Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Tag: teologie pentru azi (Page 1 of 1601)

Protoieria Roșiorii de Vede. Monografie-Album [3]

Protoieria Rosiori

Partea întâi și a doua.

Biserica din Necșești are hramul Sfântul Gheorghe și satul este la 26 km de Roșiori. Prima atestare documentară: 7 august 1445, în hrisovul lui Vlad Dracu-Țepeș, p. 207. Biserica din lemn va arde în 1868, pe locul ei ridicându-se Biserica actuală, p. 208. În naos, la intrare, îi avem pe noii ctitori ai Bisericii, p. 208: Ion Putinică, cu soția lui Gherghina și fiicele lor Maria și Anca, p. 213. Noua pictură: Denski Adrian din București, p. 213. Resfințită în 2007 de PS Galaction Stângă, p. 213.

Biserica din Odobeasca are hramul Sfântul Ioan Botezătorul, a fost începută în 1898 și terminată în 1911, în timpul lui Carol I, p. 214. Pictura a fost refăcută în 1996-1997 de Nicolae Lupu și Camel Rusu, p. 217, ambii din Roșiori.

Biserica din Rădoiești Deal are hramul Sfânta Treime, numele satului venind de la Rădoi, un bărbat împroprietărit de Domn în sec. al 17-lea, p. 219. Biserica de aici a fost construită între 1856-1857 de caimacanul[1] Grigore Butculescu și de soția sa, Maria, născută Bujoreanu, proprietarii moșiei de la Rădoiești, împreună cu enoriașii, p. 220. Biserica a fost sfințită de ÎPS Nifon Rusailă în septembrie 1857, p. 220, al cărui mormânt e la Cernica[2].

Biserica de la Rădoiești Vale e închinată Sfântului Apostol Andrei, p. 225, și piatra ei de temelie s-a pus în 2 noiembrie 1995 de către Pr. Marius Militaru și Protoiereul Ilie Vișan, pe locul familiei Oprea și Gherghina Țucmeanu, morți fără urmași, p. 230. Biserica a fost sfințită pe 31 mai 2004 de către PS Galaction Stângă, p. 230, pictura fiind executată de Voicu Pascu din Alexandria, p. 231.

Biserica parohiei Adormirea Maicii Domnului din Roșiorii de Vede e situată pe str. Ana Ipătescu, nr. 17, p. 233. E zidită din cărămidă subțire, dar are ziduri groase, p. 233. A fost zidită în 1836 de slugerul[3] Sandu Depărățeanu, pe locul unei Biserici din lemn, ctitorită de același în 1811, p. 235. În pisania veche a Bisericii, numele orașului este Rușii de Vede, p. 235. Pe 8 septembrie 2002 Biserica a fost resfințită de PS Galaction. Pe 8 septembrie 2003 au fost aduse aici Sfintele Moaște ale Sfântului Antonie de la Iezerul Vâlcii, p. 240. Monumentul eroilor e din 1944, p. 241.

Biserica parohiei Sfânta Cuvioasă Paraschiva sau Sfânta Vineri-Gară din Roșiorii de Vede a fost construită tot de Sandu Depărățeanu, în 1836, pe temelia unei Biserici din 1807, p. 245. Pictura a fost refăcută de Alexandru Pătrașcu, un localnic, p. 247. Biserica a fost resfințită pe 15 august 2002, p. 247. Pe 2003 s-a terminat restaurarea picturii, p. 247. În 2003, Biserica a fost racordată la gaze, în 2007 s-a adus aici, pentru totdeauna, de la Iași, un veșmânt al Sfintei Parascheva, p. 248. Există lista Preoților și a Cântăreților bisericești, p. 248-251.

Biserica parohiei Sfinții Apostoli Petru și Pavel și Sfântul Spiridon din Roșiorii de Vede e situată pe bulevardul Sfânta Vineri, nr. 103, p. 253. Din Biserica de la 1708 s-a păstrat numai pisania, unde ni se spune că a fost terminată în 5 iulie 1708 și că Biserica primă a fost zidită de „Șerban Cantacuzino vel Vornic sin Drăghici Cantacuzino biv vel spătar și al Păunei”, p. 253. Și Biserica era închinată Mănăstirii Sfântul Spiridon Nou din București, zidită de Scarlat Ghica Voievod, p. 253. Actuala Biserică e din 7 iulie 1841, p. 254. A fost sfințită în 29 iulie 1999 de PS Galaction Stângă și de PS Irineu Popa, p. 255, actualul Mitropolit al Olteniei. Aceasta e cea mai veche Biserică din Roșiori, p. 256. În vechime, în jurul Bisericii era un cimitir, p. 257. Există lista Preoților și a Cântăreților bisericești, p. 257.

Biserica parohiei Sfânta Cruce din Roșiorii de Vede e numită și Sfânta Vineri din Delcel și e cea mai mică din oraș, p. 259. A fost începută în 1848 și sfințită la 8 octombrie 1860, iar cei care au construit-o au fost Sandu Depărățeanu, soția lui, Maria, și Pătrașcu Desu, p. 259. Între 1940-1970 a fost părăsită, iar în 1992 s-a refăcut pictura Bisericii de către Elena Rangheț, p. 259, fiind resfințită pe 14 septembrie 1993 de PS Calinic Argatu, p. 259, 261. Lista de nume e în p. 263.

Biserica parohiei Sfântul Ilie din Roșiorii de Vede e pe strada I. L. Caragiale, nr. 149. Cea veche a fost ctitorită de Neagu Mălurescu în 1804, un negustor local, iar Biserica de azi, din zid, apare în anul 1833, fiind construită de Andrei Teodor Desu și soția sa, Bălașa, p. 264. A fost repictată de George Albany în anul 1925, iar clopotnița e construită în 1933, p. 264. În 1996 e resfințită de către PS Calinic Argatu, p. 268. Lista numelor e în p. 269, iar monumentul e din 1967, p. 269.

Biserica parohiei Sfântul Ioan Botezătorul din Roșiorii de Vede e Biserica lângă care am fost hirotonit Diacon. Afară, slujindu-se în altarul de vară. E pe strada Mihai Eminescu, nr. 12 și a fost zidită în timpul Domnului Gheorghe Bibescu, p. 271. Din pisanie rezultă că a fost zidită între 1842-1845, p. 273. Mai înainte fusese o Biserică din lemn. E reparată și repictată în 1914 și se spală pictura în 1935, p. 273. Se spală pictura și în 1968, dar și în 1994, p. 276. E refăcută pictura în 2004 și resfințită pe 4 septembrie 2005, p. 276. Lista de nume e în p. 277. Între Preoți există și Pr. Alexandru Mazarini (1895-1908), p. 277.

Biserica parohiei Sfinții Împărați Constantin și Elena din Roșiorii de Vede sau Serdăreasa e pe strada Republicii, nr. 12, p. 278. E construită pe locul Bisericii unei Mănăstiri, pe care Mircea cel Bătrân a întărit-o cu ziduri de apărare, p. 278. În chiliile Mănăstirii de aici se vor adăposti pandurii lui Tudor Vladimirescu, care apărau orașul, p. 278. La 1877-1878, în chiliile Mănăstirii de aici, se vor adăposti 200 de prizonieri turci, majoritatea bolnavi de tifos, p. 278. Biserica actuală a fost construită de Marin și Maria Butculescu în 1832, fiind sfințită pe 15 iulie 1835, p. 280. Casa parohială de la 1850 a fost demolată, p. 281. Serdarul Marin Butculescu, ctitorul Bisericii, deși a fost înmormântat la Slatină, osemintele sale mai apoi au fost reînhumate aici, p. 281.

Zidul împrejmuitor e din 1850, făcut de fiii Butculeștilor, p. 286. Lista de nume e în p. 286, iar monumentul din curte e din 2007, p. 287.


[1] A se vedea: http://www.dex.ro/caimacan.

[2] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Nifon_Rusailă.

[3] Idem: http://www.dex.ro/sluger.

Predică la pomenirea Sfântului Mare Mucenic Gheorghios [23 aprilie 2018]

Iubiții mei[1],

Sfântul nostru pomenit astăzi, Sfântul Gheorghios [Γεώργιος][2], a fost martirizat la vârsta de 23 de ani. În plină floare a tinereții. Pentru că s-a născut în anul 280 și a adormit pe 23 aprilie 303[3]. Și, din Sfintele sale Icoane, îl cunoaștem ca un tânăr înalt, frumos, războinic, luptând de partea lui Dumnezeu. Pentru că Sfântul Gheorghios a fost tribun în armata imperială romană, apoi duce și comite în garda imperială[4], fără ca prin acestea să fie mai puțin creștin. Căci creștinul poate fi creștin oriunde ar munci și ar trăi, dacă, în integralitatea lui, el stă în relație vie cu Dumnezeu. Iar Dumnezeu ne învață pe fiecare în parte ce trebuie să facem, potrivit vârstei, a locului în care trăim, a meseriei pe care o avem. Numai noi să ascultăm glasul Lui…

Cinematografia americană a zilelor noastre ne propune și ea „eroi”, eroi postmoderni, care nu seamănă cu Sfântul Gheorghios al nostru, dar care prind la public. Iar eroii filmici ai momentului sunt bărbați efeminați sau hiperbolizați și femei masculinizate sau hiperbolizate. Pentru mine, Gal Gadot[5] și Jennifer Lawrence[6] sunt femeile masculinizate și hiperbolizate ale momentului, cele care au „puterile” și „abilitățile” cerute de publicul postmodern și care se folosesc de sexualitatea lor în mod eficient, pe când  Jason Statham[7], Rupert Friend[8] și Ed Skrein[9] sunt „super-bărbații” violenți și plătiți ca să omoare, dar, când vine vorba de „dragoste”, se culcă numai cu femei foarte frumoase și fără întrebări morale.

Pentru că „eroismul” postmodern filmic nu are de-a face cu morala, ci e un exercițiu de forță hiperbolizat. Făcut din efecte speciale. Și noi ne îndrăgostim de „spectaculosul” personajelor, de „puterile” lor „speciale” și inexistente, de cavalcada de efecte regizorale, pentru că „sperăm” ca astfel să putem „ieși” din lumea noastră „ternă”.

Însă noi vedem lumea noastră nu cum este ea, ci prin prisma stării noastre interioare. Iar dacă noi suntem plictisiți, triști, dezorientați, vedem lumea în mod apatic, decolorat, fără sens. Numai că noi vedem deformat lucrurile! Lumea lui Dumnezeu e frumoasă, e profundă, e plină de bunătate, numai noi nu suntem buni, profunzi și frumoși pentru ca să o vedem așa cum este.

De aceea, falșii eroi, bine împachetați publicitar, populează inimile contemporanilor noștri, care nu mai au chef de citit, ci doar de văzut, iar adevărații eroi nu mai ajung niciodată în sufletul nostru. Doar dacă noi, printr-un act de spălare pe ochi de minciunile de tot felul, ne întoarcem cu inimă smerită și pocăită la Sfinții Bisericii, pentru ca să îi întâlnim, pe calea cititului, pe adevărații eroi ai lui Dumnezeu, pe eroii credinței celei adevărate.

Pentru că viața creștină e o viață eroică. E o luptă până la sânge cu patimile din noi și cu demonii. Iar Sfântul Gheorghios, ofițerul armatei romane, ne arată că se poate să fii și creștin și militar, dacă ai conștiință vie. Pentru că conștiința te face să nu fii o canalie, dar, în același timp, te expune multor neplăceri, pe care trebuie să le înduri creștinește.

Tatăl Sfântului Gheorghios a fost Gherontios [Γερόντιος], senator ellin, conducătorul armatei lui Dioclitianos [Διοκλητιανός], persecutorul cel fioros al creștinilor, pe când mama sa, Polihronia [Πολυχρονία], era din Lidda [Λύδδα], din Palestina[10]. Unde vor ajunge Sfintele Moaște ale Sfântului Gheorghios și ale Sfintei sale mame, martirizate împreună cu el[11],  și unde se păstrează mormântul lui până azi[12].

– Ce-a făcut Sfântul Gheorghios, cel atât de tânăr, ca să merite moartea?

– A fost un creștin autentic, fapt pentru care nu s-a supus ideologiei religioase a împăratului. Și, în loc să se facă păgân, datorită credinței și a propovăduirii sale se botează viitorii Sfinți Mucenici Anatolios [Ἀνατόλιος], Protoleon [Πρωτολέων], Victor [Βίκτωρ], Achindinos [Ἀκίνδυνος],  Zoticos [Ζωτικὸς], Zinonas [Ζήνωνας], Hristoforos [Χριστόφορος], Sevirianos [Σεβηριανός], Teonas [Θεωνᾶς], Chesarios [Καισάριος] și Antonios [Ἀντώνιος], care erau cu toții soldați și care sunt pomeniți pe 20 aprilie, dar și Împărăteasa Alexandra [ἡ Βασίλισσα Ἀλεξάνδρα], soția lui Dioclitianos [σύζυγος τοῦ Διοκλητιανοῦ], împreună cu slujitorii Apollos [Ἀπολλώς], Isaachios [Ἰσαάκιος] și Codratos [Κοδράτος], cu toții martirizați și pomeniți pe 21 aprilie[13].

Credința lui a aprins și în alții credința și i-a făcut înfocați pentru Dumnezeu. Fapt pentru care i-a ajutat să se aducă jertfă bine-mirositoare lui Dumnezeu.

Și, o, cât de importanți, cât de neapărați sunt astăzi oamenii lui Dumnezeu, care știu să aprindă credința în oameni! Pentru că sufletele oamenilor tânjesc după adevărul și după dragostea lui Dumnezeu, chiar și când oamenii nu știu că dorul lor spre El se îndreaptă. Dar pentru ca să aprinzi în alții credința, trebuie să te lași mai întâi aprins de Dumnezeu. Trebuie să te lași convertit de El, trebuie să te lași introdus de El în Biserica Lui, pentru ca aici să te umpli de tot adevărul și de tot harul lui Dumnezeu. Pentru că tot adevărul și tot harul lui Dumnezeu sunt aici, în Biserica Lui, și nu oriunde!

De aceea, cine vrea să Îl cunoască pe Dumnezeu, acela trebuie să se facă creștin ortodox și să se nevoiască zilnic să îi înțeleagă, în mod pragmatic, pe Sfinții lui Dumnezeu. Adică să învețe de la ei credința și nevoința cea îndumnezeitoare, pentru ca să ajungă ca ei, ca Sfinții Lui.

– Și când a fost martirizat Sfântul Gheorghios?

– În Vinerea Mare, pe 23 aprilie 303[14]. Și Pasicratis [Πασικράτης] duce Sfintele sale Moaște și ale Sfintei sale mame în Lidda[15]. Iar după martirizarea Sfântului Gheorghios sunt martirizați și cei împreună legați cu el, Sfinții Mucenici Evsevios [Εὐσέβιος], Neon [Νέων], Leontios [Λεόντιος], Longhinos [Λογγίνος], dimpreună cu alți 4 Sfinți Mucenici, pe care îi pomenim pe 24 aprilie[16].

– Cum a fost el martirizat?

– Datorită îndrăznelii sale sfinte de a-l mustra pe Împăratul roman Diocletianus[17], Sfântul Gheorghios a fost întemnițat și bătut la tălpi, după care i s-a pus o piatră mare pe piept, de care a fost strivit până a doua zi. Apoi a fost tras pe roată…Dar Îngerul Domnului l-a tămăduit de răni în văzul tuturor[18]!

A fost aruncat într-o groapă cu var nestins…Dar Domnul l-a ținut sănătos pe robul Său!

A fost încălțat în încălțări de fier, cu piroane încinse în foc și a fost pus să alerge…Dar în acea noapte Domnul l-a vindecat de toate rănile sale!

A fost bătut cu vine de bou. I s-a dat să bea otravă și nu a avut nimic. Sfântul Gheorghios s-a rugat și Domnul a înviat un mort la rugăciunea sa. Și pentru că un vrăjitor și cel înviat cred în Dumnezeu, pentru aceea au fost și ei martirizați[19].

Sfântul Gheorghios începe să facă minuni și a primit darul înainte-vederii. Și pentru că tot mai mulți credeau din cauza mărturiei sale, Sfântul Gheorghios a fost condamnat să i se taie capul[20]. Și i s-a tăiat capul la porunca împăratului păgân Diocletianus, iar slujitorul său[21], Pasicratis, are grijă de Sfintele sale Moaște.

Însă numai un om cu conștiință și recunoscător își ține promisiunea față de un om adormit! Cel care nu are conștiință și nici recunoștință, acela își însușește în mod fraudulos lucrul tău după moarte și spune că este „al lui”…

Între 20-23 aprilie 2018, mâna dreaptă a Sfântului Gheorghios a fost adusă, pentru prima oară în România[22], la Mănăstirea Pantocrator din Drăgănești-Vlașca, Teleorman[23].  A fost adusă din Muntele Athos, de la Sfânta Mănăstire Xenofontos [Ξενοφώντος][24].

Iar Sfintele Moaște ale Sfinților sunt întotdeauna pentru noi întărire și ajutor în viața noastră, pentru că Sfinții ne ajută nouă, celor care ne închinăm cu evlavie templelor lor celor duhovnicești, adică Sfintelor lor Trupuri. Căci ele sunt mărturia clară a sfințeniei lor și o legătură vie și istorică cu Sfinții lui Dumnezeu.

Așa după cum, pentru fiecare om în parte, lucrurile rămase de la părinții și bunicii săi sunt o legătură vie și istorică cu înaintașii săi.

Și trebuie, iubiții mei, să păstrăm cu multă evlavie și conștiință Sfintele Moaște ale Sfinților, cărțile și lucrurile lor, dimpreună cu Sfintele Biserici și Sfintele Mănăstiri și cu tot trecutul arheologic și muzeal al Bisericii! Pentru că acestea sunt darurile noastre pentru viitorime. Ceea ce păstrăm, pe acelea le vor avea cei de după noi!

…Sfântul Gheorghios are două mari titulaturi în pomenirea Bisericii: prima e aceea de Mare Mucenic [Μεγαλομάρτυρας], iar a doua e aceea de Purtător de biruință [Τροπαιοφόρος]. Pentru că el s-a învins pe sine și i-a învins și pe demoni. Dar învinge mereu, pentru noi, pe cei care stau împotriva noastră, pe potrivnicii noștri.

Însă, deși în română Gheorghe e un nume foarte bărbătos, puternic, când oamenii aud că în greacă el înseamnă lucrător de pământ [γη + έργο][25], adică țăran, nu le prea place. Numai că a lucra pământul e lucrarea de bază a oamenilor, pentru că noi suntem din pământ după trupul nostru și în pământ se va întoarce trupul nostru. Iar, duhovnicește vorbind, noi suntem sfătuiți de Sfinții lui Dumnezeu să ne cultivăm pământul sufletului cu virtuți dumnezeiești, pentru ca să fim un pământ roditor în sufletul și în trupul nostru.

Așadar, iubiții mei, pentru ca să fim tineri ca Sfântul Gheorghios trebuie să fim maturi ca el! Pentru că tinerețea poate să fie foarte matură, să fie cuvioasă, să fie dăruită cu totul lui Dumnezeu, numai să dorească acest lucru. Și dacă ne-am dori exemple adevărate, dacă ne-am dori eroismul ascetic al Sfinților lui Dumnezeu, care s-au biruit pe ei tot timpul și s-au sfințit prin slava Sa, atunci am privi filmele de „real succes” ale postmodernității ca pe niște povești bune de adormit, dar nu de urmat.

Adesea văd emisiuni și filme pentru ca să adorm mai repede și nu pentru ca să mă informez neapărat. Am nevoie să mă obosesc cu totul înainte de a adormi. De aceea le privesc ca pe un fapt divers și le judec ca atare.

Însă, pentru mulți, filmele și emisiunile TV și online și producțiile online de tot felul nu sunt divertisment, ci sunt luate ca mod de a fi, ca repere pentru viața lor. Cum se îmbracă diva cutare, ce a făcut actorul cutare, ce a făcut magnatul cutare, ce se poartă la Paris sau la Londra sau la New York sunt lucruri pe care mulți doresc să le afle și să le urmeze orbește. De ce? Pentru că nu vor să iasă din trend, ca nu cumva să fie excluși din locurile „selecte” pe care le frecventează.

Dar pe mine unul nu mă interesează la modul obsesiv moda, ce se poartă azi, pentru că nici nu am bani să stau în ritm cu moda și nici nu mă interesează acest lucru. Pe mine mă interesează să stau în ritmul Bisericii lui Dumnezeu, fiind cu Dumnezeu tot timpul și concentrându-mă spre interiorul meu. Pentru că acolo a învins Sfântul Gheorghios și învinge tot timpul: în adâncul sufletului său.

Și dacă mă înving pe mine însumi și stau cu Dumnezeu tot timpul, atunci e mai puțin important ce cămașă și pantaloni port sau de unde îmi cumpăr eu pantofii, pentru că cel mai important lucru e prezența Lui în mine prin slava Sa.

Așadar, iubiții mei, viața Sfântului Gheorghios e mare, e autentică și e vie și ea ne întreabă pe noi ce facem cu viața noastră! Căci dacă îi purtăm numele trebuie să ne arătăm urmași vrednici ai lui, iar dacă îl cinstim, trebuie să învățăm de la el cum să ne sfințim viața.

Hristos a înviat!

La mulți ani celor care își serbează azi ziua patronimică și vă doresc multă bucurie tuturor! Amin.


[1] Începută la 9. 24, în zi de joi, pe 19 aprilie 2018. Soare, 14 grade.

[2] A se vedea: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/2743/sxsaintinfo.aspx.

[3] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/2743/sxsaintinfo.aspx și https://el.wikipedia.org/wiki/Άγιος_Γεώργιος.

[4] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Άγιος_Γεώργιος.

[5] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Gal_Gadot.

[6] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Jennifer_Lawrence.

[7] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Jason_Statham.

[8] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Rupert_Friend.

[9] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Ed_Skrein.

[10] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Άγιος_Γεώργιος.

[11] Ibidem.

[12] A se vedea mormântul său aici: https://www.youtube.com/watch?v=xMXTld8pqxM și aici: https://www.youtube.com/watch?v=Xk4956UBgbs.

[13] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/2743/sxsaintinfo.aspx. [14] Ibidem. [15] Ibidem. [16] Ibidem.

[17] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Dioclețian.

[18] Idem: http://paginiortodoxe.tripod.com/vsapr/04-23-sf_gheorghe.html. [19] Ibidem. [20] Ibidem. [21] Ibidem.

[22] A se vedea: https://www.trinitas.tv/mana-dreapta-a-sfantului-gheorghe-va-fi-adusa-la-manastirea-pantocrator/.

[23] Idem: https://www.facebook.com/Mănăstirea-Pantocrator-195493947298624/.

[24] Idem: https://el.wikipedia.org/wiki/Μονή_Ξενοφώντος.

[25] Idem: https://el.wikipedia.org/wiki/Γεώργιος_(όνομα).

Predică la Duminica a 3-a după Învierea Domnului [2018]

Iubiții mei[1],

trăim într-o lume în care primează impersonalismul economic și imagologic. Chipuri necunoscute ne prezintă lucruri în serie, lucruri pe care noi trebuie să le cumpărăm fără prea multă gândire critică. De ce? Pentru ca să avem sentimentul de masă indistinctă, fără personalitate, atunci când ne gândim la societatea noastră și, mai ales, când ieșim cu toții pe stradă.

Pe când lucrurile personalizate nu sunt înseriate și costă mai mult sau foarte mult. Iar când faci un lucru pentru un singur om, atunci îl cinstești la modul personal. Dar când faci aceeași pereche de pantofi, în mod potențial pentru orice om, atunci pui în prim-plan masa, nediferențierea, impersonalismul. Pentru că mai mulți vor purta aceeași pereche de pantofi și vor crea o modă.

Mașinile creează lucruri în serie. Oamenii, când vor să facă lucruri unice, se consumă în mod unic. Pentru că un alt om va purta haina cusută sau cureaua sau pantofii într-un mod unic.

Opera lui Eminescu e unică pentru că Eminescu este un unic. Ea poate fi multiplicată pentru ca să ajungă la toți, dar ea ajunge ca un unicat și nu ca un lucru înseriat. Dar o pereche de pantofi sau o geacă multiplicate nu sunt niște unicate, ci sunt niște lucruri de masă, pentru că pantofii unicat sunt aceia care nu se află decât în picioarele unui singur om.

Duminica aceasta, a treia a încredințării asupra învierii Domnului, e dedicată Sfintelor Femei Mironosițe. Și, deși toate sunt numite Mironosițe, adică Purtătoare de mir [Μυροφόρες][2], ele nu sunt niște Sfinte trase la xerox, ci fiecare are personalitatea ei foarte bine conturată.

De ce? Pentru că sfințenia nu e niciodată repetitivă. Sfințenia e întotdeauna unică, pentru că orice Sfânt are modul lui personal prin care a ajuns la sfințenie. Și fiecare a ajuns într-un anume mod Sfânt, pentru că fiecare dintre ei a avut și are o relație unică cu Dumnezeu. Adică Sfântul Ioannis Hrisostomos nu poate fi confundat niciodată cu Sfântul Grigorios Teologul și nici Sfânta Mironosiță Maria Magdalini cu Sfânta Mucenică Tecla. Pentru că, cine le cunoaște viețile, știe că fiecare dintre ei a avut modul lui personal de a vedea lucrurile, deși, cu toții, au mărturisit aceeași credință și au fost mădulare ale aceleiași Biserici.

Iar dacă așa stau lucrurile, dacă Sfinții sunt întotdeauna unici și nu înseriați, nu o masă amorfă, iar creștinii vor să fie și ei precum Sfinții Bisericii, atunci oamenii Bisericii nu au „spirit de turmă”, nu sunt toți „o apă și un pământ”, nu „îi poți duce cu zăhărelu”, nu îi poți direcționa după cum vrei, ci fiecare e un unic, care reacționează în mod firesc la globalizarea impersonalismului.

Pentru că eu pot foarte bine să cumpăr pantofi în serie, brânză în serie, băuturi răcoritoare în serie, dacă nu am încotro…dar, în același timp, eu trăiesc continuu așteptarea unicatelor. Adică voi prefera întotdeauna, dacă am ocazia, lucrul particular. Dacă voi găsi o țuică de prună unică, o brânză unică, o carte unică, un creator unic de teologie și de cultură, eu le voi prefera pe aceste unicate, chiar dacă vor fi mai scumpe, în fața lucrurilor etanșe, nepersonalizate.

În schimbul prieteniei cu mii de oameni eu voi alege prietenia cu omul unic, cu creatorul unic, cu cel care face unicate. De ce? Pentru că așa mă învață Dumnezeu în Biserica Lui! El mă învață să fiu Sfânt ca El și nu Sfânt ca X sau Y. Și când vrei să fii Sfânt ca El…întotdeauna vei fi unic, pentru că niciodată nu vei fi Sfânt în mod identic cu El, dar, în relație cu Dumnezeu, vei ajunge la câtă sfințenie poți tu să ajungi.

Tocmai de aceea, deși mulți au fost exorcizați de către Domnul, doar o singură Maria Magdalini există. Doar o singură Ucenică plină de dor și de evlavie față de El. De ce? Pentru că ea L-a ales pe Cel unic și s-a făcut și ea o unică. Pentru că a perceput pe Cel unic și I-a urmat Lui, când mulți nu au considerat „mare lucru” să Îi urmeze cu toată ființa lor.

Căci dacă nu îi iubești pe unici nu devii niciodată un unic, ci te pierzi în anonimatul masei. Nu faci nimic de excepție, nu sari în ochii nimănui, nimeni nu te invidiază cu ochi de fiară pentru ceea ce ești. De ce? Pentru că nu faci nimic excepțional, nimic unic, nimic ieșit din comun…Ești ca mulți alții, care nici ei nu fac nimic. Pentru că, dacă ar face, s-ar ști și s-ar povesti.

Și mulți dintre noi ne învelim în anonimat ca într-un giulgiu, ne îngropăm în nefăcutul a nimic excepțional ca și când asta ar fi „o virtute”. De ce? Pentru că sperăm la faptul ca viața noastră să fie astfel „mai ușoară”.

Dar cine ne-a spus nouă că viața e ușoară, dacă mântuirea e grea [Mt. 7, 13]? Cine ne-a spus „să dormim îndelung”, dacă Dumnezeu ne cere să fim Sfinți ca El [I Petr. 1, 16]? Cine ne-a spus că Raiul e pentru nesimțiți și lăudăroși, când niciun necurat nu intră în Împărăția Lui [Apoc. 21, 27]?

Adică lumea păcatului ne vrea pe toți „la fel”, fără personalitate, pe când Biserica ne vrea pe toți unici, adică Sfinți. Și unicii lui Dumnezeu sunt unici tocmai pentru că trăiesc din relația de comuniune cu Dumnezeu și cu toți oamenii.

Unicii lui Dumnezeu nu sunt „unicii” orgolioși, trufași, atei ai lui Nietzsche[3]. Unicii lui Dumnezeu sunt cu toții împreună și unul altuia își dau întâietate. Pentru că unicitatea lor și-o trăiesc comunional, în iubire, în pace, în facerea de bine și nu în schismă reciprocă.

De aceea, Sfinții Iosif [Ἰωσὴφ] și Nicodimos [Νικόδημος][4], astăzi pomeniți, au lucrat împreună și sunt martorii nemincinoși ai Înmormântării Domnului[5], pentru că ei L-au înmormântat, pe când Sfintele Femei Mironosițe, tot azi pomenite, „sunt martorii nemincinoși și cei dintâi ai Învierii”[6] Sale, pentru că „aceste femei au văzut cele dintâi Învierea [Lui] și au vestit-o Ucenicilor”[7] Săi. Iar dacă Evanghelia de azi [Mc. 15, 43-47; 16, 1-8] ne confirmă faptul că Sfântul Iosif L-a înmormântat pe Domnul [Mc. 15, 46], când vine vorba despre Sfintele Femei Mironosițe, în Mc. 16, 1, BYZ sunt amintite doar trei: Maria Magdalini [Μαρία ἡ Μαγδαληνὴ], Maria lui Iacovos [Μαρία Ἰακώβου] și Salomi [Σαλώμη].

Însă Sfântul Marcos l-a amintit doar pe Sfântul Iosif în Mc. 15, 43-46, așa cum face și Sfântul Matteos la Mt. 27, 57-60 și Sfântul Lucas la Lc. 23, 50-53. Pe când Sfântul Ioannis ne vorbește despre amândoi, și despre Sfântul Iosif și despre Sfântul Nicodimos [In. 19, 38-42], spunându-ne că Sfântul Iosif a cerut de la Pilatos și a primit trupul Domnului [In. 19, 38], iar despre Sfântul Nicodimos că a venit „aducând un amestec de smirnă și aloe ca la o sută de litre [φέρων μίγμα σμύρνης καὶ ἀλόης ὡς λίτρας ἑκατόν]” [In. 19, 39, BYZ].

Și cum au îngropat ei trupul cel preacurat al Domnului? „Au luat trupul lui Iisus [Ἔλαβον τὸ σῶμα τοῦ Ἰησοῦ] și l-au legat pe el în giulgiuri cu aromate [καὶ ἔδησαν αὐτὸ ἐν ὀθονίοις μετὰ τῶν ἀρωμάτων], precum este obiceiul iudeilor a îngropa [καθὼς ἔθος ἐστὶν τοῖς ἰουδαίοις ἐνταφιάζειν]” [In. 19, 40, BYZ]. Și l-au îngropat în „mormânt nou [μνημεῖον καινόν]” [In. 19, 41, BYZ].

Iar dacă doar una din 4 Evanghelii a amintit de Sfântul Nicodimos, tot la fel, ne spune Sinaxarul duminicii, Evangheliile „fac amintire numai de cele mai însemnate”[8] dintre Sfintele Femei Mironosițe. Căci „au mai fost încă și multe altele, care…slujeau lui Hristos și Ucenicilor Lui din avutul lor”[9].

În Sinaxarul românesc al acestei duminici sunt amintite 7 Sfinte Femei Mironosițe: Sfânta Maria Magdalini [Mc. 16, 1], Sfânta Salomi [Mc. 16, 1], Sfânta Ioanna [Ἰωάννα] [Lc. 8, 3], Sfintele Marta [Μάρθα]  [Lc. 10, 40] și Maria [Μαρία] [Lc. 10, 39] surorile Sfântului Lazaros, Sfânta Maria lui Clopas [Μαρία ἡ τοῦ Κλωπᾶ]  [In. 19, 25] și Sfânta Susanna [Σουσάννα] [Lc. 8, 3][10].

Dar Maria lui Iacovos [Μαρία Ἰακώβου] de la Mc. 16, 1 sau Maria lui Iacovos cel mic și maica lui Iosis [Μαρία ἡ τοῦ Ἰακώβου τοῦ μικροῦ καὶ Ἰωσῆ μήτηρ] de la Mc. 15, 40 nu este nimeni altcineva decât Născătoarea de Dumnezeu, care a fost împreună la mormânt, în ziua învierii Domnului, cu Purtătoarele de miruri. Așa cum ne confirmă și Sinaxarul zilei:

„Iosif[, logodnicul Maicii Domnului,] a avut patru fii [cu soția lui]: Iacov[os], numit cel mic, Iosis, Simon și Iuda[s] și trei fiice: Estir, Tamar și Salomi a lui Zevedeos. Astfel, când auzi vorbindu-se în Evanghelie de Maria, mama lui Iacov[os] cel mic și a lui Iosi[s], să te gândești că aceea este Născătoarea de Dumnezeu. Că[ci] Născătoarea de Dumnezeu se socotește maică a copiilor lui Iosif”[11].

Însă Născătoarea de Dumnezeu și Pururea Fecioara Maria a avut și are un singur Fiu și Acela este Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat din pântecele ei. Dar ea, fiind logodită cu Sfântul Iosif, era socotită de toți ca maica vitregă a fiilor lui Iosif. De aceea, fiii Sfântului Iosif au fost frații vitregi ai Domnului.

Iar Iacovos cel mic este Sfântul Iacovos al Ierusalimului sau Fratele Domnului[12], pe care „Însuși Domnul nostru Iisus Hristos, așezându-l Episcop, l-a învățat sfințita lucrare [a Preoției]. Acestui întâi Arhiereu și Păstor i s-a încredințat Biserica Ierusalimului cea din nou luminată. [Și] acesta a alcătuit mai întâi și a scris Liturghia, fiind povățuit de Sfântul Duh”[13].

Căci viața Bisericii e rânduită de Dumnezeu și numai cei călăuziți de Dumnezeu o pot trăi. De aceea, în lipsa luminării, a călăuzirii directe a lui Dumnezeu, noi avem numai supoziții despre ce înseamnă și trebuie să însemne Biserica în lume. Iar presupunerile noastre mioape sunt mofturi vanitoase și bagatelizări ale voii lui Dumnezeu, pentru că noi găsim, cel mai adesea, că ceea ce se petrece în Biserică „nu e bine”, „nu e corect”, „nu e cum trebuia să fie”. Dar întotdeauna, în Biserică, lucrurile se petrec așa după cum dorește Dumnezeu! Pentru că Dumnezeu conduce Biserica, o conduce prin oameni, iar oamenii Bisericii sunt călăuziți de către El sau îngăduiți de către El.

Căci, pe Sfinții Lui, El îi călăuzește cel mai adesea prin luminări și vederi dumnezeiești, ca unii care I se supun Lui întru toate, pe când, pe cei păcătoși din Biserică, care ori nu știu ori nu mai vor să trăiască cuvios, El îi ceartă și îi mustră, îi îngăduie spre mântuirea lor sau spre pedepsirea lor și mai aspră. Pentru că, așa după cum ne spune Sfântul Pavlos, bunătatea lui Dumnezeu ne îndrumă spre viața întru pocăință [Rom. 2, 4]. Dar dacă rămânem toată viața încăpățânați și cu inima nepocăită [ἀμετανόητον καρδίαν], noi ne adunăm „urgie în ziua urgiei [ὀργὴν ἐν ἡμέρᾳ ὀργῆς] și a descoperirii [καὶ ἀποκαλύψεως] [tuturor faptelor noastre] și a judecății celei drepte a lui Dumnezeu [καὶ δικαιοκρισίας τοῦ Θεοῦ], Care va răsplăti fiecăruia după faptele sale [Ὃς ἀποδώσει ἑκάστῳ κατὰ τὰ ἔργα αὐτοῦ]” [Rom. 2, 5-6, BYZ].

De aceea, când Dumnezeu ne luminează să facem un bine anume cuiva, noi trebuie să îl facem! Chiar dacă nu știm toate detaliile problemei. Adică de ce ne trimite tocmai pe noi undeva, ca să ajutăm pe cineva. Și mi-a fost dat să trăiesc numeroase astfel de trimiteri la oameni pe care nu îi cunoșteam, dar, mai apoi, mi-am dat seama că Dumnezeu nu greșise cu nimic. Pentru că și eu i-am putut ajuta, după puterea mea, dar și ei m-au ajutat foarte mult prin viața și experiența lor.

Așadar, Sfintele Femei Mironosițe, ducându-se la mormântul Domnului, nu au împlinit doar o datină, așa după cum ne ducem noi la mormânt să tămâiem și să împărțim, iar unii mai mult de ochii lumii…ci ele s-au dus fiind purtate de dragostea față de Domnul. Ele au adus miruri, dar nu numai miruri! Pentru că erau pline de dragostea pentru El. De aceea, când Îngerul Domnului le-a spus că El a înviat și le-a arătat mormântul gol [Mc. 16, 6], atunci ele, „ieșind, au fugit de la mormânt [ξελθοῦσαι ἔφυγον ἀπὸ τοῦ μνημείου]! Și erau cuprinse de tremur și de extaz [εἶχεν δὲ αὐτὰς τρόμος καὶ ἔκστασις]” [Mc. 16, 8, BYZ]. Pentru că în mod extatic îl văzuseră pe Îngerul Domnului și astfel au primit vestea învierii Domnului. Și tremurul interior era al iubirii, al iubirii imense pentru El, al iubirii care primește o veste copleșitoare, o veste prea bucuroasă.

– Și de ce ne subliniază Sfântul Marcos starea Sfintelor Femei Mironosițe și a Maicii Domnului, care era dimpreună cu ele?

– Pentru ca să ne arate care e starea reală a praznicului Învierii Domnului. Ca să ceară de la noi aceeași cutremurare imensă a iubirii, aceeași curăție văzătoare de Dumnezeu, aceeași dăruire sfântă în relația cu aproapele nostru. Pentru că Sfintele Femei Mironosițe nu au spus nimic celor din afară [Mc. 16, 8], dar s-au dus să vestească Ucenicilor Săi [Mt. 28, 8]. Și cum s-au dus să le vestească? „Cu frică și bucurie mare [μετὰ φόβου καὶ χαρᾶς μεγάλης]” [Mt. 28, 8, BYZ]. Căci înfricoșătoare sunt minunile lui Dumnezeu, dar ele ne umple de mare și sfântă bucurie.

Pentru că și noi, iubiții mei, suntem datori cu aceeași frică sfântă și bucurie mare să propovăduim minunile și învățăturile lui Dumnezeu! Căci fiecare minune a Lui e plină de cunoaștere sfântă și fiecare poruncă a Lui ne sfințește și fiecare rând al Scripturii și al Tradiției este lumină și viață veșnică pentru noi.

De aceea, dacă vrem să trăim, trebuie să ne nevoim să cunoaștem învățătura Bisericii! Pentru că viața noastră cea adevărată constă tocmai în însușirea ei, a învățăturii Bisericii, în personalizarea ei în viața noastră. Amin!


[1] Scrisă în zilele de 17-18 aprilie 2018.

[2] A se vedea: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/3606/sxsaintinfo.aspx.

[3] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Friedrich_Nietzsche.

[4] Idem: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/3606/sxsaintinfo.aspx.

[5] Cf. Penticostar, ed. BOR 1973, p. 115. [6] Ibidem. [7] Ibidem. [8] Ibidem. [9] Idem, p. 116. [10] Idem, p. 115-116. [11] Idem, p. 115.

[12] Cf. https://ro.orthodoxwiki.org/Apostolul_Iacov_cel_Drept.

[13] Cf. http://paginiortodoxe.tripod.com/vsoct/10-23-sf_ap_iacob.html.

Înțelepciunea lui Sirah, cap. 32, cf. LXX

1. Te-au pus povățuitor? Nu te înălța[1]! Fii în[tre] ei ca unul dintre ei! Ai grijă de ei și astfel șezi[2]!

2. Și toată nevoia ta făcând-o, culcă-te, ca să te înveselești de ei și, [pentru] buna podoabă a harului, să primești cunună[3]!

3. Grăiește, cel care ești mai bătrân, căci ți se cuvine ție! [Vorbește] în cunoaștere precisă și să nu împiedici pe cei [care sunt] muzicanți [μουσικά]!

4. Unde [este] ascultare să nu verși graiul și mai înainte de vreme nu te fă înțelept!

5. Pecete de cărbune peste podoaba cea de aur [este] cântarea muzicanților la ospățul vinului.

6. În alcătuire de aur pecete de smarald [este] melodia muzicanților în[tru] vinul cel dulce.

7. Grăiește, tânărule, dacă [ai] nevoia ta! [Dar vorbește] de două ori [și] cu greutate, dacă ai să întrebi [ceva][!]

8. Adună-ți cuvântul [κεφαλαίωσον λόγον] [și spune] multe în cele puține [ἐν ὀλίγοις πολλά][4]! Fii ca [cel] cunoscând [γίνου ὡς γινώσκων] și, în același timp, tăcând [καὶ ἅμα σιωπῶν]!

9. În mijlocul celor mai mari nu te fă egalul [lor] și [când] altul zicând[u-ți] [îți zice ceva], nu flecări cele multe!

10. Înaintea tunetului se grăbește fulgerul și înaintea celui rușinos va merge harul [καὶ πρὸ αἰσχυντηροῦ προελεύσεται χάρις].

11. La vreme scoală-te și să nu rămâi în urmă! Grăbește-te spre casa [ta] și nu te lenevi!

12. Acolo[5] înveselește-te [ἐκεῖ παῖζε] și fă-ți gândurile tale [καὶ ποίει τὰ ἐνθυμήματά σου] și să nu păcătuiești [cu] cuvântul cel trufaș [καὶ μὴ ἁμάρτῃς λόγῳ ὑπερηφάνῳ]!

13. Și în acestea[6] binecuvântează-L pe Cel care te-a făcut [καὶ ἐπὶ τούτοις εὐλόγησον τὸν ποιήσαντά σε] și care te îmbată[7] din cele bune ale Sale [καὶ μεθύσκοντά σε ἀπὸ τῶν ἀγαθῶν Αὐτοῦ]!

14. Cel care se teme de Domnul va aștepta învățătura și cei care se scoală dis-de-dimineață vor afla buna voire.

15. Cel care caută legea[8] se va umple de ea și cel care se preface se va poticni în[tru] ea.

16. Cei care se tem de Domnul vor afla judecată [οἱ φοβούμενοι Κύριον εὑρήσουσιν κρίμα] și îndreptări ca lumina vor aprinde [καὶ δικαιώματα ὡς φῶς ἐξάψουσιν].

17. Omul cel păcătos se va abate [de la] mustrare [ἄνθρωπος ἁμαρτωλὸς ἐκκλινεῖ ἐλεγμὸν] și după voia lui va afla hotărâre [καὶ κατὰ τὸ θέλημα αὐτοῦ εὑρήσει σύγκριμα].

18. Bărbatul de sfat[9] nu are să treacă cu vederea cugetul [ἀνὴρ βουλῆς οὐ μὴ παρίδῃ διανόημα] [său, dar] cel străin și cel trufaș nu se va [vor] ghemui de frică.

19. Fără de sfat nimic să [nu] faci [ἄνευ βουλῆς μηθὲν ποιήσῃς]! Și când ai să faci, să nu-ți pară rău!

20. În calea împiedicării să nu mergi și să nu te împiedici în cele pietroase!

21. Să nu crezi în calea cea fără de prihană

22. și de copiii tăi păzește-te!

23. În tot lucrul să crezi sufletului tău [ἐν παντὶ ἔργῳ πίστευε τῇ ψυχῇ σου][10], căci și aceasta este ținere a poruncilor[11]!

24. Cel care crede legii[12] ia aminte poruncilor [Sale] și cel care a nădăjduit Domnului nu va fi micșorat.


[1] Nu te trufi pentru demnitatea primită!

[2] Stai ca povățuitor al lor având grijă de ei!

[3] De la Dumnezeu.

[4] Vorbește concis și profund!

[5] Acasă.

[6] În gândurile tale.

[7] În sensul că te umple de multă bucurie duhovnicească, care îți îmbată sufletul.

[8] Legea lui Dumnezeu.

[9] Cel cu care te poți sfătui.

[10] În tot ceea ce faci, să faci ceea ce îți spune sufletul tău!

[11] Lui Dumnezeu.

[12] Legii lui Dumnezeu.

Din nou despre Maitreyi

Am mai scris[1] despre celebrul roman al lui Mircea Eliade, exprimându-mi opinia că ar trebui să privim cu mult mai multă atenție asupra rațiunilor lăuntrice care îi motivează gesturile personajului care nu e decât o deghizare firavă a autorului însuși.

Recitirea romanului mi-a reconfirmat  impresiile pe care le-am comunicat acum 11 ani.

Momentan vreau să adaug doar foarte puține observații la ceea ce am spus atunci.

Deja în capitolul II al romanului, întâlnim următoarea mărturisire:

„Aveam de lucru într-o regiune nesănătoasă și necivilizată, firește, însă dragostea mea de junglă – cu care venisem în India și pe care n-o putusem încă satisface complet – biruia”[2].

Despre dragostea de junglă a lui Eliade, de asemenea am mai scris și reamintesc un scurt pasaj dintr-un articol anterior:

„În ambele romane [Domnişoara Christina și Șarpele] se fac referiri la vraja pădurii şi acest lucru ne-a atras atenţia. În Domnişoara Christina, locurile în care se petrec întâmplările sunt vrăjite, pentru că pe ele au existat vastele păduri teleormănene, codrii de odinioară ai Teleormanului şi Giurgiului. Iar în Şarpele e vorba de pădurile din jurul Mănăstirii Căldăruşani. Credem că este un amănunt deosebit de semnificativ şi care ne relevă sentimentele personale ale autorului faţă de farmecul edenic al pădurilor, sentiment pe care, ca român, l-a regăsit la Eminescu, în deosebi, şi l-a purtat cu sine în India unde s-a declarat cucerit de vraja junglei bengaleze. Şi am semnalat mărturiile în acest sens din romanul Maitreyi şi din nuvela Nopţi la Serampore[3].

S-ar părea că tocmai dragostea de junglă, într-un mod foarte opac sau de-a dreptul ininteligibil unei lecturi superficiale la acest nivel, introduce în sufletul lui Allan dragostea pentru Maitryi.

Mai înainte de a se muta în casa inginerului Narendra Sen (sub a cărui mască se ascunde profesorul de filosofie și temutul yoghin Suren Dasgupta, pe care îl reîntâlnim cu numele Suren Bose în Nopți la Serampore), Allan lucrează în regiunea Assam, în plină junglă, pe care o descrie astfel:

„Voiam să dau viață acestor locuri înecate în ferigi și liane, cu oamenii lor […]. Voiam să le descopăr estetica și morala […] mă afundam mai mult în sălbăticie […] Dar ploile…Ce nopți de luptă cu neurastenia […], căci picăturile acelea nevăzut de mici purtau cele mai istovitoare parfumuri […] și câteodată simțeam că n-am să mi pot îndura. Îmi venea atunci să strâng pumnii și să lovesc lemnul balustradei, să urlu și să pornesc prin ploaie afară, în întuneric, oriunde, într-un ținut în care cerul să nu toarne veșnic și iarba să nu fie atât de înaltă, de umedă, de cărnoasă. Aș fi vrut să văd iarăși flori, să mă plimb pe câmpii, asemenea celor din Tamluk, să simt briză sărată sau vânt uscat de deșert, căci aburii și miresmele acelea vegetale mă înnebuniseră[4].

Allan trăiește sub impresia unei puternice exaltări a simțurilor, respirând parfumuri istovitoare și admirând o vegetație densă, încât pare că are trăsături carnale. El remarcă voluptățile florale ale unei naturi încărcate de senzulitate, care parcă anticipează povestea de dragoste.

E un peisaj excitant, cu stranii particularități sexuale, care parcă sunt menite să introducă în scenă fizionomia Maitreyiei, ale cărei apariții, de multe ori provocatoare în fața lui Allan (părut fără intenție, dar Eugen Simion a observat bine că Allan „este ispitit de una din fiicele lui Narendra Sen” și „se lasă ispitit”, p. 24), au multe în comun cu această natură: de la miresmele și culorile foarte intense până la carnația subliniată de aceste miresme și culori.

Însă autorul ne dă de înțeles că descrierea junglei de la Assam nu ține de strategia romanescă anticipativă, că nu e o tactică literară de a pune în ramă pitorească dragostea care avea să izbucnească nu peste multă vreme.

Acestea senzații le-a trăit și le-a notat în jurnal. Ele nu sunt posterioare poveștii de iubire, pentru că inițial vrusese să scrie o carte despre viața la Assam.

Eu cred că Eliade introduce în roman aceste subtile referiri la junglă, având mereu o percepție care se luptă între a se lăsa captivată și luciditate, pentru că el însuși și-a dat seama de rolul jucat de forțe spirituale exterioare pentru a-l seduce. Seducție care începe de la jungla pe care o iubea (iubire și fascinație cu care venise de acasă, din România), pentru a căuta apoi să-l cucerească total prin dragoste și sexualitate.

Mai pe scurt: jungla, despre care el avea o altă idee de acasă, începe să se manifeste, în întregul ei, ca o ființă vie, ca o plantă carnivoră.

Să ne înțelegem: iubirea lui pentru pădure sau junglă este una cât se poate de autentică. Când e impregnată însă de un anumit tip de spiritualitate, atunci trăirile celui care o admiră nu mai pot fi genuine. De acest lucru și-a dat seama Eliade. Să ne amintim că, în mod la fel de straniu, în legătură cu împrejurimile pădurii/ junglei de la Serampore (în apropiere de Calcutta), Eliade vorbește despre: „farmecul lor lugubru, de înspăimântătoarea lor magie”.

Dacă jungla de la Serampore are farmec lugrubru și degajă o magie înspăimântătoare, cea de la Assam are farmec…senzual-sexual și o magie în consecință. Iar lucrurile acestea nu sunt întâmplătoare nici într-un caz, nici în celălalt, ci au foarte multă legătură cu sentimentul permanent al lui Allan-Eliade că este subiectul unei farse sinistre. Uneori încearcă să se împotrivească precum anterior Eminescu (a se vedea articolul meu de aici):

„Maitreyi vine mereu în camera mea, vine fără niciun motiv și întotdeauna insinuează sau provoacă. Pasiunea o face frumoasă. Senzual, carnal, e peste fire de ispititoare. Fac eforturi ca să o judec hidoasă, grasă, urât mirositoare și să mă pot stăpâni. E un fel de «meditație prin imagini contrarii» ceea ce încerc eu [acest tip de meditații au fost recomandate de Sfântul Ioannis Hrisostomos și reluate de Sfântul Nicodim Aghioritul, promovate intens de toată literatura isihastă]. Adevărul este că nervii mi se consumă inutil și, de fapt, nu înțeleg încă nimic precis. Ce vor cu mine?” (p. 96).

Lui Allan-Eliade îi place să studieze India, religia, mentalităție și pe oamenii ei, e fascinat de miturile indiene. Însă fascinația aceasta, care are atât motivații sentimentale vechi, cât și motive raționale de ordin analitic-științific, capătă aspecte dubioase în momentul în care autorul se simte atras mai presus de interesele, de dorințele și de puterea sa de a înțelege și a accepta situația.

De aceea, poate părea surprinzător motivul pentru care el se luptă cumplit cu sine însuși pentru a se rupe definitiv de Maitreyi, și anume „retragerea aceasta a ei în mitologie”[5], faptul că „ea își crease acum un alt Allan, o întreagă mitologie”[6], că „mitologia ei mă transformase de mult în imaginație”[7].

Poate părea un pretext pueril: nu ne spune el însuși că venise în India cu dragoste pentru junglă? Pentru junglă, pentru mitologie, pentru a trăi alături de oameni pe care îi credea autentici în comparație cu europenii (în roman există multe observații ale autorului, trecute cu vederea de exegeza noastră, care infirmă tocmai această ipoteză primară). Și totuși ajunge într-un final să declare: „Lacurile erau tot ce iubeam mai mult în Calcutta; tocmai pentru că erau singurul lucru artificial în acest oraș ridicat din junglă”[8]

Și nu ne spune el: „mă înfioram de câtă junglă se află încă în sufletul și mintea Maitreyiei. Câte întunecimi, ce floră tropicală de simboluri și semne, ce atmosferă caldă de eventualități și senzualitate”[9]? Aparent, e o înfiorare pozitivă…

Cu alte cuvinte: nu asta a căutat?

Atunci de ce jungla mitologică a Maitreyiei, „jungla superstițiilor”[10] ei, în final, îl determină să vadă distanța enormă dintre ei doi, să înțeleagă că a trăit „atâta vreme o iluzie”[11]?

Răspunsul pe care îl cred valabil e următorul: lui Eliade i-a plăcut să studieze religiile Indiei și pe oamenii ei, să se lase fascinat de miturile indiene – multor europeni le place să creadă că tradiția lor creștină e stearpă în comparație cu mitologia luxuriantă și fascinantă a altor ținuturi.

Dar atunci când mitologia se manifestă în mod concret în și prin oameni, mai ales într-o ființă iubită, atunci Eliade încetează să mai aprecieze credința mitologică.

E amețit, e vrăjit de jungla indiană și de miturile Indiei, dar când jungla aceasta se manifestă prin sufletul uman, atunci simte nevoia imperioasă și vitală pentru el de a se desvrăji.

Jungla și flora tropicală din sufletul și mintea Maitreyiei sunt la fel ca farmecul lugubru și ca magia înspăimântătoare ale dublului ei vegetal.

Eliade nu mai spune, dar adaug eu: după astfel de experiențe înțelegi ce a adus Creștinismul lumii (titlul unei cărți, a Părintelui Kuraev) și ce a însemnat desvrăjirea ei de miturile idioate și înjositoare (părut complexe, care fac sufletul stufos în aparență). Pentru că între miturile Eladei, în care, spre exemplu, râul ce ascundea un zeu putea oricând să se transforme în om și să „cucerească” o tânără de pe mal și iubirea Maitreyiei pentru pomul ei cu șapte frunze nu există nicio diferență.

Tocmai de aceea m-a indignat enorm de mult pretenția aberantă (și abjectă) a Amitei Bhose, care a susținut că sentimentul naturii la Eminescu ar fi fost inspirat de spiritualitatea indiană. Și chiar Mircea Eliade a infirmat-o…

Însă cum ajunge Allan, care inițial o consideră pe Maitreyi „o bengaleză îngâmfată și stranie”[12], „mândră și disprețuitoare”[13], având „un zâmbet distant și puțin răutăcios”[14], să i se pară „miraculoasă și ireală”[15]? Într-un mod pe care el însuși îl califică drept „neînțeles și dubios”[16]. Intrând într-un „vis indian”[17] din care nu se va trezi decât cu foarte mult efort. Iar pentru caracterul dubios al întâmplărilor, pentru iluzie și farsă (termeni utilizați în roman de narator), Eliade arată în permanență cu degetul spre Narendra Sen/ Suren Bose/ Suren Dasgupta.

Nu e nici pe departe aceeași situație cu a lui Ștefan Gheorghidiu, căruia îi plăceau fetele oacheșe, dar se îndrăgostește și se căsătorește cu o blondă…

De altfel, e foarte ciudat că un guru brahman atât de sever ca Dasgupta refuză să-și renege fiica după toate câte făcuse, când pentru ei atât legile tradiționale cât și salvarea aparențelor sociale erau implacabile.

Și de ce îl respinge atât de brutal pe Eliade, din moment ce, cu ajutorul lui, vroia să se stabilească împreună cu familia în România? E adevărat, planul lui era să îl înfieze, dar ce mare deviere de la plan era dacă Eliade se căsătorea cu Maitreyi, în loc să fie înfiat, dacă oricum Dasgupta avea să se expatrieze? Oare nu îl alungă pe Eliade tocmai pentru că era rasist/ xenofob, la fel ca toți ceilalți guruși care îi priveau pe europeni cu superioritate? Și nu detectează Eliade și la Maitreyi, inițial, același zâmbet permanent de dispreț, „de ironie, de sălbatic sarcasm, pe care anevoie l-ai fi crezut aievea pe fața aceea atât de inocentă” (p. 57)?

Eliade vorbește adesea deschis despre rasismul europenilor și al eurasiaticilor, dar dă de înțeles, prin unele amănunte, că nici indienii, ei între ei, nu erau mai prejos la capitolul discriminare. Spre exemplu, Maitreyi spune că sora sa mai mică, Chabu, se va căsători mai greu decât ea, pentru că e mai neagră

În afară de aceasta, e evident că Maitreyi nu a avut ulterior un destin dramatic sau nefericit, dimpotrivă, peste ani a scris o carte în replică, prin care a căutat să restaureze imaginea afectată a familiei sale, și a cutreierat lumea, din America până în România, căutând să-l convingă pe Eliade și pe oamenii de cultură care îi cunoașteau și admirau opera că trebuie să i se acorde drepturi de autor (pe care, bineînțeles, nu i le-a recunoscut nimeni niciodată, din contră, i s-a recunoscut caracterul urât și interesat…).

Ceea ce vreau să demonstrez e că Eliade nu s-a comportat infantil sau adolescentin egoist (dimpotrivă, a fost gata să renunțe la tot, inclusiv la credința sa), ci avea toate motivele să fie suspicios

În fine, interesant e că, pentru a scăpa definitv de iluzia iubirii, Allan-Eliade se retrage în pădurile de pin din Himalaya, unde trăiește ca sihastru, căutând o altfel de „narcotizare” și un altfel de „vis”[18], care să fie mai puternice decât cele care îl atrăseseră în plasa dragostei pentru Maitreyi. Iar mie mi se pare că face o cură de eminescianism – de eminesciană contemplare a naturii – în mijlocul pădurilor de o „neîntâlnită frumusețe”[19], prin care se românizează la loc.

Cu alte cuvinte, Eliade s-a dus departe de jungla cu liane, ferigi și cu iarbă cărnoasă, departe de magia lugubră a junglei, sihăstrindu-se în pădurile muntoase ale Himalayei, care puteau reconstitui pentru conștiința sa pădurile sau codrii României.

Reamintesc că Eliade venea dintr-o cultură în care „Înveți, uimit, să intri în codri ca-n biserici /…/ Sub fagii-nalți, în templul adevărat al firii/ Ca un bolnav de suflet redat tămăduirii”, după cum spunea Ion Pillat (Pădurea din Valea Mare).

Sau, în cuvintele lui Goga: „Curat e duhul lumii tale [a codrului],/ Căci Dumnezeu cel Sfânt și mare/ Subt bolta ta înrourată/ Își ține mândră sărbătoare./ Tu-L prăznuiești cu glas de clopot/ Și cu răsunet de chimvale/ Pe Cel ce-atâtea înțelesuri/ Gătit-a strălucirii tale. // Amurgul înveşmântă-n umbre/ Smerita frunzei fremătare,/ Şi pare tânguiosul freamăt/ Un glas cucernic de tropare (În codru).

Teoria despre „Creștinismul cosmic” a formulat-o Eliade plecând de la datele tradiției sale cultural-spirituale.

Așadar, Eliade opune frumusețea pădurilor de pin din Himalaya farmecului lugubru sau excesiv de senzual al junglei din Calcutta sau Assam. El combate vraja indiană, hipnoza junglei tropicale, care fusese cât pe ce să-l doboare, printr-o narcotizare de tip eminescian, ceea ce îmi confirmă faptul că, inițial, în jungla indiană căutase un sentiment românesc.

Terapia dă roade, pentru că, după câteva luni de neîncetate turmentări sufletești, „totul a trecut într-o singură clipă, deșteptându-mă odată dimineața […] Scăpasem de ceva greu, de ceva ucigător […] Se coborâse ceva în mine…”[20] – poate harul și pacea lui Dumnezeu, după ce fusese pe punctul să apostazieze pentru Maitreyi.

Iar dacă iubirea atât de răvășitoare poate să treacă atât de brusc, într-o singură dimineață, într-o singură clipă, e semn că suspiciunile sale au fost întemeiate și că la mijloc a fost cu adevărat ceva dubios.


[1] A se vedea articolul meu de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2007/05/18/maitreyi-o-interogatie-suspecta-sau-indreptatita/.

[2] Mircea Eliade, Maitreyi, prefață de Acad. Eugen Simion, tabel cronologic și referințe critice de Mihai Iovănel, Ed. Litera Internațional și Jurnalul Național, București, 2009, p. 46-47.

[3] Cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2007/06/05/dubla-ereditate-eminesciana/. Cu concluziile articolului de aici, așa cum era el conceput în 2007, nu mai sunt de acord decât parțial sau cu nuanțările de rigoare, după aprofundările anilor care au urmat (a se vedea comentariul meu: https://www.teologiepentruazi.ro/tag/luceafarul/). Sau, mai bine zis, perspectiva lui Eliade asupra Luceafărului eminescian o consider o descifrare nu la text, ci în paralel cu textul. O interpretare naratologică personală, pentru care Luceafărul e doar un pretext. De fapt, aproape că nu există autor interbelic care să nu producă o interpretare originală a lui Eminescu prin opera sa.

A se vedea și celălalt articol menționat: https://www.teologiepentruazi.ro/2007/03/03/o-experiența-demonica-similara-in-opera-lui-eliade-și-a-fericitului-serafim-rose/.

[4] Mircea Eliade, Maitreyi, op. cit., p. 50-51.

[5] Idem, p. 193. [6] Idem, p. 192. [7] Idem, p. 193. [8] Idem, p. 141. [9] Idem, p. 128. [10] Idem, p. 139. [11] Idem, p. 192. [12] Idem, p. 55. [13] Idem, p. 62. [14] Ibidem. [15] Idem, p. 74. [16] Ibidem. [17] Ibidem. [18] A se vedea p. 132 și 191. [19] Idem, p. 195. [20] Idem, p. 204.

Protoieria Roșiorii de Vede. Monografie-Album [2]

Prima parte

*

Protoieria Rosiori

La Dobrotești I hramul Bisericii este Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, Dobroteștiul fiind la 24 de km de Roșiori, p. 124. Pisania Bisericii vorbește de anul 1753, p. 124. Prima atestare documentară: 23 octombrie 1525, cf. Prof. Laurențiu Berevoiescu, cf. p. 124 și Idem, p. 124, n. 1. Numele satului vine de la slav. Dobrotei = mulți tei, p. 126. Se crede că numele inițial al satului a fost Doage, pentru că locuitorii se ocupau cu facerea de butoaie. Dar pe la 1200-1430 satul s-ar fi numit Catane, p. 126. Prima Biserică, din lemn, s-a construit în 1536. În 1753, postelnicul Matei Berindei[1], boier de seamă în divanul Țării Românești, a ridicat o Biserică din zid, în formă de navă, p. 126. S-au păstrat chipurile ctitorilor, dar și ale restauratorilor Bisericii,  p. 127.

Din pisanie aflăm că Matei Berindei și fiii săi, Ioniță și Matei, au ridicat Biserica la 1753. Ea a fost restaurată de Dimache și Perdica D. Polimeride[2], de Anghel Gârnescu și Pr. Dan Tufeanu la 1870, p. 127. Clopotul nou al Bisericii a fost donat de George Becali[3], p. 127.

Zidurile Bisericii au o grosime de 0, 77 m și 8 ferestre, p. 127. Catapeteasma e din cărămidă, cu Icoane de lemn aplicate. Pictura din 2005 a fost executată de Traian Bilțiu, p. 127. Monumentul eroilor are 3, 5 m., iar la Dobrotești s-a născut Ioan Ianolide (1919-1986)[4].

Biserica de la Dobrotești II are hramul Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de mir, iar pisania e în română, cu litere mari, speciale, p. 132. Biserica începe să fie construită în 1945, lucrările au fost sistate în 1952, de către regimul comunist, și cu toate acestea a fost sfințită pe 2 noiembrie 1952, fără să fie pictată, de viitorul Patriarh Teoctist, pe atunci Vicar Patriarhal, purtând numele de Teoctist Botoșeneanul[5], p. 132.

Pictura va fi realizată de Ion Dogărescu, din București, p. 132, însă între 1975-1978 a fost repictată în frescă de Radu Jora, tot din București, p. 137. Biserica are 12 ferestre și o turlă, pridvor închis, iar clopotnița e la intrarea în curtea Bisericii, p. 137.

La Dorobanțu avem hramul Sfântul Ierarh Nicolae, iar numele satului vine de la Voicu Dorobanțu, slujitor al spătarului Costea. Acesta va administra moșia stăpânului său după 1770, aducând aici familii de ciobani și de clăcași, p. 138. Biserica din bârne va funcționa între 1780-1858. La 1858 e construită Biserica de zid, care va fi renovată în 1896, p. 138. Camel Rusu (mama lui era de la Scrioaștea, iar el locuia la Roșiori) va picta Biserica de la Dorobanțu între 2005-2006, p. 138.

La Drăcșenei hramul este Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, comuna fiind la 20 km de Roșiori, p. 142. Satul Drăcșani din com. Drăcșenei este atestat documentar la 1594 și până la 1810 s-a numit Drăgușani. La 1810 erau 148 de familii în sat, iar satul Drăcșani a devenit apoi comună împreună cu satele Muți, Odobeasca, Drăcșenei și Beuca, p. 142. Sătenii din Drăcșenei și-au mutat vatra satului din cauza ciumei și a holerei, p. 144.

Noul sat a fost înființat pe moșia serdarului Brăiloiu, care va aparține ulterior boierului grec Guma, apoi stolnicesei Catrina Bălăceanca (Ecaterina Costescu), iar din 1912 inginerului Ion Negrețu, p. 144. Biserica zidită între 1840-1850 a fost demolată în 1925. Între 1925-1927 a fost ridicată alta de Ion Negrețu, care va fi sfințită de PS Platon Ciosu[6] la 27 aprilie 1927, p. 144.

Zidurile Bisericii sunt de 0, 80 m. și Biserica are 12 ferestre, p. 144. Monumentul eroilor e din 1941, în 1989 trecându-se numele Marioarei Băceanu, „eroina martir de la Brașov”, p. 147. Nu știu despre cine e vorba.

Biserica de la Drăcșani are hramul Sfântul Ierarh Nicolae și e construită între 1868-1870 de Ion Vlădoianu, moșierul locului, care era colonel, împreună cu soția sa, Ecaterina și e din cărămidă, p. 149. E pictată în 1871 de Iordache Popescu și tot în același an va fi și sfințită. Noua clopotniță, din fier, va fi ridicată în 1995 și pusă în funcțiune pe 27 aprilie, p. 149. Se păstrează fresca ctitorilor, p. 149. În anul 1971, când Protoieria Roșiori era desființată, parohia de aici era înglobată în Protoieria Videle și Protoiereu era Pr. Ion Cristache, p. 150. Biserica are 18 m lungime, 8 ferestre și o turlă și se păstrează lista Preoților care au slujit aici. Începând cu anul 1799 și sunt 19, p. 150, 152. Monumentul eroilor e din 1924, fiind ridicat de Banca Populară Rândunica, care își avea sediul în clădirea din spatele monumentului, p. 152. Școala e din 1894 și e monument istoric, p. 152. În satul Drăcșani avem și un muzeu etnografic, într-o casă țărănească din 1924, dar și Casa memorială Anton și Maria Popescu[7], p. 152.

Constantin Turturică, născut aici, a scris cartea Cum a murit Marin Preda, p. 152. Cartea arată astfel[8], iar de aici[9] aflăm că Turturică a fost șoferul lui Preda. „Marin Preda nu scria niciodată cu pixul sau cu creionul. Instrumentul său de lucru era un stilou Mont Blanc cu peniță de aur cu care se spune că a scris inclusiv romanul „Cel mai iubit dintre pământeni”. După moartea sa, stiloul nu a mai funcționat”[10].

La Drăcșani s-a născut și Adela Popescu, poetă[11], p. 152. Anton A. Popescu a scris monografia comunei Drăcșani, p. 153. Tot aici s-a născut canotoarea Ioana Călin-Olteanu[12], care a câștigat medalia de argint la Olimpiada de la Barcelona din 1992 și medalia de aur la Olimpiadele de la Atlanta, din 1996, și Sydney, din anul 2000, p. 153.

La Drăgănești de Vede avem hramul Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, iar comuna e la 6 km de Roșiori, pe ruta Videle, p. 155. Com. Drăgănești de Vede e formată din satele Drăgănești de Vede, Măgura cu liliac sau Atîrnați și Văcărești, din anul 1996 Văcăreștiul fiind o parohie de sine stătătoare, p. 155. Drăgănești vine de la Drăgușen, Mare Paharnic, pomenit în pisania Bisericii Mănăstirii Coșoteni, p. 158. Primii locuitori ai satului, de pe la 1850, au fost Dumitru Ghiba și Lazăr Mătăsaru și la început satul se numea Pojorîtele, p. 158.

Satul Atîrnați a luat ființă în jurul anului 1879, primii veniți aici fiind Radu Belu și Marin Măciucă și numele l-a primit de la faptul că era atârnat pe o coastă, cu expunere spre sud, p. 158. Însă, acum, satul se numește în mod oficial Măgura cu liliac[13], dar toți îi zic Atîrnați, inclusiv gara, prima de la Roșiori spre București, e numită Atîrnați, p. 158.

Din pisanie aflăm că Biserica de aici a fost construită în 1857, p. 159. Satul Văcărești își trage numele de la Arhim. Chiril Văcăreșteanu, p. 159. Zidurile Bisericii au grosimea de 0, 85 m și de 0, 30 m în pridvor și ea are 11 ferestre, p. 159. Clopotul, inițial, a fost în turla Bisericii și a produs fisuri serioase în pereți, p. 159. Clopotnița din curte a apărut în 1946, iar în 1966 a fost refăcut pridvorul în mod total. În 1973 s-au clădit două camere și o clopotniță deasupra lor. S-a mai zidit o cameră și cele 3 camere au devenit casa parohială, p. 159. Clopotele de 130 kg și respectiv 70 kg, au fost returnate în 2003 și au ajuns de peste 250 kg și respectiv de peste 100 de kg, p. 159-160.

În cimitirul din curtea Bisericii nu s-a mai înmormântat nimeni după anul 1900. Pentru că s-a înființat un nou cimitir, la 300 de m de cel vechi, p. 160. Pe catapeteasmă avem pictura în ulei, originală, din 1875, iar pictorul ei a fost Alexandru Dragomirescu, p. 160. Avem și aici lista Preoților, începând cu anul 1855, în număr de 10, p. 160-161, dar și una a Cântăreților bisericești, p. 161.

La Dulceanca avem hramul Sfinții Voievozi Mihail și Gavriil, iar Biserica a fost construită între 1806-1809 și restaurată în 1991. Pictura din 1991 a fost executată de Nicolae Badiu și Adriana Raicu, p. 163. Lângă Biserică e crucea mortuară a Pr. Ioniță Hristache Moșteanu, adormit la 1866, p. 163. Biserica e în formă de navă și are 8 ferestre, catapeteasma din lemn, și aici e Paroh un alt coleg de generație: Pr. Octavian Ganea, p. 165.

La Gărăgău e hramul Sfântul Ierarh Nicolae, satul fiind la 25 de km de Roșiori și e integrat în com. Vârtoape, p. 166. Vechea așezare a satului se numea Cerbaru, după numele câinelui lui Ciolan, primul locuitor al satului Ciolănești, p. 167-168. Gărăgău vine de la numele Domnului Grigore Ghica, ce avea domenii întinse în această zonă, p. 168. Probabil e vorba de Grigore al IV-lea Ghica al Țării Românești (30 iunie 1822 – 29 aprilie 1828)[14]. Biserica e construită în 1868 și are și un al doilea hram: Cuvioasa Parascheva, p. 168. În 1943 s-au construit clopotnița, pridvorul și ușa de la Sfântul Altar, p. 168.

Și Biserica din Gârdești are același hram: Sfântul Nicolae. Prima Biserică, cea de la 1800, era din lemn. Biserica de azi a fost începută în 1913 și terminată în 1925, moșierul locului fiind Ștefan Ghinopol, p. 172. Are 13 ferestre și pridvor deschis, cimitirul fiind în spatele Bisericii, p. 172-173. Catapeteasma e donată de Pr. Grigore Vulcănescu de la Parohia Sfinții Apostoli din Zimnicea, p. 174. Aici, între 1964-1970, a slujit ca Preot Fericitul Ilie Lăcătușu, Mărturisitorul[15]. Tatăl Fericitului Ilie era Cântăreț bisericesc, iar Fericitul Ilie a făcut Seminarul la Râmnicu-Vâcea (1923-1930), iar Facultatea la București între 1930-1934, p. 174. S-a căsătorit cu Învățătoarea Ecaterina Popescu pe 5 iulie 1931 și au avut 5 copii. După ce a fost eliberat din închisoare pe 6 mai 1964, prin ordinul MAI nr. 502/ 1964, el a primit calificarea de zidar, categoria a V-a, p. 176-177. Domiciliu forțat la Bolintinu, raionul Titu, unde a lucrat ca zidar. După care a venit aici, la Gârdești, pe atunci inclusă în Protoieria Videle, la 20 dec. 1964, iar în 1970 a fost transferat în satul Cucuruzu, com. Răsuceni, jud. Giurgiu, de unde s-a pensionat la cerere în 11 ianuarie 1978, p. 177. Sfintele sale Moaște au fost găsite neputrezite în ziua de 29 septembrie 1998, la 15 ani după adormirea sa, p. 177.

La Însurăței[16] avem hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, iar numele satului a apărut de la faptul că „multe familii tinere au primit locuri de casă pe teritoriul satului”, p. 178. Vechiul nume al satului era Nătărăi, confirmat în hrisovul din 1545, în care sunt amintite și următoarele nume: Humele, Unghieni, Dobrotești, Pădurea Braniștea, Vedea Veche, Știrbei, Scrioastea, Rușii de Vede, Raiaua Turnu, p. 178, 181. După anul 1600, satul s-a numit o vreme și Voievodul Mihai, p. 181. Planul Bisericii e întocmit de D. Dumitrescu în 1893, dar demarează lucrările Pr. Gheorghe Ungurelu în 1912, care a fost și senator din partea Partidului Național Țărănesc[17], p. 181. S-au ars 90.000 de cărămizi pentru construirea Bisericii, Biserica fiind terminată în 1925. O pictează C. Zaharescu, din Roșiori, tot în 1925, p. 181. Primul clopot al Bisericii avea 15 kg și a fost turnat la București, la turnătoriile lui Nicolae Ionescu, p. 181. Patriarhul Miron Cristea[18] a venit la Însurăței și a sfințit Biserica în ziua de 16 septembrie 1927, p. 181.

Biserica are 10 ferestre, 3 turle, pridvor închis și a fost repictată în anul 2000 de Adrian Dumitrescu din orașul Boldești-Scăieni, jud. Prahova, și resfințită de PS Galaction Stângă în 2002, p. 183. Parohul Bisericii e unul dintre prietenii mei de tinerețe: Pr. Ionel Bibelea, hirotonit în 8 decembrie 2007 de PS Galaction. Monumentul eroilor e din 1947, fiind realizat de localnicul Gheorghe Fieraru, p. 183.

Biserica de la Măgureni are hramul Sfinții împărați Constantin și Elena, fiind ridicată în 1845. Găsim aici o frescă cu chipul Patriarhului Teoctist Arăpașu, p. 184. În 1990, Biserica a fost pictată de Florea Cazangiu, care este un localnic, p. 189.

Biserica de la Măgureni, Cătun Măldăeni, are hramul Sfânta Treime și a primit certificat de urbanism în 2001. Satul Măldăeni (unde, în 1935, s-a născut George Gană, profesor universitar și critic literar) a fost cunoscut mult timp ca Măldăreni, nume provenit de la cuvântul maldăr, folosit la plural, p. 190. Iar Măgureni vine de la măgurile dimprejurul satului, p. 190. Sfințirea locului viitoarei Biserici a fost făcută de PS Galaction Stângă în ziua de 16 septembrie 2003, în decembrie s-a turnat fundația, iar în 2004 Biserica avea un metru înălțime. În 2005, Biserica va avea 3, 5 m, în 2007 se construiesc bolțile și turla, la 1 decembrie 2007 PS Galaction înființează parohia, primul Preot este Mihai Cîrnaru, în 2008 se pune tablă pe Biserică, clopotul e primit în dar și are 110 kg, în 2009 apare catapeteasma, executată de Pr. I. Movilă din Târgu Neamț, p. 193. Biserica are 10 ferestre, ziduri groase de 0, 55 m, în 2011 nu era pictată, p. 193.

Biserica Măldăeni-Tâmplaru are hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil și a fost începută în 1995 și terminată în 2004, când a fost sfințită de PS Galaction Stângă (30 mai 2004), fără ca pictura să fie executată, p. 195, 197. Primul Preot: Marian Dîrvă, actualul Paroh, p. 197, 199. Pisania a fost donată de fam. Ing. Mircea și Emilia Dobranici, p. 197. Ziduri groase de 0, 60 m, 10 ferestre, catapeteasmă din lemn, p. 197 și o bună acustică, pe care am cunoscut-o la Nunta viitorului Preot Ionel Bibelea și la care am predicat. „Aproape 2/3 din construcția Bisericii s-a ridicat prin daniile oferite de Preotul de mir Vasile Pătrașcu[19], Preotul Bisericii Nefliu-Ilfov[20]”, p. 197. Vitraliile Bisericii sunt în p. 198, iar ușile altarului în p. 199. Pictura Bisericii a fost începută în 2007, cu ajutorul senatorului Alexandru Mocanu[21], și realizată de Sorin George Nicolae[22] din București, p. 199. Casa praznicar și turnul clopotniță sunt în p. 196. Biserica e una impunătoare și sper ca pictura să fie una identică cu cea de pe catapeteasmă. Clopotele au fost turnate la Iași și Baia Mare, p. 199.

Biserica de la Merișani are hramul Adormirea Maicii Domnului, iar satul e datat din sec. al 16-lea, p. 201. Apare în documentul Domnului Radu de la Afumați[23] din 23 octombrie 1.525, p. 201. Numele satului, cred mulți, vine de la boierul Drăgușin Merișanul, dar de fapt îl precede pe acesta. Mai degrabă numele vine de la merișorii[24] care creșteau în această zonă, p. 201. Drăgușin Merișanul, întărit în hotărnicia sa pe moșia Merișani în ziua de 8 ianuarie 1694 de către Sfântul Constantin Brâncoveanu, „va ceda [terenul său] pentru construcția Mănăstirii Antim în anul 1713”, p. 201. Acest teren, pe care s-a zidit Mănăstirea Antim[25] din București, a aparținut fratelui lui Drăgușin Merișanul, care se numea Staicu Merișanul. Însă Staicu „a organizat un complot, împreună cu Preda Prooroceanu și cu alți acoliți, împotriva Domnitorului Domnului Constantin Brâncoveanu[26]. Pentru fapta sa va fi spânzurat în 1692 în București, la Târgul din Afară[27] (azi Piața Obor). [Astfel] proprietatea sa, un mic teren pe care era construită o Bisericuță din lemn, va intra în posesia fratelui său, Drăgușin”, p. 201, iar acesta o va ceda pentru construirea Mănăstirii Antim[28].

Biserica de lemn, de dinaintea celei de azi, avea hramul Sfântul Spiridon, fiind ridicată de Drăgușin Merișanul înainte de anul 1.700, p. 201. Biserica de azi de la Merișani e din 26 septembrie 1909, sfințită în 1910, p. 203. Drăgușin Merișanul a murit în 1714, iar Biserica a fost reparată între 2003-2007 și repictată de Mircea Efrem, p. 203. A fost resfințită de PS Galaction Stângă pe 9 septembrie 2007, p. 205.


[1] Despre Matei Berendei a se vedea Octav George Lecca, Familiile boerești române, p. 72. O puteți downloada de aici: https://www.academia.edu/30679305/Familiile_boiere%C5%9Fti_rom%C3%A2ne_-_istorie_si_genealogie_dupa_izvoare_autentice_. Unde ni se spune că la 1783 era boier în Epitropia obștească și avea 30 de taleri pe lună. Adică la 30 de ani după ce a zidit Biserica de la Dobrotești.

[2] A se vedea: Marele Dicționar Geografic al României, vol. 3, p. 156. Îl puteți downloada de aici: https://archive.org/details/MareleDictionarGeograficAlRominiei3.

[3] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/George_Becali.

[4] A se vedea aici: https://www.fericiticeiprigoniti.net/ioan-ianolide și aici: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_Ianolide.

[5] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Teoctist_Arăpașu.

[6] Idem: http://biserica.org/WhosWho/DTR/C/PlatonCiosu.html.

[7] Idem: https://www.ghidulprimariilor.ro/list/cityHallDetails/PRIM%C4%82RIA+DR%C4%82C%C5%9EENEI/201559. A se vedea și lista de aici:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Lista_monumentelor_istorice_din_jude%C8%9Bul_Teleorman.

[8] A se vedea: https://www.okazii.ro/cum-a-murit-marin-preda-c-turturica-cu-dedicatie-si-autograf-c26p-a158121637.

[9] Idem: http://adevarul.ro/locale/alexandria/misterioasa-moarte-marin-preda-s-a-inecat-propria-voma-cauza-alcoolului-fost-omorat-agentii-kgb-lichidat-securitate-1_55533e95cfbe376e35272b09/index.html. [10] Ibidem.

[11] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/George_Muntean.

[12] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ioana_Olteanu.

[13] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Măgura_cu_Liliac,_Teleorman.

[14] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Grigore_al_IV-lea_Ghica.

[15] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ilie_Lăcătușu. Cât și aici: https://www.fericiticeiprigoniti.net/ilie-lacatusu/61-sfantul-ilie-lacatusu-este-un-sfant-cu-adevarat-mare-inaintea-lui-dumnezeu.

[16] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Însurăței,_Teleorman.

[17] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Partidul_Național-Țărănesc.

[18] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Miron_Cristea.

[19] Idem: https://www.crestinortodox.ro/parinti/parintele-vasile-patrascu-nefliu-126251.html.

[20] Idem: https://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/biserica-adormirea-maicii-domnului-nefliu-135204.html.

[21] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Mocanu_(politician).

[22] Idem: http://patriarhia.ro/tehnica-si-tehnologia-icoanei-nicolae-george-sorin-2726.html.

[23] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Radu_de_la_Afumați.

[24] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Merișor_(plantă).

[25] Idem: http://manastireaantim.ro/.

[26] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Brâncoveanu.

[27] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Târgul_Moșilor.

[28] Idem: https://www.teologiepentruazi.ro/2010/03/10/antim-ivireanul-avangarda-literara-a-paradisului-viata-si-opera-2010/.

Protoieria Roșiorii de Vede. Monografie-Album [1]

Protoieria Rosiori

Episcopia Alexandriei și Teleormanului, Protoieria Roșiorii de Vede. Monografie-Album, lucrarea apare din îndemnul și cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte † Galaction [Stângă], Episcopul Alexandriei și Teleormanului în al XV-lea an de la înființarea Episcopiei, coord. principali Pr. Marius Constantin Dincă, Pr. Nicolae Sin și Alin-Vasilică Stângă, coord. proiect: Pr. Icon. Stavr. Mircea Ionescu, fotografie și concepție grafică Laurențiu Tătulescu, Ed. Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2011, 458 p.

*

Albumul a fost tipărit cu sprijinul financiar al Cons. Loc. al orașului Roșiorii de Vede și al primarului Ion Nuțu, al firmei S.C. Comidal GM Impex SRL condusă de Ion Glăvan și de Daniel Drăgman.

Cuvântul introductiv îi aparține PS Galaction Stângă,  p. 5-6, iar istoricul orașului Roșiorii de Vede a fost scris de Pr. Icon. Stavr. Mircea Ionescu, Protoiereu la acea dată și până în prezent, p. 7-14.

În Teleorman, în vechime, au existat Biserici sub formă de bordeie, p. 5.

La început, orașul Roșiori de Vede[1] (eu așa am denumirea orașului pe certificatul de naștere și în buletin) s-a numit Rușii de Vede, p. 7. Prima atestare documentară a orașului: în 1385, din partea a doi pelerini germani întorși de la Ierusalim, care au numit orașul Russenart, p. 7. A doua atestare documentară: în 1394, în timpul lui Mircea cel Bătrân, Rușii de Vede devenind din acel an, pentru o perioadă de 400 de ani, reședința județului Teleorman, p. 7.

Sfântul Neagoe Basarab amintește orașul într-un hrisov trimis la Athos, p. 8, iar numele Rușii de Vede este consemnat pentru prima oară în actul emis de Radu de la Afumați în 18 mai 1526, p. 8. În anul 1831, Rușii de Vede era singurul oraș al județului Teleorman, p. 8.

În 1835, la Rușii de Vede erau 669 de gospodării, fiind al 8-lea oraș al Țării Românești, p. 8. Din 1836, orașul Turnu Măgurele devine centrul administrativ al jud. Teleorman, p. 8.

În 1995, Roșiorii de Vede a devenit municipiu. Se află la 100 km de București, Craiova, Pitești și Târgoviște, p. 8. Orașul se învecinează la vest cu com. Măldăieni, la sud cu com. Peretu și Troianul, la est cu com. Vedea și Drăgănești de Vede, la nord cu com. Scrioaștea, p. 8. E situat în Câmpia Română, la altitudinea de 82, 5 m, p. 8.

Familia Arizan a avut o moară bună de făină începând cu anul 1883, p. 8. Dumitru Arizan a împrumutat primăria orașului Roșiori cu suma de 500.000 de lei de aur ca să scape orașul de bombardamentul armatei germane. Nimeni nu a mai restituit banii familiei, p. 9. În anul 2003, Inginerul Dumitru Arizan[2], salvatorul orașului, a fost numit post-mortem cetățean de onoare al orașului Roșiorii de Vede, p. 9.

Colegiul Anastasescu[3] a fost înființat pe 15 octombrie 1919. Cu ajutorul financiar al fraților Ion și Niculache Anastasescu, insituția de învățământ a fost rezidită, p. 9. În 2010, cei doi frați au devenit și ei cetățeni de onoare post-mortem, p. 9.

La Roșiori s-a născut Alexandru Depărățeanu[4]: poet, dramaturg și traducător, p. 9. Pe 25 februarie 1834, p. 10. Romanul Papucii lui Mahmud, al lui Gala Galaction[5], apărut în 1930, amintește de Biserica Serdăreasa[6].

Primul Protoiereu de Roșiori: Pr. Hristea Mihăilescu, al doilea: Pr. Teodor Perețeanu (1910-1921), apoi Pr. Floru Ionescu (1921-1930), între 1930-1940: Pr. Nicolae Marinescu. Între 1940-1941: Pr. Ioan Stănescu, 1945-1949: Pr. Daniil Iliescu, 1949-1950: Pr. Nicolae Andronescu, 1951: Pr. Gheorghe Stănculescu, 1951-1954: Pr. Ion Spiru, 1954-1966: Pr. Aurel Ionescu, 1 sept. 1966-1 martie 1968: Pr. Ioan Rotaru, p. 12.

La 1 martie 1968, Protoieria Roșiori de Vede se desființează. La reînființarea ei, de la 1 mai 1991 și până în 1 noiembrie 2010, Protoiereu a fost Pr. Ilie Vișan, p. 13, care mi-a fost Duhovnic câțiva ani, până la hirotonia mea. Actualul Protoiereu, Pr. Mircea Ionescu, a fost ales la 1 noiembrie 2010 și este Parohul Bisericii Sfinții Împărați Constantin și Elena din Roșiorii de Vede, p. 14.

Monumentul eroilor din Roșiori[7] a fost ridicat între 1925-1927 și, la inaugurarea lui în 21 septembrie 1928, au fost prezente Regina Maria și Principesa Ileana, p. 16. Ridicat pentru eroii de la 1916-1919, p. 16.

Protoieria Roșiorii de Vede e formată din 65 de parohii, p. 14.

La Albești, Biserica are hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, p. 18, fiind începută în 1914 și terminată în 1923, în timpul lui Ferdinand I, p. 18. Actuala vatră a satului ia ființă în 1512, p. 19. Numele satului vine de la hangița Alba, care și-a deschis aici cârciumă, p. 22. Aici s-a născut compozitorul Dumitru D. Stancu[8] la 2 iulie 1916, p. 23.

La Balaci[9] avem nartex deschis și hramul Adormirea Maicii Domnului, p. 24-25. Pisania este cu litere chirilice și Biserica este impunătoare, p. 24-25. Satul e pomenit prima oară într-un document sârbesc de sec. 13, p. 24. Numele satului vine de la familia de boieri Bălăceanu, p. 24. Biserica a fost începută în anul 1684 de Constantin Bălăceanu, Mare Agă al Țării Românești, și de soția sa Maria, fiica cea mare a Domnului Șerban Cantacuzino, p. 26. Pisania cu litere chirilice e din 1825, când s-a făcut și pictura Bisericii, p. 26. Iconostasul e de zid, iar prin anumite elemente de arhitectură seamănă cu Biserica Doamnei din București, p. 26.

La Balta Sărată avem hramul Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, p. 31. Prima atestare: sec. 14, iar aici se va naște Diac. Radu Grămăticul, p. 31. Satul se numește astfel, pentru că niște mocani, veniți de la munte, rămân împotmoliți cu carele la marginea bălții și apa rămâne sărată pentru mult timp, p. 32. Însă, mai înainte, satul se numea Kyuruk, de la un crescător turc de animale, p. 33. De aici și dealul din apropierea satului, numit Dealul Ciurucului, p. 33. Din 21 mai 1921 Balta Sărată devine de sine stătătoare, pentru că până atunci aparținea teritorial de com. Dorobanțu, p. 33. Biserica începe să fie zidită în 1912, fiind făcută pe cheltuiala celor din sat, p. 33. Biserica va fi resfințită în 2002 și e în formă de cruce, p. 33.

Acum, satul Balta Sărată este în com. Crîngeni, p. 35.

La Băcălești e hramul Cuvioasa Parascheva și Biserica a fost începută în 1923, p. 37. Meșterul zidar: Zidli Linen, p. 37. Din 1997 va fi Paroh aici fostul meu coleg de Seminar: Pr. Ionel Ștefan Jilavu, p. 37. Pr. Gheorghe Popa, de la Catedrala episcopală din Alexandria, născut aici, ajută Biserica satului, p. 37. Biserica a fost resfințită de PS Galaction Stângă în anul 2000, p. 37. Tot în formă de cruce, 17 m lungime, 6 lățime, 18 m înălțime, p. 41.

Satul Băsești aparține de com. Călmățuiul de Sus și, aici, Biserica are hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, p. 43. Se crede că numele satului vine de la ciobanul Basa, provenit din Transilvania, p. 43. A fost atestat documentar la 23 iulie 1512, într-un act al Sfântului Neagoe Basarab, p. 43. Prima Biserică a satului a fost construită în 1716, fiind din lemn. Cea din cărămidă a fost construită și pictată la 1800, pe când actuala Biserică e din 1936, p. 43. Preotul Paroh de aici e un alt coleg de Seminar: Cristian Sandu. Dar cunosc și pictorii ultimi ai Bisericii: Cezar Ivana și Camel Rusu, p. 47. Biserica e în formă de cruce și are trei turle, p. 47. Monumentul eroilor e din 23 aprilie 1922, p. 47.

La Beuca avem hramul Sfântul Nicolae, beucă însemnând râpă, p. 49. Satul apare pe harta militară a colonelului austriac Frantz Specht de la 1790, p. 49. În 1863, satul avea 183 de case, pe când în 1890 erau 1.184 de locuitori și 303 familii, p. 49. Prima atestare documentară: în răvașul din 26 aprilie 1692 al Sfântului Constantin Brânvoceanu, p. 49. Ctitorii Bisericii: Flore Stănescu și soția sa, Stana, Dimitrie Popescu și Părintele Duhovnic Cîrste. Cei care au donat pictura în 1991: Emil și Florica Vișan, p. 49. Monumentul eroilor e din 1974, p. 53.

La Bratcov avem hramul Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de mir, iar numele satului vine de la slavonescul brat = frate[10], p. 54. Însă „în documentele lui I. Păucescu, publicate de Nicolae Iorga, pârâul [Bratcov] se numea în secolul [al] XVI[-lea] Brancovu sau Brancovelul, care etimologic vine de la latinescu branca – mână (braț)[11]”, p. 54. Poate că nu e vorba de I.[on] Păucescu, ci de Grigore Păucescu, despre care Caragiale scria următoarele[12].

Moșierul de aici: clucerul Oprea, p. 58. Și Bratcovul s-a format pe moșia Bălțați, p. 58. Biserica de acum a fost construită între 1904-1905 și terminată de pictat în 1906 și a moștenit hramul de la Biserica de dinainte, p. 58.

La Brebina avem hramul Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, și satul aparține de com. Scrioaștea. Ctitorită de boierul Gheorghe Manu, fiind dată în folosință pe 23 aprilie 1929, p. 60. Însă se păstrează aici o pisanie semnată în 16 aprilie 1846, pisania fostei Biserici, despre care autorul nu dă detalii, p. 60, cât și fresca votivă: Gheorghe și Alexandrina Manu, p. 65, care sunt și ctitorii Bisericii din Scrioaștea. Pentru o perioadă, Pr. Ștefan Cimpoieru, primul meu Duhovnic și Parohul Bisericii din Scrioaștea, a suplinit și la Bisericile din Brebina și Cucuieți. Iar eu, pe atunci, mă pregăteam să intru la Seminar, și am mers împreună cu el ca să slujim în celelalte două sate ale comunei. Monumentul eroilor e din 2009, p. 65.

Biserica din Butculești are hramul Nașterea Maicii Domnului și este la 15 km de Roșiori, p. 67. Parohia e formată din cătunele Tăbăcari, Sârbii, Săvoiești și Pârvu, p. 67. Numele satului vine de la serdarul Marin R. Butculescu (1760-1830)[13], p. 67. Pictura actualei Biserici e scrisă cu litere chirilice, p. 70-71, iar fosta Biserică a fost probabil de lemn, din ea păstrându-se doar catapeteasma, datată la 1803 și pictată de Ioan Zugravul, p. 71.

Actuala Biserică a fost construită în 1835, după documentele de arhivă, dar pisania, pierdută acum, vorbea de 1845. Tot familia Butculescu a făcut și Biserica Serdăreasa, de la Roșiori, care a fost sfințită în 1835, p. 71. Ctitorii Bisericii de la Butculești: Nicu, Marin și Iordache Butculescu, p. 71. Biserica a avut o singură turlă la început, a doua fiind construită în 1888, p. 72. Clopotul are 140 de kg și Biserica are 7 ferestre, p. 72. Catapeteasma e din lemn de stejar și are 4 metri lungime, iar al doilea hram e Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul, p. 73.

La Ciolănești Vale este hramul Sfântul Ierarh Nicolae, iar satul s-a format la 1708, luându-și numele de la un cioban, p. 75. La 1712 se ridică o Biserică de lemn, cea din cărămidă fiind terminată în 1890 și sfințită pe 7 octombrie, p. 75. În pisania din 1890 se vorbește despre „luminarea Sfântului Spirit” în loc de Sfântul Duh, p. 75 și despre faptul că Biserica mai are două hramuri: Sfântul Ioan Botezătorul și Cuvioasa Parascheva, p. 75, 79.

La Ciolănești Deal e același hram: Sfântul Nicolae, p. 80. Aici s-au găsit 25 de vase întregi și fragmente de ceramică dacică, p. 80. Numele: de la Ciolan, p. 80. Biserica a fost construită între 1856-1858, fiind terminată în luna mai, p. 80, și pictată în tempera, p. 85. Zugravul: Kiril, iar clopotul mic, astăzi nefuncțional, a fost turnat la București în 1896, la fabrica lui Nae Sfianu, p. 85. Din păcate, arhiva Bisericii a fost arsă în timpul ocupației germane din 1916, p. 85. Monumentul eroilor e din 30 noiembrie 1947, p. 87.

La Ciurari I, Biserica are hramul tot Sfântul Nicolae, satul fiind la 18 km de Roșiori, p. 89. Numele satului: de la îndeletnicirea locuitorilor: făcători de ciururi[14], p. 89. Biserica e zidită între 1858-1860, pictura fiind terminată în 1927, p. 89. Are formă de corabie, p. 89, fiind pictată în stilul lui Nicolae Grigorescu, p. 93.

Biserica de la Coșoteni, cu hramul Sfântul Dumitru, p. 95, a devenit mai apoi Mănăstire și are două hramuri: Sfântul Mare Mucenic Dimitrie și Sfântul Cuvios Mucenic Efrem cel Nou[15]. Am cunoscut Biserica pe când era degradată și închisă, pentru că aveam o rudă în satul Văcărești. Biserica Mănăstirii însă datează din sec. al 17-lea, fiind refăcută de Matei Basarab, spătarul Dinicu Buicescu și paharnicul Drăgușin Deleanu în 1647, refăcută în 1708, stricată de cutremurul din 1838, reparată în 1841 și fost metoc al Mănăstirii Văcărești[16], p. 95, distrusă de regimul comunist.

S-a reînceput restaurarea Bisericii în 1994, p. 95. Însă „tradiția orală o atribuie legendarului Negru Vodă (Mănăstirii i se mai spune și „Mănăstirea lui Negru Vodă”)”, p. 95. Pisania e a lui Matei Basarab și e din 1647, cu litere chirilice, în limba română, p. 95. Și pisania se păstrează la Muzeul Național de Artă[17], nr. de inv. 4.367, p. 95-96. Ispravnicul zidirii: căpitanul Badea. Iar anul 1647 era pentru Domnul și Voievodul Țării Românești, Mateiu Basarabu, anul 7155 de la facerea lumii, p. 96. Iar, potrivit calculului său, 2018 înseamnă anul 7526 de la facerea lumii.

Argentin Poumbeanu însă consideră că ctitorul Bisericii e Radu Vodă Paisie (1535-1545)[18]. Biserica e treflată, cu turlă octogonală și a avut și două turle mici, prăbușite în timp, p. 96. În p. 96 avem și o piatră tombală din interiorul Bisericii, săpată cu litere chirilice. Are 5 ferestre dreptunghiulare, catapeteasma de la început a fost de lemn, acum există una de zid, p. 99. Între 1935-1969 a fost Biserică de mir, intrând apoi în ruină și părăsire, p. 99. Însă, ne spune autorul, „Biserica Țigănia-Drăgănești este cel mai vechi monument arhitectural și istoric din Teleorman”, p. 99.

La Crângeni: hramul Sfântul Nicolae, p. 101. Pârâul Călmățuiu trece prin mijlocul satului, p. 101. Pe la 1800, aici vin cetățeni bulgari și sârbi, p. 101, 107, care „au traversat Dunărea cu bivolii, pe gheață”, p. 107. Înainte de actuala Biserică a existat o alta, din lemn de stejar și acoperită cu coceni, care avea hramul Adormirea Maicii Domnului, p. 107. Biserica de acum e construită între 1863-1865, iar în 1909 se zidește casa parohială, p. 107.

La Cucuieți avem hramul Sfântul Mare Mucenic Gheorghe și satul e format din cătunele Moșteni, Cucuieți și Știrbeți, p. 111. A fost zidită în 1836 de serdarul Gheorghe Butculescu și sfințită în 29 iunie 1838, p. 111. În 1924 apar cele 12 icoane exterioare, în medalion, pictate de Constantin Zaharescu din Roșiori, p. 111. Se păstrează frescele ctitorilor: Gheorghe, Manda și Iancu Butculescu, p. 114. Resfințită în 1999, Parohul Bisericii fiind un alt coleg de an de la Seminar: Pr. Mihăiță Chirca, p. 114-115. În 2004 s-a terminat casa parohială, p. 114. Și în lista Preoților e amintit și Pr. Ștefan Cimpoieru, p. 115.

Biserica de la Didești are hramul Adormirea Maicii Domnului, e situată la 19 km de Roșiori, p. 117, satul Didești fiind locul unde s-a născut Pr. Ștefan Cimpoieru. Îmi place albastrul deschis cu care Biserica a fost pictată la exterior, p. 116-117. Numele satului vine de la floarea didițel[19] răspândită pe pantele din preajma pădurilor, p. 117. Însă vechea Biserică de aici a fost Biserica Schitului Didești, zidită de Sfântul Neagoe Basarab, la puțin timp după ce a zidit Mănăstirea Curtea de Argeș[20], ca metoc[21] al ei, p. 117, fiind ctitorită în 1519, p. 119. Ctitorii actualei Biserici: slugerul Ștefan Știrbei și soția sa, Stanca, născută Băleanu, zidind-o în jurul anului 1704, p. 119.

Din actul din 2 februarie 1709 (sau 7217 de la facerea lumii) aflăm că Mănăstirea de la Didești a fost închinată Sfintei Mitropolii, p. 119, evident, de la București. Iar Mănăstirea a primit de la jupâneasa Stanca „toate zestrele ei…și moșii și țigani și dobitoace și câini”, p. 119. Așadar, după sfințirea Bisericii, Schitul de la Didești devine metoc al Mitropoliei din București, p. 119. În anul 1864, Biserica Schitului devine Biserică de mir, p. 119. Însă ni s-au păstrat numele Stareților de la Didești: Serafim, Ioan, Grigorie, Rafail, Spiridon, Gavrilă, Silvestru, Dionisie, Ioanichie și Gherman, p. 119.

În 1861, Cezar Bolliac[22] trece prin Didești. La 1879, când se naște marele Părinte Grigore Pișculescu, alias Gala Galaction[23], Schitul de la Didești era abandonat, pentru că Monahii au plecat la 1865, și Schitul aparținea familiei sale, p. 119. Tatăl Părintelui Grigore, care se pare că era aromân, era administratorul moșiei Didești, iar mama lui era fiica Preotului din sat, p. 119.

Casa parohială e din 1910, p. 120. Clopotnița de lemn e din 1909, iar Biserica avea 3 clopote, cel rămas, de aproximativ 400 kg, fiind cel mai mic dintre ele, p. 120. Pentru ca germanii, în al doilea război mondial, să nu le ia clopotele cu forța și să facă muniție din ele, sătenii au luat cele 3 clopote și le-au îngropat în 3 locuri diferite. Două dintre ele au fost găsite, al 3-lea nu, iar după război a fost repus în clopotniță, p. 120. Pe al 3-lea clopot, cel rămas, este gravat numele Protosinghelului Ioanichie, probabil Igumenul de la 1843, p. 120. Se mai păstrează din pictura originală, p. 121. Parohia are două cimitire, în unul dintre ele, în sec. al 18-lea, se îngropau robii Schitului, p. 121. În p. 121 ni se prezintă și Muzeul memorial Gala Galaction[24]. La București există Casa memorială Gala Galaction[25].

Părinții lui Gala Galaction sunt înmormântați la Roșiori, iar în cimitirul parohial din Didești e înmormântat fratele Părintelui Grigore, Mihail, mort la vârsta de 4 ani. În apropiere de Biserică sunt ruinele pivniței boierești, despre care a scris acesta, p. 123. Parohul actual al Bisericii e un alt coleg de generație: Pr. Daniel Mitrea, p. 123.


[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Roșiorii_de_Vede.

[2] Idem: http://www.opiniateleormanului.ro/dumitru-arizan-erou-sau-negustor-inselat/.

[3] Idem: https://ifere.coffeecup.com/.

[4] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Depărățeanu.

[5] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Gala_Galaction și http://bjteleorman.ro/bibliografii/bibliografii-online/.

[6] Idem: http://basilica.ro/braul-maicii-domnului-si-moastele-sfantului-stelian-au-ajuns-la-rosiorii-de-vede/.

[7] Idem: https://www.historia.ro/sectiune/actualitate/articol/monumentele-marelui-razboi-monumentul-eroilor-din-localitatea-rosiorii-de-vede-judetul-teleorman-foto.

[8] Idem: http://193.231.13.10:8991/F?func=find-b&request=000010154&find_code=SYS&local_base=BCU10&CON_LNG=ENG.

[9] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_din_Balaci și https://audiotravelguide.ro/biserica-adormirea-maicii-domnului-balaci/.

[10] Confirmat aici: https://ro.wikipedia.org/wiki/Bărăție.

[11] Idem: https://en.wiktionary.org/wiki/branca#Latin.

[12] A se vedea: https://ro.wikisource.org/wiki/Grigore_Păucescu. Despre el și aici: https://ro.wikipedia.org/wiki/Grigore_Păucescu.

[13] A se vedea cartea moșierilor din Teleorman:

http://www.muzeulteleorman.ro/files/S%20PAtrascu_Mosierii%20teleormaneni.pdf.

[14] A se vedea: http://www.dex.ro/ciurar.

[15] Cf. http://manastireacosoteni.ro/. Contul de Facebook: https://www.facebook.com/manastireacosoteni/.

[16] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Mănăstirea_Văcărești.

[17] Idem: http://www.mnar.arts.ro/.

[18] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Radu_Paisie.

[19] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Pulsatilla.

[20] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Mănăstirea_Curtea_de_Argeș.

[21] Idem: http://www.dex.ro/metoc.

[22] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Cezar_Bolliac.

[23] Idem: http://adevarul.ro/locale/alexandria/gala-galaction-traducatorul-sfintei-scripturi-ramas-repetent-coleg-tudor-arghezi-renuntat-calugarie-indragostit-surioara-zoe-1_552fb414cfbe376e352dfcd3/index.html. A tradus Sfânta Scriptură între 1928-1934, dimpreună cu Părintele Vasile Radu.

[24] Idem: http://ghidulmuzeelor.cimec.ro/id.asp?k=1658&-Expozitia-Memoriala-Gala-Galaction-DIDESTI-Teleorman.

[25] Idem: http://www.tourism-bucharest.com/ro/obiective-turistice-bucuresti/muzee-bucuresti/casa-memoriala-gala-galaction.html.

Page 1 of 1601

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén