Păsări spre cer [3]

doua-lebede

Primele două fragmente editate online [ 1 şi 2]

*

Pentru acest eveniment esenţial al vieţii ei [adică pentru căsătorie, Ana n.n.] se pregăteşte necontenit. Un suflet evlavios, iubitor de Dumnezeu dar şi de oameni, cu tragere de inimă pentru muncă, nu concepe alt fel de viaţă decât pe acela închinat iubirii pentru Dumnezeu şi iubirii şi supunerii faţă de soţul ei.

Se întâlnesc la o nuntă şi, odată cu acest moment, începe o poveste de dragoste care va dura trei luni, după care hotărăsc să se căsătorească, pentru că „dragostea, dacă e dragoste, nu se va stinge niciodată”.

Se mută la Manole în casă. Manole întrunea toate dorinţele ei în afar’ de una singură: nu credea în Dumnezeu. Pentru sufletul ei curat acest lucru devine o mare suferinţă. De acum începe jugul sfânt al căsătoriei. De acum şi până la moarte, zi şi noapte, va suferi pentru necredinţa soţului ei.

Se va ruga, va da liturghii şi acatiste pentru el la Biserică, îi va fi supusă, îl va iubi, va suferi pentru el.

În tot acest timp el trăieşte impasibil crezând că totul este în ordine. Femeia nu-i va mărturisi niciodată suferinţa ei. Nu se va plânge nimănui din cauza acestui lucru.

Numai preotul, ea şi Dumnezeu sufereau pentru necredinţa lui.

Mergeau amândoi la horă deşi ea, în sufletul ei, nu dorea acest lucru. Se arăta voioasă şi zâmbitoare însă cu toată lumea. Da tuturor de înţeles că e fericită…dar nu era. În sufletul ei trona o imensă durere, care se săruta cu o imensă bucurie.

Întrebând despre ea în sat am aflat numai lucruri bune. „Toată zâua nu sta niciun pic. Acu’ o vedea-i că spală, acu sapă la vie, acu dă de mâncare la păsări…”, îmi spunea o bătrână, pe care am găsit-o îndrugând lână pe prispă.

„O iubea mult Manole pe Ana…Când ieşa cu ea la horă zâceai că sunt doi feţi frumoşi din ălea bazme. Să-i vezi cum jucau şi cum chiuiau, de stai şi te uita-i la ei ca trăznit. Când era la horă era la horă…Dar când era la muncă, pă atunci munceau, nu se uitau înapoi! Munceau cot las cot de dimineaţă până’ noapte. Apăi, la Biserică, nici nu mai vorbesc…Nu lipsa…şi plângea că unii nu iubesc pă Dumnezău”…îmi mărturisea aceeaşi bătrână.

Învăţătorul satului, stând de vorbă cu mine în faţa unei ulcele cu vin negru, îmi spunea într-o zi: „Era tipul de femeie care iubea pe toată lumea…chiar dacă cineva îi făcea vreun rău. Ea îl ierta pe loc. Îl privea în ochi cu înţelegere…şi nu căuta ceartă. Aşa era ea: nu căuta cearta! Evita pe cât posibil lucruri de acest fel. Era tânără şi frumoasă…Bărbaţii o priveau cu patimă când o vedeau la horă, dar ea nu se uita la nimeni decât…la Manole. În ochii şi în inima ei era numai el”.

Notarul sau perceptorul satului îmi spunea despre ea: „Da!…Ana era femeia lu’ Dumnezeu. Femeie ca asta ar vrea să aibă orice bărbat. Sincer îţi spun: orice bărbat ar vrea să aibă o femeie ca Ana lu’ Manole. Eu o cunosc mai bine de când venea pe la nevastă-mea. Era atât de bună şi de darnică încât nu am cuvinte să-ţi spun. Pe Maria o creştea numai într-o bucurie şi într-un cântec. Săracu’ copilul ăsta creştea numai că o auzea cântând. Avea un suflet şi un glas tare frumos”.

De la un timp Manole s-a apucat de băutură, tocmai pentru că simţea că ceva este în neregulă cu Ana. Nu înţelegea pentru ce Ana era mult mai sensibilă şi mai deşteaptă decât el. Simţea că ea îi ascunde ceva şi că nu vrea să-i spună acest lucru.

Din această cauză prefera să-şi piardă timpul trăncănind în cârciumă, cu Anton, cu Emil şi cu Dumitru, prietenii lui cei mai buni, care erau pescari ca şi el, decât să vină acasă…la ea. Bea ca să-şi stăpânească durerea, să şi-o înăbuşe…dar nu putea.

Simţea că ceva este în neregulă, dar nu îndrăznea ca să o întrebe pe Ana, pentru că o vedea pururea zâmbind şi cântându-i Mariei.

Ana suferea şi ea, la fel ca şi Manole, dar pentru că acesta nu credea în Dumnezeu. Erau două suflete chinuite de dragoste, care se îndurerau unul pe altul. Manole, de la un timp, începe să gândească despre Maria că are un amant, dar nu putea să dovedească acest lucru, pentru că ea nu îi dădea, niciodată, niciun motiv.

Nu spuse însă acest lucru nimănui. Îl ţinu numai pentru el.

Când ieşea la horă îi privea pe cei care se uitau la ea mai cu jind, ca să vadă ce fac. Fierbea de mânie când afla pe unul poftind-o. „O omor dacă aflu că se ţine cu ăsta!”, îşi zicea atunci în mintea lui.

Noaptea nu mai avea linişte. Îi treceau gânduri negre prin minte, ca păsările care pornesc, de cu toamnă, spre ţări mai calde. Vorbea în somn…cuvinte neînţelese…care o speriau pe Ana.

Aceasta credea că îl mustră conştiinţa şi începea să se roage…Doamne, linişteşte-i durerea!…Te rog, Doamne, fă-l să înţeleagă… Însă Manole nu înţelegea niciodată nimic. El era cu ochii în patru ca să prindă pe nenorocitul care se culcă cu nevastă-mea.

Dar acel nenorocit nici nu exista. El nu avea să afle acest lucru niciodată.

Când boala ei s-a agravat şi Ana a ajuns imobilizată la pat…Manole s-a simţit uşurat dintr-odată. Acum era sigur de ea. Nu putea să mai plece nicăieri.

Durerile de inimă ale Anei  –  e de înţeles – au fost provocate de învârtoşarea lui Manole. Fiecare zi era încă o picătură de suferinţă, care îi nefericea viaţa. Dar ce poţi să faci unei inimi îndrăgostite? Ce poţi să faci împotriva unei iubiri  atât de puternice? Absolut nimic!

Ana suferea enorm acum, în mod dublu, pentru că nu mai putea să îngrijească nici de Maria. Deşi era mare de acum –  avea 6 ani şi plecase pe al 7-lea –  Maria era, totuşi…un copil. Ce poate face un copil de 7 ani?

Cu mare greutate se ridica din pat şi îi făcea de mâncare. Maria o ajuta şi ea cu ce putea. Manole, şi el, o rări cu mersul la cârciumă, până la a nu mai merge deloc, îngrijindu-se de curte: de animale şi de păsări. Banii după peştele prins şi vândut le asigura existenţa, însă aceşti bani nu asigurau şi viaţa…Anei.

Viaţa ei se stingea în mod vizibil: clipă de clipă. Cu trei zile înainte de a-şi da sufletul…nu a mai putut ca să se dea jos din pat. A doua zi a observat că nu îşi mai putea ridica mâinile: o paralizase de la talie în sus. Numai Maria era…nelipsită de lângă patul ei.

În ziua ieşirii sufletului preotul veni la ea şi o împărtăşi. Nu mai putea nici să vorbească. Primi Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos cu lacrimi în ochi. Lacrimile îi curgeau pe obraz ca două izvoare cu apa cea mai cristalină posibilă. Nici preotul nu se mai putu abţine şi începu să plângă lângă ea. Maria, şi ea…Manole, sensibilizat şi el la culme…începu şi el să plângă. Şi vecinii, şi ei, cei care erau de faţă, aveau ochii plini de lacrimi…

Era o atmosferă înălţătoare, o atmosferă sublimă. Cel mai frumos tablou al lumii nu putea fi mai înălţător decât acesta. Toţi erau într-o lacrimă care certifica o realitate, realitatea pe care, de foarte multe ori, negăm că ne leagă pe unii de alţii: iubirea. Iubirea este aceea care te transfigurează! Iubirea este aceea care te face frumos, pur, angelic.

Ea este aceea care, după ce mult timp stă ascunsă în sufletul tău, deodată izbucneşte, ca un vulcan şi te înduhovniceşte. Iubirea este sensul lumii, primul şi ultimul sens posibil al lumii noastre.

Dincolo de bine şi de rău triumfă iubirea, alături de semnul ei unic şi indefinibil care este dăruirea.

Ana încercă să-şi ridice mâna dar nu putu. Maria îi ridică mâna…pe cea pe care mama ei încerca să şi-o ridice de una singură. Maria era lângă pat, Manole în spatele Mariei, preotul la picioarele muribundei…şi vecinii erau în jurul patului.

Şi minunea se produse! Faţa Anei se lumină deodată şi ochii ei încetară din plâns. I se deschise în mod minunat gura şi începu să vorbească, în ciuda…evidenţei: faptul că era paralizată!

Toţi se cutremurară. O priveau înmărmuriţi. Uitaseră să-şi mai facă  şi semnul Sfintei cruci, într-atât erau de surprinşi de ceea ce se petrecea sub ochii lor.

Lăsaţi-i să treacă pe bărbaţii care trebuie să mă ia!…Lăsaţi-i să treacă…spuse ea, cu un glas, Doamne!, cu un glas parcă îngeresc. Toţi se dădură la o parte înfricoşaţi. Nimeni nu vedea niciun bărbat. În cameră erau numai cei prezenţi, la care m-am referit…

În timp ce ea striga pe slujitorii cereşti…în cameră apăru un miros de smirnă, un miros de tămâie forte puternic, deşi nimeni nu aprinsese tămâie în casă şi nici afară. În cameră era numai o lumânare aprinsă, la capul ei. În caz că murea…acea lumânare ar fi fost ţinută aprinsă şi ar fi fost lumina care ar fi străjuit-o la trecerea ei în veşnicie.

Acest miros, care iradia în toată casa, fu simţit de către toţi. Simţeau toţi cei prezenţi acest miros şi nu ştiau de unde provine. Eu eram convins, cum sunt până astăzi, că acel miros era unul ceresc, dumnezeiesc.

Însă tocmai de acum începea minunea să se lăţească! La un moment dat încăperea începu să se lăţească… O vedeam cum se lăţeşte. Camera în care noi eram nu mai avea limite. Ea intrase, deodată, în marea de lumină dumnezeiască a lui Dumnezeu.

Pereţii deveniseră o lumină, un halou de lumină…Erau absorbiţi de lumină ca o gură nevăzută, ca un întuneric luminos, pentru că lumina era atât de puternică încât nu mai puteam să o privesc cu ochii inimii mele.

Această gură nevăzută a luminii o vedeam ca întuneric…tocmai pentru că era prea luminoasă, prea puternică pentru mine. Şi…în această absorbire a camerei de către lumină…am văzut pe bărbaţii cu care Ana stătea de vorbă.

Erau doi Îngeri inimaginabili de frumoşi, cu aripi de un alb imaculat…şi care aveau coroane sclipitoare, de lumină, pe creştet. Eram extaziat de vederea lor. De fapt trebuie să spun că vedeam toate aceste minuni neaşteptate în duhul meu.

Fusesem răpit în Duh şi asistam la această întâlnire cu Dumnezeu, dincolo de moarte…văzând pe Îngerii Domnului, extaziat, fără cuvinte…

Am văzut cum Îngerii au luat-o pe Ana şi au intrat în acea gură nevăzută de întuneric luminos, în lumina dumnezeiască…şi nu i-am mai putut vedea. Am asistat la ieşirea sufletului ei din trup…am văzut cum moare omul, ce se petrece atunci de fapt…fără ca să-mi pot da seama, să înţeleg, până astăzi, de ce Preabunul Dumnezeu m-a învrednicit de o astfel de mare vedere.

De atunci mi-a pierit frica de noapte cât şi teama de întuneric în mod esenţial.

Sufletul ei s-a desprins de trup după cum scoţi, în mod lin, un cadou din cutie. Atât de simplu! Atât de uşor!…Legătura ultimă fiind dezlegată…a zburat cu Îngerii lui Dumnezeu şi…nu i-am mai văzut.

Camera, deodată, a revenit la dimensiunile ei iniţiale. Brusc… Ana murise! Toţi plângeau, o plângeau…pe când eu nu-mi puteam stăpâni bucuria care mă cuprinsese. Am ieşit afară şi am început să alerg. Alergam ca un nebun. Alergam fără rost, fără sens.

Alergând aşa, nebuneşte, am ajuns la pădure. Acolo m-am aruncat în iarbă. Nu puteam să mă abţin! Râdeam şi plângeam în acelaşi timp. Inima îmi era plină de lumină şi de iubire.

Nu aveam cui să spun acest lucru pentru că ştiam că nu mă va crede nimeni. Mă temeam să fiu crezut un visător, un nebun… Dar ceea ce văzusem era real, era adevărat! Văzusem lumina lui Dumnezeu, văzusem sufletul ei luat de către Îngeri, văzusem, îi văzusem pe Îngeri, pe Îngerii aceia atât de frumoşi, copleşitori pentru mintea mea…şi gura de lumină în care intraseră…până când am văzut camera cum era înainte.

Văzusem totul. Nu mai putea să-mi spună nimeni că Dumnezeu nu există, pentru că eu Îl văzusem! Îl văzusem pe El în lumina Sa.

Păsărelele cântau în pădure…nişte cântece pline de neprevăzut, nişte triluri ameţitoare. Sufletul meu, care până acum suferise crunt de frică, din cauza fricii, acum suferea din cauza iubirii. Inima sta să explodeze din cauza iubirii lui Dumnezeu care se vărsase în ea.

Nimeni nu mă mai putea contrazice! Asta era sigur. Nimeni nu mă mai putea înşela. Eu Îl văzusem…

Cu astfel de gânduri am adormit în iarba fragedă, sub paza blândă şi liniştitoare a copacilor. Când m-am trezit era noapte…

(Va urma)

Fragmentul de mai sus a fost scris în după amiaza zilei de 23. 06. 1996. Foaia a 21-a a manuscrisului.

Păsări spre cer [2]

profund

2

Luna, „fecioara neprihănită a nopţii”, aureola apa limpede şi curată a Dunării. Cerul era de un albastru aprins, de un albastru viu, asemenea cerurilor lui van Gogh. În satul pescăresc de pe malul drept al Dunării era linişte, linişte mormântală, linişte înspăimântătoare.

Aerul era tăios, dureros, chiar zdrobitor. Noaptea te acoperea cu o teamă ascunsă, cu o teamă explozivă. Respiram încet, respiram cu frică, ca nu cumva să deştept această lume împietrită în somnul nopţii. Nu puteam să-mi permit gestul de a călca trufaş iarba.

Nici iarba nu putea fi călcată cu stăpânire de sine, cu acea stăpânire de sine pe care o impui prietenilor tăi, care trebuie să îţi dea dreptate.

Priveam în toate părţile, mai ales în urmă, ca să văd dacă ceva se clinteşte în urma mea; dacă ceva se mişcă de la locul lor. Am teama aceasta de când eram copil. Este o teamă care te îngrozeşte, care îţi subjugă mintea, simţurile, întreaga fire.

Când ieşeam din casă noaptea mi se părea că văd fantasme, vârcolaci, vampiri, lucruri şi entităţi ale tenebrelor. Mă aşteptam ca în fiecare moment să aud un sunet, unul cât de mic…pentru ca să îngheţ pe loc.

Mă aşteptam ca în faţa mea să apară unul dintre acele personaje imaginate de mine, pentru ca imediat să fac infarct.

Inima îmi bătea cu putere, de parcă două ciocane imense se ciocneau unul de altul. Aceste sunete metalice mi se ataşau de creier şi mă apuca isteria unor gânduri halucinatorii, a unor gânduri care erau atât de dureroase, încât îmi simţeam creierul înţepat cu zeci de ace.

Credeam că plesnesc, că crăp odată…şi totul se termină. Că apariţia aşteptată îndelung, venind la mine, îmi va aduce o moarte instantanee, care să nu-mi provoace dureri şi care să mă ducă în lumea cealaltă calm şi liniştit.

În acea frică, sub teroarea acelei frici, gândeam toate aceste lucruri. Mai degrabă simţeam aceste lucruri. Deşi îmi era o frică teribilă, sub această frică aveam, am avut tot timpul, o linişte atotcuprinzătoare.

Acea linişte parcă îmi spunea, că nu trebuie să nu am niciun moment de teamă, niciunul, dacă am să mor…şi că moartea mă va elibera…şi voi scăpa liniştit de această viaţă chinuită.

Liniştea aceasta mă făcea să-mi spun că omul tot moare odată şi-odată şi că, dacă moare acum sau mai târziu tot nu are o mare importanţă. Ea îmi aducea o siguranţă pe care nu o aveam. Îmi aducea o stare de calmitate, de reconfortare interioară, pe care nu o aveam.

Frica mă copleşea într-un mod barbar…Dar liniştea care domnea sub această frică mă liniştea, îmi da încredere în mine însumi, mă îndemna să încerc să lupt…

Această simbioză între frică şi linişte este tocmai fundamentul existenţei mele. Uneori frica este aceea care întunecă liniştea din mine. Alteori liniştea este aceea care domină frica.

Şi totuşi, frica nu este aşa de mare ca liniştea din adâncul meu. Frica mă face să îmi ies din contururile mele normale, ale vieţii mele zilnice, mă agită, mă înspăimântă. Dar liniştea mă face să simt cât mai propriu, cât mai individualizat lucrurile din viaţa mea, cât mai liber.

Liniştea pe care o simt este aceea care mă fixează într-o situaţie a existenţei mele, a unui gând, a unui simţământ. Îmi dă flexibilitate interioară. Mă face să pot – nu numai să vreau – să aleg.

Frica, din contră, mă aruncă într-un spaţiu vid, într-un întuneric, unde nu mai vezi niciun gram de umanitate, unde totul e confuz, rece, terifiant… Frica îmi aduce un întuneric profund, unde totul se confundă… şi unde nimic nu mai are sens, unde nu se mai poate găsi un sens.

Te adânceşti în acest întuneric şi devii o instinctualitate. Te adânceşti în acest întuneric şi reacţionezi precum un animal ameninţat, hăituit, încolţit din toate părţile.

Ce aş fi făcut, dacă mi-ar fi apărut în faţa mea, în această stare, un spirit/un drac şi m-ar fi ameninţat? Dacă aş fi avut în mâna mea ceva… ca să ucid?! L-aş fi ucis fără milă, fără premeditare?!!!

Poate că l-aş fi ucis fără să mă gândesc la nimic. L-aş fi ucis fără scrupule. Totul s-ar fi produs prea repede, nu aş fi ştiut de ce reacţionez aşa, m-aş fi îndreptat spre el…şi l-aş fi ucis. S-ar fi întâmplat totul foarte repede, ca într-un vis…şi apoi m-aş fi trezit şi aş fi văzut, de fapt, ceea ce făcusem…

Atunci aş fi înţeles că nu am nicio alternativă. M-aş fi simţit ameninţat. M-aş fi gândit, ca un fulger, la ce se petrece…şi l-aş fi ucis.

Frica mă făcea să uit de tot, de toţi…de toate urmările… Mă făcea să mă gândesc numai la mine. În acel moment nu aş mai fi văzut lege, iubire, nici pe mine însumi… Atunci eşti un monstru, un monstru care aştepţi să ucizi, să te bucuri de victima care a căzut într-o baltă de sânge, să contempli acel sânge cald, care te înfierează şi mai mult…Neputinţa face casă bună cu frica, şi, mai ales, cu violenţa. Ucizi nu pentru că eşti tare, ci pentru că eşti slab, pentru că te temi teribil…

Atunci acel peisaj macabru ţi se pare un deliciu…dar pe care îl priveşti cu sânge rece. Sângele cald ţi se pare un ideal de frumuseţe stranie, demonică. Ochii tăi savurează acest suprem sacrilegiu, cu o patimă a plăcerii, cu care nu este în stare să privească, decât o maniacă sexual chipul bărbatului cu care face sex.

Atunci te simţi un drac în persoană. Te simţi puterea răului la ea acasă, iadul venit pe pământ.

Deşi nu am avut nicio astfel de întâlnire cu demoni, cu demoni care să mă sperie, cu toate acestea am în mine, toată desfăşurarea unui astfel de întâlniri.

Văd cum apare dracul în faţa mea, înspăimântător, negru, oribil, cu ochi roşii, care te lasă rece…Fiinţa lui este neagră în întregime, un negru care parcă te arde. E aidoma unei făclii aprinse, dar de culoare neagră. Are un râs lugubru, care pătrunde în mine şi care se prelungeşte, ca un ecou, în întreg universul.

Cerul este de culoare vânătă, aproape roşie, de parcă ar picura din el sânge. Luna este de un galben murdar, otrăvit, care se prelinge pe culoarea nopţii ca o leşie, ca o pelagră.

Copacii stihiali urlă. Iarba se vaietă. Morţii parcă gem în mormintele în care au putrezit. Pietrele plâng.

Şi el mă apucă de gât cu mâna lui, care este o mână de întuneric, o mână rece, plină de răceala morţii… Mă sufocă…Nu mai pot să respir…Inima îşi încetineşte pulsul… Îmi simt trupul strivit de o piatră imensă, de mâna lui neagră şi rece…Gândurile mi se înnegresc…Ochii îşi pierd culoarea…Buzele îşi pierd tremurul…

Însă deodată izbucnesc ca un fluviu şi înfig cuţitul alb, cu o lamă mare, ascuţit foarte bine, în inima lui.

Ochii lui devin negri…Un negru înspăimântător şi, în acelaşi timp, dureros…Începe să tremure…Gâlgâirile de cuvinte ce i se rostogolesc din gură sunt ininteligibile…Parcă mă blesteamă în limba lui… Schelălăie…Miaună…Urlă…Apoi tremură…Face ca leopardul…ca şarpele…ca ghepardul…

Începe să-mi ceară iertare…Mi se prosternează…Mă imploră…Apoi deodată se face negru ca abisul şi …dispare…

Când mă gândesc la această bătălie, în care eu ies învingător, îmi capăt de fiecare dată liniştea necesară. De la un timp această bătălie a devenit un adevărat calmant. E totul în mintea mea şi nu în realitate! Însă e de-ajuns să derulez puţin din acest film în fiinţa mea, pentru ca să câştig împotriva fricii care mă asaltează noaptea.

Într-o zi am fost nevoit să trăiesc tot acest ritual o jumătate de oră, şi nu câteva minute, ca de obicei, pentru că nu puteam să mă concentrez asupra a ceea ce trebuia să văd, să vizualizez. Abia am reşit să văd ceva…proiectându-mi privirea pe un tablou al lui Goya.

Însă în acea noapte, despre care începusem să vă povestesc, trăiam aceleaşi lucruri sub impresia apariţiei unei fiinţe imprevizibile…

Un cocoş începu să cânte. După cântatul lui pesimist o cucuvea scoase câteva sunete ale morţii. Trăiam din plin acest straniu imn închinat vieţii, pentru că eu, scriitorul, doream să vorbesc despre nişte oameni paradoxali. Căutasem îndelung un subiect de-a dreptul paradoxal, cu oameni paradoxali şi nu găsisem niciunul. Nu-mi satisfăcea orgoliu nicio idee pe care o puteam prelua din analele literaturii şi ale istoriei.

Doream un subiect care să totalizeze toată literatura şi toată istoria la un loc, care să vorbească despre întreaga experienţă umană, care a rămas nescrisă de-a lungul timpului. Îmi doream subiecte reale de viaţă, cu subiecţi care să-şi trăiască viaţa în acest fel.

Am umblat zile întregi interogând, luându-mi notiţe, ascultând mărturisiri…dar care, la un loc, toate la un loc, nu-mi aduceau nimic real. După atâta muncă am făcut gestul – poate nebunesc pentru unii – de a le arunca pe toate în foc. Da, într-o clipă! Le-am ars, pentru că toate aceste date disparate nu îmi foloseau la nimic. Erau neinteresante pentru mine.

Toate zilele acelea hăituite, în care abia mâncasem şi băusem ceva într-o zi, le-am ars într-o clipă. Le-am aruncat fără milă.

Am început să caut din nou. Nopţi şi zile de căutări şi de acte ascetice. Poate că literatura se scrie pentru unii uşor…Pentru mine ea este o traumă…Mă transpun în viaţa celor despre care vorbesc, pentru ca să simt ce simt ei, să văd cum se comportă ei într-o anume ipostază.

Şi, iată…că m-am oprit aici! M-am oprit aici, în plină noapte, ascultând glasul tăcerii şi al …morţii. Nu mai mă întrebam ce caut, pentru că ştiam că aici am găsit ceea ce îmi doream, subiectul despre care trebuia să scriu.

Eram ferm convins de acest fapt. Ştiam că aici este romanul pe care l-am căutat şi strigat cu patimă în toate aceste zile şi nopţi de căutări şi de flagelări cu nemâncarea şi cu setea, cu nesomnul şi cu durerea trupului şi a minţii mele.

Nu ştiam ce dimensiuni va avea. Nu ştiam cu cine voi vorbi. Despre cine voi vorbi. Nu ştiam câte personaje vor trebui descrise.

Dar ceva ştiam sigur: eram gata să-l scriu! Eram pregătit să încep şi mă gândeam numai la clipa, la clipa finală, la împlinirea finală: terminarea lui. Începutul…şi sfârşitul…În rest: nimic. În rest: totul venea de la sine, pentru că simţeam ce trebuie să scriu. Simţeam că sunt în măsură să descriu totul cu lux de amănunte.

În această noapte mă aflam în faţa casei unuia dintre ei. Casa era modestă, ţărănească, la umbra unei sălcii pletoase, cu valuri până la pământ. Primul personaj al meu se numeşte Manole Pesca, un pescar, care trăieşte de 7 ani văduv, împreună cu fiica sa, Maria.

Soţia lui se numea Ana şi ea murise la vârsta de 7 ani a Mariei de o boală de inimă. Pe vremea aceea bolile de inimă se tratau cu mare greutate şi pentru asta aveai nevoie de bani mulţi. Manole nu avea de unde să ia aceşti bani ca să o spitalizeze.

Femeia va suferi din ce în ce mai mult şi va cădea la pat. Va suferi cinci săptămâni de zile şi va muri în ziua de Florii, plânsă de întreg satul. Maria, rămasă acum orfană, e îngrijită de Manole.

După această lapidară trecere în revistă a rădăcinii romanului, vom începe povestirea noastră cu Ana. Viaţa ei va pune în evidenţă o experienţă interesantă, chiar şi pentru cei care sunt neiniţiaţi în astfel de trăiri interioare.

Fiind fiică de ţărani din părţile Dobrogei, Ana se va căsători cu Manole din dragoste. Ea va trece cu vederea păcatele din tinereţe ale lui Manole, pentru că Ana considera că nunta este un lucru sfânt şi unic. Învăţase de acasă, de la mama şi bunica ei, faptul că nunta unei femei trebuie să fie una şi aceasta trebuie să dureze toată viaţa.

( va urma)

Primul capitol al romanului se găseşte aici.

Dorin Streinu

Păsări spre cer [roman, 1996, 1]

pasari-spre-cer1

1

Scriitorii, poeţii, pictorii, sculptorii şi, în general, toţi artiştii care trec peste anumite limite ale fiinţei lor sunt consideraţi…nebuni. Nu ştiu ce au oamenii cu oamenii nebuni pentru că eu îi iubesc tare mult.

În primul rând ei nu se comportă după cum ne comportăm noi. Ei găsesc întotdeauna de cuviinţă să fie alţi oameni, cu o altă ordine a ideilor, cu o altă ordine a vorbirii. Şi ăsta este pentru noi primul pas spre îndepărtarea de ei, spre retragerea din faţa lor.

Noi găsim de cuviinţă – în comparaţie cu ei – că vorbirea raţională, calculată, oarecum rece, este cel mai nimerit limbaj al speţei umane. Raţiunea noastră ne implică în această acţiune de afirmare constantă, că noi suntem în măsura în care gândim că suntem.

Dacă gândim că suntem şi ne dăm seama de responsabilităţile care ne revin atunci suntem…oameni normali. Normalitatea, după noi, s-ar defini ca acea stare de existenţă care stă sub dictatura raţiunii, sub dictatura strictă, dacă mă pot exprima în acest mod, a acesteia.

Tot ce contravine şi contrastează într-un anume fel cu raţiunea este nebunesc. Tot ce nu este ca noi este nebunesc. „Tot ce nu este ca noi este împotriva noastră”.

Dar nebunii sunt cele mai sincere fiinţe ale acestei lumi. Acest lucru, sinceritatea, este însă marea calitate pe care noi nu o deţinem. Şi de ce nu o deţinem noi şi o deţin ei? Tocmai pentru faptul că raţiunea noastră este realitatea noastră. După gândirea noastră, existenţa pe care o trăim este aşa cum o vedem noi şi nu cum o pot vedea alţii.

Noi suntem realitatea pentru că noi suntem raţiunea. Omul se uită cu o mândrie, într-un fel justificată, la animale. „Animalele nu raţionează. Ele nu gândesc”, spunem noi, „pentru că nu sunt ca noi. Ele ne sunt inferioare nouă şi trebuie doar să ni se supună, ca la nişte stăpâni ce suntem”.

Nu e de mirare această mentalitate, mai ales acum, când banii sunt la putere iar individul este privit ca un lucru banal, care se poate vinde şi se poate cumpăra la un preţ negociabil. El este al celui care îi negociază preţul. El e vandabil.

Omul a învăţat, din păcate, să-şi vândă propria valoare pe bani, ca şi cum aceasta s-ar putea vinde sau cumpăra. El se umileşte în chip şi fel pentru ca să câştige un colţ de pâine şi acela, aruncat ca la un câine, pentru ca să-şi hrănească familia, de multe ori numeroasă, cu copii mulţi, neîmbrăcaţi şi nespălaţi, cu copii care nu ştiu ce este bucuria şi văd numai durere, suferinţă şi sărăcie până în măduva oaselor.

Am văzut copii care cerşesc, copii cu tot felul de handicapuri, care mai de care mai tulburătoare; copii care se droghează prin metrou şi prin gări, prin canalele de scurgere ale oraşelor şi prin tot felul de case ruinate, prin veceuri şi chiar pe stradă. Alţi copii, care cerşesc bani şi mâncare de la trecători prin gardul orfelinatului, nespălaţi, trişti, cu hainele peticite şi cu lacrimi în ochi.

Trecând printr-un astfel de loc al durerii şi al nepăsării umane m-a oprit o fetiţă de 10 ani, care mi-a spus: „Domnule!…Daţi-mi ceva să mănânc, căci n-am mâncat de trei zile!”…Glasul ei implorator, ochii aceia nevinovaţi dar trişti, lipsa aceea a oricărei demnităţi umane a omului, care este disperat de foame, de sete şi de durere m-a cutremurat.

N-am rezistat şi mi-au dat lacrimile. Plângeam cu toată fiinţa mea, de această mizerie a condiţiei umane, mizerie care creşte înfiorător de mult pe zi ce trece. În plânsul meu, în lacrimile mele, în care se citeau toată durerea pentru  această întreagă lume necăjită, îmi spuneam toată fiinţa mea, care nu mai putuse să se abţină.

Nu mai putusem să mă mint pe mine însumi. Nu mai aveam putere ca să spun, că ceea ce este, este bine şi frumos. Ce fel de bine şi ce fel de frumos trăiesc aceşti copii? Ce iubire îi poate ţine pe aceşti copii, în ideea că sunt şi ei la fel ca noi, când ne văd că îi tratăm mai rău decât pe câinii şi pisicile noastre?

Cum se mai pot integra în rândul nostru aceşti copii, de la o vârstă anume, aceştia care acum suferă din cauza lipsei noastre de atenţie şi de înţelegere? Ne pot accepta fără resentimente? Ne pot ierta? Cum să nu iasă din această mare mulţime de suflete, delincvenţi şi criminali, tâlhari la drumul mare sau prostituate, când ei nu ştiu ceea ce noi numim civilizaţie şi cu care ne mândrim atâta?

Oamenii aceştia, fără noi, vor deveni nişte fiare, nişte monştri, care pot trece peste orice limită, peste orice măsură. Ei nu vor ţine cont de niciun om, pentru că niciun om n-a ţinut cont de ei. Vor fi ceea ce nu i-am învăţat să fie şi, se vor comporta cu ostentaţie, vizavi de aceia care nu le-au dat drepturi egale cu ei.

Unii dintre ei sunt buni, toţi sunt buni…Dar unii sunt chiar excepţionali, talente înnăscute, posibili oameni mari ai zilei de mâine şi genii, care pot da totul peste cap, tot ceea ce noi credem astăzi că este spus pentru veşnicie şi clarificat.

Iar toţi aceşti oameni sunt pe stradă, în metrou, în orfelinate. Ei sunt ai nimănui,pentru că sunt…ai noştri. Şi noi ne mândrim cu faptul că suntem raţionali. Spuneţi-mi şi mie ce raţionalitate, ce fel de raţionalitate, ce logică poate afirma faptul, că un copil trebuie să moară când altul trebuie să trăiască; că un copil trebuie să fie fericit pe când altul să plângă?

Eu nu văd nicio logică şi nicio raţionalitate în treaba asta. Modul de a gândi al multor oameni mi se pare sclerozat. De fapt eu cred că oamenii normali sunt adevăraţii nebuni, dacă nu cumva sunt…adevăraţii ignoranţi.

Un animal poate fi mai bun decât un om. Aţi văzut vreo femelă omorându-şi progeniturile degeaba? Veţi răspunde poate: Nu! sau poate: Da!. Însă eu vă spun că am văzut mame care îşi ucid copiii degeaba. Am văzut mame care îi avortează, după cum arunci gunoiul pe făraş…şi mame care îi nasc şi îi părăsesc, aidoma aruncării unei hârtii la coş, la un coş pe care scrie: Păstraţi curăţenia publică!

Să fim oare atât de răi încât să întrecem animalele din junglă? Să fim oare atât de cruzi, încât să nu mai putem iubi nici propriul nostru copil, născut din trupul şi sângele nostru? Să fim atât de avari, încât să nu ne permitem să avem o lacrimă pe obraz pentru durerea acestei lumi îndurerate, disperată de atâta singurătate?

La aceste întrebări nici nu îndrăznesc să răspund, după cum nici dumneavoastră nu puteţi să spuneţi, din toată inima şi conştiinţa: Da sau: Nu. Aceste întrebări fac parte din setul de întrebări pentru care nu avem răspunsuri concrete.

Oamenii continuă să-şi ducă viaţa liniştită pe mai departe, făcând, mai mult sau mai puţin, abstracţie de aceste lucruri, de lucruri de acest fel. Nu ne interesează durerea, nefericirea şi gata. Punem punct şi nu discutăm despre acest gen de lucruri.

Chiar dacă ele există şi ne dor, ne facem că uităm şi ne trece întreaga durere. Raţiunea umană ştie să îşi găsească, să îşi aleagă bine surogatele pentru problemele vitale şi spinoase ale vieţii noastre. Ea se complace în compromisul fără nicio conştiinţă, în promiscuitate, în indiferenţă, în alcoolul care aglutinează gândurile şi, odată cu ele, şi durerea, în droguri care îi aduc o frenezie în trup, în orgiile sexuale care îl fac  pe om să se creadă stăpânul trupurilor… Şi toate acestea, pentru ca realitatea să fie…să pară vis. Pentru ca viaţa să pară o viaţă ca un vis.

Însă, dacă raţiunea noastră ne obligă la aceste fapte – numiţi-le dumneavoastră  după cum doriţi, pentru că eu găsesc întotdeauna cuvinte duşmănoase –  atunci, de ce să-i credem pe nebuni nişte…oameni răi? Eu, pe nebuni, îi consider simpatici, pentru că ei spun tot ce au pe inimă, tot ceea ce îi supără, tot ceea ce îi doare. Nebunii au rămas cu suflet primordial, cu suflet de copil inocent. Ei sunt singurii care,  în lumea asta coruptă până în unghii, mai spun adevărul adevărat, adevărul pur, necontaminat de niciun interes, ba chiar, adevărul care îi omoară.

Şi oamenii când îi văd fuga ca de dracu, cu frica în sân, ca nu cumva să se contamineze de adevărul lor. Ironizarea nebunilor liberi, a nebunilor de pe stradă, care nu sunt violenţi e o formă de distanţare interioară a noastră de…adevărul gol-goluţ.

Însă în această speţă a nebunilor sunt două categorii mari: nebunii suferinzi, care au o inimă şi o minte tulburi, care nu mai văd un sens precis al vieţii lor, un sens sigur, care încurcă viaţa cu moartea şi nebunii geniali, care sunt cei mai invincibili dintre toţi pământenii.

Şi am să vă dau exemple de nebuni invincibili : un Homer al Iliadei şi al Odiseei, un Sofocle al lui Oedip, un Virgilius al Bucolicelor, un Horaţiu al Artei poetice, un Ovidiu cu nişte Triste şi Pontice, un Dante cu Divina Comedie, un Shakespeare cu Hamlet al său, care se întreabă de este sau nu este; un Cervantes care crede în Don Quijote de la Mancha; un Goethe care este frate cu Faust; un Byron care este într-o Judecată de Apoi; un Poe care se întreba de un corb şi despre nişte clopote; un Eminescu al nostru, care vorbea despre Luceferi şi, mai târziu, un Nichita, care spunea despre cai şi despre femei-idee; un Balzac, care se gândea să scrie şi a scris Comedia umană; un Dostoievski, care spunea despre nişte fraţi şi despre nişte demoni, amintind şi despre o Crimă şi pedeapsă; un Baudelaire, care vorbea despre femei damnate în nişte Flori ale răului; de un Proust, care căuta un timp pierdut; un Thomas Mann, care ne spune despre un munte vrăjit; un Joyce, care descrie problema contemporanului Ulise; un Camus, care purta un Sisif şi o ciumă cu el; un Garcia Marquez, care scria despre veacul de singurătate; un O’ Neill, cu un Straniu interludiu; un român-francez ca Eugen Ionescu, care a scris despre cântăreţe chele şi alte absurduri; un Rilke al lui Dumnezeu; un Guillaume Appolinaire cu Eu cuget; un Paul Valery al cimitirului marin…ca să numesc numai câţiva dintre cei care s-au ocupat cu scrisul, fără să mai amintim şi pe cei din alte domenii.

Şi ultimii citaţi s-au luptat cu oamenii raţionali care suntem. Ei au încercat să ne spună, fiecare la rândul sau şi în modul său propriu, şi altceva despre lumea asta, care nu e atât de raţională pe cât vrea ea să spună. Ei au vorbit despre nişte drame, extaze, inconştienţe, absurduri, stări iraţionale şi despre multe alte lucruri pe care le veţi afla dacă staţi de vorbă cu ei.

Nebunii au lumea lor, mult mai diferită decât a noastră. După cum noi ştim foarte bine să ne dispensăm de alţii şi ei ştiu să se dispenseze de noi. Ei creează ceva, pe care ni-l întind spre privirea noastră, pentru ca să-şi bată joc de noi. Ei ştiu că noi nu putem să-i înţelegem şi, din această cauză, părând amabili, ne trimit asupra noastră tot felul de sentimente, de stări de spirit, vise, imagini, culori…pe care, văzându-le, să ne punem întrebări.

Meseria lor este aceea de a ne ului pe noi, de a ne face să transpirăm sau, din contră, să păream că ajungem ca ei –  da, ne dau această iluzie frumoasă! –  numai pentru că i-am citit. Ei ne hrănesc cu această iluzie…că suntem ceva anume, prin faptul că am putut să-i citim.

Cumpărăm o carte de-a lor, o răsfoim, o citim, jumătate gândindu-ne la altceva şi jumătate gândindu-ne la ceea ce au scris ei ( asta în cel mai fericit caz!) şi apoi găsim un prieten şi începem o conversaţie cu acela sau mergem la o reuniune sau în orice alt loc, ca să discutăm despre ea.

Suntem de-a dreptul uluitori prin ceea ce spunem despre carte. Găsim termenii de comparaţie cei mai potriviţi, şi metaforele cele mai strălucite, şi tot ce spunem noi…nu are nimic de-a face cu adâncul cărţii. Cuvintele noastre trec pe lângă esenţa cărţii precum avioanele peste acoperişuri.

De aceea, când discutăm cu cineva care înţelege cartea, care a înţeles cartea,  suntem uluiţi că acela are o părere mai convingătoare decât a noastră. Şi te întrebi atunci: de ce nu pot să înţeleg cartea? Oare nu am făcut amândoi acelaşi efort şi anume, acela de a o citi? [Las deschisă această problemă…]

Mă întorc la nebuni, la nebunii geniali, care ne pun în situaţia de a ne lupta cu noi înşine. Bineînţeles dacă dorim acest lucru.

Lupta noastră este o luptă de birou, de cameră. Adică stăm acasă, ne gândim, citim, şi vrem să înţelegem ceea ce  au trăit ei şi ceea ce au scris din ceea ce au trăit. De aceea nu se întâlneşte cartea cu noi. Lucrurile lor sunt scrise în focul vieţii, în vârtejul clipei şi al durerii, al multor dureri zguduitoare.

Ei trăiau ceva sublim, trăiau ceva cu putere. Şi, pentru ca să rămână acele sentimente, stări, experienţe, cumva, în istorie, le-au scris, ca să rămână la o anume intensitate.

Dar ce au apucat ei să scrie erau… rămăşiţele de la masă. Doar acestea mai puteau fi valorificate pentru istorie. Aceste rămăşiţe, odată scrise şi publicate, i se par cititorului prostuţ că sunt…tot ce au putut să facă sau au fost aceşti oameni. Tocmai de aceea, el nefiind implicat în creaţie, le socoteşte bune sau proaste. Însă caracterizările de acest tip nu au nimic de-a face cu experienţa pe care a scris-o autorul, dar nu a trăit-o cititorul.

…Iar nimeni nu ştie secretul operei decât…nebunul. Nebunul pleacă cu el în lumea cealaltă. Şi atunci, cum să înţelegem o carte în adevăratul sens al cuvântului, când nebunul nu ne-a dat toate detaliile? [ Şi această chestiune e fără răspuns…]

Dacă Poe ar mai fi trăit ar fi spus în mod paradoxal: Nebunii nu ştiu nimic. Dar un proverb, mai bine încetăţenit la noi, ne avertizează: Să te fereşti de nebunul care nu e nebun. Dacă aş prafraza pe cineva, aş spune că: „Nebunii, care sunt nebuni numai pentru ca să spună adevărul sunt cei mai mari duşmani ai acestei lumi, care se minte pe sine. Ei sunt duşmanii falsităţii întregii lumi”.

Toate aceste însemnări ale mele au un sens. Vă las pe dumneavoastră să descifraţi, dacă doriţi, legătura între acest prim capitol şi următoarele. Însă acum trebuie să mă apuc de problema esenţială pe care o am de dezbătut în continuare şi anume: acţiunea romanului meu.

Când aţi citit titlul spunea cam aşa: Păsări spre cer. Primele mele rânduri v-au contrariat, poate. Însă tocmai de acum începe misterul. Prima parte a neînţelegerii se desfăşoară într-un plan deschis, în lumea satului. Aici vom întâlni oameni care nu sunt ce par a fi. Dar să începem cu începutul…

Dorin Streinu