Reprezentativ

Cartea Sfântului Profet Malahias

Pagina sursă

Cartea în format PDF.

*

„Fiul îl slăvește pe tatăl și robul pe domnul său. Iar dacă Eu sunt Tatăl, unde este slava Mea? Iar dacă Eu sunt Domnul, unde este frica Mea?, zice Domnul Atotțiitorul” (p. 4).

„Pentru că de la răsăriturile soarelui [și] până la apusuri numele Meu s-a slăvit în[tre] neamuri. Și în tot locul tămâie să aduceți numelui Meu și jertfă curată, pentru că mare [este] numele Meu în[tre] neamuri, zice Domnul Atotțiitorul” (p. 5).

„Dacă nu aveți să ascultați și dacă nu aveți să puneți întru inima voastră [ca] să dați slavă numelui Meu, zice Domnul Atotțiitorul, și [atunci] voi trimite asupra voastră blestemul și voi blestema binecuvântarea voastră și o voi blestema pe ea și voi risipi binecuvântarea voastră și nu va [mai] fi întru voi, că[ci] voi nu puneți în inima voastră” (p. 6).

„Legea adevărului era în gura sa și nedreptatea nu a fost aflată în buzele sale. În pace, îndreptând, a mers cu Mine și pe mulți i-a întors de la nedreptate” (ibidem).

„Că[ci] buzele preotului va [vor] păzi cunoașterea și legea vor căuta din gura lui, pentru că este îngerul Domnului, al Atotțiitorului” (p. 6-7).

„[Oare] nu un Dumnezeu v-a zidit pe voi? [Oare] nu un Tată al tuturor [vă este] vouă? De ce ați părăsit fiecare pe fratele său, [ca] să spurcați făgăduința părinților voștri?” (p. 7).

„Iată, Eu trimit pe Îngerul Meu și va privi calea înaintea feței Mele și fără de veste va veni întru templul Său Domnul, pe Care voi Îl căutați, și Îngerul făgăduinței, pe Care voi Îl voiți! Iată, vine!, zice Domnul Atotțiitorul” (p. 9).

„Pentru că Eu [sunt] Domnul Dumnezeul vostru și nu M-am schimbat. Dar voi, fiii lui Iacov, nu vă depărtați de nedreptățile părinților voștri. V-ați abătut [de la] cele legiuite ale Mele și nu le-ați păzit. Întoarceți-vă către Mine și Mă voi întoarce către voi!, zice Domnul Atotțiitorul” (p. 10).

„Oare va păcăli omul pe Dumnezeu?” (Ibidem).

„Și Îmi vor fi Mie, zice Domnul Atotțiitorul, întru ziua pe care Eu o fac întru mântuire, și îi voi alege pe ei [în] ce chip alege omul pe fiul său, pe cel care slujește lui” (p. 11).

„Pentru că, iată, ziua Domnului vine arzând ca un cuptor și îi va arde pe ei! Și toți cei străini de fel și toți cei care fac fărădelegi vor fi trestie și îi va aprinde pe ei ziua cea care vine, zice Domnul Atotțiitorul, și nu o să rămână din ei rădăcina, nici joarda” (Ibidem).

„Și vă va răsări vouă, celor care vă temeți de numele Meu, Soarele dreptății, și vindecarea [va fi] în aripile Sale” (Ibidem).

„Și iată, Eu vă trimit vouă pe Ilias Tesvitis mai înainte să vină ziua Domnului cea mare și cea arătată” (p. 12).

Reprezentativ

Cartea Sfântului Profet Zaharias

Pagina sursă

Cartea în format PDF.

*

„Și vei zice către ei: «Acestea zice Domnul Atotțiitorul: <Întoarceți-vă către Mine și Mă voi întoarce către voi, zice Domnul!>»” (p. 4).

„Mântuiți-vă întru Sion cei care locuiți fiica Babilonului! Pentru că acestea zice Domnul Atotțiitorul: Dinapoia slavei M-a trimis peste neamurile care v-au prădat pe voi. Pentru că cel care se atinge de voi [este] ca cel care se atinge de pupila ochiului Său. […] Înfrumusețează-te și te veselește, fiica Sionului! Pentru că, iată, Eu vin și voi locui în mijlocul tău, zice Domnul! Și neamuri multe vor fugi spre Domnul în ziua aceea și Îi vor fi Lui întru popor și se vor sălășlui în mijlocul tău și vei cunoaște că Domnul Atotțiitorul M-a trimis către tine” (p. 8-9).

„Să se teamă tot trupul de la fața Domnului! Pentru că S-a ridicat din norii cei sfinți ai Săi”.

„Și mi-a arătat mie pe Iisus, pe preotul cel mare, stând înaintea feței Îngerului Domnului și diavolul stătuse de-a dreapta sa, [pentru] a sta împotriva lui” (p. 10).

„Pentru că, iată, Eu aduc pe Robul Meu, Răsăritul! Pentru că piatra pe care am dat-o înaintea feței lui Iisus, pe piatra cea una 7 ochi sunt. Iată, Eu sap groapă, zice Domnul Atotțiitorul, și voi pipăi toată nedreptatea pământului acestuia într-o zi” (p. 11).

„Și vei lua argint și aur și vei face cununi și le vei pune pe capul lui Iisus al lui Iosedec, al preotului celui mare și vei zice către el: <Acestea zice Domnul Atotțiitorul: Iată, omul! Răsăritul [este] numele lui. Și dedesubtul său se va ridica și se va zidi casa Domnului. Și acesta va lua virtutea și va ședea și va începe pe tronul său și va fi preotul din cele de-a dreapta Lui și sfat de pace va fi în mijlocul Amândurora. Iar cununa va fi a celor care rabdă…” (p. 17).

„Acestea zice Domnul Atotțiitorul: Judecata cea dreaptă judecați, iar milă și îndurare faceți fiecare către fratele său [vostru]!” (p. 20).

„Acestea zice Domnul Atotțiitorul: Iată, Eu mântui poporul Meu din pământul răsăriturilor  și din pământul apusurilor!” (p. 21).

„Acestea [sunt] cuvintele pe care le veți face: Grăiți fiecare adevărul către aproapele său și judecata cea de pace judecați în porțile voastre! Și fiecare răutatea aproapelui său nu o socotiți în inimile voastre, iar jurământul cel mincinos să nu iubiți! Pentru că toate acestea le-am urât, zice Domnul Atotțiitorul” (p. 22-23).

„Bucură-te foarte, fiică a Sionului! Propovăduiește, fiică a Ierusalimului! Iată, împăratul tău îți vine ție [vine la tine] drept și mântuind! [Și] El [este] blând și șezând pe cel de sub jug și pe mânzul cel tânăr” (p. 25).

„Că[ci] dacă ceva [este] bun, [atunci este] al Lui, iar dacă ceva [este] frumos, [atunci este] de la El” (p. 26).

„Și au rânduit plata Mea 30 de arginți. […] Și am luat cei 30 de arginți și i-am aruncat pe ei întru casa Domnului, întru cuptorul de topit” (p. 30).

„Și va fi în ziua aceea, [că] voi pune Ierusalimul [ca] piatră călcată în picioare de toate neamurile. [Și] tot cel care o calcă în picioare pe ea, batjocorind-o, o va batjocori și se vor aduna împotriva ei toate neamurile pământului” (p. 32).

„Și voi turna peste casa lui David și peste cei care locuiesc Ierusalimul Duhul harului și al îndurării. Și [ei] vor privi către Mine, către [Cel pe] Care L-au batjocorit. Și vor plânge peste El [cu] plângere, ca peste cel iubit, și vor suferi durere [cu] durere, ca asupra celui întâi-născut. În ziua aceea, tânguirea se va mări în Ierusalim, ca tânguirea rodiei tăiată în câmp” (p. 33).

„Și voi zice către el: «Ce [sunt] rănile acestea în mijlocul mâinilor tale?». Și [el] va zice: «[Ale celor] care m-au bătut în casa celui iubit al meu” (p. 34).

„Și vor sta picioarele Lui în ziua aceea pe Muntele Măslinilor, cel dinaintea Ierusalimului, [cel] dinspre răsărituri” (p. 36).

„Și Domnul Dumnezeul meu va veni și toți Sfinții [vor fi] împreună cu El. În acea zi nu va fi lumină, ci frig și gheață. Va fi o zi, și ziua aceea [este] cea cunoscută Domnului. Și nu [va fi] zi și nu [va fi] noapte, ci către seară va fi lumină. Și în ziua aceea va ieși apă vie din Ierusalim […]. Și Domnul va fi întru Împărat peste tot pământul. În ziua aceea Domnul va fi unul și numele Său [va fi] unul, înconjurând tot pământul”… (p. 36-37).

„Și va fi în ziua aceea extazul cel mare al Domnului în[tru] ei”… (p. 37).

Reprezentativ

Puteți fi partenerii noștri

mana dreapta a Sfantului Patriarh Ioan Gura de Aur

De aici puteți downloada, în mod gratuit, cărțile noastre editate la nivel online!

***

Dacă doriţi să ajutaţi financiar platforma noastră online şi proiectele noastre editoriale o puteţi face contactându-ne pe adresa de email:

dorinfather@yahoo.com

sau făcând donații în contul:

Picioruş Gianina Maria Cristina

BCR

RO31RNCB0080079049010001

***

Platforma noastră este editată pe Windows 10 și Firefox updatat la zi. Dacă nu sunteți în acești parametri…e posibil ca unele părți ale onlineului nostru să nu le puteți vizualiza.

***

Vă mulţumim frumos tuturor!

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [62]

Poemul Viu cu adevărat reține prin ecoul evanghelic al mesajului:

„Printre filozofi/ Îmi găsesc echilibrul/ Și trec făcând tumbe/ Printre silogisme. //

Sunt cei mai triști oameni/ Pe care i-am întâlnit vreodată/ Mi-e și milă de ei/ Că prea le știu pe toate/ Și nu sunt proști deloc. //

Kant, Hegel, Lucrețiu,/ Grecii bând ambrozie/ Și discutând despre esențe. //

Ce folos de atâta gândire,/ Dacă din toată filozofia/ Numai eu sunt viu, în clipa asta,/ Întâmplător, dar viu cu adevărat./ Pipăiți-mă”.

Este mesajul Bisericii de veacuri, al Sfinților Apostoli și al Sfinților Părinți: retorica filosofică și speculația, oricât de alambicată sau de rafinată, sunt vane și inutile dacă sunt false, dacă nu fac omul viu. Dacă nu te fac viu aici și în veșnicie.

Problema pe care o ridică Sorescu e pe atât de simplă pe cât e de gravă: ce folos au Kant, Hegel, Lucrețiu sau filosofii greci din gândirea lor speculativă, dacă acum nu sunt vii?

Poetul se exprimă ambiguu, dar eu nu cred că s-a gândit numai la faptul că nu mai sunt vii pe pământ, pentru că au murit. Ci interogația lui e mult mai profundă, ca întotdeauna (fiindcă niciodată nu se oprește la fenomene elementare): ce folos au dacă nu ajung să fie vii în veci?

Poemul reprezintă o polemică reală cu filosofia pe care nu o consideră vivificantă, dătătoare de viață. Spre deosebire de cuvintele lui Dumnezeu care „sunt duh și sunt viață” (In. 6, 63). Și cred că nu întâmplător Sorescu termină poemul cu îndemnul: „Pipăiți-mă”. Este ceea ce le-a spus Hristos Apostolilor Lui în timpul furtunii pe mare și după învierea Sa. Pare că poetul se referă la sine însuși, însă trimiterea e mult mai departe…

E o mare diferență între a retoriciza, a exprima opinii despre lume și despre viață, și a trăi cu adevărat sau a trăi adevărul, a fi viu în adevăr.

Sorescu crede în ceea ce te face viu, nu în speculația mentală. Acest crez este transparent și în poemul Hai la vorbe:

„Vorbe, chipul meu de-acum/ Va rămâne-n voi, măcar/ Cât rămâne apa mării/ În năvodul de pescar. //

Cum ascund comori pirații/ În vreo peșteră grozavă,/ Am cărat în voi întruna/ Saci cu timp și lăzi cu slavă. //

Iar când v-am umplut de stele,/ Tot mai nesătul de buchii,/ Mi-am vârât în voi ființa,/ Îndesând-o cu genunchii”.

Poemul are valoare testamentară, putând sluji de epitaf. Expresivitatea e argheziană.

Dacă Sorescu ar fi cotit-o, chiar și intuitiv, fără o doctrină călăuzitoare, spre postmodernism, n-ar fi vorbit niciodată despre opera sa poetică în termeni de: „comori”, „slavă”, „stele” etc.

Ca la Arghezi, ființa poetului e un amestec de „sânge” și „slavă” (Duhovnicească). Astfel, „chipul meu de-acum”, omul de carne și sânge, chipul trecător va rămâne în cuvinte „Cât rămâne apa mării/ În năvodul de pescar”.

Dar în „vorbele” puse pe hârtie vor rămâne „comorile” sufletului, „slava” și „stelele” pe care spiritul le-a tezaurizat. Încât „Tot mai nesătul de buchii,/ Mi-am vârât în voi ființa,/ Îndesând-o cu genunchii”. Ființa pe care o știe și o crede eternă. Pe care o dorește vie în veșnicie.

Predică la pomenirea Sfintei Preacuvioasei Maicii noastre Paraschevi [2019]

Iubiții mei[1],

Sfânta Paraschevi [Παρασκευὴ][2], Maica noastră, i s-a arătat recent în vedenia visului unei tinere din Grecia. A ieșit din icoana ei și „era îmbrăcată în negru, cu o năframă pe cap. […] Era nemaipomenit de frumoasă, foarte tânără, [de] o frumusețe inimaginabilă”[3]. Pentru că era plină de slava lui Dumnezeu în care ea acum locuiește. Și ea s-a arătat acestei tinere pentru ca să o încredințeze despre existența lui Dumnezeu și a Sfinților Lui. Fiindcă Sfinților lui Dumnezeu le pasă enorm de mult de noi, dorindu-ne tuturor mântuirea.

Și subliniez acest lucru, că le pasă enorm de mult de noi, pentru că Sfinții nu au nimic de-a face cu invidia sau cu răutatea. Vorba nebună că „până la Dumnezeu te mănâncă Sfinții” nu are nicio realitate. Pentru că Sfinții doresc să ne ducă la Dumnezeu, să ne facă să urâm păcatele și să trăim creștinește, și în niciun caz să ne îndepărteze de Dumnezeu. Căci ei nu sunt ziduri care ne despart de Dumnezeu, ci, dimpotrivă, punți de legătură spre Dumnezeu, ajutându-ne în toate ca să Îl cunoaștem și să Îl slăvim pe Dumnezeu cu adevărat.

Iar la praznicul din acest an, Sfânta Paraschevi, la Iași, va fi alături de Sfântul Ierarh Spiridon [Σπυρίδων] de Trimituntos [Τριμυθοῦντος][4]. Pentru că ambii sunt taumaturgi, sunt făcători de minuni. Și a fi făcător de minuni înseamnă a fi iubitor de oameni. Pentru că Sfinții nu fac minuni pentru ei, ci pentru noi. Fiindcă minunile sunt modul în care ei ne ajută, din slava lui Dumnezeu, pentru ca noi să ne sfințim viața noastră.

Sfintele Moaște ale Sfântului Spiridon sunt în insula Cherchira [Κέρκυρα] sau Corfu[5], iar sâmbătă, 12 octombrie 2019, mâna dreaptă a Sfântului Spiridon a fost adusă la București, pe Dealul Patriarhiei, spre închinare. După care, în aceeași zi a ajuns la Iași, unde va sta până pe 17 octombrie[6] spre binecuvântarea tuturor. Iar dacă Sfinții, prin Sfintele lor Moaște, vin tot mai aproape de noi e pentru ca noi să venim tot mai aproape de Dumnezeu. Pentru că Sfinții sunt călăuzele noastre spre Dumnezeu, sunt povățuitorii noștri în cele ale credinței și ale evlaviei, învățându-ne să Îl iubim și să Îl slujim cu adevărat pe Dumnezeu.

ÎPS Teofan Savu, în cuvântul său către pelerini, a remarcat faptul că și la Iași și în Corfu oamenii vin să se închine în fiecare zi[7] la cei doi Sfinți ai lui Dumnezeu, la Sfânta Paraschevi și la Sfântul Spiridon. Și aceasta pentru că „Sfinții îi ascultă, îi înțeleg”[8] pe cei credincioși. Și îi înțeleg, pentru că sunt plini de iubire față de confrații lor de pe pământ și, în același timp, sunt luminați de Dumnezeu continuu spre înțelegerea noastră. De aceea, Sfinții ne ajută în tot lucrul cel bun, ne călăuzesc spre tot adevărul, ne fac oameni vii, duhovnicești ai Bisericii prin sfintele lor rugăciuni, pentru că ei doresc să fim ca ei. Vor ca și noi să ajungem în Împărăția lui Dumnezeu și să trăim împreună cu ei continua revelare a lui Dumnezeu în viața noastră.

Sfânta Paraschevi sau Sfânta Vineri a trăit în secolul al 11-lea[9] și a adormit la vârsta de 27 de ani[10]. Și nu i-au trebuit nici 40, nici 60, nici 80 sau 100 de ani ca să își sfințească viața, ci și-a sfințit-o la nici 30 de ani! Căci, bineplăcută făcându-se lui Dumnezeu, El a iubit-o pe Sfânta Paraschevi și a luat-o dintre cei păcătoși [Înț. lui Sal. 4, 10]. A luat-o la Sine, pentru că „sufletele celor Drepți [sunt] în mâna lui Dumnezeu” [Înț. lui Sal. 3, 1, LXX].

Iar „Sfânta Cuvioasă Paraschevi, din data de 13 iunie 1641, își are Sfintele sale Moaște la Iași”[11]. Și de 378 de ani ele sunt pe pământ românesc, învățându-i pe români să se lepede de ei înșiși și să Îl urmeze pe Hristos ca să moștenească viața de veci. Pentru că nu putem trăi creștinește decât ca oameni duhovnicești, ca oameni Sfinți. Pentru că viața creștinului e viața cu Dumnezeu, e viața sfântă.

Însă cei care nu au de-a face cu sfințenia și, de aceea, nici nu îi iubesc pe Sfinți, luptă împotriva Sfinților lui Dumnezeu. Nu vor Bisericile închinate lor, nu vor Sfintele lor Icoane, nu vor Sfintele lor Moaște. Pentru ei trupurile lor cele nestricate, cele îndumnezeite, cele făcătoare de minuni sunt niște „cadavre”, când ele sunt pline de viața lui Dumnezeu, de slava Lui, pentru că ei au trăit întru slava Lui și trăiesc în Împărăția Lui, întru slava Sa cea veșnică și necreată.

Dar trupurile noastre cele pline de păcate sunt cadavre, încă de acum sunt cadavre, și ele vor începe să se strice la câteva ore după moartea noastră. Adesea îngropăm oameni care deja put, care deja se descompun sub ochii noștri. Însă trupurile Sfinților, trupurile lor cele îndumnezeite, trupurile lor cele frumoase, cele pline de sfințenie, pe care noi le numim Sfinte Moaște, nu se strică în mod deplin, nu put, nu îți provoacă scârbă și nici frică, ci, dimpotrivă, te umplu de har, de bucurie, de veselie dumnezeiască, de curăție, de sfințenie, te vindecă de boală și te întăresc în asceză și în evlavie. Pentru că trupurile lor nu sunt locuințele morții, ci ale Vieții. În trupurile lor locuiește slava lui Dumnezeu ca și în sufletele lor. Și ei ne dăruie slava Lui, ne dăruie toată comoara vieții lor, care e slava Lui, și sufletele lor cele îndumnezeite vin în ajutorul nostru.

Și mai minunat e ceea ce face Sfântul Spiridon, Părintele nostru, Ierarhul care a participat la Sinodul I Ecumenic și, care, prin mâna lui, este acum în România. Căci Sfintele lui Moaște părăsesc racla din Cherchira, el devine de multe ori un Sfânt deplin transfigurat, cu suflet și trup, și merge întru ajutorul oamenilor[12]. Iar „atunci când [Sfintele Moaște] revin, în chip minunat, ele sunt calde și prăfuite; la rândul lor, încălțările noi ale Sfântului apar tocite, păstrând pe ele pământ și fire de iarbă”[13]. Semn că a mers în mod real în lume, ca să facă bine oamenilor.

Dar și Sfânta Paraschevi se manifestă ca o ființă vie! Pentru că atunci când o femeie a vrut să îi pună o pernuță, în dar, sub cap, în racla ei, „Sfânta a ridicat capul pentru ca femeia să-i așeze pernuța în raclă”[14].

Și atunci cum sunt „cadavre” trupurile acestor Sfinți ai lui Dumnezeu, când ele sunt preaminunate în ochii credinței noastre? Însă, când ești trupesc, când ești pătimaș, îi vezi pe toți ca fiind pătimași, căci consideri că ei sunt ca tine. Că ei trăiesc și gândesc ca tine. Însă Sfinții lui Dumnezeu trăiesc duhovnicește și Îi slujesc lui Dumnezeu cu sfințenie. Fapt pentru care viața lor, aici și în veșnicie, e o minune negrăită.

Pentru că viața lor de aici se continuă în veșnicie. Nu există un hiat între aici și acolo, ci viața lor de aici, viața lor de sfințenie, devine inexprimabil de sfântă în Împărăția lui Dumnezeu. Căci ei sunt dumnezeii întru care locuiește Dumnezeu. Ei sunt cei îndumnezeiți prin slava lui Dumnezeu și prin nevoința lor de-o viață.

Așadar, cei care trăim cu Dumnezeu, ne bucurăm de Dumnezeu și de Sfinții Lui. Și nu plecăm urechea la palavre, la satanisme de tot felul, la neevlavia celor necredincioși, ci noi îi cinstim pe Sfinți cu evlavie și îi considerăm Părinții și Învățătorii noștri, pentru că ei ne învață și ne conduc spre Dumnezeu. Demonii îi împing pe oameni spre Iad prin tot felul de înșelări demonice, pe când Îngerii și Sfinții lui Dumnezeu ne luminează spre a trăi creștinește, evanghelic, cu sfințenie.

Iar Sfânta Paraschevi, astăzi pomenită, Maica noastră, ne învață sfințenia, ne învață să nu abdicăm niciodată de la viața cu Dumnezeu, pentru că viața cu El e adevărata viață a omului. Și dacă o ascultăm, atunci vom fi cu adevărat fericiți, bucurându-ne de fericirea cea veșnică a vieții cu Dumnezeu, cu Îngerii și cu Sfinții Lui. Amin!

[1] Începută la 5. 55, în zi de joi, pe 10 octombrie 2019. Cer senin, 8 grade, vânt de 8 km/ h.

[2] Cf.  https://www.synaxarion.gr/gr/sid/889/sxsaintinfo.aspx.

[3] Cf. https://www.comuniuneortodoxa.ro/sfinti-si-cuviosi-marturii/minune-sfintei-cuvioase-parascheva-la-tesalonic/.

[4] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/1430/sxsaintinfo.aspx.

[5] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Corfu.

[6] Cf. https://basilica.ro/moastele-sfantului-spiridon-vor-ajunge-in-bucuresti/.

[7] Cf. https://doxologia.ro/hramul-sfintei-cuvioase-parascheva/video-cuvantul-ips-parinte-teofan-catre-pelerinii-sfintei.

[8] Ibidem.

[9] Cf. https://doxologia.ro/viata-sfant/viata-sfintei-cuvioase-parascheva-de-la-iasi.

[10] Cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2018/10/13/predica-la-vecernie-la-pomenirea-a-doi-sfinti-facatori-de-minuni-13-octombrie-2018/.

[11] Ibidem.

[12] Cf. http://altarulcredintei.md/spiridon-sfantul-care-paraseste-racla/.

[13] Ibidem.

[14] Cf. https://doxologia.ro/minuni-vindecari-vedenii/sfanta-parascheva-ridicat-capul-pentru-primi-dar-o-pernuta.

Predică la Duminica a XXI-a după Cincizecime [2019]

Iubiții mei[1],

cei care disprețuiesc cuvintele nu știu că ele sunt purtătoare de viață. Pentru că un om este om prin cuvinte. Prin cuvintele pe care le-a învățat de la părinții lui, de la Școală, de la Biserică, de la societate. Căci toate lucrurile bune ale vieții noastre ne-au fost predate prin intermediul cuvintelor și ale gesturilor și ale faptelor de iubire față de noi. Și noi, la propriu, suntem niște cuvinte vii, pentru că la rândul nostru putem să exprimăm față de alții experiența noastră de viață.

Dar, pe cât de mici sunt cuvintele și pe cât de nesemnificative pot părea unora, pe atât ele sunt de importante pentru noi. Căci niciun cuvânt care ne vizează nu piere în vânt, ci el ne străbate întreaga ființă, uneori întreaga viață. Un cuvânt poate să ne tulbure sau să ne enerveze. Un cuvânt poate să ne amăgească sau să ne liniștească. Depinde ce pui în cuvinte și cum ajung cuvintele tale în inima omului căruia i te-ai adresat.

Când mergi la piață și cumperi semințe, semințe pentru legume, ele par niște mici gâze moarte. Niște realități muzeale. Iei în mână câteva semințe de roșii, de castraveți sau de ridichii și ele sunt uscate și părut moarte. Dacă n-ai fi văzut niciodată ce poate să răsară din aceste semințe, ai avea tot dreptul să te îndoiești de vitalitatea lor. Dar dacă le pui în pământ atunci când trebuie, la timpul lor, și uzi acel pământ, iar soarele îl încălzește și se întrunesc toate condițiile pentru încolțirea semințelor, atunci cele care păreau moarte se dovedesc foarte vii, nespus de vii, pentru că rodesc viață.

Însă viața e o ecuație pozitivă și nu o negație. Pentru că trebuie să existe sămânță, sămânță bună, dar și condiții de încolțire și de dezvoltare ale seminței. În sine, fără condiții prielnice, sămânța rămâne claustrată în ea însăși, rămâne o potențialitate. Dar, pusă în lucrare, sămânța devine o instituție, pentru că orice vrej de roșii e o fabrică de viață. Și acel vrej e dezvoltarea seminței, a acelei semințe ce părea nesemnificativă.

Cuvântul sămânță vine de la semen, seminis din latină, unde înseamnă tot sămânță[2]. Dar tot din cuvântul latin îl avem și pe semen, pe semenul nostru, pe cel care seamănă cu noi. Și de ce seamănă cu noi? Pentru că și el s-a născut din aceeași conjuncție a seminței bărbătești cu cea femeiască. Fiindcă scopul sexualității umane e acela de a produce sămânță, pentru că sămânța stă la fundamentul trupului copiilor noștri. Și noi, ca părinți, le dăm copiilor un trup din trupul nostru, pentru că le dăm sămânța noastră. Dar suntem împreună-creatori cu Dumnezeu ai copiilor noștri, pentru că El le dă copiilor noștri sufletele lor. Suflete care nu au preexistat trupului, ci care sunt create de El atunci când copilul se zămislește în uterul mamei sale. Căci copilul, din prima clipă a vieții sale, e suflet și trup, e un suflet întrupat, și are nevoi spirituale și materiale. Pentru că el este și sufletesc și trupesc în același timp, atâta timp cât are suflet spiritual și nemuritor, dar un trup muritor.

Însă, dacă noi suntem bolnavi, vom da copiilor noștri un trup bolnav. Pentru că Dumnezeu nu ne dă un suflet bolnav! El ne dă fiecăruia în parte un suflet curat, un suflet sănătos, pe care l-a creat numai pentru noi și care înregistrează doar viața noastră. Pentru că e al nostru, e unic, e doar pentru noi, căci e doar sufletul nostru. Însă învățăm păcatul, viața în păcat din uterul mamei noastre, pentru că intrăm în contact cu viciile umane și le acceptăm intrarea în noi.

Tocmai de aceea, Dumnezeu ne-a dat Botezul pentru a ne transfigura viața noastră din primele luni ale vieții noastre. Căci, prin Botez, El Însuși Se sălășluiește în noi prin slava Lui și trăiește în noi, făcându-ne pe noi duhovnicești. Dacă nu ne-am fi botezat în pruncie, am fi trăit moartea sufletească ca pe o realitate „firească”. Însă noi, cei botezați, cei înfiați de Dumnezeu, trăim viața cea duhovnicească, pentru că ea e viața firească, viața autentică, viața normală a oamenilor. Pentru că omul a fost creat de Dumnezeu pentru ca să trăiască cu El și să nu moară niciodată. Nefiresc e păcatul, cât și consecința păcatului: moartea. Păcatul și moartea sunt lucrurile nefirești ale omului!

De aceea, boala din trupul nostru e nefirească, pentru că e consecința păcatului. Dumnezeu nu a creat boala și nici moartea, ci ele sunt consecința păcatului. Și dacă am primit un trup bolnav de la părinți, acel trup e moștenirea grea pe care am primit-o. Și, în boala noastră, în bolile noastre, înțelegem în mod practic cât de rău e păcatul și cât de nefiresc e el pentru noi. Iar păcatul se perpetuează prin gânduri, prin cuvinte, prin gesturi, prin fapte, fiind un virus pe care îl considerăm „un aer proaspăt”. Dar cum tutunul nu ne face mai sănătoși, tot la fel păcatul ne face tot mai morți. Și ne trăim moartea încă de pe acum, această totală inadecvare, nepotrivire cu viața noastră, pentru că pactizăm interior cu păcatul în loc să ne bucurăm și să ne veselim împreună cu Domnul. Trăind în slava Lui și împlinind poruncile Sale.

Căci poruncile Domnului sunt acele cuvinte pe care noi le disprețuim, atunci când păcătuim. Ni se par niște „simple vorbe”, peste care credem că „putem să trecem foarte ușor”. Dar dacă trecem peste cuvintele Lui, care sunt ca niște geamanduri în ocean, ne înecăm. Pentru că ne aruncăm în moarte în loc să trăim fericiți pe pământ. Și fericirea pe pământ înseamnă tocmai a asculta de Dumnezeu, a împlini poruncile Sale! Pentru că poruncile Lui sunt viața noastră. Poruncile Lui sunt viața noastră duhovnicească, adevărata noastră viață, care ne face vii pentru veșnicie.

Semănătorul Își aruncă mereu în noi sămânța Lui [Lc. 8, 5]. Semănătorul nu minimalizează pe nimeni. El aruncă sămânța și în Iudas și în Pavlos, și în Iorga și în Hitler, și în Marin și în Ioana. Cuvântul Lui e pentru toți și accesul la El e garantat pentru toți. Pentru că nu există, dintru început, teren viran și teren mănos, ci tot omul pleacă în viață ca un teren mănos, ca un pământ cu ample posibilități de dezvoltare. Însă, cum ajungem noi, în viața noastră, de la pământ mănos la unul deșertic, e treaba noastră, treaba noastră rea, proastă. Căci, dacă ne greșim viața, atunci ne-o greșim pe barba noastră, pe alegerea noastră, pentru că nimeni nu alege în locul nostru. Chiar și atunci când pasăm responsabilitatea pe părinți, pe sistemul politic, pe alte condiții obiective, noi știm, de fapt, că am greșit, tocmai pentru că am vrut să greșim. Am ales greșit, pentru că am vrut să trăim așa după cum ne-am ales.

De aceea, sămânța în noi nu rodește, nu pentru că cuvântul lui Dumnezeu nu are putere, ci pentru că nu găsește în noi condițiile prielnice ca el să rodească și să devină o pajiște duhovnicească. Ne credem improprii cuvântului lui Dumnezeu, ne credem nevrednici de mântuirea lui Dumnezeu, și de aceea experimentăm moartea, cel mai nefiresc lucru al întregii existențe. Pentru că Dumnezeu a creat doar viața! Doar viața cu El, pentru că El ne-a vrut și ne vrea veșnic vii.

Aseară ascultam mărturia de viață a unui pastor penticostal[3], căruia i-a murit copilul, singurul, în primele luni de viață. Și când și-a îngropat copilul, pe care și-l dorise foarte mult, credința lui s-a clătinat. Pentru că nu înțelegea de ce Dumnezeu ne trimite astfel de dureri în viața noastră. Însă comunitatea în care era el, în loc să mai țină slujba, a venit după el la cimitir și l-a îmbrățișat. Și asta l-a făcut să-L simtă pe Dumnezeu aproape.

Pentru că Dumnezeu nu ne trimite doar cuvintele Lui, ci El ne și îmbrățișează, dacă ne dorim acest lucru. După cum nici noi nu considerăm că o relație e formată doar din cuvinte, ci și din gesturi, din fapte, din împreuna petrecere cu oamenii. Căci toate gesturile și faptele de iubire sunt condițiile prielnice pentru a răsări și a crește sămânța lui Dumnezeu din noi. Iubirea pentru oameni e apa care hrănește sămânța și soarele care o îmbrățișează.

Dar dacă am ajuns terenuri virane, pline de murdărie, nu e timpul pierdut! Ne putem ecologiza spațiul vieții noastre. Așa cum tinerii, luând sacul de gunoi, merg și strâng chiștoacele și peturile și reziduurile de tot felul de prin păduri, parcuri și străzi, tot la fel și noi putem să ne ecologizăm existența. Căci noi înșine am băgat patimile în noi! Noi am învățat să mințim, să furăm, să curvim, să ne prefacem, să ne certăm, să ne minimalizăm unii pe alții. Dacă nu am fi vrut, nu le-am fi făcut. Dar tocmai pentru că vrem, de aceea le și facem. Și nu sunt de vină familia, anturajul, societatea, sărăcia, boala pentru că noi păcătuim, ci doar noi înșine. Noi pierdem timpul, noi ne urâțim interior, noi ne omorâm sufletește și trupește.

Suntem călăii propriei noastre fericiri.

Suntem dictatorii propriei noastre tristeți.

Sămânța Lui ne este la îndemână, o putem înțelege, o putem accepta oricând în inima noastră, o putem lăsa să crească și să înflorească și să rodească în noi. Dar sămânța Lui trebuie citită! Trebuie citită în Scriptură, în cărțile Sfinților, în viețile lor, în Slujbele Bisericii, în istoria lumii, în concretul vieții noastre. Dacă nu citești tot timpul în cărți, în oameni, în lucruri, nu ai cum să primești sămânța Lui, sămânța adevărului și a vieții, adică adevărul Său cel mântuitor. Pentru că adevărul Lui ne eliberează de propria noastră moarte, de păcatele prin care ne sculptăm moartea în noi înșine.

Așadar, iubiții mei, noi am crezut în Domnul, pentru că vrem „ca să ne îndreptăm din credința lui Hristos [ἵνα δικαιωθῶμεν ἐκ πίστεως Χριστοῦ]” [Gal. 2, 16, BYZ]. Și când te îndrepți din sau prin credința în El, atunci nu mai stai cocoșat asupra patimilor. Pentru că lucrezi poruncile Lui cele drepte, care te fac vertical, te fac drept, te fac Sfânt înaintea Lui.

Și noi vrem să trăim lui Dumnezeu [Gal. 2, 19] sau cu El, pentru că vrem ca Hristos Domnul să trăiască în noi [Gal. 2, 20], dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, prin harul Lor. Și dacă ascultăm de Dumnezeu, atunci nu lepădăm harul Lui [Gal. 2, 21] cel mântuitor, pentru că lucrăm faptele mântuirii noastre.

Să ne întâlnim și mâine, la pomenirea Sfintei Maicii noastre Paraschevi, ca să ne bucurăm duhovnicește! Pentru că ea a crezut și a trăit potrivit credinței celei drepte, iar trupul său îndumnezeit e mărturia vie a sfințeniei sale. Amin!

[1] Începută la 7. 33, în zi de miercuri, 9 octombrie 2019. Cer senin, 5 grade, vânt de 3 km/ h.

[2] Cf. http://archives.nd.edu/cgi-bin/wordz.pl?keyword=semen.

[3] E vorba de Pastorul Florin Ianovici.

Restaurarea Catedralei din Turnu Măgurele după cutremurul din 1977

Am format aici arhiva articolului și ea conține 34 de fotografii, pachetul pentru download fiind de 119 mb.

Iar fotografiile sunt din arhiva personală a Pr. Prof. Dr. Marin Ciulei, Parohul care a restaurat Catedrala după cutremurul din 1977, unul dintre fotografi, care apare pe spatele mai multor fotografii, fiind G. Dragomirescu.

Când a fost trimis la Catedrală, Părintele Marin Ciulei a găsit-o improprie slujirii, cu turla cea mare căzută. Orașul a contribuit cu foarte puțin (13% din proiect), pentru că Patriarhia Română a fost cea care a restaurat Catedrala din Turnu Măgurele.

Scheletul de metal al turlei s-a construit jos, cu material luat din Combinat, și a fost urcat cu o macara adusă de la Timișoara.

Actualmente Catedrala beneficiază de un proiect de 5 milioane de euro din fonduri europene, obținut prin grija Pr. Prof. Dr. Marin D. Ciulei, aflat în faza de debut efectiv. Proiectul respectiv nu s-ar fi putut pune în practică, dacă la vremea aceea Catedrala nu ar fi fost restaurată.

Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [6]

Condacul II imploră ca Sfântul Dimitrie însuși să fie aproape de cel care vrea să îi rememoreze viața:

Ție, al nostru sfânt de țară, îți grăim cu glasul nou,
că flămânzi de vechi evlavii, din vremelnic îți tivim,
în găteală de lumină și de umbră, gândul tău.
Tu te fă duhovnicește un căuc, ca să sorbim
apa vieții ce se schimbă lapte-n spic, cuvânt în om,
și să stăm ne-ngăduiește în de-aproape raclii tale,
ca prin osul tău de-ales să slăvim pe Domnul-Domn.
Oasele tale să sune, ca niște sfinte cavale,
Râvna noastră nerostită și înfrânată-n lutul lenii.
Și-ntovărășind cu-avântul și tot tâlcul viața ta,
Toți, cu suflete înalte, alăute de smerenii,
Să suim, împărătește, cântul sfânt: Aliluia!

Apropierea de Sfintele Moaște ale Sfântului Dimitrie e în măsură să îl înțelepțească și să îl lumineze pe cel care dorește să îi cânte viața prin intermediul acatistului. Fericitul Daniil insistă pe simbolismul instrumentelor muzicale: chiar oasele Sfântului devin „sfinte cavale” ce rezonează spre noi râvna lui dumnezeiască, în timp ce cântăreții se fac „alăute de smerenii”. E o muzică antifonică, responsivă. Rugăciunea Sfântului se împletește cu rugăciunea celui/ celor care îi laudă viața și faptele.

Remarc din nou măiestria Fericitului Daniil, capacitatea lui de a îmbina un tipar stilistic arhaic, al vechilor imnografi (caracterizat prin metaforism abundent), cu tendințele poeziei moderne. Rezultatul este unul ce respectă canoanele, pe de-o parte, iar pe de alta se înscrie în parcursul poeziei contemporane.

Un alt element de succes constă în Faptul că Fericitul Daniil reușește să fie original. El imită, cum spuneam, stilistica abundentă a imnografiei tradiționale ortodoxe, dar nu copiază metafore și figuri de stil din vechime, așa cum am văzut că procedează mulți alcătuitori de acatiste noi, în zilele noastre, care schimbă doar datele biografice de la un Sfânt la altul, reproducând, cu aproape imperceptibile modificări, și melanjând ceea ce au citit în alte acatiste.

Asemenea, căutând să se păstreze în ambianța poeziei moderne/ moderniste, Fericitul Daniil are o voce proprie, care nu se confundă cu a lui Arghezi, Ion Pillat, Voiculescu sau Radu Gyr.

Călătorind spre Emausul dezlegărilor (vol. 2)

*

Pr. Prof. Dr. Marin Ciulei, Călătorind spre Emausul dezlegărilor, vol. 2, tehnoredactare, corectură de text și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Ed. Tipoalex, Alexandria, 2019, 230 p. [ISBN 978-606-621-115-4]

*

Îndemn stăruitor spre căutarea luminii credinței celei adevărate

„Făclie picioarelor
mele este legea Ta
și lumină
cărărilor mele”
[Ps. 118, 105].

Mărturiseam, în prefața volumului I al cărții de față, faptul că predicile încredințate atunci, dar și acum tiparului, nu au fost rostite într-un limbaj teologic cu desfășurări argumentative arborescente și fastidioase, ci mai degrabă sunt încercări omiletice, care să ofere raze de lumină din sfeșnicul cuvântului lui Dumnezeu (Mt. 5, 15; Mc. 4, 21).

De fapt, ne-am dorit și noi, și dorim și altora să se împărtășească din această Lumină (In. 8, 12), încât și alții să creadă în Lumină, pentru ca să fim fii ai Luminii (In. 12, 36), deschizându-ne spre ea ochii lăuntrici ai inimii și simțurile spirituale ale minții, ca să fim luminați de harul lui Dumnezeu.

Nu am uitat că „tăcerea, când este legată de simțăminte și gânduri curate este mai bună decât strigarea cu glas înalt”[1], dar nici cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „cel ce seamănă cu dărnicie, cu dărnicie va și secera” (II Cor. 9, 6). Deoarece credința împărtășită altora e un dar și ea a fost „dată Sfinților odată pentru totdeauna” (Iuda 1, 3). Iar pentru aflarea acestei credințe trebuie să ne străduim asemenea Apostolului Natanael (In. 1, 46-49), mai ales într-o societate desacralizată ca cea de astăzi. „La fel stau lucrurile și cu noi. Atunci când împărtășim credința noastră ortodoxă, nu suntem în stare să oferim argumente raționale, apărări și justificări. Adeseori tot ceea ce trebuie să facem e să spunem: „Vino și vezi!” [In. 1, 46]. Restul îl face Dumnezeu. El cunoaște fiecare om și adâncul inimii fiecăruia. Numai Dumnezeu poate întoarce o inimă și, vorbind fiecărei inimi, El singur face să se topească cinismul însetaților Natanaeli ai acestei lumi. Dar și noi trebuie să ne facem partea care ne revine”[2]. Deoarece, „credința este din auzire, iar auzirea [este] prin cuvântul lui Hristos” (Rom. 10, 17), rostit și tipărit de bună seamă.

„Urmărind îndumnezeirea omului după har, Biserica propune fiecărei generații de credincioși «o agendă» maximală întemeiată pe ideea de urcuș spiritual nesfârșit” împărtășit tuturor în mod divers. „Această diversitate cuprinzătoare transpune mesajul filantropiei divine și chestionează pedagogic aparențele. Să nu ne luăm după opinii, preconcepții și nici după verdictul, cel mai adesea eronat, al multora. Dumnezeu ne privește prin alte lentile, cu alte gânduri și concluzii decât ne privim noi întreolaltă. În fața tronului Său de Judecată nu mai operează pătimașele manevre și mistificări din această viață. Oaia cea pierdută, fiul risipitor, tâlharul mântuit – iată metaforele care ne sugerează ceva din logica inversă a ordinii transcendente. Dumnezeu cunoaște adâncul sufletesc al fiecăruia, îi străvede intențiile și faptele, măsoară adâncimea pocăinței, respinge falsa virtute și despoaie fariseismul, așa după cum descoperă pepita de aur a virtuții salvatoare în sufletele torturate de îndoială și disperare”[3].

Tocmai de aceea, îndemnul nostru este la credință, slavă și fapte bune, primind și trăind adevărurile mântuitoare, prin care urcăm de la literă la dobândirea Duhului dătător de viață. Să nu uităm ce ne învață Sfântul Grigorie Sinaitul († 1346): „cel ce caută înțelesurile poruncilor fără porunci [împlinite în viața sa n.n.], dorind să le afle doar prin învățătură și citire este asemenea celui ce-și închipuie umbra drept adevăr. Căci înțelesurile adevărului se dăruie celor ce se împărtășesc de adevăr”[4]. La fel ne învață și Sfântul Maxim Mărturisitorul († 662): „Dragostea se face cunoscută nu numai prin dăruirea de bani, ci cu mult mai mult prin împărtășirea cuvântului lui Dumnezeu și prin slujirea trupească”[5].

De aceea, nădăjduim ca într-o lume bântuită de atâtea rătăciri de la calea cea bună, cea spre Emausul încredințărilor, am îndrăznit să ne asumăm responsabilitatea și de data aceasta, și în acest mod, a semănării cuvintelor vieții veșnice (In. 6, 63).

Cu dorința și credința că vor veni zile, „zice Domnul Dumnezeu, în care voi trimite foamete pe pământ, nu foamete de pâine și nu sete de apă, ci de auzit cuvintele Domnului” (Amos 8, 11) sau după cum ne învață Sfântul Ioan Damaschin († 749): „Al meu este cuvântul, chiar dacă nu este al meu, ci este moștenire adânc teologhisită”[6], mărturisim că acest cuvânt l-am dăruit și noi din opaițul cunoașterii și al trăirii noastre în peste 4 decenii de Preoție.

Așadar, „să ne îngrijim [duhovnicește n.n.] de noi înșine, fraților, cu trezvie! Cine ne va da nouă timpul acesta de-l vom pierde? Vom căuta cu adevărat zilele acestea și nu le vom mai afla”[7]. Adică cu cuget veghetor și cu minte trează.

Prin urmare, vă îndemn să primim duhovnicește în sufletele noastre pe Dumnezeu Cuvântul și să facem și noi temple vii din inimile noastre, în care Mântuitorul Hristos să fie făclie și lumină pe căile vieții noastre (Ps. 118, 105).

Pr. Prof. Dr. Marin Ciulei,
15 august 2019.

[1] Sfântul Afraat Persanul († 345).

[2] Ieromonah Calinic (Berger), Provocări ale gândirii și vieții ortodoxe astăzi – reflecții despre temeiurile creștine, trad. de Maria-Cornelia și Diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2012, p. 201.

[3] Teodor Baconsky, Un parteneriat valoros și încă neglijat, în ziarul Telegraful Român, nr. 9-10 (1-15 martie 2019), p. 2.

[4] Filocalia românească, vol. 7, cu trad., introd. și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1977, p. 98.

[5] Filocalia românească, vol. 2, ed. a II-a, cu trad., introd. și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. Harisma, București, 1993, p. 65.

[6] Cuvântări la sărbători împărătești, la sărbători ale Maicii Domnului și la Sfinți, trad. de Pr. Dr. Gabriel Mândrilă și Laura Mândrilă, Ed. IBMO, București, 2010, p. 173.

[7] Avva Dorotei în Filocalia românească, vol. 9, cu trad., introd. și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1979, p. 575.

Mângâietorul sufletelor noastre
(Predică la Pogorârea Sfântului Duh)

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh!

Dreptmăritori creștini,

în Evanghelia de astăzi [In. 7, 37-53; 8, 12], Domnul a profețit primirea Duhului Sfânt. Căci Domnul a strigat și a zis: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea. Căci cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească aceia care cred în El. Căci încă nu era dat Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit” [In. 7, 37-39]. Iar la praznicul trecut, la Înălțarea Sa, Domnul i-a bucurat pe Ucenicii Lui tocmai cu făgăduința Duhului Sfânt [Lc. 24, 52]. Și pentru aceasta ei trebuia să fie uniți în rugăciune, pentru ca să se îmbrace cu putere de sus [Lc. 24, 49].

Iar ziua de astăzi e ziua Pogorârii Duhului Sfânt! Cunoscută în popor ca Rusaliile. Nume care reprezintă o românizare a zilei trandafirilor din lumea romană. Dar și ca Cincizecimea, pentru că a avut loc la 50 de zile după Paști. Și prin pogorârea harului Duhului Sfânt în Sfinții Apostoli s-a pus început văzut Bisericii. Pentru că s-a constituit prima comunitate creștină. Iar această sărbătoare e tot la fel de importantă pentru noi ca și Învierea Domnului.

Evreii aveau 3 mari sărbători și una dintre ele era și Cincizecimea. Căci prima mare sărbătoare era Paștele, când evreii sărbătoreau ieșirea lor din robia egipteană, a doua era Cincizecimea, ziua în care Domnul i-a dat lui Moise legea pe Muntele Sinai, care era și sărbătoarea secerișului. Cincizecimea se mai numea și Sărbătoarea Săptămânilor. Căci între Paști și Cincizecime erau 7 săptămâni. 7 x 7 = 49, iar a 50-a era Cincizecimea.  Iar a treia mare sărbătoare era Marea zi a ispășirii și Sărbătoarea corturilor.

Iar Evanghelia zilei, în fapt, este Apostolul zilei de astăzi [F. Ap. 2, 1-11]. Căci de aici aflăm ce s-a petrecut în ziua Cincizecimii. Și toți erau adunați în același loc [F. Ap. 2, 1]! Erau împreună. Nu lipsea niciunul. Căci erau cu toții în foișorul cel de sus, la etaj. Și harul Duhului Sfânt s-a arătat ca o suflare ca de vânt ce vine repede [F. Ap. 2, 2] și, sub chipul limbilor ca de foc, el a intrat în fiecare dintre ei [F. Ap. 2, 3]. De aceea, în popor, această duminică e numită Duminica Mare. Căci, după Duminica Învierii, această duminică e cea mai mare ca importanță în tot anul bisericesc.

Iar limbile Duhului nu sunt de foc, ci ca de foc! Pentru că nu era un foc material, ci unul spiritual. Iar cum focul material are calitatea de a lumina, dar și pe aceea de a arde, tocmai de aceea și focul harului dumnezeiesc este lumina lui Dumnezeu care ne luminează și care ne curățește pe noi de păcatele noastre. De aceea, praznicul de astăzi este unul al înnoirii. Și noi ne-am înnoit duhovnicește atunci când am primit Taina Sfântului Mir, pentru că am primit pecetea darului Sfântului Duh. Și toate cele ale lui Dumnezeu se înțeleg prin luminarea harului Sfântului Duh.

Și când Sfinții Apostoli au primit harul Duhului Sfânt la Ierusalim, atunci erau veniți și iudeii din diaspora [F. Ap. 2, 9-11]. Iar Duhul Sfânt i-a arătat preaînțelepți pe Apostolii Domnului în fața tuturor. Căci acum, la Cincizecime, El i-a îmbrăcat cu putere de sus și i-a făcut neînfricați. Și Sfântul Petru vorbește fără teamă, luminat fiind de Dumnezeu, și îi ceartă pe cei care L-au răstignit pe Domnul [F. Ap. 2, 36]. Iar în urma predicii Sfântului Petru s-au botezat ca la 3.000 de bărbați [F. Ap. 2, 41]. După care, în scurt timp, comunitatea creștină va număra cam 5.000 de bărbați [F. Ap. 4, 4].

De aceea, fiecare nou botezat al Bisericii este un nou mădular tainic al lui Hristos. E o nouă mlădiță din butucul viței. Pentru că El este vița [In. 15, 1]. Și noi nu putem fi mlădițe vii, duhovnicești, decât în relație cu Dumnezeu, Cel care ne dă nouă viața harului dumnezeiesc.

Și când au primit Apostolii harul Duhului? La ceasul al 3-lea din zi [F. Ap. 2, 15], adică la 9 dimineața. Și puterea lui Dumnezeu a făcut ca fiecare să audă cuvântul lui Dumnezeu în limba lui [F. Ap. 2, 8]. Și iată cât de importantă e limba în cultul Bisericii! Căci grecii au limba veche în cult, pe care cei de acum nu prea o înțeleg. Rușii, frații noștri pravoslavnici, de care ne cam lepădăm la ora actuală, au în cult slavona. Așa cum aveam și noi, pe când foloseam chirilica. Însă poporul român a avut inspirația și binecuvântarea de la Dumnezeu ca să introducă în cult propria sa limbă. Și asta când romano-catolicii, doar cu 30 de ani în urmă, au renunțat la limba latină în cult în favoarea limbilor naționale.

Dar ce s-a întâmplat în ziua Cincizecimii? Fiecare, în chip miraculos, a auzit cuvântul lui Dumnezeu rostit în limba lui [F. Ap. 2, 8]. Mare taină dumnezeiască! Dar a înțelege cuvântul lui Dumnezeu în limba ta e marea taină a Duhului Sfânt. Pentru că cei care n-au primit puterea Duhului Sfânt au considerat că Apostolii sunt beți [F. Ap. 2, 13]. Dar cei care auzeau cuvintele lui Dumnezeu le sorbeau, pentru că erau însetați duhovnicește. Însă numărul lor, deși a fost ca la cinci mii în cele din urmă, era totuși un număr mic, în comparație cu cei care puteau să creadă dintre evrei.

De aceea, și astăzi, tot la fel stau lucrurile. Căci ce zic oamenii care nu sunt aici? Pentru că ei nu își desfășoară viața cu Dumnezeu. Și Dumnezeu e ca soarele. El răsare pentru toată lumea. Dar Îl primește numai cel ce voiește. Și cei care nu vor să-L primească, ce spun despre noi, care pășim pragul Bisericii? Spun că suntem niște bătuți în cap, niște anacronici, care nu avem habar despre ce e cu noi. „Se duc și ei la Biserică pentru că așa s-a pomenit. Și chiar dacă înțeleg sau nu înțeleg ceva, se duc și ei acolo… Vai de ei, sărmanii!”. Căci chiar ne compătimesc…

Apoi, iubiți credincioși, eu cred că noi suntem cei puțini, care am primit cuvântul lui Dumnezeu! Și venim la fiecare Sfântă Liturghie ca oameni cinstitori de Dumnezeu. Pentru că prima calitate a Apostolilor a fost aceea de a proroci. Și a proroci nu înseamnă numai a vesti viitorul, ci și a înțelege prezentul. Fapt pentru care, atunci când venim la Biserică trebuie să venim din dragoste de Dumnezeu. Pentru că trebuie să venim cu bucuria întâlnirii cu Dumnezeu. Și, câteodată, ne dorim să ne întâlnim cu cineva drag, cu care nu ne-am mai văzut de mult. Întocmai cu aceasta trebuie să fie dorința noastră atunci când venim la Biserică. Și dacă simțim așa, atunci și în inimile noastre adie harul lui Dumnezeu. Adie suflarea Sfântului Duh.

Pentru că grecii au cuvântul πνεῦμα [pnevma] cu o semnificație foarte largă. Iar limba greacă are cel mai bogat lexic posibil. Și πνεῦμα înseamnă și duh și suflare și vânt. Iar „vântul [τὸ πνεῦμα] suflă unde voiește” [In. 3, 8]. Pentru că suflarea Duhului Sfânt nu o poate opri nimeni, după cum nici vântul nu poate fi oprit de nimeni. Vântul bate cum vrea, cât vrea, oriunde vrea. Întocmai este și cu suflarea Duhului Sfânt!

Însă Duhul Sfânt este Mângâietorul nostru. În grecește: Παράκλητος [Paraclitos] [In. 14, 26; 15, 26; 16, 7]. Și Παράκλητος vine de la verbul παρακαλέω [paracaleo], care înseamnă a ruga, a invita, a încuraja, a mângâia. Căci numai când vine Duhul, oamenii se zidesc duhovnicește și fața pământului inimii se înnoiește [Ps. 103, 31]. Iar Duhul Sfânt ține toate în existență. Pentru că El este Împăratul Cel ceresc și Mângâietorul, Ocrotitorul nostru și Dătătorul de viață. Iar Duhul nu purcede din Fiul, ci din Tatăl! Însă e trimis în lume de către Fiul. Și ce face Duhul? Dă chip lui Hristos în noi [Gal. 4, 19]! Pentru că Duhul ne face pe noi hristoși, adică creștini. Pentru că creștin e de la Hristos. Și prin harul Duhului noi trăim înnoirea vieții noastre [Rom. 6, 4].

Și ce au spus cei care au primit cuvântul lui Dumnezeu prin predica Sfântului Petru? Au spus: „Bărbați frați, ce să facem?” [F. Ap. 2, 37]. Și este o întrebare pe care trebuie să ne-o punem și noi. Și ce avem noi de făcut?… Trebuie să ne schimbăm viața! Să ne înnoim viața noastră. Să trăim ca oameni fără de păcat. Liberi de ceea ce ne înrobește. Și lucrul acesta nu îl putem face decât numai cu credință în Hristos.

Și ce este apa vie [In. 7, 38]? E harul cel dumnezeiesc! Și cu harul lui Dumnezeu în noi putem să vorbim cu Dumnezeu. Și, prin harul Său, vorbim cu Dumnezeu în calitate de fii ai Lui. De aceea, lui Dumnezeu Îi spunem Tată. Și dacă un tată își iubește copiii lui în mod firesc, cu cât mai mult ne iubește pe noi Tatăl nostru Cel din cer? Și nu ne putem numi fii ai Lui decât în Duhul Sfânt. Și cei care suntem înfiați duhovnicește prin Hristos, suntem împreună frați cu Fiul. Și de aceea, sărbătoarea de mâine este accentuarea importanței pogorârii Sfântului Duh, prin pomenirea tuturor celor trei persoane ale Preasfintei Treimi.

Iubiți frați și surori, ca să înțelegem ce înseamnă o viață creștină trebuie să nu uităm cuvintele Sfântului Serafim din Sarov: „Scopul vieții creștine este dobândirea Sfântului Duh”!

Și de ce Duhul Sfânt S-a pogorât sub chipul limbilor ca de foc? Pentru că nicio legătură nu e mai strânsă ca cea între cuvânt și limbă. Și Duhul este Sfințitorul nostru. Iar orice cuvânt se rostește cu limba pentru a fi auzit. Și ca să fii limba ca de foc a harului dumnezeiesc trebuie să ai cuvinte pline de har. Și pentru a propovădui cu adevărat, atunci Cuvântul trebuie să însoțească pe Duhul în predica noastră. Iar unde e Cuvântul și Duhul Sfânt, acolo e și Tatăl, adică întreaga Preasfântă Treime.

Și frunzele de tei sau de nuc din această zi sunt o trimitere la limbile duhovnicești ale Duhului. Și când bate vântul aceste frunze de tei sau de nuc au o muzicalitate, o melodie a lor. Care trimite la suflarea Duhului Sfânt. Și noi, în această zi, ne întoarcem acasă cu aceste simboluri ale Duhului Sfânt și cu dorința de a ne schimba mereu viața noastră. Fiindcă astăzi e momentul înnoirii legământului celui vechi. Căci, de acum, poporul cel ales al lui Dumnezeu este Biserica.

Iar Duhul Sfânt inspiră pe tot cel care dorește să Îl primească. Și vă prezint aici o prescură, făcută tot prin luminarea lui Dumnezeu. Și, dacă vă uitați, sunt reprezentate pe ea 12 stele și, deasupra lor, sunt 12 limbi. Căci, în cerul Bisericii, Apostolii strălucesc mai mult decât stelele. Căci Drepții ca luminătorii strălucesc. Și strălucesc în Împărăția lui Dumnezeu, pentru că au primit harul Duhului Sfânt. Iar pâinea aceasta e o vorbire despre Împărăția lui Dumnezeu. Pentru că și evreii, la Cincizecimea lor, aduceau un snop de grâu, care Îl indica pe Hristos, dimpreună cu două pâini, care vorbeau tainic despre unitatea celor două Testamente. Iar unitatea Bisericii e păstrată de Duhul Sfânt. Căci, dacă ne-ar părăsi Duhul Sfânt, ne-am fărâmița în mii de părți.

Duhul Sfânt e Duhul unității. După cum o pâine nu se face dintr-un bob de grâu, ci din multe, adunate și frământate la un loc, tot la fel toți creștinii formează Biserica. Și prețuiesc mult pe cea care a făcut această prescură. Iar simbolismul aparte al acestei prescuri nu e o banalitate! Dacă ai ochii credinței, ochii Duhului Sfânt, poți să vezi și în frunza de nuc limba ca de foc. Și te poți ruga lui Dumnezeu ca și tu să fii curățit. Iar dacă Dumnezeu te curățește, atunci nu mai consideri vorbirea în Duhul lui Dumnezeu o bolboroseală, ci un izvor de viață veșnică.

Să ne ajute Dumnezeu să ne schimbăm viața! Amin.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [61]

Într-un alt poem fără titlu, Sorescu se arată ostil reverențelor, socotind că „mai bine să ne uităm unii la alții”, pentru că „e suficient că ne vedem/ Că ne putem privi/ De după gardul trupului”.

Și e adevărat că trupul e gardul nostru, pentru că el nu lasă să se pătrundă în casa sufletului nostru. Dar putem privi dincolo de gard și putem ghici sau intui ce se întâmplă cu ceilalți…

Scrutarea sufletului prin trup, prin vălul materiei constituie, de altfel, unul dintre subiectele poeziei lui Sorescu. Și dacă nu se uită prin gardul trupului, atunci coboară ca-ntr-o fântână:

„Mă cobor la suflet, iată,/ De pe trup cad ca o piatră./ Spre adânc, spre-adânc mereu,/ Unde e să-l văd și eu? //

Funia mai lungă, soare,/ Lasă-mi-o spre cel tărâm,/ Unde nu sunt mâini, picioare,/ Ci numai un ochi rămân”… (Coborâre).

Pe lângă Nichita, Sorescu e un alt poet neomodernist care vorbește foarte des despre suflet. Și crede în rudenia lui cu „absolutul” (În cer).

Și mai știe că sufletul e podul spre Rai:

„Sufletul meu nici n-are pod/ Și zilnic dau să-l trec înot,/ Departe-i țărmul celălalt,/ Vadu-i adânc și ceru-nalt. //

Ca peștii, din abis, stâncoși,/ Răsar munți tineri, și munți roși,/ Contemplu palma lor de lut/ Și zic: Aici eu m-am născut. //

Buza-mi sărută-albastra zare,/ Cu setea muntelui de sare. //

Ce bine e că n-am nici pod,/ Că dorul meu e plin de glod./ Dacă mă-nec, mă țin de-un plai/ Și-not spre gura cea de rai” (Pod peste suflet).