Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Tag: teologie pentru azi (Page 1 of 1593)

Înțelepciunea lui Sirah, cap. 19, cf. LXX

1. Lucrătorul cel bețiv nu se va îmbogăți, [iar] cel care le disprețuiește pe cele puține, pentru [ceva] mic va cădea.

2. Vinul și femeile îi vor îndepărta pe cei înțelegători[1] și cel care se lipește curvelor [și] mai îndrăzneț va fi[2].

3. Putreziciunea și viermii îl vor moșteni pe el și sufletul cel îndrăzneț va fi îndepărtat.

4. Cel care repede se încrede, ușor [este cu] inima, iar cel care păcătuiește întru sufletul său va greși.

5. Cel care se veselește [cu] inima va fi osândit

6. și cel care urăște vorbirea se va împuțina [cu] răutatea.

7. Niciodată să nu îndoiești cuvântul și nimic nu are să ți se împuțineze ție.

8. În[tre] prieten și în[tre] vrăjmaș nu povesti! Și, dacă nu îți este ție păcat, nu descoperi!

9. Căci te-a auzit pe tine și s-a păzit de tine și în timp te va urî.

10. Ai auzit un cuvânt? Să moară cu ție [tine]! Îndrăznește, [că] nu te va sparge!

11. De la fața cuvântului va avea durere cel nebun, ca de la fața pruncului cea care naște.

12. Săgeată înfiptă în coapsa trupului: așa [este] cuvântul în pântecele celui nebun.

13. Mustră pe prieten, dacă poate n-a făcut și, dacă ceva a făcut, ca nu cumva să adauge!

14. Mustră pe aproapele, dacă poate nu a zis și, dacă a zis, ca să nu îndoiască!

15. Mustră pe prieten, căci adesea se face clevetitor! Și nu crede tot cuvântul!

16. Este alunecând și nu din suflet[3]. Și cine nu a păcătuit cu limba lui?

17. Mustră pe aproapele tău, mai înainte să-l ameninți, și dă loc legii Celui Preaînalt!

18.

19.

20. Toată înțelepciunea [este] frica Domnului și în toată înțelepciunea [este] facerea legii.

21.

22. Și înțelepciunea nu este cunoașterea răutății și nu este gândire [acolo] unde [este] sfatul celor păcătoși.

23. Este șiretenie și aceasta [este] urâciune și este cel nebun împuținându-se [cu] înțelepciunea.

24. Mai bun [este] cel înspăimântat, [care este] împuținat în înțelegere, decât cel care prisosește în gândire și încălcând [încalcă] legea.

25. Este șiretenia precisă și aceasta [este] nedreaptă și este întorcând harul [ca] să arate judecata.

26. Este făcând rău, aplecându-se [cu] întunecime și cele [care sunt] înăuntru său [sunt] pline de viclenie.

27. Ascunzându-și fața și prefăcându-se surd, [dar] unde nu a fost cunoscut, mai înainte te va ajunge.

28. Și dacă, din împuținarea tăriei, are să se oprească să păcătuiască, dacă are să afle vreme, va face rău.

29. După vedere se va cunoaște omul și din întâmpinarea feței se va cunoaște cel gânditor.

30. Îmbrăcămintea omului și râsul dinților și pașii omului vor vesti cele despre sine.


[1] Îi vor îndepărta de la calea binelui.

[2] Îndrăzneț în sens rău, păcătos. Va face lucruri și mai rele.

[3] Există dăți când păcătuim, dar nu din tot sufletul.

Pastorala Sfântului Sinod la Duminica Ortodoxiei [2018]

Preacuviosului cin monahal, Preacucernicului cler şi Preaiubiţilor credincioşi din cuprinsul Patriarhiei Române,

Har, bucurie și pace de la Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, iar de la noi părinteşti binecuvântări!

Preacuvioși și Preacucernici Părinți,
Iubiți credincioși și credincioase,

Prima Duminică a Postului Sfintelor Paști este dedicată biruinței credinței ortodoxe asupra ereziilor. Sfinții Părinți care s-au reunit în Sinoadele Ecumenice din secolele IV-VIII au statornicit dreapta învățătură despre dumnezeirea Fiului și a Sfântului Duh, precum și despre adevărata cinstire ce se cuvine sfintelor icoane.

Instituită de către Sinodul de la Constantinopol din 11 martie 843, această sărbătoare a fost închinată biruinței dreptei credințe asupra celor care luptau împotriva cinstirii icoanelor, a Sfintei Cruci și a sfintelor moaște, fiind totodată și sărbătoare a biruinței dreptei credințe asupra tuturor ereziilor sau învățăturilor greșite, în general.

Duminica Ortodoxiei amintește despre biruința ortodocșilor împotriva ereticilor, culminând cu restabilirea cinstirii sfintelor icoane. Așadar, hotărârea ca prima Duminică din Postul Sfintelor Paști să fie numită Duminica Ortodoxiei a fost luată în anul 843, la Sinodul de la Constantinopol, dar ea a fost pregătită de Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea din anul 787, când Sfinții Părinți au proclamat cinstirea sfintelor icoane, ca manifestare a credinței ortodoxe.

Mai puțin cunoscut este faptul că această sărbătoare a Duminicii Ortodoxiei s-a suprapus peste vechea comemorare a profeților Moise, Aaron și Samuel, atestată cu un secol înainte, în timpul patriarhului Gherman al Constantinopolului († 740). Postul Mare era odinioară plin de comemorări biblice: în Săptămâna a 2-a era comemorat Dreptul Noe, în Săptămâna a 4-a jertfa lui Isaac și în Săptămâna a 5-a Patriarhul Isaac însuși.

Sărbătoarea prorocilor se potrivea cu prima Săptămână a Postului Mare și cu atmosfera vechi-testamentară a lecturilor citite la sfintele slujbe. Această sărbătoare închinată prorocilor nu a fost suprimată, ea rămânând legată de praznicul Duminicii Ortodoxiei, justificarea aflându-se în faptul că profeții au anticipat și au vestit Întruparea Cuvântului pe care o mărturisesc sfintele icoane.

În această privință în slujba Vecerniei de la Duminica Ortodoxiei se spune: Strălucit-a harul adevărului: „cele ce s-au însemnat de demult umbros, acum s-au săvârșit arătat. Căci iată Biserica se îmbracă cu chipul cel după trup al lui Hristos, ca și cu o podoabă mai presus de lume, chipul cortului mărturiei cel mai dinainte însemnându-l și credința cea dreaptă cinstind” [1]. Sfântul Ioan Damaschin († 749) arăta deja, în Tratatele sale despre icoane, analogia ce există între sfintele icoane și vedeniile prorocilor.

Aceștia n-au privit vedeniile sfinte cu ochii trupești, ci cu ochii duhovnicești ai sufletului, așa cum și apostolii au privit slava lui Hristos pe muntele Tabor, iar vedeniile profeților erau arătări ale lucrării lui Dumnezeu, nu ființa Sa. Aceste vedenii erau „imagini” anticipate a ceea ce avea să fie descoperit pe deplin prin Întruparea Cuvântului veșnic al lui Dumnezeu.

Din acest motiv, în Legea cea nouă, vedeniile profeților din Vechiul Testament au fost înlocuite de sfintele icoane, care au drept fundamentare teologică evenimentul Întrupării Fiului lui Dumnezeu, întrucât Hristos este chipul (icoana) Dumnezeului celui nevăzut (Coloseni 1, 15). Deoarece vedeniile profeților erau prefigurări ale Întrupării lui Hristos, Cel ce este „Icoana naturală a Tatălui”[2], prorocii pot fi sărbătoriți împreună cu cinstirea sfintelor icoane în Duminica I a Postului Mare, spune Macarios Simonopetritul în frumoasa sa lucrare despre Triod[3].

Prin această dublă sărbătorire a prorocilor și a sfintelor icoane, Duminica Ortodoxiei ne descoperă o lucrare minunată a lui Dumnezeu în istoria mântuirii. Căci, deși nimeni nu a văzut fața lui Dumnezeu până la Întruparea Fiului, până la asumarea de către Acesta a firii omenești, totuși profeții L-au vestit văzând duhovnicește, cu anticipație, peste timp, chipul lui Dumnezeu Întrupat, pe Iisus Hristos.

Cuvântul veșnic sau Fiul lui Dumnezeu aștepta „plinirea vremii” (Galateni 4, 4) pentru a Se arăta ca Mântuitor al lumii, iar aleșii Săi, profeții, au primit această descoperire în arvună pentru a menține în popor credința trează privind venirea lui Mesia – Hristos.

Icoana este o fereastră spre Absolut[4], care ne descoperă lumea transfigurată, adică lumea celor care se împărtășesc de slava harului dumnezeiesc și totodată ne dezvăluie conținutul acestei transfigurări, adică sfințenia. Reprezentarea sfinților în icoane confirmă credința Bisericii în Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, după cum mărturisește Sfântul Evanghelist Ioan când scrie: „Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr” (Ioan 1, 14).

Iar în prima sa Epistolă sobornicească, același Sfânt Apostol mărturisește: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul Vieții – și Viața s-a arătat și am văzut-o și mărturisim și vă vestim Viața de veci, care era la Tatăl și s-a arătat nouă – Ce am văzut și am auzit, vă vestim și vouă, ca și voi să aveți împărtășire cu noi. Iar împărtășirea noastră este cu Tatăl și cu Fiul Său, Iisus Hristos” (1 Ioan 1, 1-3).

De asemenea, Sfântul Ioan Damaschin ne întărește în adevărul legitimității reprezentării lui Dumnezeu în icoană zicând: „Zugrăvesc pe Dumnezeul nevăzut, nu ca nevăzut, ci ca pe unul Care S-a făcut văzut pentru noi prin participare la trup și sânge. Nu zugrăvesc dumnezeirea nevăzută, ci zugrăvesc trupul văzut al lui Dumnezeu”[5].

Desigur, icoana se fundamentează nu numai pe Întruparea Fiului lui Dumnezeu, ci și pe Învierea Lui. Fără Învierea lui Hristos, icoana nu ar fi o reprezentare a vieții cerești transfigurate, ci numai un tablou comemorativ. Icoana ne prezintă pe Fiul lui Dumnezeu, Cel care a luat trup omenesc, a trecut cu el prin moarte și Înviere.

În sfintele icoane, descoperim chipul lui Hristos cu aureolă, adică luminat de slava Învierii, chipul Maicii Domnului și chipurile sfinților, toate luminate de aceeași slavă necreată a Împărăției cerurilor, exprimată în nimbul de lumină din jurul capului. În sfintele icoane descoperim chipul uman restaurat, înnoit și sfințit, luminat de slava Împărăției lui Dumnezeu, ca o chemare la dobândirea asemănării cu Dumnezeu, prin strălucirea chipului slavei lui Dumnezeu pe fața sfinților.

În acest sens, citim în Sfânta Scriptură că omul a fost creat de Dumnezeu după chipul Său (cf. Facerea 1, 27). Spre deosebire de Fiul lui Dumnezeu, Care este deoființă cu Tatăl, Adam putea să dobândească asemănarea cu Dumnezeu prin har, în permanentă ascultare de Dumnezeu și împlinire a voii Lui.

Însă dorind să ajungă ca Dumnezeu, dar fără Dumnezeu, Adam a pierdut chipul de lumină, căzând în neascultare și îndepărtare de Dumnezeu, Izvorul vieții, decăzând astfel până la moarte, spirituală și trupească (cf. Romani 6, 23). De aceea, pe chipul lui Adam cel neascultător de Dumnezeu nu mai strălucea lumina dumnezeiască dăruită lui de Dumnezeu când l-a creat.

Privind la chipul lui Hristos din icoană, adică la Noul Adam, „care S-a smerit și S-a făcut ascultător de Dumnezeu până la moarte” (cf. Filipeni 2, 8), fiecare om simte chemarea să înnoiască propriul său chip, adică să reflecte prin viață și fapte bune iubirea și lumina lui Hristos. Privind la chipul lui Hristos și la chipurile sfinților din icoane, descoperim posibilitatea de a primi și noi harul sfințitor al lui Hristos și a-l face lucrător, prin rugăciune și iubire milostivă, prin comuniunea cu Dumnezeu și cu sfinții Săi trăită în Biserică.

Iubiți fii și fiice duhovnicești,

O astfel de înțelegere a sfintelor icoane ne ajută să privim cu speranță și bucurie taina vieții noastre și a aproapelui. Sfintele icoane ne încredințează de valoarea persoanei umane, a persoanei noastre, dar și a semenului. Hristos și sfinții ne privesc din icoane și ne îndeamnă să avem o privire curată, sinceră și binevoitoare.

Această privire curată se cuvine să o îndreptăm și spre semenul nostru care poartă pe chipul său pecetea chipului lui Dumnezeu, fiecare om fiind o persoană unică și irepetabilă, plină de mister, o ființă cu vocație de a trăi veșnic în iubirea lui Dumnezeu cel veșnic.

Acest chip al lui Dumnezeu în om poate fi întunecat din pricina păcatelor, a patimilor egoiste, a lipsei de iubire smerită și milostivă. Dar acest chip își poate redobândi strălucirea prin rugăciune și pocăință, prin participarea la viața liturgică a Bisericii, prin împărtășirea cu Sfintele Taine, prin cultivarea dragostei frățești împreună cu toți care Îl mărturisesc pe Hristos ca Mântuitor și Tămăduitor.

Fiecare creștin poate participa la împlinirea acestei lucrări duhovnicești de restaurare și sfințire a chipului său și al semenului său, după chipul luminos al lui Hristos și al sfinților Săi.

Fiecare dintre noi poate deveni Samarineanul cel milostiv care îl ajută pe cel căzut în suferințe să se ridice și îl conduce pe drumul vindecării spirituale și trupești. Să nu uităm că Părinții Bisericii văd în Samarineanul milostiv din parabolă (Luca 10, 25-37) pe Însuși Mântuitorul Iisus Hristos, Care a venit să ne ridice din boală, din păcat și din moarte.

Așadar, fiecare dintre noi poate să Îl urmeze pe Hristos și să devină aproapele celui aflat în suferință. Iar această lucrare se împlinește de la vorba cea bună și întăritoare în credință și nădejde, continuând cu ajutorarea semenului și oferind darul material necesar pentru lucrarea filantropică sau social-caritabilă a Bisericii.

Lucrarea liturgică a Bisericii la care participăm se cuvine continuată prin programe de asistență socială și filantropică, prin construirea de lăcașuri de cult și de așezăminte ale Bisericii, precum: cantine pentru săraci, cămine pentru copii, case pentru bătrâni, unități medicale pentru bolnavi și altele asemenea.

Iubiți frați și surori în Domnul,

După cum cunoașteți, Biserica Ortodoxă Română a inițiat și a ampli- ficat în ultimii ani multe astfel de proiecte. Există deja multe așezăminte de asistență socială înființate și susținute de Biserică, prin mari sume de bani alocate, precum și cu semnificative cheltuieli de întreținere. Pentru a continua aceste programe și pentru inițierea altora, a devenit o tradiție ca, în Duminica Ortodoxiei, să se realizeze în toate bisericile din Patriarhia Română o colectă pentru susținerea Fondului Central Misionar al Bisericii noastre.

De aceea, vă îndemnăm să oferiți după posibilități ajutorul necesar lucrării Bisericii în societate. Hristos Însuși ne îndeamnă Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv (Luca 6, 36). Milostivirea față de cei aflați în nevoi ne aseamănă cu Dumnezeu Însuși și ne ajută să dăm un răspuns bun în fața lui Dumnezeu (cf. Matei 25).

Iar Sfântul Apostol Pavel numără între roadele Duhului Sfânt și facerea de bine, prin care se manifestă credința (Galateni 5, 22-23). Prin această enumerare, Sfântul Pavel dorește să ne încredințeze că prezența Duhului Sfânt în viața noastră are semne vizibile pentru cei din jurul nostru.

Virtuțile pe care semenii noștri le pot vedea în mod direct sunt: dragostea, bucuria, pacea, îndelungă răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința. Facerea de bine față de cei care suferă și au nevoie de ajutorul nostru nu este, prin urmare, doar un act obișnuit de solidaritate umană. Ea este semnul prezenței Duhului în viața noastră, este dovada că suntem creștini care facem vizibilă lucrarea Duhului în lume.

Prin facerea de bine oferim altora nu numai un ajutor material, ci însăși mărturia lucrării Duhului, care face roditoare în lume, în viața oamenilor, iubirea smerită și milostivă a lui Dumnezeu.

Cu nădejdea că îndemnul nostru părintesc va fi o întărire în credință și o chemare la fapta cea bună în folosul aproapelui, ne rugăm lui Dumnezeu să vă binecuvinteze cu darurile Sale cele bogate și să vă ajute în urcușul duhovnicesc al Postului Sfintelor Paști. Totodată, Anul Centenarului Marii Uniri (1918-2018) este prilejul binevenit să dăm mărturie în lume de unitatea noastră de credință și de neam, adică poate fi prilejul întăririi comuniunii frățești a tuturor românilor în împlinirea acestei lucrări filantropice față de cei săraci și suferinzi, triști și înstrăinați.

„Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu-Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți!” (2 Corinteni 13, 13).

Read More

Predică la Duminica Ortodoxiei [2018]

Iubiții mei[1],

pentru noi, cei de acum, duminica de azi, prima din Postul Mare, este Duminica Ortodoxiei, este duminica în care noi ne prăznuim identitatea religioasă. Pentru că azi, când noi spunem Ortodoxie, noi spunem Biserica lui Dumnezeu pe pământ, spunem dreapta credință mântuitoare, spunem adevăratul și sfântul mod de a trăi creștinește pe pământ. Iar când spunem creștini ortodocși, noi spunem că aceștia sunt oamenii botezați și crescuți în Biserica lui Dumnezeu, că aceștia sunt fiii duhovnicești ai lui Dumnezeu, înfiați de El prin Botez și crescuți prin Sfintele Taine și dogme ale Bisericii, pentru ca să ajungă Sfinții cei desăvârșiți ai lui Dumnezeu. Pentru că Ortodoxia e Biserica și credința ortodoxă e credința Bisericii lui Dumnezeu. Iar noi mărturisim că Biserica Ortodoxă e Biserica Cincizecimii, e Biserica tuturor Sfinților, e Biserica lui Dumnezeu care a ajuns până la noi și în care noi vrem să trăim și să ne mântuim, iar în afară de aceasta nu există o altă biserică sau religie.

De aceea, duminica de azi e duminică identitară pentru noi, pentru că ea mărturisește cine suntem noi din punct de vedere religios și despre cum ne raportăm noi față de celelalte confesiuni religioase sau religii ale lumii.

Pentru că noi mărturisim că suntem în Biserica lui Dumnezeu, iar celelalte confesiuni și religii ale lumii sunt invenții umane și nu o instituire divino-umană, așa cum e Biserica.

Însă prăznuirea acestei duminici ca Duminica Ortodoxiei, peste veacuri, a început în secolul al 9-lea d. Hr. De ce de atunci? Pentru că atunci a avut loc victoria Bisericii asupra iconoclasmului, adică asupra acelor eretici care distrugeau Sfintele Icoane. Victoria Bisericii asupra ereziei care schimonosise fețele Bisericilor, atâta timp cât desființase, cu ajutorul conducerii imperiale, cinstirea Sfinților în Biserică și a Sfintelor Icoane.

Iar prin Sinodul din 843, tot cu ajutorul conducerii imperiale, în timpul Împăratului Mihail al III-lea al Constantinopolului și al Sfintei Împărătese Teodora[2] și al Sfântului  Patriarh Metodios Mărturisitorul s-au restaurat în Biserică Sfinții lui Dumnezeu și Sfintele Icoane[3]. Pentru că au început să se repicteze pereții Bisericilor lui Dumnezeu, cei care, în timpul iconoclasmului, fuseseră transformați în pereți plini de elemente geometrice și florale[4]. Și au început să se repicteze Sfinte Icoane și să se cinstească cu evlavie în Biserică, pentru că în timpul iconoclasmului ele fuseseră distruse și scoase din Biserici.

Și din acest motiv, astăzi, purtând Sfintele Icoane în procesiune și cinstindu-le în Bisericile și în casele noastre, la răspântii de drumuri și în locuri importante, noi mărturisim că cei iconizați pe ele sunt Sfinții Împărăției lui Dumnezeu, sunt adevărații creștini ortodocși ai tuturor timpurilor, și că Sfintele Icoane sunt mărturiile vii și duhovnicești ale teologiei Bisericii. Pentru că Biserica a pictat dintru început chipurile Sfinților ei, primul iconar al Bisericii fiind Sfântul Apostol și Evanghelist Lucas[5], căci temeiul icoanei e întruparea lui Dumnezeu Cuvântul. Pentru că atunci când Fiul Tatălui, „Care este chipul Dumnezeului Celui nevăzut [Ὅς ἐστιν εἰκὼν τοῦ Θεοῦ τοῦ ἀοράτου]” [Col. 1, 15, BYZ], S-a făcut om văzut ca și noi, noi „am văzut slava Lui [ἐθεασάμεθα τὴν δόξαν Αὐτοῦ]” [In. 1, 14, BYZ], a dumnezeirii Sale, prin intermediul umanității Sale. Pentru că toată umanitatea Sa s-a făcut în mod continuu, pentru toți oamenii, un prilej al revelării slavei dumnezeirii Sale, atâta timp cât dumnezeirea și umanitatea Sa s-au unit în mod intim în persoana Sa cea veșnică.

Și oamenii, potrivit deschiderii lor față de El, se puteau apropia de Domnul și Îl puteau înțelege și puteau experia slava Lui în multe feluri: unii simțind-o pe când i-a vindecat, alții luminându-se prin intermediul ei, alții convertindu-se prin ea la credința în El. Căci slava lui Dumnezeu, slava dumnezeiască comună Dumnezeului treimic, se revărsa din umanitatea lui Hristos pe măsura credinței, pe măsura deschiderii lor față de El.

De aceea, unii nu simțeau mare lucru la vederea Lui, pentru că nu credeau în El și nici nu-L iubeau, pe când alții erau cutremurați și umpluți de mare evlavie înaintea Lui, pentru că știau că s-au întâlnit cu Însuși Fiul lui Dumnezeu întrupat pentru ei. Iar Sfintele Icoane ale Domnului și ale Maicii Sale și ale Sfinților și Îngerilor Lui tocmai acest lucru imens ne transmit: întâlnirea cutremurătoare, convertitoare, plină de evlavie sfântă dintre Dumnezeu și Sfinții Lui. Căci Domnul și Sfinții și Îngerii Lui stau înaintea noastră în Sfintele lor Icoane și ne învață starea de adâncă evlavie în fața Lui și a Sfinților și a Îngerilor Lui, adică evlavia ortodoxă.

Pentru că Sfintele Icoane sunt pictură pe lemn, sunt o iconizare teologică a Domnului, a Maicii Sale, a Sfinților și Îngerilor Lui, ele sunt pe măsura ochilor noștri sufletești și trupești, pe măsura noastră de acum, din condiția noastră de azi, de oameni muritori, dar toți cei reprezentați pe ele sunt vii și veșnici! Tocmai de aceea Sfintele Icoane nu sunt „idoli”, cum în mod fals credeau și cred iconoclaștii de ieri și de azi, ci reprezentări ale unor ființe vii, care sunt în veșnicie. Și când noi privim Icoana Domnului cu evlavie și cu multă iubire, și ne rugăm Lui în fața ei, El ne privește prin ea cu adevărat și noi simțim asta, o simțim din plin, și simțim cum revarsă în noi slava Sa, pentru ca să Îl simțim pe El în nevăzutul Lui, în timp ce atingem și sărutăm văzutul Lui, adică chipul Său iconizat. Căci și oamenii veneau și se atingeau de El, de trupul Lui și de veșmintele Lui, de ceea ce vedeau că este și are El, dar se umpleau, pe măsura credinței lor, de puterea Lui, de slava Sa cea veșnică, pe care nu o vedeau în măreția ei cea de necuprins. Pentru că El ne îngăduie, spre folosul nostru duhovnicesc, să simțim și să vedem slava Lui, care e viața creștinilor. Dar noi nu o vedem în necuprinsul ei cel preadumnezeiesc, ci pe măsura noastră, redusă, de oameni păcătoși.

Pentru că noi, oamenii, avem nevoie de cuvinte, dar și de imagini pentru a înțelege o persoană. Însă noi știm că nici cuvintele și nici imaginile cu o persoană anume nu epuizează persoana, pentru că ea depășește toate mijloacele prin care ea se exprimă. Căci numai când stăm de vorbă cu acea persoană și ea ni se destăinuie și noi trăim comuniunea cu ea, atunci simțim că o cunoaștem cu adevărat și că ea este, în același timp, o necunoscută pentru noi. Și este o necunoscută pentru noi, pentru că persoana mereu se destăinuie, mereu se descoperă pe sine în fața noastră, și de aceea ea este mereu o noutate și mereu o necunoscută pentru noi.

Cu atât mai mult Dumnezeu este Cunoscutul pe care mereu Îl cunoaștem sau Necunoscutul care mereu Se apropie de noi și ne revelează cele despre Sine. Pentru că Sfintele Icoane nu ne dezvăluie cine este Dumnezeu, ci ele sunt poarta spre experiența întâlnirii cu Dumnezeu. Pentru că ele ne deschid ușa, în mod teologic și evlavios, spre Dumnezeul Care Se revelează pe Sine oamenilor, dar El e Cel care ne vorbește nouă. Și El ne vorbește pe măsura deschiderii noastre către El, așa cum le vorbea celor pe care îi întâlnea în Israil, în vremea locuirii Lui trupești cu oamenii. El ne vorbește nouă tainic, în măsura în care ni Se arată nouă în mod extatic, și ne învață în slava Lui ce înseamnă a fi credincios, ce înseamnă a fi ortodox, ce înseamnă a fi evlavios, ce înseamnă a fi eclesial. Căci dacă ești mădular al lui Hristos, de la El trebuie să înveți ce mădular ești tu în Biserica Lui și care e rolul tău în această lume sfântă a Bisericii. Pentru că, dacă ți-o spune Domnul, atunci nu mai vrei ceva mai mult, ci te rezumi la rolul tău viu și activ în Biserică.

Pentru că Domnul, iubiții mei, ne cheamă pe fiecare la slujirea Lui! Dar nu ne cheamă pe toți să fim Episcopi sau Preoți sau Monahi, ci doar pe unii, după marea Sa înțelepciune și milă, pe când, pe ceilalți, ne cheamă să fim activi în slujirea Bisericii, ca bărbați și ca femei creștini și ca tineri creștini. Pentru că nu sunt toți în stare, din Biserică, de lucruri extraordinare. Nu sunt toți genii ale teologiei și ale culturii, ale creației artistice și arhitectonice. Pentru că, pe unii, Dumnezeu i-a chemat doar la a-și întemeia o familie și la avea grijă de ea, veghind la sănătatea sufletului lor și a soției lor și a copiilor lor, pe alții i-a chemat la a fi Monahi și la a se nevoi pe măsura lor, în rugăciunea pentru toată lumea și în muncă atentă și în ascultare, pe când, pe cei mai râvnitori și profunzi credincioși, El îi cheamă la slujirea sacramentală a Bisericii și la scrisul teologic și la creația duhovnicească și culturală.

Însă darurile lui Dumnezeu sunt pe măsura râvnei și a profunzimii personale, dar și pe măsura muncii pe care o depui zilnic. Darurile lui Dumnezeu cer multă muncă și se împlinesc prin multă slujire a lui Dumnezeu și a oamenilor. Căci, „[la] tot căruia i s-a dat mult [παντὶ…ᾧ ἐδόθη πολύ], mult se va cere de la el [πολὺ ζητηθήσεται παρ᾽ αὐτοῦ]” [Lc. 12, 48, BYZ]. Celui care a primit multe daruri de la El, Dumnezeu îi cere multă muncă, multă slujire, multă creație. Pentru că omul duhovnicesc, care a primit daruri de la Dumnezeu, e conștient de ele, dar e și responsabil față de ele, pentru că darurile Lui sunt pentru slujirea Bisericii.

Și când Dumnezeu ne dă să fim teologi, iconari, traducători, melozi, arhitecți bisericești, El cere de la noi cărți de teologie, icoane și Biserici pictate, cărți traduse, creație psaltică și muzică psaltică, să proiectăm și să zidim Bisericile lui Dumnezeu cu evlavie și cu bucurie sfântă. Pentru că El ne dă nouă daruri sfinte, pentru ca noi, la rândul nostru, să dăruim darurile noastre Bisericii. Să le închinăm Bisericii, dimpreună cu toată viața noastră. Căci și așa sunt mulți care se dăruie modei, muzicii, sportului, tehnologiei, televiziunii, afacerilor, dar sunt puțini cei care slujesc Bisericii cu toată viața și puterea lor. Iar Dumnezeu, nouă, ne cere în primul rând să Îi slujim Lui și aproapelui nostru.

Și dacă vrem să Îi slujim Lui sau, mai bine zis, dacă simțim că El ne cheamă să Îi slujim Lui, atunci să Îi slujim Lui cu toată ființa noastră! Pentru că Dumnezeu binevoiește în cei care I se dăruie Lui cu totul. Și istoria Bisericii e plină de mărturii prea-frumoase despre cei care I s-au dăruit cu totul lui Dumnezeu și El a făcut lucruri minunate prin ei.

Căci dacă vrem să vorbim azi, cu adevărat, de identitatea noastră religioasă, trebuie să vorbim despre ea ca despre vocația noastră primară. Pentru că toți suntem chemați să fim parte a Bisericii lui Dumnezeu. Toți oamenii trebuie să facă parte din Biserica Lui. De aceea, chemarea noastră, vocația noastră primă e aceea de a fi oameni credincioși. Și El ne cheamă să fim credincioși Lui din primele zile ale vieții noastre, pentru că El ne cheamă la unirea mistică cu Sine prin Botez, pentru ca El să ne ungă cu slava Lui și să ne hrănească cu viața Sa cea dumnezeiască.

Așa că, pentru noi, a fi ortodocși înseamnă a fi oameni cu adevărat. A fi oamenii lui Dumnezeu. Și pe această primă temelie a vieții noastre, pe temelia religioasă, noi zidim apoi temelia națională, temelia culturală, temelia profesională a vieții noastre. Căci noi înțelegem că suntem români pe măsură ce ne dezvoltăm conștiința noastră bisericească. Pentru că am fost botezați din pruncie, de mici, și creștem în Biserica lui Dumnezeu și ne dăm seama că suntem români, că vorbim limba română, că avem acces la cultura noastră și a lumii întregi și la toată arhiva de istorie și de cunoaștere a lumii.

De aceea, credința noastră nu intră în conflict cu naționalitatea, cu limba, cu istoria noastră, cu nevoia noastră de unitate națională, pentru că românii s-au format ca popor din primul secol al Bisericii și, din primul secol creștin, prin Sfântul Apostol Andreas[6], Biserica s-a zidit și aici, la noi, și ea e de origine apostolică. Pentru că neamul nostru și Biserica noastră au aceeași vechime. Și limba română a fost dintru început o limbă bisericească și s-a dezvoltat și se dezvoltă continuu ca o limbă bisericească, pentru că strămoșii noștri I s-au închinat lui Dumnezeu în limba română, după cum I ne închinăm și noi. Căci dacă nu ar fi fost așa, ea nu ar fi ajuns până la noi, cei de azi, și ar fi fost dată uitării, și astăzi am fi putut vorbi limba rusă sau limba turcă sau o altă limbă ce nu ne-ar fi caracterizat în mod fundamental.

Dar noi suntem creștini și români în același timp și de două mii de ani am trăit aici, în pământul nostru, și de 100 de ani trăim într-o Românie unitară, pe care o iubim și o apărăm, pentru că România e o parte fundamentală a Bisericii, e o unicitate eclesială, și, în același timp, o unicitate între celelalte unicități statale ale lumii.  Ea e o unicitate din punct de vedere eclesial și statal, remarcându-se în primul rând prin continuitatea neîntreruptă a poporului român pe acest teritoriu și în Biserica lui Dumnezeu. Pentru că românii, în mod fundamental, nu și-au „căutat” o altă biserică timp de două milenii, iar cei care s-au convertit la alte credințe și au apostaziat astfel din Biserică, s-au înstrăinat și se înstrăinează continuu față de neamul românesc și de istoria lui și de credința lui bimilenară.

De aceea, pare „controversată” pentru ei Catedrala Națională aflată în construcție și orice proiect științific care dă mărturia organică a neamului românesc ca popor eminamente ortodox. Însă istoria poporului român și a României e conjugată în mod fundamental cu viața Bisericii, pe când contribuțiile la ființa națională ale celorlalte confesiuni și religii conlocuitoare sunt periferice. Pentru că românii sunt azi creștini ortodocși, pentru că sunt urmașii românilor ortodocși de două milenii. Și ei reflectă în viața lor și în creația lor bisericească, populară și cultă, în scrisul și în modul lor de a vedea lumea, teologia și viața Bisericii. Pentru că Biserica a dat conținutul vieții românești și vitalitatea extraordinară a românilor e vitalitatea Bisericii lui Dumnezeu.

De aceea, românii trăiesc în mod organic raportul dintre cuvânt și imagine. În comparație cu țările afectate masiv de iconoclasmul musulman și de cel protestant, poporul român are o perspectivă luminoasă asupra imaginilor și vede chipurile oamenilor într-un mod frumos. Pentru noi, fața exprimă persoana în mod fundamental, iar iconografia ortodoxă românească e atentă la fețele pline de har ale Sfinților iconizați și la trupurile lor transfigurate.

Sfinții Îngeri și Cuvioșii care urcă pe scara sfințeniei au fețe evlavioase, luminoase, în pictura de la Sucevița, în comparație cu dracii cei întunecați[7]. Iar în comparație cu Sfinții de pe scară, cei căzuți au veșmintele mai scurte, li se văd picioarele sau își dezgolesc picioarele, în timp ce Sfinților de pe scară li se văd doar tălpile. Pentru că evlavia și cuviința sunt împreună, sunt virtuțile vieții ortodoxe, dimpreună cu toate celelalte virtuți creștine. Și creștinul ortodox român știe că trebuie să se îmbrace în toate virtuțile dumnezeiești, pentru ca să fie plăcut lui Dumnezeu. Și că viața cu Dumnezeu nu poate fi trăită decât în Biserica Lui și nu în „biserici” inventate de oameni mândri și răzbunători, de oameni păcătoși.

Și picturile noastre bisericești sunt mereu luminoase, pline de bucurie, de viață sfântă, pentru că noi nu am trăit niciodată iconoclasmul la modul masiv, ci doar deconstrucția comunistă a Bisericii din societate, petrecută în secolul al 20-lea. Deconstrucție care a înlocuit în spațiul public, în mod ideologic, icoana cu portretul dictatorului comunist și cu lozinci de partid. Însă acasă și în Biserici, Sfintele Icoane erau la locul lor, numai în diverse instituții și în mod public megalomania dictatorului fiind respectată.

Și faptul că locul Sfintelor Icoane nu a fost niciodată luat, în mod real, de portretul celui defunct, s-a văzut imediat în zilele Revoluției Române din decembrie 1989[8], când oamenii s-au rugat pe străzi și când au ars portretele lui și au pus în locul lor Sfânta Cruce și Sfânta Icoană. Pentru că în decembrie 1989, în România, au fost restaurate în mod public Sfintele Cruci și Sfintele Icoane, ele reprimindu-și rolul lor teologic tradițional.

Pentru că Sfintele Cruci și Sfintele Icoane, în România ortodoxă, nu au rol ideologic, nu sunt agresiuni imagologice, ci ele sunt mărturii identitare ale românilor. Pentru că românii sunt majoritar ortodocși, asta e țara lor, ei aici trăiesc și muncesc, și, pentru ei, acestea sunt semnele sfinte ale credinței lor. De aceea, ele trebuie respectate de cei care nu sunt ortodocși, ei trebuie să ne respecte credința noastră, așa după cum, atunci când călătorim într-o țară eminamente musulmană sau hindusă, înțelegem că acelea sunt elementele lor definitorii și le respectăm ca atare, chiar dacă în inima noastră nu suntem de acord cu ele și nici cu ei.

Căci respectul față de religia și de cultura altora nu înseamnă acceptarea modului lor de-a fi și de a-și manifesta libertatea, ci recunoașterea faptului că ei sunt diferiți de noi și că față de ei trebuie să avem o comportare politicoasă și amiabilă. De ce? Pentru că și noi și ei avem dreptul să ne trăim viața așa cum credem de cuviință.

Și noi trăim aici, în țara noastră, ca ortodocși români, cu o istorie și o cultură și o tradiție religioasă de două milenii și încercăm să ne cunoaștem trecutul pentru a fi proprii prezentului și pentru ca să facem față viitorului nostru ca Biserică și ca nație. Noi îl cinstim pe om, îl ospătăm, îl primim pe cel de alt neam, care vrea să trăiască alături de noi în pace, îl înțelegem pe cel care optează pentru o altă credință, deși nu suntem de acord cu el, pentru că credem că toți au dreptul la viață și la bucurie. Iar tehnologia a prins la noi foarte bine, pentru că nouă ne plac imaginile și ne place și viteza, pentru că ne place să fim eficienți.

Și eu cred în eficiența românească, pentru că mă captivează marile realizări ale românilor din diverse domenii. Dar acele realizări au fost posibile tocmai pentru că a existat dăruire și multă muncă și multă atenție și multă specializare.

Însă nu îmi place bășcălia la adresa nației noastre. Nu îmi place invidia la adresa celor care muncesc sau găsirea de noduri în papură. Pentru că una e să muncești din toată inima și să faci o greșeală anume și alta e să te faci că muncești și să ți se pară că ai făcut mare lucru.

În 2018, la 100 de ani de România, cu toată corupția și ținerea în loc a noastră de către comunism, progresele românești sunt reale și evidente. Și pe timpul regalității și pe timpul comunismului și acum, în democrație, tot românii ortodocși au făcut și fac munca grea pentru România. Pentru că Biserica nu a fost niciodată „separată” de viața românilor, ci ea a fost în centrul vieții lor. Și dacă așa stau lucrurile și nu altfel, atunci marea sărbătoare a românilor din 2018 e și o mare sărbătoare și împlinire a Bisericii, pentru că ea a fost și este rațiunea directoare și liantul românilor. Biserica ne ține în unitate, Biserica ne adună pe toți, Biserica ne hrănește și ne ocrotește pe toți.

Așadar, iubiții mei, Duminica Ortodoxiei e ziua în care ne bucurăm că suntem creștini și români, că suntem în Biserica lui Dumnezeu și pe pământul sfânt al strămoșilor noștri! Căci nu doar cei câțiva Sfinți pe care îi cinstim noi sunt Sfinții românilor, ci ei sunt cu mult mai mulți și peste tot în pământul românesc. Și de aceea, pământul nostru e sfințit de Sfinții lui Dumnezeu și de Biserica Lui din România, și el trebuie respectat ca atare de noi toți.

Pentru că evlavia noastră față de Sfinții lui Dumnezeu reprezintă în același timp dorul nostru după Împărăția lui Dumnezeu. Pentru că noi vrem să fim împreună cu Sfinții Lui, cu toți Sfinții Lui. Și dacă vrem să fim Sfinți și cu Sfinții, atunci trebuie să le urmăm lor întru totul. Iar ei au cinstit toată învățătura Bisericii și s-au conformat modului ei de a fi. Au învățat de la Sfinții anteriori lor și i-au chemat pe ei în ajutorul lor.

De aceea și noi le cinstim sfintele lor vieți, Sfintele lor Moaște, Sfintele lor Icoane, sfintele lor cărți și învățăm continuu de la ei. Pentru că vrem să fim împreună cu Sfinții românilor și cu toți Sfinții Bisericii de pretutindeni și de oricând.

Dumnezeu să ne întărească pe mai departe în postirea noastră și să ne bucure cu slava Lui cea negrăită! Amin.


[1] Începută la ora 10.00, pe 20 februarie 2018, zi de marți, cer înnorat, minus un grad.

[2] Cf. https://www.goarch.org/-/the-first-sunday-of-lent-the-sunday-of-orthodoxy.

[3] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Tri/t42.html.

[4] Cf. https://www.nga.gov/features/byzantine/iconoclasm-.html.

[5] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/05/31/actualitatea-importanta-si-necesitatea-sfintelor-icoane-pentru-viata-si-misiunea-bisericii-astazi/.

[6] Idem: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/11/29/predica-la-pomenirea-sfantului-apostol-andreas-apostolul-romanilor-30-noiembrie-2017/.

[7] Idem: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/5/5a/Sucevita_2013-detaliu-c.jpg.

[8] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Revoluția_Română_din_1989.

Lucas, cap. 8, 16-25, cf. BYZ

16. „Și nimeni, luminătorul [λύχνον] aprinzând, [nu] îl acoperă pe el [cu] un vas sau [nu] îl pune sub pat, ci în sfeșnic [λυχνίας] îl pune, ca cei care intră să vadă lumina.

17. Căci nu este ascuns, care nu se va face arătat! [Οὐ γάρ ἐστιν κρυπτόν, ὃ οὐ φανερὸν γενήσεται]. Și nici tainic, care nu va fi cunoscut și întru arătare să nu vină [οὐδὲ ἀπόκρυφον, ὃ οὐ γνωσθήσεται καὶ εἰς φανερὸν ἔλθῃ].

18. Așadar, vedeți [după] cum auziți [Βλέπετε οὖν πῶς ἀκούετε]! Căci, care are să aibă, i se va da lui [ὃς γὰρ ἐὰν ἔχῃ, δοθήσεται αὐτῷ][1]! Și care nu are să aibă și ce i se pare a avea va fi luat de la el [καὶ ὃς ἐὰν μὴ ἔχῃ, καὶ ὃ δοκεῖ ἔχειν ἀρθήσεται ἀπ᾽ αὐτοῦ]”.

19. Și au venit către El Maica și frații Săi și nu puteau să se întâlnească [cu] El din cauza mulțumii.

20. Și I s-a vestit Lui, zicând: „Maica Ta și frații Tăi au stat afară, voind să Te vadă”.

21. Iar El, răspunzând, a zis către ei: „Maica Mea și frații Mei aceștia sunt, care ascultă cuvântul lui Dumnezeu și îl fac pe el”.

22. Și a fost în una [din] zile, și El a intrat într-o corabie și Ucenicii Lui [erau cu El]. Și [Iisus] a zis către ei: „Să trecem întru cealaltă parte a lacului”. Și au plecat.

23. Și plutind ei, [Iisus] a adormit [ἀφύπνωσεν]! Și a coborât furtună de vânt întru lac [καὶ κατέβη λαῖλαψ ἀνέμου εἰς τὴν λίμνην] și [ei] se umpleau [καὶ συνεπληροῦντο] [de apă] și erau în primejdie [καὶ ἐκινδύνευον].

24. Și, venind, L-au trezit pe El, zicând: „Stăpâne [Ἐπιστάτα], Stăpâne, pierim!”. Iar El, ridicându-Se, a certat vântul și valul apei! Și [valurile] au încetat și s-a făcut liniște.

25. Și [El] le-a zis lor: „Unde este credința voastră [Ποῦ ἐστιν ἡ πίστις ὑμῶν]?”. Și, înfricoșându-se, se minunau, zicând unii către alții: „Oare cine este Acesta, că și vânturilor le poruncește și apei, și [ele] I se supun Lui?”.


[1] Pe care îl voi găsi, la Judecata Mea, având sfințenie întru el, îi voi da lui Împărăția Mea.

Hagialâcurile lui Moromete

Nu se știe de ce (vorba naratorului Marin Preda), Moromete avea darul de a spune și de a asculta povești precum Pantazi sau Pașadia (a se vedea articolul meu de aici) ori povestitorii  de la hanul Ancuței. Desigur, pe măsura culturii și a înțelegerii lui, dar avea același dar…

„Petrecea seri lungi cu prietenul său Cocoșilă, discutând politică sau ascultându-l pe Niculae care citea povești grozave din cărți luate de la alde nean-său Cristache al lu’ Dumitrache. Erau seri tulburătoare. Unsprezece frați care sufereau vraja de a rătăci în timpul zilei ca unsprezece lebede și la apusul soarelui cădeau îngrămădiți pe o stâncă în mijlocul mării, iarăși oameni. Cum stăteau îngrămădiți unii în alții, chinuiți și înspăimântați de întunericul nopții și de valurile furioase care amenințau să-i smulgă…Și suferințele îndurate de sora lor, care trebuia să țeasă cu mâna ei, într-un timp dat și neavând voie să vorbească, unsprezece tunici de urzici, ca să-i scape de vrajă și cum n-a avut timp să termine brațul unei tunici și frățiorul cel mic a rămas cu ceva din aripa de lebădă. […] Curând însă Moromete înțelese că…toate acestea aveau pentru el un rost nu mai mic decât munca câmpului, sau grija de ceilalți ai casei… […]

Nu mai făcuse comerț niciodată; îi plăcu atât de mult, încât socoti câștigul ceva nemaipomenit și după ce se întoarse povesti drumul său la munte ca pe-o aventură. […] Moromete se pregăti pentru al doilea drum și când se întoarse arăta de nerecunoscut, atât de mult îi plăcuse. De astă dată drumul fusese și mai aventuros și Moromete povesti totul într-o seară, cu glas neobișnuit, și fu ascultat cu uimire. Descopereau toți, Cocoșilă, mama, fetele – până și cei trei [Paraschiv, Nilă și Achim] – că tatăl lor avea ciudatul dar de a vedea lucrurile care lor le scăpau, pe care ei nu le vedeau. […] De fapt, negustoria ca atare nu i-ar fi plăcut dacă câștigul ar fi fost lipsit de peripeții […]. Moromete nu prevăzuse niciodată latura comercială a produselor pe care i le dădea pământul, iar existența banilor îi pricinuia o furie neputincioasă”[1].

Preda pare că nu știe de vieți de Sfinți și de cărțile pilduitoare numite și romane populare, precum Sadoveanu – deși este evidentă în roman o anumită educație în sens creștin a oamenilor, un strat bine sedimentat de cultură religioasă și de comportament în consecință (chiar și atunci când e ignorat, încălcat sau ironizat) –, și de faptul că poporul s-a hrănit cu ele (până) în secolul al XVIII-lea.

Acum, poporul de la țară, din Teleorman, ascultă basme de Andersen – după cum și vocabularul țăranilor (chiar dacă mai stâlcesc uneori cuvintele) dovedește o emancipare rapidă pe care Ion al lui Rebreanu, cu toate revistele lui citite în Ardeal, n-a visat-o niciodată –, deși, după cum vom vedea, Anton Pann rămâne de actualitate…

Dar nu numai în poiana lui Iocan se aduna lumea ca să îl asculte pe Moromete (citind ziarele și comentând evenimentele politice), ci și la el în curte:

„Moromete era acasă, dărâmase poarta și își făcea una nouă. […]

– Era unul al dracului, unul Nastratin, zise Cocoșilă scuipând subțire înaintea sa. Și-a pus poarta pe foc și pe urmă tot el s-a supărat! […]

– «Într-o zi Nastratin Hogea, lemne de foc neavând», spuse Niculae începutul acelei povești. […]

Între timp, aproape pe neobservate, mai veniseră vreo câțiva inși care se așezaseră pe iarbă fără să se anunțe prin bună-ziua; erau vecinii lui Moromete. După felul cum vorbise, Moromete părea să aibă ceva nou de spus despre Traian acela, deși ceilalți știau tot ce se putea ști despre el. […]

Cineva care nu l-ar fi cunoscut pe Moromete, ar fi putut crede că între el și Pisică s-a petrecut ceva neobișnuit. De fapt nu se petrecuse nimic. Moromete se dusese într-o dimineață să-i vadă pe-ai lui Pisică ce fac ei când dorm atâția copii, cum se scoală, ce le spune Pisică, ce face el și muierea, dacă se pun la masă și în general cu ce se ocupă această familie și mai ales din ce cauză e atâta zarvă, și zbierete, și gălăgie, și răcnete care se aud de la cinci kilometri.

– Am fost într-o dimineață la el!… Trebuia să mă duc în ziua aia pe la obor și n-aveam cu ce să mă încalț, începu Moromete, mințind din capul locului. […]

Muierea zice: «Ia cizmele și du-te cu ele să ți le dreagă, le-au ros șoarecii acolo în pod». Iau cizmele și plec spre Pisică. Erau ele bune, trebuia numai să le bată niște cuie pe talpă, că aveau tălpile desfăcute. Intru înăuntru și, bună dimineața, bună dimineața! Pisică cu ai lui în pat! «Uite, mă, Traiane, trebuie să mă duc pe la obor și e noroi afară, nu e bun bocancul, bate-mi acilea câteva cuie și unge-le cu ceva», îi spui eu. Nu știu dacă ați mai fost vreunul în casă la el. […]

Nu știu, dar eu n-am mai văzut paturi ca ale lui Pisică. Eu zic că zece paturi de-astea de-ale noastre nu fac cât unul de-al lui. Dar ca să nu zic zece, zic cinci. Erau așezate acolo în magazia aia a lui, fiindcă așa de mare e odaia unde stau ei, ca o magazie. Când să mă așez pe scaun, o dată mă pomenesc că mă apucă cineva de gât și se încleștează de spinarea mea; întorc așa mâna spre ceafă, îl apuc de păr și îl dau jos și mă uit la el: un ăla ca un gherlan, de-o șchioapă, se uita la mine și făcea au! ooo! au! ooo! […] Era băiatul ăla al lui, micu și mutu. Pisică, din pat, când vede gherlanul ăla pe mine, bate din palme: «Sfârfâlică, zice, na la tata din țigare!», «Hai, mă Traiane, zic eu, scap oborul, vreau să cumpăr niște cartofi, ce faci?». Traian în loc să răspundă îl văz că-și umflă pieptul și o dată urlă de răsună toată magazia: „Deștepta-rea!“ Știți? Ca la armată! Ei! zic eu! Ce să-i faci? Aici trebuie instrucție! Nici n-apuc eu să-mi vin în fire, că îl văz pe gherlanul ăla că sare de lângă tat-său! Așa cum era, fără izmene și cu burta goală, începe să țopăie și să joace sârba peste spinările ălora care dormeau. Știți cum sărea? Peste nasurile lor, peste ochi, peste capete, pe grumaji. Sărea și mormăia! Încep urletele! Au, chiu, jap! Țin’te nene! începe păruiala! Mă uit la Traian și la muierea lui…Nimic! Muierea căsca și cu pieptenele în mână începuse să se țesale. Traian își răsucea țigarea și numai așa, din când în când, ridica fruntea: «Sfâr-fâ-li-că! zicea, na la tata din țigare, lua-te-ar dracii!». Din paturile lor, copiii au sărit jos și acolo în fața mea a început o viermuiala…Trei-patru din ei, ăia mai mari, căutau să-i desfacă, dar ce să desfaci, că uite așa le umblau cracile pe sus; și se rostogoleau; și se dădeau de-amboua; și se loveau la burtă; și pârâiau cămășile de pe ei; și se bășeau; și le curgea sânge din nas! Traian, din pat de-acolo uite-așa spunea, știți, întâi încet și subțire: «Sfâr, și pe urmă tot mai gros, fâ-li-că!». «Traiane, strig eu, dă, mă, în ei, că-și fac cămășile ferfeniță!». «Păi tot nu le iau eu altele», zice. «Bine, dar dă în ei, de ce îi lași să urle așa?». «Dacă dau în ei, atunci să vezi urlete, Moromete», zice el. […]

Auzi, Cocoșilă? Cum crezi tu că s-au astâmpărat cei treisprezece copii ai lui Pisică? Crezi că de bunăvoie? Nu, fiindcă unii intraseră pe sub paturi și se gâtuiau pe-acolo; alții pe după sobă, alții puseseră mâna pe calapoade și se pocneau cu ele…Și în timpul ăsta muierea lui Traian taman se terminase de țesălat. După ce termină ea așa, o văzui că se ridică în picioare, înfige pieptenele sub grinda casei, își duce o mână la ureche, își vâră un deget în ea și începe să-l miște așa repede ca și când i-ar fi intrat ceva înăuntru. «Ei, Ciulco, ia uite, ia! ia uite, ia!». La glasul ei văzu că una dintre fete se oprește din zbănțuit și când o vede pe mă-sa cu degetul în ureche rămâne cu ochii beliți. Mă-sa, iar: «Ciulco, ia uite, ia!».   Fata, e una mică de vreo șase ani, seamănă cu tat-său, se apucă cu mâinile de păr, se lasă pe vine și începe să urle ca în gură de șarpe. De ce urla ea, exclamă Moromete nedumerit, n-am putut să pricep! Chestia e că s-a făcut liniște, muierea și-a scos degetul din ureche și fata a tăcut și ea dintr-o dată. Știți? Odată a tăcut!… […]

Alde Traian Pisică, continuă Moromete, pune numai tutun pe pământul lui. Când am fost eu cu cizmele, după încăierarea de dimineață, care mi s-a părut că ține loc de mâncare, îl văz pe Traian că se ridică din pat și strigă: «Haida! gata! Toată lumea la păpușit tutun». A ieșit liota afară, s-a suit în pod și s-a întors cu șiruri de tutun; umpluseră casa; doisprezece inși; făceau păpuși și fumau! Afară de doi mai mici și de fete, toți fumau. Traian zice că el câștigă cu pusul tutunului mai mult decât scot eu de pe un lot. Ei, pe urmă s-a așezat el pe un scaun și a început să-mi dreagă cizmele. Îmi dregea cizmele și îl chema pe ăla micu: «Sfârfâlică! Na la tata din țigare!». Și scotea țigarea din gură și-i dădea ăluia să tragă din ea.

Dumitru lui Nae își mișcă fălcile și rămase cu dinții dezveliți, într-un râs mut, cu privirea sticlind de satisfacție. După ce își mâncă astfel plăcerea pe care i-o făcuse Moromete, se miră:

– Și ce dracu face el cu banii de pe pământ?!

– Păi nu-i trebuie să-i bea, Dumitre? exclamă Moromete nedumerit că încă nu se înțelesese bine acest lucru”[2].

Pretextul povestirii e unul inventat/ fabulos: l-ar fi trimis nevasta să-și pingelească încălțămintea la Traian Pisică. Moromete a înțeles mecanismul literaturii. Știe să transforme în poveste nastratinească experiența comună a unei familii din sat, pe care altfel nu o remarcă nimeni. Nici măcar nu mai e nevoie de aventuri la munte (ca în exemplul anterior), printre oameni și în locuri necunoscute!

Aventura, povestea, basmul, pilda nastratinească e lângă ei, e la doi pași. Familia lui Pisică se transformă pe loc în adunătura de catiheți de la Folticeni și Moromete în Creangă.

De fapt, povestea lui Moromete e un amestec de Nastratin Hogea care își dă singur foc la poartă, Creangă și Kafka strămutat în lumea rurală.

De data aceasta auditoriul nu mai ascultă basme de Hans Christian Andersen, nici minunății care se întâmplă la munte, ci fapte extraordinare din satul lor, pe care ei nu le băgau în seamă. Pentru că nu le remarcau nici pe cele excepționale în sens romantic-idealist, nici pe cele asemenea în sens kafkian.

Oare la fel a devenit literatură satul Siliștea-Gumești? Oare Preda ne dezvăluie, de fapt, cum a ajuns el scriitor? Sau cum ajungi scriitor?

Însă Marin Preda nu e Moromete care povestește din plăcerea de a povesti și de a-și delecta consătenii, ci e romancierul care vrea răspuns la întrebări. El scrie pentru a-și răspunde unor interogații fundamentale. Nu numai pentru ca „să-mi dau samă despre satul nostru, despre copilăria petrecută în el, și atâta-i tot”[3]. Ci pentru că e un scriitor existențialist și profund interogativ, care ridică zeci de probleme într-un singur roman „țărănesc”.

În unele privințe, Preda nu-i mai așteaptă pe Eugen Simion sau Nicolae Manolescu, pentru că își scrie singur și critica, tot în roman:

„Țugurlan continua să tacă. Ceea ce văzuse și auzise aci era același lucru, aceeași vorbărie fără noimă pe care o mai auzise și la fierărie și fără de care acești oameni se pare că nici nu puteau trăi. Acolo, ziarul fusese acela în jurul căruia amețiseră învârtindu-se, aci, povestirea lui Moromete despre Traian Pisică. Ceea ce îl uimise însă pe Țugurlan și îl făcuse să părăsească gândul de a-și mai bate joc de ei, era faptul că ei pluteau pe apa aceasta a lor cu atâta seninătate, încât era cu neputință să nu-ți dai seama că acest fel de a fi era de fapt bucuria și libertatea lor (s. n.). Dacă ar mai fi avut și niște parale, cum spunea Dumitru lui Nae, n-ar mai fi dorit nimic nici pentru ei, nici pentru alții. Moromete cel puțin se pare că chiar ajunsese acolo, adică să-și ajungă lui însuși cu ce avea. Era sănătos, avea copiii sănătoși, avea două loturi de pământ, era un om deștept (s. n.) care îți făcea plăcere să stai cu el de vorbă (Țugurlan trebuia să convină că un om supărat nu putea asculta povestirea lui Moromete despre Pisică fără să nu uite o clipă de supărarea lui) și pe lângă toate acestea mai era și un om bun (s. n.)”[4].

Ne lămurește în privința semnificațiilor și a personajului-narator (un omonim al conceptului literar uzitat de obicei), după cum și mai devreme completase clarificator, cu referire la Moromete: „avea ciudatul dar de a vedea lucrurile care lor le scăpau, pe care ei nu le vedeau”.

Aceste observații ar fi trebuit să le facă un critic literar, pentru că ele pătrund într-o zonă de profunzime pe care autorii clasici omniscienți o lasă de obicei în obscuritate, spre a fi sesizată de lectori sau de critică. Dimpotrivă, pe Marin Preda nu îl mai interesează să ne incite la asemenea „descoperiri” banale, banalizate de practica și teoria literară. Observațiile critice le face în parte el, în parte un alt personaj, cum ar fi mai devreme Țugurlan.

Dar, într-adevăr, Moromete vedea ceea ce alții nu vedeau, inclusiv în natura umană: se interesează de Polina, se duce la Traian Pisică nu dintr-un motiv oarecare, ci pentru că voia să înțeleagă cum trăiește familia aceluia, e atent la ce face Țugurlan și mulți alții, care nu atrăgeau altora atenția, și îl observă chiar și pe acela din sat „ale cărui urme pe pământ nu le vedea nimeni”[5].

Țugurlan e o variantă mai palidă de Moromete, pentru că Preda vrea să ne asigure că Ilie Moromete nu este, totuși, unicat. Nu e singurul țăran înzestrat cu multe daruri, și mai ales cu „lumina vie a minții”[6].

Țugurlan „cunoștea și el starea în care mintea contempla în liniște lucrurile și pătrundea dincolo de ceea ce arătau ele că sunt. Era o bucurie deosebită și rară”[7]. Da, Țugurlan știa și el să contemple lumea, mai puțin îi plăcea să povestească (răgușea de atâta tăcere), dar de contemplat putea și el să contemple:

„Se trezise parcă mai devreme și era liniște. Totul se odihnea în nemișcare. Țărâna bătăturii, umedă de rouă, parcă era o ființă vie care dormea și ea. Tăcută, nevasta lui se trezi la celălalt capăt al prispei, înveli copilul lăsându-l să mai doarmă și, cu pași parcă nesimțiți, intră în tindă. Țugurlan o văzu pe ea tot așa cum vedea curtea și împrejurimile. Da, aceasta era lumea: șoseaua trecând pe la poarta lui (șoseaua oamenilor, a satului), gardurile liniștite, fântâna (fântâna din care oameni și vite beau apă), doi salcâmi înalți in dreptul porții (pe unul din ei mici cruci, semne ale morții, ale copiilor pe care îi îngropase) și peste toate acestea cerul curat, iar pe prispa casei el, Țugurlan, in mijlocul acestei lumi…

Ce bine ar fi să primești de la lume doar această pace adâncă…”[8].

Lui Țugurlan, în mod programatic autorul îi urmărește proustian fluxul gândirii, care adesea e fără o înlănțuire logică, dar căruia conștiința personajului îi răspunde într-un mod neașteptat de rațional, conexând fragmente de viață și semnificații aparent fără legătură între ele. La capătul lor, Țugurlan descoperă, prin introspecție (Preda scrie adesea cu tentă polemică), că e compatibil cu lumea și că seamănă cu Moromete.

Moromete își descoperă și el seamănul cu uimire:

„Țugurlan, pe care problema aceasta se pare că nu-l mai turbura deloc, începu să râdă cu poftă, spre uimirea lui Moromete, care acum cu adevărat că nu-l înțelegea pe acest om.

– Să-ți spun drept, Moromete, îl bag în mă-sa de maior cu moșia lui! exclamă Țugurlan. Mă uitam la el când m-am urcat la coș cum sta pe marginea hambarului, cu gâtul alb, descheiat. Ce-mi pasă mie de el! Dă-l în mă-sa! mai spuse Țugurlan cu un glas curat și schimbă vorba întrebându-l pe Moromete ce se mai aude cu guvernul: Cade, sau ce dracu face? După glas întrebarea i se păru lui Moromete cam suspectă. Țugurlan da de bănuit că în ce privește problema discutată, nu credea că Moromete poate să înțeleagă ce gândea de fapt Țugurlan despre ea și asta oricât de mult ar încerca Țugurlan să-i explice: «Mai bine hai să vorbim despre lucruri care sunt la îndemâna amândurora, de pildă despre guvern», se înțelegea pe dedesubt din glasul lui Țugurlan. Până să găsească Moromete răspunsul potrivit, acesta izbucni într-adevăr în râs. Îl prinsese, îl atinsese bine și Moromete râse și el, dar nedumerirea tot nu se stingea de pe chipul lui. Ce era cu Țugurlan? Și apoi de unde și până unde la el să facă glume atât de subțiri? (s. n.)

Când se întoarse îndărăt la arie, Țugurlan se înveseli și mai mult de mica întâmplare. Moromete, care avea acel fel uimitor al său de a fi, de a vedea lucrurile și faptele oamenilor cu niște ochi limpezi și neturburați, se dovedea că nu înțelegea nimic când altcineva era la fel ca el”[9]

E surprins să se poată privi în oglindă…Trebuie spus că ironia/ gluma, în roman, nu e gratuită, ci e rostită cu scopul de a îndrepta o eroare de judecată, într-un mod care să atragă atenția, care să nu îl lase rece pe cel vizat. De aceea e atât de prezentă, pentru că amendează din punct de vedere etic și impune revenirea la o soluție logică.

Autorul ne lasă treptat să înțelegem că ironia e o formă a țăranilor înzestrați de a amenda prostia, îngâmfarea, duplicitatea, slugărnicia și orice altă tară de caracter. Preda face din ironie și sarcasm, oricât ar părea de paradoxal, un corelativ al contemplației. Cei care sunt capabili de contemplație și de judecată critică (deopotrivă la adresa altora și a lor înșiși), aceia sunt în stare de ironie fină, inteligentă, bine țintită.

Birică-tatăl are același stil de a vorbi și aceeași ironie subțire și sarcasm tăios (după caz) ca și Ilie Moromete:

„Luând această hotărâre el [Birică] se grăbi să anunțe familia:

– Gata! De mâine încolo, cine vrea să mă ajute să fac casă, să meargă cu mine în vale la văgăuni să facem cărămizi.

Erau tot așa, la masă, a treia sau a patra zi de când făcuseră încercarea de împăcăciune.

Polina nu se arătă deloc surprinsă, dar Birică-tatăl și ceilalți încetară o clipă să mai mănânce și se uitară la el bănuitori.

– Să faci cărămizi și să le lași acolo să dea zăpada peste ele! Sau de ce?! se miră tatăl.

– Nu, ci să ridic casă cu ele, răspunse fiul.

– Aha! exclamă Birică-tatăl dumirit. Uitasem că acolo în vale la văgăuni, după ce sapi și termini cu cărămizile găsești la fund și niște bani!

– Asta mă privește pe mine! zise Birică închis în sine, dar tatăl socoti, uitându-se la el, că n-avea el ce să închidă în sine și i-o întoarse cu nepăsare:

– Te-o fi privind, zise. Mai bine dă flanela aia mă-tii, s-o cârpească în coate, că atârnă jurăbiile pe tine, adăugă măsurându-l de sus până jos.

Polina, care n-avea nimic rupt pe ea, se simți iarăși atinsă ca și data trecută cu untdelemnul.

– Ce s-o mai cârpească, trebuie altă flanelă, zise ea.

După aceste cuvinte, tânăra nevastă văzu multe perechi de ochi îndreptându-se scurt și în tăcere asupra ei.

– O fi trebuind, mormăi Birică-tatăl sorbind încet din strachina cu verdețuri din mijlocul mesei.

– Ce tot dondănești din gura aia? interveni atunci mama-soacră, uitându-se cu simpatie la noră. Așa este, îi trebuie flanelă că s-a însurat și a intrat și el în rândul oamenilor!

Tatăl prinse cu privirea mulțimea de copii de la masă și așteptă câteva clipe ca să fie înțeles de ce se uită: cei doi gemeni aveau pe ei doar niște închipuiri de cămăși, iar fetele…

– O să tundem câinele și o să ne facem flanele, zise el”[10].

Nu e Moromete singurul țăran intelectual din sat. Și alții cugetă, contemplă, ridică probleme grele de gnoză, își pun probleme adânci de conștiință, caută să pătrundă în psihologia lor și a celorlalți, să înțeleagă cutele adânci și nepătrunse ale conștiinței lor și ale conștiinței altora.

Moromete e „un om deștept” și „un om bun”, poate mai deștept decât toți ceilalți (adept înflăcărat al lui Iorga cel cu două creiere, tocmai pentru că el crede în omul cu creier mare) – Cocoșilă e invidios mereu pe inteligența și creativitatea lui –, dar nu e totuși singurul din sat care se desfată cu plăceri intelectuale sau care e capabil de observații și de ironie fină.

De multe ori, personajele se înțeleg mult pe deasupra cuvintelor sau chiar în pofida cuvintelor, a ceea ce exprimă sensul lor denotativ. O serie de personaje dețin o adevărată poetică a discursului și un tip de decodare aparte. Poate nicăieri nu există o expresivitate atât de mult îndepărtată de sensul aparent al cuvintelor și enunțurilor ca în vorbirea acestor oameni din zona Teleormanului și a Olteniei. În sensul acesta, nu e de mirare de ce Marin Sorescu a socotit că poate face o carte de poezie notând un asemenea tip de vorbire, care poate fi oricând pus în relație cu interogațiile lui Nichita Stănescu cu privire la rolul și semnificațiile limbajului uman postlapsarial.

Dar nu numai o poetică aparte a discursului și o capacitate de observație psihologică deosebită ori o creativitate în plan literar care atinge uneori geniul dețin aceste personaje ale lui Preda, ci și competențe nebănuite în domeniul pedagogiei, teatrului și scenografiei:

„[Catrina] știa că n-o să treacă mult și [Ilie] o să le strige, pe ea și pe fete, să se sfătuiască cu ele, nefiind în stare, sau nevroind, nu se putea ști [ca narator, Preda se poartă complice în raport cu personajele sale], să hotărască singur ce era de făcut.

Dar Catrina amenința degeaba: nu se putea stăpâni să nu fie alături de el. Tot așa se întâmplă și astăzi; când Moromete lăsă hamurile și intră în casă, ea chemă cea dintâi fetele cu glas îngrijorat:

– Tito, Ilinco! Hai la tată-tău! Hai, că ce-o să fie acuma fără oi, o să fie vai de capul nostru, o să mâncăm știr și urzici!

– Păi dar! exclamă fata cea mare supărată. Taci că te găsi grija! Când îl îndemnai pe tata să-l lase pe Achim să plece, mă făceai pe mine proastă!

– Ho! o opri mama împăciuitoare. Ho, că n-o să murim! Trăiește lumea și fără oi. Mai rău e de tat-tău, că vă duce grija și nu știe nici el ce să facă.

– Ba o să-i dau să mănânce numai urzici! se împotrivi Tita intrând în casă peste tatăl ei.

Paraschiv și Nilă nu erau acasă, plecaseră nu se știe unde. Niculae fugise la școală. Ilinca intră și ea în odaie și se așeză lângă sora ei. Stăteau amândouă supărate și potrivnice și păreau hotărâte să nu-i dea tatălui nici o mână de ajutor. Mama se așeză pe celălt pat, dar nu prea aproape de bărbatul ei. Ea vorbi cea dintâi și spre surprinderea tuturor începu prin a-l învinui pe tată de un lucru la care nu se gândise nimeni până acum, și anume că nu era rău că i s-a dat drumul lui Achim la București, dar de ce trebuia să i se dea drumul cu toate oile? Nu se putea să fi lăsat aci șapte-opt dintre ele și să aibă familia ce mânca? Se putea, cum să nu se poată, dar așa se întâmplă într-o casă unde stăpânul șade toată ziua și bea tutun: toate ies de-a-ndoaselea și toți trag în toate părțile! Cum o să fie bine?!

Ce ciudat lucru! Auzind aceste învinuiri, tatăl nu numai că n-o opri pe mamă să vorbească mai departe, dar lăsându-și fruntea în jos, el parcă chiar o îndemna să-l învinuiască și mai mult. Ceea ce Catrina și făcu, și încă cu multă pricepere, deoarece nu era prima dată când jucau împreună, față de copii, această comedie (s. n.)”[11].

Copiii (cele două fete, în cazul acesta, Ilinca și Tita) au nevoie de maieutică socratică/ dialoguri socratice pentru a înțelege ceea ce nu ar putea pricepe prin simpla expunere argumentativă a părinților. Și, în același timp, de teatru, de scenetă, pentru a putea conștientiza ce îi frământă pe părinți și ce au să le transmită. Ceea ce dovedește o bună cunoaștere a psihologiei infantile (fără a-l fi citit pe Piaget), dar și o apetență a ambilor părinți de a-și asuma rolul de educatori și de a colabora în această privință.

Dacă uneori educația și „libertatea absolută”[12] lăsată fiilor eșuează, nu e însă numai vina părinților.

Aici atingem însă o altă problematică. Ilie Moromete trăiește în lumea lui Sadoveanu, în romanele lui Sadoveanu, se poate spune. În romanele aceluia care concep un univers rural-patriarhal logic și armonios.

Însă, tot aici trăiesc și cei care nu se integrează în pomenitele romane, care nu ar putea fi piloni ai unei asemenea lumi. Dar se pare că ei îi copleșesc numeric pe ceilalți și reușesc până la urmă să invadeze și să infesteze universul armonios în care alții cred, până la a-l dezintegra.

Factorii acestei dezintegrări, însă, nu năvălesc din afară. Ei se numesc Aristide, Tache, Tudor Bălosu, Victor Bălosu, Guica, Achim, Nilă, Paraschiv etc. Ei nu vin din altă parte, din alt sat sau de la oraș, din altă zonă a României sau a lumii. Sunt fii ai satului, născuți și crescuți acolo, ca și Ilie Moromete, Cocoșilă, Birică, Țugurlan, Niculae („Ce ciudat era copilul ăsta, gândea mama despre Niculae. El nu-și ura frații vitregi…”[13]), Polina, Catrina și alții.

Spre deosebire de aceștia din urmă, însă, cei enumerați anterior au o filozofie aparte despre viață, să-i zicem: ei consideră că singurul lucru important pe lume e să faci bani, să te îmbogățești, să trăiești bine, dar nu muncind, ci folosindu-te de ceilalți, furând, înșelându-i, mințindu-i, escrocându-i!

Întrebarea e: de unde au învățat unii una și alții alta?!

Cum de au înțeles unii că e bine să contemple, să judece critic, să aibă inimă bună, să iubească a fi în comunitate și în comuniune cu ceilalți, să dialogheze, să dezbată, să fie compătimitori cu semenii, să creeze un climat de veselie și bună-dispoziție pentru toată lumea, să-și păstreze seninătatea lor și a altora, să iubească și să muncească? (Bineînțeles, nu toate odată sau nu toate la modul ideal…)

Și cum de au înțeles ceilalți – din cealaltă serie enumerată – că e bine să-i considere pe consăteni niște proști de care trebuie să profite ori de câte ori au ocazia, să le exploateze sistematic bunătatea și candoarea, să le distrugă sufletul, pacea și seninătatea, doar pentru că ei au darul și chemarea de a se îmbogăți cu orice preț și de a trăi bine pe seama îngăduinței și cinstei altora?

Agenții distrugerii nu sunt parașutați de vreo ideologie politică sau exponenții unui sistem social anume (acestea le-au procurat doar un mediu de dezvoltare și de acțiune), așa cum s-ar putea părea, așa cum cred Țugurlan, Niculae sau chiar autorul însuși.

Agenții distrugerii sunt patimile și păcatele oamenilor, egoismul orb și inflexibil, rapacitatea inumană. Acestea îi animă și îi motivează permanent pe cei enumerați în prima serie.

Ignorând învățătura creștină, Preda ilustrează însă perfect conflictul dintre lumea zidită pe valori vechi-creștine (oricât de ironic e Moromete la adresa Bisericii – deși nu se înțelege prea bine dacă ironizează învățătura în sine sau doar zelul Catrinei – viziunea sa armonioasă asupra vieții și a unui univers sătesc tradițional e fundamental ortodoxă) și cea care crede în ideologia urii și a profitului infam de pe urma blândeții, smereniei sau a nefericirii aproapelui, pe scurt, în ideologia demonică, antihristică.

Nu e o lume romantică, ca la Filimon, de buni și răi, dar e o lume în care unii sunt preponderent buni sau au un fond sufletesc care poate fi numit bun, altruist, și alții sunt profund egoiști și egolatri, pentru care numai binele propriu contează, așa cum îl înțeleg ei. Pentru care prostia tâmpă, cruzimea, șmecheria sau viclenia și lăcomia sunt adevărate faruri călăuzitoare în viață.

Nimeni în literatura noastră nu a pus față în față atâtea virtuți umane și creștine cu atâtea păcate generate de egoismul care e sâmburele răutății (în gândirea ortodox-isihastă, ca și în opera lui Eminescu), cu atâta realism și atât de profundă percepție psihologică, ca Marin Preda.

Iar satul acesta din Moromeții e o adevărată imago mundi, o oglindă a întregii lumi. Deși foarte precis identificabil din punct de vedere temporal, geografic și etnic, e o imagine în miniatură a întregii lumi.

De aici, Preda se ridică la a face filosofie în alte romane…


[1] Marin Preda, Moromeții, vol. I, Ed. Marin Preda, București, 1995, p. 43-46.

[2] Idem, p. 166-172.

[3] Ion Creangă, op. cit., p. 192.

[4] Marin Preda, op. cit., p. 173-174.

[5] Idem, p. 195. [6] Idem, p. 307. [7] Idem, p. 165. [8] Idem, p. 163. [9] Idem, op. cit., p. 235. [10] Idem, p. 159-160. [11] Idem, p. 136. [12] Cf. Idem, p. 296. [13] Idem, p. 132.

Lucas, cap. 8, 1-15, cf. BYZ

1. Și a fost după aceea, și El umbla prin cetate [cetăți] și [prin] sat [sate], propovăduind și bine-vestind Împărăția lui Dumnezeu [κηρύσσων καὶ εὐαγγελιζόμενος τὴν Βασιλείαν τοῦ Θεοῦ]! Și cei 12 [erau] împreună cu El,

2. și unele femei care erau [fuseseră] vindecate de duhurile cele rele și de boli: Maria [Μαρία], care se numește Magdalini [Μαγδαληνή], din care ieșiseră 7 demoni [ἀφ᾽ ἧς δαιμόνια ἑπτὰ ἐξεληλύθει],

3. și Ioanna [Ἰωάννα], femeia lui Huzas [Χουζᾶς], epitropul lui Irodis [ἐπιτρόπου Ἡρῴδου], și Susanna [Σουσάννα], și altele multe [καὶ ἕτεραι πολλαί], care slujeau lor din averile lor [αἵτινες διηκόνουν αὐτοῖς ἀπὸ τῶν ὑπαρχόντων αὐταῖς][1].

4. Și venind împreună mulțime multă și cei din cetate [cetăți] mergând către El, le-a zis [lor] prin parabolă [εἶπεν διὰ παραβολῆς]:

5. „A ieșit semănătorul să semene sămânța sa! Și când semăna el, una a căzut lângă cale și a fost călcată în picioare și păsările cerului au mâncat-o pe ea.

6. Și alta a căzut pe piatră și, crescând, s-a uscat, pentru [că] nu avea umezeală.

7. Și alta a căzut în mijlocul spinilor și, crescând spinii împreună cu [ea], au înăbușit-o pe ea.

8. Și alta a căzut întru pământul cel bun și, crescând, a făcut rod însutit”. [Și] acestea zicând, [El] zicea cu glas tare: „Cel care are urechi de auzire, să audă!”.

9. Și Îl întrebau pe El Ucenicii Săi, zicând: „Care să fie parabola aceasta [Τίς εἴη ἡ παραβολὴ αὕτη]?”[2].

10. Iar El a zis: „Vouă v-a fost dat să cunoașteți [Ὑμῖν δέδοται γνῶναι] tainele Împărăției lui Dumnezeu [τὰ μυστήρια τῆς Βασιλείας τοῦ Θεοῦ]! Dar altora [li s-a dat] în parabole [τοῖς δὲ λοιποῖς ἐν παραβολαῖς], ca văzând să nu vadă [ἵνα βλέποντες μὴ βλέπωσιν] și auzind să nu înțeleagă [καὶ ἀκούοντες μὴ συνιῶσιν].

11. Și parabola este aceasta! Sămânța este cuvântul lui Dumnezeu.

12. Iar cei de lângă cale sunt cei care aud, apoi vine diavolul [ὁ διάβολος] și ia cuvântul din inima lor [καὶ αἴρει τὸν λόγον ἀπὸ τῆς καρδίας αὐτῶν], pentru ca nu [cumva], crezând, să se mântuie.

13. Iar cei de pe piatră [sunt cei] care, când [e] să audă, cu bucurie primesc cuvântul [μετὰ χαρᾶς δέχονται τὸν λόγον]. Și [dar] ei rădăcină nu au. Care după vreme cred [οἳ πρὸς καιρὸν πιστεύουσιν] și în vremea ispitirii cad [καὶ ἐν καιρῷ πειρασμοῦ ἀφίστανται].

14. Iar cea care a căzut între spini, aceștia sunt [cei] care, auzind, și de griji și de bogăție și de plăcerile vieții purtându-se, se înăbușă și nu aduc rod.

15. Iar cea [care cade] în pământ bun, aceia sunt care, în inimă frumoasă și bună [ἐν καρδίᾳ καλῇ καὶ ἀγαθῇ], auzind cuvântul îl țin [ἀκούσαντες τὸν λόγον κατέχουσιν] și aduc rod în[tru] răbdare [καὶ καρποφοροῦσιν ἐν ὑπομονῇ]”.


[1] Care slujeau Domnului și Sfinților Lui Apostoli.

[2] Ce înseamnă parabola aceasta?

Înțelepciunea lui Sirah, cap. 18, cf. LXX

1. Cel care trăiește întru veac a zidit toate de obște.

2. Domnul singur Se va îndrepta.

3.

4. Nimănui [nu] a făcut să vestească lucrurile Sale. Și cine le va urmări pe cele mărețe ale Sale?

5. Tăria măreției Sale cine o va socoti? Și cine va adăuga să povestească milele Sale [τὰ ἐλέη Αὐτοῦ][1]?

6. Nu este [cine] să scadă și nici să adauge și nu este [om] să cerceteze cele minunate ale Domnului.

7. Când are să sfârșească omul [ὅταν συντελέσῃ ἄνθρωπος], [El] atunci începe [τότε ἄρχεται], și când [omul] are să înceteze [καὶ ὅταν παύσηται], atunci va fi uimit [τότε ἀπορηθήσεται][de către El].

8. Cine [este] omul și care [este] folosul său? Care [este] binele său și care [este] răul său?

9. Numărul zilelor omului: multe [sunt] 100 de ani [πολλὰ ἔτη ἑκατόν].

10. Ca o picătură de apă din mare și [ca] o boabă de nisip: așa [sunt] de puțini anii în ziua veacului.

11. Pentru aceea a fost îndelung răbdător Domnul asupra lor și a turnat peste ei mila Lui.

12. [El] a văzut și a cunoscut pieirea lor, că[ci este] rea. Pentru aceea a înmulțit ispășirea Lui [τὸν ἐξιλασμὸν Αὐτοῦ].

13. Mila omului [este] peste aproapele său, iar mila Domnului [este] peste tot trupul, mustrând și certând și învățând și întorcând ca păstorul turma sa.

14. Pe cei care așteaptă certarea, [El] îi miluiește și pe cei care stăruie în judecățile Sale.

15. Copile, în[tru] cele bune să nu dai prihană [τέκνον ἐν ἀγαθοῖς μὴ δῷς μῶμον] și în toată darea [să nu dai] mâhnirea cuvintelor [καὶ ἐν πάσῃ δόσει λύπην λόγων]!

16. [Oare] nu roua [este întru] încetarea arșiței? Așa [și] cuvântul [este] mai bun decât darul.

17. Iată! [Oare] nu cuvântul [este] mai bun decât darul și amândouă [nu sunt] împreună cu omul cel plin de har?

18. Cel nebun cu nemulțumire va ocărî și darul va topi ochii celui invidios [καὶ δόσις βασκάνου ἐκτήκει ὀφθαλμούς].

19. Mai înainte ca să vorbești [πρὶν ἢ λαλῆσαι], învață [μάνθανε]! Și mai înainte de boală [καὶ πρὸ ἀρρωστίας], vindecă-te [θεραπεύου]!

20. Mai înainte de judecată [πρὸ κρίσεως], cercetează-te pe tine însuți [ἐξέταζε σεαυτόν]! Și în ceasul cercetării vei afla ispășire [καὶ ἐν ὥρᾳ ἐπισκοπῆς εὑρήσεις ἐξιλασμόν].

21. Mai înainte [ca] să bolești [πρὶν ἀρρωστῆσαί], smerește-te [σε ταπεινώθητι]! Și în vremea păcatelor arată întoarcere[2] [καὶ ἐν καιρῷ ἁμαρτημάτων δεῖξον ἐπιστροφήν]!

22. Să nu te împiedici să dai rugăciune [la] vreme bună și să nu aștepți până la moarte să te îndrepți.

23. Mai înainte [ca] să te rogi [πρὶν εὔξασθαι], pregătește-te pe tine însuți [ἑτοίμασον σεαυτὸν]! Și nu fi ca omul ispitind pe Domnul!

24. Adu-ți aminte de mânie în zilele sfârșitului [tău][3] și de vremea răzbunării în întoarcerea feței[4]!

25. Adu-ți aminte de ziua foametei în vremea săturării [și] de sărăcie și de nevoie în zilele bogăției!

26. De dimineața [și] până seara se schimbă vremea și toate este [sunt] grabnice înaintea Domnului.

27. Omul cel înțelept în to[a]t[e] va fi evlavios și în zilele păcatelor [el] se va feri de greșeli.

28. Tot cel înțelegător a cunoscut înțelepciunea și celui care a aflat-o pe ea va da mărturisire.

29. Cei înțelepți în cuvinte, și ei s-au înțelepțit și au revărsat parimiele cele precise [καὶ ἀνώμβρησαν παροιμίας ἀκριβεῖς].

30. După poftele tale nu merge [ὀπίσω τῶν ἐπιθυμιῶν σου μὴ πορεύου] și de la dorurile tale oprește-te [καὶ ἀπὸ τῶν ὀρέξεών σου κωλύου]!

31. Dacă ai să-i dai sufletului tău bunăvoirea poftei, te vei face bucurie vrăjmașilor tăi.

32. Nu te veseli în multă desfătare [și] nici să [nu] ai nevoie [cu] întâlnirea ei!

33. Nu te fă sărac, împărțind masa din împrumutare, și [căci] nimic [nu] îți este ție în sac!


[1] Faptele Sale de milă, de milostivire față de oameni.

[2] Arată convertire, pocăință, întoarcere de la cele rele!

[3] Amintește-ți de mânia lui Dumnezeu înaintea morții tale!

[4] Amintește-ți de răzbunarea lui Dumnezeu, atunci când îți întorci fața de la El!

Page 1 of 1593

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén