Reprezentativ

Teologia Dogmatică Ortodoxă (vol. 2)

Pagina sursă a cărții.

În format PDF.

*

Despre dinamismul extraordinar al lui Dumnezeu vorbește Ps. 17, 11. Pentru că El Se suie peste Heruvimi și zboară. Zboară peste aripile vânturilor.  Însă, în ambele situații, în LXX s-a folosit prepoziția ἐπὶ. Și, din perspectiva mea de traducere, cred că aici ἐπὶ trebuie înțeles ca peste și nu ca pe. Pentru că vrea să se indice faptul că suirea și zborul lui Dumnezeu, adică dinamismul Său, întrece/ depășește tot dinamismul creației Sale. Căci El zboară mai sus de Heruvimi, adică de Puterile cerești, dar El zboară și mai sus de tot ceea ce înseamnă înălțime și dinamism ale creației Sale văzute (p. 19).

Glasul Domnului [este] peste ape” [Ps. 28, 3]. Iar „apele” sau „apele multe” de la 28, 3 sunt o indicare a slavei Sale. Pentru că Domnul vorbește întru slava Sa, adică în vederi extatice, dumnezeiești (p. 37).

În Ps. 28, 10 revine cuvântul potop [τὸν κατακλυσμὸν], existent doar în Facerea. Pentru ca să ni se spună că „Domnul va locui în potop [Κύριος τὸν κατακλυσμὸν κατοικιεῖ]”. Însă potopul, în Ps. 28, 10, e o expresie a mulțimii slavei Sale și nu a distrugerii, așa cum a fost în Facerea. De aceea, „Domnul va locui în potop” se traduce prin: „Domnul va locui în slavă multă”. Sau slava Sa va fi receptată de către cei înviați din morți și transfigurați de ea ca un potop, ca o bogăție nesfârșită care le depășește puterea de cuprindere, de înțelegere (p. 38).

Însă, dacă corelăm Ps. 32, 4 cu 32, 6 ne dăm seama că în ambele versete se vorbește despre Fiul și că trebuie să scriem expresia cu majusculă, adică Cu- vântul Domnului. Pentru că la Ps. 32, 6, potrivit LXX, avem textul: „[cu] Cuvântul Domnului s-au întărit cerurile și [cu] Duhul gurii Lui toată puterea lor [τῷ Λόγῳ τοῦ Κυρίου οἱ οὐρανοὶ ἐστερεώθησαν καὶ τῷ Πνεύματι τοῦ στόματος Αὐτοῦ πᾶσα ἡ δύναμις αὐτῶν]”. Și aici Cuvântul e pus în relație cu Duhul Sfânt în momentul facerii lumii. Căci Tatăl, împreună cu Cuvântul și cu Duhul Sfânt, a făcut toate câte există. Iar aici, la Ps. 32, 6, observăm, pe de o parte, că Dumnezeul treimic imprimă tărie dumnezeiască creației Sale, iar, pe de altă parte, că zidirea și întărirea lumii e o lucrare comunională a Treimii. Pentru că Tatăl nu face nimic fără Fiul și fără Duhul Sfânt. Bineînțeles, referirea la ceruri înseamnă referirea la Puterile cerești. Pentru că cerurile, puterea sau puterile sunt corelative ale Sfinților Îngeri (p. 41).

E pentru prima dată în Psalmi, la Ps. 32, 11, când se folosește expresia „gândurile inimii [λογισμοὶ τῆς καρδίας]”. Și aceasta cu adresă la Dumnezeu și nu la oameni. În Daniel (TH) 2, 30 găsim sintagma „τοὺς διαλογισμοὺς τῆς καρδίας [raționamentele/ judecățile/ întrebările/ dialogurile inimii]”. Dar cu referire la oameni. Însă expresia „gândurile inimii” este experiată în rugăciunea isihastă a nevoinței duhovnicești. Pentru că cel care se roagă neîncetat înțelege la un moment dat că mintea lui coboară în inimă și că gândurile minții își au rădăcina în inimă. Cu alte cuvinte, această sintagmă revelată de Dumnezeu ne arată că nu există nicio separație între minte și inimă, ci omul acționează complet și unitar în fiecare faptă a sa. Dar în comparație cu oamenii, care își schimbă sfaturile/ planurile/ scopurile, Dumnezeu nu Își schimbă sfatul/ planul Său cu creația Sa, iar gândurile inimii Lui, adică cele pe care El le-a revelat, sunt imprescriptibile. Ele au valabilitate continuă. De aceea, este fericit neamul care Îl are pe Domnul ca Dumnezeu al lui [Ps. 32, 12; 143, 15] (p. 43).

Continuă lectura „Teologia Dogmatică Ortodoxă (vol. 2)”

Reprezentativ

Puteți fi partenerii noștri

mana dreapta a Sfantului Patriarh Ioan Gura de Aur

De aici puteți downloada, în mod gratuit, cărțile noastre editate la nivel online!

***

Dacă doriţi să ajutaţi financiar platforma noastră online şi proiectele noastre editoriale o puteţi face contactându-ne pe adresa de email:

dorinfather@yahoo.com

sau făcând donații în contul:

Picioruş Gianina Maria Cristina

BCR

RO31RNCB0080079049010001

***

Platforma noastră este editată pe Windows 10 și Firefox updatat la zi. Dacă nu sunteți în acești parametri…e posibil ca unele părți ale onlineului nostru să nu le puteți vizualiza.

***

Vă mulţumim frumos tuturor!

Predică la Duminica a XXIX-a după Cincizecime [2020]

Iubiții mei[1],

până nu învățăm să dăm slavă lui Dumnezeu [Lc. 17, 18] nu știm ce înseamnă să ne bucurăm cu adevărat. Pentru că bucuria lui Dumnezeu coboară în noi atunci când știm să fim recunoscători față de El. Și recunoștința față de Dumnezeu e o recunoaștere continuă a prezenței Lui mult-iubitoare și mult-milostive în viața noastră și a întregii lumi. Și recunoaștem prezența Lui pentru că o trăim continuu în viața noastră.

O recunoaștem, dar trebuie să o și afirmăm! Și nu numai să o afirmăm, ci trebuie să și mulțumim pentru ea, făcându-ne robii Lui cei ascultători!

Căci vedem adesea oameni care se roagă lui Dumnezeu să îi scape de o problemă sau alta, care se roagă când sunt la ananghie, când le e greu. Și pentru că se roagă Lui, ei admit că simt și cunosc prezența Lui. Știu că de El au nevoie. Că El e scăparea lor. Singura lor scăpare. Dar când trece problema lor, când le e bine, Îl uită pe El nu pentru că nu știu că El există, ci pentru că nu au o relație reală cu El. O relație continuă. Iar relația continuă înseamnă recunoașterea continuă a faptului că fără El nu putem face nimic cu adevărat [In. 15, 5].

Leproșii din Evanghelia de azi [Lc. 17, 12-19] au recunoscut prezența Lui la nevoie, dar nu și la bucurie. Bucuria nu au vrut să o mai trăiască cu Dumnezeu – cu o singură excepție: a samaritisului [σαμαρείτης] [Lc. 17, 16, BYZ] –, ci cu ei înșiși. De aceea și-au trăit vindecarea în mod egoist. Însă al 10-lea, cel care a simțit că vindecarea e de la El, dar și viața cea nouă trebuie să fie trăită cu El, s-a întors ca să dea slavă lui Dumnezeu [Lc. 17, 19, BYZ]. Pentru că recunoașterea lui Dumnezeu tot timpul e adevărata bucurie și împlinire a omului.

Căci omul care se închide în sine, care se raportează numai la sine, începe să se mărginească tot mai mult, să se însingureze, să se afunde în neliniști, în singurătăți abisale. Pentru că se vede tot mai neiubit și mai neînțeles. Însă cel care intră în dialog continuu cu Dumnezeu, care e tot timpul cu El, acela se dezmărginește continuu, se îmbogățește în mod continuu duhovnicește, pentru că devine tot mai încăpător în relația Sa cu Dumnezeu și cu semenii lui. Cel ce vorbește continuu cu Dumnezeu, vorbește tot mai bine și cu oamenii, pentru că devine tot mai om în relația cu ei. Și devine tot mai om, pentru că el coboară tot mai mult în simțirea lui și a celorlalți și, vederea aceasta interioară, și-o asumă tot timpul. Nu mai face abstracție de ea, ca atunci când trăia egoist.

Cei nouă și-au trăit vindecarea ca pe o posesie și nu ca pe un dar al lui Dumnezeu în viața lor. Așa cum mulți dintre noi credem că integritatea trupească și sufletească e o realitate ce ne aparține. Însă viața, sănătatea și puterea noastră de a gândi și de a acționa sunt darurile Sale. Numai când sănătatea ne este vătămată într-un anume grad înțelegem că ea nu e o posesie, ci un dar. Că, pentru a fi restaurată, avem nevoie de ajutorul Lui și al oamenilor.

Și boala, neputința, lipsa, indiferența față de noi sunt momentele existențiale în care noi putem să ne conștientizăm cel mai mult puținătatea trupească, finitudinea fizică, dar, în același timp, disponibilitatea infinită la nivel sufletesc. Căci trupul nostru bolnav și neputincios ne trage în jos, pe când, în sufletul nostru dorim să facem atât de multe lucruri. Și sufletul dorește enorm de multe lucruri și să se bucure în mod continuu, pentru că el nu are conștiința morții. Sufletul vede moartea în trup, vede moartea în fața ochilor, vede trupul descompunându-se, dar știe că el nu are de-a face cu moartea. Pentru că, pentru suflet, moartea nu înseamnă descompunere, așa cum înseamnă pentru trup, ci pentru el moartea înseamnă patimă, înseamnă păcat, înseamnă lipsa bucuriei duhovnicești.

De aceea, sufletul dorește să se bucure, să se bucure veșnic, să cunoască și să vadă veșnic, să fie veșnic cu Cel care dăruie toată bucuria și împlinirea noastră. Dar pentru a fi cu El pentru veșnicie e nevoie să trăim duhovnicește încă de aici. Și pentru ca să trăiești duhovnicește trebuie să fii omul Bisericii, omul lui Dumnezeu, slujitorul Lui, cel care recunoaște mereu prezența Lui în tot ceea ce există.

Sufletul nostru știe că nu moare, dar simte amărăciunea morții în el cu orice păcat pe care îl săvârșește. Sufletul nostru privește în oglindă prin ochi, prin ochii noștri tot mai obosiți, și vede cum îmbătrânirea trupului nostru e o realitate palpabilă. Cum noi îmbătrânim trupește și sufletește în fiecare clipă. Dar, pe când trupul nostru e tot mai slăbit odată cu vârsta, tot mai neputincios, tot mai greu, sufletul nostru poate fi tot mai viu, tot mai curat, tot mai sfânt odată cu vârsta. Pentru că poți îmbătrâni ca un om păcătos, dar poți îmbătrâni și ca un om Sfânt. Iar adevărata îmbătrânire e aceea a omului duhovnicesc, a omului Sfânt, a omului care s-a făcut locaș rațional al slavei lui Dumnezeu.

Pentru că și Sfinții îmbătrânesc, și ei mor la timpul lor, dar trupurile lor, după moarte, sunt locuri ale sfințeniei, ale slavei lui Dumnezeu, și nu hoituri insuportabile. Păcătoșii nepocăiți, păcătoșii orgolioși, curvari, dizgrațioși au trupuri pline de mortăciune, de putrefacție și acum, dar și după moarte. Pentru că păcatul e singurătatea lor, e moartea lor, e iadul lor. Și din iadul patimilor tale nu te poate ridica decât Cel care îi învie pe morți, care îi ridică din moartea lor sufletească și trupească.

Pentru că mesajul duminicii de azi e în relație cu pocăința de duminica trecută. Te vindeci interior, doar dacă îți recunoști boala și o pui în fața lui Dumnezeu. Iar leproșii L-au ascultat în privința bolii lor și s-au curățit [Lc. 17, 14], s-au vindecat de lepră. L-au ascultat la nevoie!…

Însă Dumnezeu vrea să Îl ascultăm tot timpul. Să Îl ascultăm și când ne place și când nu ne place, și când ne e bine și când nu ne e bine, pentru că El dorește să ne familiarizăm continuu cu modul Lui de-a fi. Și când înțelegem pe fiecare zi voia Lui, din relația noastră interioară cu El, înțelegem că proiecțiile noastre despre viitor sunt prea fade în comparație cu viitorul. Cu viitorul mlădiat de către El. Căci noi, când privim viitorul nostru și al lumii, ne proiectăm în el experiența noastră redusă, limitată, mioapă. Vedem viitorul pe măsura noastră.

Tocmai de aceea, oamenii care vorbesc despre viitor din perspectiva lor redusă de experiență îl văd adesea în negru. Viitorul pare ceva de netrăit când ți-l prezintă cineva, care crede că lucrurile sunt cum simte el că vor fi. Numai că toată istoria lumii, dacă o citești cu atenție, duhovnicește, e o minune continuă și o continuă noutate. Pentru că lumea e călăuzită mereu de Dumnezeu. E călăuzită spre modul împlinirii ei întru El și ea nu merge aiurea, fără sens.

Pentru că umanitatea putea să moară de nesfârșite ori până acum. Oricând, ea ar putea să piară într-o clipă. Însă diferența dintre scenariile futuriste și realitatea viitorului e aceea că viitorul nu ni-l creăm singuri, ci împreună cu Dumnezeu. El are întotdeauna primul și ultimul cuvânt în deciziile noastre de zi cu zi. Pentru că El corectează continuu direcția noastră eshatologică, călăuzindu-ne spre viitorul care ne împlinește ontologic.

Mai pe scurt, pe mine viitorul nu mă terorizează, pentru că nu trăiesc în mine cu ideea unui viitor lugubru. Eu aștept viitorul, aștept ziua de mâine cu încredere și cu seninătate, pentru că îl aștept cu Dumnezeu, îl aștept întru slava Lui, și ca pe un dar al Lui în viața noastră, a tuturor. Și când El e în noi prin slava Lui, atunci nu mai e loc de panică, de zbucium, de imaginații terifiante despre viitor în sufletul nostru, căci El e bucurie și pace, e veselie dumnezeiască și împlinire ontologică, împlinire deplină a vieții noastre.

Toată dezorganizarea interioară dispare atunci când El e Stăpânul și Domnul nostru prin slava Lui. Când El tronează în noi, când El stă pe tronul slavei Sale în noi, atunci viața și viitorul nostru sunt pline de lumina Lui. Viitorul nostru Îl are în centrul lui pe Dumnezeu și orice încercare de eludare a Lui e zadarnică.

De aceea, eu nu cred în indiferența religioasă a oamenilor. Ea e una aparentă și superficială. În adâncul lor toți oamenii sunt religioși și Îl caută pe Dumnezeu. Pentru că oamenii Îl caută pe Dumnezeu și când Îl neagă și când nu-L vor și când Îl blasfemiază și când Îi mimează viața și sfaturile. Sufletul nu se poate împlini decât în Dumnezeu și de aceea Îl caută. Dar căutarea lui Dumnezeu trebuie să coboare în ascultarea de El și să nu rămână tot timpul amestecată cu orgoliul. Căci dacă primează orgoliul, meschinăria, adularea de sine, mergerea spre Dumnezeu e îngreunată tot timpul. Pentru că e nevoie să te rupi de tine, de ceea ce crezi și știi tu, pentru a accepta prezența Lui în viața ta.

Vorbeam duminica trecută de „adevărul” nostru,  de „adevărul” paralel cu voia lui Dumnezeu. Cât stăm în brațe cu „adevărul” paralel, căutarea lui Dumnezeu e o rătăcire continuă. Pentru că e plină de „strigăte sugrumate”[2]. Noi Îl vrem pe El, dar fără să strigăm către El! Fără să acceptăm adevărul Lui, care e singurul adevăr, lamentându-ne continuu cu problemele noastre de zi cu zi! Și rămânând la „adevărul” nostru, noi alegem să trăim singurătatea ca pe o „împlinire”, când împlinirea noastră e comuniunea, e bucuria veșnică cu Dumnezeu și cu toți Îngerii și Sfinții Lui.

Așadar, iubiții mei, darul vieții și al vindecării e darul comuniunii! Când Dumnezeu ne vindecă, ne vindecă pentru a ne bucura veșnic împreună cu El. Vindecarea reală e cea trupească și sufletească în același timp, e vindecarea ce ne umple de slava Lui. Pentru că numai întru slava Lui noi putem să Îl lăudăm pe Dumnezeu și să trăim cu adevărat omenește, cu adevărat împlinitor.

Iar dacă vrem să îi ajutăm în mod real pe oameni, trebuie să vorbim cu ei! Să vorbim despre orice lucru, despre orice idee, despre orice dorință a lor. Pentru că discuția nu înseamnă numai împărtășire de idei, ci și de certitudini și de stare interioară. Când discutăm, discutăm cu întreaga noastră ființă. Și când spunem cuvinte, spunem și crezuri, spunem și liniștea noastră și bucuria noastră și încrederea noastră și răbdarea noastră și eroismul vieții noastre.

Iar discuțiile reale se fac între oameni onești cu nevoia lor reală de comuniune. Căci dacă ne împlinește comuniunea, dacă ne împlinesc vorbele și faptele care se nasc din iubire și prietenie, atunci orice discuție între noi este o vindecare interioară de necomuniune. Fiecare primește și înțelege mai mult. Fiecare înțelege despre sine și despre alții când are un dialog real cu oamenii. Dar dialogul real cu oamenii își are rădăcina în dialogul real și continuu cu Dumnezeu. Cu oamenii nu putem vorbi tot timpul, dar cu Dumnezeu putem. Și în dialogul nostru cu El, noi putem vorbi despre noi înșine și despre toți oamenii, despre nevoile tuturor. De aceea comuniunea se ține cu împărtășirea cu Domnul și cu rugăciune, cu mărturisirea păcatelor și cu eleganță interioară.

Comuniunea se păstrează cu grijă, cu responsabilitate, cu mult calm, cu multă răbdare. Și, mai ales, cu multă rugăciune. Pentru că Dumnezeu e Cel care trebuie să locuiască în noi și între noi, unindu-ne interior și pe unii cu alții.

Să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru toate și să punem toate ale noastre în mâinile Sale! Pentru că viața noastră și istoria întregii umanități sunt în mâinile lui Dumnezeu, ca Cel care ne poartă de grijă la toți.

Să Îl lăudăm pe Dumnezeul mântuirii noastre pururea, căci El face minuni cu noi mai presus de orice înțelegere! Și ceea ce nouă ne pare imposibil, la El e foarte ușor, luminându-ne spre tot lucrul cel bun. Amin!


[1] Începută la 10. 32, în zi de joi, pe 16 ianuarie 2020. Ceață, un grad, vânt de 3 km/ h.

[2] [Emil] Cioran, Caiete 1957-1972, cu un cuvânt înainte de Simone Boué, trad. din fr. de Emanoil Marcu și  Vlad Russo, Ed. Humanitas, București, 2016, p. 20.

Rămâne să ne vedem. Poemul 81

Am citit cartea
pentru limba folosită.
Pentru că mă interesează modul
în care scriu oamenii
contemporani mie.
Eu caut amprenta
personală.
Caut modul lapidar
în care scriitorul
vede lucrurile.
Fac însemnări,
subliniez,
caut detalii,
corectez textul citit,
încerc să mă lămuresc
asupra veridicității
amănuntelor.
Dar după 300 de pagini
am scris pe ultima filă:
n-am aflat prea multe.
Pentru că eu caut stilul omului,
cum spune el lucrurile,
dar dincolo de stil
îl caut pe omul care scrie.
Și dacă scriitorul e cât e,
dacă el nu e un om mare,
tocmai de aceea nu afli multe, ci
puține.
Chiar și acolo unde, se zice,
că oamenii au ce spune,
că vorbesc mult,
că știu multe.
Însă nu e așa!
Oamenii mici,
oamenii neîncăpători,
nu știu multe, și la fel
sunt și cărțile lor.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [81]

„Vorbele astea au fost născute spontan, de dragul cuiva, în clocotul vieții,/ Ca valul care se trezește visând, legănător,/ Sau făcute din birou?/ Nimeni nu va ști precis, va fi greu de controlat,/ Și nici eu nu țin bine minte” (Vagul).

E o întrebare esențială, legată de orice operă lirică sau operă de artă, în general. Din păcate, așa cum am avut ocazia să constat și altădată[1], cercetătorii și criticii noștri literari au ajuns să-și pună foarte firav (sau deloc) problema autenticității trăirii. Li se pare că e un subiect depășit, care nu mai privește poezia actuală sau pur și simplu nu consideră că trebuie să facă efortul, mai întâi de toate, de a încerca să determine acest lucru.

Pentru mine a rămas esențială descoperirea modului original, autentic al unui scriitor de a simți și de a gândi, indiferent de epocă sau de curent literar. Nu mă încântă prea mult rețetarii sau manufacturierii, oamenii pentru care scrisul e o meserie, ceva care se deprinde în primul rând, nu ceva de care ai în mod fundamental nevoie. Din păcate, există și mulți care mimează autenticitatea și sinceritatea, iar critica literară fie este înșelată, fie dorește să acorde credit unor impostori (cazul Macedonski mi se pare relevant pentru situația din urmă), a căror valoare e mult sub pretenții.

Faptul că Sorescu se interoghează singur asupra poeziei sale („Vorbele astea au fost născute spontan /…/ Sau făcute din birou?”) este el însuși un semn că poetul pune „clocotul vieții” deasupra muncii literare „de birou”, adică scrisul care are întemeiere în profunzimea experienței și a reflecției deasupra colajului livresc de idei și a artizanatului stilistic.

Și cred că înțeleg de ce își pune Sorescu această problemă: pentru că el nu e un producător de sentimente incendiare, nici un gânditor abisal și nici un revoluționar în plan estetic. E din toate câte ceva, dar nu la cote maxime. Dimpotrivă, a știut să răcorească poetic orice magmă interioară, de orice fel, poate mai mult decât orice alt scriitor (pudoarea, în general, în artă, e semnul echilibrului moral și al judecății cumpănite bine).

Iar caracterul original și autentic al operei sale e dincolo de dubiu. Secretul stă în măcinarea de gând, în transformarea oricând a experienței de viață sau livrești într-o aventură personală, printr-un efort masiv de cugetare și interiorizare a lor, decantând în permanență zgura.


[1] Spre exemplu aici:

https://www.teologiepentruazi.ro/2017/06/11/psalmii-lui-doinas-1/
https://www.teologiepentruazi.ro/2017/06/12/psalmii-lui-doinas-2/.

În articolele indicate am vorbit despre autenticitatea experienței religioase. Însă această discuție se poate purta la fel de bine în orice altă situație.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [80]

Oțel suav este un poem despre New-York:

„În lupta dintre furnicile mari și mici/ Au învins totuși termitele./ E primul gând pe care mi-l dai, New-York, mălai mare,/ Aud cum zgârii cu pile și rașpele, tălpile celor cățărați cu capu-n nori/ Prin crăpăturile cerului curge rumeguș de miere cu fiere./ Stau o clipă cu fața-n sus să contemplu bolta-nstelată/ Și-mi simt buzele arse de acizii de la poluarea iadului. //

Ultimul tău etaj prinde aripi de avion/ Cu ușurința cu care copiii prind fluturi,/ Cu bucuria cu care nebunii prind muște./ Vin de sus, spre mine, val-vârtej,/ Tipărit în nori, ca apocalipsul,/ De la care ai păstrat zațul. //

Unde-or fi dispărut casele și pe care treaptă?/ N-au rămas de locuit decât dinții furcii/ Cu care dracul mestecă în cazanul fierbând pe acest încins Manhatan //

În geometria ta gândurile nu mi se-aliniază deloc paralele,/ Și dacă n-ar răsări din când în când luna să le absoarbă/ În coșul ei de baschet pentru maree,/ Le-aș împărți lumii pestrițe, să le descurce./ Strada 42 e funia de care nu trebuie să vorbești în casa spânzuratului./ Funia pe care s-au întins cele mai felurite rufe,/ Spălate-n familia celor cinci continente,/ Stoarse-n ocean și afișate la picioarele tale, New-York,/ Ca niște lozinci contradictorii, puse la uscat. /…/

Câteodată mă simt bine, pentru că îmi place să merg pe jos pe cer./ Tare mi-e teamă că n-am înțeles nimic din tine New-York./ Și tare mi-e teamă că n-ai înțeles nimic din mine,/ Tare mi-e teamă că suntem chit”.

Îl vedem pe Sorescu scriind aici o poezie în stil american, care e, în conținut, anti-postmodernă. Poemul sorescian mă face să mă gândesc la „filtrul deformator românesc”, despre care a teoretizat Mircea Scarlat, și la modul în care, în toate epocile, marii scriitori români au împrumutat forme și structuri literare contemporane fără să-și altereze ființa spirituală. Au adoptat o poziție reflexivă și dubitativă în fața noutății invadatoare, reușind să decanteze elementele pe care le-au resimțit ca fiind toxice pentru mintea și sănătatea lor lăuntrică.

Recuperând (conștient mai degrabă decât inconștient) un gest cu valoare literară seculară (și milenară în plan spiritual), în ciuda tuturor lucrurilor care l-ar fi putut atrage în marea metropolă, poetul nu se simte bine acolo unde „Stau o clipă cu fața-n sus să contemplu bolta-nstelată/ Și-mi simt buzele arse de acizii de la poluarea iadului”.

Înălțimea babilonică nu îi stârnește senzații fericite: „Ultimul tău etaj” e „tipărit în nori, ca apocalipsul,/ De la care ai păstrat zațul”. Ciudat că predica neoprotestantă nu observă aceste aspecte…

Mai mult, Sorescu reînvie vechiul antagonism, enunțat de Eminescu, între poezia romantică și prozaismul contemporan care mutilează sufletul: „Mi-e milă de pisici c-au rămas mai jos, cu mult mai jos/ Față de nivelul acoperișurilor./ Vor fi contaminate iremediabil la prozaism până și aceste culmi ale romantismului?”. Aceasta pentru că, într-un alt poem, poetul văzuse pisicile din unghi simbolic,  „torcând mister”, ca niște „sfincși înfricoșători/ Reduși la scară” (Întoarcerea faraonului).

Însă, dincolo de parabola pisicilor ca paznice ale enigmelor, într-o lume care nu mai are gust pentru taine sau pentru misterul mistic, observăm că Sorescu asociază spiritul romantic, în tradiție eminesciană, cu starea de a fi în fața ultimei uși, cu tensiunea permanentă provocată de așteptarea dezvăluirii tainelor celor mari și veșnice.

Căci, dacă pare perfect postmodern prin versuri de genul: „Când luna intră în nor, ies stelele mascate să împuște dolarul”, e o impresie falsă. Pentru că el însuși denunță faptul că aceasta e o realitate „la buza cerului demitizat”.

Înălțimea construcțiilor umane care astupă cerul e sufocantă pentru Sorescu, iar aceasta e, cred eu, atitudinea unui spirit religios tradiționalist.

Doar „câteodată mă simt bine, pentru că îmi place să merg pe jos pe cer”: adică atunci când se află pe acoperișul unui gigant arhitectonic și are senzația că este mai aproape de cer, ca și cum calcă în cer. Dar și această dorință are de-a face tot cu religiozitatea tradițională, cu dorul de Cer, de Rai.

Un aspect pozitiv e că, în New-York, poetul are doi prieteni pictori: „pesimistul” și „optimistul”. Iar lucrările lor îi fac bine, pentru că „pictorul macabru”, care „produce schelete hidoase, îmbrățișate șăgalnic”, în opinia lui Sorescu „are perfectă dreptate”, căci „se inspiră din realitate”. Iar celălalt, „îmi pictează iar inspirat/ Un câmp cu flori abstracte dar ca și vii, care-mi iau ochii și-mi desfătează sufletul”.

Nu cred că un asemenea poem îi devansează sau îi anunță pe optzeciștii care stăteau să răsară pe scena literară. Dimpotrivă, Sorescu va rămâne toată viața – în opinia mea – un adversar al ideologiei postmoderne (așa cum au declamat-o optzeciștii), prin toată respirația operei sale.

Isaias, 22, 8-25, cf. LXX

8. Și vor descoperi porțile Iudasului și vor privi [în] ziua aceea spre casele cele alese ale cetății.

9. Și vor descoperi cele ascunse ale caselor înălțimii lui David. Și au văzut că sunt mulți și că s-au întors apa [apele] scăldătorii celei vechi întru cetate

10. și că au dărâmat casele Ierusalimului înspre fortăreața zidului cetății.

11. Și v-ați făcut vouă apă în mijlocul a două ziduri, mai înăuntru de scăldătoarea cea veche, și nu v-ați uitat înspre Cel [care] dintru început l-a făcut pe el și pe Cel care l-a zidit pe el nu L-ați văzut.

12. Și Domnul Savaot a chemat în ziua aceea [la] plângere și tânguire și radere[1] și încingere de saci[2],

13. iar ei au făcut veselie și bucurie, înjunghiind viței și jertfind oi. Astfel încât să mănânce cărnuri și să bea vin, zicând: «Să mâncăm și să bem [φάγωμεν καὶ πίωμεν], căci mâine murim [αὔριον γὰρ ἀποθνῄσκομεν]».

14. Și acestea este [sunt] descoperite în urechile Domnului Savaot. Că[ci] nu vă va lăsa vouă păcatul acesta până când [nu] aveți să muriți”.

15. Acestea zice Domnul Savaot: „Mergi înspre cămară[3] [πορεύου εἰς τὸ παστοφόριον], către Somnas[4] [πρὸς Σομναν], economul, și îi zi lui:

16. «Ce [ești] tu aici? Și ce îți este ție aici? Că ți-ai cioplit ție mormânt aici și ți-ai făcut ție în[tru] mormânt înalt și ți-ai scris ție cort în[tru] piatră.

17. Așadar, iată, Domnul Savaot va alunga și va pierde om! Și va lua veșmântul tău

18. și cununa ta cea slăvită și te va lepăda pe tine întru țara cea mare și nemăsurată, și acolo vei muri. Și va pune carul[5] tău cel bun întru necinste și casa stăpânitorului tău întru călcare.

19. Și vei fi luat din iconomia [τῆς οἰκονομίας][6] ta și din starea ta[7].

20. Și va fi în ziua aceea [că] voi chema pe slujitorul Meu, pe Eliachim [Ἐλιακίμ] cel al lui Helchias [Χελκιας][8].

21. Și îl voi îmbrăca pe el [cu] veșmântul tău și cununa ta i-o voi da-o lui, iar tăria și iconomia ta le voi da întru mâinile sale. Și [el] va fi ca un părinte celor care locuiesc în Ierusalim și celor care locuiesc în Iudas.

22. Și îi voi da lui slava lui David și va stăpâni și nu va fi cel care vorbește împotrivă.

23. Și-l voi pune pe el stăpânitor în locul cel credincios și va fi întru tronul slavei casei tatălui său.

24. Și va fi nădăjduind în el tot cel slăvit în casa tatălui său, de la cel mic [și] până la cel mare, și vor fi atârnându-se lui [de el] [καὶ ἔσονται ἐπικρεμάμενοι αὐτῷ]»”.

25. „În ziua aceea”, acestea zice Domnul Savaot, „omul, cel care a fost întemeiat în locul cel credincios, va fi mișcat și va cădea și i se va lua slava cea din el”, că[ci] Domnul a grăit [acestea].


[1] A bărbii.

[2] La a se încinge oamenii cu pânză de saci.

[3] Cămara templului din Ierusalim.

[4] Am transliterat format de nominativ Σομνας. Pentru că în text e Ac.

[5] Carul de război.

[6] Slujirea ta, din îndatorirea ta socială.

[7] Socială. Din starea socială în care te afli.

[8] Am transliterat forma de N., pentru că în text era forma de G. (τοῦ Χελκιου).

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [79]

În alt poem, Incertitudine, Sorescu pune degetul pe un viciu național: datul la fund. Și zice:

„Mulți m-au sfătuit/ Să mă dau la fund pentru o vreme./ E mai bine așa,/ Pentru o vreme,/ Și m-am dat. //

La fund toți se-mpiedicau de mine/ Și-am ieșit iar la suprafață./ Acum, om vedea…”.

Mărturisesc că am râs în sinea mea citind acest poem. E mai bun decât orice banc cu olteni sau cu ardeleni.

Adică tu poți să asculți sfatul binevoitor al oamenilor și să te dai la fund. Dar ce te faci când ajungi acolo și vezi că e aglomerație mare?!? Fiindcă sunt foarte mulți care se dau la fund…și trăiesc toată viața pe fundul mării, ascunși în mâl, ca să nu fie cumva zăriți și să existe consecințe negative

Mai bine stai tot la suprafață, conchide poetul, chiar dacă nimeni nu te suportă când vrei să ai demnitate și să rămâi cu capul sus, printre yesmeni. Fiindcă aproape nimeni nu suportă excepționalitatea, toți te vor redus la tăcere, cu capul în pământ, ca și ei, în rând cu toată lumea, docil, „dat la fund”.

Însă omul de excepție iese în evidență chiar dacă se dă la fund. Pentru că, chiar și acolo, „toți se-mpiedicau de mine”…

„Datul la fund” sau păstrarea unui low profile, cum am zice azi, era sport național pe vremea comunismului. Și se pare că e totodată o boală transmisibilă, pentru că mulți au contractat-o de la părinți și o duc mai departe. Iar Sorescu are mare dreptate: lașitatea e unul dintre viciile capitale ale multor români.

Predică la Duminica posterioară Botezului Domnului [2020]

Iubiții mei[1],

oamenii care nu au cuvânt, care nu sunt de cuvânt, nu au încredere nici în cuvintele Domnului. Pentru că ei nu cred în cuvinte. Pentru ei cuvintele sunt vorbe…sunt pierdere de timp. Pentru că ei sunt sensibili doar la ceea ce țin în mână, doar la ceea ce au, doar la ceea ce primesc. Iar cuvintele Domnului par să nu le aducă nimic, pentru că cuvintele sunt pentru ei vorbe, palavre, pierdere de timp…

Oamenii care nu au cuvânt sunt lipiți de materie, de ceea ce se vede. Cuvântul e ceea ce nu se vede, pentru că el e interior. El stă în oameni și în cărți. Ca să ai cuvânt, trebuie să îl păstrezi în inima ta. Dar pentru că materialiștii noștri iubesc doar ceea ce mănâncă și beau, doar ceea ce au, nu cred în cuvinte, nu au nevoie de ele și nu sunt oameni de cuvânt. În ei nu te poți încrede, pe ei nu te poți baza, pentru că cuvintele nu se văd. Ele doar se aud atunci când le rostești, apoi dispar dintre noi.

Pentru ca să rămână în tine cuvintele trebuie să ai memorie și o inimă primitoare, corectă, atentă, rușinoasă. Trebuie să ai conștiință vie. Trebuie să ai conștiința că fiecare cuvânt, fiecare gând, fiecare mișcare a inimii, fiecare faptă a ta vor fi judecate de Dreptul Judecător al tuturor și că judecata Lui are consecințe veșnice pentru tine. Dar pentru ca să ai conștiință, trebuie să crezi în Dumnezeul mântuirii noastre, în Cel care judecă toată viața omului.

– Însă de ce nu au încredere oamenii unii în alții?

– Pentru că nu au încredere, în primul rând, în ei înșiși. Buba e în oameni! Pentru că neîncrederea în oameni e consecința fricii de singurătate, iar singurătatea e boala pe care o naște păcătuirea continuă. Pentru că nu ne pasă de vorbele lui Dumnezeu, de aceea ne simțim singuri și ne e frică și nu avem încredere nici în noi și nici în alții. Căci știm că nu suntem nimic și nu avem nimic, că suntem descoperiți, că suntem goi, că suntem ca frunza în vânt, pentru că nu avem un pământ ferm, tare, stabil dedesubtul nostru. Și când nu ne simțim bine în noi înșine, când nu ne simțim stabili – adică atunci când nu suntem în mod real cu Dumnezeu – suntem niște iepuri care se tem de propria lor umbră și care o tulesc la orice zgomot.

Desconsiderarea cuvintelor lui Dumnezeu e cea mai mare plagă a umanității. Bagatelizarea, ironizarea, negarea, contestarea, ridiculizarea voii lui Dumnezeu cu oamenii e marea și singura boală a planetei noastre. Pentru că aceasta e buba fiecărui om în parte și a tuturor la un loc. Aceasta e boala și rușinea noastră. Atâta timp cât întreaga creație stă în cuvântul și în slava lui Dumnezeu, cât noi suntem creația Lui și El ne ține în existență, iar noi ne negăm însuși fundamentul vieții noastre.

Ca să fim oameni trebuie să stăm în cuvintele Lui, ca să ne umplem de slava Lui. Ca să fim oameni reali trebuie să fim membri reali ai Bisericii Lui, pentru ca să ne împlinim în mod real, adică să ne sfințim viața noastră. Atâta timp cât vom nega Izvorul existenței noastre, atâta timp cât vom bagateliza cuvintele Lui, vom fi niște potârnichi fricoase, niște oameni care ne ascundem și ne înfricoșăm la tot pasul.

Pentru că Domnul ne cheamă pe toți la pocăință. El ne spune: „Pocăiți-vă [Μετανοεῖτε]! Căci s-a apropiat Împărăția cerurilor [ἤγγικεν γὰρ ἡ Βασιλεία τῶν οὐρανῶν]” [Mt. 4, 17, BYZ].

– Și de ce Domnul ne vorbește încifrat, fără detalii? De ce nu ne spune ce înseamnă pocăință și ce înseamnă Împărăția cerurilor? Și de ce trebuie să ne intereseze pe noi înșine aceste lucruri?

– Pentru ca să venim la El și să cerem detalii! Să căutăm, împreună cu El și cu Sfinții Lui, răspunsuri personale, răspunsurile mântuirii noastre. Căci El ne vorbește neclar, ascuns, abisal, dar cuceritor în Scriptură și în Sfinții Lui și în creația Lui pentru ca noi să ne smerim mintea și inima, pentru ca noi să ne venim în fire, pentru ca noi să ne pocăim și, pocăindu-ne, să vedem cu ochi duhovnicești, clari, prezența Lui în Scriptură, în Biserică, în Sfinții Lui, în întreaga Lui creație.

Dumnezeu nu ne dă mură în gură, pentru ca noi să ne nevoim pentru adevăr. Pentru adevărul mântuirii noastre. Căci noi trebuie să citim teologie, multă teologie, tocmai pentru ca să ne lămurim interior, pentru ca să ne umplem de adevărul lui Dumnezeu. Și dacă ne umplem de adevăr, atunci ne umplem și de slava Lui, cea care ne lămurește adevărul, cea care ne dă să vedem adevărul cu adevărat. Pentru că adevărul e plin de viața lui Dumnezeu. Și viața lui Dumnezeu, dacă devine viața noastră, ea ne umple de adevărul deplin al lui Dumnezeu, de adevărul care ne împlinește și ne mântuie.

Pe măsură ce traduc Dumnezeiasca Scriptură, cultul și pe Sfinții Bisericii, văd tot mai mult cât ne lipsește acest adevăr, adevărul lui Dumnezeu. Pentru că noi ne-am făcut „adevărul” nostru, un „adevăr” paralel cu al lui Dumnezeu, care e, în fapt, o sumă de sofisme, de minciuni înșirate pe ață. Și, potrivit „adevărului” nostru, noi suntem frumoși, profunzi, deștepți, magnifici. Nu ne lipsește nimic. Suntem de un optimism infernal. Pentru că așteptăm moartea cu o seninătate atât de imbecilă, încât înfricoșăm pe orice om cu capul pe umeri. Nu ne temem de nimic și de nimeni. Nu ne înfricoșează nimic. Nu mai avem Dumnezeu, nu mai avem limite, nu mai avem conștiința responsabilității pentru ceva anume. Pentru că totul e de vânzare, e negociabil, e instabil în noi și în jurul nostru. Suntem experimentele vii ale morții și ne vindem veșnicia pe 5 lei.

Tocmai de aceea, chemarea Domnului la pocăință e o chemare în gol. Pentru că noi celebrăm Iadul în fiecare zi. Noi ne pregătim de Iad ca de Nuntă. Și ne grăbim să facem toate păcatele, cât mai mult și cât mai bine, pentru ca nu cumva să mai rămână ceva uman în noi.

Însă viața adevărată stă în cuvintele Domnului, stă în pocăință! Căci pocăința e învierea noastră zilnică din morți. Păcatul ne omoară, dar pocăința ne învie! Și când ne învie pocăința, când ne învie mărturisirea înaintea Domnului, atunci viața noastră duhovnicească e darul Lui continuu.

Da, noi putem trăi ca niște păcătoși, precum niște cadavre ambulante, 10, 20, 40, 60, 100 de ani, dar nu aceasta e viața!…Viața adevărată e viața duhovnicească. E viața trăită în slava lui Dumnezeu și care e plină de adevărul și de sfințenia Lui.

Putem trăi și fără pocăință și fără Biserică și fără Dumnezeu, așa după cum vedem că trăiesc mulți semeni ai noștri…Dar această viață nu e viață, ci o moarte continuă! Pentru că viața în patimi grele e coborâre de pe acum în Iad. Și, după moarte, nu urmează Raiul pentru cei păcătoși, ci Iadul!

Însă ce mai înțelege omul contemporan din Iad, dacă Iadul, în „adevărul” paralel, e o temă de stand-up comedy? Despre Iad se fac filme seducătoare, demonii sunt prezentați ca „simpatici”, iar noi drăcuim mai mult decât ne rugăm…Așa că ce știe omul de astăzi despre Iad, dacă n-a citit niciodată teologia Iadului pe care o propovăduiește Biserica?

Dar, că știi sau că nu știi ce trebuie să faci, când vine ziua scadenței, când vine ziua Judecății lui Dumnezeu, ești judecat pentru ceea ce ești. Pentru că viața aceasta, de acum, e pentru ca să cauți și să afli pentru ce ești pe pământ și care e împlinirea omului pe pământ. Iar noi suntem pe pământ pentru a ne împlini în Dumnezeu, pentru a fi cu El pentru veșnicie. Nu suntem aici în primul rând pentru ca să facem bani, pentru ca să facem studii, pentru ca să facem descoperiri științifice, pentru ca să călătorim sau pentru ca să ne distrăm, ci pentru ca să aflăm cum să ne mântuim viața și pentru ca să trăim în mod evlavios împreună cu Dumnezeu și cu semenii noștri.

Pentru că Domnul ne cere să ne pocăim și să acceptăm Împărăția Lui. Adică să acceptăm tot modul Lui de a vedea lucrurile. Toată teologia Lui despre om și despre viața omului. Și din acest motiv, teologia Bisericii e scopul principal al omului pe pământ. Pentru că omul trebuie să învețe voia lui Dumnezeu cu el, adică teologia Bisericii, pentru ca teologia Lui să devină viața noastră cotidiană. Căci noi trebuie să trăim teologic, trebuie să trăim bisericește, trebuie să trăim evlavios în fața lui Dumnezeu și a întregii creații.

De aceea, dacă cineva trăiește ca om Sfânt al lui Dumnezeu, el este cu adevărat viu și cu adevărat om. El, Sfântul, este exemplul nostru de viețuire. Pe el trebuie să îl urmăm, pentru că Sfântul Îl urmează pe Domnul său! Și dacă urmăm Sfinților Lui cu adevărul și cu viața, atunci trăim deja în Împărăția Lui, în slava Împărăției Sale, în care voim trăi pentru veșnicie.

Odovania praznicului Botezului Domnului este pe 14 ianuarie 2020. Atunci se sfârșește praznicul Botezului Domnului. Și, odată cu el, și praznicele cele mari ale sfârșitului și ale începutului de an.

Pe aripile duhovnicești ale acestor praznice dumnezeiești am zburat duhovnicește, m-am bucurat atât de mult, atât de intens, de parcă totul a fost doar o singură zi. Probabil că și mulți dintre dumneavoastră spun același lucru: „Au trecut prea repede! Nu știu pe unde au trecut sărbătorile…”.

Însă sărbătorile trec repede pentru că sunt bucurie sfântă, curată. Le-am trăit bucuroși, le-am trăit la Biserică, le-am trăit în rugăciune, și de aceea ni se par că au trecut repede. Dar pentru că ne-am bucurat, ele ne-au relaxat interior cu adevărat, au fost adevărata noastră odihnă, odihnă sfântă, care ne-a făcut bine.

Și binele ne întinerește, pe când lenea păcatului ne îmbătrânește continuu. Și dacă iubim tinerețea reală, cea duhovnicească, atunci tinerețea sufletului se ține cu bine, cu fapte bune, adică cu viața evlavioasă a Bisericii.

La mulți ani, multă sănătate și pace, bucurie și împlinire! Dumnezeu să vă călăuzească pe marea acestei vieți și să vă întărească în tot lucrul cel bun pe care îl faceți! Amin.


[1] Începută la 8. 22, în zi de miercuri, pe 8 ianuarie 2020. Soare, – 6 grade, vânt de 5 km/ h.