Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Studii literare (vol. 4)

Studii literare (vol. 4)

Pagina sursă a cărții.

PDFEPUBKindleTorrent

*

Cuprins

Sfântul Efrem Sirul și Dimitrie Cantemir / 3 – 11 /

Unul moare, altul naște / 12 – 20 /

Geneza creștină în opera lui Eminescu (1) / 21 – 46 /

Geneza creștină în opera lui Eminescu (2). Rugăciunea unui dac și Scrisoarea I / 47 – 108 /

Geneza creștină în opera lui Eminescu (3). Bulgări fluizi de lumină / 109 – 119 /

Nostalgia Paradisului la Eminescu și Creangă / 120 – 123 /

Poezia prozei lui Ion Creangă / 124 – 132 /

Erudiția lui Creangă / 133 – 154 /

Cănuţă, om sucit: o lecţie creștină de o mare profunzime / 155 – 158 /

Despre patima desfrânării și a iubirii de bani la Caragiale și Slavici / 159 – 165 /

Moara cu noroc… / 166 – 174 /

Ion și semnele / 175 – 194 /

Baltagul și semnele / 195 – 213 /

Un motto pentru opera lui Sadoveanu / 214 – 215 /

O experiență demonică similară în opera lui Mircea Eliade și a Fericitului Serafim Rose / 216 – 222 /

Maitreyi: o interogație suspectă sau îndreptățită? / 223 – 228 /

Din nou despre Maitreyi / 229 – 239 /

La țigănci – semne și simboluri / 240 – 258 /

Hagialâcuri și spovedanii / 259 – 273 /

Hagialâcurile lui Moromete / 274 – 292 /

Vorbire despre relația dintre bărbat și femeie, cu poetul Gellu Naum / 293 – 296 /

Iubirea lui e un poem, viața lui e o poezie / 297 – 300 /

*

Primele trei volume le găsiți aici:

Studii literare (vol. 1)

Studii literare (vol. 2)

Studii literare (vol. 3).

 

Întrebări și răspunsuri teologice (vol. 1)

Intrebari si raspunsuri teologice (vol. 1)

*

Pagina sursă a cărții.

PDFEPUBKindleTorrent

*

Întrebările la care am răspuns în această carte:

1. Câți colaci cuprinde un căpețel și ce semnifică ei? (5-7)

2. Care sunt numele care apar în cartea Facerea? (7-20)

3. Ce a fost mai înainte: oul sau găina? (20-21)

4. Ce spun canoanele Bisericii despre căsătorie? (21-41)

5. Când a apărut ideea de Sinod Ecumenic în canoanele Bisericii? (41-42)

6. Care canon bisericesc atestă pentru prima oară Taina Sfintei Mirungeri? (42)

7. Diaconița trebuie hirotesită sau hirotonită? (42-43)

8. Ce spun canoanele Bisericii despre superstiții? (43-44)

9. Ce spun canoanele Bisericii despre travestire și purtarea de măști? (44-45)

10. Ne putem duce la mare, ca să facem baie în comun? (45-46)

11. Cum a născut Maica lui Dumnezeu potrivit canoanelor Bisericii? (46)

12. În ce canon ni se vorbește despre primele 6 Sinoade Ecumenice? (47)

13. În ce canon este atestată realitatea istorică și veridicitatea teologică a Sfântului Sfințit Mucenic Dionisios Areopagitul? (47)

14. Când se primește Taina Sfintei Mirungeri? (47)

15. Are de-a face cu învățătura Bisericii proverbul „cine sapă groapa altuia, cade singur în ea”? (48)

16. Ce înseamnă faptul că Domnul „este apărătorul mântuirilor unsului Său” [Ps. 27, 8, LXX]? (48-49)

17. Cum trebuie să înțelegem cuvântul: „Glasul Domnului întărind cerbii” [Ps. 28, 9, LXX]? (49)

18. De ce Domnul „va descoperi dumbrăvile” [Ps. 28, 9, LXX]? (49-50)

19. Ce a vrut să spună Sfântul David prin expresia: „Domnul va locui potopul” [Ps. 28, 10, LXX]? (50)

20. Care este zidul celor care iubesc legea Domnului [Par. lui Sal. 28, 4]? (50-51)

21. De cine sunt prinși oamenii în Par. lui Sal. 28, 12? (51)

22. Ce înseamnă „să nu fii exeget [ἐξηγητὴς] neamului celui fărădelege” [Par. lui Sal. 29, 18, LXX]? (51-52)

23. Ce înseamnă: „dar ieșirea lui nu a spălat-o” [Par. lui Sal. 30, 12]? (52)

24. Cum trebuie să înțelegem duhovnicește locul de la Par. lui Sal. 30, 17? (52-53)

25. Ce înseamnă: „Mulge lapte și va fi unt!” [Par. lui Sal. 30, 33]? (53-54)

26. Ce s-a petrecut cu Sfintele Moaște ale Sfântului Profet Elisseos și ale Sfântului Profet Ioannis Botezătorul în timpul lui Iulianos Apostatul? (54-55)

27. Ce a spus Sfântul Mare Mucenic Artemios despre dumnezeii păgâni, Sibile și Virgilius? (55)

28. De ce se veselește inima în osteneală [Eccl. 2, 10]? (55-56)

29. Ce înseamnă a vedea binele în toată osteneala noastră [Eccl. 3, 13]? (56)

30. Care sunt numele Sfinților Apostoli conform Matteos 10? (56-57)

Read More

Puteți fi partenerii noștri

mana dreapta a Sfantului Patriarh Ioan Gura de Aur

De aici puteți downloada, în mod gratuit, cărțile noastre editate la nivel online!

***

Dacă doriţi să ajutaţi financiar platforma noastră online şi proiectele noastre editoriale o puteţi face contactându-ne pe adresa de email:

dorinfather@yahoo.com

sau făcând donații în contul:

Picioruş Gianina Maria Cristina

BCR

RO31RNCB0080079049010001

***

Platforma noastră este editată pe Windows 10 și Firefox updatat la zi. Dacă nu sunteți în acești parametri…e posibil ca unele părți ale onlineului nostru să nu le puteți vizualiza.

***

Vă mulţumim frumos tuturor!

Înțelepciunea lui Sirah, cap. 44, cf. LXX

1. Așadar, să-i lăudăm pe bărbații cei slăviți și pe părinții noștri [cu] nașterea[1].

2. [Căci] multă slavă a zidit Domnul [ολλὴν δόξαν ἔκτισεν ὁ Κύριος][2], măreția Lui [fiind] din veac [τὴν μεγαλωσύνην Αὐτοῦ ἀπ᾽ αἰῶνος][3].

3. [Ei] domnind în[tru] împărățiile lor și [fiind] bărbații cei vestiți în[tru] putere. Sfătuind în[tru] înțelegerea lor [și fiind] vestiți în[tru] profeții.

4. Povățuind poporul în[tru] sfaturi și [întru] înțelegerea învățăturilor poporului, [având] cuvintele cele înțelepte în[tru] învățătura lor.

5. Cercetând părțile[4] celor cântăreți [ἐκζητοῦντες μέλη μουσικῶν] și povestind cuvinte în[tru] scrisoare [καὶ διηγούμενοι ἔπη ἐν γραφῇ].

6. Bărbații cei bogați dăruiți [cu] tărie, fiind în pace în locașurile lor.

7. Toți aceștia în[tru] neamuri au fost slăviți și în[tru] zilele lor [sunt] lauda [noastră].

8. Sunt [dintre] aceștia [cei] care au lăsat nume [εἰσὶν αὐτῶν οἳ κατέλιπον ὄνομα] [în urma lor, ca] să povestească laude [τοῦ ἐκδιηγήσασθαι ἐπαίνους][5].

9. Și sunt [și aceia] a căror pomenire nu este [καὶ εἰσὶν ὧν οὐκ ἔστιν μνημόσυνον][6] și au pierit ca nefiind [καὶ ἀπώλοντο ὡς οὐχ ὑπάρξαντες][7] și au fost ca nefiind [καὶ ἐγένοντο ὡς οὐ γεγονότες] și copiii lor după ei.

10. Dar, mai degrabă, aceștia [sunt] bărbații milei [ἀλλ᾽ ἢ οὗτοι ἄνδρες ἐλέους]: cărora dreptățile nu le-au fost uitate [ὧν αἱ δικαιοσύναι οὐκ ἐπελήσθησαν][8].

11. Cu sămânța lor va rămâne moștenirea cea bună nepoților lor.

12. În[tru] făgăduințe a stat sămânța lor și copiii lor pentru ei.

13. Până [în] veac va rămâne sămânța lor și slava lor nu va fi ștearsă [καὶ ἡ δόξα αὐτῶν οὐκ ἐξαλειφθήσεται].

14. Trupurile lor în pace a[u] fost îngropat[e] [τὰ σώματα αὐτῶν ἐν εἰρήνῃ ἐτάφη] și numele lor trăiește întru neamuri [καὶ τὸ ὄνομα αὐτῶν ζῇ εἰς γενεάς].

15. Înțelepciunea lor o vor povesti popoarele [σοφίαν αὐτῶν διηγήσονται λαοί] și lauda o vestește adunarea [καὶ τὸν ἔπαινον ἐξαγγέλλει ἐκκλησία][9].

16. Enoh a bine-plăcut Domnului [Ενωχ εὐηρέστησεν Κυρίῳ] și a fost mutat [καὶ μετετέθη][de pe pământ la cer, fiind] pilda pocăinței neamurilor [ὑπόδειγμα μετανοίας ταῖς γενεαῖς].

17. Noe a fost aflat desăvârșit [Νωε εὑρέθη τέλειος], Drept în vremea urgiei [Δίκαιος ἐν καιρῷ ὀργῆς] [și, prin el, Dumnezeu] a făcut schimbarea [ἐγένετο ἀντάλλαγμα] [lumii]. Pentru acesta a fost făcută rămășița pământului [διὰ τοῦτον ἐγενήθη κατάλειμμα τῇ γῇ], când a fost potopul.

18. Făgăduințele veacului au fost puse către el [διαθῆκαι αἰῶνος ἐτέθησαν πρὸς αὐτόν], pentru ca să nu se șteargă [cu] potop tot trupul [ἵνα μὴ ἐξαλειφθῇ κατακλυσμῷ πᾶσα σάρξ].

19. Avraam, cel mare, părintele a mult[e] neamuri [Αβρααμ μέγας πατὴρ πλήθους ἐθνῶν] și nu s-a aflat [altul] asemenea [lui] în[tru] slavă [καὶ οὐχ εὑρέθη ὅμοιος ἐν τῇ δόξῃ].

20. Care a păzit legea Celui Preaînalt [ὃς συνετήρησεν νόμον Ὑψίστου] și a fost în[tru] făgăduință cu El [καὶ ἐγένετο ἐν διαθήκῃ μετ᾽ Αὐτοῦ]. În trupul său a stat făgăduința [ἐν σαρκὶ αὐτοῦ ἔστησεν διαθήκην] și în[tru] ispită a fost aflat credincios [καὶ ἐν πειρασμῷ εὑρέθη πιστός].

21. Pentru aceea, în[tru] jurământ i-a stat lui să binecuvinteze neamurile în[tru] sămânța sa [ἐν ὅρκῳ ἔστησεν αὐτῷ ἐνευλογηθῆναι ἔθνη ἐν σπέρματι αὐτοῦ], să-l înmulțească pe el ca țărâna pământului și ca stelele să înalțe sămânța lui și să-i moștenească pe ei de la mare până la mare și de la râu până la marginea pământului.

22. Și în[tru] Isaac așa a stat [făgăduința], pentru Avraam, tatăl său.

23. Binecuvântarea tuturor oamenilor [εὐλογίαν πάντων ἀνθρώπων] și făgăduința s-a[u] odihnit pe capul lui Iacov [καὶ διαθήκην κατέπαυσεν ἐπὶ κεφαλὴν Ιακωβ]. L-a cunoscut[10] pe el în binecuvântările sale [ἐπέγνω αὐτὸν ἐν εὐλογίαις αὐτοῦ] și i-a dat lui în[tru] moștenire [καὶ ἔδωκεν αὐτῷ ἐν κληρονομίᾳ] și a pus deoparte părțile sale și în 12 seminții l[e]-a împărțit.


[1] Pe părinții care ne-au născut pe noi.

[2] Multă slavă a zidit Domnul în oamenii cei credincioși Lui. Multă slavă a arătat El în oameni.

[3] Măreția, adică slava Lui, s-a arătat din veac în oamenii credincioși Lui, de la începutul creației, începând cu Sfinții Protopărinți Adam și Eva.

[4] Partiturile, compozițiile lor muzicale.

[5] Să povestească laude lui Dumnezeu. Pentru că de aceea au lăsat un nume în urma lor: fiindcă au fost oamenii lui Dumnezeu.

[6] A căror pomenire nu a rămas în istorie.

[7] Ca și când n-ar fi existat vreodată.

[8] Nu le-au fost uitate de Dumnezeu și, într-o anume măsură, nici de oameni.

[9] Lauda Sfinților o prăznuiește Biserica.

[10] Cu referire la Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu l-a cunoscut pe el.

Lucas, cap. 18, 18-30, cf. BYZ

18. Și L-a întrebat pe El un stăpânitor, zicând: „Învățătorule cel bun [Διδάσκαλε ἀγαθέ], ce făcând [eu] voi moșteni viața cea de veci [τί ποιήσας ζωὴν αἰώνιον κληρονομήσω]?”.

19. Și Iisus i-a zis lui: „De ce pe Mine [Mie] Îmi zici [că sunt] «Cel bun» [Τί Με λέγεις ἀγαθόν]? Nimeni [nu este] Cel bun [Οὐδεὶς ἀγαθός], afară de Cel unul [εἰ μὴ εἷς], Dumnezeu [ὁ Θεός]!

20. Ai cunoscut poruncile: Să nu preacurvești, să nu omori, să nu furi, să nu mărturisești mincinos, cinstește pe tatăl tău și pe mama ta?!”.

21. Și el a zis: „Pe acestea toate le-am păzit din tinerețea mea”.

22. Iar Iisus, auzind acestea, i-a zis lui: „Încă una îți lipsește ție! Vinde toate câte ai și împarte celor săraci și vei avea comoară în cer și vino, urmează-Mi Mie!”.

23. Iar el, auzind acestea, s-a făcut foarte întristat [περίλυπος ἐγένετο], căci era foarte bogat [ἦν γὰρ πλούσιος σφόδρα].

24. Și Iisus, văzându-l pe el făcându-se foarte întristat, a zis: „Cum cu anevoie vor intra [Πῶς δυσκόλως εἰσελεύσονται], cei având averi [οἱ τὰ χρήματα ἔχοντες], întru Împărăția lui Dumnezeu [εἰς τὴν Βασιλείαν τοῦ Θεοῦ]?

25. Căci mai ușor îi este cămilei să intre [Εὐκοπώτερον γάρ ἐστιν κάμηλον εἰσελθεῖν] prin urechile acului [διὰ τρυμαλιᾶς ῥαφίδος] decât cel bogat să intre [ἢ πλούσιον εἰσελθεῖν] întru Împărăția lui Dumnezeu [εἰς τὴν Βασιλείαν τοῦ Θεοῦ]”.

26. Iar cei care au auzit, au zis: „Și cine poate să se mântuie?”.

27. Iar El a zis: „Cele cu neputință la oameni [Τὰ ἀδύνατα παρὰ ἀνθρώποις] este [sunt] cu putință la Dumnezeu [δυνατά ἐστιν παρὰ τῷ Θεῷ]”.

28. Și Petros a zis: „Iată, noi am lăsat toate și Ți-am urmat Ție!”.

29. Și El le-a zis lor: „Amin vă zic vouă, că nimeni [nu] este care a lăsat casă sau părinți sau frați sau femeie sau copii pentru Împărăția lui Dumnezeu

30. [și] care nu are să primească pe cele de multe ori mai multe în vremea aceasta [ὃς οὐ μὴ ἀπολάβῃ πολλαπλασίονα ἐν τῷ καιρῷ τούτῳ] și [καὶ], în veacul cel viitor [ἐν τῷ αἰῶνι τῷ ἐρχομένῳ], viața cea veșnică [ζωὴν αἰώνιον]”.

Memento mori și nostalgia Paradisului [12]

Facem o paranteză aici, care este importantă, pentru a ne reaminti că tema cugetării la moarte a fost una centrală în medievul românesc și a continuat să fie un subiect esențial și determinant în literatura preromantică și romantică. Nu este superfluă această scurtă recapitulatio[1], pentru că Eminescu nu trebuie cu totul decontextualizat și dezrădăcinat din pământul epocii lui, chiar dacă își depășește cu mult atât predecesorii, cât și contemporanii.

E bine să avem întotdeauna în vedere tradiția și pragul antecedent al cugetării poetice și filosofice românești, pentru a nu ajunge în derivă cu interpretarea, la țărmuri mult prea îndepărtate de adevăr.

Reducem așadar în atenție problematica meditațiilor (Memento mori este și ea o meditație pe tema ruinelor, a ruinelor istorice și a ruinelor gândirii), reprezentând esența romantismului pașoptist și a filosofiei epocii noastre romantice, și reamintim că meditațiile în versuri au fost precedate de un mult mai amplu exercițiu al lor în proză lirică, adesea ritmată și chiar rimată. Astfel,

În proza noastră romantică, meditația ocupă, statistic, primul loc (s. n.) […]. Noua specie atacă constant marile teme ale epocii: ireversibilitatea timpului, raportul dintre uman și divin, locul omului în univers, în dispreț manifest față de orice preocupare contingentă”[2].

„Marile teme ale epocii” evocate ni se par…medievale. Sau cel puțin au o nereprimată coerență și convergență cu cele medievale. S-a schimbat numai parafa, adică modul percepției, și au devenit brusc romantice.

Pe de altă parte, această metamorfoză – deși forțată și exagerată, repet, de percepția critică modernă – demonstrează că o gândire tradițional-bizantină, ortodoxă, are, chiar și pentru scepticismul criticii moderne, destulă forță lirică și filosofică interioară pentru a fi repartizată în specia proză poetică filosofică și romantică.

Mai departe, Mihai Zamfir[3] remarca faptul că

„distincția dintre proza poetică și proza faptică nu este nici pe departe o inovație a epocii pașoptiste. Am căutat să arătăm […] că existența celor două registre este o permanență a culturii și că nu există fază în evoluția vreunei literaturi europene în care opoziția să lipsească. De aceea, ar fi o greșeală să credem că literatura română veche și cea premodernă n-au cunoscut acest dublu registru (s. n.)”[4].

În ce privește temele meditațiilor pașoptiste,

„…melancolia și deprimarea stăpâneau puternic conștiințele romantice. Gândul dispariției este permanent și neliniștitor. Meditațiile privesc în majoritate timpul, moartea și viața iluzorie a omului (s. n.); gândurile discrete ale lui J. J. Mány sunt străbătute de o disperare rece: 

«Timpul e o clipă; petrecerea noastră pe pământ e o curgere din clipă-n clipă. Toată viața pământească e o zi de naștere a eternităței, carea este dincolo de plăsmuirea noastră și dincoace de mormânt, pe carea noi tocmai pentru aceea ar trebui ca să o luăm la socoteală cu o simțire și voioșie mai mare. Aceea însă trece ca un discurs.

Așa e! Clipele decurg repede, râul vieței se strecoară cu iuțeală, se prăvale între undele timpului, fuge pentru totdeauna în nereîntorcânda noapte a mormintelor, la a căror țărmuri stăm nesiguri ca arina [termen arhaic, regăsibil  în psalmii lui Dosoftei, spre exemplu] și privim cu înfiorare în țara nemărginimei. […]

Nașterea e începutul morței, ea e asemenea lumânării, carea după ce s-a aprins, începe numaidecât a se consuma. Fiecare clipă a zilelor noastre, întocmai ca timpul, are secerea sa. […] Oamenii sunt îngeri [ființe spirituale], carii numai câteva zile, însărcinați cu o povară grea, cu pasuri clătinate, călătoresc printr-o vale mocirloasă și cu multă osteneală se suie-n sus pe costele lunecoase a unei stânci înalte». (La începutul noului an, [în rev.] Foaie pentru minte, VIII, 1845, nr. 2 [8 ian.], p. 9-10).

S-ar părea că aproape aceeași termeni revin la Asachi și că meditațiile scriitorului moldovean completează pe cele ale lui Mány. Totalitatea operelor în proză ale lui Asachi reprezintă o psalmodie tragică (s. n.); fiecare an nou era salutat în Albina românească cu rânduri ca cele de mai sus”[5].

Este o altă față a poetului petrarchist Asachi.

Pe de altă parte, citind aceste rânduri, am putea să-l declarăm pe Miron Costin primul nostru poet romantic. Și aceasta pentru că sursa fundamentală a acestui tip de meditații este însăși Scriptura, care a alimentat deopotrivă și paginile literaturii noastre vechi, înfiorate de zbuciumul lumii și de zădărnicia celor omenești sub sabia morții.

Asemenea observații meditative se regăsesc și în vechile noastre cazanii, cronografe sau letopisețe ori în psalmii versificați ai lui Dosoftei. În mod cert, această reflexivitate le suna cunoscut pașoptiștilor.

În poezia Cerul stelit a lui Asachi (deși nu este tocmai un text original, ci mai mult o preluare), înainte de pașoptiști și de Eminescu,

„neliniștea tăcerilor stelare și angoasa inextingibilă se găsesc prefigurate în aceste rânduri cu adevărat premonitorii:

«Când pere sara lumina cea frumoasă a zilei, când umbre întunecoase acopăr politii, sate, câmpii și munți, când amuțește vuietul cel mare al vieței și toți muritorii obosiți, toate făpturile viețuitoare zac în somn; când tot pământul, ca un mort, s-acufundă în mormântul cel întunecos, atunci se înalță noaptea în a ei măreață serbare; și din ceriu lucesc asupra tunericului nostru stelile cele vecinice; noi nu mai vedem pământul nostru în a sale frumusețe și sălbăticiuni – ci numai lumi streine, care din noianul lumei ni surid cu plăcere.

Fiecare noapte-mi înfățoșază icoana morței mele. Somnul, fratele morței, voiește a-mi închide ochii; oasele mele doresc răpaos; lumea nu mai are un har pentru mine; pământul tunecos au pierdut lumina și podoaba sa; ceriu nu mai strălucește. Când odineoară moartea va închide ochiul meu cel obosit și viața în veci se va întuneca – când toate voi pierde –, atunci îmi va luci numai ceriul, atunci numai, strălucind, mi se va deschide Vecinicia»”[6].

Aceste texte sunt cel mai adesea preluări sau prelucrări, de către autorii români, ale unor meditații din literatura franceză (sau de limbă franceză), însă chiar faptul că s-au oprit la acest tip de cugetări dovedește existența unei tradiții îndelungate, înrădăcinate prin scrierile literaturii noastre vechi, tradiție pe care pașoptiștii căutaseră numai să o îmbrace în veșminte literare noi. Substanța ideatică, profund creștină, a unor astfel de meditații, o descoperim infiltrată adânc și în poezia și filosofia lui Eminescu, cu precizarea că apelul lui Eminescu la literatura română veche a fost cu mult mai profund și mai substanțial decât al pașoptiștilor.

Reamintim că, într-unul din proloagele la Mineie, regăseam (am văzut în volumul anterior al cărții de față [adică: Epilog la lumea veche, vol. I]) reprezentată ideea readucerii la neființă a totului, dar nu cu sensul nihilist sau budist care a fost ulterior imprimat în interpretarea versurilor eminesciene.

Echivocurile interpretative pot fi generate și întreținute și de o expresivitate cu semnificații distincte de ceea ce putem percepe dintr-o lectură primară și sumară.

E de ajuns să ne uităm numai la ultima frază din textul de mai sus al lui Asachi: la început pare a enunța o perspectivă sumbră, pesimistă, chiar atee („Când odineoară moartea va închide ochiul meu cel obosit și viața în veci se va întuneca – când toate voi pierde”), pentru ca finalul să dezvăluie o atitudine aflată exact la antipod: „atunci îmi va luci numai ceriul, atunci numai, strălucind, mi se va deschide Vecinicia”.

Dacă luăm în considerare productivitatea genului, a acestui tip de meditații, asupra căreia ne avertizează Mihai Zamfir, putem să conchidem că Eminescu avea la dispoziție o tradiție internă, destul de amplă, pe fundamentele căreia își putea dezvolta…pesimismul.

Această filosofie curge însă în matca Psaltirii, a Ecclisiastisului și a altor cărți din canonul biblic (sau fragmente), din care derivă. Ea ne prezintă doar o filă din existența umană pământească, dramatică, și nu învederează destinul uman în eternitate.

E aceeași viață a lumii pe care o descria Miron Costin, reactualizată și ramificată. Cugetările de acest gen erau o constantă a scriiturii, dar și a…filosofiei cotidiene a scriitorilor.

Vorbind despre lirica pre-eminesciană, Mircea Anghelescu preciza:

„deși unic, Eminescu n-a apărut, ca Luceafărul, din neant, din haos, ca o enigmă n-esplicată. […] asemenea sonuri…au existat și mai înainte, la Asachi […] sau la Alexandrescu […] sau, mai înainte încă, la Dosoftei”[7].

Finalitatea existenței pământești fiind destul de clară, este normal ca ochii spiritului să se îndrepte interogativ asupra destinului și a rolului său în eternitate.


[1] În latină: recapitulare.

[2] Mihai Zamfir, Proza poetică românească în secolul al XIX-lea, Ed. Minerva, București, 1971, p. 83.

[3] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Zamfir.

[4] Mihai Zamfir, Proza poetică românească în secolul al XIX-lea, op. cit., p. 90-91.

[5] Idem, p. 101-102. [6] Idem, p. 102-103.

[7] Mircea Anghelescu, Clasicii noștri, op. cit., p. 149.

Predică la Duminica a XII-a după Cincizecime [2018]

Iubiții mei[1],

experimentul Rosenhan a dovedit faptul că ne putem preface la infinit, fără să se prindă prea mulți oameni. Că vor fi foarte puțini cei care își vor da seama că nu suntem nebuni, dacă noi ne prefacem că suntem nebuni, dacă noi jucăm teatrul că avem probleme psihice grave[2]. Pentru că, dacă te prefaci că ești nebun, poți trece aproape în ochii tuturor drept nebun. Căci nouă ne place să-i catalogăm imediat, fără prea mult discernământ, pe oamenii cu probleme, să îi considerăm într-un anume fel și să ne separăm interior și faptic de ei. Tocmai de aceea, cei nebuni cu adevărat, dacă știu să se prefacă, trăiesc printre noi fără griji și fac tot felul de fărădelegi și nedreptăți, dar sunt considerați oameni „buni” până la proba contrarie, pe când, dacă ai ajuns să fii crezut nebun sau dacă te prefaci că ești nebun la nivel social, aproape toți te vor crede nebun, pentru că e confortabil să nu ai de-a face cu nebunii. Ne spunem nouă înșine: „Nebunii sunt cu cei ca ei, la ospiciu, pe când noi, aici, suntem cu cei sănătoși!” și am terminat în mintea noastră problema. Pentru că nouă ne plac aceste simplificări care nu au nimic de-a face cu realitatea. Ne place să credem că îi cunoaștem pe cei din jurul nostru, că ne cunoaștem familia, că ne știm foarte bine pe noi înșine. Și ne mințim în mod continuu cu presupusa noastră cunoaștere a altora datorită lenii de a gândi despre noi și despre alții.

– Și de ce nu ne dăm seama că cineva are o boală psihică gravă și că are nevoie de ajutorul nostru?

– Pentru că privim superficial oamenii, îi tratăm de la distanță, nu avem de-a face cu ei în mod real sau, chiar dacă am vrea să îi înțelegem, nu avem puterea să vedem cine sunt cu adevărat cei din fața noastră. Și cum i-am putea vedea pe alții, dacă pe noi înșine nu ne înțelegem? Sau cum am putea să înțelegem oamenii la modul profund, fără ajutorul slavei lui Dumnezeu? Căci Cel care ne luminează mintea ca să ne înțelegem și să îi înțelegem și pe alții e Dumnezeu. Dar dacă noi stăm tot timpul în întunericul patimilor noastre, cum am putea să vedem în sufletele oamenilor, fiind cu totul orbi duhovnicește?

De aceea, întâlnesc adesea oameni cu mari probleme psihice, de care nu se ocupă nimeni. Dar și cameleoni care pozează în oameni profunzi, raționali, chiar „duhovnicești”, ei fiind până în gât în patimi și în obsesii grosiere. Dar pentru că mai nimeni nu are puterea de a le înțelege cameleonismul și problemele lor sufletești, ei trec, din păcate, drept „garanții” normalității noastre…

Tot la fel, cei care se prefac că sunt bucuroși, că sunt împliniți în viața lor, că familia lor e ok din toate punctele de vedere, că banii le aduc toată fericirea de care au ei nevoie, îi mint aproape pe toți cu bucuria lor aparentă, falsă, afișată.

Pentru că un om, atunci când vrea să mintă, începe să dea detalii tot mai realiste. Și dacă are nevoie să inventeze povești nesfârșite despre sine, atunci nu se simte deloc bine. Deși, de la un moment dat încolo, specialiștii în minciună sunt cei mai expliciți, pentru că nu mai au simțul realității. Nu mai știu până unde pot minți…

– Și de ce nu-l mai au?

– Pentru că trăiesc de prea mult timp în minciună. Și-au construit în mod meticulos o biografie paralelă cu realitatea, muncesc continuu la rescrierea ei și vor ca toți să le creadă plastografia. Dar, dacă îi cunoști de ceva vreme pe experții în minciună, îți dai seama că ei nu au nicio direcție, că nu merg spre nicăieri, că nu au niciun ideal, că nu fac nimic toată ziua, tocmai pentru că nu au niciun scrupul. Modul lor de a fi e penibil, pentru că ei nu fac nimic ziditor, nimic fundamental în viața lor, dar sunt experți în a-și ecraniza viața.

Când ți-o povestesc, viața lor pare un film de Oscar, numai că ea nu are însușirea cea mai importantă: nu are realitate. Viața lor e o mascaradă de vorbe. Căci în spatele vorbelor nu stă nimic, în afară de niște oameni goi, singuri și plictisiți de ei înșiși…

…La prima vedere, cel care a venit și a zis: „Învățătorule cel bun [Διδάσκαλε ἀγαθέ], ce bine să fac [τί ἀγαθὸν ποιήσω], ca să am viață veșnică [ἵνα ἔχω ζωὴν αἰώνιον]?” [Mt. 19, 16, BYZ], pare un om bine intenționat. Pare să fi venit pentru lucruri mari, sfinte. Pare să fie un om de viitor…

Numai că atunci când Domnul îi spune că intrarea în viață, în viața duhovnicească, în viața cu Dumnezeu, se face prin păzirea poruncilor Lui [Mt. 19, 17] și, la cererea lui, Domnul îi spune care sunt poruncile [Mt. 19, 18-19] care te fac viu, tânărul Îi răspunde cu multă suficiență: „Pe toate acestea le-am păzit din tinerețea mea [Πάντα ταῦτα ἐφυλαξάμην ἐκ νεότητός μου]! Ce încă îmi lipsește [τί ἔτι ὑστερῶ]?” [Mt. 19, 20, BYZ].

Poate că tânărul le-a păzit, cum credem mulți dintre noi că păzim poruncile lui Dumnezeu…dar le-a păzit după mintea lui, fără consecințele reale ale înduhovnicirii personale. Le-a păzit după cum le-a înțeles el, în mod literalist și exterior sieși, adică nu le-a păzit deloc. Tocmai de aceea el era un om suficient sieși, un om care credea că le știe pe acestea, că are experiența lor, că e un om religios…

Pentru că tânărul nostru nu avea 80 de ani, ci să fi avut acolo vreo 20, dar se credea de 80 de ani la înțelepciune și experiență! Avea o părere hiperbolizată despre sine. El nu știa cu adevărat ce aduc în om poruncile lui Dumnezeu, ce sfințenie aduc ele, dacă le împlinești cu adevărat, și cum acestea ne împlinesc cu totul, și de aceea el era absorbit de ideea de performanță.

El se compara cu Domnul în mod nesimțit și credea că, dacă mai află de la El câteva lucruri, o să fie și el „un om desăvârșit”. Pentru că așa fac tinerii mândri, când vin la oameni duhovnicești în vizită: vor să afle lucruri care să îi facă în câteva zile …„desăvârșiți”!

Nu le place să le spui că poruncile lui Dumnezeu sunt singurele care ne curățesc de patimi, ne luminează și ne desăvârșesc și că acelea stau mereu în fața lor și nu le împlinesc deloc!

Nu le place să le spui patimile lor și neștiințele lor inadmisibile de la o anumită vârstă!

Nu le place să le spui că nevoința zilnică înseamnă împlinirea noastră!

Pentru că ei cred, în înfumurarea lor, că tu, omul duhovnicesc, știi „o șmecherie” pe care ei nu o știu și, dacă le-o spui și lor, devin și ei „duhovnicești” și „nevoitori” ca tine. Devin și ei „celebri”.

Căci dacă tânărul ar fi împlinit cu adevărat poruncile lui Dumnezeu, el s-ar fi simțit cu totul împlinit în viața lui, pentru că ar fi fost cu Dumnezeu. Nu ar mai fi cerut „mai mult” sau nu ar fi dorit „o desăvârșire rapidă”, pentru că ar fi știut că în viața duhovnicească toate vin la timpul lor.

Pentru că cei care sunt plini de slava lui Dumnezeu sunt cu Dumnezeu și ei nu vor „mai mult” de-atât, ci vor doar să se împlinească voia lui Dumnezeu întru ei în mod zilnic, în mod continuu. Așa cum vedem că trăiau Sfinții Simeon și Anna, care așteptau pe „Mângâierea lui Israil [Παράκλησιν τοῦ Ἰσραήλ]” [Lc. 2, 25, BYZ], adică pe Domnul.

Căci cel care împlinește poruncile lui Dumnezeu, acela Îl așteaptă în mod continuu pe Domnul. Așteaptă ca El să Se reveleze pe Sine în viața lui, să îi reveleze voia Lui cu el. Căci conținutul poruncilor Sale constă tocmai în cunoașterea directă, personală a lui Dumnezeu. Dacă le împlinești cu adevărat, dacă împlinești poruncile Lui cu adevărat, atunci El Se revelează pe Sine cu adevărat în mod conștient, în mod simțit duhovnicește în viața ta.

Dar dacă poruncile Lui nu Îl aduc pe El în viața ta, dacă ele nu te intimizează cu Sine, dacă ele nu te introduc în slava lui Dumnezeu, în care El să Se reveleze ție, nu împlinești deloc poruncile Lui. Ci doar crezi că le împlinești…așa cum făcea și tânărul din Evanghelie, care credea că „a terminat” poruncile și că are nevoie de „ceva mai mult” decât acelea care te introduc în intimitatea cu Dumnezeu.

Însă noi nu avem nevoie decât de poruncile Lui, ca să Îl cunoaștem pe El! Noi avem nevoie să intrăm în porunci, adică în viața cu Dumnezeu și, în comuniune cu El, să fim învățați de El cele ale Sale. Pentru că poruncile Lui sunt ușa spre El. Ușa duhovnicească ce ne introduce în intimitatea lui Dumnezeu.

De aceea, când Domnul a vrut să îl scoată pe tânăr din mințirea de sine, din biografia romanțată creată în mod mincinos de mintea lui, El l-a pus față în față cu viața lui. Și i-a spus: „Dacă voiești a fi desăvârșit [Εἰ θέλεις τέλειος εἶναι], du-te [ὕπαγε], vinde averile tale [πώλησόν σου τὰ ὑπάρχοντα] și dă celor săraci [καὶ δὸς πτωχοῖς] și vei avea comoară în cer [καὶ ἕξεις θησαυρὸν ἐν οὐρανῷ] și vino, urmează-Mi Mie [καὶ δεῦρο, ἀκολούθει Μοι]!” [Mt. 19, 21, BYZ].

Iar Domnul, iubiții mei, i-a cerut cel mai ușor lucru tânărului! Pentru că un tânăr nu ajunge foarte bogat din munca sa, ci din averea primită de la părinții lui. Și de lucrurile pentru care nu ai trudit, te poți despărți foarte ușor. De aceea, a te despărți de averi și a-I urma lui Hristos atunci când ești tânăr e foarte ușor. Pentru că nu ai o viață a ta, o familie a ta și, dacă ai primit averi, ele nu ți-au pus capac, nu te-au făcut să fii un împătimit pentru ele.

Dar când Sfântul Matteos ne spune: „Și tânărul auzind cuvântul a plecat întristat [Ἀκούσας δὲ ὁ νεανίσκος τὸν λόγον ἀπῆλθεν λυπούμενος], căci era având averi multe [ἦν γὰρ ἔχων κτήματα πολλά]” [Mt. 19, 22, BYZ], ne vorbește despre ce grea patimă e alipirea de lucruri, de bunuri, de averile tale. Despre cât de nocivă e patima aceasta, care distruge și tânăr și bătrân.

Căci dacă te gândești la cel bătrân, care a strâns și a strâns și a furat și a făcut fărădelegi pentru averea lui și de aceea ține cu dinții de ea, îl crezi că patima e înrădăcinată adânc în el și îi e greu să se lepede de ea. Dar tânărul, care primește averi multe, când se împătimește așa de repede de ele? Te poți împătimi de averi la 10, la 15, la 20 de ani, când încă nu cunoști prea bine ce să faci cu ele sau le risipești pe toate mofturile?

Însă Domnul a scos în evidență alipirea de averi a tânărului, pentru ca să ne arate că tânărul nu avea nimic de-a face cu poruncile Sale. Căci primul lucru pe care îl învățăm atunci când împlinim poruncile lui Dumnezeu, când împlinim voia Lui, e că El este mai important decât orice altceva. Și, prin aceasta, începem să ne dezlipim de lucruri și de iubiri pătimașe. Dacă nu ne simțim tot mai liberi de lumea aceasta împlinind voia lui Dumnezeu, atunci suntem niște farsori. Așa cum era tânărul acesta, care pretindea că face voia lui Dumnezeu și că este un om religios!

Căci dacă ar fi făcut voia lui Dumnezeu, atunci nu ar fi fost alipit de averile sale. Și dacă ar fi dorit viața cu Dumnezeu, atunci el L-ar fi urmat numaidecât pe Domnul, ca toți ceilalți Apostoli ai Lui. Căci omul tânăr și credincios e un om entuziast, un om care dorește lucruri mari, desăvârșite. Și pe el e nevoie doar să îl chemi la voia lui Dumnezeu, că el imediat vine.

Dar când nu mai vine, atunci e semn că s-a prins în vreo patimă nenorocită. Și fie că e vorba de desfrânare sau de beție sau de droguri sau de delincvență sau de toate la un loc, tânărul rămâne în ele, în aceste patimi, dacă nimeni nu îl ajută să se vindece…

– Ce a făcut Domnul cu acest tânăr?

– I-a dat masca jos de pe față! L-a arătat așa cum era: un lăudăros și un împătimit pentru traiul bun. Se lăuda că împlinește poruncile lui Dumnezeu, dar nu le cunoștea interior, nu cunoștea consecințele lor dumnezeiești în viața omului și, când a fost chemat la viața evanghelică, la viața cu Dumnezeu, el a preferat averile sale. Și ori de câte ori preferăm altceva decât pe Dumnezeu, preferăm patimile noastre. Ne preferăm pe noi în locul Lui.

Și tocmai de aceea, pentru că ne preferăm patimile, „cu greu va intra cel bogat întru Împărăția cerurilor [δυσκόλως πλούσιος εἰσελεύσεται εἰς τὴν Βασιλείαν τῶν οὐρανῶν]” [Mt. 19, 23, BYZ]. Cel bogat în patimi cu greu va intra în Împărăție, pentru că nu-l interesează Împărăția, nu face eforturi pentru Împărăție. Căci eforturile pentru Împărăție înseamnă tocmai să te curățești de patimi. Și dacă te curățești de patimi, atunci ți-e foarte ușor să renunți la averi, la obiceiuri păcătoase, la cinstiri false, la prietenii pătimașe.

Așa că Domnul nu a cerut un lucru greu tânărului, atunci când i-a cerut să renunțe la averile sale primite de la părinți. Dacă tânărul ar fi fost un tânăr, adică un om nepervertit, ar fi făcut asta imediat. Așa după cum, dacă copilul e copil, lui îi e foarte ușor să te creadă când îi spui ceva, pentru că el crede orice îi spui. Și dacă îl iei de mână și îi spui că îl duci să îi dai o înghețată, el merge imediat cu tine, pentru că nu cunoaște teama. Cunoaște teama doar cel care a avut de-a face cu răufăcători, doar cine a cunoscut faptul că oamenii pot face rele incalificabile. Tot la fel, cunoaște „valoarea” averilor pentru plăcere, doar cel care a început să înțeleagă câte plăceri se pot cumpăra cu bani.

De aceea, tânărul nostru nu era un om religios, ci un petrecăreț în inima lui. Pentru că el începuse să știe din plin câte plăceri se pot cumpăra cu bani…Și de aceea a zis să rămână cu plăcerile decât cu desăvârșirea duhovnicească.

Numai că, aidoma lui, face majoritatea oamenilor de azi!…Pentru că ei se gândesc la „binele” grosier, la „binele” de acum, și nu la viața cea duhovnicească. Și cei mai mulți oameni „se păstrează” pentru patimile lor și nu pentru Dumnezeu. Cei mai frumoși oameni fac bani din frumusețea lor exterioară, trecătoare, cât ține ea (și nu ține mult!), pe măsură ce se urâțesc interior din cale afară.

Așa după cum o tânără, pe Facebook, dedesubtul iconului ei, a scris: „Mai bine o diavoliță sexy decât o prefăcută bisericoasă”. Și da, tânăra arăta bine…dar numai pe afară! Pentru că și tânărul părea religios la nivel de limbaj, dar nu și la nivel de viață. Iar dacă nu vrei să fii o prefăcută, atunci poți să fii o Sfântă a lui Dumnezeu. Căci Sfinții sunt cu adevărat frumoși, atât pe afară, dar, cu precădere, pe dinăuntru. Pentru că frumusețea lor e slava lui Dumnezeu.

…În istorie, Sfinții nebuni pentru Hristos, cei care au mimat nebunia pentru ca să-I slujească în mod aspru lui Dumnezeu, au fost înțeleși foarte puțin. Doar câțiva din jurul lor i-au înțeles. Ceilalți i-au tratat ca pe niște nebuni veritabili.

Astăzi însă oricine poate fi considerat „nebun”, dacă interesele unora o cer. Decredibilizarea ta se poate face constant, dacă stai ca un nod în gât cuiva. Pentru că despre oricine se poate spune orice, adică se poate inventa orice acuză la adresa noastră.

Însă percepția publică asupra ta nu are nimic de-a face cu modul în care te vede Dumnezeu. Pentru că El ne vede așa după cum suntem noi și nu după cum spune unul sau altul că am fi. El ne vede cu totul adevărat, în mod deplin, în tot adevărul nostru, în comparație cu noi înșine, care ne putem vedea în mod deformat viața interioară. De aceea, dacă dorim să ne vedem așa cum suntem și să îi înțelegem și pe alții, trebuie să Îl rugăm pe Dumnezeu să ne lumineze. Să ne lumineze întunericul interior al patimilor noastre, pentru ca să ne vedem așa cum suntem. Căci mântuirea noastră este cu putință numai cu Dumnezeu [Mt. 19, 25-26]. Amin!


[1] Predică începută la ora 9. 56, în zi de marți, pe 14 august 2018. Soare, 24 de grade.

[2] A se vedea: https://incredibilia.ro/experimentul-rosenhan-pacienti-psihiatri/ și https://en.wikipedia.org/wiki/Rosenhan_experiment.

Lucas, cap. 18, 9-17, cf. BYZ

9. Și a zis către unii, care au nădăjduit în ei înșiși că sunt „Drepți” și care îi disprețuiesc pe ceilalți, parabola aceasta:

10. „Doi oameni s-au urcat întru templu [ca] să se roage. Unul [era] fariseu, iar celălalt [era] vameș.

11. Fariseul, stând către sine [σταθεὶς πρὸς ἑαυτὸν], acestea se ruga: «Dumnezeu[le] [Ὁ Θεός], Îți mulțumesc Ție că nu sunt ca ceilalți oameni [εὐχαριστῶ Σοι ὅτι οὐκ εἰμὶ ὥσπερ οἱ λοιποὶ τῶν ἀνθρώπων], [ca] cei lacomi, [ca] cei nedrepți, [ca] preacurvarii sau ca și acest vameș [ἢ καὶ ὡς οὗτος ὁ τελώνης]!

12. Postesc de două ori pe sabat [Νηστεύω δὶς τοῦ σαββάτου[1]], dau zeciuială [din] toate câte câștig [ἀποδεκατῶ πάντα ὅσα κτῶμαι]».

13. Iar vameșul, departe stând [μακρόθεν ἑστὼς], nu voia nici [măcar] ochii să-i ridice spre cer [οὐκ ἤθελεν οὐδὲ τοὺς ὀφθαλμοὺς εἰς τὸν οὐρανὸν ἐπᾶραι], ci bătea întru pieptul său [ἀλλ᾽ ἔτυπτεν εἰς τὸ στῆθος αὐτου], zicând: «Dumnezeu[le] [Ὁ Θεός], fii milostiv mie [ἱλάσθητί μοι], celui păcătos [τῷ ἁμαρτωλῷ]!».

14. Vă zic vouă, că acesta[2] a coborât îndreptat întru casa sa decât acela[3] [κατέβη οὗτος δεδικαιωμένος εἰς τὸν οἶκον αὐτοῦ ἢ γὰρ ἐκεῖνος]. Că[ci] tot cel care se înalță pe sine va fi smerit [ὅτι πᾶς ὁ ὑψῶν ἑαυτὸν ταπεινωθήσεται][4], iar cel care se smerește pe sine va fi înălțat [ὁ δὲ ταπεινῶν ἑαυτὸν ὑψωθήσεται]”[5].

15. Și Îi aduceau Lui și prunci [Προσέφερον δὲ Αὐτῷ καὶ τὰ βρέφη], ca de ei să Se atingă [ἵνα αὐτῶν ἅπτηται]. Iar Ucenicii, văzându-i, îi certau lor [pe ei][6].

16. Dar Iisus, chemându-i pe ei, a zis: „Lăsați copiii să vină către Mine [Ἄφετε τὰ παιδία ἔρχεσθαι πρός Με] și nu-i opriți pe aceștia [καὶ μὴ κωλύετε αὐτά]! Căci asemenea acestora este Împărăția lui Dumnezeu [τῶν γὰρ τοιούτων ἐστὶν ἡ Βασιλεία τοῦ Θεοῦ].

17. Amin zic vouă [Ἀμὴν λέγω ὑμῖν], cine nu are să primească Împărăția lui Dumnezeu precum copilul [ὃς ἐὰν μὴ δέξηται τὴν Βασιλείαν τοῦ Θεοῦ ὡς παιδίον], nu are să intre întru ea [οὐ μὴ εἰσέλθῃ εἰς αὐτήν]”.


[1] De două ori între două sabaturi sau de două ori pe săptămână.

[2] Acesta din urmă, vameșul.

[3] În comparație cu celălalt, cu fariseul.

[4] Va fi smerit de Dumnezeu.

[5] Va fi înălțat de către El. Adică va fi arătat că e Sfântul Său.

[6] Îi certau pe cei care aduceau prunci la El.

Copacii tămăduitori

În predica sa la Adormirea Născătoarei de Dumnezeu[1], Părintele Dorin a evocat și episodul în care Preacurata Stăpână s-a urcat să se roage în Muntele Măslinilor, având în mână stâlparea din Rai adusă ei de Înger. Iar toți măslinii/ pomii de acolo s-au închinat în fața ei care purta o ramură din Rai. Pentru că și în rândul vegetației există ierarhie, iar măslinii aceștia pământești au recunoscut întâietatea și superioritatea pomului din Rai.

Recitind, deci, acest episod, mi-am adus aminte că în Viețile Sfinților există mai multe mărturii în care se vorbește despre o vegetație care se comportă mai presus de firea ei, prin care se fac minuni sau asupra căreia s-au transferat puteri tămăduitoare, cu harul lui Dumnezeu și cu rugăciunile Sfinților. Și m-am gândit să mă opresc la două exemple.

Astfel, pe 10 iulie prăznuim și „Aducerea cinstitului veșmânt al Domnului nostru Iisus Hristos din Persia la Moscova”. Și ni se spune că

„pe vremea răstignirii Domnului a fost un ostaș oarecare din părțile Ivirului, care a luat veșmântul Domnului și l-a dus în Iviria, țara sa. El l-a dat ca dar mare surorii sale după trup și a spus tuturor cele ce s-au făcut în Ierusalim pentru Iisus Hristos. Fecioara aceea, sora sa, auzind cele povestite, a iubit acel veșmânt al Domnului și-l păzea cu cinste. După puțină vreme, sosind sfârșitul vieții ei, când era aproape să moară, a poruncit ca în locul rânduielilor de îngropare, să-i înfășoare trupul în acel veșmânt al Domnului. Așa s-a și făcut.

Apoi, după câtăva vreme, a crescut deasupra mormântului acelei fecioare un copac mare și foarte frumos. Pe vremea marelui Constantin, împăratul grecilor și al romanilor, când țara Iviriei a primit Sfântul Botez, atunci din copacul acela a curs mir cu miros plăcut și tămăduitor. Cu acel mir se ungeau cei cuprinși de diferite neputințe și boli și se tămăduiau”[2].

Un alt exemplu aflăm pe 27 mai, în viața Sfântului Sfințit Mucenic Terapon, Episcopul Sardelor. Spre sfârșitul martiriului său, chinuitorul l-a

„întors gol cu fața la pământ și, legând patru pari înfipți în pământ, l-a bătut atât de mult, încât i-a căzut pielea de pe trup și de pe oase, iar pământul s-a adăpat cu sângele lui. Parii de care era legat au înverzit, au scos ramuri și frunze și au crescut copaci mari; deci, cu frunzele lor se tămăduiau toate neputințele și toate bolile omenești”[3].

Știu că mulți consideră lucrurile acestea povești. Și ceea ce este foarte dramatic e că inclusiv cercetătorii care se consideră creștini-ortodocși sau chiar teologi au început să le disprețuiască și să le nege autenticitatea. Și fac aceasta nu (doar) pentru că nu ar exista manuscrise din vremea aceea, și cu semnătura autorului, dacă s-ar putea, ci pentru că doresc să tăgăduiască cât mai mult minunile în favoarea unui așa-zis raționalism care e, de fapt, lipsit de sens.

Pentru că, dacă tăgăduim aceste minuni, pentru că ni se par „extravagante”, cum putem să spunem că acceptăm ca adevărat ce ne propovăduiește Biserica sau ce se scrie în Sfânta Scriptură?

Dacă nu credem că dintr-un copac sau dintr-o Icoană poate să curgă mir și să tămăduiască oamenii, de ce am crede că s-a despicat Marea Roșie sau că umbra Sfântului Petros a vindecat bolnavi?

Raționalismul „reformist” nu și-a văzut și nu își vede prea bine satanismul. Și, din păcate, mulți dintre teologii sau mirenii studioși ai Bisericii noastre se pun de acord cu această situație, luptându-se cu propria tradiție sfântă, pentru a fi acceptați lesne în cercuri științifice mai largi. Dar și pentru că e mai ușor să împrumuți opiniile altora și să capeți o recunoaștere rapidă, decât să faci muncă de cercetare onestă și istovitoare, pentru care poți să fii scuipat la sfârșit în loc de a ți se recunoaște osteneala și cinstea. Sau pot să vină alții să spună că ei de mult știau ceea ce tu ai scos la lumină muncind ani de zile…

Însă în felul acesta nu ne demonstrăm creștinismul vieții și ortodoxia faptelor, ci cu totul altceva…


[1] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2018/08/13/predica-la-adormirea-nascatoarei-de-dumnezeu-15-august-2018/.

[2] Viețile Sfinților pe luna iulie, Ed. Episcopiei Romanului, 1997, p. 237.

[3] Viețile Sfinților pe luna mai, Ed. Episcopiei Romanului, 1996, p. 454.

Din nou despre Mortua est!

Am mai discutat despre acest poem și puteți reciti aici[1] ceea ce am spus în 2012 (alte comentarii fragmentare am făcut și în cartea mea, Eminescu și literatura română veche, publicată la EUB în 2013 și apoi într-o ediție online, revăzută și adăugită, în 2015, cu titlul: Eminescu: între modernitate și tradiție[2]). După cum afirmam atunci, recitirea și reflecția continuă sunt cele care ne fac să ne adâncim la nesfârșit în descoperirea semnificațiilor.

Poemul l-am reprodus acolo integral, deci nu am să mai repet acest gest, deși poate pentru unii n-ar fi inutil.

Mai înainte de a pune pe foaia de pixeli ceea ce doresc să arăt, vreau să revedem o parte (principală) din parcursul exegetic care a însoțit acest poem – întrucât există o exegeză care a atins, consider eu, punctele nevralgice ale analizei critice în privința acestui poem.

Observații subtile și pertinente a făcut mai întâi G. Călinescu, în celebra sa lucrare, Opera lui Mihai Eminescu. Să ne delectăm puțin cu exegeza lui, așadar:

„Poetul are o gândire esențial macrocosmică… […] Ascensiunea în lună e o întoarcere într-un loc originar, luna fiind de fapt Raiul. Ridicarea lui Dan răspunde suirii lui Dante de-a lungul celor nouă ceruri, luna reprezentând acolo cerul întâi, cu deosebire că luna eminesciană nu e un paradis de fericiri abstracte, ci un Eden, adică Natura primară, neadulterată. […] Către acest sediu edenic zboară [și] sufletul moartei din Mortua est!: «Te văd ca o umbră de-argint strălucită,/ Cu-aripi ridicate la ceruri pornită,/ Suind, palid suflet, a norilor schele/ Prin ploaie de raze, ninsoare de stele». […].

Către ea [lună] se urcă sufletele vrăjite [în Făt-Frumos din lacrimă]…[…]. Făt-Frumos vede cum fata babei se ridică încet de lângă el […] [și] apucă la fel calea luminoasă spre lună […].

Cu Mortua est! Eminescu intră în materia lui de temelie, prin două porniri ce-i sunt congenitale: vocația uranică, paradisiacă, și groaza de surpare. […] De altfel, locul unde se duce moarta este Edenul selenar din Sărmanul Dionis, cu aceeași îngrămădire de substanțe prețioase, care fac sufletul să leșine […]. Aron Densușianu găsea absurdă imaginea florilor care cântă, cum și este, dar nu înțelegerea miracolul acestei lumi paradisiace, înrudite cu aceea a Divinei Comedii[3].

În primul rând, este de observat că G. Călinescu vorbește de Paradis în virtutea comparației pe care o face cu Divina Comedie a lui Dante, deși recunoaște că Edenul eminescian e substanțial diferit de cel dantesc. Și este diferit pentru că, în ceea ce privește înfățișarea Raiului, Eminescu apelează la sursele creștin-ortodoxe proprii, din tradiția sa spirituală și literară, și nu la Dante sau la izvoare din arealul eterodox. De la Dante a preluat numai ideea instituirii în lună a Paradisului, care i-a plăcut, cel mai probabil, din cauza interferenței cu tema de inspirație romantică a zborului cosmic și a locuirii geniilor în „aștri natali” (a se vedea poemul În vremi de mult trecute/ Povestea magului…).

Evident, nemulțumirea mea cea mare este că exegetul a identificat Paradisul exclusiv în virtutea aproprierii de Dante și nu a simțit nici cea mai mică tentație să exploreze Sfânta Scriptură sau sursele interne religioase, deși cunoștea foarte bine (el însuși investigase) interesul masiv al poetului pentru izvoarele religioase naționale, ortodoxe.

Sau poate că nu lipsa tentației trebuie blamată, ci dorința dogmatică (mă refer la dogmatismul criticii literare) exprimată de el însuși astfel: „să definesc pe poet în mijlocul literaturii universale”[4], literatură universală din care, pentru criticii noștri, nu face parte cea ortodox-răsăriteană-„bizantină”. Deși Curtius revendică literatura occidentală din cea a Evului Mediu latin, Ev Mediu latin literar care nu e, până la schisma din 1054, decât varianta vestică și ruda întrucâtva mai săracă a literaturii dezvoltate în partea Creștinismului de Răsărit.

Așadar, elementul cel mai interesant al comentariului lui Călinescu este acela că el a considerat că sufletul tinerei moarte din Mortua est! urcă în lună, pentru că Eminescu, după Dante, ar fi construind literar Raiul în lună, așa cum se poate vedea în Sărmanul Dionis și în Făt-Frumos din lacrimă. Însă nu cred că se poate afirma că Eminescu localizează întotdeauna Raiul în lună.

Observația aceasta nu știu acum să o fi reprodus-o cineva în urma lui Călinescu sau să se mai fi discutat această situație. Pentru că, într-adevăr, în poem se spune: „Trecut-ai /…/ Când norii cei negri par sombre palate,/ De luna regină pe rând vizitate. /…/ Când torsul s-aude l-al vrăjilor caier /…/ Te-ai dus spre a stinge o stea radioasă? // Dar poate acolo să fie castele”…

„Acolo” unde? Acolo unde merge sufletul. Dar nu ni se spune unde anume e localizat Raiul, unde se află aceste „castele”, ci doar că sufletul se înalță „când” regina-lună vizitează palatele norilor.

Poate fi o simplă analogie, mai ales că aceste palate sunt gotice („sombre”/ sumbre), poate chiar cu alură funerară (am făcut data trecută apropierea de poemul Melancolie[5]), în timp ce castelele unde merge sufletul au o arhitectură luminoasă, bizantină: „Dar poate acolo să fie castele/ Cu arcuri de aur zidite din stele,/ Cu râuri de foc și cu poduri de-argint,/ Cu țărmuri de smirnă, cu flori care cânt”. Și nu știu dacă „zidite din stele” trebuie înțeleasă ad litteram sau e o metaforă prin care se exprimă strălucirea nepământească a „arcurilor de aur”.

În ce privește versul „Când torsul s-aude l-al vrăjilor caier”, el indică timpul, adică miezul nopții.

Așa încât nu pot să am siguranța lui Călinescu, pentru că aici, în poem, Eminescu nu face precizările de rigoare din nuvela fantastică și din basmul pomenite mai sus, cu privire la ascensiunea sufletelor în lună. Se poate interpreta și așa, dar la fel de bine se poate spune și că aceasta nu poate depăși stadiul de simplă presupunere.

Mai trebuie precizat că G. Călinescu se abține de la comentarii vehemente în legătură cu scepticismul sau nihilismul poetului, pe care, ulterior, le-au făcut criticii literari din belșug.

Rosa del Conte consideră Mortua est! „prima adevărată cucerire lirică a lui Eminescu”[6], în care poetul încearcă „să se ridice la accente de apoteoză mistică, în stare să ne recheme în memorie tonuri și atmosfere dragi Dulcelui Stil Nou [italian]”[7]. Poate că a valorificat apropierea de Dante pe care o făcuse Călinescu sau poate că într-adevăr ritmurile poetice eminesciene i s-au părut a fi început să capete dulceața melodică a celor petrarchist-asachiene – pe lângă tema mistică care a interesat-o în mod deosebit, considerând-o fundamentală, cum și este.

De aceea, Del Conte își începe seria comentariilor cu acest poem, asupra căruia se apleacă cu pasiune. Din păcate, concluzia sa este că poemul e o meditație sceptică, ce neagă valoarea existenței[8].

Exegeta a urmărit variantele poemului, de la Elena la Mortua est!, observând că „înălțarea la cer a copilei moarte devine, încetul cu încetul, în elaborările succesive, tabloul central, predominând asupra reprezentării macabre”[9] din primele variante. Și, cel mai important pentru mine, ea remarcă următorul fapt: „aurul și argintul compun elementele esențiale ale prețiosului cromatism cu care se va îmbăta mereu sensibilitatea picturală a lui Eminescu”[10].

Investigând, în a doua parte a studiului său, sursele vechi ale operei lui Eminescu, Del Conte nu a uitat „vămile văzduhului”, pe care le-a identificat în câteva poeme, neamintind însă tocmai de Mortua est!.

Bineînțeles că a indicat Viața Sfântului Vasile cel Nou, pe care însă a considerat-o „apocrifă” și proprie doar „tradiției folclorice”[11]. Deși ea însăși precizează, mai departe, că despre vămile văzduhului au scris Sfântul Efrem Sirul, Sfântul Chirillos al Alexandriei și Sfântul Macarios cel Mare al Egiptului[12]. Și cu toate acestea i se pare o „legendă apocrifă, devenită credință populară”[13].

Însă aici se află într-o mare eroare, pentru că credința noastră ortodoxă în vămile văzduhului este una teologic-revelațională, complet străină de superstițiile populare. Ea este amintită deopotrivă de Sfinții Părinți și în nenumărate hagiografii.

Viața Sfântului Vasile cel nou (indicat de ea în mod eronat ca fiind din Suceava, el trăind în secolul al X-lea în Imperiul Bizantin, în părțile Constantinopolului; nu știu din ce motiv a făcut această confuzie) este amintită de obicei pentru că aici sunt descrise în mod detaliat vămile prin care trece sufletul, însă nu este nici pe departe singura hagiografie în care se vorbește despre vămile văzduhului, numărul acestora fiind foarte mare (îmi propusesem la un moment dat să le repertoriez, dar din păcate nu am găsit timpul necesar; însă ar fi foarte frumoasă și necesară o teză de doctorat la Teologie despre acest subiect).

Dacă nu mă înșel, despre vămile văzduhului și demonii care le păzesc s-a vorbit mai întâi în legătură cu Adormirea Maicii Domnului, care L-a rugat pe Fiul Său să vină El Însuși să îi ia sufletului tocmai pentru ca să nu treacă prin această experiență foarte amară pentru orice suflet. Sufletele Sfinților sunt purtate de Îngeri și trec de aceste vămi, dar Preasfânta Maică și Fecioară s-a rugat ca sufletul ei preasfânt și preacurat să nu fie luat de Îngeri, ci de Însuși Fiul ei, ea necunoscând deloc, cum era și firesc, cercetarea vameșilor celor cumpliți ai văzduhului, pentru că Maica lui Dumnezeu nu a făcut niciun păcat, nici măcar cu gândul (a se vedea predica Părintelui Dorin Picioruș de aici).

Sfinții trec mult mai repede de vămi, însă nu sunt scutiți cu totul de această cercetare. Iau și un exemplu, în mod aleatoriu: Sfântul Marcos cel din muntele Fracesc, din Etiopia (în vremea când în Egipt înflorea viața monahală, deci între secolele IV-VI), care s-a luptat cu demonii timp de 30 de ani pe un munte pustiu, după care a ajuns la mare nepătimire, a văzut vedenii dumnezeiești și a aflat taine minunate, putând să mute munții și aducându-i Îngerii în fiecare zi masă nepământească. Adormind acesta, la 130 de ani (dintre care 95 trăiți în pustie), „a fost oprit în văzduh sfântul lui suflet ca un ceas”[14].

Așa încât Rosa del Conte spune un mare neadevăr atunci când afirmă că e vorba de o credință populară. Viețile Sfinților și Mineiele sunt pline de mărturii de acest fel.

Del Conte precizează însă că Eminescu „avea în posesia sa mai multe copii” din Viața Sfântului Vasile cel Nou, care la noi „a avut într-adevăr o largă circulație manuscrisă, iar prima publicare tipărită rezultă a fi cea din 1819 (București)”[15]. După cum am spus, nu a pus această hagiografie în legătură cu Mortua est! (probabil că a uitat sau nu și-a dat seama), ceea ce o să fac eu puțin mai departe.

Zoe Dumitrescu-Bușulenga s-a ocupat de alte creații fundamentale ale lui Eminescu și nu s-a oprit la Mortua est!, în legătură cu care a spus în treacăt că „moartea tinerei fete provoacă […] o primă criză sceptică, un prim refuz al realului, care hrănește și sporește drama. Dispariția iubitei accentuează starea de rebeliune titanică”…[16].

Prin 1965, Vladimir Streinu opina că Mortua est! e „o variantă a monologului hamletian to be or not to be[17]. Cu altă ocazie am indicat și alte opinii critice care au subliniat caracterul profund retoric al poemului, începând chiar cu Garabet Ibrăileanu.

Dar singurul care a dezmințit cu argumente teologice teza scepticismului și a rebeliunii a fost Părintele Constantin Galeriu. În legătură cu ultimele versuri ale poemului, acesta a afirmat:

„Un șoc, cu totul particular, inedit, îl provoacă poezia Mortua est. Începută ca o meditație încă din octombrie 1866, e trimisă spre publicare din Viena la Convorbiri literare în februarie 1871. Geneza ei cu fiecare strofă și vers e ca un foc continuu, cu «troznituri de incendiu», cum tâlcuiește G. Călinescu. Dar finalul, asupra căruia nu știm să se fi stăruit prin vreo exegeză până acum, este de-a dreptul uluitor: «La ce?… Oare totul nu e nebunie?/ Au moartea ta, înger, de ce fu să fie?/ Au e sens în lume?… Tu chip zâmbitor/ Trăit-ai anume ca astfel să mori?». Dar, mai ales: «De e sens într-asta, e’ntors și ateu/ Pe palida-ți frunte nu-i scris Dumnezeu».

Poate unii vor fi fost ispitiți să tragă de aici concluzia că Eminescu are momente de slăbire a credinței și accese de ateism. Nimic mai infam la adresa lui decât o asemenea părere deșartă. Dimpotrivă, nu cred să se fi exprimat în literatura universală o sentință genială asemenea acesteia.

«De e sens într-asta» – în moarte – «e-ntors și ateu», deci moartea e atee! Și, «Pe palida-ți frunte nu-i scris Dumnezeu» – adică, de o limpezime fulgerătoare: Dumnezeu nu este semnatarul morții.

Uimitor, de unde țâșnea în geniul lui o asemenea viziune; nu din filosofiile lumii, ci numai din Sfânta Scriptură. Căci, de unde chiar la unii teologi moartea apare firească – de n-am pomeni decât pe un mare teolog al veacului, K. Rahner (1904-1984) –, dumnezeiasca Scriptură vorbește neîndoios: «Dumnezeu n-a făcut moartea și nu se bucură de pieirea celor vii. El a zidit toate lucrurile spre viață» (Înțelepciunea lui Solomon 1, 13-14). Și numai prin neascultarea poruncii dumnezeiești, prin gustarea «din pomul cunoștinței binelui și răului» i s-a atras atenția lui Adam că «va muri» (Fac. 2, 17).

Atunci, real, «moartea este plata păcatului» (Rom. 6, 23). Iar Părintele ceresc a trimis pe Fiul Său în lume tocmai «ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morții, adică pe diavolul» (Evr. 2, 14).

Moartea nu e de la Dumnezeu; moartea e atee, operă diabolică, distrusă de Hristos. Uimitor cum în acest duh revelat al Sfintei Scripturi cugetă Eminescu încă din prima tinerețe și tot în duh ortodox va urmări înfrigurat, și totuși scânteind, taina Crucii și a mormântului din care va ieși biruitor Hristos”[18].

Aceasta este unica interpretare care a fost oferită, în sens creștin-ortodox, finalului considerat „sceptic” de o uriașă majoritate a criticilor literari. E unicul răspuns creștin și ortodox care a venit să contrabalanseze varianta critică în uz. Însă Părintele Galeriu nu a dedicat studii exhaustive operei lui Eminescu, ci a formulat doar câteva observații pertinente în două articole științifice.

Să revenim deci la poezie. Consider și eu, precum Călinescu și Del Conte, că ascensiunea sufletului către Cer constituie tabloul central al poemului, episodul lui de maximă tensiune și frumusețe. Care este conținut în următoarele strofe:

Trecut-ai când ceru-i câmpie senină,
Cu râuri de lapte și flori de lumină,
Când norii cei negri par sombre palate
De luna regină pe rând vizitate.

Te văd ca o umbră de-argint strălucită,
Cu-aripi ridicate la ceruri pornită,
Suind, palid suflet, a norilor schele,
Prin ploaie de raze, ninsoare de stele.

O rază te-nalță, un cântec te duce
Cu brațele albe pe piept puse cruce,
Când torsul s-aude l-al vrăjilor caier
Argint e pe ape și aur în aer. /…/

Dar poate acolo să fie castele
Cu arcuri de aur zidite din stele,
Cu râuri de foc și cu poduri de-argint,
Cu țărmuri de smirnă, cu flori care cânt;

Să treci tu prin ele, o sfântă regină,
Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină,
În haină albastră stropită cu aur,
Pe fruntea ta pală cunună de laur.

Așa cum am precizat de nenumărate ori, epitetul palid („palid suflet”) nu are sensul cu care e utilizat în mod curent în zilele noastre, ci dimpotrivă, la Eminescu înseamnă adesea (ca și în contextul de față) strălucitor/ plin de lumină.

Urcarea sufletului „pe a norilor schele” mie îmi indică trecerea prin vămile văzduhului a acestui suflet sfânt, curat, așa cum îl vede Eminescu. Și reamintesc observația esențială a Rosei del Conte, pe care am citat-o ceva mai sus: „aurul și argintul compun elementele esențiale ale prețiosului cromatism cu care se va îmbăta mereu sensibilitatea picturală a lui Eminescu”. Însă aceste amănunte cromatice, ca și alte detalii, provin din Viețile Sfinților, după cum am arătat cu alte ocazii[19].

Dar pentru că aici avem cazul particular al trecerii prin vămile văzduhului, o comparație cu Viața Sfântului Vasile cel Nou cred că e mai mult decât binevenită și ea ne va reconfirma apelul fundamental la hagiografii pe care l-a făcut Eminescu în realizarea fascinantelor sale peisaje de natură terestră și cosmică:

„Și întrăm pre ușea Raiului. Și era poarta Raiului ca și un cresteal [cristal] au răvaș. Și ce era făpturile pre poartă, străluciia ca soarele. Sta voinici într-însa cu veșmente de aur. Și să bucurară unde scăpăm de acei amărăț[i] vameș[i] și de întunecații văzduhului. Mergând noi pe dinlăuntrul ceriului, împărțiia-să apă ce era spre tăriia ei și iar să aduna în matca sa. Și mearsăm la un văzduh înfricat. Pre el era voinici mulți și frumoș[i], îmbrăcaț[i] cu foc. Și mă văzură în mâna Îngerului. Bucurară-să și să veseliră de mine, unde-mi văzură sufletul întru Împărățiia lui Dumnezeu. Mergea cu mine, cântând cântec dumnezeiesc.

Mergând noi, văzum un nuor îninte-ne și după acesta iar alt[ul] mai mare. Și de aici ieșim puținel, văzum o înălțime înaltă foarte. Pre aceaea era scaunul lui Dumnezeu, era alb și luminat. Și sta mulțime de Îngeri împrejurul lui, îmbrăcaț[iî în zugrăvie. Mearsără ceia ci [care] mă purta cătră scaunul lui Dumnezeu. Slăviră cu cântece de tre[iî ori. Și aici ne închinăm de tre[i] ori.

Și după acea fu glas mare de sus, grăi: «Veniț[i] cu dinsa, arătându-i sufletele Direpților și a păcătoșilor și orașele Sfinților, ce sânt în Raiu, și ce easte în fundul Iadului. După ace[e]a o răpăusaț[i] unde zisă ogodnicul [plăcutul] Mieu Vasilie».

Purceasăm de-aci și ajunsăm la orașele Sfinților. Și era ca niște polate alese [palate/ castele/ cămări], menite [construite] unele într-un chip, altele într-alt chip. Și acelea cu mâna lui Dumnezeu era tocmite la locure de zlac [pajiște de flori, loc cu flori, cu anemone], la locure de răcoare, la locure de răpaus, la loc de pace și de liniște. Usebi [într-un fel/ deosebit] era orașul Apostolilor, usebi era al Prorocilor, usebi al Mucenicilor, usebi al Preapodobnicilor, usebi al Patriarșilor. Și sânt de largi și de lungi cumu-i Țarigradul. Și toți mă sărutară, cu minuni bucurându-să de a mea spăsenie.

Mearsăm la începătoriul [și] strămoșul lor Avraam. Era acesta plin de slavă și de dulceață sufletească și de flori cu bună-mirosenie și șipoc [șipot/ izvor] de mir cu aromat. Și era aci polate înțeleapte [construite cu înțelepciune dumnezeiască]. Într-însăle era tot cuconii [pruncii] cei botezaț[i] ai creștinilor, ceia ci [ce] muriră fără păcate. Acolo era ei, bucurându-să și jucând. […]

Mergând noi, văzum-o rroorată și cu unt dumnezeiesc și cu mir de nardos. Și era veșmintele ei albe ca zăpada. Și întrăm în curte, ci [ce] era de scânduri smolite cu aur frumoase. Iar pre mijloc era plin de pomi în tot chipul preafrumoși. Și căutaiu cătră răsărit, văzuiu polate înalte foarte tocmite. Sta aici și o masă mare foarte, ca de 30 de coț[i]. Și era de piatră zmaragdie, străluciia. Și sta într-acea masă blide de aur preafrumoase, derease cu scripturi. Și era într-aceale blide poame minunate. Și foarte dulce-miroseală ieșiia dintr-însăle ce nu poț [pot] spune.

Iar Părintele nostru, Vasilie, ședea spre un scaun minunat, lângă cornul aceii mease. Și despuitorul [stăpânul] tuturor acolea să odihniia. Iar cine era la masă su-nunsul [cu dânsul] mânca nu ca oamenii ce poartă trup, ci ca zarea soarelui avea strălucire, [deși] obraze [fețe] avea omenești. Iar cât mânca dintr-acea masă, mai mult să mulțiia poamele și [ei] să împlea de bucurie negrăită. Și niște voinici luminaț[i] împlea păhară albe de steclă. Și văzuiu luceața [strălucirea harului] Duhului Sfânt. Și mă umiliiu și un ceas mare, era fața lui ca o floare. [De aici, „flori care cânt”, la Eminescu, ar putea însemna Sfinți sau Îngeri care cântă.] Și ceia ce-i slujiia și sta înaintea acestora era foarte frumoș[i] și încinși cu cureale de aur, [și] cununi avea în cap. […]

Iar el deșchisă o ușe și întrăm înlăuntru și văzum niște flori de aur frumoase. Și dintr-însăle ieșiia dulceață și bune-mirosenii. Și văzum mulți pomi preafrumoș[i] fără măsură. Și de mulțimea poamelor să pleca până la pământ”[20] etc.

Eminescu a apelat, în mod evident, la această hagiografie. Dar nu numai la ea, ci și la altele, din care am citat altădată, precum și la Hexaimeronul Sfântului Vasilios cel Mare, de unde provine imaginea cerului ca o câmpie în care cresc florile stelelor, după cum am semnalat în alt rând.

Și pentru că sufletul urcă în Cer, Eminescu a configurat un peisaj cosmic propriu-zis, în mod poetic, motiv pentru care apar referințele la nori, lună și stele. Însă nu cred că aici a localizat precis Raiul în lună, precum în Sărmanul Dionis, așa cum susține Călinescu.

Dar, într-un mod care mie mi se pare neechivoc, prezența castelelor cu o arhitectură fascinantă, „cu arcuri de aur /…/ și cu poduri de-argint”, între care curg „râuri de foc /…/ cu țărmuri de smirnă” și „cu flori care cânt” reprezintă un împrumut indubitabil din Viața Sfântului Vasile cel Nou, în care, în Rai, sunt orașe întregi, mai mari și mai frumoase decât Constantinopolul, cu palate ale Sfinților, în mijlocul unei naturi paradisiace copleșitor de frumoase.

De fapt, cred că ar trebui să spunem că tocmai aceste hagiografii l-au învățat să privească și să iubească natura/ cosmosul, contemplându-l în ingenuitatea lui, căutând splendoarea și puritatea lui originară, urmele frumuseții edenice. Încât criticii au putut să vorbească despre „miracolul unei naturi al cărei principiu fundamental [e] lumina”[21] și despre faptul că „sentimentul modern al absurdului, la Eminescu, se oprește în fața spectacolului cosmic”[22]. Se oprește, pentru că absurdul e învins de măreția Raiului și a pridvorului său, care e cosmosul.


[1] A se vedea comentariul meu: https://www.teologiepentruazi.ro/2012/06/17/haos/.

[2] Se poate downloada de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2015/11/16/eminescu-intre-modernitate-si-traditie/.

[3] G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. 2, Ed. Minerva, București, 1970, p. 207-209, 286-288.

[4] G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. 1, EPL, București, 1969, p. 5.

[5] A se vedea și comentariile mele la poemul Melancolie:

https://www.teologiepentruazi.ro/2008/09/25/eminescu-si-ortodoxia-inceputurile-modernitatii-in-poezia-romana-xxi/;

https://www.teologiepentruazi.ro/2017/10/04/melancolie/.

[6] Rosa del Conte, Eminescu sau despre Absolut, ediție îngrijită, traducere și prefață de Marian Papahagi, cuvânt înainte de Zoe Dumitrescu-Bușulenga, postfață de Mircea Eliade, cu un cuvânt pentru ediția românească de Rosa del Conte, Ed. Dacia, Cluj, 1990, p. 37.

[7] Ibidem. A se vedea și: https://it.wikipedia.org/wiki/Dolce_stil_novo.

[8] Cf. Rosa del Conte, op. cit., p. 63.

[9] Idem, p. 45. [10] Idem, p. 37. [11] Cf. Idem, p. 309. [12] Idem, p. 310-311. [13] Idem, p. 309.

[14] Viețile Sfinților pe luna aprilie, Editura Episcopiei Romanului și Hușilor, 1995, p. 73-74.

[15] Rosa del Conte, op. cit., p. 309.

[16] Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu – cultură și creație, Ed. Eminescu, București, 1976, p. 81.

[17] Vladimir Streinu, «Floare albastră» și lirismul eminescian, în vol. Eminescu – Pe mine mie redă-mă. Contribuții istorico-literare între 1940-1999, ediție, antologie, aparat critic de Cristina Crăciun și Victor Crăciun, studiu introductiv de Acad. Eugen Simion, Ed. Litera și David, Chișinău și București, 1999, p. 97.

[18] Pr. Constantin Galeriu, „Biografia Fiului lui Dumnezeu” în conștiința lui Eminescu, în rev. Ortodoxia, anul XLVII, 1-2 ianuarie 1995, cf. http://ziarullumina.ro/biografia-fiului-lui-dumnezeu-in-constiinta-lui-eminescu-35048.html.

Eu am citit și am semnalat cu mai mulți ani în urmă această interpretare, dar acum nu mai am la îndemână numărul respectiv din revista Ortodoxia.

[19] A se vedea articolul meu de aici, în care am făcut trimitere exactă la capitolele sau pasajele din cărțile mele unde este discutată această problemă: https://www.teologiepentruazi.ro/2018/08/11/cateva-precizari-despre-natura-paradisiaca-la-eminescu/.

[20] Cele mai vechi cărți populare în literatura română, vol. IX, Viața Sfântului Vasile cel Nou și vămile văzduhului, studiu filologic, studiu lingvistic, ediție și glosar de Maria Stanciu-Istrate, Ed. Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2004, p. 169-173.

A nu se confunda denumirea de „cărți populare”, care desemnează acele cărți care au cunoscut o mare circulație la noi, la români, în secolele trecute (titlu sub care cercetătorii științifici au introdus, de-a valma, genuri eterogene), cu ceea ce numim producții populare sau folclorice!

[21] Constantin Ciopraga, Eminescu: metamorfozele timpului, în vol. Eminescu – Pe mine mie redă-mă, op. cit., p. 212.

[22] Idem, p. 214.

Page 1 of 2089

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno
istanbul escort istanbul escort istanbul escort