Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Tag: pr. dorin picioruș (Page 1 of 547)

Iov, cap. 26, cf. LXX

1. Și răspunzând Iov, zice:

2. „De cine te atașezi? Sau pe cine vrei a ajuta? Oare nu celui mai tare și al cărui braț este puternic?

3. Cu cine te-ai sfătuit? Nu cu cel [care are] toată înțelepciunea? Sau cui vei urma? Nu cu cel [care are] puterea cea mai mare?

4. Cui ai vestit cuvinte? Și a cui este suflarea care a ieșit din tine?

5. Nu uriașii vor sluji sub a apei [μὴ γίγαντες μαιωθήσονται ὑποκάτωθεν ὕδατος] și a vecinilor ei [καὶ τῶν γειτόνων αὐτοῦ]?

6. Gol [este] Iadul înaintea Lui și nu este acoperire pieirii.

7. Întinzând crivățul peste nimic, spânzurând pământul peste nimic.

8. Legând apa în norii Lui și nu s-a despărțit norul sub El.

9. Cel care ține fața tronului [ὁ κρατῶν πρόσωπον θρόνου], întinzând peste el norul Său [ἐκπετάζων ἐπ᾽ αὐτὸν νέφος Αὐτοῦ].

10. Porunca a încercuit-o pe fața apei până la săvârșirea luminii cu întunericul.

11. Stâlpii cerului s-au întins și s-au uimit de certarea Sa.

12. [Cu] tărie a oprit marea și [în] cunoaștere a rănit chitul.

13. Și încuietorile cerului s-au temut de El [κλεῖθρα δὲ οὐρανοῦ δεδοίκασιν Αὐτόν] și [cu] poruncă l-a omorât [pe] balaurul cel căzut [προστάγματι δὲ ἐθανάτωσεν δράκοντα ἀποστάτην].

14. Iată, acestea [sunt] părțile căii Lui! Și pe umezeala cuvântului vom auzi în[tru] El. Și tăria tunetului Său, cine a știut când o va face?”.

Întrebări și răspunsuri teologice (vol. 1), 84-87

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Întrebări și răspunsuri teologice

(vol. 1)

*

84. Trebuie sau nu trebuie să dezlegăm picioarele mortului?

Nu trebuie să le dezlegăm! Pentru că panglica sau sfoara cu care sunt legate picioarele mortului are rolul de a păstra picioarele în mod cuviincios, ca să nu stea inestetic în sicriu. Superstiția dezlegării picioarelor, care e foarte răspândită în Biserica noastră, nu are nimic de-a face cu rugăciunile de dezlegare de păcate[1], cele 3, pe care le rostesc Episcopii și Preoții.

Pentru că cei care consideră că acea sfoară sau panglică trebuie „neapărat” dezlegată, cred în mod fals faptul că, dacă ei nu o vor dezlega la Biserică, în timpul Înmormântării, mortul „va merge împiedicat” pe lumea cealaltă. Numai că atunci cel adormit, prin harul lui Dumnezeu și rugăciunea ierarhiei Bisericii, e dezlegat de păcatele lui sufletești și trupești, e iertat de ele, de tot ce a făcut rău în viața lui. Căci pentru acest lucru facem întreaga slujbă a Înmormântării: pentru iertarea celui adormit.

Dar dacă minimalizăm harisma iertării de păcate a Preoției la Înmormântare și considerăm că sfoara aceea „rezolvă” viața după moarte a celui adormit, atunci nu credem deloc în rugăciunile Bisericii pentru cel adormit și desființăm cu totul Biserica. Iar orice superstiție, orice credință rea pe care mulți o consideră „bună”, face același mare rău în viața noastră: neagă adevărul și experiența sfântă a Bisericii, pentru ca să pună în locul lor niște pseudo-explicații și obiceiuri lamentabile.

*

85. Care sunt Bisericile amintite în Apoc. 1, 11?

Sunt în număr de 7 și sunt Bisericile din Efesos, Smirna, Pergamos, Tiatira, Sardis, Filadelfia și Laodicia, cf. BYZ.

*

86. Ce nume apar în Evanghelia după Ioannis?

Potrivit ediției BYZ, Fiul lui Dumnezeu e numit Logos [Λόγος] sau Cuvânt începând cu 1, 1. Pe când Dumnezeu e folosit și pentru Dumnezeu Tatăl și pentru Dumnezeu Fiul și pentru Dumnezeu Sfântul Duh, dar și pentru întreaga Preasfântă Treime.

Ioannis [Ἰωάννης] apare în 1, 6. În 1, 14, Tatăl [Πατρός] este Dumnezeu Tatăl, pe când Unul-născut [Μονογενής] este Dumnezeu Fiul. În 1, 17 apare Moisis [Μωϋσῆς] la G, adică forma Μωσέως [Moseos], dar și numele Fiului: Iisus Hristos [Ἰησοῦς Χριστός].

În 1, 19 îl avem pe Ierusalim la plural. La G. pl. În 1, 21 apare Ilias [Ηλίας]: numele Sfântului Profet Iliu în Noul Testament. În 1, 23 avem numele Domnul [Κύριος] pentru Fiul.

Bitania și Iordanis apar în 1, 28. Mielul lui Dumnezeu este Iisus Hristos, Domnul nostru [1, 29]. Israil apare în 1, 31. Duhul este Dumnezeu Duhul Sfânt [1, 32], pe când Cel care m-a trimis a boteza în apă e Dumnezeu Tatăl [1, 33].

Andreas și Simon Petros apar în 1, 40. Messias [Μεσσίας] apare în 1, 41 și El este Hristos. Simon Petros e fiul lui Ionas și Chifas [Κηφᾶς] înseamnă Petros [1, 42].  Domnul l-a găsit în Galilea pe Filippos [1, 43]. Bitsaida [Βηθσαϊδά] apare în 1, 44.

În 1, 45 îl găsim pe Natanail [Ναθαναήλ], care ne spune că Iisus este fiul lui Iosif din Nazaret. Iar sintagma Fiul omului, din 1, 51, ni-L indică pe Domnul Iisus Hristos.

Cana este în Galilea și Domnul merge cu Maica Lui la nuntă [2, 1], cu Preacurata Fecioară Maria. Capernaum [Καπερναούμ] apare în 2, 12. În 2, 13 avem Paștiul [Πάσχα], sărbătoarea iudeilor. Scriptura din 2, 22 este Dumnezeiasca Scriptură a Bisericii, care e tâlcuită și înțeleasă în mod evlavios numai în Biserică.

Nicodimos [Νικόδημος] apare în 3, 1. Ioannis boteza în Enon [Αἰνών], care e aproape de Salim [Σαλήμ] [3, 23]. Iudea [Ἰουδαία] apare în 4, 3, iar Samaria [Σαμάρεια] în 4, 4. Cetatea Sihar e în Samaria [4, 5] și în același verset apare și Iacov.

Vitesda [Βηθεσδά] apare în 5, 2 și Tiberias, la G., în 6. 1. În 6, 71 apare numele lui Iudas, care era fiul lui Simon Iscariotis. Sărbătoarea Corturilor [ἡ Σκηνοπηγία] apare în 7, 2. În 7, 42 apar David și Bitleem/ Vitleem [Βηθλέεμ].

Muntele Măslinilor apare în 8, 1, Avraam în 8, 33, Siloam [Σιλωάμ] în 9, 7, Solomon în 10, 23. Lazaros, Maria și Marta apar în 11, 1. Tomas, cel numit Didimos/ Geamănul [Δίδυμος], apare în 11, 16. Arhiereul Caiafas [Καϊάφας] apare în 11, 49, iar cetatea Efraim [Ἐφραῒμ] apare în 11, 54.

În 12, 15 apare Sion [Σιών], în 12, 39 Isaias [Ἠσαΐας], Iudas apare în 14, 22 și îl desemnează pe Sfântul Apostol Iudas, Mângâietorul [Παράκλητος] este Dumnezeu Duhul Sfânt [16, 7], pârâul Cedrilor apare în 18, 1. Sintagma Iisus Nazoreosul apare în 18, 5, Malhos [Μάλχος] în 18, 10, Annas în 18, 13, Pilatos [Πιλᾶτος] în 18, 29.

Pe tâlharul Barabbas [Βαραββᾶς] îl găsim în 18, 40, pe Chesar în 19, 12, locul Pardosit cu pietre [Λιθόστρωτον] sau Gavvata [Γαββαθᾶ] în 19, 13. În 19, 17 apare Locul Căpățânii [Κρανίου Τόπον] sau Golgota [Γολγοθᾶ], Maria lui Clopas și Maria Magdalini apar în 19, 25, Iosif din Arimatea apare în 19, 38, Marea Tiberias apare în 21, 1, iar Zevedeos apare în 21, 2.

*

87. Cum se numește planta care l-a umbrit pe Sfântul Ionas?

Potrivit LXX e vorba de κολόκυνθα [colochinta] [Ionas 4, 6], care, în limba engleză, îl are ca și corelativ pe gourd, care înseamnă tărtăcuță sau tigvă de dovleac. VUL vorbește despre hedera, adică despre iederă, pe când WTT vorbește despre  קִיקָי֞וֹן [kikaion], adică despre un fel de castravete.


[1] Pr. Lect. Dr. Radu Petre Mureșan: „În timpul Slujbei din Biserică, atmosfera de reculegere și de rugăciune este tulburată de alte obiceiuri. Când Preotul citește rugăciunea de dezlegare, unii credincioși se reped să dezlege panglica de la picioarele și mâinile mortului. Preotul are datoria să explice că rugăciunea nu se referă la legătura de la picioare, ci la iertarea (dezlegarea) păcatelor”, cf. http://ziarullumina.ro/slujba-inmormantarii-intre-traditie-si-inovatie-41402.html.

Patriarhul României la timpul prezent

La 66 de ani, dacă e să-l identific cu realizările sale de seamă, Patriarhul Daniel Ciobotea, Patriarhul României, pentru mine înseamnă trei lucruri marcante: cel care a adus Biserica noastră, în mod instituțional, în online prin centrul mediatic Basilica, cel care a asigurat prezența cu brio a Bisericii Ortodoxe Române la Sfântul și Marele Sinod din Creta și cel care este ferventul constructor al Catedralei Naționale.

Catedrala crește văzând cu ochii și va un spațiu al evlaviei și al unității naționale. În 2018, cu siguranță, ea va fi punctul central în care ne vom trăi cei 100 de ani de unitate teritorială, lingvistică, culturală și religioasă.

Biserica noastră e prezentă online în termeni din ce în ce mai buni. De unde s-a pornit și unde s-a ajuns, pentru mine înseamnă progres și nu regres.

Iar Creta a însemnat un pas important spre normalitatea sinodală a Bisericii una. Pentru că Biserica trebuie să se întâlnească din ce în ce mai des și mai consistent în mod sinodal, atâta timp cât problemele noastre teologice și religioase nu sunt puține.

Însă Patriarhul nostru a ales să dea mai puține interviuri  și să ne vorbească, mai degrabă, prin predicile sale, prin pastorale și prin mesaje asumate. Prezența sa în societate e una discreta, dar se face evidentă în momentele principale prin care trece societatea românească. Cărțile sale se împart în două: cărți de autor și cărți făcute pe baza statutului său unic în Biserica noastră.

Dar oricât de mult mi-ar plăcea Catedrala Națională aflată în construcție, eu aștept de la Patriarhul României Dogmatica sa. Pentru că mai înainte de a fi Patriarh, Preafericirea sa este Profesor de Dogmatică. Iar eu prețuiesc mai mult cărțile decât clădirile, pentru că ele sunt mai rezistente decât betonul și cărămida și mai ziditoare decât orice altceva.

Din cărțile sale de autor se vede cu ochiul liber că nu are timp. Scrie rezumativ, fără multă aprofundare și muncă de cercetare. Dar scrie echilibrat, atent, prudent. Însă, cu siguranță, din cauza responsabilităților sale multiple și a cererilor multiple care îl vizează.

În cadru liturgic, Patriarhul Daniel promovează uniformizarea vestimentară, care mie îmi displace, dar pe care o înțeleg. Pentru că ea temperează excesele în materie de veșminte. Dar promovează și întoarcerea definitivă la modul de cântare bizantin, cât și predica amplă, care îmbină teologia cu problemele vieții de zi cu zi.

Deși, adesea, aud că Patriarhul Daniel e mai ales „un bun manager” decât un Părinte al Bisericii, eu văd lucrurile tocmai invers: mie mi se pare că e din ce în ce mai mult un Monah care vorbește teologic lumii de azi decât „un investitor” religios. Un Monah din ce în ce mai obosit și mai îmbătrânit de problemele de tot felul. Dar care se înconjoară de oameni care știu legile, care știu să construiască, care știu să situeze Biserica în firescul vieții de zi cu zi. Și e normal să fie așa! Pentru că nu poți construi de unul singur, ci cu ajutorul multora.

Deschiderea sa față de tineri și față de online pe mine mă bucură mult. Grija sa față de oamenii în vârstă și față de cei care suferă îmi face bine. A primit Biserica drept moștenire de la Patriarhul Teoctist, dar a arătat că ea se poate reforma din mers. Pentru că nu e nevoie să schimbi lucrurile bune, ci numai trebuie să le îndrepți pe cele cu lipsă.

Eu mi-aș dori ca Patriarhul Daniel să comunice tot mai mult și mai direct cu noi toți. Dacă și-ar asuma o creație online zilnică, pe o platformă proprie, ar fi un lucru revoluționar, dar cel mai firesc cu putință. Pentru că am trăi cu conștiința că Patriarhul e alături de noi mereu, că se pronunță pe diverse teme și nu are nevoie de purtători de cuvânt tot timpul, că înțelege prin ce trecem și recunoaște care sunt mizele momentului.

Căci dacă Patriarhul Daniel nu face pasul definitiv spre online, următorul Patriarh e nevoit să o facă. Asta e lumea noastră, ne îndreptăm spre o și mai mare și complexă comunicare și nu spre ghetoizare!

Papa Benedictus nu cred că a fost prea conștient de impactul mediatic pe care l-a avut, atunci când și-a făcut cont personal pe Twitter. Dar venirea sa în online a fost un câștig evident. Tot la fel, Basilica de acum 10 ani, care era stângace în comunicare și se îmbrăca mai tot timpul în haina vorbirii impersonale, nu mai seamănă cu cea de azi, chiar dacă a rămas un mijloc de informare în masă și nu a devenit un instrument academic.

Comunicarea online trebuie să meargă mână în mână cu cercetarea științifică în teologie și cu viața liturgică și de evlavie a Bisericii. Avem nevoie de o Scriptură ortodoxă tradusă științific după LXX și BYZ. Avem nevoie de cărți de cult retraduse din limba greacă. Avem nevoie de o colecție patristică de sute de volume. De Vieți ale Sfinților actualizate și extinse. De o viață liturgică și duhovnicească conștientă și plină de evlavie. De oameni de vocație în clerul Bisericii.

Pentru că patriarhatul actual are și mari realizări, dar și lucruri neîncepute încă. Și e onest să le punem pe toate pe aceeași foaie.

Da, e nevoie de mulți oameni capabili, foarte specializați și cu dor de nevoință pentru binele Bisericii! E nevoie să ne schimbăm cu toții! Însuși Părintele Patriarh Daniel, pe care l-am privit cu atenție (e drept: de la distanță!) în anii săi de patriarhat, s-a schimbat mult. Cu toții ne-am schimbat, pentru că societatea românească și lumea în ansamblu e în schimbare. Și ne-am dat seama cu toții că lucrurile fundamentale se fac împreună, prin multă trudă și înțelepciune.

Eu îi doresc Părintelui Patriarh Daniel să se bucure de roadele ostenelilor sale, cât și de respectul nostru, al tuturor! Și aștept de la Preafericirea sa catedrala Dogmaticii sale, de care cred că este în stare și cu care poate să ne bucure la modul fundamental.

Predică la Duminica a 7-a după Cincizecime [2017]

Iubiții mei[1],

trăiesc, încă din timpul gimnaziului, o stare de oboseală continuă, pentru că mintea mea a fost întotdeauna în lucrare. Ea nu a luat deloc pauză. Nu m-am odihnit deloc cu mintea, pentru că am citit continuu, am plănuit lucruri, le-am dus la îndeplinire și m-am bucurat de rezultatele ostenelilor mele…

De aceea, pot să spun că pe lângă teologie sunt expert și în oboseală. Sau că oboseala, în viața mea, a mers mână în mână cu viața liturgică și teologică. Oboseala de zi cu zi m-a făcut să gândesc și să trăiesc liturgic și teologic. Pentru că trebuie să înveți multe lucruri, să le aprofundezi, să le trăiești tu însuți pentru ca să le înțelegi și să ai noi și noi așteptări reale de la tine. Și pentru aceasta trebuie să te obosești mult.

La început, oboseala îți aduce grețuri. Nu-ți mai plac anumite mâncăruri, îți vine să vomiți din cauza anumitor mirosuri, transpiri mult, simți nevoia să dormi, pentru că simți, cu toată ființa ta, că îți vine să cazi jos. Dar dacă dormi ceva mai mult, îți revii.

Mai apoi însă, când oboseala devine cronică, când se cronicizează în ființa noastră, niciodată nu te mai trezești complet refăcut, complet nou, ci te trezești ca și când nu ai fi dormit decât un ceas. Te trezești cam la fel.

Dar până se cronicizează acestă boală a oboselii în tine treci prin multe stări interioare: simți că îți ia creierul foc, ai palpitații la inimă, îți explodează inima de atâta căldură, după care te iau frigurile, te încearcă dezgustul greu, îți găsești tot felul de defecte și de boli, nimic din ceea ce faci nu pare îndeajuns de bun…Pentru că oboseala continuă îți modifică modul tău de a vedea lucrurile. Ea îți deformează perspectiva asupra lumii.

Însă nu mai poți să scapi de oboseală, pentru că standardele vieții actuale sunt foarte mari și nu e timp, la propriu, pentru pregătirea interioară, decât dacă îți tai din somnul și din odihna ta. Ca să fii pregătit, trebuie să studiezi continuu, să lucrezi, să înaintezi în domeniul tău de activitate. Și de aceea, ceea ce eu trăiesc interior, trăiesc toți membrii activi ai generației noastre. Pentru că fiecare dintre dumneavoastră, care vă specializați continuu într-un domeniu de activitate și care vă osteniți zilnic să fiți proprii muncii care vi se cere, faceți același lucru ca și mine: sunteți obosiți și istoviți din cauza eforturilor intelectuale și trupești pe care le trăiți.

Uneori simt că nu mai pot să mă exprim din cauza oboselii mentale. Uit cuvinte uzuale, nu mai știu să fac anumite corelații între cuvinte, sunt nevoit să vorbesc și nu am chef, picioarele mă dor, transpir mult, viața practică îmi cere să mă mecanizez, să devin repetitiv, iar asta pe mine mă demoralizează…și cu toate acestea stau la masă și scriu sau slujesc în Biserică și nimeni nu știe ce se petrece în sufletul meu și în trupul meu. Pentru că oboseala enormă este o realitate asumată, ea face parte din viața și din slujirea mea preoțească. Dar, în mijlocul oboselii acesteia cronice, care nu mă părăsește niciodată, eu simt greul vieții oamenilor, dar și prezența lui Dumnezeu în viața noastră, a tuturor.

De ce? Pentru că oboseala ascetică, oboseala ca muncă, rugăciune, citire, traducere, slujire este cheia spre înțelegerea oamenilor, dar și spre viața cu Dumnezeu. Căci dacă tu te obosești continuu, dacă tu ești o durere vie, înțelegi și oboseala altora, înțelegi munca lor, chinul lor, suferința lor. Înțelegi oboseala mamelor care cresc copii, înțelegi oboseala taților care muncesc pentru familiile lor, înțelegi oboseala de-o viață a bătrânilor…și înțelegi că viața e o luptă continuă cu oboseala, cu muntele de oboseală care tot crește în noi.

Pentru că și binele ne obosește, dar și răul ne obosește la fel de mult. Un tânăr care studiază pentru examene și trebuie să se vitaminizeze continuu ca să facă față ritmului alert de studiu e la fel de obosit ca unul care o ține în petreceri și în nopți nedormite. Numai că oboseala care ne pune sufletul în lucrare, în lucrare bună, ne împlinește, ne face bine interior, pe când oboseala păcătoasă, cea care ne secătuiește de putere, ne face triști și respingători în timp. Pentru că excesul de păcătuire ne omoară interior, ne face niște epave umane.

Da, sunt obosit mai tot timpul! Sunt obosit și merg cu oboseala în mine, după cum un animal de povară își cară greutățile puse pe el. Dar nu îmi pare rău pentru asta. Pentru că oboseala mea are un preț mare: viața cu Dumnezeu. Eu mă obosesc pentru ca să trăiesc împreună cu Dumnezeu în mine însumi. Eu mă obosesc pentru ca să înțeleg teologia lui Dumnezeu, pentru ca să mă sfințesc continuu prin ea, pentru ca să fiu de ajutor și altora prin ceea ce aflu și înțeleg. Pentru că povara mea nu e numai a mea, ci e a multora. E și a acelora care mă vor asculta, mă vor citi, mă vor înțelege și acum și mai târziu.

Pentru că mă ostenesc continuu pentru a cunoaște și a propovădui adevărul lui Dumnezeu. Și ca să cunoști adevărul lui Dumnezeu trebuie să citești foarte multe cărți, trebuie să te lămurești interior, și să trăiești foarte multe experiențe neapărate în viața duhovnicească.

Căci cine vrea să se mântuiască, pășește pe același drum îngust al ascezei. Un drum ascensional, un drum abrupt. Nimeni nu e scutit de șicane, de dureri, de lucruri neprevăzute! Oboseala e inerentă vieții duhovnicești. Pentru că trebuie să participi cu totul, cu întreaga ta ființă, la curățirea ta de patimi, trebuie să tinzi mereu spre vederea lui Dumnezeu întru slava Sa și spre continua creștere în sfințenie.

Pentru că mântuirea e o lipsă totală de concediu. E un efort greu, epuizant, și adesea cădem lați de oboseală din cauza eforturilor noastre ascetice.

Însă slava lui Dumnezeu e cea care ne ridică din somn pe fiecare zi, îmbrăcați în oboseala noastră ascetică, pentru ca să Îi slujim Lui! El ne ridică mereu la viață, într-un mod minunat, pentru că ne uimește continuu. Căci sunt conștient că n-aș fi putut să mă ridic iar și iar din oboselile mele cu tona, dacă Dumnezeu nu m-ar fi ridicat prin slava Lui. Pentru că El ne dă putere, El ne reînvigorează sufletește și trupește, El ne entuziasmează continuu și, plini de bucurie, uităm oboseala de ieri, pentru noi și noi oboseli ce păreau imposibile.

De aceea, când vorbim despre ridicarea crucii noastre în interiorul nostru, vorbim despre asceza noastră continuă în teritoriul oboselii celei mai mari. Pentru că pășim spre mai mult, spre tot mai mult, spre tot mai multul care nu se termină niciodată…și aceasta e minunea ridicării continue spre Dumnezeu! Pentru că mergem interior în mod continuu spre El, dimpreună cu El, și niciodată nu ne plictisim de ceea ce trăim și înțelegem.

Creierul nostru obosește, inima noastră obosește, trupul nostru nu mai poate, însă sufletul nostru este neobosit! Căci „duhul [este] râvnitor, dar trupul [este] neputincios [τὸ μὲν πνεῦμα πρόθυμον, ἡ δὲ σὰρξ ἀσθενής]” [Mt. 26, 41, BYZ]. Sufletul nostru dorește să stea mereu treaz, să aibă parte de noi și noi experiențe, să muncească continuu pentru noi înțelegeri, dar trupul nostru ne trage în jos, ne forțează să mâncăm și să bem și să ne odihnim și să dormim, pentru că nu poate rezista la nesfârșit vieții active.

Eu m-am îngrășat într-un timp record tocmai pentru că am fost nevoit să scriu și să traduc mult. M-am îngrășat, pentru că a trebuit să mănânc pe măsura eforturilor intelectuale pe care le-am depus. Am mâncat pentru creierul meu, pentru ca el să aibă energie și să pot lucra pe cât aveam nevoie, chiar dacă trupul meu nu avea nevoie de ea. Mâncam…și energia mentală se termina repede! De aceea eram nevoit să mănânc din nou, dar fără ca să mă pot plimba și să pot face sport, pentru ca să ard caloriile în plus. Lucram contra cronometru și nu aveam timp de distracții.

Și de aceea, eu sunt obosit la creier, tot mai obosit, pe când trupul meu e prosper. Și e prosper, pentru că a primit mai mult decât i-a trebuit. Căci excesul făcut pentru creierul meu s-a răsfrânt în viața trupului meu. Însă fără acest exces al minții mele în detrimentul trupului meu, nu aș fi scris și tradus câteva zeci de cărți.

Cineva, care nu mă cunoaște (și îi dau dreptate!), crede că eu mănânc imens pe fiecare zi, dacă am ajuns să am 140 de kg. Dar eu mănânc de două ori pe zi, cel mai adesea un singur fel de mâncare. Însă în 7-8 ani am ajuns să am de la 80 încă 60 de kg, pentru că am muncit mult cu mintea. Și pentru ca mintea sufletului să funcționeze la parametri mari trebuie să dai multă energie creierului material, care e o uzină energofagă.

De câteva luni însă am schimbat placa! Acum scriu și citesc mai puțin și alerg mai mult, am drumuri mai multe de făcut, mănânc neregulat, muncesc mai puțin cu mintea…iar trupul meu începe să înțeleagă altfel relația sa cu mâncarea. Pentru că nu mai am nevoie de prea multă mâncare. Căci creierul meu, dacă aș avea nevoie de el numai pentru Slujbe și pentru discuțiile cu oamenii, nu ar fi energofag. Însă el îmi cere multă energie când scriu, citesc și traduc, când creez. Și pentru creație e nevoie de exces de energie, adică de mâncare suplimentară.

Mai pe scurt, a fi scriitor și ascet în același timp înseamnă a consuma multă energie. Dar roadele consumului de energie sunt interioare, pentru că înseamnă să termini cărți de scris și de tradus, de citit și de comentat și, în același timp, nevoința ta să te umple de slava lui Dumnezeu. Căci, la urma urmei, nu contează câte kilograme ai, ci contează dacă te împlinești intelectual și duhovnicește în viața ta.

Și îmi aduc aminte de un Sfânt rus, pe a cărui viață am citit-o, și care, în sinea lui, se gândea că îi smintește pe oameni prin faptul că ajunsese la un moment dat să se îngrașe mult. Pentru că oamenii, cel mai adesea, cred că „nu pot exista Sfinți grași”, ci numai slabi și costelivi. Însă Sfântul nostru era plin de slava lui Dumnezeu, de vederi dumnezeiești, numai că ajunsese dintr-un anumit motiv să se îngrașe. Și pentru unii a fost greu să înțeleagă faptul că harul lui Dumnezeu nu se uită la câte kilograme ai, ci la curăția inimii tale. De aceea, el a avut ucenici puțini, în mod nedrept, tocmai din acest motiv: al surplusului de kilograme. Pentru că oamenii s-au smintit de cum arăta.

Însă dumneavoastră trebuie să știți faptul că Dumnezeu îi sfințește pe oameni în adâncul lor și nu în afara lor. Îi sfințește nu pentru cum arată, ci pentru cine sunt, ce gândesc și ce fac. Iar dacă Dumnezeu coboară și este în inima mea prin slava Lui, chiar dacă eu m-am îngrășat cu 60 de kilograme pentru nevoința teologică a scrisului, El coboară pentru că mă cunoaște, după cum și eu Îl cunosc. Căci m-am îngrășat nu pentru că particip zilnic la chiolhanuri, ci tocmai pentru că I-am slujit Lui și oamenilor. Căci, fără acest efort epuizant, nu aș fi putut să scriu și să traduc atât de mult.

Așa că pierdem ceva și câștigăm altceva. Am pierdut trupul meu suplu din tinerețe, pentru ca sufletul meu să se specializeze și să se umple de multă cunoaștere teologică. Căci sufletul nostru gândește prin intermediul creierului nostru, adică prin această uzină care e mare mâncătoare de energie. Dar acum mi-e din ce în ce mai greu cu surplusul de kilograme, pentru că mă mișc mai greu, obosesc mai repede, transpir mai mult. Însă aceasta e, pentru mine, o parte din prețul cunoașterii!

Și în el intră și lipsa concediilor, a distracțiilor frumoase, a călătoriilor interesante, a relațiilor cu diverși oameni, cu unii care mi-ar fi plăcut foarte mult, dar pentru care trebuie să bați kilometri.

Da, prețul pe care trebuie să îl plătești e mare, dar e împlinitor! Eu nu mi-am permis să vizitez alte state ale lumii, nu mi-am permis să merg în călătorii de studii, nu am prea pierdut timpul…pentru că am muncit tot timpul. Iar cei care m-au ajutat și mă ajută cu cărți din străinătate o fac tocmai pentru că văd imensa mea muncă de cercetare și faptul că nu îmi dau prea mult timp liber. Însă eu aș fi avut nevoie, după inima mea, de biblioteci imense pentru cercetările mele, de mulți specialiști în multe domenii cu care să stau de vorbă, de expediții de studiu și de cercetare la fața locului. Pentru că sufletul meu tânjește după a înțelege profund lucrurile. Și aceasta, pentru că oboseala continuă a minții care dorește să cunoască se împlinește numai în cunoașterea profundă a lucrurilor.

Și v-am mărturisit aceste lucruri despre mine, pentru ca să mă fac explicit în ceea ce privește faptul îngrășării mele, dar și pentru ca să vă încurajez în a vă asuma proiecte de viață. Căci proiectul vieții mele e munca scriitoricească și editorială, care se împletește în mod organic cu slujirea mea preoțească. Dar dacă dumneavoastră aveți alt proiect de viață, care vă împlinește interior, atunci dedicați-vă cu totul lui!

Fie că e vorba de construcții, de munca câmpului, de creșterea animalelor, de tehnologia informației, de politică, de avocatură sau de armată sau de orice altceva onest, dacă doriți să faceți foarte bine munca dumneavoastră, atunci dedicați-vă cu totul ei! Pentru că astfel veți simți că trăiți, că sunteți împliniți cu ceea ce faceți, și epuizarea dumneavoastră vă va face să înțelegeți și epuizarea altora…

Căci cei doi orbi din Evanghelia de azi [Mt. 9, 27-35], în ciuda handicapului lor, au strigat după ajutorul Domnului. Ei au cerut mila Lui [Mt. 9, 27]. Și pentru că au crezut că El îi poate vindeca, Domnul i-a vindecat, spunându-le: „După credința voastră fie vouă [Κατὰ τὴν πίστιν ὑμῶν γενηθήτω ὑμῖν]!” [Mt. 9, 29, BYZ].

Însă credința lor în Domnul nu a fost una strict mentală, ci una dinamică, plină de căutare a vindecării. Pentru că adevărata credință nu e niciodată o simplă încredere mentală în Dumnezeu, ci e o forță duhovnicească convertitoare, care cuprinde și mobilizează întreaga ființă a omului pentru a-I sluji lui Dumnezeu.

Cel care crede, trăiește precum crede. Cel care crede nu stă niciodată degeaba. Pentru că orbii Îl urmează pe Domnul, strigă după El, vorbesc cu El, își arată încrederea lor deplină în El și de aceea sunt vindecați de către El. Pentru că El era în inima lor, El era în iubirea lor și pentru aceea ei L-au ascultat pe El.

Al 3-lea om vindecat de Domnul, despre care ne-a vorbit Evanghelia zilei, a fost un demonizat [δαιμονιζόμενον], căruia demonul îi producea muțenie [Mt. 9, 32]. Fapt pentru care el trecea în fața oamenilor ca fiind mut [κωφὸν] [Ibidem], dar el era demonizat. Însă numai când Domnul a scos demonul din acel om [Mt. 9, 33], au văzut cu toții că acela nu era mut. Pentru că demonul îi producea muțenia și ea nu era datorată unei deficiențe trupești.

Însă demonizatul a fost adus de niște oameni la Domnul, pentru ca să-l vindece [Mt. 9, 32]. Așa după cum trebuie să aducem și noi demonizații la Biserică, pentru ca să ne rugăm pentru vindecarea lor de demoni. După cum unii pe alții trebuie să ne aducem la Biserică, pentru ca să ne vindecăm cu toții de patimi. Căci în spatele patimilor noastre stau tot niște demoni, niște demoni care ne țin prizonierii lor.

Iar Evanghelia zilei ne spune că Domnul propovăduia Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu și vindeca toată boala și toată slăbiciunea în poporul lui Israil [Mt. 9, 35]. Cu alte cuvinte, că Biserica trebuie să îmbine în activitatea ei mântuitoare propovăduirea credinței celei drepte cu vindecarea sufletească și trupească. Pentru că vindecarea noastră interioară începe cu cunoașterea adevărului lui Dumnezeu și prin împărtășirea de slava lui Dumnezeu în Biserică. Iar dacă am face din Sfânta Spovedanie și din Sfântul Maslu Tainele noastre de suflet, crezând că vindecarea adevărată începe aici, în Biserică, ne-am vindeca cu adevărat de bolile noastre.

Pentru că Domnul lucrează la fel ca atunci în Biserica Sa și, prin Sfintele Lui Taine, El ne vindecă trupește și sufletește. Numai noi să credem în puterea Lui! Numai noi să vrem iertarea Lui și curățirea Lui de păcate! Numai noi să spunem: Da, Doamne [Να, Κύριε]! [Mt. 9, 28, BYZ], așa după cum au spus cei doi orbi, pe care El i-a vindecat!

Pentru că El e puternic să ne vindece de orice boală. Însă așteaptă de la noi aportul nostru, adică credința noastră, credința noastră vie în El, prin care Domnul să mute boala de la noi.

Și, pe cât pare de „ușor” să avem credință, a avea credință e un lucru mare și greu. Pentru că înseamnă să lepădăm de la noi orice îndoială și orice alipire de lucruri și să ne încredem cu totul în El, în Dumnezeul mântuirii noastre. Dar pentru a face aceasta trebuie să ne nevoim să cunoaștem teologia Lui, teologia Bisericii Sale, adică să ne obosim bine, duhovnicește, pentru a fi proprii Lui. Căci Domnul cere de la noi efortul cel mai mare, adică mai presus de orice efort pentru vreun lucru din lume.

De aceea, iubiții mei, v-am vorbit astăzi despre oboseală, despre efort susținut, pentru că credința și mântuirea au nevoie de toată silirea de sine și de toată oboseala noastră. Ca să ne curățim de patimi trebuie să ne constrângem, să luptăm împotriva patimilor care ne robesc și să nu le mai dăm curs în viața noastră. Trebuie să trăim duhovnicește împotriva existenței lor în noi, adică alegând să facem ce e bine și nu ce e păcătos. Pentru că astfel ne vom obosi duhovnicește și ne vom împlini duhovnicește în Biserica lui Dumnezeu, lăudând Treimea cea preasfântă și preacurată, de la Care e toată bucuria și pacea și frumusețea acestei lumi. Amin!


[1] Scrisă în ziua de 18 iulie 2017, zi de marți, cu mult soare. Erau 26 de grade la ora 10.00. Am terminat-o la 14. 07 minute.

Predică la pomenirea Sfântului Profet Iliu Tesvitis [20 iulie 2017]

Iubiții mei[1],

dacă vom căuta Sfinții Profeți cu prăznuire în calendarul nostru românesc, adică pe cei însemnați cu roșu, vom observa, cu surprindere, că noi prăznuim doar doi Profeți ai Vechiului Testament în decursul unui an: pe Sfântul Ioannis Botezătorul și pe Sfântul Iliu Tesvitis. Sfântul Ioannis are 3 zile de prăznuire (pe 7 ianuarie, pe 24 iunie și pe 29 august), pe când Sfântul Iliu e pomenit numai acum, pe 20 iulie.

Însă pomenirea lor în poporul nostru nu cred că se leagă stricto sensu de viața lor, ci mai degrabă de posteritatea lor, adică de minunile lor în viața Bisericii.

Pentru că Sfântul Ioannis [Ἰωάννης] [Mt. 3, 1, cf. BYZ], ca Botezător al Domnului, e pomenit cu precădere pe 7 ianuarie, la soborul său, și asta ca o prelungire a Botezului Domnului, iar Sfântul Iliu Tesvitis [Ηλιου ὁ Θεσβίτης] [II Împ. 1, 8, cf. LXX], în mijlocul verii, e pomenit ca rugătorul nostru pentru ploaie. Așadar, ambii Sfinți Profeți au legătură cu apa: Ioannis cu apa Botezului, iar Iliu cu apa milostivirii dumnezeiești, pe care noi o cerem de la Dumnezeu, prin intermediul lui, pe timp de secetă.

Mai pe scurt, românii și-au apropiat pe cei doi Sfinți Profeți și îi cinstesc din motive practice și nu teologice în primul rând. Îl cinstesc pe Sfântul Ioannis pe 7 ianuarie ca să prelungească ziua Botezului Domnului, pentru că și pe 7 pot veni ca să ia Sfântă Aghiasmă Mare de la Biserică, iar pe Sfântul Iliu îl cinstesc pe 20 iulie ca pe sprijinul lor viu în vremea secetei, așteptând, prin rugăciunile sale, apa milostivirii dumnezeiești în viața lor.

Pentru că, dacă motivele teologice ar fi primat, i-am fi cinstit în locul lor pe Sfântul Profet Moisis [Μωϋσῆς], cu 5 cărți în Sfânta Scriptură, și pe Sfântul Profet Isaias [Ἠσαΐας], Evanghelistul Vechiului Testament, pentru că are multe profeții hristologice în cartea sa. Sfântul Profet Moisis e pomenit pe 4 septembrie, iar Sfântul Profet Isaias e pomenit pe 9 mai, însă fără prăznuire obligatorie, așa cum sunt prăznuiți Sfinții Profeți Ioannis și Iliu. Și prin aceasta minimalizăm importanța Sfinților Profeți în viața Bisericii.

Pe de altă parte, dacă căutăm câți Sfinți Apostoli ai Domnului au prăznuire obligatorie în calendarul românesc, vom descoperi că doar doi și ambii sunt pomeniți în aceeași zi: Sfinții Apostoli Petros și Pavlos, pe 29 iunie. Și prin asta minimalizăm și importanța Sfinților Apostoli în viața Bisericii.

Însă Biserica noastră are milioane de Sfinți în sinaxarele ei. Dar în calendarul nostru românesc, cu prăznuire obligatorie, adică cu roșu, avem 3 Sfinți Ierarhi în ianuarie, un Sfânt Mare Mucenic în aprilie, pe Sfinții Împărați Constantinus și Helena în mai, trei Sfinți pomeniți în octombrie, unul în noiembrie și 3 în decembrie…și cu asta s-a terminat pomenirea Sfinților de peste an pe pământ românesc. Fapt pentru care, despre milioane de Sfinți ai Bisericii nici nu știm că există.

Da, nu e timp pentru ca să îi pomenim pe toți! Da, calendarul nostru e restrictiv, ca orice calendar, și nici nu poate fi altfel! Ar trebui ca să facem pomenire liturgică pe fiecare zi și în fiecare zi să prăznuim zeci și sute de Sfinți și tot nu i-am cuprinde pe toți.

Însă trebuie să subliniem faptul că în calendarul nostru românesc s-au făcut anumite alegeri în ceea ce privește pomenirile Sfinților, care țin de noi și de istoria recentă, și că nu avem acest calendar dintotdeauna. Și că aceste pomeniri liturgice ale Sfinților, fixate în spațiul românesc, se pot schimba, în comparație cu praznicele Domnului și ale Maicii Domnului și ale Sfintei Cruci, care nu se pot schimba, și care se prăznuiesc în întreaga Biserică.

Pentru că putem alege, la nivel sinodal, pe viitor, să-i pomenim și pe alți Sfinți cu prăznuire obligatorie sau să îi schimbăm pe cei de acum cu alții, fără ca prin aceasta să greșim cu ceva. Pentru că Sfinții care sunt pomeniți obligatoriu sunt pomeniți datorită unui consens sinodal, făcut aici, la nivel local, și nu e o hotărâre general valabilă.

Adică pe Sfânta Paraschevi cea Nouă[2] și pe Sfântul Dmitrii Basarbovschii noi îi pomenim în octombrie, în România, pentru că așa a hotărât Sinodul Bisericii noastre și nu pentru că ei sunt prăznuiți în întreaga lume ortodoxă cu prăznuire obligatorie. Alte Biserici Ortodoxe autocefale au ales să cinstească alți Sfinți în calendarele lor în comparație cu Biserica noastră.

Însă toate Bisericile Ortodoxe cinstesc Sfinți recunoscuți de către întreaga Biserică și nu „împrumută” din afară.

Așadar, Îl cinstim pe Sfântul Iliu astăzi pentru că îi prețuim minunile sale! Prețuim prezența lui alături de noi în vreme de arșiță. Lucru pe care îl vedem din plin în rugăciunea către el la vreme de secetă[3]. Unde amintim faptul că el a pogorât ploaie din cer, cu rugăciunile sale, și unde ne mărturisim păcatele noastre. Căci spunem așa în rugăciunea noastră către Sfântul Iliu: „Mărturisim că pentru aceea s-a închis cerul și s-a făcut ca arama, fiindcă s-au închis inimile noastre în fața milei și a iubirii adevărate față de aproapele nostru. Pentru aceea pământul s-a uscat și s-a făcut neroditor, fiindcă nu aducem Domnului nostru roadele faptelor bune. De aceea, nu ne dă ploaie și rouă, fiindcă nu avem lacrimi de umilință și roua dătătoare de viață a cugetului către Dumnezeu”[4].

Și după ce ne mărturisim păcătoșenia, noi îl rugăm pe Sfântul Iliu să se roage pentru noi, căci el are mare îndrăzneală la Dumnezeu și iubire față de oameni[5]. Și îi cerem: „Milostiv fii față de noi, nemernicii și nevrednicii, [și] roagă pe Atotbunul Dumnezeu să nu se mânie pe noi până în sfârșit, ca să ne piardă pentru fărădelegile noastre, ci să ne trimită pământului însetat ploaie îmbelșugată și curată și să ne dăruiască roadă bogată și bună-întocmire văzduhului. Mijlocește mila Împăratului ceresc, dar nu pentru noi, păcătoșii și nevrednicii, ci pentru aleșii robii Lui, care nu și-au plecat genunchii în fața lui Baal al lumii acesteia, pentru blândețea și curăția copiilor, pentru dobitoacele cele necuvântătoare și pentru păsările cerului, care îndură [lipsuri] din pricina fărădelegilor noastre și pier de foame, de arșiță și sete”[6].

Însă anul 2017 a fost un an binecuvântat din destul de Dumnezeu, pentru că Dumnezeu a trimis ploaia Lui și au rodit toate plantele și toți pomii. Pomii sunt încărcați de roade la ora asta. Atât de multe fructe au în ei încât li se rup crengile. Iarba e mare și vie, copacii au frunze verzi și nu arse de soare, producția de cereale e foarte bună. Dar prin asta nu înseamnă că suntem mai puțin păcătoși înaintea Lui, ci simțim că Dumnezeu S-a milostivit de noi și ne-a bucurat din belșug, pentru rugăciunile Sfinților Săi.

Și trebuie să știți că Biserica nu are doar rugăciuni pentru ploaie, ci și rugăciuni pentru ploaia prea multă, cuprinse în Rânduiala slujbei care se face la vreme de necontenire a ploilor[7]. Căci apa de ploaie în exces e considerată și ea o pedeapsă dumnezeiască la adresa noastră. Fapt pentru care Arhiereul sau Preotul, stând în genunchi, se roagă Domnului: „caută spre noi, nevrednicii și smeriții robii Tăi, și spre smeritele noastre rugăciuni și, ca un îndurat, treci greșelile noastre, îmblânzit fiind de singură iubirea Ta de oameni. […] Să nu ne pierzi pe noi pentru fărădelegile noastre, pentru că din nebăgare de seamă am adus peste noi mânia Ta, ci fă cu noi după blândețile Tale și după mulțimea milei Tale”[8].

Căci mânia Lui ne aduce neplouarea, dar și ploaia prea multă. Mânia Lui ne aduce zăpada prea multă, gheața prea multă, frigul excesiv, grindina care ne distruge culturile.

Și acestea toate pentru care motiv? Pentru că suntem indiferenți față de poruncile Lui. Și mânia Lui se revarsă tocmai peste această indiferență păcătoasă a noastră. Căci noi, în locul comuniunii cu Dumnezeul nostru, alegem să trăim pătimaș, fără mustrări de conștiință. Pe când El ne dorește cu totul ai Lui, pentru veșnicie…

Despre viața Sfântului Iliu am vorbit în predica de anul trecut[9]. Am arătat minunile sale, am vorbit despre râvna lui pentru Domnul și despre experiența lui extatică. Pentru că el nu este doar un Profet al pedepselor, ci și o paradigmă a isihasmului. Fiindcă el s-a rugat isihast, s-a liniștit în pustie și s-a umplut de vederea lui Dumnezeu, lucru pe care trebuie să îl facem și noi. Căci toată lumea noastră poate fi pustiul nostru, unde ne putem retrage ca să ne umplem de pacea și de slava lui Dumnezeu.

Și vă mărturisesc faptul că se poate trăi pacea lui Dumnezeu și vederea Lui oriunde am fi noi. Eu m-am liniștit și la bibliotecă și la Biserică și la masa de scris și pe câmp și în tren și în mijlocul lumii. Mă liniștesc interior și când slujesc și când scriu și când stau de vorbă cu oamenii. Pentru că liniștirea de la Dumnezeu nu înseamnă lipsa zgomotelor, lipsa zarvei din jur, ci înseamnă deschiderea cu totul spre Dumnezeu, întru evlavie și curăție, pentru ca El să stăpânească întru noi. Și Dumnezeu atât dorește de la noi: ca să Îl alegem pe El în locul tuturor și să ne deschidem cu totul Lui. Căci dacă facem această alegere din toată ființa noastră, El coboară și rămâne în noi pentru totdeauna.

…Deja am primit de la dumneavoastră, încă de duminică, din noile mere cu care îl pomenim azi pe Sfântul Iliu, Părintele nostru. Mere și pepene…și ambele au fost bune! Mere acrișoare și pepene dulce…Pentru că Dumnezeu ne-a dăruit fructe și legume care să ne bucure, dar și să ne hrănească. Iar noi trebuie să dăruim din darurile Sale, pentru ca darurile Lui să îi bucure pe toți. Pentru că Dumnezeu asta cere de la noi: ca viața noastră să fie plină de bucuria dăruirii, de bucuria slujirii, de bucuria comuniunii. Viața, fără bucuria lui Dumnezeu, este o continuă durere. Însă Dumnezeu dorește să ne bucure cu slava Lui și cu darurile Sale cele duhovnicești și trupești, pentru ca noi să fim plini de mulțumire și de recunoștință față de El.

Dacă, în LXX, numele Profetului pomenit azi este Iliu și eu pe această formă o prefer, grecii de azi îl numesc Ilias [Ἠλίας][10]. Însă, la origine, numele lui e unul ebraic, și în ebraică el se numește Eliahu [אֵ֣לִיָּ֔הוּ][11]. În VUL numele lui este Helias, în bulgară și în georgiană este Ilia [Илия, ილია][12], pentru noi este Ilie. Dar cred că trebuie să preferăm să îi spunem unui Sfânt așa după cum îi spuneau și contemporanii lui, pentru că acela e numele său.

De aceea, dacă astăzi vă sărbătoriți patronul duhovnicesc, pe Sfântul Iliu, căruia noi i-am românizat numele în Ilie, e bine ca din când în când să îl pomeniți în rugăciunile dumneavoastră și ca Eliahu sau Iliu, pentru că acestea sunt numele lui în Scriptură! Și vă doresc să îl urmați în râvna lui sfântă pe Sfântul Iliu și în curăția vieții sale!

Pentru că noi toți trebuie să ne umplem de râvna Sfântului Iliu pentru viața cu Dumnezeu. Căci el L-a căutat pe Dumnezeu în toată viața lui și s-a umplut de slava Lui cea veșnică, care l-a și mutat, în cele din urmă, de la cele de aici întru Împărăția Sa.

Căci carul de foc cu cai de foc văzut extatic de Sfântul Elisee [II Împ. 2, 11, LXX] este slava lui Dumnezeu, care l-a mutat la viața cea veșnică. Iar pe Tabor, alături de Sfântul Moisis, Sfântul Iliu a fost văzut în slava lui Dumnezeu vorbind cu Domnul [Mt. 17, 3]. Pentru că el este veșnic viu, alături de toți Sfinții și Îngerii lui Dumnezeu, în Împărăția Sa.

Datorită ridicării lui sfinte la ceruri, Sfântul Iliu este ocrotitorul aviatorilor români, pentru că azi este „Ziua Aviației Române și a Forțelor Aeriene”[13]. Cel mai adesea, în această zi, Dumnezeu ne binecuvintează cu ploaie. Însă ploaia a prevestit anul acesta praznicul de azi și a mai micșorat zilele caniculare ale acestei veri.

Așa că nu putem fi triști azi, de Sfântul Iliu, pentru că toate ne-au fost oferite pe tavă anul acesta. De aceea, să Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru toate binefacerile primite în viața noastră, și pe Sfântul Iliu să îl rugăm să ne învețe să Îi slujim lui Dumnezeu cu adevărat! Pentru că adevărata evlavie o învățăm de la Sfinții Lui, de la cei care L-au iubit pe El mai presus de toate.

Vă doresc numai bine, mult spor în toate și pacea lui Dumnezeu să ne bucure pe toți! Amin.


[1] Scrisă în ziua de luni, 17 iulie 2017. O zi înnorată, cu 19 grade la ora 9.00.

[2] A se vedea: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/889/sxsaintinfo.aspx.

[3] Acatistier, tipărit cu binecuvântarea PS Iustinian, Episcop al Maramureșului și Sătmarului, f. editură, f. an, p. 595-597. [4] Idem, p. 596. [5] Idem, p. 597. [6] Ibidem.

[7] Molitfelnic, ed. BOR 2002, p. 458-473. [8] Idem, p. 472-473.

[9] Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Praedicationes (vol. 11), Teologie pentru azi, București, 2016, p. 526-538, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2016/10/19/praedicationes-vol-11/.

[10] A se vedea: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/168/sxsaintinfo.aspx.

[11] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Elias. [12] Ibidem.

[13] A se vedea: http://www.roaf.ro/?p=2686.

Viața Sfântului Ignatie Briancianinov [4]

Viața Sfântului Ignatie Briancianinov, trad. din lb. rusă de Angela Voicilă, volum îngrijit de Mihaela Bejan, Ed. Areopag, București, 2016, 425 p. + 7 fotografii.

*

Cei din propria sa cancelarie sinodală îl prigonesc pe Sfântul Ignatie, p. 287. Pentru că „îl dușmăneau din pricina felului său direct de a fi, din pricina luptei neînfricate împotriva nelegiuirilor acelor funcționari, din pricina grijii stăruitoare pentru binele turmei sale și pentru întreaga rânduială a Bisericii”, p. 287.

În vara lui 1859, pentru o lună, Sfântul Ignatie a locuit pe malul Mării Negre și s-a bucurat de băile în apa mării, p. 315.

Într-o predică a sa, Sfântul Ignatie a afirmat faptul că „adevărata libertate a omului constă în primirea și asimilarea de către om a legii lui Hristos”, p. 327.

Într-o scrisoare din 13 aprilie 1860, Sfântul Ignatie citează o spusă a Sfântului Serafim din Sarov, p. 328-329, adică pe aceasta: „Trebuie să învățăm istoria Creștinismului nu dintr-o deșartă și îngâmfată curiozitate, ci pentru a vedea la câte atacuri a fost supusă Biserica și diferiți membri ai ei în toate timpurile și văzând aceasta, să adunăm puterea și înțelepciunea de care avem nevoie pentru a răbda furtunile vremii de astăzi și pentru a ne controla pe noi înșine în timpul acestor furtuni”, p. 329-330. Pentru că istoria Bisericii este o lecție continuă de înțelepciune pentru viața noastră creștină.

Mitropolitul nu îi trimite banii de care are nevoie, pentru ca Sfântul Ignatie să trăiască o viață mizeră în eparhia sa, p. 332. Însă, mărturisește el, „Dumnezeu a trimis oameni buni, care m-au ajutat și pe mine personal, și au ajutat și casa arhierească”, p. 332.

Într-un raport al său, Sfântul Ignatie scria: „Păcatul are logica sa, dreptatea sa, propria putere a cuvântului! O astfel de otravă se întinde cu repeziciune în mediul tinerilor”, p. 346.

La cererea sa, pe 5 august 1861 Sfântul Ignatie este eliberat din funcție și i se stabilește pensia de 1000 de ruble pe an. Mai apoi a mai primit încă 500 de ruble din poruncă imperială, p. 355.

Pe 19 septembrie 1861 Țarul îi conferă distincția Sfânta Ana în treapta întâi, p. 356.

Fiind la Moscova, Sfântul Ignatie suferă „un atac nervos al piciorului drept”, fapt pentru care mai stă două săptămâni în oraș și e tratat cu lipitori, rămânând cu o neputință la picior, p. 357.

Pe 13 octombrie 1861 ajunge în Mănăstirea Nicolo-Babaevski, p. 360, unde va rămâne să locuiască, p. 364.

La 7 dimineața bea ceai pentru ca să își încălzească sângele, p. 364. Și dormea așa cum fusese îmbrăcat peste zi, p. 365.

Ivan Ilici Glazunov (1826-1889) a fost editorul cărților Sfântului Ignatie, p. 407-408 și p. 407, n. 137. Opera sa a fost cuprinsă în 5 volume, după care au mai apărut alte cărți distincte, alături de scrisorile sale, p. 408-409.

Cu 5 ani înainte de adormirea sa, adică în 1862, Sfântul Ignatie și-a scris testamentul său duhovnicesc, care a fost înregistrat pe 20 iulie 1863, la Judecătoria civilă din Kostroma, p. 410. Și în acesta i-a lăsat fratelui său Petru Alexandrovici Briancianinov toate operele sale teologice, p. 410.

În 1866 se publică vol. 3 și 4 din Operele sale, p. 411. Era „istovit de boală și de îmbătrânirea precoce”, p. 411. A avut conștiința că nu va muri până nu va stabili „cuvintele adevărului”, adică până nu își va vedea pusă la punct opera sa, p. 411.

În iarna dintre 1866-1867 a pregătit vol. al 5-lea din Operele sale, dar a continuat și să scrie, p. 414. Scria zilnic, deși îl dureau inima și picioarele, p. 414.

Pe 21 aprilie 1867 a primit vol. 3 și 4 din Operele sale, proaspăt tipărite, trimise din Petersburg, p. 415.

Își presimte moartea, p. 416. În Săptămâna Patimilor a avut o ușoară congestie cerebrală, p. 416. Pe 25 aprilie 1867 are o altă congestie, p. 416. Însă nu dorește să vină la el medicul, p. 417.

A adormit pe 30 aprilie 1867, în zi de duminică, înainte de ora 8 dimineața, p. 418-419. A adormit pe când se ruga, p. 419. Însă când trupul Sfântului Ignatie a fost pus pe masă, fața lui „strălucea de o bucurie luminoasă, nepământească”, p. 420. În aceeași zi adormise și Sfântul Nil Sorski (1433-1508), cf. p. 421 și p. 421, n. 148.

„Trei zile a stat trupul Episcopului Ignatie în chiliile sale, păstrându-și neschimbată expresia luminoasă a chipului, apoi el a început să se umfle și a fost mutat”, p. 422. A fost înmormântat a 6-a zi de la adormirea sa, într-o zi de vineri, pe 5 mai 1867. Au fost aproape 5.000 de oameni la Înmormântarea sa, p. 423.

Viața Sfântului Ignatie Briancianinov [3]

Viața Sfântului Ignatie Briancianinov, trad. din lb. rusă de Angela Voicilă, volum îngrijit de Mihaela Bejan, Ed. Areopag, București, 2016, 425 p. + 7 fotografii.

*

Sfântul Ignatie locuiește în pustia Sfântului Serghie în două camere, alături de cei 8 Monahi care l-au însoțit, p. 101, trei novici și doi frați, p. 102.

El devine Stareț aici în timp ce Mănăstirea împlinea 100 de ani de existență, p. 102.

Însă aici se îmbolnăvește de mai multe ori, p. 102-103, fiind necăjit și de invidia, bârfa și clevetirea unora, p. 103. Căci el mărturisea: „aici am văzut dușmanii, răsuflând de o ură neîmpăcată și de setea pierderii mele”, p. 103.

Țarul ajută Mănăstirea cu bani și va fi restaurată în 1838, iar în 1842 s-au făcut strane somptuoase din banii dăruiți de Țarina Alexandra Feodorovna, p. 104-105.

Episcopii aveau o atitudine dușmănoasă față de Sfântul Ignatie, p. 111. Iar oamenii de lume îl invidiau pentru că Țarul și Țarina își manifestau bunăvoința față de el, p. 113.

În 1837 Mănăstirea avea 42 de Monahi, p. 118.

Pe 18 aprilie 1838 Sfântul Ignatie este decorat cu ordinul Sfânta Ana în treapta a doua, iar pe 22 iunie 1838 a fost numit Arhiereul tuturor Mănăstirilor din Eparhia Sankt-Petersburgului, p. 157.

Pe 24 mai 1839 el ajunge deputat duhovnicesc pentru urmărirea unei crime, p. 157-158.

Datorită unei discuții polemice cu un abate romano-catolic, Țarul i-a interzis să mai iasă din Mănăstire fără aprobarea sa, p. 164.

Sfântul Ignatie a murit din cauza unei boli de inimă, p. 164.

Sfântul Ignatie privea totul duhovnicește, p. 169. Și știa să primească spovedania gândurilor, p. 170. Pentru că „experiența multilaterală, înțelegerea adâncă, atenția permanentă și exactă asupra sinelui l-au făcut foarte iscusit în observarea rănilor sufletești, de care el se atingea întotdeauna cu cel mai fin bisturiu al cuvântului duhovnicesc”, p. 170.

Asculta în fiecare zi spovedania gândurilor, p. 172.

Clerul din vremea sa considera scrierile Sfântului Ignatie „necorespunzătoare spiritului culturii academice, chiar dacă aveau un caracter pur ortodox”, p. 181. Fapt pentru care Episcopii au dat poruncă „cenzorilor duhovnicești să „îndrepte” lucrările” teologice ale Sfântului Ignatie Briancianinov, „astfel încât să-i fie distrusă dorința de a-și da operele sale duhovnicești la tipărit”, p. 181. Semn evident al faptului că mulți dintre contemporanii săi nu îl înțelegeau.

Când propunerea ÎPS Antonie de a-l deporta la Mănăstirea Soloveț nu s-a materializat, Sfântul Ignatie a fost îndurerat „printr-o sâcâială continuă, prin acuzații bazate pe zvonuri mincinoase și în esență minore, dar care aveau un ecou dureros în sufletul” său, p. 185.

În noiembrie 1846 el s-a îmbolnăvit și a zăcut în pat toată iarna, p. 185. Iar la sfârșitul iernii anului 1847, Sfântul Ignatie a cerut să fie eliberat din funcție pe motiv de boală, pentru ca să se odihnească în Mănăstirea Nikolo-Babaevski din Eparhia Kostroma, lucru pe care și-l dorea și Mitropolitul și vicarul său, p. 185.

Primește un concediu de 11 luni, p. 186, în Mănăstirea Babaevski, p. 193. În primăvara lui 1848 și-a vizitat satul natal, p. 196. Pe 15 iunie 1848 slujește în Palatul Novo-Serghievsk, p. 196.

Pe 21 aprilie 1851 Sfântul Ignatie primește distincția Sfântul Vladimir în treapta a treia, p. 201.

Pe 25 octombrie 1857 Sfântul Ignatie a fost ales Episcop și pe 27 octombrie 1857 a fost hirotonit în Catedrala din Cazan ca Episcop de Caucaz și Marea Neagră, p. 224.

Țarina Alexandra Iosifovna își exprimă regretul în fața Sfântului Ignatie, abia hirotonit Episcop, că Monahii din pustia Sfântului Serghie „se comportă nepotrivit cu jurămintele lor de castitate și neagonisire”, p. 225. La care Sfântul Ignatie îi răspunde: „Ce porunciți să fac, Înălțimea voastră, când sunt doamne, dintre cele mai sus-puse, de la curtea Înălțimii voastre, care sunt gata să plătească oricât numai pentru a avea un ibovnic dintre Monahii pustiei Sfântului Serghie?”, p. 225-226. Care a fost reacția Împărătesei? „Țarina, acoperindu-și fața cu ambele mâini, s-a ridicat și cu pași repezi a ieșit din încăpere”, p. 226.

Ca Stareț, Sfântul Ignatie nu a strâns nicio bogăție. Fapt pentru care a avut nevoie de bani de la alții ca să ajungă la Eparhia lui, p. 234.

În ianuarie 1858 Sfântul Ignatie ajunge în Sevastopol, în Eparhia sa, și constată că nu are casă arhierească. Fapt pentru care doarme la un negustor, p. 236. S-a păstrat predica sa din 5 ianuarie 1858 de la venirea sa în Eparhie, cf.  p. 237, n. 96. Și atunci el le-a vorbit despre pacea lui Hristos, p. 237-238.

Sfântul Ignatie a fost bolnav și de scrofuloză, reumatism și hemoroizi, p. 243.

Page 1 of 547

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén