine este cel care ascunde de Tine sfatul? Iar precupețind cuvintele și pe Tine gândește a Te ascunde. Și cine va vesti mie [pe cele] pe care nu le-am cunoscut, [pe cele] mari și minunate pe care nu le înțelegeam?

4. Și ascultă-mă, Doamne, ca și eu să grăiesc! Și Te voi întreba pe Tine și Tu mă învață!

5. [Cu] auzul urechii Te auzeam înainte [ἀκοὴν μὲν ὠτὸς ἤκουόν Σου τὸ πρότερον], dar acum ochiul meu Te-a văzut [νυνὶ δὲ ὁ ὀφθαλμός μου ἑόρακέν Σε].

6. De aceea m-am defăimat pe mine [διὸ ἐφαύλισα ἐμαυτὸν] și m-am topit [καὶ ἐτάκην] și m-am socotit pe mine pământ și cenușă [ἥγημαι δὲ ἐμαυτὸν γῆν καὶ σποδόν]”.

7. Și a fost, după [ce a terminat] să grăiască Domnul toate cuvintele acestea lui Iov, [că] a zis Domnul lui Elifas Temanitis: „Ai păcătuit tu și cei doi prieteni ai tăi, căci nu ați grăit înaintea Mea nimic adevărat, precum slujitorul Meu, Iov.

8. Și acum luați 7 viței și 7 berbeci! Și mergeți către slujitorul Meu, Iov, și [el] va face folosire pentru voi [καὶ ποιήσει κάρπωσιν περὶ ὑμῶν]! Și Iov, slujitorul Meu, se va ruga pentru voi. Că[ci], dacă nu voi primi [aș primi] fața lui, căci dacă nu [ar fi] pentru el, am pierdut [v-aș fi pierdut] pe voi. Căci nu ați grăit adevărat de slujitorul Meu, Iov.

9. Și a mers Elifas Temanitis și Valdad Safhitis și Sofar Mineosul și au făcut precum le-a poruncit lor Domnul. Și [El] a dezlegat păcatul lor pentru Iov [καὶ ἔλυσεν τὴν ἁμαρτίαν αὐτοῖς διὰ Ιωβ][1].

10. Și Domnul l-a sporit pe Iov. Și rugându-se el și pentru prietenii lui, [Dumnezeu] le-a iertat lor păcatul [ἀφῆκεν αὐτοῖς τὴν ἁμαρτίαν]. Și a dat Domnul îndoite câte erau înainte lui Iov [ἔδωκεν δὲ ὁ Κύριος διπλᾶ ὅσα ἦν ἔμπροσθεν Ιωβ], întru îndoire [εἰς διπλασιασμόν].

11. Și au auzit toți frații săi și toate surorile sale cele care s-au întâmplat lui[2] și au venit către el. Și [au venit și] toți câți l-au știut pe el dintâi. Și mâncând și bând lângă lui [el], l-au mângâiat pe el, și s-au minunat pentru toate câte Domnul i-a adus lui. Și i-au dat lui fiecare [câte] o mielușea [ἀμνάδα μίαν] și [câte] 4 drahme de aur neînsemnate [τετράδραχμον χρυσοῦν ἄσημον].

12. Iar Domnul a binecuvântat cele din urmă ale lui Iov [ὁ δὲ Κύριος εὐλόγησεν τὰ ἔσχατα Ιωβ] [mai mult] decât pe cele [care] era[u] înainte. Și dobitoacele lui [erau acestea]: 14.000 de oi, 6.000 de cămile, 1.000 de perechi de boi și mii de măgărițe ale păstorilor [ὄνοι θήλειαι νομάδες χίλιαι].

13. Și i s-au născut lui 7 fii și 3 fiice.

14. Și a numit-o pe cea dintâi Ziuă, iar pe a doua Casia, iar pe a treia Cornul Amaltiei.

15. Și nu s-au aflat ca fetele lui Iov, [unele] mai bune [decât] ele în cel de sub cer. Și tatăl lor le-a dat moștenire în[tre] frații [lor].

16. Și a trăit Iov, după rana [lui], 170 ani, iar toți anii a trăit 248 de ani[3]. Și a văzut Iov pe fiii lui și pe fiii fiilor lui [până la] al patrulea neam.

17. Și a murit Iov bătrân și plin de zile. Și s-a scris [că] el iarăși va învia, împreună cu [cei cu] care Domnul învie. Aceasta se traduce din cartea siriacă. În pământul Avsitis locuind, în hotarele Idumeii și Arabiei. Și era mai înainte numele lui Iovav [Ιωβαβ]. Și luându-și femeie arăboiacă, [Iov] a născut fiu al cărui nume [era] Ennon [Εννων]. Și el era tatăl lui Zare, fiu [din] fiii lui Isav și [din] mama sa, Vosorras, așa încât el a fi [era] al 5-lea de la Avraam. Și aceștia [sunt] împărații care au împărățit în Edom și care țări a[u] început el [ei] să le stăpânească: mai întâi Balac al lui Beor și numele cetății lui [era] Dennava. Iar după Balac, Iovav, care se numește Iov. Și după acesta Asom, cel care este ighemonul din țara Temanitis. Iar după acesta Adad, fiul lui Varad, cel care l-a tăiat pe Madiam în câmpul lui Moab și numele cetății lui [era] Ghettem [Γεθθαιμ]. Iar cei care au venit către el [ca] prieteni [au fost] Elifas, [dintre] fiii lui Isav, împăratul Temanilor, tiranul Valdad al Savheilor [și] împăratul Sofar al Mineilor.


[1] Și vedem că Domnul a folosit verbul a dezlega în relație cu păcatele oamenilor începând cu Vechiul Testament și că l-a păstrat și în Noul Testament și în slujirea Bisericii până azi.

[2] Sfântului Iov.

[3] Ceea ce înseamnă că încercarea lui dureroasă a trăit-o pe când avea 78 de ani.

Iov, cap. 41, cf. LXX

1. Nu l-ai văzut pe el, nici de cele care se zic [nu] te-ai minunat?

2. Nu te-ai temut că Mi s-a pregătit Mie? Căci cine este cel care Mie Mi-a stat împotrivă?

3. Sau cine va sta împotrivă Mie și va îndura, dacă tot cel de sub cer este al Meu?

4. Nu voi tăcea pentru el [οὐ σιωπήσομαι δι᾽ αὐτόν] și cuvântul puterii îl va milui pe cel asemenea lui [καὶ λόγον δυνάμεως ἐλεήσει τὸν ἴσον αὐτοῦ][1].

5. Cine va descoperi fața îmbrăcămintei lui și întru îndoitura platoșei lui cine să intre?

6. Porțile feței sale cine le va deschide? Împrejurul dinților lui [este] frica.

7. Cele dinăuntru ale sale [sunt] scuturi de arămuri și legătura lui [este] ca piatra smiritului [σμιρίτης λίθος][2].

8. Unul de altul se lipesc[3], iar Duhul nu are să treacă de el [Πνεῦμα δὲ οὐ μὴ διέλθῃ αὐτόν][4].

9. Omul [cu] fratele lui se va lipi, se țin împreună și nu au să se despartă.

10. În strănutul lui strălucește lumina [ἐν πταρμῷ αὐτοῦ ἐπιφαύσκεται φέγγος], iar ochii lui [sunt] chip de luceafăr [οἱ δὲ ὀφθαλμοὶ αὐτοῦ εἶδος ἑωσφόρου].

11. Din gura lui ies făclii arzând [ἐκ στόματος αὐτοῦ ἐκπορεύονται λαμπάδες καιόμεναι] și se răspândesc [ca] vetrele de foc [διαρριπτοῦνται ἐσχάραι πυρός].

12. Din nările lui iese fum de cuptor [ἐκ μυκτήρων αὐτοῦ ἐκπορεύεται καπνὸς] arzând [cu] foc de cărbuni.

13. Sufletul lui [este] cărbuni [ἡ ψυχὴ αὐτοῦ ἄνθρακες] și văpaie din gura lui iese [φλὸξ δὲ ἐκ στόματος αὐτοῦ ἐκπορεύεται].

14. Și în gâtul lui petrece puterea, [iar] înaintea lui aleargă pieirea.

15. Și cărnurile trupului său au fost lipite, toarnă peste el [și] nu se va clătina.

16. Inima lui a fost ridicată ca piatra [ἡ καρδία αὐτοῦ πέπηγεν ὡς λίθος] și a stat ca o nicovală nelovită [ἕστηκεν δὲ ὥσπερ ἄκμων ἀνήλατος].

17. Și întorcându-se el, frica fiarelor celor cu patru picioare pe pământ săltând [a săltat].

18. Dacă au să-l întâmpine lui [pe el] sulițele, nimic nu au să facă sulița ridicată și platoșa,

19. căci a considerat fierul [ca] paiele, iar arama ca un pom putred.

20. Nu are să-l rănească pe el arcul de aramă [și] a socotit aruncarea de piatră [ca] iarba.

21. Ca miriștea au socotit ciocanele și [el] batjocorește cutremurul celui purtător de foc.

22. Așternutul lui: frigări ascuțite. Și tot aurul mării sub el [este] ca tina negrăită.

23. Fierbe abisul ca pe un cazan [ἀναζεῖ τὴν ἄβυσσον ὥσπερ χαλκεῖον] și a socotit marea ca pe o cutie de alifie [ἥγηται δὲ τὴν θάλασσαν ὥσπερ ἐξάλειπτρον],

24. iar pe Tartarosul abisului ca pe un rob [τὸν δὲ Τάρταρον τῆς ἀβύσσου ὥσπερ αἰχμάλωτον] [al său și] a socotit abisul întru plimbare [ἐλογίσατο ἄβυσσον εἰς περίπατον][a sa].

25. Nu este nimic pe pământ asemenea lui, făcut a fi batjocorit de îngerii Mei[5].

26. Pe tot cel înalt îl vede și el [este] împăratul tuturor celor [care sunt] în ape”.


[1] O profeție despre Hristos Domnul. Care începe aici și ține până la sfârșitul capitolului de față. Deși edițiile scripturale românești mai recente vorbesc despre un balaur (ed. BOR 1914) sau un leviatan (ed. BOR 1939 și 1989).

[2] Sau de șmirghel, cf. http://www.dex.ro/smirit.

[3] Cele două firi în Hristos.

[4] Pentru că Duhul Sfânt, Care purcede din Tatăl, Se odihnește în Fiul.

[5] Se referă din nou la demoni.

Iov, cap. 40, cf. LXX

1. Și Domnul Dumnezeu i-a răspuns lui Iov și i-a zis:

2. „Nu judecata cu Cel destul [ἱκανοῦ] va abate? Mustrând pe Dumnezeu, va răspunde de aceasta”.

3. Și, răspunzând Iov, zice Domnului:

4. „De ce încă eu mă judec dojenindu-mă și mustrând pe Domnul, auzind asemenea [lucruri], [eu] nimic fiind? Și eu ce răspuns am să dau la acestea? Mâna voi pune peste gura mea.

5. O dată am grăit și pe al doilea nu-l voi adăuga”.

6. Și, încă răspunzând Domnul, i-a zis lui Iov din nor:

7. „Nu, ci încinge ca un om mijlocul tău și te voi întreba pe tine și tu Îmi vei răspunde!

8. Nu lepăda judecata Mea! Și Mă gândești altfel, [vrând] ție să-ți răspunzi sau ca să te arăți Drept.

9. Oare brațul tău este deasupra Domnului sau [cu] glas ca El tuni?

10. Și ia înălțime și putere și [cu] slavă și cinste te îmbracă!

11. Și trimite îngeri [cu] urgie și pe tot obraznicul smerește-l!

12. Și pe cel mândru stinge-l și strică îndată pe cei neevlavioși!

13. Și ascunde-i întru pământ, afară, împreună și fețele lor umple-le de necinste!

14. Apoi voi mărturisi, că dreapta ta poate să mântuie.

15. Ci iată și fiarele lângă ție [tine]: mănâncă iarbă ca boii!

16. Și iată tăria lui pe mijloc și puterea pe buricul pântecelui!

17. A pus coada ca un chiparos și mușchii lui s-au împletit.

18. Coastele lui [sunt] coaste de aramă și șira spinării lui [este] fier vărsat.

19. Acesta este începutul zidirii Domnului [τοῦτ᾽ ἔστιν ἀρχὴ πλάσματος Κυρίου], făcut a fi batjocorit de către îngerii Lui [πεποιημένον ἐγκαταπαίζεσθαι ὑπὸ τῶν ἀγγέλων Αὐτοῦ][1].

20. Și venind pe muntele cel colțuros a făcut bucurie animalelor cu patru picioare în Tartaros.

21. Sub multe feluri de copaci doarme, lângă papirus [πάπυρον] și trestie [κάλαμον] și păpurică [βούτομον].

22. Și se umbresc în el pomi mari, cu ramurile [lor], și crengile salciei.

23. Dacă are să se facă revărsare [a apei], nu are să simtă. A nădăjduit că va lovi Iordanisul întru gura lui.

24. În ochiul lui îl va primi pe el. Răsucindu-se, va găuri nasul.

25. Și vei aduce balaurul[2] în undiță și vei pune căpăstru împrejurul nasului său?

26. Oare vei lega inel în nasul lui și [cu] brățară vei găuri buza lui?

27. Și va grăi ție [cu] rugăciune, [cu] rugăminte moale [ἱκετηρίᾳ μαλακῶς]?

28. Și va pune făgăduință cu tine și-l vei lua pe el rob veșnic?

29. Și te vei juca cu el ca [și cu] o pasăre [παίξῃ δὲ ἐν αὐτῷ ὥσπερ ὀρνέῳ] sau îl vei lega pe el ca pe vrabia copilului?

30. Și se hrănesc în[tru] el neamuri și îl împart pe el felurile finicilor.

31. Și tot cel plutitor [pe apă], adunându-se, nu are să aducă o piele a cozii lui și [nici] în bărcile pescarilor capul său.

32. Și vei pune lui [peste el] mâna, aducându-ți aminte de războiul care se face în trupul său și să nu se mai facă!


[1] Și aici se referă la demoni, care batjocoresc neîncetat făpturile create de Dumnezeu.

[2] Cu referire la Satanas și la biruirea lui de către Domnul.

Predică la Duminica posterioară Înălțării Sfintei Cruci [2017]

Iubiții mei[1],

după ce joi am înălțat Crucea Domnului și am pus-o în mijlocul Bisericii spre închinare, pentru ca să ne fie întărire și pavăză împotriva atacurilor demonice, Evanghelia de azi [Mc. 8, 34-38; 9, 1] ne-a vorbit despre urmarea lui Hristos și despre Împărăția Lui. Însă urmarea lui Hristos e ascetică, e grea, e dureroasă, pentru că ea presupune negarea de sine și asumarea Crucii Sale. Pentru ca să fim ai Lui nu mai trebuie să arătăm ca noi înșine, ci ca El. De aceea, Domnul ne cere să renunțăm la noi cei vechi, la noi cei păcătoși, pentru a ne asuma Crucea Lui și pentru a-I urma Lui.

– De ce trebuie să renunțăm la noi înșine, la sinele nostru păcătos, la patimile din noi, pentru ca să putem lua Crucea Lui?

– Pentru că patimile noastre ne fac să ne rușinăm de Domnul. Iar El ne-a spus tot azi, „căci cine are să se rușineze de Mine și de cuvintele Mele [Ὃς γὰρ ἐὰν ἐπαισχυνθῇ Με καὶ τοὺς Ἐμοὺς λόγους] în veacul acesta preacurvar și păcătos [ἐν τῇ γενεᾷ ταύτῃ τῇ μοιχαλίδι καὶ ἁμαρτωλῷ] și Fiul omului se va rușina de el [καὶ ὁ Υἱὸς τοῦ ἀνθρώπου ἐπαισχυνθήσεται αὐτόν], când are să vină în[tru] slava Tatălui Său cu Îngerii cei sfinți [ὅταν ἔλθῃ ἐν τῇ δόξῃ τοῦ Πατρὸς Αὐτοῦ μετὰ τῶν Ἀγγέλων τῶν ἁγίων]” [Mc. 8, 38, BYZ]. Patimile din noi ne fac să ne rușinăm de El și de cuvintele Lui. Pentru că El ne cere să fim curați, iar pofta desfrânată din noi ne cere să curvim. El ne cere să ne mulțumim cu puțin, iar noi vrem mult. El ne cere să fim milostivi, iar noi suntem avari. El ne cere să postim, iar nouă ne place desfătarea multă. Fapt pentru care, dacă vrem să fim ai Lui, trebuie să ne curățim de patimile noastre, care sunt cu toatele împotriva Lui. Și pe cât ne curățim de patimi, pe atât luăm Crucea Lui în noi și ea este bucuria noastră cea mântuitoare, pentru că nevoințele ascetice ne umplu pe noi de slava Lui.

Și vă vorbeam în cele două predici anterioare despre interiorizarea Crucii Domnului, pentru că asta înseamnă luarea Crucii Lui. Toată lupta interioară cu patimile din noi este interiorizarea Crucii Domnului. Dar dacă mergem cu Crucea Lui în noi înșine, dacă suntem niște răstigniți pentru Domnul, atunci Îi urmăm Lui, căci și El S-a răstignit pentru tot păcatul, neadmițând niciun păcat în umanitatea pe care Și-a asumat-o și așa S-a dăruit Tatălui, pe Cruce, ca jertfă preacurată și preasfântă.

Pentru că toată viața Domnului a fost o venire spre Cruce. De când a venit pe lume și a fost înfășat în iesle, Domnul a venit spre Cruce. Și El ne cere nouă o viață creștină, adică o viață crucificată, o viață sfântă, pentru ca să venim la El, prin moarte, ca niște biruitori ai patimilor din noi și nu ca niște fricoși…

Pentru că adevărata frică e frica de reala schimbare. Domnul ne cere nouă, pentru a fi creștini, să ne schimbăm continuu și să ne facem asemenea Lui. Însă puțini doresc acest lucru, pentru că asta înseamnă o viață radical altfel. Și mulți doresc, în mod teribilist, să își depășească limitele, fricile, obsesiile, dar fără vreun scop pozitiv. Se duc și se aruncă în gol cu parașuta, se scufundă în mare și vor să vadă cât rezistă să înoate fără oxigen, beau în neștire la petreceri ca să vadă cât rezistă la băutură sau socotesc plăcerea sexuală drept „cea mai mare împlinire” a lor. Însă toți acești naivi teribiliști se tem să fie ei înșiși, adică se tem să renunțe la patimile lor. Pentru că ei știu cum e viața păcătoasă, cum e viața trăită la întâmplare, dar nu știu cum e viața sfântă. Și pentru ca să trăiești sfânt în lumea noastră decăzută, trebuie să ai curaj cu adevărat. Căci sfințenia înseamnă a trăi radical altfel decât oamenii lumești. Înseamnă a trăi după exemplul Domnului și după cuvintele Lui.

De aceea, oamenii lumești sunt enervați de cei care vor să trăiască sfânt. De ce? Pentru că nu vor să mai fie ca ei. Și aceștia le arată pe fiecare zi oamenilor lumești că se poate trăi altfel, că se poate trăi în smerenie și în pace, renunțând zilnic la păcate. Pentru că viața sfântă e împlinirea reală a omului și cel care s-a despărțit interior de lume și de tabieturile ei păcătoase trăiește o mare eliberare și o mare bucurie. Dar pentru a ne mântui trebuie să trăim în sfințenie până la sfârșitul vieții noastre pământești, interiorizând continuu Crucea Lui și urmându-I Lui întru toate. Pentru că El Însuși, Domnul nostru, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, ne ajută să trăim viața Lui. Adică o viață sfântă, o viață curată, o viață plină de Împărăția lui Dumnezeu.

Căci în ultimul verset al Evangheliei de azi, după ce El ne-a vorbit despre valoarea absolută a sfințeniei, ne-a spus în ce constă sfințenia. Și sfințenia constă în vederea duhovnicească a Împărăției lui Dumnezeu, care vine în noi în[tru] putere [ἐν δυνάμει] [Mc. 9, 1, BYZ]. Întru puterea slavei Sale celei dumnezeiești. Pentru că aici Domnul ne-a vorbit în mod tainic despre extazele dumnezeiești și îndumnezeitoare ale celor care se mântuie, despre cele care ne umplu de slava Dumnezeului treimic. Căci scopul ascezei nu este suferința, ci vederea lui Dumnezeu întru slava Lui. Adică venirea Împărăției lui Dumnezeu în noi înșine, întru puterea slavei Sale.

În mod punctual, în Mc. 9, 1 Domnul a vorbit despre extazul Sfinților Apostoli de pe Tabor, descris de Sfântul Marcos în Mc. 9, 2-7. Dar, în subsidiar, Domnul a vorbit despre traiectoria ascetică a fiecăruia dintre noi. Pentru că negarea de sine, luarea Crucii Lui și urmarea Lui au o singură împlinire: odihna veșnică întru slava Împărăției Sale. Cine se nevoiește pentru a se mântui nu se nevoiește în gol, nu se nevoiește fără vreo împlinire interioară, ci acela se curățește de patimi, se umple de slava Lui și trăiește în multă sfințenie.

Și așa se separă farsorii de Sfinți! Cei care mimează cunoașterea teologică și viața ortodoxă spun vorbe care nu au de-a face cu ei, pe când Sfinții spun vorbe din ei înșiși, din propria lor viață cu Dumnezeu. Farsorii nu suportă, în fapt, sfințenia și puterea cuvintelor dumnezeiești, de aceea le reduc la propria lor exegeză. Pentru farsori Însuși Domnul nu a trăit „ceva mai mult” decât ei și nici nouă „nu ne cere marea cu sarea”. Dar ei spun asta, pentru că nu știu ce e sfințenia. Nu știu cum trăiesc oamenii care se sfințesc și ce exigențe are Dumnezeu vizavi de noi.

Însă cei care își sfințesc viața se bucură continuu de noi și noi înțelegeri dumnezeiești și trăiri sfinte. Ei sunt mereu în noutatea schimbării, pentru că trăiesc o viață pe care nu au știut-o și nici nu ar fi putut să o aproximeze în vreun fel. Pentru că ea, viața duhovnicească, le-a întrecut toate așteptările. Dar le-a întrecut toate așteptările pentru că au avut curajul realei schimbări, al convertirii adevărate, al celei care i-a făcut să fie cu totul altfel. Și de aceea se bucură zilnic de noutățile lui Dumnezeu din viața lor, de noutățile reale pe care le aduc în noi viața sfântă.

Căci lumea noastră e avidă de cunoaștere, de trăire, de faptul de a experimenta. Ne ducem în vacanțe exotice, mâncăm  meniuri sofisticate, ne place adrenalina, ne place viața „bună”. Dar viața care ne place nouă e aceea în care nu avem nicio limitare, pentru că trăim cu presupoziția că limitarea „nu e niciodată bună”.

Însă viața cu Dumnezeu e o viață plină de limitări, pentru că El știe ce e bun și ce nu e bun, ce e bine și ce nu e bine de făcut în viață. Dumnezeu oprește din start orice aventură păcătoasă a noastră, pentru că îi spune pe nume: e ceva de care nu aveți nevoie. Și prin aceasta El sporește viteza interioară cu care noi putem trăi cele bune, pentru că ne ferește de tot ce e rău. Căci dacă El ne spune pe asta nu, nici pe asta, dar pe asta da și peste asta da și astfel noi ne ferim de cele cu care am fi pierdut mult timp și sănătate, tocmai de aceea ajungem repede la viața cu El, adică la luarea și trăirea interioară a Crucii Lui. Iar trăirea Crucii Sale e plină de înviere, de bucurie, de sfințenie, pentru că puținul nostru efort ascetic e premiat imediat de Dumnezeu cu mult har.

Și astfel înțelegem cu toții de ce viața Lui trebuie să fie viața noastră: pentru că curățirea de patimi ne umple de slava Lui. Mai întâi trebuie să trăim mântuirea Lui ca pe o stare cotidiană, ca pe viața noastră și, în mijlocul ei, se va coborî toată slava Împărăției Sale. Căci El cere de la noi acceptarea căii Lui și efortul nostru total pentru a trăi în sfințenie, pentru ca mai apoi El să ne ajute să mergem pe calea Lui cu bucurie și cu pace.

Și astfel, iubiții mei, înțelegem că nu ne putem rușina de Domnul, de viața și de cuvintele Sale, pentru că ele sunt viața noastră. Nu Îl putem separa pe El de viața și de cuvintele Sale, pentru că El e una cu ceea ce a făcut și a spus. Și El ne cere ca și noi să fim una cu ceea ce facem și spunem, pentru ca nimic duplicitar să nu fie întru noi.

Pentru că nu putem da nimic la schimb pentru sufletul nostru, pentru mântuirea noastră, iar împlinirea noastră e viața cu Dumnezeu.

De aceea, pe fiecare zi trebuie să învățăm să fim tot mai proprii lui Dumnezeu, pentru că El e împlinirea noastră. Și dacă El e cu noi și e împlinirea noastră, atunci toate ironiile și persecuțiile la adresa noastră le trăim bucuros, pentru că ele ne fac bine și nu rău. Amin!


[1] Scrisă în după amiaza zilei de 14 septembrie 2017, zi cu soare, de joi, afară fiind 31 de grade la ora 16. Terminată la 18. 06 minute.

Page 1 of 554

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén