Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Tag: teologie pentru azi (Page 1 of 1560)

Bacovia sau despre o frumusețe isterică [actualizat]

Câtă frumusețe ce nu mai spune nimic…
George Bacovia[1]

Prejudecata[2] curentă, referitoare la George Bacovia, este aceea că lirica lui este una de stare și de atmosferă (Lovinescu, Ion Barbu etc.) și nu o poezie de idei. Fals. Poezia lui Bacovia transmite idei, chiar și sub neobișnuita formă elegiacă a liricii sale.

De asemenea, firul narativ este întotdeauna prezent, doar că e…rupt (sau întrerupt).

Ion Barbu o deprecia, în lipsa unor antene de receptare adecvate pentru ceea ce el numea plângeri melodioase, o poezie lirică și confesivă, așa cum îl deprecia – din alte motive – și pe Arghezi, neavând sensibilitatea și răbdarea să-i discearnă cum se cuvine.

Poezia lui Bacovia poate fi interpretată și ca fiind de atmosferă, dar în mod cert nu este una abandonată de idee, lipsită de mesaj sau de sens.

Doar că mesajul trebuie decriptat dintr-un limbaj simbolic și eliptic. Dar…ce poate fi nou în aceasta, pentru poezia modernă?

Lirica sa e simbolistă prin identitatea unor tehnici poetice (asupra cărora exegeza noastră a insistat adesea), dar mai ales prin reproducerea unui tablou profund interiorizat al lumii moderne, în tușe accentuate de protest la adresa configurației sale.

Bacovia nu deține însă pionieratul viziunilor poetice simboliste și nici al sensibilității de acest tip. Îl precedaseră alții, iar el clasicizează curentul și ajunge în preajma desăvârșirii poetice:

„Toți simboliștii noștri minori (Tradem[3], Iuliu C. Săvescu[4], Obedenaru[5], Iacobescu[6], etc.) se regăsesc în poezia lui, ceea ce înseamnă că Bacovia reprezintă sinteza lor majoră și încă ceva pe deasupra.

Simbolismul poetului devine astfel o calitate particulară pe care unii critici și istorici literari au numit-o bacovianism[7].

Într-un mod care pare profetic astăzi, artiștii începutului de secol XX (poeții și pictorii) își reprezentau lumea modernă, în zorii ei, ca pe una a inchietudinii și chiar ca pe un univers concentraționar. Obsesia lor, în plan psihologic, avea să se… obiectiveze, devenind în curând o realitate politică infernală.

Bacovia face să se audă, începând chiar cu primul volum, un strigăt profund de alienare și de neregăsire interioară, angoasa unui spirit terorizat de moarte, de non-sensul lumii contemporane și de singurătate (spirituală) sfâșietoare.

Pe Macedonski, „cerul încă plin de stele şi câmpul încă plin de roze” îl puteau vindeca de „jalnice nevroze” (Noaptea de mai): acea „feerie a naturii, vindecătoare de nevroze”.

La Bacovia, acest fel de vindecare nu mai este cu putință. Nevrozele devin toxice și incurabile, provocatoare de obsesii și inhibiții pentru care efectul taumaturgic al naturii cosmice nu mai este suficient.

Nu mai este de ajuns nici revărsarea (îm)bălsămătoare de arome și miresme, începută de Bolintineanu (pe urmele cădelnițării liturgice și ale traseului ecleziastic de continuă dematerializare[8] și spiritualizare a lumii) și continuată de Eminescu, Macedonski și de poeții numiți pre-bacovieni: Traian Demetrescu (care, suferind de ftizie, receptase „o feerie de roze, de stele, de valuri, de reflexe, de lună, de triluri…”[9] din Florile Bosforului și „vrea să fie dus la groapă sub o profuziune de flori”[10]), Dimitrie Anghel[11] („care cade în voluptăți olfactive la efluviile florale”[12]), Ștefan Petică[13] („tuberculos și el, glorifică diafanitatea florilor”, într-un „delir obosit de ftizic, sensibil la miresmele ce dau leșinuri”[14]), Iuliu C. Săvescu (de asemenea mort de ftizie), N. Davidescu[15], etc.

La fel și instrumentele muzicale, ca acompaniament funerar – începând de la bolintineanul și eminescianul clavir –, devin o obsesie, multiplicată apoi de wagnerismul[16] romantic și de ritmul muzical simbolist.

Primul dintre pre-bacovieni, Traian Demetrescu sau Tradem, acuză în versuri „pustiul de gânduri” și „ale inimii ruine” (sub influența profundă a lui Eminescu) și anticipează în multe privințe poezia bacoviană (ninsori monotone, corbi, suferință ftizică, epave umane, aiurări, desfrunziri, melancolii, etc.). El e la mijloc de drum între Macedonski și Bacovia, dar și între Eminescu și Bacovia. Tradem îl devansează pe Bacovia, precizând acea stare de spirit care îl va face celebru pe celălalt.

Numai că Tradem îi socotea…bizari pe simboliști[17] și, cu toate acestea, el dă „liniile simbolismului”[18] românesc. Ceea ce denotă că poeții români încep să se sincronizeze fără teoria sincronizării, adică nu influența ideologiei literare este definitorie, ci resimțirea modificărilor categorice de climat spiritual în societatea contemporană[19]. Până la urmă, Lovinescu a teoretizat ceea ce se putea deja constata.

Dar boala spirituală a devenit mult prea profundă și are nevoie de o soluție de tratament spiritual radicală, vărsarea parfumurilor peste cadavre (la propriu, dar mai ales la figurat) nu mai este suficientă, pentru că simțurile cosmice ale contemporanilor moderni s-au necrozat complet.

Poemele lui Bacovia sunt, însă, tot niște meditații, sincopate însă, cugetări prozaice (ca cele adunate în Bucăți de noapte) pe care el le reproduce eliptic și crizat în versuri, luând forma unor viziuni moderne.

Și lirica lui Bacovia este retorică, doar că e scurtcircuitată, nevrozată. E o retorică ce trebuie citită printre rânduri, refă-când punctele de suspensie. „Fracturismul” expresiei (discontinuitatea sintactică și logică) este concluzia poetică expusă unei lumi care nu mai ascultă discursuri lungi și argumentate, ci doar de rațiunea impulsivității.

Stilul sincopat și telegrafic al poeziei bacoviene reflectă sincoparea dialogului și a afectivității între persoanele umane, în epoca modernă.

Sentimentul de claustrare este construit în poemele bacoviene prin sugestia unui univers, a unui spațiu redundant și constrângător, prea strâmt prin dimensiunea tautologică a culorilor, a formelor biologice geometrizate de liniaritatea vieții, care generează la orice atingere o durere stridentă. Pe scurt, un univers redus la dimensiunile unui cavou, la a fi ecoul morții în viață.

Nimic altceva nu sunt poemele lui Bacovia decât un strigăt de revoltă și de neputință, ale celui care se simte îngropat sub…inexorabil.

Este oare o coincidență că primul nostru mare poet modernist sau simbolist (cum este considerat mai adesea), scrie o poezie care pare „secreția unui organism bolnav”[20], în timp ce prima proză modernă, cea a Hortensiei Papadat-Bengescu, este, cum se spune, romanul organismelor degenerate?

Cavoul este în poezia lui Bacovia metafora cea mai explicită a unei vieți îngropate în viață, a unei morți care pare viață, a unei existențe ce resimte tranșant și abominabil lipsa de sens a vieții proprii.

Culorile cu nuanță metalizată (violet, plumburiu, negru, galben), ninsoarea/ zăpada, ploaia, apa care îngroapă caracterizează în mod esențial lirismul bacovian și nu sunt decât niște metafore și simboluri asociate metaforei centrale (impusă de poemul Plumb), care este cea a cavoului imens în care a ajuns să trăiască omul.

În același fel, boala sau obsesia sângelui, a cântecului dezacordat și a pustiului conduc la aceeași sugestie a morții sau mai rău, a morții vii, a vieții care, în lipsa harului dumnezeiesc („lipsește viața acestei vieți”, zicea Eminescu), este mai rea decât moartea.

Primul poem al primului volum de versuri al lui George Bacovia, binecunoscutul Plumb (scris între 1900-1902, așa cum ne spune Mircea Scarlat), conține în sinteză aceste sugestii, de care am amintit[21].

Este luată peste picior retorica fastuoasă a morții, acolo unde ea devine un scenariu funerar baroc, care nu mai permite a se vedea dramatismul profund al adevărului morții.

Dar resimțim aici și o tonalitate disperată, rezonanța conștientizării indiferenței glaciale instaurate între vii și morți, ca și între vii și vii, încât nu mai știi care sunt viii și care sunt morții.

Întâlnim aici un avatar imaginar al poetului, așezat simbolic în mijlocul unui spectacol funerar simplificat, în care decorul e alcătuit din „sicrie de plumb”, „flori de plumb”, în care mort este el însuși, dar și „amorul meu de plumb”, cu „aripile de plumb” atârnând – simbolizând o conștiință care se reflectă pe sine în oglinda a ceea ce i se pare cel mai definitoriu pentru sine: iubirea.

Cel mort se privește pe sine însuși: avem o dublă ipostază a poetului, ca cel ce este mort („Stam singur în cavou”…) dar și ca cel care se privește, se contemplă mort („Stam singur lângă mort”…).

Omul modern își deplânge cadavrul sufletului, sicriul inimii, „biserica-n ruină” a propriei ființe (Eminescu, în Melancolie, anticipase perspectiva bacoviană: „Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi țiu,/ Ea bate ca și cariul încet într-un sicriu”).

Scenariul morții este de fapt un tablou al vieți umane, pentru că ingredientele funebre ale vieții constau în despărțirea de Dumnezeu și de umanitatea ingenuă, făcând dragostea să fie de plumb, să nu mai aibă idealul înălțimii.

Efortul funerar apare însă grotesc, pentru că este plâns un om care, fiind viu era mort și murind e viu, și care își constată cu jale plumbul ființei. Se prea poate ca poetul să fi avut în vedere, aici, sensul cuvintelor: „Lasă-i pe morți să-și îngroape morții lor”[22] (Mt. 8, 22)?

Putem vedea în „amorul întors”, care are „aripile de plumb”, o replică la eminesciana ipostază angelică a iubitei moarte, reformulată (la 27 de ani de la moartea lui Eminescu), în stil modernist. Sau o constatare a evoluției acestei ipostaze, în era modernă. Ori doar o nouă dedublare a propriei ipostaze, ca imagine mai mult decât elocventă a singurătății răvășitoare și a neregăsirii de sine în contextul egocentrismului postulat de ideologia și filosofia epocii.

Plumbul devine sugestie cromatică a întunericului interior, spiritual, dar și a totalei lipse a imponderabilității duhovnicești, a imposibilității zborului spiritual. Scepticismul ateu nu poate să îl conducă pe om decât la concluzia „amorului defunct” (Amurg de toamnă), la distrugerea și neregăsirea iubirii. Păcatele de plumb îi dau ființei umane numai „aripi de plumb”, cu care nu poate să „zboare” decât în jos, spre infern.

În Sfânta Scriptură, plumbul este simbol al păcatului:

„Și iată un talant de plumb ridicat, și iată o muiere ședea în mijlocul măsurii. Și a zis: aceasta este fărădelegea, și o a aruncat pre ea în mijlocul măsurii, și a aruncat piatra cea de plumb în gura ei” (Zah. 5, 7-8, Biblia 1914).

Astfel încât, încă din primul poem al volumului întâi, Bacovia stabilește cu mare precizie adevăratele coordonate ale unei lumi desacralizate: negrul și plumbul – care sunt mai degrabă caracteristice Infernului decât ale vieții.

În lirica bacoviană, lumea devine un „vast cavou” (Amurg), „întreg pământul pare un mormânt” (Note de toamnă), timpul se preface în „gol istoric” (Lacustră).

În Lacustră ne întâlnim cu simbolul de origine biblică al diluviului, dar simbolismul potopului de păcate care îneacă lumea și o conduce la pierzare este unul ortodox și tradițional.

Recurgerea la o iluzorie scăpare prin regresie anamnetică, către vremea locuințelor lacustre, este derizorie, așa după cum derizorii pentru serenitatea spiritului sunt teoriile despre perioade ancestrale ale omenirii, despre epoci glaciare, paleolitice și neolitice…

Teoriile științifice despre om îi oferă acestuia tot atât de mult confort interior cât îi conferă lui Bacovia gândul la locuințele lacustre pentru a scăpa de potop.

Conștiința omului modern, oricât de intoxicată ideologic, nu îi poate da pace acestuia, căci el se resimte din cauza torturii interioare a renegării adevăratei sale ontologii.

Plânsul materiei din poezia bacoviană („aud materia plângând”) arată iminența destrămării acestui văl material, al lumii, dar este și sugestia unui plâns interior, a unei hohotiri a întregului suflet.

Ideea potopului în sine, mi se pare un recurs al conștiinței ortodoxe la moartea ca pedeapsă, care șterge păcatele și îl mântuiește pe om, această moarte pe care și Blaga o va numi bună.

Impresia de înecare, de scufundare în infern, are dimensiuni psihice și spirituale profunde și cauze autentic duhovnicești.

Agata Grigorescu-Bacovia[23], soția poetului, își amintea că adesea citeau împreună Plângerile lui Ieremia, din Sfânta Scriptură.

În general, în poezia lui Bacovia, natura nu mai e un loc de refugiu, privilegiat, un spațiu securizant, ca la Eminescu, ci e un mediu straniu – tradus în mentalitatea epocii –, ale cărui acorduri naturale nu mai sunt armonice, ci dezacordate, discordante.

Ninsoarea sau zăpada reprezintă, în mod paradoxal, o sugestie cromatică mai degrabă închisă, mohorâtă („ninsoare de plumb”, „ninge gri”) – un oximoron psihologic –, pentru că ea îngroapă ființa, asociată fiind și cu noaptea sau cu sângele animal care curge de la abator și prin care se plimbă corbii negri.

Ninsoarea ar fi trebuit să vină în contrast cu noaptea, cu roșul sângelui care se prelinge de la abator (Tablou de iarnă), cu cimitirul peste care ea cade (Nevroză) – deci cu întunericul morții – dar ea se contaminează de impuritatea lumii.

Culorile, ca și sugestiile auditive, sunt electrizate sau metalizate, în orice caz, isterizante, la fel ca și peisajele și întreg decorul bacovian.

Tridimensionalitatea lumii pare anulată în poezia lui Bacovia, nu mai există decât o realitate fantomatică, lipsită de planul adâncimii, „o lume violetă și cochetă” (Amurg violet) – o pictură monocromă – care se mișcă mecanic pe orizontala istoriei, fără să fie atrasă de niciun magnetism ideal sau spiritual. E o lume care se desfășoară într-o geometrie plană, schematică, cel mai adesea monocordă, fără lumini și umbre, fără nuanțe, fără adâncimi.

În mare parte, decorul poetic presupune case din mahalale, cârciumi mizere, copii bolnavi sau tinere privind de la ferestre, suferind de tuberculoză, parcuri pustii.

Singurul loc de refugiu, care este însă la fel de tautologic (și prin urmare nevrozant) ca și toate celelalte elemente poetice bacoviene, este casa iubitei și camera în care aceasta cântă la clavir (clavirul/ pianul lui Bolintineanu, Eminescu și Macedonski, pe care îl preiau și primii poeți simboliști de până la Bacovia), însă adesea se întâmplă ca ea să interpreteze un marș funebru sau să sucombe în timp ce cântă (precum în nuvela Geniu pustiu al lui Eminescu). Încât nu mai putem spune că poetul găsește cu adevărat vreun loc de refugiu undeva în lume.

Și casa apare adesea ca un sicriu.

Dorința de a muri împreună cu iubita, de a dispărea din această lume sumbră, acoperiți de potopul apelor sau al zăpezii, este, în esență, eminesciană.

De altfel, „cel care a păstrat mai mult din substanța poeziei lui Eminescu, datorită afinității, nu simplei influențe, a fost cel mai important și cel mai original dintre ei [poeții simboliști], Bacovia”[24].

Și, deși versurile lui Bacovia, în înțelesul lor imediat, nu par deloc să ne îndrepte spre o eminesciană căutare a Paradisului, totuși, Nichita Stănescu, în mod neașteptat, a putut să le descifreze în această direcție:

„Există un balans al poetului între paradis și infern, între viziunea terifiantă, infernală, și cea suav-angelică. […]

Bacovia, prin vocație, este un poet al infernului, adică un sistematic distrugător al infernului prin înfățișare, lăsând în mediul receptor al cititorului, în permanență, angoasa și aspirația paradisiacă. […] Mediul suav-paradisiac, aspirația către fericire se resimt acut prin absența lor. […]

Este Bacovia un monoton? Da, este un monoton și, mai mult decât atât, este și un monocord. Infernul lui este un infern învins, nu învins cu desăvârșire, dar învins pe jumătate…”[25].

Spre aceeași concluzie tinde și demonstrația lui Theodor Codreanu. El afirmă că expresioniștii constatau că omul a murit sau e un muribund. Și îl ia ca barometru pe Georg Trakl, care a încercat să se sinucidă de mai multe ori și, în final, a murit la 26 de ani din cauza unei supradoze de cocaină. În timp ce Bacovia nu s-a drogat niciodată și a trăit peste 75 de ani.

„Totuși, prin comparație cu Bacovia, expresioniștii (inclusiv Trakl) sunt niște optimiști”[26]. Ceea ce demonstrează că terapia prin infern a lui Bacovia a funcționat.

Cunoaștem că, în Ortodoxie, este cerută în mod imperativ cugetarea la Iad și la păcatele proprii și recunoașterea faptului, fiecare în sinea noastră, că am greșit mai mult decât toți ceilalți oameni. Th. Codreanu consideră că „lupta cu sinele narcisiac e mare obsesie [a poetului]: «încă tot mă iubesc» [Dimineață, vol. Scântei Galbene]”[27], evocând și un alt vers: „Mai mult ca orișicine, îmi pare c-am greșit [Dormitând[28], vol. Scântei galbene][29].

Poezia lui Bacovia devine una a ruinelor umanității: „Bacovia zugrăvește ruina umană cu voluptatea pusă de romantici în evocarea relicvelor arhitectonice”[30].

Motivul ruinelor (subsecvent temei deșertăciunii) este unul vechi, de proveniență veterotestamentară, prezent și într-una din compozițiile lui Dosoftei, fiind preluat entuziast de pașoptiștii noștri din literatura romantică europeană. Eminescu l-a interiorizat, l-a schimbat din forma sa clasică (regăsibilă în Scrisoarea IV și Călin (file din poveste)) în motiv al ruinelor interioare, ale lumii dinăuntru, ale inimii și ale minții/ gândirii (Melancolie, Scrisoarea IV, Mureșanu și Memento mori). Pe urmele lui Eminescu, Macedonski amintește și el de „ruinele simțirii”… (Noaptea de ianuarie).

La Bacovia, ruinele umanității le putem identifica în decorul bacovian cu morți, sicrie, cimitire, copaci fantomatici, oameni fantomatici (o realitate schematizată prin golirea ei de substanța interioară a vieții spirituale), un peisaj simplificat și un spațiu bidimensionat, tăiat diametral de un zbor de corb (ceea ce poate să sugereze „cercul strâmt” al celor ce trăiesc după noroc, la voia întâmplării, din Luceafărul), amurguri violete, sugestii nevrotice, maladive și alcoolice, ninsori electrizate nesfârșite, ploi diluviene, corbi și lupi în căutare de sânge, anamneze ancestrale și locuiri lacustre, sunete și cântece disonante și funebre, etc., etc.

Lumea aceasta e amenințată cu prăbușirea, cu înecul, cu înnoptarea, cu suprimarea. O presimțire sumbră planează asupra ei și vibrează în toți atomii săi.

Tot acest decor bacovian pare format dintr-o recuzită cinematografică deosebită. Iar autorul făcuse cunoștință cu cinematograful, căci în poemul Plumb de iarnă un vers ne spune: „Ning la cinematografe grave drame sociale”. Această recuzită face parte din culisele lumii contemporane, dar și ale acelei lumi care, dintotdeauna, alege să trăiască fără sens: ninsoarea e „seculară”.

În poemul Singur, oximoronul la care apelează Bacovia e și mai elocvent: „ninge-n noaptea plină de păcate”.

După ce, în poezia Altfel, Bacovia avertizează că „omul începuse să vorbească singur”, în Plumb de iarnă, poetul denunță: „O, cum omul a devenit concret”! Iar în poemul Cu voi deplânge această „țară tristă, plină de humor”, în care geniile mor triste și neînțelese (cu referire directă la Eminescu).

În Seară tristă, o femeie cântă într-o cafenea mizeră printre nouri de fum de țigare, ascultată fiind de o „ceată tristă” de bărbați: „Și-n lungi, satanice ecouri,/ Barbar, cânta femeia-aceea”. Ea „barbar cânta, dar plin de jale”.

Apare, deci, femeia care cântă, într-o speluncă numită bar sau cafenea, cântece barbare și satanice, deși nici ea și nici cei care o ascultau nu credeau în ele, ci se simțeau triști pentru păcatele lor și își înecau jalea în acel loc searbăd: „Și nici nu ne-am mai dus acasă,/ Și-am plâns cu frunțile pe masă”.

Sufletele celor ce ascultau și al celei ce cânta își înțelegeau singurătatea, tristețea și nefericirea dincolo de cuvintele stranii, barbare și satanice ale cântecului.

Stridența și vulgaritatea, uneori blasfemiatoare, ale formei de comunicare, ascund un cu totul alt adevăr decât par să comunice: adevărul unei singurătăți și al unei tristeți colosale într-o lume fără Dumnezeu, devenită mormânt, cavou, iad, unde frumusețea mundană ajunge să fie motiv de isterie atunci când nu este întrezărită transfigurarea și înveșnicirea ei.

Ca și lumea modernă – așa cum o resimțea Bacovia –, poezia epocii sale este „o poemă decadentă, cadaveric parfumată” (Poem în oglindă). Adică inutil parfumată. Risipa de parfumuri nu resuscitează feeria bolintineană sau eminesciană.

Bacovia e ironic (parodic, pentru N. Manolescu), pentru că el reprezintă intransigența, pentru secolul său simbolist, așa cum o reprezentase Eminescu pentru cel romantic.

Ca și Eminescu, Bacovia nu crede în ceea ce cred contemporanii săi. Aceasta este trăsătura care îl propulsează drept clasic.

El reprezintă apogeul unei sensibilități (care a fermentat un anumit tip de poezie) și îi pune punct. Nu renunță însă la poezie ca Rimbaud[31] ori ca Ion Barbu și nici nu o renegă ca Fundoianu.

Bacovia nu este însă un parodist în fibra lui esențială poetică, ci un idealist, ca și Arghezi, Blaga, Barbu și ceilalți poeți moderniști. Ne-o dezvăluie el însuși, inserând, printre fragmentele de proză la fel de halucinatorii ca și textele poetice, multe reflecții lucide, între care și această receptare critică succintă dar precisă:

Poezia nouă, în aceste împrejurări de schimbări sociale, nu mai poate fi lăsată numai la discuțiunile de cafenea de prin orașe; menirea ei este de a fi cunoscută cât mai mult, de toate clasele sociale de cititori, de unde apoi ar putea evolua spre acel viitor promis pe care îl așteptăm…

Ar fi regretabil ca acest flux de frumos, de care abundă literatura noastră acum, să nu fie răspândit, transfuzat acolo unde se cere, zăbovind în trecut cu același fel de educație populară, fără a se adăoga partea nobilă din frumosul creațiunilor noi.

În felul acesta operele poeților actuali și-ar regăsi adevăratul ecou de artă al vremii. Și fiindcă vorbim de educarea maselor populare, credem că ele au ajuns la maturitatea înțelegerii a oricărui fel de artă, fie ea cât de subtilă…”[32].

Nu l-am fi putut, prin percepția obișnuită, imagina pe Bacovia preocupat (poporanist) de educarea maselor populare, nu-i așa?

Ce este atunci poezia nouă, un „flux de frumos, de care abundă literatura noastră acum” sau o „poemă decadentă, cadaveric parfumată”?

Bacovia pare paradoxal, dacă nu contradictoriu. Pe de-o parte susține, ca Tradem, utilitatea poeziei, destinația ei universală, adresabilitatea ei către toți oamenii și către toate categoriile sociale, nonelitismul ei estetic și literar (ca mai târziu Nichita Stănescu). Iar, pe de altă parte, o denunță cu tot cu societatea care a născut-o, sesizând-o ca pe o oglindă/ reflexie a acestei decadențe social-istorice.

Există aici o poetică dublă, care se referă la două aspecte diferite: pe de-o parte, la estetica imediată a poeziei, pe de altă parte, la fluxul ei interior, la telosul ei ideal de a familiariza democratic omenirea cu impulsul frumosului și a ceea ce este nobil.

Ceea ce receptează Bacovia din natură și din lume este identic cu ceea ce recepta Eminescu (și, după el, Macedonski): aceeași înfiorare și emoție, pentru că ele se pot decela de sub formula terifiantă a poeziei sale. Au sesizat și alții această congenialitate.

Ceea ce comunică versurile sale nu reprezintă însă emoția lui, ci inapetența contemporanilor și inadecvarea lor (ideologică) la frumusețea eternă. Dar recurge la această strategie din altruism și compasiune, sentimente care îl determinau și pe Eminescu să se declare sceptic și apostat, deși nu era, privindu-se însă în oglinda veacului său[33].

Totodată, prin poezie, Bacovia se dezbracă de o realitate obsesivă, descifrându-i obsesiile maladive.

Lirica lui Bacovia este un țipăt de protest, un protest lucid conceput ca o aiurare. De aceea nu trebuie să confundăm mesajul cu forma mesajului.

Mircea Scarlat remarca, totodată, următorul paradox: „Observăm o discrepanță între imaginarul bacovian (caracterizat prin discontinuitate [față de poezia anterioară/ tradițională]) și gustul artistului, modelat de arta tradițională (s. n.)”[34].

O situație care o reeditează pe a lui Eminescu: extrem de modern (pentru condiția poeziei noastre de la acea dată) în ce privește tehnica și imaginarul poetic, ultra-tradiționalist în gusturi și în gândire.

Însă, reprezintă această poemă decadentă, cadaveric parfumată, aspirația spre infinit a lui Baudelaire? Singurul canal de comunicare cu Absolutul? Bacovia mai degrabă denunță această pretenție, decât să o susțină.

Poezia este pentru poeții români un canal de resensibilizare a unei umanități care și-a îmbrăcat ochii în armură. Nu spre Dumnezeu e canalul închis, ci spre inima omului.

Sau, altfel spus, nu calea de la Dumnezeu la om este blocată, ci calea de la om la Dumnezeu.

Este interesant felul cum a receptat Călinescu această problemă:

„simbolismul tindea, pe urmele lui Baudelaire, să intre în metafizic, în structurarea ocultă [tainică] a inefabilului, adică să facă poezie de cunoaștere.

Un instrument de sugerare a absolutului devine simbolul, așa cum altădată fusese mitul. […]

Simbolismul înfățișează întâia încercare sistematică de hermetism, care constă în a vorbi de ordinea terestră, gândind totodată pe cea cosmică.

Din păcate se întâmplă că mai toți simboliștii sunt niște sentimentali care aterizează curând în evocare și confesiune, uitând mișcarea de transcendere.

[Una e teoria și alta e realitatea poetică. Sau această formulă de poezie gnostică nu acoperă tot simbolismul.]

Le rămân totuși procedee, din autenticul simbolism intelectual, profesat cu profunditate și fără ostentație de Baudelaire și de Mallarmé[35][36].

„Traducând” cuvintele lui Călinescu, avem în literatura română un simbolism de procedee, propulsat în liniile esențiale de un precursor (Tradem), care…nu-i înțelegea prea bine pe simboliști.

Nici mai apoi, de la Ion Barbu la Nichita Stănescu (ca să-i amintesc doar pe cei care au încercat să creeze un limbaj poezesc și îngeresc, asemenea cu „lauda grădinii de îngeri”…), niciun poet român nu a ridicat atât de sus pretenția, ca poezia să reprezinte singurul mijloc de comunicare cu Absolutul.

Bacovia nu se sincronizează cu mallarméana pretenție a poeziei ca idiom adamic, originar, dar nici nu rămâne un sentimental care a uitat de transcendere. Nu, nu a uitat, dar nu crede că poezia poate realiza acel idiom – de aici rezultă ceea ce Nicolae Manolescu recepta drept „parodia simbolismului decadent”[37]. O parodie, e adevărat, dar (în mod sigur) nu doar a simbolismului decadent.

Gheorghe Crăciun observa că

„temele, obsesiile, motivele poeziei lui Bacovia sunt date. În primul rând cele esențiale, care au putut fi preluate din arsenalul simbolist, fără a fi cu adevărat simboliste. [Ne izbim de o situație și o discuție identice cu acelea despre temele romantice la Eminescu.]

Viața, erosul, moartea, singurătatea, stereotipia existenței, tristețea, uitarea, timpul, veșnicia, visul sunt teme eterne ale poeziei.

La fel, nici amurgul, așteptarea, casa, somnul, durerea, depărtarea, sfârșitul, gândirea, iarna, noaptea, nimicul, ninsoarea, orașul, ploaia, plânsul, rătăcirea, strada, toamna, umbra nu pot fi considerate niște achiziții specific simboliste.

Unele vin din romantism, altele sunt date iminente ale sensibilității moderne [sau ale sensibilității umane…].

La Bacovia, toate aceste nuclee semantice rămân constante de la un capăt la altul al poeziei sale”[38].

El consideră că Bacovia a fost considerat un „sincronizat involuntar cu marile mișcări poetice ale secolului (simbolism, dadaism, imagism, expresionism, futurism, obiectivism etc.)”, fără a se sesiza că „prin evoluția liricii lui Bacovia poezia modernă își recapitulează pas cu pas propriile avataruri, consumate spectaculos și în cele din urmă falimentar într-o ultimă poetică a tăcerii și paraliziei semantice”[39].

Întrebarea care se pune este aceasta: Ce formulează Bacovia, falimentul poeziei simboliste/ moderniste sau falimentul poeziei înseși, într-o lume care nu mai are nicio sensibilitate pentru poezie? Cu toate că, alteori, acestei poezii îi întrevede un viitor și că leagă de poezie un indisolubil scop nobil.

Nu ne interogăm în van, pentru că acest faliment îl declară și Fundoianu, iar Voronca[40] îl afirmă prin versuri, dar și prin sinucidere. Iar părerea mea e că poezia modernistă a lui Bacovia e un protest asurzitor la adresa lumii moderne, a lumii moderne care a regăsit…antica ei anchilozare în răutate și apetitul pentru autodisoluție.

S-a pus și problema evoluției bizare a liricii bacoviene, spre o poezie tranzitivă (folosind termenii clasificării lui Tudor Vianu[41], poezie reflexivă și tranzitivă: dacă lirica modernistă este ermetică, intelectuală, reflexivă, cum evoluază Bacovia spre opusul acestor trăsături?). Odată cu aceasta s-a remarcat tendința prozaizantă.

Amândouă – tranzitivitatea și prozaismul – par a-l propune ca precursor al postmodernismului.

„Dar Bacovia e un tranzitiv malgré soi. Nu putem vorbi în cazul lui despre o conștiință teoretică tranzitivă, ci despre un instinct al unui alt limbaj și despre o evoluție implacabilă a poeziei sale spre o poetică a denotației și a referențialității cotidiene[42].

Nu aș vorbi aici despre instinct și nici despre evoluție implacabilă.

Privim situația în acești termeni atunci când ne orientăm numai spre viitor și niciodată spre trecut și spre tradiția literară mai veche, pe care o rememorau poeții și o recuperau conștient în versurile lor.

Uităm să facem relaționarea între scriitorii literaturii române, uităm că ecourile pașoptismului erau vii și vibrante în Macedonski, că Tradem și simboliștii îl sedimentează pe Eminescu, că Bacovia e sinteza celor din urmă și mai mult decât atât (așa cum Eminescu făcea sinteza pașoptismului, mergând însă mai departe și ridicându-se mult deasupra lor) și că relația lui cu Eminescu și cu mai vechiul pașoptism nu e stinsă ci, mai degrabă, destul de animată. Iar lirica pașoptistă, de care am pomenit, nu făcea decât transpună în versuri o notație preliminar prozaică.

Am discutat pe larg despre aceste aspecte și am exemplificat, în capitolul referitor la epoca preromantică, din Alexandrescu și Negruzzi. Același lucru îl semnala, de altfel, și Zoe Dumitrescu-Bușulenga, observând că peisajele din proza lui Alecsandri îl confirmă pe „peisagistul de mai târziu din Pasteluri[43]. Se pot urmări, în acest sens, și studiile lui Mihai Zamfir, atât Proza poetică românească în secolul al XIX-lea sau Poemul românesc în proză.

Spre exemplu, într-un poem în proză al lui Bacovia, intitulat În cafeu, „regăsim toate obsesiile existențiale din poemul Târziu[44]; și, „în proză ca și în poezie, Bacovia nu trece niciodată de cotidian din punct de vedere lexical, nu cizelează absolut deloc materialul verbal”[45].

Singura diferență față de poezia pașoptistă este că, în loc de peisaje și panorame naturale romantice, ceea ce „metrifică” Bacovia sunt peisaje citadine, cu mahalele, cârciumi și o natură schematică, cu oameni evanescenți în loc de apusuri de soare, cu nocturne și alergice beții, în care persistă nu durerea dulce a melancoliei, ci refuzul dizolvării într-un clor existențial.

Poetul mărturisea chiar, în 1927, că: „Nu am niciun crez poetic. Scriu precum vorbesc cu cineva, pentru că-mi place această îndeletnicire”[46]. Ca atare, motivele prozaismului trebuie căutate în altă parte.

Fac o paranteză, pentru a sesiza ceva interesant. Încă de la primele poeme din volumul Plumb (și de la primele poeme scrise, dacă e să ne gândim bine), autorul și-a caracterizat singur poezia. Nu e nevoie decât să izolăm din versuri câțiva termeni sau expresii: lumea – vast cavou, sicriu, agonie, decor de doliu funerar, materie plângând, gol istoric, barbar, lume de plumb, fără zare, pustiu adânc, sinistru, discordant, înfiorător, delir, ninsoare gri de plumb, moină, ploaie, noroi, nebunie, tăcere, pace de plumb, paralizie, beție, râs hidos, plâns etc. etc.

Mai toți termenii prin care e caracterizată poezia bacoviană sunt luați chiar din versurile lui, ceea ce reprezintă un fenomen rarisim. Criticii nici nu au trebuit să dea dovadă de prea multă fantezie în materie, neavând nevoie să caute alți termeni definitorii.

Iată însă și câteva exemple din proza bacoviană:

„Enervat de această lungă agonie a unui veac suspect; umilit mai mult ca totdeauna, de ironica reflexiune a unui poet din veacul viitor al frumuseții, veneam spre casă într-o noapte, târziu, înnebunit de mizeria și minciuna în care am apărut. […]

Depărtările profilau o civilizație ca o siluetă dărâmată, pământul aștepta un nou transformism, și eram ultimii oameni peste aceste valuri… […].

Câteodată mă gândesc departe, pe lângă clădiri părăsite și e spre seară; clădirile încă mai sunt bune, dar o stăpânire necunoscută le face părăsite; sunt poate pentru cei care iubesc.

Și nimeni nu poate înțelege tăcerea lucrurilor

Când mă întorc în oraș, noaptea, până târziu, lăutarii cântă jalnici prin crâșme și bieții oamenii mănâncă și beau pentru uitarea necazurilor; un pas și realitatea nu vrea să știe de poezie.

Cât de străin mă simt când aprind lampa, în tăcerea odăii care nu spune decât că este și moarte.

Dacă aș putea scrie ceva în noaptea asta ar fi o filosofie, religioasă, cu cântec de biserică, cu rugăciuni care au fost primite în cer, după atâta întrebare asupra celor fără de început și fără sfârșit… […].

Orașul se vede pe fereastră; din depărtare, zgomotul bate în auzul slăbit și geme ca muzica unor tuburi dezacordate.

Când m-am reîntors prin parc am scris: „În crângul cu stoguri de frunze ruginite/ Era un frig liniștit –/ Un roz și violet în fâșii/ Peste palate se lăsa; –/ Tufișele erau pustii…/ O tăcere nu se știe cum a venit,/ Și respirări oprite…/ O păsărică modula:/  –  Vii?!…”

Se spune că literatura e un plus al vorbirii [e concepția lui Michelangelo[47] despre pictură; mergem tot mai mult spre definiția literaturii ca tăcere esențială, exprimată însă în cuvinte sau în necuvinte], o sărăcie a oamenilor; privesc spre fereastră și aș vrea să vorbesc numai ce trebuie; se vor găsi însă cititori pentru fiecare scriitor. […]

Voi, femeilor, ați nenorocit o mulțime de scriitori, care s-au fotografiat pe un bagaj de cunoștințe. […]

Astăzi e sărbătoare; apa rece cu care mă spăl mă trezește; un clopot greoi sună departe…Să ne gândim la Dumnezeu!

Îmi pare rău că numai am nimic de spus; privesc. Viața e pentru cei inteligenți; ei nu fumează fără cafea, și, desigur, au luat trenul spre alte zări. Câtă frumusețe ce nu mai spune nimic, când ai ajuns că nu știi unde să te duci

Când va ninge, cât de frumos va fi prin orașul alb… […]. Vinurile ce-am băut mă predispun spre crimă…mai am câțiva bani…mă duc să-mi cumpăr încă o butelie… poate înnebunesc, poate încep să cânt…Sunt singur…

Cei bătrâni, cei nefericiți pot fi îndopați cu vin… Decadență… Simbolism… Poezie… Se face târziu… […]”[48], etc.

Sunt de acord cu cei (Ion Caraion, Mihai Zamfir etc.) care nu îl acomodează pe Bacovia nici cu expresionismul, nici cu futurismul sau suprarealismul.

Și, totodată, nu cred că, „pentru a-l descoperi pe Bacovia e nevoie mai întâi de un ocol prin poezia americană contemporană”[49] ci, mai degrabă, că e nevoie de un ocol prin toată tradiția poetică românească, începând cu cea veche[50].

Nu contest faptul că poate să interfereze involuntar cu anumite formule poetice tranzitiv-postmoderne, americane, dar nu apelul la viitor ne poate explica fundamentele și mobilurile liricii bacoviene, ci consonanța diacronică internă.

Tranzitivitatea poeziei bacoviene poate fi înțeleasă prin apelul la rațiuni interne, care țin de istorie și de istorie literară, de psihologie și de spiritualitate și nu neapărat de sincronizare sau anticipare.

Am impresia, chiar, că evoluția poetică în literatura română tinde mai totdeauna spre o sincronizare cu un trecut din ce în ce mai îndepărtat și din ce în ce mai căutat pentru a fi descoperit și înțeles. (Mulți dintre poeții moderniști postbelici au reliefat aceasta în mod inechivoc, între care Nichita Stănescu și Marin Sorescu, pentru care întoarcerea în arhaicitate înseamnă adevărata autenticitate poetică și literară).

Acest trecut este și devine tot mai mult un „continent american” fascinant, care așteaptă să fie descoperit, conținut de subsolurile conștiinței și ale spiritualității poetice.


[1] George Bacovia, Versuri și proză, Ed. Eminescu, București, 1987, p. 322.

[2] Articol publicat inițial aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2007/05/19/bacovia-sau-despre-o-frumusete-isterica/.

Ulterior a fost reluat, într-o formă revăzută și adăugită, aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2010/12/07/bacovia-sau-despre-o-frumusete-isterica-actualizat/.

Sub această formă, comentariul a intrat în ediția primă, din 2011, a volumului de față, adică aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2011/01/08/epilog-la-lumea-veche-i-3/.

[3] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Traian_Demetrescu.

[4] Idem: http://ro.wikisource.org/wiki/Autor:Iuliu_Cezar_Săvescu.

[5] Idem: http://agonia.ro/index.php/author/0031983/index.html.

[6] Idem: http://ro.wikisource.org/wiki/Autor:Dumitru_Iacobescu.

[7] Gheorghe Crăciun, Aisbergul poeziei moderne, cu un Argument al autorului, postfață de Mircea Martin, Ed. Paralela 45, 2009, p. 149. A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_Crăciun.

Trebuie să facem o precizare necesară: caracterizat, în epocă, drept simbolist decadent (Lovinescu, Călinescu), ulterior au apărut exegeți care au manifestat rezerve serioase în ceea ce privește identitatea simbolistă a lui Bacovia și care au preferat termenul bacovianism: Mihail Petroveanu, Gheorghe Grigurcu, Mircea Scarlat etc. Acestor exegeți îl putem adăuga și pe Nichita Stănescu, care, nici el nu era de acord cu această etichetă.

[8] Când vorbim despre dematerializare nu presupunem prin aceasta dispariția materiei sau dizolvarea ei, ci diminuarea importanței materialității, în ochii ființelor raționale care sunt oamenii, și dezvăluirea tot mai intensă a fundamentului ei spiritual.

[9] Cf. G. Călinescu, Istoria…, op. cit., p. 563. [10] Idem, p. 683.

[11] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Dimitrie_Anghel.

[12] Cf. G. Călinescu, Istoria…, op. cit., p. 683.

[13] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ștefan_Petică.

[14]Cf. G. Călinescu, Istoria…, op. cit., p. 684-685.

[15] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Davidescu.

[16] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Richard_Wagner.

[17] Cf. G. Călinescu, Istoria…, op. cit., p. 561. [18] Idem, p. 683.

[19] Istoria noastră critică urmărește adesea traseul literaturii române oprindu-se și scoțând în relief acele borne kilometrice care reprezintă culmile originalității creatoare, dar face cumva să dispară din peisaj sau evanescentizează într-un fundal difuz ceea ce formează restul traseului. Și, de multe ori, și acesta este foarte important de analizat și de relevat.

[20] E. Lovinescu, Istoria literaturi române contemporane, op. cit., p. 122.

[21] Esențial de reținut sunt și următoarele: „Până în 1899, adică până la vârsta de 18 ani […], poetul (dacă relatarea consoartei sale nu este o confuzie sau o eroare) scrisese Plouă, Rar, Sonet, Tablou de iarnă, Palid, Nevroză, Și toate…, Amurg violet, Decembre, Negru, Melancolie, Nervi de toamnă, Proză, Ego, Aiurea, În altar, Epitaf. Să nu afirmăm că buchetul acestor poeme rezumă complet ceea ce avea să însemne și să cuprindă în genere poezia bacoviană, dar nici nu se poate dezminți că într-o considerabilă măsură piesele enumerate definesc esența lui lirică”. Cf. Ion Caraion, Bacovia. Sfârșitul continuu, Ed. Cartea Românească, București, 1977, p. 13.

[22] Cf. Evanghelia după Matei, op. cit., cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2011/08/11/evanghelia-dupa-matei/.

[23] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Agatha_Bacovia.

[24] George Gană, Melancolia lui Eminescu, op. cit., p. 328.

[25] Nichita Stănescu, Fiziologia poeziei, op. cit., p. 243-244.

[26] Theodor Codreanu, Complexul bacovian, Ed. Junimea, Iași, 2002, p. 139.

[27] Idem, p. 112.

[28] Din acest poem, perfect ortodoxe mi se par și versurile: „Am fost atât de singur, și singur am rămas,/ În creierul meu plânge un nemilos taifas…/ De sună-n ziduri ninse, vreo muzică de bal,/ Mai stau, și plânge-n mine un vals provincial”. Pentru că aglomerarea de gânduri și imaginile pe care le aduc în minte amintirile nu dispar în singurătate, ci cu ele trebuie să te lupți duhovnicește ca să dispară. Iar aici Bacovia le resimte ca pe o durere vie în suflet, ca îngemănate cu plânsul  pentru ele.

[29] Ibidem și p. 196.

[30] Mircea Scarlat, George Bacovia. Nuanțări, Ed. Cartea Românească, București, 1987, p. 31.

[31] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Arthur_Rimbaud.

[32] George Bacovia, Versuri și proză, op. cit., p. 329-330.

[33] Despre Bacovia ca ins plin de compasiune ne vorbește Theodor Codreanu: „În familie, numai el a fost atins de paludism. […] Băiatul a dobândit un sentiment creștin prin excelență: mila. […] Sunt numeroase mărturiile mamei, transmise Agathei, despre uimitoarea compasiune arătată de Iorguț [cum i se spunea în familie] pentru plante, mici vietăți, pentru lacrima ploii bătând în geam etc.”. Cf. Complexul bacovian, op. cit., p. 158.

Totodată, poetul arăta „și o mare disponibilitate de a ierta. Odată le-a fost jefuită casa. Hoțul a fost prins, dar Bacovia l-a iertat imediat. «Era generos și iertător», stabilește Agatha. Solidaritatea cu cei «umiliți și obidiți» de-aici pleca”. Cf. Idem, p. 121.

Același sentiment profund al milei l-am pus și eu în lumină în comentariul poeziei lui Eminescu. A se vedea aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2008/02/16/eminescu-si-ortodoxia-parafraze-scripturale-sau-din-cartile-bisericii-in-poemele-eminesciene-vi/.

Sau în cartea mea de aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/, p. 686-687.

[34] Mircea Scarlat, George Bacovia, op. cit., p. 69.

[35] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Stéphane_Mallarmé.

[36] G. Călinescu, Istoria…, op. cit., p. 687.

Aproximativ la fel gândea și V. Streinu: „simboliștii s-au abătut, pare-se, din sistemă, de la rosturile lor spirituale, căzând perseverent pe senzație ca material de alegere”, senzația fiind un „element material, greu de impurități fiziologice. Poezia acestei vremi, din meditație, care să reabiliteze prin elevație sufletul omenesc sucombat în băltoacele naturalismului, s-a preschimbat în jazz-bandul unui hedonism de bucurii infere. S-a încercat o navigare cu ancorele prinse, un zbor pur cu plumbul senzației în aripă”. Cf. Vladimir Streinu, Poezie și poeți români¸ antologie, postfață și bibliografie de George Muntean, Ed. Minerva, București, 1983, p. 19 (citat dintr-un capitol care poartă titlul: Contradicția simbolismului).

[37] N. Manolescu, George Bacovia, în Scriitori români, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1978, p. 48.

[38] Gheorghe Crăciun, Aisbergul poeziei moderne, op. cit., p. 150-151.

[39] Idem, p. 151.

[40] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ilarie_Voronca.

[41] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Tudor_Vianu.

[42] Gheorghe Crăciun, Aisbergul poeziei moderne, op. cit., p. 217.

[43] Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Valori și echivalențe umanistice, Ed. Eminescu, București, 1973, p. 65.

[44] Mihai Zamfir, Poemul românesc în proză, Ed. Atlas, București, 2000, p. 286.

[45] Idem.

[46] Apud Mircea Scarlat, George Bacovia, op. cit., p. 83.

[47] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Michelangelo_Buonarroti.

[48] George Bacovia, Versuri și proză, op. cit., p. 303, 308, 319, 321-322, 328. Sublinierile ne aparțin.

A se vedea și antologia Acești mari poeți mici, alcătuită de Mihai Rădulescu, cf. http://www.cerculpoetilor.net/George-Bacovia.html.

[49] Gheorghe Crăciun, Aisbergul poeziei moderne, op. cit., p. 151.

[50] Se poate aduce în discuție și tradiția literară antică (cf. Ernst Robert Curtius, Literatura europeană și Evul Mediu latin, în românește de Adolf Armbruster, cu o introducere de Alexandru Duțu, Ed. Univers, București, 1970, p. 175 ș. u.), dar și tradiția bizantină a prozei ritmate sau cea a literaturii arabo-persane, care l-a impresionat prin proza poetică pe Cantemir…

Iov, cap. 26, cf. LXX

1. Și răspunzând Iov, zice:

2. „De cine te atașezi? Sau pe cine vrei a ajuta? Oare nu celui mai tare și al cărui braț este puternic?

3. Cu cine te-ai sfătuit? Nu cu cel [care are] toată înțelepciunea? Sau cui vei urma? Nu cu cel [care are] puterea cea mai mare?

4. Cui ai vestit cuvinte? Și a cui este suflarea care a ieșit din tine?

5. Nu uriașii vor sluji sub a apei [μὴ γίγαντες μαιωθήσονται ὑποκάτωθεν ὕδατος] și a vecinilor ei [καὶ τῶν γειτόνων αὐτοῦ]?

6. Gol [este] Iadul înaintea Lui și nu este acoperire pieirii.

7. Întinzând crivățul peste nimic, spânzurând pământul peste nimic.

8. Legând apa în norii Lui și nu s-a despărțit norul sub El.

9. Cel care ține fața tronului [ὁ κρατῶν πρόσωπον θρόνου], întinzând peste el norul Său [ἐκπετάζων ἐπ᾽ αὐτὸν νέφος Αὐτοῦ].

10. Porunca a încercuit-o pe fața apei până la săvârșirea luminii cu întunericul.

11. Stâlpii cerului s-au întins și s-au uimit de certarea Sa.

12. [Cu] tărie a oprit marea și [în] cunoaștere a rănit chitul.

13. Și încuietorile cerului s-au temut de El [κλεῖθρα δὲ οὐρανοῦ δεδοίκασιν Αὐτόν] și [cu] poruncă l-a omorât [pe] balaurul cel căzut [προστάγματι δὲ ἐθανάτωσεν δράκοντα ἀποστάτην].

14. Iată, acestea [sunt] părțile căii Lui! Și pe umezeala cuvântului vom auzi în[tru] El. Și tăria tunetului Său, cine a știut când o va face?”.

Întrebări și răspunsuri teologice (vol. 1), 84-87

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Întrebări și răspunsuri teologice

(vol. 1)

*

84. Trebuie sau nu trebuie să dezlegăm picioarele mortului?

Nu trebuie să le dezlegăm! Pentru că panglica sau sfoara cu care sunt legate picioarele mortului are rolul de a păstra picioarele în mod cuviincios, ca să nu stea inestetic în sicriu. Superstiția dezlegării picioarelor, care e foarte răspândită în Biserica noastră, nu are nimic de-a face cu rugăciunile de dezlegare de păcate[1], cele 3, pe care le rostesc Episcopii și Preoții.

Pentru că cei care consideră că acea sfoară sau panglică trebuie „neapărat” dezlegată, cred în mod fals faptul că, dacă ei nu o vor dezlega la Biserică, în timpul Înmormântării, mortul „va merge împiedicat” pe lumea cealaltă. Numai că atunci cel adormit, prin harul lui Dumnezeu și rugăciunea ierarhiei Bisericii, e dezlegat de păcatele lui sufletești și trupești, e iertat de ele, de tot ce a făcut rău în viața lui. Căci pentru acest lucru facem întreaga slujbă a Înmormântării: pentru iertarea celui adormit.

Dar dacă minimalizăm harisma iertării de păcate a Preoției la Înmormântare și considerăm că sfoara aceea „rezolvă” viața după moarte a celui adormit, atunci nu credem deloc în rugăciunile Bisericii pentru cel adormit și desființăm cu totul Biserica. Iar orice superstiție, orice credință rea pe care mulți o consideră „bună”, face același mare rău în viața noastră: neagă adevărul și experiența sfântă a Bisericii, pentru ca să pună în locul lor niște pseudo-explicații și obiceiuri lamentabile.

*

85. Care sunt Bisericile amintite în Apoc. 1, 11?

Sunt în număr de 7 și sunt Bisericile din Efesos, Smirna, Pergamos, Tiatira, Sardis, Filadelfia și Laodicia, cf. BYZ.

*

86. Ce nume apar în Evanghelia după Ioannis?

Potrivit ediției BYZ, Fiul lui Dumnezeu e numit Logos [Λόγος] sau Cuvânt începând cu 1, 1. Pe când Dumnezeu e folosit și pentru Dumnezeu Tatăl și pentru Dumnezeu Fiul și pentru Dumnezeu Sfântul Duh, dar și pentru întreaga Preasfântă Treime.

Ioannis [Ἰωάννης] apare în 1, 6. În 1, 14, Tatăl [Πατρός] este Dumnezeu Tatăl, pe când Unul-născut [Μονογενής] este Dumnezeu Fiul. În 1, 17 apare Moisis [Μωϋσῆς] la G, adică forma Μωσέως [Moseos], dar și numele Fiului: Iisus Hristos [Ἰησοῦς Χριστός].

În 1, 19 îl avem pe Ierusalim la plural. La G. pl. În 1, 21 apare Ilias [Ηλίας]: numele Sfântului Profet Iliu în Noul Testament. În 1, 23 avem numele Domnul [Κύριος] pentru Fiul.

Bitania și Iordanis apar în 1, 28. Mielul lui Dumnezeu este Iisus Hristos, Domnul nostru [1, 29]. Israil apare în 1, 31. Duhul este Dumnezeu Duhul Sfânt [1, 32], pe când Cel care m-a trimis a boteza în apă e Dumnezeu Tatăl [1, 33].

Andreas și Simon Petros apar în 1, 40. Messias [Μεσσίας] apare în 1, 41 și El este Hristos. Simon Petros e fiul lui Ionas și Chifas [Κηφᾶς] înseamnă Petros [1, 42].  Domnul l-a găsit în Galilea pe Filippos [1, 43]. Bitsaida [Βηθσαϊδά] apare în 1, 44.

În 1, 45 îl găsim pe Natanail [Ναθαναήλ], care ne spune că Iisus este fiul lui Iosif din Nazaret. Iar sintagma Fiul omului, din 1, 51, ni-L indică pe Domnul Iisus Hristos.

Cana este în Galilea și Domnul merge cu Maica Lui la nuntă [2, 1], cu Preacurata Fecioară Maria. Capernaum [Καπερναούμ] apare în 2, 12. În 2, 13 avem Paștiul [Πάσχα], sărbătoarea iudeilor. Scriptura din 2, 22 este Dumnezeiasca Scriptură a Bisericii, care e tâlcuită și înțeleasă în mod evlavios numai în Biserică.

Nicodimos [Νικόδημος] apare în 3, 1. Ioannis boteza în Enon [Αἰνών], care e aproape de Salim [Σαλήμ] [3, 23]. Iudea [Ἰουδαία] apare în 4, 3, iar Samaria [Σαμάρεια] în 4, 4. Cetatea Sihar e în Samaria [4, 5] și în același verset apare și Iacov.

Vitesda [Βηθεσδά] apare în 5, 2 și Tiberias, la G., în 6. 1. În 6, 71 apare numele lui Iudas, care era fiul lui Simon Iscariotis. Sărbătoarea Corturilor [ἡ Σκηνοπηγία] apare în 7, 2. În 7, 42 apar David și Bitleem/ Vitleem [Βηθλέεμ].

Muntele Măslinilor apare în 8, 1, Avraam în 8, 33, Siloam [Σιλωάμ] în 9, 7, Solomon în 10, 23. Lazaros, Maria și Marta apar în 11, 1. Tomas, cel numit Didimos/ Geamănul [Δίδυμος], apare în 11, 16. Arhiereul Caiafas [Καϊάφας] apare în 11, 49, iar cetatea Efraim [Ἐφραῒμ] apare în 11, 54.

În 12, 15 apare Sion [Σιών], în 12, 39 Isaias [Ἠσαΐας], Iudas apare în 14, 22 și îl desemnează pe Sfântul Apostol Iudas, Mângâietorul [Παράκλητος] este Dumnezeu Duhul Sfânt [16, 7], pârâul Cedrilor apare în 18, 1. Sintagma Iisus Nazoreosul apare în 18, 5, Malhos [Μάλχος] în 18, 10, Annas în 18, 13, Pilatos [Πιλᾶτος] în 18, 29.

Pe tâlharul Barabbas [Βαραββᾶς] îl găsim în 18, 40, pe Chesar în 19, 12, locul Pardosit cu pietre [Λιθόστρωτον] sau Gavvata [Γαββαθᾶ] în 19, 13. În 19, 17 apare Locul Căpățânii [Κρανίου Τόπον] sau Golgota [Γολγοθᾶ], Maria lui Clopas și Maria Magdalini apar în 19, 25, Iosif din Arimatea apare în 19, 38, Marea Tiberias apare în 21, 1, iar Zevedeos apare în 21, 2.

*

87. Cum se numește planta care l-a umbrit pe Sfântul Ionas?

Potrivit LXX e vorba de κολόκυνθα [colochinta] [Ionas 4, 6], care, în limba engleză, îl are ca și corelativ pe gourd, care înseamnă tărtăcuță sau tigvă de dovleac. VUL vorbește despre hedera, adică despre iederă, pe când WTT vorbește despre  קִיקָי֞וֹן [kikaion], adică despre un fel de castravete.


[1] Pr. Lect. Dr. Radu Petre Mureșan: „În timpul Slujbei din Biserică, atmosfera de reculegere și de rugăciune este tulburată de alte obiceiuri. Când Preotul citește rugăciunea de dezlegare, unii credincioși se reped să dezlege panglica de la picioarele și mâinile mortului. Preotul are datoria să explice că rugăciunea nu se referă la legătura de la picioare, ci la iertarea (dezlegarea) păcatelor”, cf. http://ziarullumina.ro/slujba-inmormantarii-intre-traditie-si-inovatie-41402.html.

Eminescu: între modernitate și tradiție [100]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Imediat după, dar și în relație cu timpul-trup, am așeza timpul-templu, în virtutea semnificațiilor convergente:

Când posomorâtul basmu – vechea secolilor strajă –
Îmi deschide cu chei de-aur și cu-a vorbelor lui vrajă
Poarta naltă de la templul unde secolii se torc –
Eu sub arcurile negre, cu stâlpi nalți suiți în stele,
Ascultând cu adâncime glasul gândurilor mele,
Uriașa roat-a vremei înapoi eu o întorc.

(Memento mori)

Remarcăm centralitatea templului și în citadela temporală, așa cum se dezvăluie, într-o mirabilă imagine („templul unde secolii se torc”), prin concretețea arhitectonică pe care o îmbracă elementul cel mai abstract și mai versatil cu putință.

„Construind templul nu se construiește numai Lumea, se construiește, de asemenea, și Timpul cosmic”[1].

Semnificativă, cum spuneam, este această imagistică a timpului sub forma unui trup și a unui templu, sugestiile cristice neputând fi ignorate (urmând hermeneutica amplă despre templu și trup din epistolele Sfântului Pavel: Col. 1, 24; Efes. 5. 23, 31-32; I Cor. 6, 19;  II Cor. 5. 1, 16).

Stă timpul eminescian sub semnul/ pecetea suferinței redemptorii? Indiciile nu sunt chiar puține, pentru a urmări această interpretare.

În câteva rânduri, poetul se plânge că femeia/ amorul îi pierde timpul acestei vieți în zadar, care îi e dat cu un scop, pentru mântuire: „Plăcere pare-aduce în inima-amărâtă /…/ Încât chiar mântuirea cea vecinică ți-o sfermi/ Și redevii un Sisif – sacrifici pentru viermi /…/ Privește astă viață ca pas spre mântuire,/ Ocazie durerei, o lungă adormire/ În inimi spăimântate – un chin și o povară,/ Ce veacuri ce trecură pe umeri i-ncărcară./ A vieții comedie mișcată e de aur –/ Când scena astei viețe e-al mântuirei faur” (Femeia?… Măr de ceartă); „Nu-nțelegi tu din a ei căutătură /…/ Că întreaga-i frumusețe e în lume de prisos,/ Și că sufletul ți-l pierde fără de niciun folos?” (Scrisoarea V).

Și totuși poetul imploră: „Din valurile vremei, iubita mea, răsai” (Din valurile vremei…). Și: „Din valurile vremei mă lasă să te mântui”[2].

Sugestia torsului din „secolii se torc” (Memento mori) – alte versuri manuscrise vorbesc de „fuiorul Veciniciei” sau de „vârtelnița veciei”[3] –  poate proveni din Iov 7, 6: „Zilele mele au fost mai grabnice ca suveica și s-au isprăvit, fiindcă firul s-a terminat”, de unde e posibil să descindă și imaginea vieții ca o ață din primele versuri ale poemului Viiața lumii a lui Miron Costin: „A lumii cântŭ cu jale cumplită viiața/ Cu griji și primejdii cum ieste și ața”.

Dacă pentru Costin, viața e „cum ieste și ața”, la Eminescu „epocele se-nșiră ca mărgelele pe ață” (Scrisoarea II).

Sursa trebuie căutată însă și în Psaltire, în Ps. 138, 3 („Cărarea mea și firul vieții mele Tu le-ai cercetat”), dar și într-o altă metaforă, a vieții ca firele unei pânze de păianjen, din Ps. 89, 10 („Anii noștri s-au socotit ca pânza unui păianjen”) sau, la Dosoftei, Ps. 89, 35-36: „A[n]ii ni să trec cu grabă,/ Ca o painjină slabă”.

Miron Costin, care metrifica/ versifica în același timp cu Dosoftei, scria în poemul său: „Painjini sunt anii și zilile noastre./ Sfinți îngeri, ferice de viiața voastră”.

Imaginea păianjenului sau a pânzei de păianjen o determina pe Rosa del Conte să considere existența – din perspectivă eminesciană – ca arahneiană și să deducă mrejele și vraja sau roirea din poezia lui Eminescu, ca fiind derivate de aici.

O variantă a poemului Împărat și proletar se intitula Umbre pe pânza vremei[4], iar în Memento mori se folosește la un moment dat aceeași metaforă cu sugestii similare: „Pe-a istoriei mari pânze, umbre-a sclavelor popoare/ Prizărite, tremurânde trec – o lungă acuzare –/ Târând sufletul lor veșted pe-al corupției noroi”.

Într-o epistolă către Iacob Negruzzi, Eminescu scria: „Numai Dumnezeu mai poate descurca ce este omul. Astfel, un individ care crede că se cunoaște bine pe sine, care-și urmează liniștit treburile lui or concrete or abstracte, țesături de painjăn (s. n.), filosofice sau poetice, […] el singur se trezește deodată că e alt om”[5].

Am explicat mai pe larg într-o altă carte[6] de ce consider improbabilă inspirația din versul lui Ovidiu, „Omnia sunt hominum tenui pendentia filo” („Toate cele ale oamenilor atârnă de un fir”): imaginea ovidiană este pe o axă vizuală verticală și se referă la instantaneitatea clipei morții, pe când cea a firului vieții ori a firului/ pânzei de păianjen, dedusă din Psaltire și din firul tors din Iov, se derulează pe orizontală și insistă pe a vizualiza întreg parcursul existențial, caracterizează fragilitatea întregii existențe: „Și noaptea-înșiră ceasuri pe firu-i incolor/ Ca râul care-și mână trecutu-n viitor” (În vremi de mult trecute).


[1] Mircea Eliade, Mitul eternei reîntoarceri, op. cit., p. 80.

[2] M. Eminescu, Opere, III, ed. Perpessicius, op. cit., p. 220.

[3] M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, op. cit., p. 175, 177.

[4] M. Eminescu, Opere, I, ed. Perpessicius, op. cit., p. 346, 349 ș. u.

[5] Cf. Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu – Viața, ediție îngrijită de Dumitru Irimia, cuvânt înainte de Dan Hăulică, Ed. Nicodim Caligraful, Mănăstirea Putna, 2009, p. 104.

[6] A se vedea Epilog la lumea veche, vol. I. 1, op. cit. p. 174-177.

Patriarhul României la timpul prezent

La 66 de ani, dacă e să-l identific cu realizările sale de seamă, Patriarhul Daniel Ciobotea, Patriarhul României, pentru mine înseamnă trei lucruri marcante: cel care a adus Biserica noastră, în mod instituțional, în online prin centrul mediatic Basilica, cel care a asigurat prezența cu brio a Bisericii Ortodoxe Române la Sfântul și Marele Sinod din Creta și cel care este ferventul constructor al Catedralei Naționale.

Catedrala crește văzând cu ochii și va un spațiu al evlaviei și al unității naționale. În 2018, cu siguranță, ea va fi punctul central în care ne vom trăi cei 100 de ani de unitate teritorială, lingvistică, culturală și religioasă.

Biserica noastră e prezentă online în termeni din ce în ce mai buni. De unde s-a pornit și unde s-a ajuns, pentru mine înseamnă progres și nu regres.

Iar Creta a însemnat un pas important spre normalitatea sinodală a Bisericii una. Pentru că Biserica trebuie să se întâlnească din ce în ce mai des și mai consistent în mod sinodal, atâta timp cât problemele noastre teologice și religioase nu sunt puține.

Însă Patriarhul nostru a ales să dea mai puține interviuri  și să ne vorbească, mai degrabă, prin predicile sale, prin pastorale și prin mesaje asumate. Prezența sa în societate e una discreta, dar se face evidentă în momentele principale prin care trece societatea românească. Cărțile sale se împart în două: cărți de autor și cărți făcute pe baza statutului său unic în Biserica noastră.

Dar oricât de mult mi-ar plăcea Catedrala Națională aflată în construcție, eu aștept de la Patriarhul României Dogmatica sa. Pentru că mai înainte de a fi Patriarh, Preafericirea sa este Profesor de Dogmatică. Iar eu prețuiesc mai mult cărțile decât clădirile, pentru că ele sunt mai rezistente decât betonul și cărămida și mai ziditoare decât orice altceva.

Din cărțile sale de autor se vede cu ochiul liber că nu are timp. Scrie rezumativ, fără multă aprofundare și muncă de cercetare. Dar scrie echilibrat, atent, prudent. Însă, cu siguranță, din cauza responsabilităților sale multiple și a cererilor multiple care îl vizează.

În cadru liturgic, Patriarhul Daniel promovează uniformizarea vestimentară, care mie îmi displace, dar pe care o înțeleg. Pentru că ea temperează excesele în materie de veșminte. Dar promovează și întoarcerea definitivă la modul de cântare bizantin, cât și predica amplă, care îmbină teologia cu problemele vieții de zi cu zi.

Deși, adesea, aud că Patriarhul Daniel e mai ales „un bun manager” decât un Părinte al Bisericii, eu văd lucrurile tocmai invers: mie mi se pare că e din ce în ce mai mult un Monah care vorbește teologic lumii de azi decât „un investitor” religios. Un Monah din ce în ce mai obosit și mai îmbătrânit de problemele de tot felul. Dar care se înconjoară de oameni care știu legile, care știu să construiască, care știu să situeze Biserica în firescul vieții de zi cu zi. Și e normal să fie așa! Pentru că nu poți construi de unul singur, ci cu ajutorul multora.

Deschiderea sa față de tineri și față de online pe mine mă bucură mult. Grija sa față de oamenii în vârstă și față de cei care suferă îmi face bine. A primit Biserica drept moștenire de la Patriarhul Teoctist, dar a arătat că ea se poate reforma din mers. Pentru că nu e nevoie să schimbi lucrurile bune, ci numai trebuie să le îndrepți pe cele cu lipsă.

Eu mi-aș dori ca Patriarhul Daniel să comunice tot mai mult și mai direct cu noi toți. Dacă și-ar asuma o creație online zilnică, pe o platformă proprie, ar fi un lucru revoluționar, dar cel mai firesc cu putință. Pentru că am trăi cu conștiința că Patriarhul e alături de noi mereu, că se pronunță pe diverse teme și nu are nevoie de purtători de cuvânt tot timpul, că înțelege prin ce trecem și recunoaște care sunt mizele momentului.

Căci dacă Patriarhul Daniel nu face pasul definitiv spre online, următorul Patriarh e nevoit să o facă. Asta e lumea noastră, ne îndreptăm spre o și mai mare și complexă comunicare și nu spre ghetoizare!

Papa Benedictus nu cred că a fost prea conștient de impactul mediatic pe care l-a avut, atunci când și-a făcut cont personal pe Twitter. Dar venirea sa în online a fost un câștig evident. Tot la fel, Basilica de acum 10 ani, care era stângace în comunicare și se îmbrăca mai tot timpul în haina vorbirii impersonale, nu mai seamănă cu cea de azi, chiar dacă a rămas un mijloc de informare în masă și nu a devenit un instrument academic.

Comunicarea online trebuie să meargă mână în mână cu cercetarea științifică în teologie și cu viața liturgică și de evlavie a Bisericii. Avem nevoie de o Scriptură ortodoxă tradusă științific după LXX și BYZ. Avem nevoie de cărți de cult retraduse din limba greacă. Avem nevoie de o colecție patristică de sute de volume. De Vieți ale Sfinților actualizate și extinse. De o viață liturgică și duhovnicească conștientă și plină de evlavie. De oameni de vocație în clerul Bisericii.

Pentru că patriarhatul actual are și mari realizări, dar și lucruri neîncepute încă. Și e onest să le punem pe toate pe aceeași foaie.

Da, e nevoie de mulți oameni capabili, foarte specializați și cu dor de nevoință pentru binele Bisericii! E nevoie să ne schimbăm cu toții! Însuși Părintele Patriarh Daniel, pe care l-am privit cu atenție (e drept: de la distanță!) în anii săi de patriarhat, s-a schimbat mult. Cu toții ne-am schimbat, pentru că societatea românească și lumea în ansamblu e în schimbare. Și ne-am dat seama cu toții că lucrurile fundamentale se fac împreună, prin multă trudă și înțelepciune.

Eu îi doresc Părintelui Patriarh Daniel să se bucure de roadele ostenelilor sale, cât și de respectul nostru, al tuturor! Și aștept de la Preafericirea sa catedrala Dogmaticii sale, de care cred că este în stare și cu care poate să ne bucure la modul fundamental.

Eminescu: între modernitate și tradiție [99]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

„Vecinicia cea bătrână” din Memento mori este o expresie apofatică pentru Dumnezeu, desemnat în același context poetic, în strofa anterioară, la fel de hieroglific/ simbolic, ca „un mândru soare” ce „c-o rază de gândire ține lumi ca să nu zboare,/ Să nu piard-a lor cărare, să nu cadă-n infinit”.

Imaginea mi se pare înrudită cu cea a „Celui vechi de zile” din profeția Sfântului Daniil (despre care am mai vorbit) și cu „bătrâna bunătate” a lui Dumnezeu, din poetizarea psalmilor reușită de Dosoftei (Ps.73, 44): „a Ta bunătate” din „zâle bătrâne” (Ps. 142, 18-20) ale istoriei, în comparație cu „tinere zâle” (Ps. 42, 17) ale omului.

Dacă prin „vecinicia cea bătrână” înțelegem, de fapt, Dumnezeu, și dacă timpul este „îngropat de vecinicie”, perspectiva este similară celei din poemul Viiața lumii, al lui Miron Costin: „Tu, Părinte al tuturor, Doamne și Împărate,/ Singur numai covârșești vremi nemăsurate. /…/ Că Dumnezeu au vârstatŭ toate cu sorocul”.

De altfel, timpul reprezintă o temă esențială în acest poem (congruentă cu percepția lui Eminescu asupra istoriei, în întreaga sa operă): „trec ani cu roată,/ Fug vremile ca umbra /…/ Suptŭ vreme stăm, cu vreme ne mutăm viiața /…/ Vremea lumii soție [însoțitoare] și norocul alta [despre norocul care guvernează existența umană, la Eminescu, e nevoie de o discuție separată, căci „Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece”] /…/ Vremea începe țările, vremea le sfârșaște,/ Îndelungate împărății vremea primeneaște./ Vremea petrece toate /…/ Vacul [existența, traiul] nostru cu-mprumut dat în datorie[1].

Într-un al doilea epilog, explicativ, al Viieții lumii, Costin destăinuie că tema centrală a compoziției sale este…memento mori: „Din toate stihurile să înțeleg deșărtăciunile și nestătătoare lucrurile lumii, și viiața omenească scurtă (s. n.), cu mărturie din David prorocul [din Psaltire], mai ales. Apoi, unde să pomenește de ceriu și de soare, de lună, de stele, acestea toate că vor avea sfârșit și să vor primeni [spune altceva Eminescu?], Sfânta Scriptură ne învață: numai Dumnezeu iaste fără sfârșit și vecinic”[2]. „Vecinicia cea bătrână” care „îngroapă” timpul…

Diacronia, în Memento mori, este rezultatul gândirii/ gândului lui Dumnezeu care concepe planul istoriei („Tu, ce scrii mai dinainte a istoriei gândire”), istorie care se desfășoară apoi în timp, revelând planul gândirii Lui („Timp, căci din izvoru-ți curge a istoriei gândire”).

În alt poem, Scrisoarea III, aceeași descifrare o presupune versul: „Scris în cartea vieții este și de veacuri și de stele”. Dumnezeu este Cel ce scrie istoria și mersul stelelor, pentru că ceea ce veacurile și stelele parcurg, după o ordine prestabilită, se transcrie în cartea vieții.

În alte două strofe succesive din Memento mori, Dumnezeu e numit consecutiv „soare mândru”, „vecinicia cea bătrână” și „enigma încâlcită” (similar, în Epigonii este o „enigmă n-esplicată”, în Sărmanul Dionis „o enigmă chiar pentru îngeri” etc.) care „să pune [Se hotărăște] să zideasc-un uriaș popor de regi”, adică să înalțe puterea romană – ceea ce nu este străin de concepția biblică și vechi-bizantină, în conformitate cu care Dumnezeu înalță sau distruge imperii, în funcție de faptele oamenilor.

Pentru că „munții de vecinici gânduri” (O, te-nsenină întuneric rece…), „munții înțelepți de bătrânețe” care învață „cartea cerului albastru cu mari litere aurite” (Peisaj) se pot apropia de gândul lui Dumnezeu, de aceea, „ascultând cu adâncime glasul gândurilor mele” (Memento mori), Eminescu e capabil să contemple timpii și istoriile lumii.

„Se întâmplă ca geniul din omul de nemărginit să trans-scrie eonii întregi de divină cugetare. Între divinitate și om există o continuă sinergie imaginală”[3].

Eminescu, un poet la care regimul gândirii suferă un proces de transpunere în materialul/ pânza imaginilor (considerat de unii poet al imaginalului[4]) nu se dezminte – reamintim observația lui Mircea Scarlat, pe care am sesizat-o undeva mai devreme, despre primatul vizualului care îi unește pe Eminescu și Miron Costin (cât și cu ceilalți scriitori medievali, adăugăm noi, care au afirmat și susținut această concepție[5]) – și ne surprinde cu imaginile timpului.

Persistentă pe retina memoriei cititorului este imaginea: „Timpul mort și-ntinde trupul și devine vecinicie” (Scrisoarea I) sau „Timpul mort și-ntinde membrii și devine vecinicie” (Memento mori), despre care D. Murărașu semnalează că reprezintă o „sugestie din Noaptea a VI-a a preromanticului Young”[6].


[1] Miron Costin, Opere, ed. cit., p. 320-322. [2] Idem, p. 120.

[3] Constantin Barbu, Eminescu. Poezie și nihilism, Ed. Pontica, Constanța, 1991, p. 120.

[4] Termen inventat de Henry Corbin, în urma experienței interpretării textelor arabe și persane, și pe care, aplicându-l la Eminescu și cu precădere pe Memento mori, Christian Crăciun îl explică astfel: „acest spațiu-timp imaginal ar fi acela unde simbolurile și arhetipurile religioase au o realitate efectivă și afectivă”, cf. Christian Crăciun, Ucronia eminesciană…, op. cit., p. 12.

Autorul este de acord că „trebuie să ne situăm în apropierea intenționalității creatoare a poetului” (p. 14). Consideră că „în literatura română, Eminescu a inventat Timpul” (p. 22) – cu precizarea mea că în cea modernă, nu în literatura veche, unde timpul era deja inventat, putând fi considerat, dintr-o anumită perspectivă, tema operei lui Miron Costin: „Suptŭ vreme stăm” (Viiața lumii), „Nu sântŭ vremile supt cârma omului, ci bietul om supt vremi” (Letopisețul).

Christian Crăciun insistă în mod deosebit pe centralitatea poemului Memento mori în opera eminesciană (p. 23).

[5] Antim Ivireanul, spre exemplu: „acele ce înțelegem prin auz și prin cetaniia a multor zile, cu vederia chipurilor celor însemnate și cu cetaniia povestirei lor pre scurt mai mult ne încredințăm și mai pre lesne întru pomenire le putem păzi”, cf. Chipurile Vechiului și Noului Testament, în Opere, ed. cit., p. 243.

Dar și Cantemir, în Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 96: „că adevărat bună ieste știința audzirii, dară mai adevărată ieste ispita viderii”.

[6] D. Murărașu, Mihai Eminescu. Viața și opera, op. cit., p. 329.

Predică la Duminica a 7-a după Cincizecime [2017]

Iubiții mei[1],

trăiesc, încă din timpul gimnaziului, o stare de oboseală continuă, pentru că mintea mea a fost întotdeauna în lucrare. Ea nu a luat deloc pauză. Nu m-am odihnit deloc cu mintea, pentru că am citit continuu, am plănuit lucruri, le-am dus la îndeplinire și m-am bucurat de rezultatele ostenelilor mele…

De aceea, pot să spun că pe lângă teologie sunt expert și în oboseală. Sau că oboseala, în viața mea, a mers mână în mână cu viața liturgică și teologică. Oboseala de zi cu zi m-a făcut să gândesc și să trăiesc liturgic și teologic. Pentru că trebuie să înveți multe lucruri, să le aprofundezi, să le trăiești tu însuți pentru ca să le înțelegi și să ai noi și noi așteptări reale de la tine. Și pentru aceasta trebuie să te obosești mult.

La început, oboseala îți aduce grețuri. Nu-ți mai plac anumite mâncăruri, îți vine să vomiți din cauza anumitor mirosuri, transpiri mult, simți nevoia să dormi, pentru că simți, cu toată ființa ta, că îți vine să cazi jos. Dar dacă dormi ceva mai mult, îți revii.

Mai apoi însă, când oboseala devine cronică, când se cronicizează în ființa noastră, niciodată nu te mai trezești complet refăcut, complet nou, ci te trezești ca și când nu ai fi dormit decât un ceas. Te trezești cam la fel.

Dar până se cronicizează acestă boală a oboselii în tine treci prin multe stări interioare: simți că îți ia creierul foc, ai palpitații la inimă, îți explodează inima de atâta căldură, după care te iau frigurile, te încearcă dezgustul greu, îți găsești tot felul de defecte și de boli, nimic din ceea ce faci nu pare îndeajuns de bun…Pentru că oboseala continuă îți modifică modul tău de a vedea lucrurile. Ea îți deformează perspectiva asupra lumii.

Însă nu mai poți să scapi de oboseală, pentru că standardele vieții actuale sunt foarte mari și nu e timp, la propriu, pentru pregătirea interioară, decât dacă îți tai din somnul și din odihna ta. Ca să fii pregătit, trebuie să studiezi continuu, să lucrezi, să înaintezi în domeniul tău de activitate. Și de aceea, ceea ce eu trăiesc interior, trăiesc toți membrii activi ai generației noastre. Pentru că fiecare dintre dumneavoastră, care vă specializați continuu într-un domeniu de activitate și care vă osteniți zilnic să fiți proprii muncii care vi se cere, faceți același lucru ca și mine: sunteți obosiți și istoviți din cauza eforturilor intelectuale și trupești pe care le trăiți.

Uneori simt că nu mai pot să mă exprim din cauza oboselii mentale. Uit cuvinte uzuale, nu mai știu să fac anumite corelații între cuvinte, sunt nevoit să vorbesc și nu am chef, picioarele mă dor, transpir mult, viața practică îmi cere să mă mecanizez, să devin repetitiv, iar asta pe mine mă demoralizează…și cu toate acestea stau la masă și scriu sau slujesc în Biserică și nimeni nu știe ce se petrece în sufletul meu și în trupul meu. Pentru că oboseala enormă este o realitate asumată, ea face parte din viața și din slujirea mea preoțească. Dar, în mijlocul oboselii acesteia cronice, care nu mă părăsește niciodată, eu simt greul vieții oamenilor, dar și prezența lui Dumnezeu în viața noastră, a tuturor.

De ce? Pentru că oboseala ascetică, oboseala ca muncă, rugăciune, citire, traducere, slujire este cheia spre înțelegerea oamenilor, dar și spre viața cu Dumnezeu. Căci dacă tu te obosești continuu, dacă tu ești o durere vie, înțelegi și oboseala altora, înțelegi munca lor, chinul lor, suferința lor. Înțelegi oboseala mamelor care cresc copii, înțelegi oboseala taților care muncesc pentru familiile lor, înțelegi oboseala de-o viață a bătrânilor…și înțelegi că viața e o luptă continuă cu oboseala, cu muntele de oboseală care tot crește în noi.

Pentru că și binele ne obosește, dar și răul ne obosește la fel de mult. Un tânăr care studiază pentru examene și trebuie să se vitaminizeze continuu ca să facă față ritmului alert de studiu e la fel de obosit ca unul care o ține în petreceri și în nopți nedormite. Numai că oboseala care ne pune sufletul în lucrare, în lucrare bună, ne împlinește, ne face bine interior, pe când oboseala păcătoasă, cea care ne secătuiește de putere, ne face triști și respingători în timp. Pentru că excesul de păcătuire ne omoară interior, ne face niște epave umane.

Da, sunt obosit mai tot timpul! Sunt obosit și merg cu oboseala în mine, după cum un animal de povară își cară greutățile puse pe el. Dar nu îmi pare rău pentru asta. Pentru că oboseala mea are un preț mare: viața cu Dumnezeu. Eu mă obosesc pentru ca să trăiesc împreună cu Dumnezeu în mine însumi. Eu mă obosesc pentru ca să înțeleg teologia lui Dumnezeu, pentru ca să mă sfințesc continuu prin ea, pentru ca să fiu de ajutor și altora prin ceea ce aflu și înțeleg. Pentru că povara mea nu e numai a mea, ci e a multora. E și a acelora care mă vor asculta, mă vor citi, mă vor înțelege și acum și mai târziu.

Pentru că mă ostenesc continuu pentru a cunoaște și a propovădui adevărul lui Dumnezeu. Și ca să cunoști adevărul lui Dumnezeu trebuie să citești foarte multe cărți, trebuie să te lămurești interior, și să trăiești foarte multe experiențe neapărate în viața duhovnicească.

Căci cine vrea să se mântuiască, pășește pe același drum îngust al ascezei. Un drum ascensional, un drum abrupt. Nimeni nu e scutit de șicane, de dureri, de lucruri neprevăzute! Oboseala e inerentă vieții duhovnicești. Pentru că trebuie să participi cu totul, cu întreaga ta ființă, la curățirea ta de patimi, trebuie să tinzi mereu spre vederea lui Dumnezeu întru slava Sa și spre continua creștere în sfințenie.

Pentru că mântuirea e o lipsă totală de concediu. E un efort greu, epuizant, și adesea cădem lați de oboseală din cauza eforturilor noastre ascetice.

Însă slava lui Dumnezeu e cea care ne ridică din somn pe fiecare zi, îmbrăcați în oboseala noastră ascetică, pentru ca să Îi slujim Lui! El ne ridică mereu la viață, într-un mod minunat, pentru că ne uimește continuu. Căci sunt conștient că n-aș fi putut să mă ridic iar și iar din oboselile mele cu tona, dacă Dumnezeu nu m-ar fi ridicat prin slava Lui. Pentru că El ne dă putere, El ne reînvigorează sufletește și trupește, El ne entuziasmează continuu și, plini de bucurie, uităm oboseala de ieri, pentru noi și noi oboseli ce păreau imposibile.

De aceea, când vorbim despre ridicarea crucii noastre în interiorul nostru, vorbim despre asceza noastră continuă în teritoriul oboselii celei mai mari. Pentru că pășim spre mai mult, spre tot mai mult, spre tot mai multul care nu se termină niciodată…și aceasta e minunea ridicării continue spre Dumnezeu! Pentru că mergem interior în mod continuu spre El, dimpreună cu El, și niciodată nu ne plictisim de ceea ce trăim și înțelegem.

Creierul nostru obosește, inima noastră obosește, trupul nostru nu mai poate, însă sufletul nostru este neobosit! Căci „duhul [este] râvnitor, dar trupul [este] neputincios [τὸ μὲν πνεῦμα πρόθυμον, ἡ δὲ σὰρξ ἀσθενής]” [Mt. 26, 41, BYZ]. Sufletul nostru dorește să stea mereu treaz, să aibă parte de noi și noi experiențe, să muncească continuu pentru noi înțelegeri, dar trupul nostru ne trage în jos, ne forțează să mâncăm și să bem și să ne odihnim și să dormim, pentru că nu poate rezista la nesfârșit vieții active.

Eu m-am îngrășat într-un timp record tocmai pentru că am fost nevoit să scriu și să traduc mult. M-am îngrășat, pentru că a trebuit să mănânc pe măsura eforturilor intelectuale pe care le-am depus. Am mâncat pentru creierul meu, pentru ca el să aibă energie și să pot lucra pe cât aveam nevoie, chiar dacă trupul meu nu avea nevoie de ea. Mâncam…și energia mentală se termina repede! De aceea eram nevoit să mănânc din nou, dar fără ca să mă pot plimba și să pot face sport, pentru ca să ard caloriile în plus. Lucram contra cronometru și nu aveam timp de distracții.

Și de aceea, eu sunt obosit la creier, tot mai obosit, pe când trupul meu e prosper. Și e prosper, pentru că a primit mai mult decât i-a trebuit. Căci excesul făcut pentru creierul meu s-a răsfrânt în viața trupului meu. Însă fără acest exces al minții mele în detrimentul trupului meu, nu aș fi scris și tradus câteva zeci de cărți.

Cineva, care nu mă cunoaște (și îi dau dreptate!), crede că eu mănânc imens pe fiecare zi, dacă am ajuns să am 140 de kg. Dar eu mănânc de două ori pe zi, cel mai adesea un singur fel de mâncare. Însă în 7-8 ani am ajuns să am de la 80 încă 60 de kg, pentru că am muncit mult cu mintea. Și pentru ca mintea sufletului să funcționeze la parametri mari trebuie să dai multă energie creierului material, care e o uzină energofagă.

De câteva luni însă am schimbat placa! Acum scriu și citesc mai puțin și alerg mai mult, am drumuri mai multe de făcut, mănânc neregulat, muncesc mai puțin cu mintea…iar trupul meu începe să înțeleagă altfel relația sa cu mâncarea. Pentru că nu mai am nevoie de prea multă mâncare. Căci creierul meu, dacă aș avea nevoie de el numai pentru Slujbe și pentru discuțiile cu oamenii, nu ar fi energofag. Însă el îmi cere multă energie când scriu, citesc și traduc, când creez. Și pentru creație e nevoie de exces de energie, adică de mâncare suplimentară.

Mai pe scurt, a fi scriitor și ascet în același timp înseamnă a consuma multă energie. Dar roadele consumului de energie sunt interioare, pentru că înseamnă să termini cărți de scris și de tradus, de citit și de comentat și, în același timp, nevoința ta să te umple de slava lui Dumnezeu. Căci, la urma urmei, nu contează câte kilograme ai, ci contează dacă te împlinești intelectual și duhovnicește în viața ta.

Și îmi aduc aminte de un Sfânt rus, pe a cărui viață am citit-o, și care, în sinea lui, se gândea că îi smintește pe oameni prin faptul că ajunsese la un moment dat să se îngrașe mult. Pentru că oamenii, cel mai adesea, cred că „nu pot exista Sfinți grași”, ci numai slabi și costelivi. Însă Sfântul nostru era plin de slava lui Dumnezeu, de vederi dumnezeiești, numai că ajunsese dintr-un anumit motiv să se îngrașe. Și pentru unii a fost greu să înțeleagă faptul că harul lui Dumnezeu nu se uită la câte kilograme ai, ci la curăția inimii tale. De aceea, el a avut ucenici puțini, în mod nedrept, tocmai din acest motiv: al surplusului de kilograme. Pentru că oamenii s-au smintit de cum arăta.

Însă dumneavoastră trebuie să știți faptul că Dumnezeu îi sfințește pe oameni în adâncul lor și nu în afara lor. Îi sfințește nu pentru cum arată, ci pentru cine sunt, ce gândesc și ce fac. Iar dacă Dumnezeu coboară și este în inima mea prin slava Lui, chiar dacă eu m-am îngrășat cu 60 de kilograme pentru nevoința teologică a scrisului, El coboară pentru că mă cunoaște, după cum și eu Îl cunosc. Căci m-am îngrășat nu pentru că particip zilnic la chiolhanuri, ci tocmai pentru că I-am slujit Lui și oamenilor. Căci, fără acest efort epuizant, nu aș fi putut să scriu și să traduc atât de mult.

Așa că pierdem ceva și câștigăm altceva. Am pierdut trupul meu suplu din tinerețe, pentru ca sufletul meu să se specializeze și să se umple de multă cunoaștere teologică. Căci sufletul nostru gândește prin intermediul creierului nostru, adică prin această uzină care e mare mâncătoare de energie. Dar acum mi-e din ce în ce mai greu cu surplusul de kilograme, pentru că mă mișc mai greu, obosesc mai repede, transpir mai mult. Însă aceasta e, pentru mine, o parte din prețul cunoașterii!

Și în el intră și lipsa concediilor, a distracțiilor frumoase, a călătoriilor interesante, a relațiilor cu diverși oameni, cu unii care mi-ar fi plăcut foarte mult, dar pentru care trebuie să bați kilometri.

Da, prețul pe care trebuie să îl plătești e mare, dar e împlinitor! Eu nu mi-am permis să vizitez alte state ale lumii, nu mi-am permis să merg în călătorii de studii, nu am prea pierdut timpul…pentru că am muncit tot timpul. Iar cei care m-au ajutat și mă ajută cu cărți din străinătate o fac tocmai pentru că văd imensa mea muncă de cercetare și faptul că nu îmi dau prea mult timp liber. Însă eu aș fi avut nevoie, după inima mea, de biblioteci imense pentru cercetările mele, de mulți specialiști în multe domenii cu care să stau de vorbă, de expediții de studiu și de cercetare la fața locului. Pentru că sufletul meu tânjește după a înțelege profund lucrurile. Și aceasta, pentru că oboseala continuă a minții care dorește să cunoască se împlinește numai în cunoașterea profundă a lucrurilor.

Și v-am mărturisit aceste lucruri despre mine, pentru ca să mă fac explicit în ceea ce privește faptul îngrășării mele, dar și pentru ca să vă încurajez în a vă asuma proiecte de viață. Căci proiectul vieții mele e munca scriitoricească și editorială, care se împletește în mod organic cu slujirea mea preoțească. Dar dacă dumneavoastră aveți alt proiect de viață, care vă împlinește interior, atunci dedicați-vă cu totul lui!

Fie că e vorba de construcții, de munca câmpului, de creșterea animalelor, de tehnologia informației, de politică, de avocatură sau de armată sau de orice altceva onest, dacă doriți să faceți foarte bine munca dumneavoastră, atunci dedicați-vă cu totul ei! Pentru că astfel veți simți că trăiți, că sunteți împliniți cu ceea ce faceți, și epuizarea dumneavoastră vă va face să înțelegeți și epuizarea altora…

Căci cei doi orbi din Evanghelia de azi [Mt. 9, 27-35], în ciuda handicapului lor, au strigat după ajutorul Domnului. Ei au cerut mila Lui [Mt. 9, 27]. Și pentru că au crezut că El îi poate vindeca, Domnul i-a vindecat, spunându-le: „După credința voastră fie vouă [Κατὰ τὴν πίστιν ὑμῶν γενηθήτω ὑμῖν]!” [Mt. 9, 29, BYZ].

Însă credința lor în Domnul nu a fost una strict mentală, ci una dinamică, plină de căutare a vindecării. Pentru că adevărata credință nu e niciodată o simplă încredere mentală în Dumnezeu, ci e o forță duhovnicească convertitoare, care cuprinde și mobilizează întreaga ființă a omului pentru a-I sluji lui Dumnezeu.

Cel care crede, trăiește precum crede. Cel care crede nu stă niciodată degeaba. Pentru că orbii Îl urmează pe Domnul, strigă după El, vorbesc cu El, își arată încrederea lor deplină în El și de aceea sunt vindecați de către El. Pentru că El era în inima lor, El era în iubirea lor și pentru aceea ei L-au ascultat pe El.

Al 3-lea om vindecat de Domnul, despre care ne-a vorbit Evanghelia zilei, a fost un demonizat [δαιμονιζόμενον], căruia demonul îi producea muțenie [Mt. 9, 32]. Fapt pentru care el trecea în fața oamenilor ca fiind mut [κωφὸν] [Ibidem], dar el era demonizat. Însă numai când Domnul a scos demonul din acel om [Mt. 9, 33], au văzut cu toții că acela nu era mut. Pentru că demonul îi producea muțenia și ea nu era datorată unei deficiențe trupești.

Însă demonizatul a fost adus de niște oameni la Domnul, pentru ca să-l vindece [Mt. 9, 32]. Așa după cum trebuie să aducem și noi demonizații la Biserică, pentru ca să ne rugăm pentru vindecarea lor de demoni. După cum unii pe alții trebuie să ne aducem la Biserică, pentru ca să ne vindecăm cu toții de patimi. Căci în spatele patimilor noastre stau tot niște demoni, niște demoni care ne țin prizonierii lor.

Iar Evanghelia zilei ne spune că Domnul propovăduia Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu și vindeca toată boala și toată slăbiciunea în poporul lui Israil [Mt. 9, 35]. Cu alte cuvinte, că Biserica trebuie să îmbine în activitatea ei mântuitoare propovăduirea credinței celei drepte cu vindecarea sufletească și trupească. Pentru că vindecarea noastră interioară începe cu cunoașterea adevărului lui Dumnezeu și prin împărtășirea de slava lui Dumnezeu în Biserică. Iar dacă am face din Sfânta Spovedanie și din Sfântul Maslu Tainele noastre de suflet, crezând că vindecarea adevărată începe aici, în Biserică, ne-am vindeca cu adevărat de bolile noastre.

Pentru că Domnul lucrează la fel ca atunci în Biserica Sa și, prin Sfintele Lui Taine, El ne vindecă trupește și sufletește. Numai noi să credem în puterea Lui! Numai noi să vrem iertarea Lui și curățirea Lui de păcate! Numai noi să spunem: Da, Doamne [Να, Κύριε]! [Mt. 9, 28, BYZ], așa după cum au spus cei doi orbi, pe care El i-a vindecat!

Pentru că El e puternic să ne vindece de orice boală. Însă așteaptă de la noi aportul nostru, adică credința noastră, credința noastră vie în El, prin care Domnul să mute boala de la noi.

Și, pe cât pare de „ușor” să avem credință, a avea credință e un lucru mare și greu. Pentru că înseamnă să lepădăm de la noi orice îndoială și orice alipire de lucruri și să ne încredem cu totul în El, în Dumnezeul mântuirii noastre. Dar pentru a face aceasta trebuie să ne nevoim să cunoaștem teologia Lui, teologia Bisericii Sale, adică să ne obosim bine, duhovnicește, pentru a fi proprii Lui. Căci Domnul cere de la noi efortul cel mai mare, adică mai presus de orice efort pentru vreun lucru din lume.

De aceea, iubiții mei, v-am vorbit astăzi despre oboseală, despre efort susținut, pentru că credința și mântuirea au nevoie de toată silirea de sine și de toată oboseala noastră. Ca să ne curățim de patimi trebuie să ne constrângem, să luptăm împotriva patimilor care ne robesc și să nu le mai dăm curs în viața noastră. Trebuie să trăim duhovnicește împotriva existenței lor în noi, adică alegând să facem ce e bine și nu ce e păcătos. Pentru că astfel ne vom obosi duhovnicește și ne vom împlini duhovnicește în Biserica lui Dumnezeu, lăudând Treimea cea preasfântă și preacurată, de la Care e toată bucuria și pacea și frumusețea acestei lumi. Amin!


[1] Scrisă în ziua de 18 iulie 2017, zi de marți, cu mult soare. Erau 26 de grade la ora 10.00. Am terminat-o la 14. 07 minute.

Page 1 of 1560

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén