Iubiții mei[1],
Sfântul Ioannis Scărarul[2] vorbește despre nesimțirea [ἀναισθησίαν] sufletească în cuvântul al 18-lea din Scara sa[3], care în ediția românească este al 17-lea[4]. Și el ne spune că nesimțirea sufletească este lipsa durerii în inima noastră[5], lipsa durerii pentru păcatele noastre. Pentru că nu ne pare rău pentru relele pe care le facem, pentru că nu considerăm păcatele o rănire interioară continuă a noastră, ci le trecem cu vederea, le minimalizăm, nu ne uităm la ele.
Și starea aceasta de nesimțire sufletească față de păcat, de indiferență față de păcatele pe care le facem, e una foarte răspândită. O găsim în cei mai mulți dintre oameni. Tocmai de aceea nici nu simt nevoia să se spovedească și să își ceară iertare lui Dumnezeu pentru păcatele lor. Căci păcatele nu sunt o problemă reală pentru ei, nu sunt o boală a lor, nu sunt moartea lor, ci fapte cotidiene cu care s-au învățat, obiceiuri de viață.
Sfântul Ioannis mărturisește că s-a luptat cu această patimă, pe care a lovit-o cu biciul fricii de Dumnezeu și cu rugăciunea cea neîncetată[6]. Pentru că există o nesimțire sufletească groasă, a celor pătimași, care nu se uită deloc la păcatele pe care le fac, dar există și o alta care îi asaltează pe oamenii cuvioși, tocmai datorită multului ascezei lor. Asceza lor îi face să nu mai ia aminte, cu adevărat, la sufletul lor, pentru că totul în viața lor devine o rutină ascetică.
Nesimțirea sufletească ne atacă pe noi, Slujitorii altarului, care începem la un moment dat să nu ne mai uităm la detaliile vieții noastre sufletești, ci să le slujim pe toate automat, dar vă atacă și pe dumneavoastră, pe câți doriți să vă rugați, să postiți, să lucrați, să citiți mult. Pentru că multa asceză și multa oboseală au nevoie de vederea de sine și de odihnă. Au nevoie de pocăință reală și de simțirea reală a prezenței lui Dumnezeu în viața noastră. Iar dacă trăim fără simțirea lui Dumnezeu și fără conștientizarea și plângerea păcatelor noastre, ajungem să Îi slujim lui Dumnezeu în mod formal, în indiferență față de El, față de voia Lui cu noi. De aceea, rugăciunea continuă și pocăința continuă sunt cele care ne scot din cursa nesimțirii sufletești.
Însă Sfântul Ioannis ne vorbește și despre cum evoluează nesimțirea în sufletul nostru. Pe ea o întărește îmbuibarea [κόρος] noastră cu mâncare și băutură, iar creșterea noastră în vârstă o face să crească în noi, pentru că reaua obișnuință [συνήθεια πονηρὰ] o întărește în sufletul nostru[7].
Și ca să retezăm nesimțirea sufletească din noi înșine trebuie să ne rugăm lângă cei morți și să postim[8]. Adică să conștientizăm sfârșitul vieții noastre și nevoia de pocăință, dar, în același timp, să simțim durerea postului în noi înșine. Pentru că biruirea interioară a nesimțirii noastre sufletești înseamnă tocmai reîntoarcerea la simțirea continuă a consecințelor faptelor noastre sufletești și trupești.
Dar o inimă mereu simțitoare a toate – atât a păcatelor personale, cât și a nedreptăților din jur, cât și a durerii imense din lume –, este o inimă plină de durere. Inima care se roagă pentru toți cu durere e o inimă sfâșiată de durere. Iar cei care se roagă mult, aceia și suferă mult rugându-se, pentru că inima lor e plină de compătimire pentru întreaga creație a lui Dumnezeu.
Adesea sunt nevoit să îmi întrerup rugăciunea interioară datorită durerii intense din inimă. Mă las atunci afundat în tăcerea inimii mele și nu mai zic nimic, nu mai gândesc nimic, nu mai vreau nimic, pentru ca inima mea să poată respira în voie. Căci simt că dacă m-aș ruga puțin mai mult, dacă aș face un efort și mai mare în clipa aceea, mi-aș putea omorî inima. Durerea duhovnicească a inimii, dar și bucuria duhovnicească a inimii sunt ambele ucigătoare la cote mari. Pentru că inima care compătimește sau se bucură în slava lui Dumnezeu e lărgită imens de către El.
Dumnezeu revarsă din destul slava Lui în noi, dar noi suntem neputincioși. Tocmai de aceea, uneori, trebuie să îți întrerupi rugăciunea sau revărsarea de bucurie din inimă, pentru ca nu cumva să mori.
Însă la nesimțirea sufletească se ajunge adesea tocmai din frica de durere. Ne temem de durere, de suferința multă, de moarte. Ne temem de asceză, și dacă ne temem de durerea pocăinței, tocmai de aceea lăsăm păcatele să ne inunde.
Și păcatele ne urâțesc continuu! Dacă le lăsăm să crească în noi, fără să ne pocăim pentru ele, ne aduc multă nesimțire față de virtute, față de viața cu Dumnezeu, față de sfințenie. Tocmai de aceea nu trebuie să le uităm, nu trebuie să le minimalizăm, ci trebuie să le scriem pe toate pe foaia de Spovedanie, pentru ca să le spovedim înaintea lui Dumnezeu și să cerem de la El putere de a lupta împotriva lor. Căci numai astfel înțelegem câtă nevoie avem de iertarea Lui în viața noastră.
Așadar, venirea la Biserică e una interioară. Venim aici pentru că avem boli sufletești și trupești, pentru că avem neștiințe teologice și duhovnicești, pentru că avem nevoie de sfătuire sfântă, pentru că avem nevoie de viața lui Dumnezeu ca să fim vii cu adevărat.
Venim pentru ca să fim cu Dumnezeu! Venim pentru ca să ne împăcăm mereu cu Dumnezeu și să trăim cu El! Nevoia noastră de Biserică este o nevoie fundamentală, ontologică, pentru că de aici izvorăște în noi tot binele nostru dumnezeiesc.
Așa se explică durerea noastră adâncă, atunci când nu putem merge la Biserică dintr-un motiv anume! Pentru că nimeni nu ne poate umple nevoia de Biserică. Numai aici, în Biserica slavei lui Dumnezeu, noi trăim dumnezeiește, noi trăim cu adevărat, pentru că de aici izvorăște slava lui Dumnezeu în viața noastră.
Căci numai El ne poate alina, ne poate ajuta, ne poate întări în durerile și în grijile și în nevoile noastre. Numai Dumnezeu ne poate curăți și înnoi sufletește și trupește, pentru că El e Cel ce ne înduhovnicește continuu. Și dacă unii văd în noi numai trupuri, numai o viață banală, anostă prin sinceritatea ei, taina vieții noastre e înăuntru. Pentru că în noi e Dumnezeu prin slava Lui, Cel care înnoiește duhovnicește ființa noastră.
Nu, nu mai e mult! Cel care ne ceartă, Acela ne va și mângâia! Cel care ne biciuiește, Acela e Cel care ne iubește. Și El e Cel care ne-a iubit pe noi mai înainte de a fi lumea, pentru că noi eram la El. El ne știa pe noi, pentru că ne avea în planul creației Sale. Tocmai de aceea, noi nu suntem creații spontanee, nu suntem creații întâmplătoare pe fața pământului, ci suntem creațiile lui Dumnezeu. Pentru că am fost doriți de El și El ne-a adus pe noi la existență. Și dacă ne-a adus pe noi pe lumea aceasta, El ne poartă de grijă nouă, pentru ca să ne împlinim întru El.
Nu, nu e departe de noi bucuria lui Dumnezeu! „Căci pe care Domnul îl iubește, îl pedepsește, și biciuiește pe tot fiul pe care îl primește” [Evr. 12, 6, BYZ]. Și Sfântul Pavlos continuă: iar „[dacă] răbdați întru certare [εἰς παιδείαν ὑπομένετε], Dumnezeu Se dăruie vouă precum fiilor [Săi]” [Evr. 12, 7, BYZ]. Pentru că El vrea să răbdăm certarea Lui, să răbdăm durerea, calamitatea venită pentru păcatele noastre, ca să ne arătăm fii reali ai Lui. Fiindcă El Se dăruie numai fiilor Săi, rămânând în ei prin slava Lui.
Bucuria noastră va fi mare! Eliberarea noastră va fi una veselă! Pentru că Dumnezeu dorește ca noi să învățăm din durerea noastră și să ne facem mult mai proprii dialogului și conlucrării cu confrații noștri.
Multă sănătate, pace și bucurie! Postire lină pe mai departe! Amin!
[1] Începută la 14. 21, în zi de luni, pe 23 martie 2020. Cer înnorat, 3 grade, vânt de 31 km h.
[2] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2019/04/05/predica-la-duminica-a-iv-a-din-postul-mare-2019/.
[3] În ediția din PG 88 începe în col. 932.
[4] Care începe în p. 298 în ediția: Filocalia românească, vol. 9, cu trad. din gr., introd. și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMO, București, 2013.
[5] PG 88, col. 932/ Filocalia românească, ed. cit., p. 298.
[6] PG 88, col. 933/ Idem, p. 301.
[7] Ibidem/ Idem, p. 302.
[8] Ibidem/ Ibidem.
