Teologie pentru azi

Iubiții mei,

Hristos a înviat[1]!

Și învierea Lui, a lui Dumnezeu Cel întrupat, e sfârșitul lumii noastre. Pentru că atunci când El S-a făcut „începătură [a învierii] celor adormiți [ἀπαρχὴ τῶν κεκοιμημένων]” [I Cor. 15, 20, BYZ], când El S-a făcut începutul celor înviați din morți, lumea noastră nu mai merge spre moarte, ci spre învierea cea de obște. Căci toți suntem chemați să înviem continuu din păcatele noastre. Toți suntem chemați să fim vii și nu morți! Pe toți ne cheamă Dumnezeu să fim bisericile Sale cele vii, cele dumnezeiești, în care El locuiește prin slava Lui.

Și dacă Dumnezeu ne învie pe noi din morți în Biserica Sa, dacă ne învie continuu din morți prin slava Lui cea veșnică, atunci noi suntem oameni care vedem, simțim, gândim, trăim duhovnicește și nu trupește. Pentru că pe toate le facem prin slava Lui, care ne curățește, ne luminează și ne sfințește pe noi pururea.

Din an în an oameni din presă și-au făcut un obicei pseudo-exegetic la duminica aceasta. Căci ne amintesc mereu de „orbii” care au ales „prost” la primele alegeri libere[2]. Pentru că ei cred că azi, în Duminica orbului, e o duminică în care, dacă vrei să alegi, „ți se înnegurează privirea”. Și, „orice ai face tu”, dacă ar fi alegeri astăzi, „ai alege prost”. Pentru că duminica asta ar fi o zi „cu ghinion” pentru toată lumea.

Numai că ziua de astăzi e o zi de fericire pentru toată lumea! E o zi de mare bucurie duhovnicească. Pentru că Evanghelia zilei [In. 9, 1-38] ne vorbește despre cum Domnul l-a vindecat de orbire pe un orb din naștere [τυφλὸν ἐκ γενετῆς] [In. 9, 1, BYZ] și nu despre cum „a orbit” pe cineva. Pentru că doar păcatul orbește!

Și alegem prost în viață, cu consecințe dezastruoase pentru noi, nu datorită unei zile, nu datorită unui om, nu datorită astrelor, nu datorită pisicii care ne taie calea, nu datorită opiniei publice, ci datorită nouă. Pentru că alegi pe măsura la cât înțelegi. Și dacă ești orbit de patimi, dacă nu ești luminat de Dumnezeu, dacă nu vezi duhovnicește, atunci alegi trupește, alegi păcătos și păcatele sunt cele care ne omoară.

Ca să votezi bine, trebuie să vezi bine oamenii. Și chiar dacă i-am vedea bine pe oameni, cei aleși de noi pot greși oricând, la fel ca noi. Însă când alegi un om pentru a fi președinte, pentru a fi ministru, pentru a fi ierarh, pentru a fi manager, pentru a fi muncitor trebuie să alegi caracterul omului. Ce este el în mod fundamental. Și ca să alegi în mod fundamental pe cineva trebuie să ai o mare vedere duhovnicească. Dar dacă nu suntem duhovnicești, atunci alegem oamenii după motive diverse, toate conjuncturale, pentru că nu vedem omul din fața noastră. Nu vedem cine este și ce poate să facă în mod fundamental. Nu vedem potențele omului din fața noastră.

Iar vindecarea Domnului de astăzi ne spune în subsidiar că nu boala trupească e problema noastră, ci boala sufletească. Nu din cauza ochelarilor sau a lipsei vederii nu înțelegem noi cine sunt oamenii, ci din cauză că sufletul nostru e lipsit de vederea lui cea duhovnicească.

Stai în fața omului și nu vezi nimic din el! Stai ca în fața unui zid și nu ca în fața unei cărți deschise. Dar dacă ai vedea cu ochii sufletului tău, dacă ai avea ochii curați, ai vedea ce cărți profunde sunt oamenii. De fapt, nu poți fi Duhovnic cu adevărat și nici scriitor profund, dacă nu vezi oamenii până în adâncurile lor. Pentru că ochii spălați și vindecați de către slava lui Dumnezeu sunt cei care văd adâncul omului. Luminat de Dumnezeu, omul vede adâncul celuilalt și se bucură de ceea ce vede. Și dacă îl vede, atunci îl poate ajuta. Dar dacă nu îl vede în adâncul lui, totul e un teatru ieftin, pentru că nu ai subiecte reale de discuție. Pentru că subiectele reale de discuție sunt cele despre cine suntem și ce facem toată ziua.

Așadar, nu doar în 1990 s-a ales prost, ci zilnic alegem prost, dacă nu suntem luminați și întăriți de Dumnezeu! Orice păcat pe care îl facem e o dovadă de prostie, de slăbiciune, de împătimire. Căci de ce am mai alege iar și iar în mod greșit, dacă ne-am fi lecuit din prima? De ce ne îmbuibăm din nou, de ce ne îmbătăm din nou, de ce drăcuim din nou, de ce ne aprindem sexual din nou, dacă știm că toate acestea sunt rele? De ce ne plac lucrurile de duzină și nu lucrurile grele, muncite? De ce ne plac bârfele și statul la televizor și la computer mai mult decât posturile și milosteniile și cărțile de luminare dumnezeiască? Pentru că ne e frică de asceză! Ne e frică de schimbarea noastră în bine, ne e frică de noutatea învierii noastre.

Îi vedem pe toți păcătuind, dar nu și pe toți pocăindu-se. Iar pocăința te duce în altă parte decât merge majoritatea. Păcatul e „cutumă socială”, pe când virtutea e un drum singular, personal, anevoios. Păcătuiești cu mulțimea, dar te pocăiești doar cu Dumnezeu. Și când stai cu Dumnezeu de vorbă din ce în ce mai mult, atunci nu mai mergi pe calea lor, pe calea multora, ci pe o cale din ce în ce mai îngustă, dar singura mântuitoare.

Și multora le e teamă de pocăință, de schimbarea lor în bine, pentru că nu știu unde duce binele. Dar binele făcut pe fiecare clipă duce la învierea noastră din morți! Dacă rămâi în păcatele tale, rămâi în moarte. Dar dacă învii din moarte, atunci nu mai mergi cu toată lumea, ci doar cu cei înviați din morți de către Dumnezeu, cu cei duhovnicești.

Am început să scriu predica de față după ce m-am întors de la două Înmormântări plus Dumnezeiasca Liturghie. Le-am înmormântat pe Aurelia și pe Georgeta. Pe ultima am întâlnit-o la același magazin de cartier unde îmi fac și eu cumpărăturile, și aceea a fost ultima oară. Dar moartea îngheață fața, trupul omului, și îl face departe de noi…

Iar când noi ne rugăm ca sufletele lor, ale celor adormiți, să ajungă „în locul [cu] lumină, în locul [cu] verdeață, în locul de odihnă [ἐν τόπῳ φωτεινῷ, ἐν τόπῳ χλοερῷ, ἐν τόπῳ ἀναψύξεως]”[3], ne referim la Împărăția lui Dumnezeu și nu la cimitir! Pentru că în Împărăția Lui este lumina cea veșnică, care veșnic izvorăște din ființa Dumnezeului nostru treimic. Iar locul cu verdeață veșnică sau locul veșnic verde, veșnic viu, este Paradisul lui Dumnezeu, este Raiul Său, este Împărăția Sa, unde nimic nu e trecător, ci totul e veșnic. Și acolo, în Împărăția lui Dumnezeu, e adevărata pace și desfătare dumnezeiască, dimpreună cu Dumnezeu, cu toți Sfinții și Îngerii Lui, pentru că acolo sunt cei care pururea se veselesc dumnezeiește.

Dar ca să mergi în Împărăția Lui, trebuie să învii acum și aici, în Biserica Lui! Pentru că pocăința e cea care ne ridică din moartea păcatului. Așa cum ne-a spus Domnul: „Amin, amin zic vouă că vine ceasul și acum este [καὶ νῦν ἐστιν], când cei morți vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, și cei care vor auzi, vor trăi [ζήσονται]” [In. 5, 25, BYZ].

Și noi, cei care păcătuim cu nerușinare, suntem morții care trebuie să audă duhovnicește glasul lui Dumnezeu! Noi trebuie să auzim și nu alții! Noi trebuie să auzim glasul Lui în conștiința noastră și să venim la El prin pocăință. Pentru că pocăința e ușa spre Dumnezeu și nu nesimțirea! Nesimțirea înseamnă rămânere în păcat, înseamnă încercarea de a ne „îndreptăți” pe noi înșine, de a ne prezenta ca fiind „Drepți” în fața tuturor, când noi suntem păcătoși, pe când pocăința e recunoaștere cinstită de sine în fața lui Dumnezeu. Când ne pocăim așteptăm mila Lui față de noi și nu medalii! Când ne pocăim tăiem tot răul din inima noastră, plecându-ne cu totul în fața Lui!

Pentru că El coboară în sufletul și în trupul care se smeresc continuu și se curățesc continuu pentru a fi casă a Lui. Iar sufletele și trupurile noastre se fac case ale Lui prin pocăință și prin toată virtutea cea dumnezeiască. Iar oamenii lui Dumnezeu sunt mereu în schimbare interioară, mereu în luminare interioară, mereu în înduhovnicire a întregii lor ființe, pentru că ei nu lâncezesc, ci robotesc tot timpul.

Nu, nu sunt roboți, sunt oameni, dar robotesc tot timpul! Adică se trudesc, muncesc din greu pentru a se curăți de patimi, de neștiință, de neatenție, de îndoială, de toată ispitirea, de toată necurăția. Dar dacă nu ești întins ca arcul pentru Dumnezeu, dacă nu ești ascetic, trece vremea pe lângă tine și tu rămâi tot mort.

De aceea, nu trebuie să ne temem de moarte, de moartea care ne face reci și ne îngroapă, ci de moartea sufletului, de moartea dinăuntru, pe care o ascundem ca pe-o „comoară”, când ea este falimentul nostru total!

Mergem cu moartea în noi și zâmbim!

Nu ne mai e rușine că suntem morți!

Și nu ne mai rușinăm de moartea noastră sufletească pentru că am coborât în iadul nesimțirii. În iadul unde n-avem nimic și nici nu contăm pentru cineva anume.

E înfiorător, nu, adevărul?!…

Nouă, megalomanilor, nouă, celor care credem că „le știm pe toate”, nouă, celor care nu ne lăsăm sfătuiți de nimeni, nu ne place să înviem. Ne place moartea noastră, ne-am învățat cu ea și ne dezgustă viața bună, cea duhovnicească. Căci trecem pe lângă Dumnezeul Cel înviat din morți, pe lângă începătura celor înviați din morți, și rămânem goi, singuri și morți. Pentru că alegem, în mod funest, nepocăința…

Cel orb din naștere a văzut! Dar a văzut nu doar cu ochii cei de carne, ci și cu ochii sufletului său. „[Și] Iisus a auzit că l-au scos pe el afară [din sinagogă, că l-au exclus pe el din sinagogă]; și, aflându-l pe el, i-a zis lui: «Crezi tu întru Fiul lui Dumnezeu?». I-a răspuns acela și I-a zis: «Și cine este, Doamne, ca să cred întru El?». Și i-a zis lui Iisus: «L-ai și văzut pe El, și Cel care vorbește cu tine, Acela este». Și el Îi zise: «Cred, Doamne!»; și I s-a închinat Lui. Și i-a zis Iisus: «Eu întru judecată [εἰς κρίμα] întru această lume am venit, ca cei care nu văd să vadă [ἵνα οἱ μὴ βλέποντες βλέπωσιν] și cei care văd să fie orbi [καὶ οἱ βλέποντες τυφλοὶ γένωνται]»” [In. 9, 35-39, BYZ].

Și când judeci o speță anume, atunci împarți lucrurile. Unul e păgubitul și altul e infractorul. Iar infractorul nu e „felicitat”, ci pedepsit pentru păcatul lui. De aceea, cei care nu au văzut până azi, pot să vadă de acum duhovnicește. Pentru că pocăința e baia în care putem să ne curățim cu toții sufletele și trupurile noastre. Însă, dacă spui că „vezi” fără pocăință, dacă spui că „nu ai nevoie” de Biserică pentru ca să trăiești, atunci rămâi orb, rămâi în orbirea ta, în moartea ta, în iadul tău.

Iar judecata lui Dumnezeu e aceasta: că toți se pot mântui, dacă se pocăiesc și se lipesc de El pentru veșnicie. Dar dacă alegi singurătatea necredinței, atunci ți-ai ales Iadul.

Și Iadul e cea mai nebunească alegere pe care o facem. Pentru că alegi să suferi veșnic, când tu nu poți să suporți durerea unui cui care ți-a intrat în picior sau o mică rană la un deget, făcută din neatenție, în timp ce tocai ceapa pentru ciorbă. Cum să crezi că ești în stare să suporți chinurile duhovnicești ale Iadului, adică simțirea dureroasă a slavei Lui pentru veșnicie, cu toată ființa ta, care va fi atunci înduhovnicită, adică și mai sensibilă la toate, când tu ești sensibil la orice? Dar pentru că sperăm prostește că Iadul „e o glumă”, tocmai de aceea ne păstrăm moartea în noi, ne încălzim la piept Iadul și rămânem în el…

Dar, iubiții mei, noi suntem ai Lui, ai Celui înviat din morți! Și El, Domnul nostru, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, ne ține în viața Lui pe fiecare zi. Iar la învierea cea de obște, toți „cei morți vor fi înviați [de Dumnezeu] nestricăcioși [οἱ νεκροὶ ἐγερθήσονται ἄφθαρτοι]” [I Cor. 15, 52, BYZ], adică duhovnicești, pentru că vom fi îmbrăcați întru nemurire [ἀθανασίαν] [I Cor. 15, 53, BYZ]. Pentru că toți ne vom împărtăși atunci de această mare și dumnezeiască consecință a învierii Domnului: de nemurirea sufletească și trupească.

Căci mulți vor acum să trăiască veșnic. Vor să nu mai moară niciodată. Însă Domnul vrea ca noi să înviem mai întâi duhovnicește, să înviem acum din moartea păcatului, după care să murim pentru o vreme, pentru puțină vreme, și să înviem cu toții la învierea cea de obște. Pentru că de la învierea cea de obște începe nemurirea pentru întreaga umanitate. Însă, „toți cei din morminte vor auzi glasul Lui [atunci, la învierea cea de obște], și vor ieși, cei care au făcut cele bune, întru învierea vieții; iar cei care au făcut cele rele, întru învierea judecății” [In. 5, 28-29, BYZ]. Iar judecata lui Dumnezeu e aceasta: că toți putem învia prin pocăință, dar rămânem în moarte, dacă nu ne pocăim pentru păcatele noastre.

Și nepocăința ne face fiii morții, în loc de fiii învierii. Pentru că nepocăința va învia în noi judecata lui Dumnezeu, pedeapsa Lui cea dreaptă pentru păcatele noastre. Și asta când noi puteam, cu puțină pocăință adevărată, din tot sufletul, să ne mântuim.

Așadar, ca să fim fiii învierii, ca să fim fiii lui Dumnezeu, trebuie să nu lăsăm moartea în noi! Trebuie să nu lăsăm să troneze în noi păcatul, ci slava lui Dumnezeu. Căci dacă Dumnezeu e în noi și cu noi, atunci suntem fiii Lui, fiii Împărăției Sale, oamenii veșniciei lui Dumnezeu.

Încă 3 zile de prăznuire pascală! Miercuri, pe 27 mai 2020, este odovania praznicului Învierii Domnului. Atunci, cu dezlegare la pește, cântăm pentru ultima oară troparul Învierii Domnului, pentru ca joi să retrăim Înălțarea Lui, cu umanitatea Sa transfigurată, de-a dreapta Tatălui pentru veșnicie.

Iar dacă nu am înviat duhovnicește, cum să ne înălțăm mai presus de ceruri, acolo, unde este Domnul? Dacă suntem toată ziua cu nasul în afacerile noastre pământești, cum să zburăm la Domnul slavei cu mintea noastră? Căci se înalță duhovnicește numai cine trăiește duhovnicește. Și toți putem trăi duhovnicește, pentru că asta ne cere Dumnezeu să facem.

La mulți ani, multă sănătate și bucurie, și Dumnezeu să ne aducă iarăși împreună, în Biserica Sa, pentru ca să Îi slujim Lui! Amin.

---

[1] Începută în zi de joi, pe 21 mai 2020, la ora 20. 21. Sunt 14 grade afară și stare de ploaie.

[2] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Alegeri_prezidențiale_în_România,_1990.

[3] Cf. http://users.uoa.gr/~nektar/orthodoxy/prayers/funeral_translation.htm.

Textul întregii rugăciuni e acesta: Ὁ Θεὸς τῶν πνευμάτων καὶ πάσης σαρκός, ὁ τὸν θάνατον καταπατήσας, τὸν δὲ διάβολον καταργήσας καὶ ζωὴν τῷ κόσμῳ Σου δωρησάμενος· Αὐτός, Κύριε, ἀνάπαυσον τὴν ψυχὴν τοῦ κεκοιμημένου δούλου Σου (τοῦδε), ἐν τόπῳ φωτεινῷ, ἐν τόπῳ χλοερῷ, ἐν τόπῳ ἀναψύξεως, ἔνθα ἀπέδρα ὀδύνη, λύπη καὶ στεναγμός. Πᾶν ἁμάρτημα τὸ παρ᾿ αὐτοῦ πραχθὲν ἐν λόγῳ ἢ ἔργῳ ἢ διανοίᾳ, ὡς ἀγαθὸς καὶ φιλάνθρωπος Θεὸς συγχώρησον· ὅτι οὐκ ἔστιν ἄνθρωπος, ὃς ζήσεται καὶ οὐχ ἁμαρτήσει· Σὺ γὰρ μόνος ἐκτὸς ἁμαρτίας ὑπάρχεις· ἡ δικαιοσύνη Σου, δικαιοσύνη εἰς τὸν αἰῶνα, καὶ ὁ νόμος Σου ἀλήθεια. Ὅτι Σὺ εἶ ἡ ἀνάστασις, ἡ ζωὴ καὶ ἡ ἀνάπαυσις τοῦ κεκοιμημένου δούλου Σου (τοῦδε), Χριστὲ ὁ Θεὸς ἡμῶν, καὶ Σοὶ τὴν δόξαν ἀναπέμπομεν, σὺν τῷ ἀνάρχῳ Σου Πατρί, καὶ τῷ παναγίῳ, καὶ ἀγαθῷ, καὶ ζωοποιῷ Σου Πνεύματι, νῦν καὶ ἀεὶ καὶ εἰς τοὺς αἰῶνας τῶν αἰώνων. Ἀμήν.

Hristos a înviat!

Iubiții mei[1],

orice om de stat și orice politician au ce învăța din râvna pentru Biserică și din grija pentru binele obștesc ale celor doi Sfinți Împărați și întocmai cu Apostolii [Ἱσαπόστολοι][2] astăzi pomeniți. Pentru că Sfinții Împărați Constantinus și Helena au iubit în mod desăvârșit Biserica lui Dumnezeu și credința mântuirii noastre și s-au gândit mereu la binele tuturor cetățenilor imperiului.

În același timp, relația dintre mamă și fiu sau dintre fiu și mamă este una admirabilă în cazul celor doi, pentru că Sfântul Constantinus și-a ascultat mereu mama, pe Sfânta Helena, și astfel și-au mântuit viața lor. Convertirea minunată a Sfântului Constantinus a fost sprijinită de credința vie, statornică a Sfintei sale mame, pe care a iubit-o mult și în care a avut cu totul încredere.

Pentru că familia creștină e prezentul și viitorul autentic al lumii. Familia creștină se naște și crește în Biserica lui Dumnezeu, iar sensul lumii este voia lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu conduce lumea spre unde El voiește, adică spre Împărăția Lui, spre transfigurarea întregii creații, și nu spre nimicire.

Tocmai de aceea, un politician creștin este unul care se gândește în primul rând la binele Bisericii și al întregii țări. Căci izvorul de viață și de sănătate al societății nu este Statul, ci Biserica lui Dumnezeu! În Biserică se formează adevăratul om social al României, dar și omul Împărăției lui Dumnezeu. Și dacă politicienii creștini sprijină Biserica în mod real, ei sprijină sănătatea reală a oamenilor și bunul mers al societății noastre.

Sfântul Constantinus, aidoma Sfântului Pavlos, a fost întors din calea lui de către Dumnezeu. Din calea lui cea rea. Și el s-a lepădat de dumnezeii Mars[3] și Apollo[4], în care crezuse până atunci[5], pentru că Dumnezeul Cel adevărat i S-a revelat lui și i-a spus că biruința lui stă în Dumnezeiasca Cruce. Pentru că Crucea Domnului este semnul [signum[6]][7] cel tare și puternic, este minunea dumnezeiască prin care noi învingem toată ispita și toată patima din ființa noastră.

Tocmai de aceea, noi ne însemnăm de multe ori cu semnul Sfintei Cruci, ne închinăm de multe ori într-o zi, pentru că simțim din plin puterea lui Dumnezeu, slava Lui, în semnul Crucii pe care ni-l facem pe trupul nostru. Slava Crucii Sale ne inundă și ne umple de putere dumnezeiască. Căci creștinii lui Dumnezeu I se închină Lui continuu și Îl au pe El ca sursa vieții și a bucuriei lor. Pentru că ei trăiesc duhovnicește pe pământ, ca Sfinți ai Lui, și nu trăiesc ideologic, nu trăiesc pur trupește, făcând abstracție de Făcătorul întregii creații.

Iar Sfântul Constantinus, deși trăia într-o lume aproape cu totul păgână, idolatră, are curajul cu totul dumnezeiesc de a pune Biserica lui Dumnezeu în prim-plan și, odată cu această mutare fundamentală, să înceapă creștinarea imperiului. Pentru că a fost de ajuns chemarea lui de către Dumnezeu și convertirea lui la dreapta credință a Bisericii, pentru ca lumea din jurul său să se schimbe în mod ireversibil.

Curajul dumnezeiesc al unui singur Împărat a schimbat cu totul fața lumii! El a scos Biserica din catacombe, a oprit persecuția împotriva creștinilor și a început zidirea lumii creștine libere. A lumii creștine cu drepturi politice și sociale. Tocmai de aceea este cu totul îndreptățită numirea lor de întocmai cu Apostolii, pentru că munca lor a fost una de apostolat, de convertire a păgânilor la dreapta credință a Bisericii. Și oricine pune început Bisericii undeva anume, unde nu este Biserica, este întocmai cu Apostolii Domnului.

Astăzi însă, orice grupare eterodoxă trăiește cu orgoliul că este „o evanghelizatoare” a lumii. Numai că, în Sinaxarul Bisericii, Sfinții cei întocmai cu Apostolii sau Sfinții Apostoli ai diverselor neamuri sunt bine precizați. Și noi îi cinstim pe aceștia ca întemeietori de Biserici naționale, pentru că ei au pus începutul bun al Bisericii într-o regiune sau într-o țară anume. Și de la ei, de la Sfinții Apostoli ai neamurilor, noi numărăm anii Bisericii dintr-un loc anume.

Însă Bisericile naționale mai vechi sau mai noi sunt parte constitutivă din singura Biserică a lui Dumnezeu, din Biserica Cincizecimii, care a ajuns până la noi. Căci noi, cei de azi, din secolul al 21-lea al Bisericii creștine, facem parte din Biserica lui Dumnezeu nu pentru că am inventat-o noi acum 10 ani, ci pentru că am intrat, prin Botez, în Biserica lui Dumnezeu, care a ajuns până astăzi, la noi.

Și Sfântul Constantinus în această singură Biserică a intrat prin Botez și nu într-o „alta”, care „s-a pierdut în negura vremurilor”! Pentru că Biserica își are temelia ei în slava Dumnezeului treimic și nu poate fi desființată sau schimbată de nimeni.

Împăratul păgân s-a convertit la dreapta credință a Bisericii în mod continuu și s-a botezat în ultimul an de viată, în 337, în perioada pascală[8], devenind astfel creștin. Și-a schimbat viața cu totul, modul de a gândi, de a iubi și de a acționa, și a trăit ca un creștin autentic. Și el ne îndeamnă și pe noi să facem același lucru: să învățăm să fim creștini toată viața noastră! Pentru că pe fiecare zi înțelegem tot mai mult la ce trebuie să renunțăm pentru a fi creștinii pe care Și-i dorește Dumnezeu.

Sfântul Constantinus, Împăratul creștin al Bisericii, a adormit de praznicul Cincizecimii, pe 22 mai 337[9]. Ca semn că el a adus pacea și unitatea în Biserica lui Dumnezeu. Sfânta Helena, mama sa, adormise pe 18 august 330[10] și a fost Împărăteasă între 325-330[11], adică din anul Sinodului I Ecumenic și până la moartea sa.

Numele Împărătesei este Flavia Iulia Helena Augusta[12], pe când numele Împăratului este  Flavius Valerius Aurelius Constantinus Augustus[13]. Tocmai de aceea și eu folosesc grafia latină a numelor lor, pentru că ei au fost latini. Și e firesc ca noi să îi pomenim cu numele lor, așa cum au fost cunoscuți ei în viața aceasta.

Căci pentru fiecare în parte numele reprezintă identitatea noastră. Toți avem un nume, care este și numele nostru de Botez. Și când venim în fața Domnului ca să ne împărtășim cu El, noi venim cu numele nostru, cu cine suntem. Și El Se unește cu noi, cu cei botezați întru numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, întru numele Dumnezeului nostru treimic, pentru ca să fie veșnic cu noi.

Și când Mireanul devine Monah lui i se schimbă numele de Botez în numele de Călugărie. Ca să se arate că el a murit pentru viața aceasta lumească și a început o nouă viață: cu totul dedicată lui Dumnezeu. Și când Monahul devine Schimonah[14] lui i se schimbă din nou numele, ca să se arate că el s-a dăruit în mod desăvârșit lui Dumnezeu, începând viața cea cu totul desăvârșită.

Iar în calendarul Bisericii avem și Sfinți care au numele lor vechi, păgâne, Sfinți cu nume creștine sau Sfinți cu numele lor monahale. Și pe toți îi pomenim cu numele lor, cu numele pe care le-au purtat în viața lor de aici sau cu ultimul nume pe care l-au avut.

De aceea, când vorbim cu cineva trebuie să îi spunem pe nume. Pentru că prin rostirea numelui său arătăm respect față de el, față de cel care poartă acest nume. Dar dacă nu putem să îi spunem pe nume cuiva înseamnă că avem mare aversiune față de el. Și aversiunea aceasta nu e o virtute, ci o patimă, pentru că îl urâm și îl disprețuim pe cel căruia nu putem să îi pronunțăm nici măcar numele.

Însă „numele cel bun întru veac va rămâne” [Sir. 41, 13, LXX]! Numele Sfinților va rămâne pentru veșnicie, pentru că ei sunt moștenitorii Împărăției celei veșnice a lui Dumnezeu. Și chiar dacă, în istorie, Sfinții pot fi ocultați sau uitați, ei sunt veșnic cu Dumnezeu. Căci numele cel bun e al omului plin de faptele cele bune ale sfințeniei.

Și când te gândești la Sfântul Constantinus, astăzi pomenit, vezi bucuria întregii Biserici pentru că a primit libertatea ei mult dorită și drepturi sociale. Și când te gândești la Sfânta sa mamă, la Sfânta Helena, astăzi pomenită, vezi deodată Crucea Domnului, pe care ea a scos-o de sub pământ și ne-a dăruit-o tuturor. Căci omul cu nume bun are fapte răsunătoare în întreaga istorie și în întreaga veșnicie. Numele bun înseamnă o viață bună, o viață după voia lui Dumnezeu. Și dacă vrei să fii bun, cu adevărat bun, atunci trebuie să faci voia lui Dumnezeu în toate zilele vieții tale.

Așadar, iubiții mei, binele are un ecou veșnic, dar și răul are un ecou veșnic. Cele pe care le facem în sufletul și în trupul nostru acelea ne schimbă pentru veșnicie. Pentru că binele ne zidește, pe când răul ne destructurează interior. Binele lui Dumnezeu ne sfințește, pe când răul ne satanizează continuu. Și dacă binele pe care îl facem ne duce lângă Sfinții lui Dumnezeu pentru veșnicie, relele pe care le săvârșim ne duc lângă demoni pentru veșnicie, adică lângă cei care se împotrivesc continuu voii lui Dumnezeu.

Dacă minimalizăm păcatele pe care le facem, atunci lăsăm răul să se înmulțească în noi. Dar dacă suntem atenți la păcatele noastre, atunci le spovedim imediat. Pentru că păcatele trebuie șterse din noi prin iertarea lui Dumnezeu.

Multă sănătate celor care se bucură astăzi alături de patronii lor duhovnicești! Și Dumnezeu să ne bucure pe mai departe duhovnicește în praznicul cel mare al Învierii Domnului! Amin.

---

[1] Începută la 9. 3 minute, în zi de luni, pe 18 mai 2020. Cer înnorat, 17 grade, vânt de 3 km/ h.

[2] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/3295/sxsaintinfo.aspx.

[3] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Marte_(zeu).

[4] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Apollo.

[5] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_cel_Mare#Convertirea_lui_Constantin.

[6] Idem: http://archives.nd.edu/cgi-bin/wordz.pl?keyword=signum.

[7] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/In_hoc_signo_vinces.

[8] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_cel_Mare.  [9] Ibidem.

[10] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Helena.

[11] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Helena_(empress). [12] Ibidem.

[13] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_the_Great.

[14] Cf. https://ro.orthodoxwiki.org/Schimonah.