Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Psalmii liturgici

Psalmii liturgici

Pagina sursă

*

Fericit este omul care nu a mers în sfatul neevlavioșilor și în calea păcătoșilor nu a stat și pe scaunul ciumaților nu a șezut, ci astfel în legea Domnului este voia lui și în legea Lui va cugeta ziua și noaptea. Și el va fi ca un pom sădit lângă ieșirile apelor, care rodul lui îl va da la timpul lui și frunza lui nu va cădea și, prin toate câte are să facă, va spori (Ps. 1, 1-3).

Când am strigat, m-ai auzit pe mine, Dumnezeul dreptății mele. În necaz mi-ai lărgit mie inima. Milostivește-te de mine și ascultă rugăciunea mea! Fiii oamenilor, până când sunteți grei la inimă? Pentru ce iubiți deșertăciunea și căutați minciuna? (Ps. 4, 2-3).

Read More

Psalmii (ediția LXX)

Psalmii

Pagina sursă

Slujiți Domnului în frică și bucurați-vă Lui în cutremur! Luați învățătură, ca nu cumva să vă urgisească Domnul! Și vă va nimici din calea cea dreaptă, oricând are să se aprindă în grabă mânia Lui. Fericiți sunt toți cei care au nădăjduit întru El (Ps. 2, 11-12).

Judecă-i pe ei, Dumnezeule! Să cadă din sfaturile lor! După mulțimea neevlaviilor lor izgonește-i pe ei, că Te-au amărât pe Tine, Doamne! Și să se veselească toți cei care nădăjduiesc în Tine! Întru veac se vor bucura și Te vei sălășlui în ei. Și se vor lăuda în Tine toți cei care iubesc numele Tău (Ps. 5, 11-12).

Miluiește-mă, Doamne, că slab sunt! Vindecă-mă, Doamne, că au fost tulburate oasele mele! Și sufletul meu a fost tulburat foarte. Și Tu, Doamne, până când întârzii? (Ps. 6, 3-4).

Read More

Praedicationes (vol. 12)

Praedicationes (vol. 12)

Pagina sursă a cărții.

*

„Începutul e bucurie, dacă ne bucurăm de Cel care ne dă viață, de Dumnezeu Însuși. Și e bucurie, dacă înțelegem că e un timp al înfrumusețării interioare noul început, că anul bisericesc e un timp al slujirii lui Dumnezeu și al oamenilor, că e un timp al îndumnezeirii noastre. Iar Evanghelia zilei [Lc. 4, 16-22] ne vorbește despre un început dumnezeiesc de care toți avem nevoie, despre un început al înțelegerii Dumnezeieștii Scripturi, adică despre momentul când Domnul a început să tâlcuiască profețiile care se refereau la Sine” (p. 6).

„Domnul, deși era Fiul lui Dumnezeu întrupat, El S-a nevoit și cu cititul cărților, după cum S-a nevoit și cu rugăciunea îndelungă în singurătate. Iar locul de aici [Lc. 4, 17, BYZ] e o mărturie neîndoielnică asupra acestui lucru. Pentru că El știa să citească și citea cărți. Iar dacă știi să citești, știi și să scrii. Pentru că Domnul a muncit, a scris, a citit, S-a rugat, a postit, a călătorit mult, a propovăduit mult, a răbdat toate pentru noi, S-a luptat cu tot păcatul și cu toată ispita, pentru ca să ne învețe pe noi toată virtutea întru umanitatea Sa. Pentru ca noi să vedem în El exemplul absolut de viață creștină, de viață ortodoxă” (p. 8).

„Sfântul Lucas nu a citat textul ebraic, ci Septuaginta. Lucru evident din traducerea pe care am oferit-o. Pentru că toți Evangheliștii au făcut la fel: au citat din LXX când a fost să citeze din Vechiul Testament. Și de aceea LXXul e Scriptura vechitestamentară a Bisericii, adică Septuaginta” (p. 10).

Read More

Dorin Streinu, Opere alese (vol. 9)

Dorin Streinu, Opere alese (vol. 9)

Pagina sursă a cărții.

*

Volumul de față cuprinde selecții din trei cărți de poezie ale mele:

Carte de poezie pentru nebuni conștienți și inimi bolnave [vol. 19 de poezie/ 1997]

Cum trăiesc oamenii în timpul unui cutremur de soare [vol. 20 de poezie/ 1998]

În catedrala celor o mie de războaie pierdute [vol. 21 de poezie/ 1998]

Puteți fi partenerii noștri

mana dreapta a Sfantului Patriarh Ioan Gura de Aur

De aici puteți downloada, în mod gratuit, cărțile noastre editate la nivel online!

***

Dacă doriţi să ajutaţi financiar platforma noastră online şi proiectele noastre editoriale o puteţi face contactându-ne pe adresa de email:

dorinfather@yahoo.com

sau făcând donații în contul:

Picioruş Gianina Maria Cristina

BCR

RO31RNCB0080079049010001

sau prin expediere

Money Gram.

***

Platforma noastră este editată pe Windows 7 și Firefox updatat la zi. Dacă nu sunteți în acești parametri…e posibil ca unele părți ale onlineului nostru să nu le puteți vizualiza.

***

Vă mulţumim frumos tuturor!

Eminescu: între modernitate și tradiție [71]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Apelând la decriptările anterioare, credem că se poate explica și o altă imagine misterioasă eminesciană, dintr-o viziune eshatologică înfățișată în Memento mori. Ne amintim că, în poemul Dumnezeu și om, magii porneau „în caravană” către „culcușu-eternei mile” („Sarcini de-aur și de smirnă ei încarcă pe cămile/ Și pornesc în caravană după steaua plutitoare” [1]). În Memento mori, dacă Orfeu „ar fi aruncat în caos arfa-i de cântări îmflată”, atunci:Caravane de sori regii, cârduri lungi de blonde lune/ Și popoarele de stele, universu-n rugăciune, /…/ Cu-a lor roiuri luminoase dup-o lume în cădere/ S-ar fi dus. Nimic în urmă – niciun àtom luminat”.

Imaginea caravanelor de sori regi/ regali ne intrigă: sunt acești sori niște regi-magi cosmici care, în pelerinajul lor neîncetat prin univers (migrație eternă, zice Eminescu), se închină Izvorului de lumină al întregii lumi? Concepția și imaginea (mistică) a „universului în rugăciune” susține această ipoteză. Mișcarea cosmică neîncetată (dinamism cosmic afirmat nu o dată și în filosofia lui Cantemir[2]) e o rugăciune continuă, după cum „armonia cea din sfere” (Scrisoarea V) e un imn netăcut al cosmosului.

Se poate înțelege și că Orfeu (poetul trac, simbolizând la Eminescu, în mod alegoric, pe Hristos) nu își aruncă harfa în haos (situație în care lumea „de demult s-ar fi pierdut”), ci în mare, pentru că Dumnezeu – care are multe măști simbolice – amână mereu, în Memento mori, sfârșitul lumii, până când se apropie solstițiul.

Nebunia și aiurarea acestui Orfeu se pot interpreta ca participare la suferința lumii, pentru că și cu alte ocazii, în poem, „Soarele privește galben peste-a morții lungă dramă” (El, care este „un mândru soare ce c-o rază de gândire ține lumi ca să nu zboare,/ Să nu piard-a lor cărare, să nu cadă-n infinit”) sau „Vecinicia cea bătrână, ea la lumi privea uimită. Nu e, cu alte cuvinte, un Dumnezeu distant și indiferent, închis în transcendență, impasibil față de creația Sa, ci e profund participativ…

Reamintim că, în Dumnezeu și om, Îl numește: „Tu, Christoase,-o ieroglifă”… Poetul a creat multe hieroglife (sprijinindu-se și pe simbolismul vechi), pentru a exprima revelarea tainică a lui Dumnezeu. Sfântul Efrem Sirul spunea într-o poezie: „Acest Iisus a făcut atâtea simboluri/ că am căzut cu totul în oceanul lor”[3].

Eminescu L-a căutat și s-a raportat la Dumnezeu (și unii cercetători au recunoscut în el un însetat de Absolut) – cu toate ezitările, sincopele, sincretismele, confuziile sau echivocurile pe care le-a întreținut uneori (sau adesea) în mod intenționat –, fapt care nu afectează programul său poetic și estetic. Iar Dumnezeul lui a fost Mintea/ Rațiunea/ Logosul (In. 1, 1) care seamănă stele în cer, semințele luminii, Același însă cu „Regele inimei” sau „Regele Lin” (Ondina), „eterna pace” (Memento mori, Scrisoarea I) – a se vedea Is. 9, 5: „Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie” – și „eterna milă” (Dumnezeu și om), care „îmi dete ochii să văd lumina zilei,/ Și inima-mi împlut-au cu farmecele milei” (Rugăciunea unui dac).

„Regele Lin” este Cel ce caută un poet („cântărilor sororă gemene”) care să-I semene, să fie după asemănarea Sa, „ca vis cu dor” (Ondina) – și lumile „sunt atrase în viață de un dor nemărginit” (Scrisoarea I) –, Cel ce este acest „dor nemărginit” care smulge lumile neantului și care a pus în omul de geniu „nemargini de gândire” (În vremi de mult trecute).

Poetul a perceput revelația Lui în/ prin univers: „În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers/ Și-n glas purtat de cântec simții duiosu-i viers” (Rugăciunea unui dac), în „armonia dulcii tinereți”, atunci când era „viața mea – un rai în asfințire – /…/ [când] În văi de vis, în codri plini de cânturi,/ Atârnau arfe îngerești pe vânturi” (O,-nțelepciune, ai aripi de ceară!).

Cosmosul însuși a fost pentru el un univers de simboluri care îi oferea o lectură revelațională, așa cum se petrecuse, în trecut, cu Sfinții Seth, Moise, Avraam, Melhisedec, Iov, Augustin, Antonie cel Mare și mulți alții.

Mai târziu, „Pierdută-i a naturii sfântă limbă /…/ O, cer, tu astăzi cifre mă înveți” (O,-nțelepciune, ai aripi de ceară!), în loc să mai fie „scrisul al stelelor de foc” (În vremi de mult trecute) din „cartea cerului albastru cu mari litere aurite” (Peisaj).

La acest Dumnezeu fac referire, prin același procedeu vălurit, și următoarele două episoade din Epigonii (dintre care primul reprezintă strofa dedicată lui Heliade, autorul Biblicelor, iar al doilea portretizează Lumina celor vechi): „Delta biblicelor sânte, profețiilor amare,/ Adevăr scăldat în mite, Sfinx pătrunsă de-nțeles,/ Munte cu capul de piatră de furtune detunată,/ Stă și azi în fața lumii o enigmă n-esplicată/ Și vegheaz-o stâncă arsă dintre nouri de eres. /…/ Cu-a ei candelă de aur palida [luminoasa/ strălucitoarea] înțelepciune,/ Cu zâmbirea ei regală, ca o stea ce nu apune,/ Lumina a vieții voastre drum de roze semănat”

Simbolurile ascund și dezvăluie, concomitent: Delta, Adevărul, Sfinxul, Muntele, Înțelepciunea, Steaua. Într-un cuvânt: Enigma[4]. Însă Enigma aceasta este personală și atotputernică, atoatecreatoare, nu este neființa divină presupusă de Ioana Em. Petrescu. Cu alte cuvinte, nu este Brahman, în ciuda interferențelor cu filosofia indiană și care rămân, totuși, secvențiale: împrumuturile din imnele vedice sunt de ordin poetic și nu conduc la o însușire de mentalitate, esențială.

Enigma, prin care este numit apofatic Dumnezeu, provine din I Cor. 13, 12, unde se spune că „vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci [vom vedea] față către față”: în greacă, în ghicitură este în enigmă[5]: en enigmati (enigma însemnând neclaritate sau imagine obscură).

În cultura veche, oglinda și ghicitura erau sinonime conceptuale, având aceeași semnificație ca și neologismul enigmă.

Spre exemplu, într-un comentariu la Schimbarea la față de pe Tabor, Varlaam scrie în Cazania sa că „Domnul Hristos Ș-au arătat, într-acel trup ce purta, firea Sa cea dumnedzăiască, ca o lumânare întru oglindă”[6].

De altfel, Epigonii interferează tematic cu Dumnezeu și om (și, după cum am văzut, și alegoric), ambele poeme fiind structurate pe ideea antagonismului între arta celor vechi și cea contemporană, poetul declarându-se prețuitor al celei dintâi. Iar Heliade – la care se referă o parte din versurile poemului Epigonii citate mai sus – spunea: Scriptura cam [în] acest fel ne dezvelește mitul/ Ce străbătuse lumea; într-însa-aflăm mijloace/ A dezlega enigma(Anatolida sau Omul și forțele).

Nu putem însă trece cu vederea nici faptul că „romantismul era eminamente o expresie a geniului creștinismului, ca să folosim titlul cunoscutei cărți a lui Chateaubriand, în care se contura o nouă paralelă între antici și moderni și în care superioritatea acestora din urmă reieșea din faptul că practică nu numai cea mai adevărată, dar și cea mai poetică dintre toate religiile. Legendele medievale, epocile și romanele cavalerești, poezia trubadurilor, Dante, Petrarca, Ariosto, Shakespeare, Tasso, Milton etc. – toți erau incluși în sfera romantismului astfel înțeles”[7].

Într-un anumit sens, localizarea romantică a lui Eminescu explică foarte multe din extravaganțele sale, considerate astfel în mod eronat[8]. Nu e nimic straniu – pentru reprezentanții primului romantism (în care a fost încadrat în mod justificat) – în căutările și pasiunile sale erudite, enciclopediste, nici în ardoarea sa poetico-profetică.

Încep din ce în ce mai mult să cred că dizlocarea din mediul său istoric și literar postpașoptist și romantic, întreținerea unei confuzii datorate fie deviației critice circumstanțiale a singularității sale geniale către anistoricizare, fie, dimpotrivă (uneori și concomitent, cu tot paradoxul), transportării sale forțate în mijlocul unor dezbateri moderniste care nu i se potrivesc tocmai bine (chiar dacă poetul – ultimul romantic – recepta sau intuia și oglindea mult mai acut decât predecesorii săi romantici ce avea să urmeze: sensul în care evolua lumea), reprezintă factorii determinanți ai unei receptări desincronizante care își are rațiunile tocmai în nesesizarea, până acum, a susținerii programului romantic românesc, în mod fundamental și după toate regulile celui apusean, pe o literatură medievală românească.


[1] În cartea mea, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, op. cit., p. 688-691, am arătat și sursa biblică a acestei imagini. A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.

[2] „Soarele, luna, ceriul şi alalte trupuri cereşti toate, din-ceput nepărăsit şi cu mare răpegiune aleargă, însă nu cu acéia socoteală [scop, raţiune], ca doară vreodânăoară la doritul ţénchiu [capăt, ţel] şi sfârşit ajungând, să să odihnească […]. Aşédară, toate lucrurile fireşti, cu una şi singură a soarelui paradigmă [s. n.], precum să cade a să înţelege să pot. […] Într-acest chip şi cursul a toată fapta [făptura] nepărăsit atomurile schimbându-şi [s. n.], toate céle din-ceput chipuri nebetejite şi nepierdute păzéşte. De unde aievea [adevărat] ieste că ţénchiul sfârşitului nu în socoteala fireştilor, ce într-a Izvoditoriului şi Pricinuitoriului firii ieste”, cf. Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 326-327.

[3] A se vedea Sfântul Efrem Sirianul, Imnele Raiului, studiu introductiv și traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2010, p. 21.

[4] Sfântul Chiril al Alexandriei, 10 cărți împotriva lui Iulian Apostatul, op. cit., p. 42: „este nevoie de învățătura prin ghicitori (enigme) pentru cei care de abia de curând și-au plecat mințile lor la înțelesuri și sensuri atât de subtile […], altfel zis, acelea ce se referă la Dumnezeu”.

[5] În Gramatica sa, Iordache Golescu introducea enigma între figurile de stil, după metaforă și alegorie, definind-o astfel: „Enigmă (ce pă rumânie putem numi ghicitoare), să zice când facem o întrebare întunecoasă…” etc., cf. Scrieri alese, op. cit., p. 281.

[6] Varlaam, Carte romănească de învățătură, op. cit., p. 400.

[7] Matei Călinescu, Cinci fețe ale modernității…, op. cit., p. 43. A se vedea și p. 60-61: „La prima vedere, nimic nu pare mai îndepărtat de religie decât ideea de modernitate. Nu este omul modern un necredincios și un liber-cugetător par excellence? Asocierea între modernitate și concepția seculară asupra lumii a devenit aproape automată. Dar, de îndată ce încercăm să privim modernitatea într-o perspectivă istorică, ne dăm seama că această asociere nu numai că este relativ recentă, dar are și o semnificație minoră față de relația dintre modernitate și creștinism. […]

Ce-a de-a treia fază acoperă perioada romantică. Revirimentul religios din domeniul literaturii, de la sfârșitul secolului 18, noul accent pus pe sentiment și intuiție, cultul originalității și al imaginației, combinate cu obsesia din ce în ce mai răspândită pentru gotic și pentru întreaga civilizație a Evului Mediu, fac parte dintr-o reacție mai amplă și uneori confuză în complexitatea ei, împotriva intelectualismului arid al Secolului Luminilor și a corespondentului său pe plan estetic, neoclasicismul.

Unul dintre cele mai interesante rezultate ale disputelor romantice timpurii din Germania și apoi din alte țări europene este lărgirea conceptului de modernitate până la a cuprinde întreaga epocă romantică – creștină, adică – a istoriei occidentale. […]

Identificarea romantică între geniul modern și geniul creștinismului și opinia că există două tipuri perfect autonome de frumos – unul păgân, celălalt creștin –, separate de o prăpastie de netrecut, constituie un moment cu adevărat revoluționar în istoria modernității estetice”.

[8] Să ne amintim ce afirma Ricarda Huch despre romanticii germani: „Erau concomitent ultrademocrați și ultraaristocrați, jurau la fel de sincer și pe naturalețea extremă și pe suprema artificialitate. Așa se face că spiritul lor de investigație, depășind toate limitele autorității și ale tradiției, îndrăznind chiar a concepe ideea unei noi religii, a sfârșit prin a se refugia în portul vechii religii catolice. În viața fiecăruia dintre romantici se poate urmări itinerariul străbătut de suflet pentru a ajunge în acest punct”, cf. Ricarda Huch, Romantismul german, op. cit., p. 280.

Semnalăm și alte câteva observații pertinente ale lui Virgil Nemoianu: „A number of significant scholars (among them Meyer Abrams and Harold Bloom) highlighted decades ago that the Romantic enterprise as a whole was from the very beginning combined with religious intentions in different ways. […]

Preparatory signs, sometimes important intellectually and culturally, can be recognized early on, in the eighteenth an even in the seventeenth century. […]

It is […] small wonder that in 1815 […] religiously minded people should have tried to reassess the function of religion in society. It might even be argued that the period 1815-65 was one of the greatest ages of religious apologetics ever known, at least in the modern age (s. n.). […]

The literary (and the aesthetic more generally) combines with and mutually engages in substitutions with religious discourses. One must first mention the large number of Romantic poets or prose writers who found literary empowerment in religion, whether early in their career or later: Wordworth, Coleridge, Shelley, Friedrich Schlegel, Tieck, Eichendorff, Lamartine, Mickiewicz, Gogol, Hugo, and dozens of others. […]

The persistence of Christian imagery in French writing in the early nineteenth century is formidable […] [See] Lamartine whose poetry is imbued with Christian imagery and thematics. […]

To me, the best exemple remains that of Shelley’s Prometheus Unbound where the avowedly atheist poet turns the figure of the God – and cosmos – shattering revolutionary (almost unwillingly) into a Christ-like figure. It is also true that many revolutionaries […] resorted to Christ-like imagery, ideals and modeling. […]

Literature throughout the West felt itself responsible for and involved with a revamping of religion and the injection of more emotional dimensions over and above the somewhat rationalistic or even dry ways in which taught, preached, or practiced throughout the West. The nineteenth century provides fascinating examples of combinations between philosophy, literature, and religion. […]

The reawakening of German literature had been from the beginning involved with religious thematics”, etc., a se vedea cap. Sacrality and the Aesthetic in the Early Nineteenth Century, în vol. A Companion to European Romanticism, edited by Michael Ferber, Blackwell Publishing Ltd, 2005, p. 393, 395-396, 398, 404-406.

Nicolae Labiș : poetul munților sau întoarcerea la ingenuitate [2]

Ce este cu totul remarcabil e faptul că Labiș a intuit și a înțeles foarte bine că harul pe care îl simte în pădure, în mijlocul naturii, e harul lui Dumnezeu (chiar dacă s-a luptat în inima sa cu Dumnezeu), e darul Său, care umple sufletul de bogăție reală, duhovnicească, cu care omul pleacă din lumea aceasta.

Se poate spune că a luat aceste semnificații din poezia lui Eminescu, dar Eminescu nu este explicit în privința acestor lucruri.

Așa încât nu pot să existe decât două explicații: ori Labiș a înțeles foarte profund lirica lui Eminescu (doar cu câțiva ani înainte ca Rosa del Conte și Bușulenga să-și publice cărțile de referință, în care au îndrăznit să afirme caracterul religios-mistic al operei eminesciene, în contra curentului critic), ori lui însuși i s-au revelat acestea, de la Dumnezeu. Ori amândouă (iar a doua a ajutat-o pe prima: simțirea harului dumnezeiesc în frumusețea și sensibilitatea cosmică i-a dat să înțeleagă mult mai bine poezia lui Eminescu).

În poezia Pădurarul bătrân, Labiș pune pe seama pădurarului aceste trăiri, dar este evident că cel care le-a conștientizat e poetul:

Bătrânul pădurar visează parcă,
Îndrăgostit de codri ca de-o arcă
Pe care-n timpi mai vechi ca amintirea
El a durat-o, rânduind în ea
Galop de cerbi, bârlog de urși și unduirea
Izvoarelor, să aibă fiarele ce bea.

Sub ochii lui, plini de senin și zare,
Sub ochii oglindind o depărtare,
Dureri și bucurii de-ale pădurii
S-au petrecut, și-n suflet el le-a strâns,
Și neschimbându-și apa cătăturii
În tain-a râs cu ele ori a plâns. /…/

Natura, ascultați-o, îi murmură
Cântecul ei de ger și de căldură,
Vibrarea fină de omăt asprit,
Foșnirea moale-a frunzelor căzute
Ori șopotul[1] de unde-năbușit
Când vin de la izvor un pâlc de ciute.

În cicluri neoprite – ierni și veri –
Ne fură timpul, care cu poveri,
Și de privești a inimii hambare
Mai goale le găsești la cercetare,
Gândind că, sărăcit, ca mâine pleci
În pribegie către neguri reci.

Dar el, privind cămările din sine,
De zi cu zi le află tot mai pline,
Pădurii daruri fermecate toarce –
Ce dăruie,-nsutit i se întoarce,
Și de va fi cândva de-aici plecat,
Pleca-va dintre toți cel mai bogat.

Cu-avere simplă codrii îl încarcă…
Adânc el îi iubește ca pe-o arcă…

Poezia e înțesată cu simboluri scripturale, bisericești. Arca de mântuire este dragostea cu care el ocrotește toată făptura lui Dumnezeu, dată în grija sa.

Pădurea/ cosmosul/ universul e arca pe care Dumnezeu a dăruit-o oamenilor moderni (nu numai pădurarului), care nu mai înțeleg așa de bine glasul Scripturii scrise, pentru a simți din nou harul Său, chemarea Sa.

Simțind prezența harului în creația Sa, omul nu mai are inima goală a celui îndepărtat de Dumnezeu, ci își încarcă „a inimii hambare” cu simțirea bunătății și a iubirii Sale de oameni.

„Codrii” au calitatea de a-i dărui această „avere simplă” în ochii oamenilor, care nu constă în bogății materiale, ci în – așa cum se numește în tradiția ortodoxă – arvuna harului.

Cei care frecventează Biserica pot să recunoască ușor de unde provine sintagma „a inimii hambare”. În pilda evanghelică a bogatului căruia i-a rodit țarina (Duminica a 26-a după Cincizecime[2]), Hristos îl oferă drept exemplu negativ pe acela care se gândea numai la averea lui și la cum ar putea să-și mărească hambarele pentru grâne, neștiind că în acea noapte va muri (Lc. 12, 16-21).

De aceea, predica Bisericii insistă pe necesitatea de a ne lărgi hambarele inimii cu dragostea de Dumnezeu și de oameni.

În cazul pădurarului care priveghează și contemplă universul pădurii, pe care Labiș l-a oferit drept paradigmă a celui care umple „cămările din sine” (cămările inimii este, de asemenea, o expresie biblică și isihastă, pe care am întâlnit-o și la Dimitrie Cantemir și Eminescu, care a luat-o de la Sfântul Nicodim Aghioritul[3]), acesta își umple hambarele inimii cu averea simplă, duhovnicească, a harului dumnezeiesc, pe care Dumnezeu i-l dăruiește pentru că el păzește lumea încredințată lui, ca altădată Sfântului Noe, spre renaștere.

El păzește arca frumuseții cosmice, prin care va veni până la urmă salvarea lumii, după cum credea Dostoievski.

Și, deși nu consună cu crezul comunist, poetul ne spune:

Am iubit de când mă știu
Cerul verii străveziu,
Despletitele răchite,
Curcubeiele pe stânci
Ori pădurile adânci
Sub ger alb încremenite.

Mi-a fost drag pe bărăgane
Să văd fetele morgane
Ori pe crestele din munte
Joc de trăsnete rotunde,

Scurgerea cocorilor,
Pacea înălțimilor,
Semeția pinilor
Plini de scama norilor. /…/

M-a înfiorat ades
Tot ce gândurile țes
Pe al filelor polei
Dansuri repezi, legănate,
De pe arcuri înstrunate,
Săgetarea de idei…

Toată-această măreție
Ne-a fost dată din vecie

(Am iubit…)

*

Pădurile se-ntind, gigantic dom,
Nepăsătoare-n fața bătrâneții
Ce roade tot ce-i construit de om.
Și frunze cad, și frunze nasc din muguri,
Și arbori cad, și arbori nasc din lut,
Însă la fel de tânără-i pădurea,
Așa precum a fost la început

(Rapsodia pădurii)

La începutul lumii…

Conștiința veșniciei nu rimează cu ateismul comunist.

Însă nu e greu de înțeles de ce poetul a aderat la filosofia marxistă: era însetat de dreptate socială și era, totodată, la vârsta entuziasmului


[1] Șopot e un cuvânt luat, cu această semnificație poetică (șopotirea izvoarelor) din poezia lui Eminescu. Iar Eminescu, la rândul său, a luat termenul de la Dosoftei și din limba veche, unde șopot înseamnă șoaptă sau vorbire tainică, ascunsă.

Șoptirea izvoarelor sau murmurul apelor sau îngânarea sau glasul apelor („îngânat de glas de ape”) fac parte, la Eminescu, din dialogul cosmic neostoit, alături de foșnirea codrilor și sclipirea stelelor.

[2] A se vedea predicile în această duminică ale Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș:
http://www.teologiepentruazi.ro/2010/11/19/predica-la-duminica-a-26-a-dupa-rusalii-2010/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2011/11/14/predica-la-duminica-a-26-a-dupa-rusalii-2011/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2012/11/16/predica-la-duminica-a-26-a-dupa-rusalii-2012/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2013/11/16/predica-la-duminica-a-26-a-dupa-rusalii-2013/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2014/11/21/predica-la-duminica-a-26-a-dupa-rusalii-2014/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2015/11/21/predica-la-duminica-a-26-a-dupa-rusalii-2015/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2016/11/18/predica-la-duminica-a-26-a-dupa-cincizecime-2016/.

[3] A se vedea comentariile mele de aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2008/07/15/eminescu-si-ortodoxia-iubirea-si-ispita-desfranarii-versificarea-pedagogiei-sfantului-ioan-gura-de-aur-xv/.

Eminescu: între modernitate și tradiție [70]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Magul eminescian, despre care am discutat pe larg anterior, ni se pare el însuși o hieroglifă a poetului care ne poate dezlega unele taine, dacă este citită corect. Legat de apariția sa în panorama Egiptului, cred că am putea adăuga și alte semnificații fundamentale.

Ne amintim că în Geneză și în comentariile aferente (Hexaemera) se spune că aștrii au fost creați pentru a lumina pământul și pentru a fi semne vremurilor, cu dublu sens: a măsura timpul domestic și, respectiv, a anunța sfârșitul lumii. Ei anunță sfârșitul timpului în toate profețiile apocaliptice scripturale, în poemul Viiața lumii al lui Miron Costin și în poemele lui Eminescu.

În Împărat și proletar se arată luna „și-n roată de foc galben stă fața-i ca un semn, în timpul Revoluției franceze, care răstoarnă vechea ordine a lumii. De asemenea, un poet revoluționar ca Mureșanu este „semnelor vremii profet”, urmând analogia romantică (enunțată la noi de Asachi și Heliade), între poeți-profeți și aștri.

Asocierea poetului cu profetul și a poeziei cu profeția aparține nu numai poeziei române – Asachi, Bolliac, Heliade, dar și Eminescu: „O, munții cu-a lor frunte gândită-n nouri creți,/ Când se-ncunun cu raze, ai zilei sunt profeți,/ Și capete de geniu când ard, când se inspiră,/ Arderea lor arată, la lumea ce-i admiră,/ Că ziua e aproape… Și palizii [luminoșii] poeți/ Profeți-s plini de vise ai albei dimineți./ Profete al luminei! În noaptea-ți te salut/ Și vărs geniu de aur în corpul tău de lut /…/ Cu raza zilei albe, eu, geniul ți-l aprind” (Mureșanu (tablou dramatic)) – ci și, mai înainte, poeziei romantice europene[1].

În fine, în Memento mori, magul citește semnele cerului într-o oglindă „unde-a cerului mii stele ca-ntr-un centru se adun”, și află „sâmburul lumii”, Kalokagaton-ul: „tot ce-i drept, frumos și bun”.

Dar nefiind nimeni demn de această revelație, magul invocă distrugerea întregii civilizații și face acest lucru citind semnul întors („magul, gard al răzbunării, a citit semnul întors”).

Dacă ne gândim că „semnul întors” provoacă pieirea[2], iar, pe de altă parte, în Andrei Mureșanu, anihilarea universului este rodul unei filosofări rebele inspirate de Satan („Văd caosul că este al lumilor săcrii[3],/ Că sori mai pâlpâi roșii gigantice făclii/ Și-apoi se sting. – Nimicul, lințoliu se întinde/ Pe spațiuri deșerte, pe lumile murinde!/ Văzând risipa [ruina], Satan, voi crede c-ai învins!”), atunci „semnul întors” este cel al nimicirii, semnul lui Satan sau al Antihristului.

Mutatis mutandis, semnul neîntors, al Kalokagaton-ului, pe care magul l-a descoperit în „oglinda profetică a cerului”, a stelelor[4], este cel al lui Hristos, este cel scris (și consemnat de istoria bizantină) odinioară „cu slove de stele”[5] pe cer, pentru împăratul Constantin cel Mare, și anume CruceaKalokagaton-ul fiind aici, prin urmare, Dumnezeu-Cuvântul.

În mod conex, într-un alt poem, Dumnezeu este numit: „cel din stele” („Mâni în schit la sfânta Ana/ Vei găsi la cel din stele/ Mângâirea vieții tale,/ Mântuirea feței mele” (Făt-Frumos din tei)).

Cu certitudine, este vorba de un semn alcătuit din stele (pentru că magul urmărește limbajul stelar), fiindcă o stea întoarsă n-ar constitui niciun semn deosebit, contemplată ca o stea de pe cer. Dacă cineva se gândește totuși la simbolistica mesianică a stelei lui David („O stea răsare din Iacov”, Num. 24, 17), atunci citirea ei invers are sens, dar este același cu cel pe care l-am enunțat deja.

Și în Sărmanul Dionis, cum am văzut, Eminescu face referire la „semnul arab”, care Îl ascunde pe Dumnezeu. Putem considera acest semn o hieroglifă egipteană necunoscută – și poate să persiste o nedumerire în legătură cu semnul arab sau hieroglifa egipteană, care, cel puțin la prima vedere, nu ar avea de ce să simbolizeze Crucea. Eminescu făcea adesea conexiuni neașteptate, însă putem să ne gândim și la faptul că, în istoriografia modernă se consideră că alfabetul egiptean hieroglific este la originea celui hieratic și apoi a celorlalte alfabete:

În tabelul de aici [6], ultima hieroglifă reprezintă un braț cu o greblă în mână, care, în alfabetul ebraic primar este o cruce în formă de X (tau), iar în cel grecesc și latinesc este T t, respectiv T t.

Este posibil ca, răscolitor al istoriei și al textelor vechi și încifrate cum îl știm, Eminescu să fi cunoscut aceste amănunte și să le fi conjugat poetic.

Indiferent însă dacă Eminescu s-a gândit sau nu la această analogie cu alfabetele (se poate să fi cunoscut faptul că, în primul veac creștin, semnul crucii se făcea cu un singur deget pe frunte, în formă de X, ultima literă a alfabetului ebraic vechi, care îl simboliza pe Iahve, literă care a devenit T în alfabetul grecesc, mărturie care se găsește și la Sfântul Iustin Martirul și Filosoful: noul botezat era uns pe frunte în formă de X sau T), cert este că magul egiptean cunoștea ceea ce au descoperit și magii indieni din Dumnezeu și om.

Iar „sâmburul lumii, tot ce-i drept, frumos și bun” (Memento mori) (kalokagaton-ul căutat de antici) este „născutul din tavernă”, adică adevărul-rege născut – tainic/ criptic – „în umilință” (Dumnezeu și om), care, „cu adevărat Tu ești Dumnezeu ascuns [Deus absconditus], Dumnezeul lui Israel Cel izbăvitor” (Is. 45, 15) [7].

Un alt indiciu spre această interpretare ni-l oferă și alte câteva exerciții manuscrise, pentru Scrisoarea III, în care li se reproșează tinerilor imorali necunoașterea lui Dumnezeu, a tot ce e „sfânt, frumos sau bun”:

„Voi sunteți urmașii Romei? Voi? o, fie-vă rușine/ Soarele nu-i un tăciune, Dumnezeu nu e un câne /…/ La Paris! Unde se pune Dumnezeu la vot /…/ La Paris mergeți și voi!/ Necapabili de-a-nțelege ce e sfânt, frumos sau bun […] Biserica-i tr-o parte, negrită și străveche/ Bordel dă conștiințe făcură ei alături/ O, Crist, cum nu mai vii cu biciul”…[8].

Semnificațiile sunt greu aprofundabile, aproape ilizibile unei lecturi simple. Ele ne destăinuie și faptul că Eminescu a preluat elemente de istorie și filosofie egipteană pe care le-a grefat pe o gândire personală profund tradițională, de tip european și creștin-ortodox. Opinia noastră este că în același mod a procedat și cu filosofia indiană.


[1] Poeților lachiști, spre exemplu: William Wordsworth „concluded the 1805 Prelude with a proclamation of his and Coleridge’s prophetic mission to a generation that was in danger of failing a crucial test of its spiritual character […] Like Biblical prophets sent to an idolatrous people who, once freed fron bondage, had turned again to the worship of idols, a new generations of visionaries (s. n.) here announce their sacred mission to bring another opportunity for redemption to the post-revolutionary society of Britain”, cf. Robert M. Ryan, The Romantic Reformation: Religious Politics in English Literature, Cambridge University Press, 1997, p. 82.

Wordsworth preconiza întoarcerea la o orânduire patriarhală, desăvârșirea morală, întoarcerea la Dumnezeu prin apropierea de natură, contemplația în intimitatea recluziunii – a se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/William_Wordsworth.

[2] Christian Crăciun îl asociază cu cel din Mortua est!: „«Au e sens în lume? Tu chip zâmbitor,/ Trăit-ai anume ca astfel să mori?// De e sens într-asta, e-ntors și ateu,/ Pe palida-ți frunte nu-i scris Dumnezeu» (Mortua est!). Sensul întors de aici, din acest timpuriu poem, este omolog semnului întors pe care magul îl citește în Diorama pentru a condamna o civilizație devitalizată. Încă o dovadă textuală a coerenței de substanță a poeziei eminesciene”, cf. Ucronia eminesciană, op. cit., p. 60.  

[3] A se vedea și „De-asupra mea cu-ntinse aripi va sta Satana;/ Cu tronul meu voi punea alăturea sicriul,/ Când gloatele-mi în lume ar tot mări pustiul”… (Renunțare). Personajele faustian-mefistofelice sau byroniene ale literaturii romantice i-ar fi putut induce, pe cale livrescă, această tensiune extremă a controverselor  filosofice și ideologice.

[4] Transpusă plastic de poet. Sintagma oglinda profeților este de largă circulație în literatura creștină, inclusiv în limba română și în perioada medievală

[5] Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 114: „o închipuire de Cruce pe ceriu”.

[6] Sursa: http://www.fordham.edu/halsall/byzantium/paleog.html (Derivation of the Greek and Latin Alphabets from the Egyptian).

[7] Mircea Eliade nota, în urma lecturii unei cărți științifice despre familia Cruciferelor din ordinul vegetal, singura care nu cunoaște nicio specie otrăvitoare: „Cosmosul nu este lipsit de sens în chiar structurile sale. […] Simbolul central al creștinismului – Crucea – nu e, deci, prefigurat în acele semne solare (svastika, etc.), ci e dat chiar în constituția cosmosului, e prezent în lumea vegetală, înainte de om. Omul nu-și creează simbolurile – ci ele îi sunt impuse din afară, îi sunt date, revelate; într-un cuvânt, îl preced”, a se vedea Mircea Eliade, Lucrurile de taină. Eseuri, Ed. Eminescu, București, 1995, p. 89.

[8] M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, p. 273-274, 284.

Predică la Duminica a 6-a după Paști [2017]

Iubiții mei[1],

eu îi iubesc foarte mult pe cei delicați. Pe oamenii duhovnicești care sunt delicați. Adică pe cei care știu să iasă…cu multă atenție, cu multă grijă spre sufletul celorlalți și știu să îi odihnească. Pentru că știu cum arată oamenii ursuzi, cum arată cei care se sperie și de propria lor umbră, cum arată oamenii evlavioși dar rigizi, cum arată oamenii smeriți, plini de gândirea la păcatele lor și la Iad, dar care nu știu să îmbrățișeze…dar și cât de mare nevoie este de oamenii subțiri la minte, de oamenii delicați ca o floare abia înflorită, de oamenii care știu să odihnească oameni.

Pentru că delicatețea sau odihnirea altora e prima treaptă spre sfințenie, adică spre purtarea greutății altora. Căci Domnul nu ne cere doar să le facem bine, nu ne cere doar să îi iubim, ci ne cere să îi purtăm în noi și să ne identificăm cu confrații noștri. Și vorbesc de identificare cu semenul nostru în sensul reflexiv al cuvântului, adică acela de a ne transpune în situația cuiva. De a trăi și de a acționa așa după cum ar face-o cel pentru care noi pătimim duhovnicește.  Iar astăzi, când îi pomenim pe Sfinții Împărați și Întocmai cu Apostolii Constantinus cel Mare și mama sa Helena[2], noi avem în persoanele lor exemple copleșitoare, magnifice, providențiale de asumarea religioasă nu numai pentru o regiune anume, ci pentru un întreg imperiu. Căci într-o lume păgână până în măduva oaselor, Sfântul Constantinus a mizat pe minoritatea creștină a vremii lui, tocmai pentru că a crezut în Dumnezeul care l-a chemat la El în mod minunat. Și Dumnezeu l-a chemat cu delicatețe și l-a învățat să iubească Biserica Lui. Ceea ce Sfântul Constantinus a făcut toată viața sa de după convertire: a iubit în mod nețărmurit Biserica și a luptat neobosit pentru pacea și unitatea ei.

Iar ceea ce atunci, în sec. al 4-lea, părea „nebunie curată”, adică îmbrățișarea Creștinismului din partea unui împărat roman, acum se dovedește a fi fost un gest pe deplin revoluționar la nivel politic și social și indiscutabil providențial, dorit de Dumnezeu, atâta timp cât convertirea Sfântului Constantinus e sinonimă cu convertirea întregii lumi. Fapt pentru care, în mod liturgic, Sfântului Constantinus i se recunoaște meritul de a fi „Părintele tuturor împăraților, ca cel ce mai înainte de toți a luat porfira de la Dumnezeu”[3].

Pentru că el a primit împărăția de la Dumnezeu, tocmai pentru ca să facă bine Bisericii Sale.

Să o protejeze de toți cei care doreau să o strice, să o scindeze, să o tulbure. De unde înțelegem că toți cei care ajută Biserica, fiind în puncte de conducere cheie, au un mandat al lor de la Dumnezeu, o împuternicire a lor de către El, pentru ca să fie ajutători ai Bisericii Sale. Ceea ce e o mare fericire personală. Și cum Dumnezeu nu trece cu vederea pe niciunul care face bine aproapelui său, chiar dacă acest bine constă în a dărui un pahar de apă rece [Mt. 10, 42, Mc. 9, 41], mai mult decât sigur El nu trece cu vederea multul bine pe care cineva îl face întregii umanități.

Ce înseamnă să descoperi un antivirus, care să anihileze un virus care a decimat deja populația globului? Înseamnă să mântuiești o întreagă lume de la moarte. Însă ce înseamnă să mântuiești o întreagă lume de moartea spirituală, de moartea închinării la demoni, prin aceea că o aduci în Biserica Dumnezeului Celui viu? Înseamnă că mântuiești de moartea veșnică o întreagă lume. Pentru că prin intrarea în Biserică fiecare are posibilitatea de a se mântui, de a se sfinți. Adică de a trăi veșnic cu Dumnezeu și cu Sfinții și Îngerii Lui. Iar aceasta e adevărata salvare a lumii!

Adevăratul antivirus care ne mântuiește pe noi e credința creștină, e viața în Biserica lui Dumnezeu, e viața bisericească, pe care Marele Constantinus a luptat să o prezerveze și a și reușit să facă acest lucru preafericit. Pentru că noi, cu toții, îi datorăm lui credința noastră, pentru că îi datorăm totul Bisericii iubite de el, pe care el a păstrat-o unitară și curată la nivel dogmatic, canonic și teritorial.

Sinodul I Ecumenic de la Nicea [Νίκαια][4] a durat 30 de zile: între 20 mai și 19 iunie 325[5]. Există date contradictorii în ceea ce privește numărul de participanți, dar tradițional se vorbește de 318 Sfinți Părinți care au participat la Sinod, acest număr fiind indicat de Sfântul Atanasios cel Mare[6].

Pe lângă o mare parte din Crezul ecumenic de azi, în care s-a formulat dogma triadologică, la Nicea s-au dat 20 de Sfinte canoane.

– Care este conținutul acestor canoane ecumenice stabilite sinodal?

Primul canon stabilește că automutilații nu pot fi hirotoniți, dar pot fi hirotoniți cei care au fost mutilați de către alții[7].

Însă de ce problema automutilării a fost luată în calcul la un asemenea nivel? Pentru că prin ea, cel în cauză spune că Dumnezeu „l-a făcut defect” într-o anumită parte a corpului și el trebuie „să o înlăture”, pentru ca să se simtă „bine”. Iar canonul îi vizează pe cei care se scopesc sau se castrează, care își taie glandele sexuale, adică testiculele. Și fac acest lucru pentru ca „să nu mai aibă probleme” cu patima desfrânării. Însă patima desfrânării nu își are sediul în sexualitatea noastră, ci în sufletul nostru, pentru că acolo dorim noi plăcerea păcătoasă și perversă. Prin intermediul trupului, patima desfrânării se manifestă. Însă ea parazitează sufletul, pentru că în el trăiește și prin trup doar se manifestă.

De aceea, când Sfinții Părinți au negat autocastrarea, au negat o asceză pur somatică, trupească, pentru că lupta cu patimile se dă în suflet și nu în trup. Trupul participă la efortul de despătimire, ca unul care a fost infestat de păcatul care a trecut din suflet în trup, dar curățirea de patimi e mai întâi de toate a sufletului, pentru că în suflet stau patimile noastre și de acolo ele se manifestă și  murdăresc întreaga noastră persoană.

În al doilea canon de la Nicea s-a stabilit faptul că neofiții, adică convertiții recent la dreapta credință, nu trebuie să fie hirotoniți[8]. De ce? Pentru ca să nu se mândrească în mod prostește cu faptul că au ajuns atât de repede în clerul bisericesc. Pentru că hirotonia nu înseamnă stăpânire în Biserică, ci slujire. Dacă ai conștiința că ești „stăpân”, că ești „șef” peste ceilalți, pentru că ești Episcop sau Preot, nu ai înțeles nimic din viața Bisericii. Dar dacă îți simți, cu toată ființa ta, hirotonia ca pe o mare responsabilitate și ca pe o muncă imensă pentru binele întregii Bisericii, atunci miroși a Episcop, a Preot sau Diacon. Pentru că ai în tine mirosul smereniei, mirosul slujirii, mirosul dumnezeiesc al jertfirii pentru ceilalți. După exemplul capital al Domnului, Care Și-a pus sufletul Său ca răscumpărare pentru noi toți [Mt. 20, 28; Mc. 10, 45; I Cor. 1, 30; Efes. 1, 7; Col. 1, 14; I Tim. 2, 6; Evr. 9, 15].

Așadar, în canonul 1 s-a stabilit asceza corectă a Bisericii, care e cea sufletească și nu cea trupească, pe când în al doilea canon s-a stabilit starea autentică a slujirii preoțești: smerenia și nu grandomania.

În canonul al 3-lea s-a stabilit ca membrii ierarhiei bisericești să nu aibă concubine/ amante[9].

De ce nu trebuie să aibă? Pentru că Biserica pledează ferm pentru unicitatea căsătoriei, pentru sfințenia ei și pentru fidelitatea conjugală. Biserica a apărat, apără și va apăra întotdeauna familia lăsată de Dumnezeu, adică pe aceea formată din mamă, tată și copii. Și apărând familia, Biserica apără firescul umanității.

Însă cei care pledează pentru viața ca experiment orgiastic au o filosofie de viață neconformă cu a Bisericii. Pentru că ei cred că „scopul” vieții umane e acela de a trăi cât mai multe și mai intense plăceri perverse și degradante. Numai că scopul vieții umane e sfințenia, adică transfigurarea integrală a omului, prin slava lui Dumnezeu, în Biserică. Iar sfințenia este împlinirea omului din toate punctele de vedere. Este umplerea de bucuria și de pacea lui Dumnezeu, de curăția și de bunătatea Sa, de delicatețea și de frumusețea Sa, în care tot sufletul și trupul nostru e împlinit, e săturat și nu dorește nimic mai mult. Pentru că nimeni și nimic din lumea asta nu ne poate dărui bucurii și desfătări mai mari decât Dumnezeu, iar toate bucuriile și desfătările Lui sunt sfinte, curate și fără de păcat.

Al 4-lea canon vorbește despre alegerea și hirotonia Episcopilor. Iar Episcopii trebuie aleși și instalați în mod colegial[10]. De ce? Pentru ca să fie ales Episcop, în mod sinodal, cel mai capabil dintre candidați. Și dacă alegerea se face de către toți Episcopii dintr-o eparhie, atunci nimeni nu poate spune că a fost exclus de la actul alegerii. Și dacă a ieșit cel care a primit cele mai multe dintre voturi, atunci e un lucru bun, pentru că majoritatea decide. Însă, dincolo de aspectul concret al alegerii, al hirotoniei și al instalării Episcopului, canonul ne vorbește despre iubirea și buna-înțelegere care trebuie să existe între Episcopii Bisericii, adică de aspectul duhovnicesc al problemei în cauză. Pentru că Sfintele canoane se ocupă de problemele practice ale Bisericii, dar dintr-o perspectivă duhovnicească și nu telurică. Ele sunt gândite cu minte sfântă, duhovnicească, și nu ca „legi” care „să favorizeze” pe unii și „să minimalizeze” pe alții. Pentru că unde e voia lui Dumnezeu cu cineva, canoanele sunt depășite de El în mod providențial, fiind ales și un Episcop mai tânăr ca vârstă sau cineva la care nu se gândise nimeni în afară de El.

Și istoria Bisericii e plină de excepții canonice, de excepții dorite de Dumnezeu. Căci există Episcopi care au fost hirotoniți fără voia lor sau în mod extatic, și în atare condiții canoanele Bisericii s-au arătat ca realități extrem de flexibile și nu coercitive. Pentru că aceste canoane ale Bisericii sunt pentru om, pentru binele lui, pentru mântuirea lui, pentru binele Bisericii, și nu au fost create ca „mitraliere” îndreptate împotriva celor indezirabili. Dar cei care le folosesc pe post de „mitraliere”, aceia gândesc trupește și nu duhovnicește.

Pentru că această cârmă canonică a Bisericii are rolul de a duce nava eclesială în Împărăția lui Dumnezeu și nu de a pierde pe drum, în valuri, pe pasagerii de la bordul ei.

Căci numai un marinar incapabil își pierde marfa sau pasagerii pe drum, pe când cel destoinic îi duce până la capăt.

Al 5-lea canon se ocupă cu sinoadele mitropolitane și cu excomunicările din Biserică[11]. Și s-a stabilit faptul ca sinoadele mitropolitane să aibă loc de două ori pe an, iar hotărârile sinoadelor locale să fie acceptate de către toți[12]. De ce? Pentru că sinodalii trebuie să gândească și să acționeze comunional. De fapt, așa gândește și acționează Biserica în integralitatea ei: comunional. Iar dacă ne rupem de traiul în comun și de împărtășirea în comun și de împreuna-reflecție teologică în Biserică, ajungem să trăim extremist. Să trăim fiecare de capul nostru. Iar demonii ne vor încuraja tot mai mult să facem acest lucru și ne vor da să credem că suntem „pe drumul cel bun”.

Dar noi nu vom fi împreună, ci pe coclauri! Pentru că vom fi în locurile prăpăstioase ale falsei păreri despre noi înșine, care ne va face să ne frângem gâtul.

Canonul al 6-lea vorbește despre întâietățile Patriarhiilor ortodoxe și iarăși despre alegerea sinodală a Episcopului[13]. Pentru că în Biserică trebuie să domnească rânduiala, ordinea, frățietatea, pacea. În canonul al 7-lea, se subliniază importanța Patriarhiei Ierusalimului[14], căci este cea mai veche Patriarhie a Bisericii.

În al 8-lea canon, se stabilesc pașii pentru reprimirea schismaticilor în Biserică[15]. De ce? Pentru că Biserica nu este indiferentă față de cei care s-au desprins de ea din diverse motive. După cum nu e indiferentă nici față de eretici, de cei care s-au separat și mai categoric de Biserică la nivel de învățătură, morală și cult.

În al 9-lea canon, se vorbește despre ispitirea celor care vor să fie hirotoniți[16]. Adică despre cântărirea vieții lor, ca să se observe dacă sunt vrednici pentru preoție. Însă istoria Bisericii ne dovedește că un astfel de canon, ca și altele asemenea, care interzice hirotonia celor cu anumite păcate, nu a fost folosit pe post de „satâr”, pentru ca să taie intrarea lor în cler. De ce? Pentru că nici Dumnezeiasca Euharistie nu a fost văzută și dăruită doar celor mai desăvârșiți dintre oameni. Și că Dumnezeieștile canoane ale Bisericii au fost raporta- te întotdeauna la om, la situația concretă, au fost aplicate iconomic și nu în absolutul lor.

Căci canonul al 9-lea de la Nicea ne spune că Biserica apără numai ceea ce este fără de prihană[17]. În absolutul său, canonul cere clericilor să fie ca Îngerii lui Dumnezeu din cer. Însă tot între Tainele Bisericii noi avem și Sfânta Mărturisire sau Spovedanie, unde și clerul și poporul își spovedesc păcatele. Și, în abstract, sfințenia exclude păcatul și implicit mărturisirea lui.

Dar, în mod concret, adică în viața de zi cu zi, și clerul și poporul păcătuiesc, nu suntem Îngeri din cer, ci suntem niște oameni păcătoși care ne străduim continuu să ne sfințim viața, cu harul lui Dumnezeu.

În canonul al 10-lea sunt excluși de la hirotonie cei care au apostaziat în viața lor. Care s-au lepădat de dreapta credință a Bisericii[18]. Care e rostul canonului? De a nu introduce îndoiala în sufletul credincioșilor slujiți de astfel de clerici. Pentru că s-ar putea ca unii să îi fi văzut în căderea lor, să îi fi văzut cum luptau cu Biserica și să se smintească de hirotonia lor întru Preot. În canonul al 11-lea se stabilește pocăința pentru cel care s-a întors din apostazia sa[19]. O pocăință care astăzi ar fi considerată ca „foarte dură”. Pentru că în acest canon se cere ca 3 ani să fie între ascultători și 7 ani să se smerească, adică 10 ani să trăiască ca și cum ar fi catehumen, după care doi ani să stea în Biserică, cu cei credincioși, la toată Dumnezeiasca Liturghie, dar să nu se împărtășească niciodată[20]. Și tocmai după 12 ani de o astfel de pocăință și durere să fie primit în mod deplin în Biserică și să se poată împărtăși.

În clipa de față, canonul e parțial impracticabil, pentru că nu mai există instituția catehumenatului. Doar oprirea de la împărtășire, pe o perioadă mai lungă, se poate face. Însă, cum spovedirea păcatelor și împărtășirea cu Domnul au devenit și ele practici rare, a opri pe cineva de la împărtășire pe termen lung e cu totul nerelevant pentru viața sa interioară, pentru că oamenii noștri, din păcate, sunt „obișnuiți” cu nespovedirea și neîmpărtășirea.

În canonul al 12-lea se vorbește despre păgânii care se convertesc, apoi recad în păgânismul lor[21]. Iar canonisirea lor e de 13 ani[22]. Și asta pentru a arăta că apostazia este extrem de gravă, că ea înseamnă moarte duhovnicească. În canonul al 13-lea se stabilește că toți muribunzii trebuie împărtășiți euharistic[23]. Pentru că toți trebuie să plece de aici uniți cu Domnul și Mântuitorul lor. Canonul al 14-lea vorbește despre pocăința catehumenilor care apostaziază, pe când în al 15-lea se oprește transferul clericilor dintr-un oraș în altul[24]. Însă, practica bisericească ne arată că și canonul 15 a intrat în desuetudine, pentru că transferurile sunt necesare.

Canonul al 16-lea interzice Preoților și Diaconilor părăsirea Bisericilor lor[25], al 17-lea interzice camăta, al 18-lea hotărăște locul Diaconilor și că fiecare treaptă ierarhică are rânduiala ei[26], canonul al 19-lea hotărăște rebotezarea și rehirotonirea unui anumit tip de eretici[27], pe când al 20-lea și ultimul de la Nicea stabilește faptul că duminica și în zilele Cincizecimii să nu se îngenuncheze la Slujbe[28]. De ce? Pentru că duminica noi retrăim Învierea Domnului, iar Cincizecimea e ziua de naștere a Bisericii. Și acestea sunt zile de bucurie și de prăznuire sfântă și nu zile de pocăință, pentru ca să îngenunchem.

Și am vrut să trec în revistă cele 20 de canoane de la Nicea și să le discut întrucâtva, pentru ca să subliniez faptul că ele se datorează în întregime Sfântului Constantinus cel Mare. Fără el, Biserica nu ar fi fost liberă și nici nu s-ar fi putut întruni Sinodul de la Nicea. Bineînțeles, el a pus la dispoziția sinodalilor locul și timpul pentru problemele dogmatice și canonice ale Bisericii și nu le-a impus lor. Sinodalii au decis ce și cum. Și din aceasta se vede multul bun simț și multa delicatețe a Împăratului Constantinus.

Căci, într-o vreme când împăratul tăia și spânzura în imperiul său, Sfântul Constantinus alege să nu se bage în problemele Bisericii, pentru că Biserica are propriile ei rânduieli. Dar, în istorie, împărații, regii, domnii, prinții, dictatorii, oamenii politici s-au tot amestecat și se amestecă în treburile Bisericii, pentru că doresc să suprime sau să folosească impactul social al Bisericii în societate.

Însă, când nu îți vezi lungul nasului, când nu îți cunoști atribuțiile sau când ți le depășești, nu ești delicat, ci bădăran. Pentru că delicatețea nu vexează, ci educă. În fața delicateții te smerești, te schimbi, îți ceri iertare, încerci să o urmezi cu bucurie.

Iar noi, dacă vrem să îi urmăm Sfântului Constantinus și Sfintei sale maici Helena, trebuie să facem următoarele: să fim buni, delicați și onești cu toți oamenii. Să căutăm să-i ajutăm, cu fapta și cu cuvântul, pe oameni. Să ne conducem familiile cu frică de Dumnezeu și cu înțelepciune, pentru ca să nu mâniem pe Dumnezeu. Pentru că El cere de la noi să ne bucurăm întru El, în Dumnezeul păcii și al mântuirii noastre.

La mulți ani celor care astăzi își sărbătoresc ziua patronimică! Vă doresc multă împlinire și pace în tot ceea ce faceți! Amin.


[1] Începută în seara zilei de 17 mai 2017, la ora 22. 49, într-o zi de miercuri, și terminată a doua zi, la ora 11. 15, pe vreme cu soare și 20 de grade afară.

[2] A se vedea predica mea de anul trecut: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/05/20/predica-la-sfintii-imparati-si-intocmai-cu-apostolii-constantinus-cel-mare-si-mama-sa-helena-21-mai-2016/.

[3] În prima stihiră de la Litia praznicului, cf. Mineiului pe luna mai, ed. BOR 1893, p. 163.

[4] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Nicaea.

[5] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/First_Council_of_Nicaea.

[6] Cf. Saint Athanasius the Great, To the Bishops of Africa. Letter of Ninety Bishops of Egypt and Lybia, în Nicene and Post-Nicene Fathers, Second Series, vol. IV, Athanasius: Select Works and Letters, edited by Philip Schaff & Rev. Henry Wallace, Pub. Cosimo, New York, 2007, p. 489: „For this was why an ecumenical synod has been held at Nicæa, 318 bishops assembling to discuss the faith on account of the Arian heresy…”.

[7] Arhidiacon Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, [f. editură], [f. oraș], 1992, p. 51.

[8] Idem, p. 51-52.  [9] Idem, p. 52. [10] Idem, p. 53. [11] Idem, p. 54. [12] Ibidem. [13] Idem, p. 54-55. [14] Idem, p. 55. [15] Idem, p. 56. [16] Idem, p. 57. [17] Ibidem. [18] Ibidem. [19] Idem, p. 58. [20] Ibidem. [21] Idem, p. 58-59. [22] Ibidem. [23] Idem, p. 59.

[24] Idem, p. 61. [25] Ibidem. [26] Idem, p. 62. [27] Idem, p. 63. [28] Idem, p. 64.

Eminescu: între modernitate și tradiție [69]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

„La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă”, a fost doar Dumnezeu și nimic în afară de Dumnezeu: „n-a fost lume pricepută și nici minte s-o priceapă /…/ nici de văzut nu fuse și nici ochi care s-o vază” (Scrisoarea I); Pe când /…/ unul erau toate și totul era una;/ Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată/ Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,/ Pe-atunci erai Tu singur… (Rugăciunea unui dac). Dar din acest nimic, din această neființă despre care apodictic nu se poate spune nici că era, nici că nu era, El a adus întru ființă lumea care nu era la început:

„La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul” (In. 1, 1) și „La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul” (Fac. 1, 1). Iar Sfântul Ambrozie al Milanului remarca, în Hexaemeron-ul său[1], răspunsul acela adânc: „Deci Îi ziceau ei: Cine ești Tu? Și a zis lor Iisus: Ceea ce v-am spus de la început” (In. 8, 25).

Eminescu își răspunde singur: „Cine ești?… Să pot pricepe și icoana ta…pe om. /…/ Eu un om de te-aș cunoaște, chiar să mor mi-ar părea bine” (Memento mori), „Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi? /…/ El este-al omenimei izvor de mântuire,/ Sus inimile voastre! Cântare aduceți-i,/ El este moartea morții și învierea vieții!”[2] (Rugăciunea unui dac).

Acel nimic e numit mai des de Eminescu, în mod alegorico-poetic, „sure văi de chaos” (Scrisoarea I, Memento mori), „a chaosului văi” (Luceafărul), „neagra ceață” (Gemenii), „ceață sură” (Fata-n grădina de aur) etc. Văi de chaos și celelalte reprezintă o precizare poetică ce conferă nimicului o anumită plasticizare.

Unii dintre exegeții români au vorbit despre neființa divină. Dar această interpretare nu se susține, întrucât lumea, la Eminescu, nu este visul unui Brahman – de unde caracterul ei iluzoriu (māyā) –, ci creația unei Minți absolute și personale, iar senzația de vis este impusă de caracterul fulgurant al acestei existențe în raport cu nemurirea, cu veșnicia.

Eminescu nu poate fi acuzat că a recurs la confuzii sau suprapuneri inadecvate, punând în conjuncție, din ignoranță, concepții  și viziuni de neîmpăcat. Într-un articol din 1876 se exprima foarte clar, observând că: „chinezul […] va privi cu un simțământ de superioritate religia creștină, ce i se va părea o palidă exegeză a moralei lui Lao-tse sau a eticei Vedelor”[3]. Pentru ca în altul, din 1881, să scrie – înaintea sărbătorilor pascale – că „învățăturile lui Buddha, viața lui Socrat și principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului La-o-tse, deși asemănătoare cu învățămintele creștinismului [în teorie, ca principii generale de viață și comportament uman], n-au avut atâta influență, n-au ridicat atâta pe om ca Evanghelia (s. n.)”.

Tot aici vorbește despre „importanța biografiei lui Hristos pentru inimele unei omeniri vecinic renăscânde” și despre „sâmburele vecinicului adevăr semănat în lume de nazarineanul răstignit”, adăugând că: „a se sacrifica pe sine pentru semenii săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenței umane, acel sâmbure de adevăr (s. n.) care dizolvă adânca dizarmonie și asprimea luptei pentru existență ce bântuie natura întreagă. […]

Precum arta modernă [arta Renașterii] își datorește renașterea modelelor antice, astfel creșterea lumii nouă [epoca romantică] se datorește prototipului omului moral, Iisus Hristos”[4].

Sorin Alexandrescu afirmă că „Eminescu era un luptător singuratic iar jurnalismul său era atunci tot atât de izbitor ca poezia”[5].

Caracterul de vis și iluzie, umbră și fum al acestei lumi, ecou reverberant al Vechiului Testament (Iov, Psaltirea și Ecclesiastul, în particular) și al literaturii și culturii bizantine (în plus, nu există autor în literatura noastră veche, mai ales dintre cei mari, care să nu fi conceput secvențe literare memorabile pe acest subiect), are alt fundament teologic și conceptual decât cel budist[6], iar Eminescu îi succede („Și cred pe înțeleptul [Ecclesiastul/ Solomon]/ Ce-l văd că-n carte zice,/ Că-n lume nu-i ferice,/ Că toate-s năluciri”… (Lectură)).

Poetul care declara „Eu nu cred nici în Iehova,/ Nici în Buddha-Sakya-Muni” sfârșea cu: „Eu rămân ce-am fost: – romantic”. Or, romanticii erau „adepți ai ereziei estetice denumite poezia inimii (la poésie du coeur)”[7] – poate de aceea se autodefinea Eminescu drept „copilul nefericitei secte [a romanticilor]/ Cuprins de-adânca sete a formelor perfecte [clasică]/…/ fire hibridă” (Icoană și privaz).

În poemul Povestea, se fac alte aluzii la Dumnezeul care este Lumină și Iubire (cf. I In. 1, 5 și 4, 16) și la revelația stelară (am putea-o numi astfel): „Împărați din Răsărit/ Pe al lumei mire[8]/ L-au cătat și l-au găsit,/ Când le-ai dat de știre/ Dulce stea de diamant,/ Plină de iubire”. Relația între profeția mesianică din Psaltire, referitoare la Hristos plin de iubire, ca un Mire când iese din cămara Sa și nașterea Lui în iesle o făcuse însă anterior Antim Ivireanul, într-o didahie la Crăciun, remarcabilă prin intonația poetică a cascadelor sale retorice:

„Că era pre la miezul ernii, când pământul și apele sunt înghețate de ger și de vânturile cele reci; și Fecioara tânără și rușinoasă […] fiind aproape de a naște, purcede pe o cale grea și cu anevoe ca aceasta.

Și, apropiindu-să de Vithleem […] însuș iubitoriul de sărăcie, Domnul, au pohtit într-o coșare smerită, ca să Se nască. […] Făcându-ș și noaptea calea sa jumătate eșit-au aici, în lumina aceasta a noastră, ca un Mire din cămara Sa […] Eșit-au Cuvântul Tatălui, cu trup îmbrăcat, din trupul Fecioarei; eșit-au gol, pentru ca să ne îmbrace pe noi… […]

Că Pruncul acesta, carele să vârgulește în iasle, de ne vom rădica ochii credinții noastre Îl vom cunoaște [a fi Creatorul lumii:] făcând tunete și fulgere în nori și pe cer umbletul stelelor rânduind, soarele și luna de raze împlându-le și mișcarea ceriului îndreptând și toată greimea lumii acest Prunc înfășat o cârmuiaște. […]

Și de te scârbești de iasle, ridică-ț[i] ochii puținel și vei vedea pre ceriu stea noao, care mărturisește lumii nașterea Domnului. […] Și să ne închinăm nașterii Lui, […] împreună cu filosofii [magii]…”[9].

Antim stabilea aici, reafirmând, interdependența între Iubire și creație. Cel cel face tunete și fulgere în nori și Cel ce rânduiește umbletul stelelor pe cer și Care umple de raze soarele și luna (adică, potrivit Hexaemera, umple vasul/ lampa soarelui și pe cel al lunii de lumina creată în ziua întâi) este Același cu Mirele lumii – cum zice și Eminescu –, cu Cel care își iubește creația ca pe o mireasă a Lui.

Edgar Papu, care îi socotea preromantici pe Dosoftei, Cantemir și Neculce, ar fi putut să-l introducă în listă și pe Antim Ivireanul, fără să greșească.


[1] A se vedea PL 14, col. 123 ABC.

[2] Sus inimile voastre este o sintagmă liturgică, iar celelalte sunt inspirate din utrenia Paștelui: „Ziua Învierii, să ne luminăm! Paștile Domnului, Paștile! Că din moarte la viață și de pe pământ la cer, Hristos-Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce cântăm cântare de biruință” (Irmosul, Cântarea 1); „Să ne curățim simțirile și să vedem pe Hristos strălucind cu neapropiata lumină a Învierii. Și, cântându-I cântare de biruință, luminat să-L auzim zicând: Bucurați-vă!” (Cântarea 1); „Să mergem dis-de-dimineață și, în loc de mir, cântare să aducem Stăpânului; și să vedem pe Hristos, Soarele dreptății, tuturor viața răsărind” (Cântarea 5), cf. Penticostar, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1999, p. 16-17.

[3] M. Eminescu, Opere, IX, ediție inițiată de Perpessicius, studiu introductiv de Al. Oprea, Ed. Academiei RSR, București, 1980, p. 165.

[4] M. Eminescu, Opere, XII, ediție inițiată de Perpessicius, coordonator Dimitrie Vatamaniuc, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii române, 1985, p. 134-135.

[5] Sorin Alexandrescu, Privind înapoi modernitatea, Ed. Univers, București, 1999, p. 42.

[6] O altă sursă ar putea fi considerată și poezia lui Alphonse de Lamartine, în care întoarcerea universului în neființă reprezintă o pretinsă pedeapsă divină (recunoaștem, reproduse poetic, flamele virulenței oratorice ale unui Bossuet) pentru omul divertismentului, care consideră frumusețea cosmică (podoaba lumii, cum ar spune cei vechi ai noștri) perimată:

Les siècles ont tant vu de ces grands coups du sort:
Le spectacle est usé, l’homme engourdi s’endort.
Réveille-nous, grand Dieu! parle et change le monde;
Fais entendre au néant ta parole féconde.
Il est temps! lève-toi! sors de ce long repos;
Tire un autre univers de cet autre chaos.
A nos yeux assoupis il faut d’autres spectacles!
A nos esprits flottants il faut d’autres miracles!
Change l’ordre des cieux qui ne nous parle plus!
Lance un nouveau soleil à nos yeux éperdus!
Détruis ce vieux palais, indigne de ta gloire;
Viens! montre-toi toi-même et force-nous de croire!

Mais peut-être, avant l’heure où dans les cieux déserts
Le soleil cessera d’éclairer l’univers,
De ce soleil moral la lumière éclipsée
Cessera par degrés d’éclairer la pensée;
Et le jour qui verra ce grand flambeau détruit
Plongera l’univers dans l’éternelle nuit.
Alors tu briseras ton inutile ouvrage:
Ses débris foudroyés rediront d’âge en âge:
Seul je suis! hors de moi rien ne peut subsister!
L’homme cessa de croire, il cessa d’exister!

(Dieu)

În legătură cu vieux palais, a se vedea Epigonii și versul: „Ochiul vostru vedea-n lume de icoane [simboluri] un palat”.

Călinescu îl numea pe Lamartine „marele poet al prăbușirii finale”, cf. G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. II, op. cit., p. 105. Însă versurile lamartiniene sunt evocatoare pentru polemica doctrinelor și ideologiilor din secolul al XVIII-lea și al XIX-lea european. Ele dovedesc alimentarea scepticismului religios, consecvent tradiției și deprimat de disprețuirea ei, nu a scepticismului promovat de Diderot, Voltaire, d’ Alembert, Rousseau, Spinoza, Locke, Hume, Nietzsche. Dintre cei care Îl priveau pe Dumnezeu prin vălul firmamentului și mai ales al „nopții bogate” (Sara pe deal) în stele, făceau parte, pe lângă Lamartine, preromanticul Edward Young (Night Thoughts) și romanticul Novalis (Hymnen an die Nacht), din care, de asemenea, se recunosc influențe la Eminescu.

[7] Matei Călinescu, Cinci fețe ale modernității (Modernism, avangardă, decadență, kitsch, postmodernism), postfață de Mircea Martin, Ed. Univers, București, 1995, p. 59.

[8] A se vedea Ps. 18, 5: „În soare și-a pus locașul său; și el este ca un mire ce iese din cămara sa”.

[9] Antim Ivireanul, op. cit., p. 196-197, 199-201. Este un alt element important care îl apropie pe Eminescu de Antim Ivireanul, întrucât locul citat din Psaltire este cel mai adesea interpretat ca o profeție mesianică eshatologică, care anticipează evenimentul Apocalipsei/ Revelației, iar nu pe cel al nașterii lui Hristos. Hermeneutica lui Antim este aproape singulară (cel puțin eu nu am cunoștință de alte exemple), iar reproducerea ei în versurile eminesciene este de luat în considerație cu seriozitate.

Nicolae Labiș : poetul munților sau întoarcerea la ingenuitate [1]

Eu curg întreg în acest cântec sfânt:
Eu nu mai sunt, e-un cântec tot ce sunt.

 (Nicolae Labiș, Primele iubiri)

Nicolae Labiș vine de acolo de unde a început revitalizarea isihasmului în Țările Române, de la Mălini[1], tot pe unde s-a nevoit și Sfântul Vasile de la Poiana Mărului.

Iar acest lucru pare a nu fi întâmplător, în ciuda faptului că Labiș nu e un poet religios și e un comunist sincer (din cauza sărăciei crunte în care a trăit în copilărie cu ai săi și a faptului că societatea capitalistă nu le-a oferit nimic, după cum nici astăzi multor sărmani nu le oferă nimic).

Locul copilăriei, munții aceia plini de frumusețe dumnezeiască și impregnați de rugăciunile sihaștrilor și-au pus o amprentă aparte asupra acestui poet de o rară curăție sufletească, dar și de o vigoare poetică rară, care a înțeles și și-a însușit tradiția marii poezii într-un timp uluitor de scurt, mai apropiat simțindu-se de Eminescu, Goga, Coșbuc, Villon și Rimbaud:

M-am născut iarna, la Sfântul Andrei,
Când vântu-n amurg șuiera prin ogradă.
Munții ardeau în polei și lumini,
Lupii spulberau scântei din zăpadă.

Am strâns sănătate din cremenea neagră,
Din vâna de apă, țâșnind încordat,
Și bătrânii din sat când muriră,
Toate iubirile moștenire mi-au dat.

Eu mă scăldam prin pâraie cu ochii deschiși,
Era o apă de cleștar și de stele –
Peștii alburii, pâlpâind ca-ntr-un vis,
Lunecau lângă genele mele.

(Începutul)

*

Pădurea ta mai lumina-mpăcată
Cu mirt în flori și-n ape cu făclii,
Dar trăsnet lung se coborâse din tării
În verdea catedrală despicată. /…/

Ți s-a-ntâmplat ceva; nu ai să spui
Acel ceva, din neguri, nimănui,
Pentru că de atunci în strat de vremi
Tu cauți puritatea și o chemi
.

Ai iscodit-o-n nouri ori în munte,
Între copii și-n Marele Păcat,
Dar țeasta ta, nimbată alb pe frunte,
În fața ei nu s-a-nclinat.

Căci n-ai găsit-o, n-ai găsit-o, nu,
Era ascunsă-n miezuri ori prea topită-n spații,
În firul singuratic de nea care căzu,
Ori în întreaga togă ce moaie-n alb Carpații.

(Momente biografice)

*

Eu m-am născut acolo pe unde munții cântă
Când vântul se avântă prin codrii cei merei.
Avea pe gene lacrimi bunica mea cea sfântă
Și-aveau și munții lacrimi pe-obrajii lor de stei.

În nopți de toamnă, ude, țipând când se perindă
Cocoarele-n șiraguri înalte și subțiri,
Sfioase căprioare mi-alunecau în tindă,
Oglindă să-mi întindă noptatice priviri.

Ori poate numai buna le aducea cu cântul
Ce se-nvârtea ca vântul prin vatra fără foc;
Prin aer, ea c-un deget îmi zugrăvea pământul
Poveștilor din țara de aur și noroc. /…/

În ceasuri moi de sară, dureri de-odinioară
Cu doinele bătrâne mi le-amintesc în sat…

(Bunica)

*

Curgeau din fluiere doinirile-argintii,
Lin aburea laptele proaspăt în șiștare,
Clipea-nstelarea răcoroasă în tării,
Se clătinau pădurile nemuritoare.

(Pe obcinele Stânișoarei)

*

Cărțile treziseră strunele doinei din mine.
Sgâriam versuri cu degetul pe pământ și era bine.

(În refugiu)[2]

Labiș e poetul munților și al pădurilor mai ceva ca Eminescu, al pădurilor cu cerbi, căprioare și lupi, cu zăpezi/ ninsori mari, cu geruri și…ierni calde: „părea zăpada caldă și moale ca otava” (Mihail Sadoveanu); „albe purități de iarnă caldă” (Rapsodia pădurii).

Însă, când vorbește de zăpezi calde și de iarnă caldă, poetul nu se referă la o vreme blândă din punct de vedere climateric, ci la căldura harică pe care o simțea. Și avem aici o transfigurare a naturii nu numai din punct de vedere vizual (pe care o aflăm mai des în poezii), ci și caloric.

Citind versurile, mi-am adus aminte de experiența duhovnicească pe care Sfântul Serafim de Sarov i-a dat să o trăiască lui Motovilov și în care acesta spunea că simte zăpada caldă.

Tot prin harul lui Dumnezeu răsădit în natură, poetul cunoaște, ca mai înainte Eminescu, sentimentul milei, adânc ortodox, al compătimirii cu tot ce există:

Îmi era milă. Mila-mi aducea
Mângâietoare lacrimi pe pupilă,
Și sufletu-mi se bucura-n secret,
Fără să știu, de-această caldă milă.

(Rapsodia pădurii)

În „pădurile de liniști”, Labiș trăiește și experiența harului, simțirea sfințeniei, a curăției sădite de Dumnezeu în univers, precum și sentimentul pocăinței:

Flăcăul cu chip alb sub cetini mari
Și-a deșteptat privirile și viața,
Și soarele de șes răsăritean
Nu l-a ajuns să-i tăbăcească fața.
Copilăria lui înfometată
Și-a petrecut-o-n codrii cei merei,
Și-a îndrăgit natura fără moarte
Și s-a cuprins adânc de vraja ei. /…/

Văzduhu-i aspru, greu și argintat…
Pe-ntinderea zăpezii ochii-mi lunec
Și-i totul alb și parcă-s rușinat
Că singur eu lumina o întunec. /…/

Am fost, știu bine, uitător și rău /…/
Pe-atunci puteam eu, oare, să prevăd
Cu ochiul minții ațintit în vreme
Că în curând am să trăiesc dureri
Banalizate-n tomuri de poeme? /…/

Îmbată-mă, pădure-n valuri moi
De liniște, de iarnă și de sară,
Alungă pentru mine, pe cărări,
Prin vânt, cea mai frumoasă căprioară!
Aprinde pe cascade vâlvătăi,
Fă-ți stelele mai tainic să lucească,
Oprește-n râpi al frământării duh
Și pace dă-mi, dă-mi pace sufletească!

Pădure, sora mea, te întâlnesc
C-o strângere de inimă durută.
M-ai adăpat cu harul tău firesc
Și mi-ai deschis în suflet o lăută
. /…/

În minte ai turnat argintul tău /…/

Pădure, sora mea, la tine vin,
La tine vin să-mi spovedesc păcatul.
C-am cheltuit atâtea zile seci
Din viața ce mi-ai dat, sunt vinovatul.
Sunt vinovat c-am risipit în vânt,
Din ce mi-ai dat, fuioare de lumină /…/

Pământ împădurit, ne revedem
Din ce în ce mai rar lângă izvoare /…/
Plecările din tine-n alte lumi
Să nu le iei nicicând drept despărțire.
Când eu greșesc ori mă stropesc noroaie,
Mă chemi și eu la tine vin tiptil,
Și-n foșnetul luminii din frunzișuri
Mă faci din nou nevinovat copil.

(Rapsodia pădurii)

Din argintul turnat în minte a răsărit și această poezie ce răsfrânge un licăr din strălucirea frumuseții genuine a lumii. Căci numai curăția minții și inima plecată spre compătimire, iubirea de oameni și de dreptate pot să vadă, să audă și să simtă cele descrise de poet.


[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Comuna_Mălini,_Suceava.

[2] Folosesc: Nicolae Labiș, Poezii, cu o precuvântare de G. Călinescu, selecție, text stabilit și însemnare finală de Gheorghe Tomozei, Ed. Cartea Românească, București, 1984.

Iov, cap. 14, cf. LXX

1. Căci muritorul născut [din] femeie [este] puțin-viețuitor și plin de urgie.

2. Sau ca floarea înflorind a căzut și a fugit ca umbra și nu are să stea.

3. [Oare] nu și acestuia cuvânt i-ai făcut și pe acesta l-ai făcut să intre în judecată înaintea Ta?

4. Căci cine va fi curat de murdărie? Cu siguranță, nimeni,

5. [chiar] dacă și [numai] o zi [ar fi] viața lui pe pământ. Dar nenumărate sunt lunile lui lângă Ție [Tine]. Întru vreme l-ai pus și nu are să treacă.

6. Depărtează-Te de la el, ca să se liniștească și să binevoiască viața ca [și] zilierul!

7. Căci este nădejde pomului. Căci dacă are să se taie, încă va înflori și vlăstarul lui nu are să se sfârșească.

8. Căci dacă are să îmbătrânească în pământ rădăcina lui și în piatră are să se sfârșească trunchiul lui,

9. de la mirosul apei va înflori [ἀπὸ ὀσμῆς ὕδατος ἀνθήσει] și va face recoltă ca [unul] nou sădit.

10. Dar omul, murind, se duce, și muritorul, căzând, nu mai este.

11. Căci, [cu] vremea, se împuținează marea, iar râul, pustiindu-se, s-a uscat,

12. dar omul, adormind [κοιμηθεὶς], nu are să mai învieze, până [când] cerul nu are să se coasă [οὐ μὴ συρραφῇ]. Și [cei adormiți] nu se va [vor] mai trezi din somnul lor.

13. Căci dacă m-ai fi păzit [măcar] în Iad și m-ai fi ascuns până are să-Ți treacă urgia Ta și are să-mi rânduiască [ai să-mi rânduiești] vreme, în care pomenirea mea vei face [ἐν ᾧ μνείαν μου ποιήση]!

14. Căci dacă are să moară omul, va trăi terminându-și zilele vieții lui. Voi răbda până iarăși am să mă fac [ὑπομενῶ ἕως ἂν πάλιν γένωμαι] [bine].

15. Apoi, eu Te voi chema și Ție Îți voi asculta. Iar lucrurile mâinilor Tale nu le lepăda [μὴ ἀποποιοῦ]!

16. Și ai numărat obiceiurile mele și nu are să Te treacă nimic [din] păcatele mele [καὶ οὐ μὴ παρέλθῃ Σε οὐδὲν τῶν ἁμαρτιῶν μου].

17. Și ai pecetluit fărădelegile mele în[tru] pungă [ἐσφράγισας δέ μου τὰς ἀνομίας ἐν βαλλαντίῳ] și ai însemnat, dacă ceva fără de voie am păcătuit [ἐπεσημήνω δέ εἴ τι ἄκων παρέβην].

18. Și încă muntele căzând va cădea și piatra se va învechi din locul ei.

19. Apele au zdrobit pietre și a[u] inundat apele cele mai înalte ale malului pământului [ὕπτια τοῦ χώματος τῆς γῆς]. Și răbdarea omului ai nimicit.

20. L-ai împins pe el întru sfârșit și se duse. A venit peste lui [el] fața [Ta] și l-ai trimis.

21. Și mulți făcându-se fiii lui, nu a știut [acest lucru]. Iar dacă puțini au să se facă, nu cunoaște.

22. Ci doar trupul lui l-au îndurerat, iar sufletul său a plâns”.

Page 1 of 2017

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén