Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Tag: teologie pentru azi (Page 1 of 1579)

Înțelepciunea lui Salomon, cap. 14, cf. LXX

1. Iarăși, cineva încercând să evite călătoria și vrând a călători prin valurile cele sălbatice, strigă [către] lemn[1], [deși lemnul este] mai putred [decât] corabia purtându-l [care îl poartă] pe el.

2. Căci pe acela[2] pofta câștigurilor l-a văzut și înțelepciunea cea artizană l-a pregătit.

3. Dar a Ta pronie/ înainte-gândire [πρόνοια], Părinte, conduce [toate]! Că ai dat cale și în mare și în valuri cărare sigură,

4. arătând că poți din to[a]t[e] a mântui. Că [și] dacă fără de meșteșug are să se îmbarce cineva,

5. și vrei [ca] nu nefolositoare a fi [să fie] lucrurile înțelepciunii Tale, pentru aceasta și [dacă] celui mai mic lemn [prin cel mai mic lemn] cred oamenii [că își scapă] sufletele, [atunci] trecând valurile [cu] pluta, s-au mântuit [se mântuie][3].

6. Căci și la început, pierind uriașii cei mândri [ἀπολλυμένων ὑπερηφάνων γιγάντων], nădejdea lumii pe plută scăpând [ἡ ἐλπὶς τοῦ κόσμου ἐπὶ σχεδίας καταφυγοῦσα], au lăsat veacului sămânța nașterii [ἀπέλιπεν αἰῶνι σπέρμα γενέσεως], cu a Ta mână călăuzindu-se [τῇ Σῇ κυβερνηθεῖσα χειρί] [ei].

7. Căci a fost binecuvântat lemnul prin care se face dreptatea[4],

8. iar el, cel făcut de mână[5], blestemat [este, cât] și cel care l-a făcut pe el. Căci el lucra, iar cel stricăcios „dumnezeu” a fost numit.

9. Căci în egală [măsură] urâte Îi [sunt] lui Dumnezeu și cel care este neevlavios și neevlavia lui.

10. Căci și cel care a fost făcut[6], dimpreună cu cel care a făcut[7], va fi pedepsit [vor fi pedepsiți].

11. Pentru aceea și în[tru] idolii neamurilor cercetare va fi, că[ci] întru urâciune s-au făcut în zidirea lui Dumnezeu și întru poticnirea sufletelor oamenilor și întru lațul picioarelor celor nebuni.

12. Căci începutul curviei [este] gândirea idolilor [ἀρχὴ γὰρ πορνείας ἐπίνοια εἰδώλων], iar aflarea lor [este] stricăciunea vieții [εὕρεσις δὲ αὐτῶν φθορὰ ζωῆς].

13. Căci [idolul] nici [nu] era dintru început, nici [nu] va fi întru veac.

14. Căci [cu] slava deșartă a oamenilor a intrat întru lume [κενοδοξίᾳ γὰρ ἀνθρώπων εἰσῆλθεν εἰς τὸν κόσμον] și, pentru aceasta, pe scurt, al lor sfârșit s-a înștiințat.

15. Căci [celui mort] înainte de vreme, [cu] jale îndurerându-se tatăl fiului celui degrabă luat[8], chip făcându-i[9], pe cel [care] înainte [era] om mort, acum ca pe „un dumnezeu” l-a cinstit și a dat celor de sub mâna lui taine și sărbători.

16. Apoi, în timp, întărindu-se obiceiul cel neevlavios [τὸ ἀσεβὲς ἔθος], ca lege a fost păzit [ὡς νόμος ἐφυλάχθη]

17. și [cu] poruncile tiranilor se închina[u] celor cioplite[10]. Pe care, în față, neputând a-i cinsti oamenii, pentru că a locui [locuiau] departe, fața cea de departe imprimând-o, au făcut un chip văzut al împăratului care este [era] cinstit, ca pe cel care nu este de față, ca și [când ar fi] de față să-l amăgească prin sârguință.

18. Și întru [pentru] întinderea închinării[11], ambiția meșteșugarului i-a îndemnat și pe cei care nu o cunosc [nu o cunoșteau].

19. Căci, poate, celui care stăpânește vrând să placă, s-a silit [cu] meșteșug [ca să facă] asemănarea în[tru] [cât] mai bine.

20. Iar mulțimea, fiind atrasă prin plăcerea lucrării, pe cel [care cu] puțin înainte [era] cinstit [ca] om, acum obiect de închinare l-au socotit [νῦν σέβασμα ἐλογίσαντο].

21. Și acesta s-a făcut vieții întru cursă. Că[ci] sau dezastrului sau tiraniei slujind oamenii, numele cel de neîmpărtășit [τὸ ἀκοινώνητον ὄνομα][12] l-a[u] pus pietrelor și lemnelor.

22. Așadar, nu a fost destul a se înșela despre cunoașterea lui Dumnezeu, ci și în marea luptă a neștiinței trăind [ἀλλὰ καὶ ἐν μεγάλῳ ζῶντες ἀγνοίας πολέμω], pe atâtea rele [ei] le numesc „pace”.

23. Căci sau sărbătorile cele ale omorârii de fii sau tainele cele ascunse sau învățăturile cele aparte [și la] ospețele cele nebunești petrecând,

24. încă nici viețile, nici nunțile [nu] le mai păzesc curate. Ci unul pe altul [se dușmănesc] sau se dă [dau] curselor sau, falsificând, suferă durere.

25. Iar toate amestecate este [sunt]: sângele și uciderea, furtul și viclenia, stricăciunea, necredința, tulburarea, jurământul fals,

26. gălăgia de [pentru] bunătăți [θόρυβος ἀγαθῶν], uitarea harului [χάριτος ἀμνηστία], pângărirea sufletelor [ψυχῶν μιασμός], schimbarea nașterii [γενέσεως ἐναλλαγή], neorânduiala nunților [γάμων ἀταξία], preacurvia și necurăția.

27. Căci închinarea [adusă] idolilor celor nenumiți [este] începutul a tot răul, [cât] și pricina și sfârșitul [lui] este.

28. Căci sau, veselindu-se, au fost nebuni sau profețesc cele mincinoase sau trăiesc [cu] nedreptate sau repede se jură în mod fals.

29. Căci nădăjduind idolilor celor fără de suflet, rău jurându-se, [idolii] să facă nedreptate nu primesc.

30. Și amândouă cele drepte pe ei îi va [vor] pedepsi. Că[ci] rău au gândit despre Dumnezeu, luând aminte idolilor, și au jurat nedrept, în vicleșug, disprețuind cuvioșia.

31. Căci judecata pedepsește pururea nu puterea celor ce se jură, ci a celor care păcătuiesc, [ea pedepsește] călcarea legii a celor nedrepți.


[1] Către idolul făcut din lemn.

[2] Pe idol.

[3] Dacă corabia se sparge și oamenii sunt nevoiți să plutească pe lemnele ei, Dumnezeu îi va mântui, dacă vor face o plută din primul lemn găsit înaintea lor.

[4] O profeție despre Sfânta Cruce a Domnului.

[5] Idolul.

[6] Se referă la idol.

[7] Care l-a făcut pe idol.

[8] Celui degrabă luat dintre noi.

[9] Făcând un idol al copilului său mort prematur.

[10] Idolilor.

[11] Pentru extinderea ei și la alții.

[12] Adică numele lui Dumnezeu. Pentru că numele Lui nu poate fi dat niciunei făpturi pe care El a creat-o.

Eminescu: între modernitate și tradiție [133]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Eminescu, pe de altă parte, ar fi putut fi, în anumite intervale ale vieții, „scepticizat de dureri”[1], cum spunea însuși despre alții. Nu a fost însă cu totul copleșit de ele. Un alt motiv de neîncredere la adresa a ceea ce se vehiculează frecvent ni l-a trezit inserarea unor versuri enigmatice în cadrul unor poeme care par să susțină hermeneutica nihilistă.

Un exemplu este finalul din Rime alegorice, reprodus puțin mai devreme, dar și aceste două versuri din poemul Cu mâne zilele-ți adaugi… (calificat ca ilustrând filosofia sceptică, schopenhaueriană, a poetului): „Tu ai ș-acum comoara-ntreagă/ Ce-n suflet pururi ai avut”. Reproducem poemul integral:

Cu mâne zilele-ți adaugi,
Cu ieri viața ta o scazi
Și ai cu toate astea-n față
De-a pururi ziua cea de azi.

Când unul trece, altul vine
În astă lume a-l urma,
Precum când soarele apune
El și răsare undeva[2].

Se pare cum că alte valuri
Cobor mereu pe-același vad,
Se pare cum că-i altă toamnă,
Ci-n veci aceleași frunze cad.

Naintea nopții noastre îmblă
Crăiasa dulcii dimineți;
Chiar moartea însăși e-o părere
Și un vistiernic de vieți.

Din orice clipă trecătoare
Ăst adevăr îl înțeleg,
Că sprijină vecia-ntreagă
Și-nvârte universu-ntreg.

De-aceea zboare anu-acesta
Și se cufunde în trecut,
Tu ai ș-acum comoara-ntreagă
Ce-n suflet pururi ai avut
.

Cu mâne zilele-ți adaogi,
Cu ieri viața ta o scazi,
Având cu toate astea-n față
De-a purure ziua de azi.

Priveliștile sclipitoare,
Ce-n repezi șiruri se diștern,
Repaosă nestrămutate
Sub raza gândului etern.

Filosofia statică se transfigurează în cea a nestrămutării; ea nu atestă numai perpetuarea răului, a aparențelor, ci și conservarea vieții și a tezaurului de iubire. Între nisipurile mișcătoare ale nefiindului apare un pământ solid. Corabia noetică a găsit unde să acosteze.

Eminescu a spus adesea, sub multe și diferite forme, că moartea este vistiernic de vieți (reamintim parabola lui Antim Ivireanul, după Iov: „moartea-mi iaste tatăl, carele mă naște”[3]), însă aici mi se pare, mai mult decât oricând, că a intenționat o conotație pozitivă a sensului acordat versurilor: moartea ca părere nu mai este moarte.

Enigmatică este „crăiasa dulcii dimineți” care „naintea nopții noastre îmblă”, ca și cine anume „sprijină vecia-ntreagă/ Și-nvârte universu-ntreg”, pentru că subiectul lipsește (pare a fi cel anterior, adică moartea, dar nu e sigur și s-ar putea să fie o părere), iar la Eminescu echivocurile au scop și sens.

Dispariția, neantul, moartea sunt receptate în mod rațional ca un non-sens de către poet: „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată” (Odă (în metru antic)). Interiorul uman, ca și raționalitatea, nu se pot acomoda cu ele.

Tot Slavici dăduse mărturie că poetul se comporta întotdeauna ca și când nu ar fi putut să moară niciodată. Iar Aurelia Rusu opinează că „Eminescu – aflăm din amintita scrisoare către Iacob Negruzzi – ar fi voit să se ia la întrecere cu Goethe în ceea ce privește densitatea, plurisemantismul, rămurișul proliferant de simboluri, desăvârșirea expresiei. Ceea ce nu presupunea doar o singură existență matusalemică, precum a lui Goethe, ci […] mai multe”[4]. Așezând în cumpănă perenitatea naturii cu iubirea, Eminescu nu este în stare să accepte moartea iubirii sau a ființei dragi:

Din ce în ce mai singur mă-ntunec și îngheț,
Când tu te pierzi în zarea eternei dimineți.

(De câte ori, iubito…)

*

Deasupra casei tale ies
Și azi aceleași stele,
Ce-au luminat atât de des
Înduioșării mele. /…/

Putut-au oare-atâta dor
În noapte să se stângă,
Când valurile de izvor
N-au încetat să plângă,

Când luna trece prin stejari
Urmând mereu în cale-și,
Când ochii tăi, tot încă mari,
Se uită dulci și galeși?

(Când amintirile…)[5]

*

Stau în cerdacul tău…Noaptea-i senină.
Deasupra-mi crengi de arbori se întind,
Crengi mari în flori de umbră mă cuprind
Și vântul mișcă arborii-n grădină.

Dar prin fereastra ta eu stau privind
Cum tu te uiți cu ochii în lumină. /…/

Deasupra-mi stele tremură prin ramuri,
În întuneric ochii mei rămân…

(Stau în cerdacul tău…)

*

 Tu nici nu știi a ta apropiere
Cum inima-mi de-adânc o liniștește,
Ca răsărirea stelei în tăcere;

(Sonet II: Sunt ani la mijloc…)

Natura cosmică nu este un simplu decor pentru romantici, iar pentru Eminescu ea reprezintă un fel de atestat al nemuririi, o garanție a prezervării existențiale. Iubirea și ființa umană sunt cel puțin la fel de eterne, după cum se poate deduce din poemul Și dacă ramuri bat în geam. Și chiar mai presus de natură este ființa umană, pentru că viața Mariei este mai importantă pentru Arald decât „stelele ce vecinic pe ceruri colindează” (Strigoii) sau, răspunzându-i-se la iubire, poetul „Ar atrage-n visu-i mândru a izvoarelor murmururi,/ Umbra umedă din codri, stelele ce ard de-a pururi”[6] (Scrisoarea V).

Dacă nihilismul din Mortua est!, era indus, ca idee filosofică, de prezumția morții ca dispariție eternă a fetei iubite (într-un discurs poetic polemic, nu într-o dialectică complet pesimistă), concepția lui Eminescu înclină treptat din ce în ce mai mult spre cealaltă variantă, până în stadiul în care, în fața iubirii, moartea este ori o adormire în „armonia/ Codrului bătut de gânduri” (Dorința), ori e absurdă și de neconceput. Pentru el, e o nebunie să gândești că „stelele ard de-a pururi”, iar flacăra sufletului nu arde de-a pururi, că se poate pierde ființa iubită sau identitatea individuală a persoanei umane.

Vanitate este aparența (sau formele aparente), a considera trecerea prin pulbere a omului[7] drept o realitate durabilă, însă esența individuală nu se dizolvă/ resoarbe în neant.


[1] Cf. Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu traducătorul, studiu introductiv la: M. Eminescu, Opere, VII, op. cit., p. XXXI.

[2] Perspectivă comunicată și în Luceafărul, în expunerea Părintelui.

[3] Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 221.

[4] Aurelia Rusu, Eminescu – omul de teatru și dramatismul, prefață la M. Eminescu, Opere, IV, Teatru, op. cit., p. XIII.

[5] Reținem aici opinia că „adesea romanța eminesciană prefigurează marile teme ale poeziei eminesciene. De fapt, ea cântă, pe alte voci, temele marilor creații”, cf. Iulian Costache, Eminescu. Negocierea unei imagini…, op. cit., p. 280.

[6] „Stelele ce ard de-a pururi” sau care „vecinic pe ceruri colindează”, pot fi puse în legătură cu concepția ciclică a lui Platon și Aristotel, care considerau că aștrii sunt eterni din două motive: pentru că frumusețea lor nu poate să aibă moarte (Platon) și pentru că mișcarea lor este circulară și, în mod logic, se repetă la infinit și nu se poate opri (Aristotel).

Cred însă că se poate da și o altă explicație versurilor. În poeziile amintite, această eternitate a stelelor este legată, este pusă în cumpănă cu sentimentul iubirii și, conform logicii sale poetice, iubirea predetermină perenitatea naturii cosmice și, în consecință, iubirea e cu atât mai mult veșnică, dacă despre frumusețea cerului se poate spune că este eternă, pentru înfiorarea pe care o produce. Până la urmă, ceea ce vrea să exprime poetul este următorul fapt: e de neconceput pentru el și nu acceptă ca stelele să fie considerate veșnice, iar iubirea trecătoare.

În plus, anticii considerau că aștrii, cerul, lumea posedă un suflet, sunt ființe însuflețite. Aceste teorii cu privire la eternitatea și însuflețirea lor n-au fost acceptate de filosofia creștină: „Că lumea nu numai a început, ci va avea și un sfârșit, ne înfățișează firea ei, ca una ce e dintre cele întâmplătoare. Căci mereu sfârșește în părțile ei. […] Înțelepții elinilor  zic că cerul se întoarce prin firea sufletului lumii și că însăși judecata dreaptă și rațiunea ne învață aceasta. Care judecată dreptă? Care rațiune? […] Apoi cum ar fi acest suflet al lumii, prin a cărui fire s-ar mișca cerul [și nu legile fizice ale rotației aștrilor]? Este oare rațional? Dar atunci ar fi cu voie liberă și nu ar mișca corpul ceresc cu aceleași mișcări. Căci cele cu voie liberă se mișcă [după voință] o dată într-un fel, altă dată altfel [n-ar mai exista, deci, mișcare de revoluție]” etc., cf. Sfântul Grigorie Palama, Despre cunoștința naturală, în Filocalia, vol. VII, op. cit., p. 422.

Dumitru Stăniloae remarcă pe bună dreptate, într-o notă, că „această învățătură creștină despre lume ca neavând suflet în ea a eliberat drumul cercetării științifice a naturii” (Idem, p. 424, n. 5).

[7] A se vedea și Ps. 102, 14-16: „țărână suntem. Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; așa va înflori. Că vânt a trecut peste el și nu va mai fi și nu se va mai cunoaște încă locul său” (Biblia, ed. sinodală 1988). Alte traduceri: „căci duh trecu într’ însul și nu va fi…” (Biblia, 1688); „că duh a trecut într’ însul și nu va mai fi…” (Biblia, ed. sinodală 1914); „că adiere a trecut prin el, și el nu va mai fi, și nici locul nu i se va mai cunoaște” (Biblia, ed. sinodală 2001).

A se lua în considerație că vânt și duh pot fi sinonime, în virtutea etimologiei ebraice, astfel încât, în Psaltirea de la Alba Iulia (1651), traducătorii au optat și în alt psalm pentru: „Cela [Dumnezeu] ce făcu [pe] îngerii Săi vânt” (Ps. 103, 4, op. cit., p. 491).

Înțelepciunea lui Salomon, cap. 13, cf. LXX

1. Căci deșerți [sunt] toți oamenii [cu] firea, cărora le era de față necunoașterea lui Dumnezeu [Θεοῦ ἀγνωσία], și din bunătățile cele care se văd [καὶ ἐκ τῶν ὁρωμένων ἀγαθῶν] nu s-au întărit să-L cunoască pe Cel care este [οὐκ ἴσχυσαν εἰδέναι τὸν ὄντα], nici lucrurilor [Sale] luând aminte [nu] L-au cunoscut pe Artizan/ Meșteșugar [οὔτε τοῖς ἔργοις προσέχοντες ἐπέγνωσαν τὸν Τεχνίτην][1],

2. ci sau foc sau vânt sau aerul cel rapid sau cercul stelelor sau apa cea năprasnică sau luminătorii cerului au socotit [că sunt] „stăpânitorii lumii” [πρυτάνεις κόσμου] și „dumnezei [θεοὺς]”,

3. de care, dacă [cu] frumusețe bucurându-se [se bucurau] de acestea, [drept] „dumnezei” le luau. [De aceea], să cunoască[2] cu cât mai bun [decât] acestea[3] este Stăpânul! Căci Începătorul facerii [celei pline] de frumusețe le-a zidit pe ele [ὁ γὰρ τοῦ κάλλους Γενεσιάρχης ἔκτισεν αὐτά].

4. Iar dacă de putere [δύναμιν] și de lucrare [ἐνέργειαν][4] minunându-se [se minunează], să înțeleagă cu cât este mai puternic decât ele Cel care le-a pregătit pe acestea!

5. Căci din măreția și frumusețea făpturilor [ἐκ γὰρ μεγέθους καὶ καλλονῆς κτισμάτων], după asemănare [ἀναλόγως], Făcătorul facerii lor se vede [ὁ Γενεσιουργὸς αὐτῶν θεωρεῖται].

6. Dar încă [și] spre acestea este puțină plângere [ἀλλ᾽ ὅμως ἐπὶ τούτοις μέμψις ἐστὶν ὀλίγη]. Căci și acestea[5] pot să înșele [καὶ γὰρ αὐτοὶ τάχα πλανῶνται] [pe cei care], pe Dumnezeu căutând [Îl caută] și vrând [vor] să Îl afle [Θεὸν ζητοῦντες καὶ θέλοντες εὑρεῖν].

7. Căci în [și cu] lucrurile Sale trăind, caută și se încredințează [cu] vederea, că bune [sunt] cele care se văd.

8. Și iarăși nici ei [nu sunt] de iertat.

9. Căci dacă atât de mult[e] au putut să știe ca să poată să urmărească veacul, pe Stăpânul acestora cum de nu L-au aflat repede?

10. Iar nenorocite și în cei morți [sunt] nădejdile lor, care au numit „dumnezei” lucrurile mâinilor omenești, aur și argint, lucrarea de meșteșug și asemănări ale vietăților sau piatra cea nefolositoare, [adică] lucrul de mână cel vechi.

11. Iar dacă și vreun tăietor de lemne, un dulgher [τέκτων], s-a mișcat repede tăind un copac, [el] a răzuit cu măiestrie toată coaja lui și, meșteșugind cu bună cuviință, a pregătit un vas folositor întru slujba vieții [κατεσκεύασεν χρήσιμον σκεῦος εἰς ὑπηρεσίαν ζωῆς]

12. și resturile lucrului întru pregătirea hranei folosindu-le s-a săturat.

13. Dar din acele resturi, [care] întru nimic [nu sunt] de folos, luând un lemn strâmb [ξύλον σκολιὸν] și crescut cu noduri [καὶ ὄζοις συμπεφυκός], l-a sculptat în grija tihnei sale și [cu] experiența înțelegerii l-a făcut pe el. L-a făcut pe el [cu] chipul omului [εἰκόνι ἀνθρώπου]

14. sau [cu] vreo vietate neînsemnată l-a asemănat pe el, ungându-l [cu] cretă roșie și [cu] roșu roșindu-i culoarea lui și ungând toată pata cea [care este] întru el

15. și făcându-i lui o vrednică locuință a sa, în perete l-a pus pe el, legându-l [cu] fier.

16. Așadar, pentru ca să nu cadă, a gândit mai înainte [pentru] el, știind că nu poate lui să-și ajute. Căci și chip este și are nevoie de ajutor.

17. Iar rugându-se pentru stăpânirile și nunțile sale și [pentru] fii, nu se rușinează vorbind cu cel fără de suflet și pentru sănătate [el] îl cheamă pe cel slab

18. și pentru viață pe cel mort îl consideră vrednic și pentru ajutor pe cel mai nepriceput îl roagă și pentru călătorie [pe cel care] nici cu piciorul a-l folosi neputând [nu poate]

19. și pentru câștig și lucrare și a mâinilor reușită, [el], [cu] mâinile [sale], cere tărie trupească [de la] cel mai fără de putere.


[1] Pe Făcătorul lumii.

[2] Cei idolatri.

[3] Decât lucrurile cele create de El.

[4] De puterea și de lucrarea lui Dumnezeu.

[5] Făpturile lui Dumnezeu.

Predică la intrarea în Biserică a Maicii Domnului [21 noiembrie 2017]

Iubiții mei[1],

Fecioara intră în Biserică pentru ca să se facă biserică. Să se facă biserică sfințită a lui Dumnezeu, cu totul sfântă și fără de prihană. Ea intră în Templu pentru ca să devină cortul cel ceresc [σκηνὴ ἐπουράνιος] al Împăratului Celui ceresc și templul cel preacurat al Mântuitorului [ὁ καθαρώτατος ναὸς τοῦ Σωτῆρος][2].  Pentru că rolul Bisericii pe pământ e acela de a ne încorpora pe toți, de a ne face una cu Hristos, pentru ca toți să devenim biserici sfinte ale lui Dumnezeu.

Dar nu simpla intrare în Biserică ne mântuie, ci dăruirea totală lui Dumnezeu pentru a împlini poruncile Sale. Căci întreaga viață a Născătoarei de Dumnezeu e o totală și continuă dăruire de sine lui Dumnezeu, pentru ca El să Își facă voia Lui întru ea. Pentru că Preacurata Fecioară Maria a acceptat să conlucreze cu Dumnezeu în fiecare clipă a vieții ei și prin aceasta a devenit paradigmatică pentru fiecare dintre noi.

Cu alte cuvinte, ca cineva să fie paradigmatic, exemplar pentru noi, ca cineva să fie un exemplu bun, de urmat în viața noastră, trebuie ca el, la rândul său, să-I urmeze lui Dumnezeu. Să urmeze Celui atotsfânt și atotbun, Care e viața prin excelență și dăruitorul vieții noastre. Și de aceea, cel care Îi urmează lui Dumnezeu și trăiește cu El și e plin de viața lui Dumnezeu, acela e un exemplu vrednic de urmat pentru noi.

– Și de ce este omul cuvios, omul sfânt exemplul vrednic de urmat pentru noi?

– Pentru că viața lui e în acord cu cuvintele sale. Nu spune una și face alta, ci mărturisește ceea ce face, crede ceea ce spune și se străduiește continuu să împlinească voia lui Dumnezeu, pentru ca voia Lui să fie viața sa. Și pentru că el se împlinește continuu în Dumnezeu, tocmai de aceea el este o împlinire dinamică a voii lui Dumnezeu, personalizată, de care avem cu toții nevoie. Căci cărțile duhovnicești trebuie înțelese și transformate, în mod personal, în conținutul vieții noastre, pentru ca să devină viața noastră. Dar el, omul duhovnicesc, este o carte vie, rațională și deschisă spre comuniune. Fapt pentru care, orice întrevedere cu el este o lecție de viață sfântă. Și, în persoana sa, vezi cum se armonizează contrariile, cum se trăiește în mod paradoxal viața ortodoxă și în același timp actual. Pentru că toate cuvintele Domnului și ale Sfinților Lui trebuie înțelese și reactualizate în noi înșine, pentru ca să ajungem să fim niște temple raționale ale lui Dumnezeu, în care El Se odihnește.

Căci marea taină a praznicului de azi nu constă în faptul că Născătoarea de Dumnezeu a fost dusă în Templu, după cum au făgăduit părinții ei, ci în viața ei preadumnezeiască pe care a trăit-o în Templu. De aceea eu vreau să accentuez astăzi faptul că relevanța praznicului de față pentru noi constă tocmai în acest lucru: în transformarea noastră în biserici personale ale lui Dumnezeu. Că noi venim și trebuie să venim la Biserică nu pentru că „așa se face”, nu pentru că „e bine, pentru că ne aduce spor în casă”, ci pentru ca să ne împlinim duhovnicește, pentru a ne sfinți, pentru a ne face locașuri vii ale lui Dumnezeu. Căci ceea ce Dumnezeu a făcut cu Preacurata Fecioară Maria vrea să facă cu fiecare dintre noi.

Pentru că în ea, în Maica Sa, Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat în mod real și de aceea ea este Născătoare de Dumnezeu. Dar în fiecare dintre noi, care ne sfințim pentru El, Domnul vrea să Se coboare în mod duhovnicește în noi și să locuiască întru noi, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, pentru că, prin harul Ei, întreaga Preacurată Treime vrea să locuiască în noi [In. 14, 23; 17, 21].

Tot în condacul praznicului, din care am citat la începutul predicii, ni se spune că Maica lui Dumnezeu este „vistieria cea sfântă a slavei lui Dumnezeu [τὸ ἱερὸν θησαύρισμα τῆς δόξης τοῦ Θεοῦ]”[3].

– De ce este vistierie sfântă a slavei Lui?

– Pentru că ea a lucrat multiplele porunci ale lui Dumnezeu și, prin toate, s-a umplut de slava lui Dumnezeu. Ea s-a format interior din multele Lui porunci, care, la un loc, sunt o comoară de har.

Adică s-a umplut de ascultarea de Dumnezeu, de rugăciune, de contemplație, de tăcere, de muncă, de delicatețe, de curăție, de bucurie și veselie sfântă, de priveghere, de citiri sfinte. Și toate aceste porunci ale lui Dumnezeu, trăite personal, te fac un izvor de har, pentru că harul primit de la El se revarsă și în viețile celor cu care tu comunici. Și vedem acest lucru în viețile tuturor Sfinților. Vedem cum prezența lor e o nădejde, o bucurie, un ajutor, o mântuire și pentru alții. Căci ei, și în timpul vieții lor pământești și după moarte, trăind în Împărăția Lui, se dăruie nouă, ne ajută pe noi, vin în ajutorul și tămăduirea noastră, motiv pentru care îi simțim întotdeauna benefici, buni, milostivi cu noi. Pentru că ei nu numai că există și sunt buni, ci își manifestă în mod iubitor bunătatea lor în viața noastră, dacă noi îi chemăm cu evlavie și cu inimă smerită.

Iar cine are mare evlavie către Născătoarea de Dumnezeu, acela simte din plin prezența și lucrarea ei în viața sa. Simte iubirea ei înfocată, simte curăția ei cea fără de asemănare, simte smerenia ei negrăită, simte râvna mistuitoare pentru a-I sluji lui Dumnezeu. De aceea, cine o iubește pe Stăpâna lumii, acela e un om paradoxal. Pentru că e plin de milă, dar și de dreptate, e aspru cu sine, dar îngăduitor cu ceilalți, este mult milostiv, dar și mult muncitor. Căci Stăpâna noastră, în Templu, deși era plină de rugăciune și de vederi dumnezeiești, ea se ocupa și cu Sfânta Scriptură, dar și torcea și cosea în același timp[4].

Pentru că viața practică se îmbină în mod binecuvântat cu viața contemplativă. Dacă lucrăm pământul sau dacă zidim o casă, dacă facem un scaun sau dacă facem mâncare pentru familia noastră, noi suntem plini de rugăciune și de atenție, de mulțumire și de bucurie. Căci Dumnezeu ne ajută în tot ceea ce facem. Dacă citim, citim pentru Dumnezeu, și dacă lucrăm ceva anume, lucrăm pentru El. Pentru că și munca e porunca Lui, dar și citirea și scrisul și cântarea înaintea Lui sunt tot porunci ale Sale.

De aceea, trăim în mod echilibrat, făcând și muncă fizică, dar și muncă mentală, și le închinăm pe toate lui Dumnezeu. Căci trebuie să ne lucrăm și trupul odată cu sufletul, pentru că ambele trebuie înduhovnicite. Iar cine e plin de slava lui Dumnezeu, acela știe că slava Lui tronează în toată ființa noastră, pentru că nicio parte din noi nu este lipsită de prezența Sa.

De aceea și noi numim Sfinte Moaște trupurile în întregime ale Sfinților Lui și nu doar anumite părți din ele. Asta pentru ca toți pudibunzii să înțeleagă foarte bine faptul că nicio parte din trupul nostru nu e rușinoasă și nici păcătoasă, pentru că Dumnezeu locuiește, prin slava Lui, în tot trupul și în tot sufletul nostru. Căci păcatul, când îl lucrăm în noi, se împânzește ca păcura în tot trupul și sufletul nostru. Dar când ne curățim de patimi și ne umplem de slava lui Dumnezeu, slava Lui, ca pace și bucurie și sfințenie, se împânzește în fiecare parte a trupului și în tot sufletul nostru.

De aceea, acolo unde ne omoară păcatul, ne învie slava Lui și unde noi ne murdărim, Dumnezeu ne face curați. Dar când El ne curățește, ne curățește în mod deplin și nu parțial, adică în tot sufletul și în tot trupul nostru, și dacă El ne face curați, atunci suntem cu adevărat curați, prin slava Lui, înaintea Sa.

Astfel, atunci când o numim pe Maica lui Dumnezeu ca fiind Preacurată ne referim la faptul că ea e curată în tot trupul ei, în toate mișcările trupului ei, în toate gândurile ei, în toate sentimentele ei, în toate alegerile ei de a face ceva anume. Și când spunem că ea e Preanevinovată, spunem că ea nu a făcut vreodată vreun păcat personal, așa cum ne spune întreaga Tradiție a Bisericii. Și, din aceste motive reale și preasfinte, Dumnezeu S-a coborât și S-a întrupat din trupul ei, al Maicii Sale, pentru că era cu totul vrednică de El. Ea era cea despre care vorbiseră Sfinții Profeți și o numiseră Fecioară care naște [Is. 7, 14] sau Împărăteasa din cele de-a dreapta lui Dumnezeu [Ps. 44, 10].

De aceea, când a fost adusă la Templu, la vârsta de 3 ani[5], Preacurata Fecioară Maria s-a arătat și pe Hristos tuturor mai înainte Îl vestește [καὶ τὸν Χριστὸν τοῖς πᾶσι προκαταγγέλεται][6] nouă, după cum ne spune troparul praznicului. Căci venind Maica Lui, ni-L vestește pe El, pe Cel care Se face Prunc, pentru ca să ne învețe că trebuie să ne naștem din nou, prin apă și prin Duh [In. 3, 5], și să trăim duhovnicește [In. 4, 24].

Însă nașterea din nou nu înseamnă doar Botezul Bisericii, ci și pocăința continuă pentru păcatele noastre, care trebuie să fie o continuă înviere din morți pentru noi. Căci noi avem nevoie să ne naștem din nou continuu, avem nevoie să murim și să înviem continuu cu Dumnezeu, pentru ca să trăim viața Lui…

Ați auzit, ați citit, vedeți cu ochiul liber…că problema Bisericii numărul unu în lume e diluarea mesajului ei, bagatelizarea și negarea lui. Unii doresc o perspectivă edulcorată a vieții Bisericii, o reinterpretare a modului de a fi al creștinului, pe când alții găsesc că credința și viața creștină sunt „improprii” pentru momentul de față. De aceea, prezentarea credinței creștine într-un mod atrofiat, ironizarea ei sau negarea ei sunt un mod de a fi pentru mulți. Pentru că s-au distanțat interior de viața Bisericii și n-au de gând să trăiască după poruncile sfințeniei lui Dumnezeu.

De aceea, a vorbi azi despre viața duhovnicească, despre viața interioară a creștinului, despre ce trăim noi cu Dumnezeu, multora li se pare „o fantezie religioasă”. Pentru că ei consideră că nu poți trăi decât „teluric” pe fața acestui pământ, iar angajarea religioasă „nu poate fi” în centrul vieții unui om. Însă, pentru mine, lucrurile stau tocmai invers: viața religioasă este viața mea, e centrul vieții mele interioare, iar viața mea socială este numai o prelungire a vieții mele religioase. Pentru că eu o trăiesc din perspectiva relației mele cu Dumnezeu, fiind cu El tot timpul.

Și după cum un îndrăgostit nu își închipuie că are trăiri interioare frumoase, ci chiar le are, tot la fel eu, ca om credincios, nu îmi închipui că sunt cu Dumnezeu, ci chiar sunt, și mă simt umplut de slava Lui și de iertarea Sa întotdeauna. Pentru că viața religioasă e centrul vieții sociale, și, trăind cu Dumnezeu, tu poți munci, poți avea o familie, poți avea o carieră, poți călători, te poți împlini, pentru că le faci pe toate dimpreună cu Dumnezeu. Ajutat și întărit de El în tot ceea ce faci.

De aceea, viața telurică a lumii de azi nu se extinde tot mai mult pentru că viața religioasă e „o utopie”, ci pentru că viața religioasă e o viață sfântă, care cere o schimbare totală a noastră. Și în loc de schimbare interioară și de sfințenie, omul alege să trăiască la întâmplare, fără să îl tragă nimeni la răspundere, pentru că el își închipuie că viața telurică e viața „adevărată” a omului. Exigențele credinței sunt „prea mari” pentru el, pentru că își propune să experimenteze toate păcatele. Numai că păcatul, oricare ar fi el, nu ne sporește entuziasmul, ci greața față de noi înșine. El nu ne aduce sănătate, ci boală, nu ne face vii, ci ne omoară. De aceea, cei mai mulți dintre convertiți sunt oameni răniți profund de păcat, oameni care au băut paharul morții până la fund…și și-au dat seama că viața lor nu are niciun sens. Și de acolo, de la această conștientizare a vieții lor, a adâncului sufletului lor, ei au înviat! I-a înviat Dumnezeu, scoțându-i la lumină prin slava Lui, pentru că le-a dat sens vieții lor. I-a făcut să vadă că ei nu pot trăi fără El, că viața telurică, viața la întâmplare nu e o viață umană, ci inumană, pentru că viața duhovnicească e viața reală a omului.

Și când stai în fața icoanei Maicii Domnului și știi că ea nu a avut păcat, niciun păcat în viața ei, te simți jalnic, nespus de păcătos! Pentru că tu ai făcut enorm de multe păcate și, prin mila Lui, El te-a iertat de ele. De aceea, mila, mila lui Dumnezeu e viața noastră. Datorită milei Lui suntem azi împreună, pentru că fiecare meritam să fim morți datorită păcatelor noastre.

Și pentru aceasta trebuie să fim recunoscători lui Dumnezeu! Recunoscători pentru fiecare secundă pe care o trăim. Pentru că Maica Domnului a fost adusă la Templu, pentru că fusese făgăduită Domnului[7].

Ea s-a supus lui Dumnezeu, pentru că la fel se supuseseră și Sfinții ei Părinți. Dar dacă Maica lui Dumnezeu a ales să se supună lui Dumnezeu, pentru că așa doriseră și părinții ei, cu atât mai mult noi trebuie să ne supunem lui Dumnezeu, ca unii care L-am ales pe El de bună voie. Și dacă ne considerăm credincioși și suntem credincioși, atunci de ce nu ne supunem Lui întru toate? De ce vociferăm la fiecare durere pe care o avem, la fiecare poruncă a Lui pe care o împlinim, la fiecare încercare a credinței noastre?

Așadar, iubiții mei, acest praznic mariologic ne cere nouă să fim ascultători și buni, curați și frumoși la suflet, pentru că viața noastră este viața lui Dumnezeu! Suntem chemați la a fi locașuri vii ale lui Dumnezeu, suntem chemați la a fi oameni duhovnicești. Pentru că din gura noastră trebuie să se audă adevărul lui Dumnezeu, de la noi trebuie să se aprindă lumina credinței și în alții, noi suntem cei care trebuie să sădim viața lui Dumnezeu în alții, pentru că El locuiește în noi. Și cei care vor să Îl vadă pe Dumnezeu în noi, trebuie să Îl vadă în tot ceea ce noi facem. Pentru că Dumnezeu e cu noi și în noi și ne deschidem inima pentru ca și alții să Îl vadă pe Dumnezeu în noi.

Dar dacă mulți sunt enervați și ultragiați de disponibilitatea noastră religioasă și umană, acesta e un semn de autenticitate. Pentru că nu enervează decât adevărul personalizat. Adevărul mimat, adevărul spus într-o doară, adevărul relativizat, adevărul fanfaronicizat…nu enervează. Dar enervează adevărul care e una cu tine, enervează adevărul spus apăsat, adevărul milostiv și bun cu toți.

Așa că viața Bisericii e un risc asumat, e o continuă și asumată expunere interioară. Oricine poate să interpreteze gesturile tale. Oricine te poate discredita, oricine te poate minimaliza, oricine îți poate face rău. Dar faptele tale, dacă sunt fapte creștine, sunt întotdeauna eclesiale, fac parte din Biserică și te fac o biserică vie a lui Dumnezeu, în care mulți se odihnesc, pentru că Însuși Dumnezeu Se odihnește.

Odihniți pe Dumnezeu și pe cei împreună-frați cu noi în inimile dumneavoastră! Odihniți-i pe cei care au nevoie de bucurie și de încredere! Nu fiți acri, ci plini de veselie duhovnicească, de veselia învierii, pentru că Dumnezeu e viața noastră! Și astfel vom fi unii pentru alții un sprijin puternic, un ajutor viu, duhovnicesc, pentru că ne vom odihni unii pe alții întru pacea lui Dumnezeu, cea care întrece orice minte. Amin!


[1] Începută în dimineața zilei de 18 noiembrie 2017, o zi de sâmbătă. Și am terminat-o a doua zi, la 17. 05, afară fiind 10 grade.

[2] Cf. Condacului praznicului. A se vedea: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1232/sxsaintinfo.aspx și

https://doxologia.ro/tropar/condac-la-praznicul-intrarii-biserica-maicii-domnului.

[3] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1232/sxsaintinfo.aspx.

[4] Cf. https://doxologia.ro/viata-sfant/intrarea-biserica-maicii-domnului.

[5] Ibidem.

[6] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1232/sxsaintinfo.aspx.

[7] Cf. https://doxologia.ro/canon-cantari/canon-de-rugaciune-la-praznicul-intrarii-biserica-maicii-domnului-2.

Pastorala Sfântului Sinod (noiembrie 2017)

O găsiți aici, în format PDF, 8 pagini. În care ni se vorbește despre Sfintele Icoane, despre canonizarea Sfântului Pafnutie Zugravul, despre Patriarhul Justinian Marina, despre suferințele Bisericii noastre trăite în timpul regimului comunist și despre valoarea soteriologică a milosteniei.

Eminescu: între modernitate și tradiție [132]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Esența individualității ființei este eternă: Eminescu nu face apologia metempsihozei, a peregrinării unei ființe/ suflet/ spirit prin corpuri/ formele materiei („un Ahasver al formelor”[1]), care îi displăcea prin inutilitatea reproducerii aceluiași ciclu existențial chinuitor, ci mai degrabă teoria unicității absolute a individului uman (deși – cel puțin la o lectură superficială – s-ar părea că Ta Twam Asi susține altceva).

Cred că Eminescu dorea, într-adevăr, să articuleze o filosofie românească, așa cum a avut intenția, în Genaia, să creeze o epopee cosmogonică după o concepție românească[2]. În acest scop, așa cum procedase Cantemir cu Van Helmont, filtra el însuși filosofia modern-contemporană, schopenhaueriană sau kantiană, pentru a o aduce la o conformitate (chiar dacă nu totală) cu ceea ce cunoștea din cărțile vechi că era tradiția cugetării românești[3].

Bușulenga s-a oprit semnificativ la o reflecție eminesciană manuscrisă care trădează această intenție:

„Da! Orice cugetare  generoasă, orice descoperire mare purcede de la inimă și apelează la inimă. Este ciudat, când cineva a pătruns odată pe Kant, când e pus pe același punct de vedere atât de înstreinat acestei lumi și voințelor ei efemere, – mintea nu mai e decât o fereastră prin care pătrunde soarele unei lumi nouă, și pătrunde în inimă.

Și când ridici ochii te afli într-adevăr în una. Timpul a dispărut și eternitatea cu fața ei cea serioasă te privește din fiece lucru. Se pare că te-ai trezit într-o lume încremenită în toate frumusețile ei și cum că trecere și naștere, cum că ivirea și pieirea ta înșile sunt numai o părere [durerea adică, a nașterii și a morții, devine nesemnificativă, o părere]. Și inima, numai, e în stare a te transpune în această stare. Ea se cutremură încet, din sus în jos, asemenea unei arfe eoliene, ea este singura ce se mișcă în această lume eternă…ea este orologiul ei”.

Și concluzia Zoei Dumitrescu-Bușulenga (care a scris despre relația dintre Eminescu și romantismul german și era foarte avizată asupra acestui subiect) mi se pare foarte justă:

„curios lucru, zicem noi, că întâlnirea cu doctrina kantină a produs la Eminescu […] un proces care de obicei încununează aplicarea unor tehnici de natură spirituală […] de tip isihast”[4].

Fragmentul eminescian mi-a produs și mie aceeași impresie, a dezvoltării unei concepții fundamental isihaste de către Eminescu, exprimând că mintea nu mai e decât o fereastră prin care pătrunde soarele unei lumi nouă, și pătrunde în inimă[5].

Poetul avusese destule surse prin care intrase în contact cu învățătura isihstă, între care putem enunța manuscrisele din lada sa, ale lui Nicodim Aghioritul[6] (din care am mai citat) și Dimitrie al Rostovului[7], dar ele se multiplică semnificativ dacă ne gândim că practica rugăciunii neîncetate și telosul vederii luminii dumnezeiești sunt enunțate și susținute de toți ierarhii-scriitori ai literaturii române vechi, Varlaam, Dosoftei și Antim, și nu numai de ei, ci și de Cantemir[8], iar în Moldova secolului al XVIII-lea are loc renașterea isihastă la inițiativa a doi stareți, confirmați recent între Sfinți de Biserica Ortodoxă, Vasile de la Poiana Mărului și, mai ales, Paisie Velicikovski.

De aceea înclin spre a considera că filosofia lui Eminescu parcurge un drum sinuos: de la încolțirea inițială a unei presupuneri cu valențe nihiliste („atâta plan de rele/ S-a grămădit puternic în viața ginții mele,/ Încât îmi vine-a crede [s. n.] că sâmburele lumii/ E răul[s. a.] (Andrei Mureșanu); Gândirile-mi rele sugrum’ cele bune…/ Când sorii se sting și când stelele pică,/ Îmi vine a crede [s. n.] toate-s nimică /…/ [că toate sunt] prăzi trecătoare a morții eterne[s. a.]  (Mortua est!); ș-un gând te-ademenește [s. n.]: / Că vis al morții-eterne e viața lumii-ntregi [s. a.] (Împărat și proletar)), care permiteau scepticismului să devină o teorie valabilă și să contrabalanseze concepția tradițională a non-hazardului existențial, trecând prin nenumărate deziluzii ale vieții, ajunge la o concluzie neașteptată, aceea că există un fundament ființial etern și că absolut nimic nu se pierde și nu se desființează.

Și această ipoteză îmi răsare din mai multe variante manuscrise ale Luceafărului și ale Glossei (la care m-am referit și undeva mai sus), în care sesizez un mesaj echivalent cu un îndemn la rezistență în fața aparenței fluente, rezistență care nu are niciun sens dacă în spatele aparenței nu se află o realitate durabilă și esențial-contrară.

Ataraxia stoică, apathia de dragul filosofiei, nepăsarea egoistă, retragerea într-o indiferență disprețuitoare față de restul lumii[9] (ultimele, nefiind afirmate răspicat, se deduc indirect, dar totuși destul de logic, urmărind o anumită traiectorie hermeneutică) sunt atitudini care îi erau complet străine lui Eminescu și totuși acestea au fost promovate pe cale exegetică și mai ales didactică, în mod constant.


[1] Eminescu, Proză literară, op. cit., p. 187.

[2] Mai exact: „creațiunea pământului după o mitologie proprie română”, cf. M. Eminescu, Opere, IV, ed. Perpessicius, op. cit., p. 459.

[3] Pentru aventura filosofică a conceptului de arheu/ archaeus (de la Aristotel – Metafizica – trecând prin Sfântul Irineu de Lyon, Jakob Böeme, Schelling, Paracelsus, van Helmont, Cantemir, Schopenhauer sau Leibniz – pentru că s-a făcut asimilarea arheului cu monada), se poate consulta Constantin Barbu, Eminescu. Poezie și nihilism (op. cit.), care urmărește o perspectivă și o interpretare filosofică a operei eminesciene. Autorul consideră arheul un concept central al gândirii poetului: „Tema arheului începe să ni se dezvăluie a fi centrul vital al operei lui Eminescu. Cercetând manuscrisele eminesciene putem spune că avem în față schița unei mari archeologii” (Idem, p. 96).

Semnalăm și comentariul lui Noica, care, citând un fragment „destinat schiței Archaeus și rămas în afara ei”, din manuscrisul 2268, f. 22, „un loc trecut cu vederea de obicei, dar care nu ne spune mai mult despre ideea de arheu decât cele invocate de istorici și critici”, el conchide: „nu mai importă aici precedentul unui Paracelsus, Van Helmont sau eventual Iacob Boehme […] ca și în Sărmanul Dionis, unde până la urmă nu mai erau în joc nici Kant, nici Schopenhauer, și nici viziunea indică […]. Simți că Archaeus a devenit mitul lui Eminescu, […] adevărul propriu”, cf. Constantin Noica, Introducere la miracolul eminescian, op. cit., p. 206-207.

[4] Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu traducătorul, studiu introductiv la: M. Eminescu, Opere, VII, Ed. Minerva, 1984, op. cit., p. XXII.

[5] Ne amintește de cerul minții în inimă, expresia Sfântului Ioan Climax: „Bolta cerească are ca frumusețe stelele, iar nepătimirea, virtuțile. Căci eu n-am învățat să fie nepătimirea altceva, decât cerul minții în inimă”, cf. Sfântul Ioan Scărarul [Climax], Scara, traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1992, p. 418.

[6] Ms. rom. B. A. R. 3074, 268 file (conținând sublinieri substanțiale ale poetului, cu creion roșu și albastru, în text): „Cărticică sfătuitoare, pentru păzirea celor cinci simțuri, și a nălucirei, și a minții, și a inimii. Și pentru acestea, iară, sânt îndulcirile ceale duhovnicești și chiar ale minții”. Un capitol al acestei cărți a fost versificat de Eminescu, devenind poezia Pentru păzirea auzului.

[7] Ms. rom. B. A. R. 2775, f. 102v-116r: „A Sfântului Dimitrie, Arhiepiscopul Rostovului: învățătură duhovnicească a omului celui din lăuntru. Omul cel din lăuntru în cămara inimii sale osebindu-să [retrăgându-se] să învață și să roagă în taină. Înfierbântatu-s-au inima mea în lăuntrul meu și în cugetul meu să va aprinde foc”.

Reproducem, spre exemplu, fragmentul următor, f. 103r-103v: „Duhovniceasca învățătură a omului celui din lăuntru să înceape din cuvintele a lui Hristos aceste: când te rogi, întră în cămara ta și, închizând ușa ta, roagă-te Părintelui tău în taină.

Cap. 2. Pentru că îndoit iaste omul. Și pentru învățătura rugăciunii cei din cămară. Îndoit iaste omul: cel din afară și cel din lăuntru, trupesc și duhovnicesc, acel din afară trupesc iaste și văzut, iară cel din lăuntru duhovnicesc iaste și nevăzut. Ci omul (dupre cuvântul Sfântului Apostol Petru) cel tăinuit al inimii, [este/ petrece] întru nestricăciunea duhului celui blând și tăcut. Și Sfântul Pavel cum că îndoit iaste omul arată grăind: deca omul nostru cel dinafară să strică, dar cel din lăuntru să înnoiește. Iată, arătat spune Apostolul. Că easte omul și cel dinafară și cel din lăuntru cu mintea, cu luarea aminte de sine. Cel dinafară, adecă omul cel din multe mădulari să alcătuește. Eară cel din lăuntru cu mintea, cu luarea aminte de sine, cu frica Domnului și cu darul lui Dumnezeu vine întru [de]săvârșire. Ale omului celui dinafară faptele arătate sânt, eară ale omului celui din lăuntru sânt nevăzute, dupre psalmistul: apropie-se-va omul și-i și inima adâncă”.

[8] „Nice altă frumséțe sau lumină mai frumoasă și mai luminoasă decât cea dumnădzăiască să cerci [să cauți], căce El dzice: Eu sunt lumina lumii (Ioan gl. 8, sh. 12)”, cf. Dimitrie Cantemir, Divanul, ed. cit., p. 72.

[9] „Nu numai evenimentele revoluționare au aprins spiritul de revoltă radicală a acestui ultim, dar nu cel din urmă romantic al Europei. Injustiția realității îi provoacă necontenit spiritul de dreptate și intoleranța solemnă a judecății critice, declanșând o stare de perpetuă împotrivire […]. Atitudinea lui este pozitivă, expurgată de negativismul egoist de factură schopenhaueriană, față de care își ia, cel puțin prin revoltă și solidaritate generos umană, o considerabilă distanță”, cf. Elvira Sorohan, Ipostaze ale revoltei la Heliade Rădulescu și Eminescu, op. cit., p. 216.

Predică la Duminica a 26-a după Cincizecime [2017]

Iubiții mei[1],

astăzi, în prima duminică din post, Dumnezeu ne vorbește tot despre mila Lui, prin intermediul parabolei bogatului căruia i-a rodit pământul [Lc. 12, 16-21]. Căci atunci când vorbim despre belșug, despre productivitatea muncii, despre ceea ce au oamenii în gospodăriile lor vorbim despre mila lui Dumnezeu. Da, fără ca să minimalizăm aportul oamenilor la belșugul lor, dar și fără a minimaliza aportul lui Dumnezeu la acest belșug! Căci oamenii muncesc, trudesc, se zbat pentru culturile lor, pentru casa lor, pentru ca să aibă ce pune pe masă, dar Cel care face ca roadele lor să fie din belșug e Dumnezeu. Pentru că toate sunt în mâinile Sale și nimic din ceea ce avem noi nu e „al nostru”, ci e primit de la El. Pentru că viața și existența noastră sunt primite de la El, de la Dumnezeul mântuirii noastre, și toate sunt darurile Sale cele iubitoare față de noi.

De aceea, dacă se înmulțesc ideile în mintea noastră, dacă se nasc în inima noastră înțelegeri și sentimente sfinte, dacă suntem îndemnați de Dumnezeu, în mod interior, să facem lucruri bune, atunci toate acestea sunt consecințele studiului sfânt, ale rugăciunii, ale slujirii lui Dumnezeu, ale iubirii aproapelui nostru, pe care Dumnezeu le binecuvintează și le face să crească în noi. Pentru că Dumnezeu ne vrea, în fiecare clipă, partenerii Lui. El vrea să muncim dimpreună cu El, să slujim dimpreună cu El, să iubim dimpreună cu El. Pentru că tot lucrul cel bun din viața noastră e sinergic, e făcut dimpreună cu Dumnezeu.

Și, din acest motiv, Domnul nu blamează niciodată belșugul, ci nemilostivirea. El nu vrea ca noi să producem puține lucruri, ci ca lucrurile noastre să aibă o utilitate imediată și să ne ajute să întocmim, pe baza lor, relații reale între noi. Căci atunci când dai bani, mâncare, haine, cărți cuiva, nu îi dai doar lucruri, ci îi dai și bucuria ta de a-l ajuta, îi dai și sinceritatea inimii tale. Și omul aflat la nevoie are, totodată, mare nevoie să știe acest lucru: că tu îl ajuți din toată inima și nu pentru că vrei să îl folosești într-un fel anume. Și acest bine dezinteresat, acest bine pentru omul care are nevoie, e un bine care îl întărește pe om și, în același timp, care îl face să vadă cu adevărat oamenii.

Pentru că în lumea aceasta există mulți oameni frumoși, deștepți, avuți, cu calități extraordinare…dar nu toți sunt și milostivi. Adesea le lipsește bunătatea, le lipsește solidaritatea cu cei în nevoie, le lipsește decența. Au pentru ei mai mult decât le trebuie, mai mult decât au nevoie și nu își pun decât arareori problema…celorlalți. Și tocmai prin această indiferență față de ceilalți, față de cei scăpătați, bolnavi, rătăciți, ei sunt frumoși pe afară, dar goi pe dinăuntru.

Pentru că bogatul din parabola Domnului de azi nu e un contra-exemplu pentru că e bogat, ci pentru că bogăția primită de la Dumnezeu ajunge să fie o boală pentru el. Căci alipirea de ea îl face inuman, fără inimă.

El își plănuiește continuu mărirea hambarelor, mărirea domeniului personal, își reduce binele la cel material și intră în nelucrare spirituală. Pentru că filosofia lui de viață era aceasta: „Odihnește-te [ἀναπαύου], mănâncă [φάγε], bea [πίε], veselește-te [εὐφραίνου]!” [Lc. 12, 19, BYZ]. Și filosofia lui de viață e filosofia omului teluric, prezenteist, care trăiește clipa, fără să se gândească la alții. Dar când vorbești numai cu tine, când te închizi în tine și nu îi mai vezi pe ceilalți, trăiești ca un autist spiritual, ca unul care se consideră „mai important” decât întreaga lume.

Numai că lui Dumnezeu nu îi plac egoiștii, nu îi plac falșii „importanți”! Lui nu îi plac leneșii. Nu îi plac cei care toacă banii primiți drept moștenire, fără să mai facă altceva. Ci Lui îi plac oamenii activi, oamenii care mereu muncesc, care se împlinesc prin muncă, dar, în același timp, se împlinesc și prin dăruire. Pentru că dau din ale lor și altora. Ei își împart avutul lor cu alții în mod continuu, pentru că se simt oameni vii numai împreună cu alții și nu când îi privesc de sus pe ceilalți și îi văd cum mor lent…

Pentru că oamenilor credincioși le e teamă de cuvântul Domnului, de Cel care ne întreabă mereu pe fiecare în parte: „Nebunule [Ἄφρον], [în] această noapte sufletul tău îl vor cere de la tine [ταύτῃ τῇ νυκτὶ τὴν ψυχήν σου ἀπαιτοῦσιν ἀπὸ σοῦ]! Iar pe care le-ai pregătit [pentru tine], ale cui va [vor] fi [ἃ δὲ ἡτοίμασας, τίνι ἔσται]?” [Lc. 12, 20, BYZ]. Căci nebunia noastră, după cum vedem de aici, din cuvintele Domnului, constă în lipsa de destinație a lucrurilor noastre. Lucrurile noastre sunt văzute de noi în ele însele, nu în relație cu oamenii. Tocmai de aceea și nebunia noastră e una non-valorică, pentru că valorăm lucrurile mai mult decât îi valorăm pe oameni. Înlocuim lucrurile cu oamenii, iubim lucrurile mai mult decât îi iubim pe oameni, atâta timp cât lucrurile nu sunt o îmbrățișare a oamenilor. Și prin aceasta ne dovedim nebuni, ne dovedim lipsiți de înțelegere, pentru că noi avem porunca să îi iubim pe oameni și nu să iubim lucrurile în locul oamenilor.

– Cine sunt cei care ne pot cere sufletul în această noapte?

– Îngerii lui Dumnezeu! Îngerii trimiși de El să ia sufletul nostru din trup. Însă și demonii vor să ne ia cu ei în Iad, pentru că aduc înainte păcatele pe care le-am făcut în această viață.

Și Dumnezeu ne vorbește despre suflet, pentru ca să nu credem că suntem doar trupuri. Și fiecare avem un suflet și nu mai multe, și când sufletul nostru e luat de Îngerii Lui din trupul nostru, atunci trupul nostru e mort, pentru că e lipsit de viața lui, care rezidă în suflet.

De aceea, medicul constată decesul omului, constată că el e mort, fără ca să își pună problema teologică a sufletului. Dar noi, gândind teologic, spunem că moartea nu înseamnă „o desființare totală” a omului, ci o despărțire a sufletului de trup, trupul fiind cu adevărat mort, pe când sufletul rămânând viu. Și acest suflet viu e dus să vadă Raiul și Iadul de Îngerii lui Dumnezeu, apoi e dus la Judecata particulară, apoi își primește locul său în Rai sau în Iad. Pentru că sufletul nostru e viu și nemuritor, așa e creat el de Dumnezeu, pe când trupul nostru rămâne mort până la învierea de obște, când va învia și va deveni duhovnicesc, pentru că atunci omul în integralitatea sa, cu trup și suflet, va fi unul transfigurat.

Și pentru că așa stau lucrurile cu omul și nu într-alt fel, de aceea pierderea timpului e totuna cu nemântuirea noastră. Pentru că timpul ne e dat pentru asceză, pentru muncă, pentru mântuirea noastră și nu pentru ca să ne afundăm în plăceri telurice. Pentru că tot cel care trăiește doar la nivel trupesc sau sufletesc e un om nebun, pentru că omul sănătos la minte, pentru Dumnezeu, e cel duhovnicesc. Cel care seamănă cu El și nu cu omul de lume.

– Ce înseamnă a trăi la nivel trupesc sau sufletesc?

– Nivelul trupesc al viețuirii pe pământ e format din mâncare, băutură, odihnă și veselie, după cum nespus de bine ne spune Domnul în această parabolă. Nivelul de viețuire sufletească înseamnă a citi și cărți, a ne informa, a ne educa, a scrie literatură, a fi oameni de cultură, dar fără o consecință soteriologică. Ne educăm pentru ca să fim performanți, pentru ca să fim sociabili, pentru ca să fim iubiți de oameni. Numai când trecem de nivelul trupesc și de cel sufletesc al omului și ajungem să ne umplem de slava lui Dumnezeu și de luminările Lui dumnezeiești, omul devine cu adevărat om, pentru că începe să trăiască așa cum l-a creat pe el Dumnezeu: ca om plin de slava Lui, ca un purtător de Dumnezeu.

De aceea, pentru Dumnezeu, orice om e nebun dacă se lipește de lucruri sau de idei și, din acest motiv, nu poate iubi oamenii. Pentru că noi, oamenii, am fost creați de El tocmai pentru comuniune, pentru a fi împreună unii cu alții, iar lucrurile și ideile sunt pentru ca noi să avem subiecte de discuție și de creștere în înțelegere. Pentru că ceea ce contează e să ne iubim unii pe alții, așa după cum El ne-a iubit pe noi [In. 15, 12]. Pentru că iubirea reală, duhovnicească dintre noi, ne vindecă de orice egoism și de orice dorință de separare a unora față de alții.

Adesea mi-am reprezentat oamenii care nu iubesc cu un perete. Cu un perete murdar și rece, care nu îmbrățișează pe nimeni. Pentru că atunci când pui mâna pe piatra lui simți numai răceală, simți indiferență, simți că nu îți vorbește.

Și noi suntem pereți reci și neprimitori când nu îmbrățișăm pe nimeni, când nu zâmbim în mod real nimănui, când nu plângem pentru nimeni, când nu ne reproșăm niciun lucru. Și suntem falși în tot ceea ce facem și nu avem cuvinte și gesturi umane, pentru că nu trăim în paradigma relației duhovnicești cu oamenii. Ci oamenii, pentru noi, sunt cei pe care trebuie să îi mințim, să îi prostim cu ceva, să îi ducem cu zăhărelul.

Însă nu aceasta e viața oamenilor! Viața oamenilor e viața duhovnicească, e viața cu Dumnezeu. E viața plină de bunătate și de delicatețe. Pentru că El nu ne face roditor numai pământul, ci ne face roditor și sufletul. Iar când sufletul se umple de cunoașterea lui Dumnezeu, de frica de El, de delicatețea Sa, de bunătatea și de mila Lui, de frumusețe duhovnicească, atunci sufletul e mai frumos decât orice lucru frumos existent pe această lume. Și eu cred că Sfinții lui Dumnezeu sunt cele mai mari frumuseți ale lumii, ei sunt adevărata frumusețe a lumii noastre, pentru că sunt câmpuri în care a rodit Dumnezeu multiplele flori ale sfințeniei Sale.

Așa că parabola de azi se poate citi pentru oamenii trupești, dar și pentru cei sufletești. Căci sufletul nostru e o bibliotecă admirabilă, care se poate îmbogăți continuu cu cunoștințe și idei, cu proiecte de tot felul, dar prin acestea toate noi putem să rămânem tot în sfera materialității, dacă Dumnezeu nu e în centrul vieții noastre. Pentru că am întâlnit adesea oameni foarte dotați intelectual, oameni cu multe studii și citiri la activ, dar fără a fi și oameni duhovnicești. Fără să știe teologie și fără să fie plini de slava lui Dumnezeu și de fapte bune. Sau aveau ceva cunoștințe religioase, dar fără să îi fi transformat în niște oameni credincioși.

Și dacă avem studii, dacă avem operă personală, dacă știm multe limbi străine, dacă suntem niște oameni culturali, dar prin toate acestea nu am devenit niște slujitori smeriți ai lui Dumnezeu și noi suntem nebuni, pentru că toate cărțile citite și studiile noastre nu ne-au dus niciodată la El, ci am rămas tot căzuți în lume. Pentru că, deși am tradus, deși am scris, deși am creat opere de artă, noi am rămas aceiași oameni pătimași și nu ne-am sfințit în relație cu Dumnezeu.

Așadar, iubiții mei, cuvintele lui Dumnezeu ne vizează pe toți, pentru că ne întreabă pe toți ce facem cu viața noastră! Întrebarea lui Dumnezeu e mereu actuală, pentru că orice zi poate fi ultima zi pentru noi. Și dacă ceea ce strângem nu are un scop binecuvântat, dacă nu vizează comunitatea, strângem fără sens. De aceea suntem și nebuni în ochii lui Dumnezeu: pentru că în loc să ne sfințim prin intermediul lucrurilor, făcând din ele punți de legătură cu oamenii, noi facem din lucruri niște idoli și ne pierdem odată cu ele.

Suntem în Postul Nașterii Domnului, în postul care ne învață că redevenim copii, să colindăm, să dăruim și să fim împreună. Să redevenim copii la inimă, adică buni și binevoitori față de toți. Căci Cel care ne mântuie pe noi e Cel care S-a făcut Prunc pentru noi, ca să ne îmbrățișeze ca Dumnezeu și om pe fiecare în parte.

Postiți cu înțelepciune și cu bucurie, iubiții mei! Umpleți-vă de rugăciune și de milostenie în acest dumnezeiesc post! Umpleți-vă de slujirea lui Dumnezeu și a oamenilor! Căci Domnul S-a făcut Prunc pentru ca să ne învețe să ne smerim și să slujim tuturor. Să slujim la mântuirea tuturor. Amin!


[1] Scrisă în ziua de 14 noiembrie 2017, o zi de marți, înnorată, cu 11 grade la ora 12.00.

Page 1 of 1579

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén