Etichetă: Sfântul Ilarie Episcop de Poitiers

Traduceri patristice

vol. 6

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

*

Sfântul Ilarie, Episcop de Poitiers
(cca. 315 – 367, pomenit la 13 ianuarie
în Biserica Ortodoxă)

***

XXXII Iarăși asemănare

Mare [lucru] este în acestea care s-au întâmplat sub Patriarhi, încât să fie cuprinsă urmarea lucrurilor, ca nimic să nu fie în discordanță cu ei în acestea, care mai apoi se împlinesc în Domnul, nici prin loc, nici prin timp, nici prin motiv.

Căci în El, chipul care a fost mai înainte [preînchipuirea] atinge forma adevărului absolut și se arată ca imagine a aceleiași forme, a cărei preînchipuire este.

Căci faptele, desigur, au propria lor realitate – care era produsă, într-adevăr, în conformitate cu lucrările trupești – dar însuși adevărul [realitatea] acesta al oamenilor era preînchipuirea faptelor și a lucrării dumnezeiești.

Și aceasta se făcea astfel spre adevărata învățătură a nădejdii noastre și a credinței, ca să nu se afle nimic în lucrurile lui Dumnezeu, care să nu fie văzut ca și cum ar fi fost mai înainte pregătit în [prin] înseși vârstele [epocile istorice] și moravurile/ obiceiurile și acțiunile oamenilor.

Căci, deși s-a arătat tuturor, în cuvântul de mai sus, că, până la ieșirea poporului din Egipt, faptele lui Moisis se potriveau/ se armonizau cu faptele [împlinite] sau în Domnul sau prin Domnul, totuși încă, acum, preînchipuirea duhovnicească este legată de realitatea trupească [concretă].

XXXIII. Preînchipuirea lemnului [a Sfintei Cruci]

Adică, în pustiu, poporul a însetat, apa este amară, este murmur în [împotriva] conducătorului, este arătat lemnul și prin scufundarea lui se face apa dulce și în aceasta se arată și îndreptarea și judecata și încercarea.

Și apoi se vine la 12 izvoare de ape și 70 de arbori de palmier și se stă lângă ape[1].

Deși îndrăznirile [rele ale] împotrivitorilor le tulbură mințile și rătăcirea necredincioșilor le oprește puterea înțelegerii lor prin împiedicarea neascultării, totuși nu vor putea să ignore puterea unei lucrări [dumnezeiești] atât de mari.

Căci ce importanță avea lemnul în sine [sau] ce putere deținea materia neînsuflețită în sine ca să șteargă amărăciunea [amaritudinem] [și] ca să producă dulceață [dulcedinem], ca să adauge și să ia firea/ ceea ce este natural [naturam], precum acesta, încât să fie simțit dulce ceea ce înfiora/ scârbea [pe oameni], în mod trist [prin amărăciunea sa]?

Și pentru că în aceasta, care se întâmpla în prezent/ acum, capacitatea de a transforma firea din ceva în altceva este a puterii lui Dumnezeu, atunci este de crezut să nu fi fost nevoie de ajutorul lemnului pentru schimbarea apei, decât dacă se depășea [în mod simbolico-profetic] utilitatea lui[2].

XXXIV. Dar pentru că Dumnezeu putea toate, proiectează acum lucrarea Sa tainică rezervată [pentru a se împlini] în vremuri[le viitoare].

Căci, de fapt, pentru poporul care rămânea în pustiu, apa era nefolositoare și chiar am găsit că popoarele adesea au fost numite cu numele de ape, când zice: „Te-au văzut pe Tine apele, Dumnezeule, și s-au temut” (Ps. 76, 17); și din nou: „Toate apele, bateți din mâini [aplaudați]! [Omnes aquae, plaudite manibus]” (Ps. 46, 2 și Ps. 97, 8)[3].

Deci, amarul se face dulce prin sfințenia lemnului [care prefigura Sfânta Cruce]: sau apele înseși prin firea lor amare, sau întregul popor stând în pustiu și neprimind încă țara făgăduită, prin murmurare[4], pe care a produs-o din încăpățânare/ insolență/ neascultare.

Căci nu a oprit numai [calitatea de] a fi amar, ci l-a schimbat în a fi dulce. Așadar, lemnul și în apa prezentă [în Vechiul Testament] lucrează, și în popoarele numite cu numele apelor este folositor prin sfințenia puterii sale[5].

---

[1] Care îi preînchipuiau pe Sfinții Apostoli.

[2] Lemnul nu avea nimic de-a face cu îndulcirea apei. Dumnezeu putea face minunea și fără să fie folosit lemnul. Însă a fost folosit acest lemn pentru a se atrage atenția asupra caracterului său simbolic, profetic, pentru a fi avertizați cei din viitor că lemnul reprezintă ceva foarte important.

[3] Editorii francezi indică Ps. 46, 2 și Ps. 97, 8. Însă, în cazul celui dintâi, atât în LXX, cât și în VUL, se spune „toate popoarele” și nu „toate apele”. Iar la Ps. 97, 8 e vorba de „râuri”: „flumina plaudent manu” (VUL) sau „ποταμοὶ κροτήσουσιν χειρὶ” (LXX). Se pare că Sfântul Ilarie a avut traduceri diferite.

[4] Din cauza cârtirii.

[5] A Sfintei Cruci.

Traduceri patristice

vol. 6

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

*

Sfântul Ilarie, Episcop de Poitiers
(cca. 315 – 367, pomenit la 13 ianuarie
în Biserica Ortodoxă)

***

XXVII. Despre Moisis

Istoria lucrurilor [și] a faptelor lui Moisis menține, de asemenea, rânduiala prefigurărilor, începută deja de la Adam. Și acest lucru [este] demn de milostivirea lui Dumnezeu, ca faptele tuturor patriarhilor Săi să imite, într-o anumită desăvârșire a lor^[1] [in aliquantum perfectionem eorum], ceea ce urma să se împlinească în Domnul nostru.

Căci acelea, care au fost împlinite în Acela singur [in uno Illo] și prin Acela singur [per unum Illum], sunt prefigurate prin cineva [ex aliquo], prin chipuri/ tipuri și situații și nașteri [tipologice].

Căci nici nu poate asemănarea [imitatio] a atât de multe veacuri a egala [faptul] acesta, că în Acela singur [in uno Illo] este Adevărul, dar totuși nimic nu s-a făcut într-unul singur sau printr-unul singur, încât cele care pe rând s-au împlinit fie prin El, fie în El, să nu exprime întru totul asemănarea însăși a faptelor de față [pe care le prezentăm]^[2].

XXVIII. Nașterea și salvarea lui Moisis

Moisis, întrucât s-a născut în acea vreme, în care fusese poruncit de către faraon ca toți cei de sex masculin să fie luați și înecați, plutind pe ape prin[tr-un coș de] lemn, este păstrat [ca să fie, mai târziu,] conducătorul poporului [dux populo].

Nu-i așa că ura și frica regelui, în vremea aceea, în care S-a născut Domnul nostru ca om/ după umanitate [secundum hominem], a izbucnit tot la fel, împotriva omului asemenea nouă pe care [El] l-a asumat, prin taina lemnului și a apei, în Sine și pentru Sine, spre slava cerească pregătită și spre așezarea [Lui] ca Împărat al neamurilor?

Apoi, fiica faraonului, scăldându-se în fluviu, l-a cules pe Moisis de acolo. Întrucât era acolo sora [lui], a căutat doică [nutricem] dintre evrei. Apoi a adus-o [chiar] pe mama [lui]. Aceea a primit să-l hrănească și l-a înapoiat fiicei faraonului, care l-a luat, primindu-l ca fiu.

XXIX. Moisis, preînchipuirea lui Hristos în copilărie și adolescență

Aduceți împreună persoanele, comparați întâmplările, priviți/ judecați faptele: veți vedea în asemănarea celor de față [pe care le prezentăm] adevărul celor care vor avea loc!

Căci în închipuirea surorii lui Moisis, legea a fost urmată, până la taina lemnului și a apei lui Hristos [adică până la taina Crucii și a Botezului].

Într-adevăr, în fiica faraonului se închipuie neamurile, care, deși, după cuvântul istoriei, văzuse [doar] un copilaș, totuși, din întâmplarea însăși, a reținut puterea profeției.

Căci legea a adus Bisericii, precum fiicei lui faraon, pe sinagoga și doica și maica copilului, și astfel ordinea duhovnicească, păstrată aici, este purtată [mai departe]. Învățând aceasta, deci, că se cuvinte ca Hristos, după trup, să fie hrănit de către lege, [dar] de către aceea [, de către Biserică] trebuie adoptat.

Crescut mare, Moisis și-a căutat frații cei ținuți în robie. Apoi a doborât un egiptean, care îl stăpânea/ îl asuprea și îl nedreptățea pe unul dintre ei, și apoi, chiar de către acesta însuși, care a fost pedepsit de către egiptean, este învinuit.

Nu Și-a cercetat Hristos poporul Său, când a crescut deplin și a ajuns la vârsta desăvârșită [a maturității], pe cei care sunt frații Lui după trup? Căci a venit „la oile pierdute ale casei lui Israil” (Mt. 15, 24).

Nu a doborât și a învins [El] pe diavolul care îi stăpânea/ asuprea pe ei? Căci nimeni nu va răpi vasele celui puternic, dacă nu îl va lega mai întâi pe cel puternic (Mt. 12, 29).

Nu de către aceștia înșiși este învinuit [El], pe care îi elibera și de pedeapsa diavolului, și din robie?

Astfel, împlinirea/ desăvârșirea în harul lui Dumnezeu urmează aceleia care este în asemănarea dătătorului legii [, Moisis].

XXX. Rugul aprins

Rugul este aprins în fața lui Moisis și totuși nu arde: în mod clar, [el este] Biserica care este aprinsă de prigoanele celor păcătoși și de flăcările ispitelor [și totuși nu arde], Apostolul zicând: „Suferind strâmtorarea, răbdând nevoia, dar nu suntem părăsiți. Suntem lepădați, dar nu pierim, întotdeauna purtând în trup patimile lui Iisus, pentru ca și viața lui Iisus Hristos să se arate în trupul nostru” (II Cor. 4, 8-10).

XXXI. Cele trei semne

Este pus apoi ca semn al credinței toiagul transformat în șarpe și șarpele preschimbat înapoi în toiag. Dar această schimbare este nu pentru transformarea firii, [ci] pentru întărirea credinței.

Și pentru că în toiag este puterea domniei/ a stăpânirii, iar în șarpe este numele diavolului, suntem povățuiți să credem în El, Care de la Dumnezeul veacurilor [ieșind], este considerat Belzebul, [iar] apoi, spunându-se și considerându-se [că este] de la Belzebul, prin schimbarea Învierii este recunoscut ca Dumnezeu al veacurilor, [adică] ceea ce era [cu adevărat].

Care credință a lucrului [acesta] a împlinit-o semnul următor, fiind potrivit și pentru chipul asemănării și al nădejdii, [cât] și al vremii. Căci, atunci când mâna introdusă [în sânul lui Moisis] a primit albeața/ strălucirea zăpezii [candorem nivis], [aceasta] simbolizează [faptul] că trebuie să fim luminați, odihnindu-ne noi în sânul părintesc, adică al lui Avraam și Isaac și Iacov, firea trupului nostru [fiind] copleșită/ absorbită [absorta] în chipul slavei și al cinstei [lui Hristos].

Iar când este refăcută mâna introdusă [în sân], [adică] întoarsă la ceea ce fusese [mai înainte], ne învață că aceea care era închipuită în semn încă nu este în timp.

[În vreme ce,] într-adevăr, cu al treilea semn, apa scoasă din fluviu și vărsată pe pământ ca să fie sânge, rațiunea tainei [ratio sacramenti] se amestecă cu acestea [cu semnele], pentru ca cei curățiți prin apă să fie trecuți [sint transituri] în cunoașterea sângelui [in cognitionem sangvinis].

---

[1] Într-o anumită măsură, pe cât s-au putut ei sfinți, pe cât s-au putut desăvârși duhovnicește.

[2] Ideea este că cele care s-au împlinit deplin în Hristos nu se găsesc în mod deplin în vreuna din închipuirile anterioare. Nu într-una singură și nici măcar în toate la un loc. Pentru că adevărul revelat în și prin Hristos depășește cu mult asemănările/ întruchipările/ prefigurările care au fost în istorie până la venirea Lui.

Traduceri patristice

vol. 6

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

*

Sfântul Ilarie, Episcop de Poitiers
(cca. 315 – 367, pomenit la 13 ianuarie
în Biserica Ortodoxă)

***

XXIII. Prefigurarea poporului creștin

Însă, însuși modul binecuvântării și puterea cuvintelor arată că nimic nu trebuie înțeles acolo în acord cu faptele prezente^[1] [, ci doar în mod profetic]. Căci este binecuvântat Iacov ca, din roua cerului și din rodnicia pământului, să aibă din belșug [abundet] vinul și grâul. [Iar el,] din contră, în realitate a îndurat foamea și a cumpărat grâne din Egipt.

Neamurile sunt supuse lui întru robie [în profeție]: [dar,] de fapt, mai degrabă [se poate spune că] el s-a dat, împreună cu toată familia sa, în stăpânirea faraonului [in ius Pharaonis]^[2].

Se spune [în profeție] că va fi slăvit de către căpetenii, însă a suferit multă vreme o mare robie, sub stăpânirea lui Laban.

Este așezat stăpân peste fratele său [în profeție]: de ce atunci l-a slăvit pe fratele său [Isav] ca pe un stăpân?

Așadar, pentru că Scriptura nu riscă minciuna, deși acestea au fost spuse despre Iacov, totuși, sunt simbolizate [cele viitoare] și sunt îndreptate spre poporul pe care îl prefigura [profeția].

Căci acestea toate, după făgăduința profetică și evanghelică, sunt pregătite celor credincioși, adică celor care vor judeca lumea și pe îngeri (cf. I Cor. 6, 2-3; II Petr. 2, 4) și care sunt destinați pentru împărtășirea Împărăției cerești.

XXIV. În fine, însuși acel început al binecuvântării nu privește lucrurile prezente [, din vremea lui Isaac și Iacov], ci pe cele care se vor împlini în viitor. Căci zice: „Iată mireasma fiului meu precum mireasma câmpului plin pe care l-a binecuvântat Domnul”.

Mireasma este mai-înainte-cunoașterea duhului [odor spiritus est praescientia], [iar] câmpul plin înseamnă desăvârșirea roadelor [perfectio fructuum].

Iar câmpul, precum învață Evanghelia, semnifică lumea. Desigur, trebuie să considerăm că indică lumea binecuvântată, nu [pe cea] care va pieri și nu va mai fi, ci [pe cea] care este veșnică și plină de roade desăvârșite.

Așadar, pentru că mireasma lui Iacov este aceeași cu cea a câmpului plin, iar, după firea lucrurilor, mireasma este mai-înainte-cunoașterea duhului – fiindcă din miros se simte/ se cunoaște fiecare lucru ce este –, Isaac arată a o mirosi pe aceasta în el [în Iacov], adică a cunoaște-mai-înainte cu duhul binecuvântarea în viitor a poporului mai tânăr și a lumii veșnice, [dată] și aceluia și celeilalte, adică și lumii și celor care urmează să se bucure în ea în veci.

XXV. Binecuvântarea lui Isav

Și, pentru ca să discernem [ut cerneremus] mila preabogată a lui Dumnezeu [abundentem Dei misericordiam] [care se arată în mod clar] în prefigurarea lucrurilor [effectibus] viitoare din cele [ale realității] prezente, toate au fost expuse amănunțit și scrise cu atât de mare grijă, încât și una și aceeași ordine/ succesiune a istoriei [profețite] să se potrivească și pentru evenimentul istoric, și pentru nădejdea viitoare.

Căci, binecuvântându-l pe Iacov în locul lui Isav, Isaac este îngrijorat să nu se înșele în a face ceva [greșit]. Fiindcă Iacov zicea despre sine a fi Isav. Așadar, deoarece Isaac era orb, zicea: „Apropie-te de mine și te voi simți/ pipăi pe tine [pertentabo te], fiule, dacă tu ești fiul meu Isav sau nu!” (Fac. 27, 21).

Și deși acela era și îmbrăcat în haina lui Isav și imitând înfățișarea lui prin purtarea pieilor [de iezi], totuși, nu fără suspiciune a fost atins de cel orb. Căci a zis, când îl pipăia pe el: „Glasul într-adevăr [este] glasul lui Iacov, mâinile, însă, sunt mâinile lui Isav” (Fac. 27, 22).

Așadar, prin această îngrijorare se arată sentimentele/ iubirea lui Isaac pentru Isav. Iar mai târziu, întorcându-se [Isav] de la câmp și de la vânat și [arătându-se] pe sine tatălui său, în calitate de întâi-născut, ca să fie binecuvântat, aflând Isaac nu se tulbură^[3], ci mai degrabă insistă chiar în a confirma binecuvântarea [dată lui Iacov], zicând: „Dacă pe el l-am făcut domn/ stăpân al tău și pe toți frații lui i-am făcut robii lui, [dacă] l-am încredințat pe el în privința [belșugului] grânelor și a vinului, dar ție ce îți voi face, fiule?” (Fac. 27, 37).

Ci, mai degrabă, implorând Isav cu suspine și cu lacrimi ca să îl binecuvinteze pe el, astfel zice: „Iată, locuirea ta va fi [lipsită/ îndepărtată] de la belșugul pământului și de la roua cerului de sus și în [prin] sabia ta vei trăi și fratelui tău vei sluji/ vei fi rob. Va fi însă [vremea] când vei lepăda jugul lui de pe gâtul tău” (Fac. 27, 39-40).

XXVI. Așadar, de unde este această schimbare a voinței? Și de ce se dezminte de sine iubirea omului, dacă nu pentru că vorbirea/ cuvântul Scripturii se adaptează și pentru împlinirea lucrului [profețit, ca eveniment istoric], și la așteptarea nădejdii [în cele profețite și care sunt a se împlini în mod duhovnicesc]?

Din iubire paternă a arătat grijă/ solicitudine pentru cel care cerea [binecuvântarea], [însă] a refuzat schimbarea binecuvântării [date lui Iacov] datorită cunoașterii duhovnicești [de spiritali scientia].

Acolo a înfăptuit un lucru al firii [umane], aici a ținut rânduiala prefigurării [duhovnicești]. Acolo tatăl se îngrijește de sfințirea întâiului-născut [al său], aici perseverează în binecuvântarea poporului mai tânăr prin duhul profetic. Și conținutul profeției [historia] relatează lucrul istoric [rem gestam], iar desfășurarea sa [suus ordo] nu părăsește nădejdea prefigurată.

Dar, într-adevăr, cugetarea profetică nu se oprește la aceasta^[4], ci poporul dintâi și păcătos putea să nădăjduiască la binecuvântarea poporului mai tânăr, dacă credea.

Căci tuturor le este deschisă intrarea către mântuire și calea vieții este grea nu datorită necazurilor sale [, ale mântuirii], care desigur nu există^[5], ci prin legea liberei noastre voințe [arbitrii nostri iure]. Căci voința umană [rea] este un obstacol pentru primirea milei lui Dumnezeu. Ceea ce din acesta însuși, [din] cuvântul care este despre Isav, trebuie să înțelegem.

Fiindcă [Isav] ceruse să fie binecuvântat, dar tatăl, prin mișcarea insuflării duhovnicești [spiritali motu instinctus], l-a lăsat lumii și i-a îngăduit sabia și l-a desemnat spre a fi rob fratelui [său].

Dar pentru ca aceasta să nu fie întru veac și fără întoarcere a pocăinței, au fost [din nou] luate în considerare cele poruncite [și] a amânat astfel binecuvântarea pe care o cerea [Isav], pentru când va lepăda jugul lui, al fratelui care urma să îl domine/ să îl stăpânească, de pe gâtul său.

Așadar, este lăsat stăpân [să decidă dacă vrea] să-și lepede jugul său, pentru că fiecare este stăpân al propriei voințe [în ce privește felul în care vrea să ajungă] la credință, vrednic apoi de binecuvântare întrucât va trece de la robia necredinței [inreligiositatis servitute] la libertatea credinței.

---

[1] Contemporane lor, Sfinților Isaac și Iacov.

[2] Cu sensul: în puterea faraonului, care le-a făcut bine, fiind rude ale Sfântului Iosif, cel care a salvat Egiptul de la foamete.

[3] Într-atât încât să schimbe binecuvântarea.

[4] La prima profeție a Sfântului Isaac.

[5] Fiindcă nu calea mântuirii poartă în sine necazuri și dureri, ci voința oamenilor de a face rău aduce astfel de necazuri și suferințe în calea mântuirii.

Traduceri patristice

vol. 6

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

*

Sfântul Ilarie, Episcop de Poitiers
(cca. 315 – 367, pomenit la 13 ianuarie
în Biserica Ortodoxă)

***

Deci, întrucât, pentru cei care viețuiesc în trup, dreptul de întâi născut privește viața [aceasta] [de vita sit], pe care Isav l-a vândut din cauza dorinței trupești, [fiind] prefigurarea poporului necredincios, așadar nu se neliniștește [non disperat] pentru această vrednicie a celor dintâi [născuți], zicând: „Iată eu mor [de foame] și ce [îmi mai este] mie întâietatea [primatus]?” – căci, înainte de moarte, primea acea întâietate, care este a oamenilor – , ci [se tulbură] pentru că, purtând în sine chipul poporului, întâi născut el însuși prin lege – fiindcă acest popor mai înainte fusese ales întru [a fi] moștenirea lui Dumnezeu – a căzut din nădejdea învierii și a slavei lui Dumnezeu, [și fiind] pradă dorințelor trupești, spunea că s-a deznădăjduit de vrednicia sa, la care drept de întâi născut i se păruse potrivit [convenerat] să nădăjduiască după moarte.

XXI. Binecuvântarea lui Iacov

Astfel, deznădăjduind Isav de întâietatea sa, celelalte se întâmplă și după credința faptei^[1], și după vrednicia/ puterea prefigurării.

Astfel, pentru că Isaac era cu ochii slăbiți, îl învață pe Isav ca să-i pregătească lui, după obicei, mâncare din vânatul său, și [astfel] să fie binecuvântat de el, înainte [de a sosi] vremea morții sale.

Iar Rebecca, întrucât aflase aceasta, îl încurajează pe Iacov să-i pregătească repede tatălui mâncare din doi iezi și să îmbrace haina lui Isav; pe mâinile lui, pentru că erau nepăroase [levis], și pe gât [i-a înfășurat] lui pieile iezilor legate, ca să-l înșele [pe Isaac]. Prin care fapte i-a răpit binecuvântarea care era pregătită lui Isav.

După care [Iacov] este binecuvântat cu aceste cuvinte: „Iată mireasma fiului meu precum mireasma câmpului plin pe care l-a binecuvântat Domnul. Și să-ți dea ție Domnul din roua cerului de sus [a rore caeli desursum^[2]] și din rodnicia pământului, mulțimea grâului și a vinului. Și să-ți slujească ție neamurile și să te slăvească pe tine conducătorii și vei fi stăpânul [dominus] fratelui tău și te vor slăvi pe tine fiii tatălui tău. Și cine te va blestema pe tine, blestemat va fi, și cine te va binecuvânta pe tine, binecuvântat va fi” (Fac. 27, 27- 29).

XXII. Înțelegerea duhovnicească

Desigur, lucrul/ întâmplarea își repercutează urmările directe^[3] în Isav și Iacov, însă prefigurarea duhovnicească își păstrează rânduiala sa.

Din cauza dorințelor trupești, [fratele] cel vârstnic [senior] își vânduse întâietatea sa, deznădăjduind de cinstea viitoare din cauza tânjirii după cele prezente [ob luxum praesentium]. Iar [fratele] mai tânăr [iunior] a cumpărat-o cu prețul celor prezente [contra iacturam praesentium].

Nu-i așa că lucrurile care vor să fie, în mod duhovnicesc urmează pe cele care s-au petrecut trupește?

Cei care sunt necredincioși consideră că tot binele stă în plăcere, iar poporul dinainte^[4] [anterior] a pierdut cinstea învierii [honorem resurrectionis] prin dorințele trupului [desideria carnis].

Credincioșii însă renunță la toate bucuriile prezente, punându-și toată nădejdea lor în cele viitoare, și pentru acestea nevoindu-se cu sufletul și cu trupul [animo et corpore continentes], răpesc pe cele destinate [poporului] celui mai în vârstă [destinata seniori].

Căci Iacov îmbracă haina [stola] lui Isav, care se obișnuiește a fi amintită ca îmbrăcăminte a nemuririi [immortalitatis veste] chiar în Evanghelie, unde fratele mai tânăr, risipitorul moștenirii părintești primite, același a primit [înapoi] haina cea dintâi [stolam primam].

Și pentru că trebuia să treacă de la păcat la strălucirea nevinovăției [nitorem innocentiae], de aceea Iacov se acoperă cu pieile iezilor, desigur, vrând să imite prin [acest] lucru înfățișarea însăși a fratelui [său].

Dar pentru că, din păcătosul care era, trebuia să primească vrednicia binecuvântării însușite, asumă chipul păcătosului în pieile oilor moarte [emortuarum pecudum].

---

[1] În conformitate cu realitatea istorică.

[2] În text: desusum. Cuvântul nu există în LXX și nici în VUL, iar traducătorul francez l-a trecut cu vederea.

[3] La nivel istoric.

[4] Care a fost mai înainte/ mai întâi al lui Dumnezeu.

Traduceri patristice

vol. 6

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

*

Sfântul Ilarie, Episcop de Poitiers
(cca. 315 – 367, pomenit la 13 ianuarie
în Biserica Ortodoxă)

***

XV. Beția lui Noe: chip al Patimii lui Hristos

Acum, cu adevărat, beția din rodul viței sădite este chip al Patimii [lui Hristos]. Căci via din Egipt a mutat-o și a sădit-o Domnul (cf. Ps. 79, 9). Și mai departe: „Via Domnului Savaot este casa lui Israil” (Is. 5, 7). Căci din faptele poporului mutat și sădit [de El] este cauza Patimii Sale.

Dacă, poate, va crede cineva a nu se putea face legătura dintre beția lui Noe și chipul morții Domnului, va fi convins de cele ce vor urma, întrucât potirul Patimii băut în Evanghelii arată moartea [cu care avea să moară].

Însă, fiind trei fiii, se râde, de către unul [dintre ei], de goliciunea părintelui, apoi este acoperit de [ceilalți] doi; dar, deși doi l-au acoperit într-un singur cuget [unianimiter], – blestemându-l [Noe] pe al treilea –, în cei doi este, totuși, o binecuvântare diferită a unei singure lucrări.

Sub acești trei fii, însă, este arătată totalitatea oamenilor, adică: [neamul] celor care trăiesc sub lege, al celor care sunt îndreptați sub har și al păgânilor. Dintre aceștia, păgânii râd de moartea Domnului și de trupul gol al [Fiului] lui Dumnezeu [nudum Dei corpus], iar în [ceilalți] doi, care acoperă goliciunea, se află legea și harul.

XVI. Dar pentru că Iafet este așezat în casele/ locuințele lui Sim (cf. Fac. 9, 27), arată simbolul neamurilor [păgâne] care sunt aduse la credință. Sim cu adevărat poartă chipul poporului israelit……^[1].

XVII. Despre Avraam

……De asemenea, Sarra simbolizează [signat] Biserica, [iar] Agar sinagoga [iudaică]……

Însă arată că sămânța chemată/ numită [vocatum] în Isaac este Hristos, în care de asemenea este înălțată prefigurarea Patimii, fiindcă [Isaac] este chemat de tatăl [său] la jertfă [ad hostiam], fiindcă ia/ poartă lemnele jertfirii [ligna sacrificii], pe când apare un berbec spre arderea jertfei……

XVIII. Numele lui Avraam și al Sarrei

În litera adăugată lui Avraam este numărul unu, în aceea care este adăugată Sarrei se află [numărul] o sută (a se vedea Fac. 17, 5, 15)^[2]. Și Mântuitorul, lăsând [cele] nouăzeci și nouă [de oi] în munți, a plecat să o caute pe una, care se rătăcise (cf. Mt. 18, 12).

Așadar, se adaugă cifra unu în litera [numele] lui Avraam. Căci unul este Domnul Iisus Hristos, născut din Fecioară, [și] de la acest Unu sunt curățite toate păcatele credincioșilor. Și ceea ce prin Sine era să se plinească, [El] prefigurează în Avraam.

Acela, prin adăugarea uneia [a unei litere], se cheamă părintele neamurilor, [iar] Acesta, prin asumarea uneia [a firii omenești] [per assumptionem unius], este numit Părintele și Mântuitorul neamurilor, a suta oaie fiind redată Sarrei, adică Bisericii dintâi [născute] a Ierusalimului ceresc [Ecclesiae primitivae caelestis Ierusalem]……

XIX. Rebecca: chip al Bisericii

……Rebecca are un dublu chip: cel al căsătoriei și cel al nașterii [de prunci], și întru căsătorie poartă tipul Bisericii [Ecclesiae typum]. [Ea] adapă cămilele (cf. Fac. 24, 19-20), adică neamurile supuse lui Hristos.

Învață auzul credinței prin cercei. Brățările de pe mâini arată împodobirea lucrării [ei] celei bune (cf. Fac. 24, 22).

Întrebată despre nuntă, răspunde după obiceiul celor uniți cu Hristos [consociandorum Christo more], pentru ca să ajungă la vedere[a mistică a Lui] [ut ad visum perveniat] (cf. Fac. 24, 58).

Pleacă din casa tatălui său arătând că nu va putea cineva să fie slujitorul lui Hristos decât dacă a renunțat la păcate și dorințe trupești [vitiis et concupiscentiis].

Două neamuri simbolizează două popoare……

XX. Dreptul de întâi-născut al lui Isav prefigurează alegerea lui Israil

……înțelesul numelui aceluia, pe care îl interpretează Scriptura: „Și a zis Isav către Iacov: «Dă-mi mie să gust din fiertura [coctura] aceasta pentru că leșin/ mă sfârșesc [de foame]». Pentru aceasta s-a numit numele lui Edom” (Fac. 25, 30).

După aceasta, și-a vândut întâietatea sa [primitiva sua] pentru mâncare, zicând: „Iată eu mor [de foame] și ce [îmi mai este] mie întâietatea [primatus]?” (Fac. 25, 32).

Însă, la cei vechi, în cei dintâi [născuți] era vrednicia, încât primul născut să stăpânească moștenirea casei părintești, în vreme ce frații care urmau în succesiune îi erau supuși.

---

[1] O nouă lacună în manuscris.

Pentru a nu mai repeta aceste semnalări, menționăm că punctele de suspensie prelungite indică în textul nostru această carență a manuscrisului.

[2] Dumnezeu i-a schimbat numele lui Avram în Avraam și pe al Sarei în Sarra. De aceea, la numele lui a adăugat un a (care, numeric, înseamnă 1), iar la numele ei un r (indicând numărul 100, în alfabetul grecesc).

Traduceri patristice

vol. 6

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

*

Sfântul Ilarie, Episcop de Poitiers
(cca. 315 – 367, pomenit la 13 ianuarie
în Biserica Ortodoxă)

***

XIII. Prefigurarea lui Hristos

Însă o mare taină este conținută în acestea viitoare și vom trata despre locul/ rolul său în parte, la timpul său, întrucât trebuie să comparăm lucruri și persoane, fiecare la rândul său.

Așadar, acestui Noe [Îi va fi asemănat] Domnul nostru, Care „Cuvântul [fiind,] S-a făcut trup” (In. 1, 14) și Care a zis în Evanghelie: „Veniți la Mine toți cei care trudiți [laboratis] și sunteți împovărați [onerati estis] și Eu vă voi reface/ restaura [reficiam] pe voi. Puneți jugul Meu pe voi [tollite iugum Meum super vos] și învățați că blând sunt și smerit cu inima și veți afla odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e dulce/ plăcut [suave] și povara Mea este ușoară” (Mt. 11, 28-30).

Face așadar a se odihni [cei trudiți] și dăruiește odihnă sufletelor și ascunde, de amenințarea Judecății, în arca învățăturii și a Bisericii Sale [in doctrinae et Ecclesiae Suae arcam], pe fii și pe cei născuți [ai lor] și pe cei chemați și împarte/ dăruiește pe Duhul Sfânt și moare și este batjocorit și înviază și instituie pentru neamul omenesc pedeapsa și sfințirea pentru faptele [săvârșite] în mod drept sau rău.

Și în acelea chiar, când lui Noe i se poruncește să intre în arcă sau să iasă din ea, se contemplă rânduiala sfințirii Bisericii [ratio Ecclesiae sanctificationis].

Căci este scris: „Dar vei intra în arcă tu și fiii tăi și soția ta și soțiile fiilor tăi” (Fac. 6, 18). Și din nou: „A zis Domnul Dumnezeu către Noe zicând: «Ieși din arcă tu și soția ta și fiii tăi și soțiile fiilor tăi»” (Fac. 8, 16).

Intrând în arcă, unește/ grupează sexul în parte: bărbații la bărbați, femeile la femei, arătând, desigur, că cei ce intră trebuie a fi abstinenți [continentes], fiecare trebuind să primească ulterior posibilitatea de a se căsători……..^[1]când de trei ori este trimisă.

XIV. A doua și a treia trimitere a porumbiței

Și nici a doua trimitere nu este neclară în privința a ceea ce prefigurează. Când se întoarce acum cu ramura de măslin roditoare printre frunze, nu mai trebuie prinsă în mână, ci zboară iarăși.

Iar [simbolul] acesta s-a împlinit când cei 70 de Ucenici, după ce au primit pe Duhul Sfânt, fiind trimiși la propovăduirea Evangheliei, se întorc cu slava supunerii lor a duhurilor necurate, Duhul Sfânt aducând rodul milostivirii lui Dumnezeu, care a fost simbolizat în ramura de măslin, și, de asemenea, când, după împrăștierea acestora [a Ucenicilor] de la Domnul, urma să nu mai aibă niciun loc de odihnă.

Totuși, porumbița a revenit la Noe cu rodul, arătând prin aceasta, în a doua întoarcere, și rodul Duhului Sfânt de a-i fi supus pe demoni și, după ce s-au împrăștiat Ucenicii de la Domnul, neputința de a mai găsi un loc de odihnă de aici încolo.

Cu adevărat, a treia trimitere și [al treilea] zbor prefigurează locuirea Lui, care este în cel credincios, [căci odată] trimis Duhul Sfânt, rămâne veșnic în sufletele credincioșilor.

---

[1] Alt pasaj lipsă din manuscrisul după care s-a făcut ediția din care traducem. Însă vom reda, mai departe, și nota explicativă care precizează această lacună: „Manuscrisul A prezintă aici o lacună: în pasajul care ne lipsește, Sfântul Ilarie dădea, fără îndoială, o interpretare tipologică a trimiterii corbului și a primei trimiteri a porumbiței. Mai citim și cuvintele: «când de trei ori este trimisă».

Totuși, putem reconstitui parțial această interpretare grație unui al text al Sfântului Ilarie, In Psal. 144, 12, care ni se pare, de altfel, că prezintă o aluzie directă la Tratatul nostru:

«De altfel, ne amintim a fi corbul în chipul păcătosului [in formam peccatoris], când, [fiind] trimis din arcă nu s-a [mai] întors. Deci, când nicăieri nu era niciun loc stătător [pe care să poți să stai], apele fiind revărsate peste tot, aceasta nu s-a întors [în arcă], porumbița revenind [însă], apoi, după ce nu găsise odihnă.

Deci, întrucât această arcă a purtat chipul Bisericii, [așadar] în [corbul] cel care părăsește Biserica, fiindcă nu poate să rămână niciodată nicăieri, în el se constituie simbolul păcătosului, care deși nu are nicio altă [odihnă] în afară de odihna Bisericii, în veac vrea totuși să rămână în cele goale/ deșarte ale veacului».

Cuvântul ne amintim [meminimus], prin care Ilarie își începe interpretarea sa, pare să implice o trimitere la o [altă] interpretare recentă a aceluiași pasaj din Scriptură. Este de asemenea posibil, în aceste condiții, să presupunem că este vorba de Tractatus mysteriorum” (cf. n. 4, p. 100-101).

Traduceri patristice

vol. 6

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

*

Sfântul Ilarie, Episcop de Poitiers
(cca. 315 – 367, pomenit la 13 ianuarie
în Biserica Ortodoxă)

***

Și pentru că nu avea niciun motiv pentru a-L pedepsi, [arhiereul] a luat asupra sa [in se] rana și vânătaia nedreptății și a uciderii. A vorbit chiar din insuflare profetică [instinctu prophetico].

Căci atunci a profețit, fără să știe, precum este scris în Evanghelii: „Însă unul dintre ei, cu numele Caiafas, întrucât era mai marele preot al anului aceluia [summus sacerdos anni illius], a zis lor: «Voi nu știți nimic, nici nu pricepeți că ne este de folos nouă ca să moară un om pentru popor [unus homo moriatur pro plebe] și să nu piară tot neamul [non universa gens pereat]». Însă aceasta nu a zis-o de la sine, ci întrucât era mai marele preot al anului aceluia, a profețit” (In. 11, 49-51).

Așadar, este un acord complet între persoane, fapte și rezultat, iar adevărul faptelor conține chipul viitorului. De asemenea, numărul pedepselor împotriva lui Cain și Lameh nu a fost scris fără [a avea] alte semnificații.

Așadar, întrucât, după Profeți, o înșeptită vină era stabilită pentru cei nedrepți, Petros, pe care (Domnul) a zidit Biserica ca pe o temelie vie, întreabă dacă trebuie, după Lege, să ierte de șapte ori celui care a păcătuit împotriva lui. Căruia Domnul i-a răspuns [spunându-i] să ierte de șaptezeci de ori câte șapte (cf. Mt. 18, 21-22), învățând prin acest simbol [hanc significantiam] că însăși vina pentru Patima Sa trebuia iertată celor care aveau să creadă, pentru că, pe cât era înmulțită pedeapsa ei [a acestei crime], pe atât iertarea abunda.

XI. Sit

Apoi este nașterea lui Sit și în el se ridică o altă sămânță în locul lui Abel, care fusese ucis, Eva astfel zicând: „Mi-a ridicat mie Domnul altă sămânță pentru Abel, pe care l-a ucis Cain” (Fac. 4, 25). Iar interpretarea numelui Sit este: temelia credinței.

Și întrucât Abel este Drept, iar Sit a fost născut în locul celui Drept, se înțelege că nașterea Sfinților, întotdeauna păstrată de Dumnezeu și înnoită prin succesiuni [de generații], reprezintă Biserica, ce trebuie să susțină credința, întru Petros [in Petro]^[1], pe fundamentele credincioase [care sunt Apostolii] [fidelibus fundamentis].

XII. Profeția despre nașterea lui Noe

În ceea ce privește cele ce sunt faptele lui Noe, nu se poate nega a fi pline și de puterile lui Dumnezeu și de simboluri/ arhetipuri [exemplis] ale celor viitoare.

Căci oricare ar fi gradul de slăbiciune a înțelepciunii sau de respingere a voinței de a îmbrățișa adevărul, există aici cuvinte și fapte în stare de a-i contrazice chiar și pe care refuză să recunoască adevărul.

Și, pentru a face să se observe în fiecare lucru virtutea sa profetică, trebuie să punem în lumină pe scurt termenii de comparat.

Căci Noe îl prefigurează pe omul pe care Domnul l-a asumat din Fecioară [quem ex Virgine Dominus adsumpsit, hominem praefigurat]^[2], și, pentru ca Acesta Însuși să fie cunoscut după cuvintele Scripturii înseși, trebuie să cunoaștem în ce fel a fost profeția lui Lameh, tatăl său, despre el: „Și Lameh a născut fiu și a chemat numele lui Noe, zicând: «Acesta ne va face pe noi a ne odihni [requiescere faciet nos] de lucrurile/ muncile noastre și de mâhnirile [a tristitiis] mâinilor noastre și de pământul pe care l-a blestemat Domnul Dumnezeu»” (Fac. 5, 29).

Însă acestea, întrucât judec, nu pot să se potrivească pe deplin în el, Noe, despre care este cuvântul. Căci ce odihnă a adus el neamului omenesc sau [cine sunt cei] de la care a făcut el să înceteze muncile?

Mai mult chiar, sub el^[3] se revarsă potopul [și] este șters [de pe pământ] întregul neam omenesc [universitas hominum], pământul se întoarce/ este restaurat sub privirile sale, iar apoi trăiește lucruri și mai grele [in gravioribus virtutibus].

Și unde va fi redată odihna prin Noe? Ci întru El, care avea să aducă odihna, este arătată puterea de a împlini.

Și mai mult încă, nici nu se potrivește firii umane, nici nu citim scris și nici din lucrul însuși nu se înțelege că Noe ar fi făcut ceva de felul acestora, ci Scriptura a răspândit [prin cuvânt], în mod deplin, majoritatea [faptelor] care îi erau proprii lui Noe: că este plăcut lui Dumnezeu, că este găsit Drept, că i se poruncește să facă arca, că intră în ea, că trimite corbul, că primește și retrimite porumbița, că iese din arcă, că plantează vie, că se dezgolește îmbătat de roadele ei, că este luat în râs de Ham, că este acoperit de către Sim și Iafet, că poruncește blestemul în unul, iar rânduiala și modul binecuvântării în [ceilalți] doi.

Acestea trebuie înțelese că sunt faptele [făcute] de el.

---

[1] Sfântul Petros a fost el însuși arătat de Domnul a întruchipa simbolul pietrei apostolice pe care este zidită Biserica (Mt. 16, 18), pentru că el a răspuns în numele tuturor Apostolilor, mărturisind crezul lor, crezul apostolic: „Tu ești Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Mt. 16, 16).

[2] Adică profețește întruparea lui Hristos și mântuirea pe care Acesta a adus-o lumii.

[3] În timpul vieții sale.