Călătoriile vieții mele (vol. 1)
Cartea poate fi downloadată de aici
în format PDF:
Calatoriile vietii mele (vol. 1)
Este a 271-a carte pe care am publicat-o online.
Praedicationes (vol. 22)
Cartea poate fi downloadată de aici
în format PDF:
Este a 270-a carte pe care am publicat-o online.
It is the 270th book I have published online.
*
Fragmente din carte
Fiul urcă umanitatea noastră în Treime, pentru ca să coboare duhovnicește, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, în noi înșine. El urcă cu umanitatea Sa în Treime pentru ca să nu mai fie nicio depărtare între Dumnezeu și om (p. 18).
Dar când Domnul S-a înălțat la cer, doi Sfinți Îngeri au venit și ne-au revelat asemănarea dintre Înălțarea Lui și a doua Sa venire întru slavă. Și asemănarea este umanitatea Lui. Pentru că ei le-au spus Sfinților Apostoli: „Bărbaților galileieni, de ce ați stat privind spre cer? Acesta, Iisus, Cel care a fost ridicat de la voi întru cer, așa va [și] veni [οὕτως ἐλεύσεται], în ce fel l-ați văzut pe El mergând întru cer” [F. Ap. 1, 11, BYZ]. Și marea taină pe care am aflat-o acum e aceea că umanitatea Sa, deși transfigurată în mod deplin prin urcarea ei în Treime, nu va fi desființată niciodată, pentru că Domnul va fi văzut la a doua Sa venire în trup ca Dumnezeu și om. De aceea El este Arhiereul nostru cel veșnic, Care „poate [și] celor care sunt ispitiți să le ajute [δύναται τοῖς πειραζομένοις βοηθῆσαι]” [Evr. 2, 18, BYZ] (p. 22).
The Ecclesial Icon of Hristos (online conference)
Cartea poate fi downloadată de aici
în format PDF:
Este a 269-a carte pe care am publicat-o online.
It is the 269th book I have published online.
The theological conference is in english and romanian.
Istoria literaturii române (vol. 12)
Cartea poate fi downloadată de aici
în format PDF:
Istoria literaturii romane (vol. 12)
Este a 268-a carte pe care am publicat-o online.
Mireasmă (roman)
Cartea poate fi downloadată de aici
în format PDF:
Este a 267-a carte pe care am publicat-o online.
Eugen Barbu, Nuvele [7]
Eugen Barbu, Nuvele, cu prefață și tabel cronologic de Al.[exandru] Piru, Ed. Tineretului, București, 1969, 343 p.
„să-l bată blândețea iernii în obraz”, p. 278; „că așa trebuie, copiii să nu calce în scuipatul tatălui”, p. 278. Copiii trebuie să își întreacă în bine părinții și să nu aibă parte de dezamăgirea lor; „avea o față numai osul, trasă ca pergamentul”, p. 278. Era foarte slăbit; ceferiștii vor să aibă pământ, p. 279; „Mă uitam și la frații mei. Priveau pământul ca pe un dar al lui Dumnezeu, vorbeau cu el când le mergea bine. Altă dată, dacă nu ploua și nu scotea cât trebuie, îl înjurau ca pe-un negustor, ar fi dat în el ca într-un om”, p. 280.
„avea sfoară la limbă”, p. 280. Avea poftă de vorbă; „femeia se mai muiase”, p. 281. Era mai bună la inimă cu ei; „mirosea a spic de zăpadă”, p. 283; cei doi cuscri se înțeleg cu condiția ca tinerii să se căsătorească la Biserică, p. 283; s-au căsătorit în Biserica din Piatra, p. 284. În jud. Olt; Raiul și Iadul ca fresce, p. 284; socrul mare începe să cânte, p. 285; când aderă la partid, i se spune: „a fi comunist e o mare cinste”, p. 287; paparudele de la Osica, p. 291; seceta din 1945, p. 288, 291; călușarii, p. 291-292.
a-i gâdila, spus eufemistic, înseamnă a-i bate, p. 293; „Armata nu face politică”, p. 293; să scoți untul din ei = să îi bați până mărturisesc, p. 294; începe tifosul, p. 294; „Moașa, o femeie grasă, nădușită toată, luată de la treburile ei”, p. 295; era atât de mare seceta, că „se chircise și frunza salcâmului, cât e pomul ăsta de învățat cu seceta”, p. 295; în comuna Ojogi, p. 297; aversiunea față de moșieri, p. 299; cum să îi deposedeze de pământuri pe moșieri, p. 301.
speculanții, p. 303; începe împărțirea pământului moșierului, p. 303; „pământul să fie al celor ce-l muncesc”, p. 304; vor exproprierea Mănăstirii, p. 304; merg să măsoare pământul, p. 306; Zamfir era „numai cu ochii în ochii nevestei”, p. 309; vin înfometații din Moldova, p. 309-310; după seceta din 1945 a început o iarnă bogată: „o iarnă de pomină, zăpada cât casa”, p. 310; moldovenii își vând mașinile de cusut, p. 311; apare și bomba atomică în p. 315.
E un ger de nu mai stau nici ciorile în pom, p. 317; vine trenul Foamei, p. 318; au venit 2000 de oameni, p. 323; profită de femeile moldovenilor, p. 324; fierarul trebuie să îi ajute pe comuniști, p. 327; trebuie să reîntoarcă grânele moldovenilor, p. 329; trenul Foamei pleacă mai departe, p. 332; Mărin cârciumarul „era gălbejit ca o găină beteagă, începuse să-i atârne pieile pe sub bărbie de ce slăbise”, p. 333; „nu vă mai merge”, pentru că avea încrederea că noul regim politic o să-l ajute.
Sermon at the commemoration of Saint Pious Paraschevi from Iași [October 14, 2026]
My beloveds[1],
our pilgrimages are on the run, they are in a hurry, because we do not have time. But, in our little time, we hurry to reach the Saints of God, to reach the places where God is served, where people are filled with the glory of God in peace. Because the pilgrimage is a journey after the ghostual food, it is a deepening of self, it is a living prayer, a holy joy, a ghostual fulfillment. As long as we worship His Saints and see the holy things of the Church. Because the pilgrimage is an interior reading of the life of the Church, it is an encounter with the current realities of the Church, with our quotidian way of existence[2].
You leave home, on a pilgrimage, not to escape from your world, but to meet your world in a deeply interior way. Because going to Churches and Monasteries means going into the middle of the world, where God is served and where people open themselves completely to the will of God. When you sit in the Library, you read about what the Monastery is like, but when you go to the Monastery, you see what the life assumed monastically looks like. And in their midst, of the Monks and Nuns, you feel their life, their prayer, just as you feel it in your Parish, in the Church where you live all the time. And having the living experience of the lives of others, you understand that you too live in the same grace as they do, because the Church is here too, in your Parish, but also in the Churches and Monasteries where you go as a pilgrim, as a living seeker of life with God[3].
Saint Paraschevi, our Mother, left her home for the Monastery, then from there, into the wilderness. And when, through a vision, she was sent home to sleep, she returned as a stranger, as a stranger in her native places[4]. In other words, her life was a continuous pilgrimage, a continuous journey of salvation. She was always on the road, but with divine benefit. Because she did not seek only to see some places, but she sought to live divinely wherever she arrived. And she made every place her fulfillment, because she lived with God wherever she moved in her life. Because the life with God was her fulfillment, her joy in life[5].
She always prayed, always fasted, always kept vigil. And when the Angel of God announced her dormition, he assured her that he would be a fellow traveler with her on her path to God[6]. That he would lead her soul to the Lord. Because we all need this divine help during our life and our dormition. We need the Saints and Angels of God to save us from the cunning demons who want to cast our souls into Hell. But the Angel of God announced to her that he would go with her to the Lord, to save her from the evil demons, those in the customs houses of the air[7].
She was buried by faithful people and her body was placed with strangers[8]. Because they considered her a stranger, that she was not from their parts. And Saint Paraskevi accepted this burial of hers, she accepted being considered a stranger, until she herself revealed herself to the faithful Gheorghios and told him that Paraschevi [Παρασκευὴ] was her name of Baptism and that she was from Epivates[9] [Ἐπιβάτες][10]. And based on the visions of two people, of Gheorghios and of a faithful woman, her whole Holy Relics were removed from the ground and venerated with godliness[11]. Because the Saints of God are full of His glory during their lifetime, and after their dormition, they reveal what they themselves are[12].
And why don’t we see the Saints during their lifetime? Because we are not ghostual people! If we were, God would reveal His Saints to us now and we would know them and we would greatly enjoy their friendship. And we would greatly enjoy them, because we would see holiness in person, we would see in person what God’s people look like. But because we are not Saints, we do not see His Saints. For the holiness is a way of being, it is our daily life with God, it is churchly life lived in a real way[13].
Our life is a pilgrimage: we are constantly moving from earth to heaven. We are constantly detaching ourselves from the earth, because we understand that we are transient on earth. We are transient on this earth, on the earth of now, but we can be heirs of the Emperordom of God. And therefore, we pray to Saint Paraschevi to strengthen us in our pilgrimage, in our continuous journey towards the Emperordom of God. Amin[14]!
[1] Started at 9.00, in day of thursday, on 8 october 2026. Sun, 12 degrees, wind of 2 km/h.
[2] Iubiții mei, pelerinajele noastre sunt pe fugă, sunt în grabă, pentru că n-avem timp. Dar, în puținul nostru timp, ne grăbim să ajungem la Sfinții lui Dumnezeu, să ajungem în locurile unde se slujește lui Dumnezeu, unde oamenii se umplu de slava lui Dumnezeu în pace. Pentru că pelerinajul este o mergere după hrana cea duhovnicească, e o adâncire de sine, e o rugăciune vie, o bucurie sfântă, o împlinire duhovnicească. Atâta timp cât ne închinăm Sfinților Lui și vedem lucrurile sfinte ale Bisericii. Pentru că pelerinajul e o citire interioară a vieții Bisericii, e o întâlnire cu realitățile actuale ale Bisericii, cu modul nostru de existență cotidiană.
[3] Pleci de acasă, în pelerinaj, nu pentru ca să evadezi din lumea ta, ci pentru ca să te întâlnești cu lumea ta la modul profund interior. Pentru că a merge la Biserici și Mănăstiri înseamnă a merge în mijlocul lumii, acolo unde se slujește lui Dumnezeu și unde oamenii se deschid cu totul voii lui Dumnezeu. Când stai în Bibliotecă, citești despre cum e Mănăstirea, dar când mergi la Mănăstire, vezi cum arată viața asumată monahal. Și în mijlocul lor, al Monahilor și al Monahiilor, simți viața lor, rugăciunea lor, după cum o simți și în Parohia ta, în Biserica în care trăiești tot timpul. Și având experiența vie a vieții altora, înțelegi că și tu trăiești în același har ca și ei, pentru că Biserica e și aici, în Parohia ta, dar și în Bisericile și Mănăstirile unde te duci ca pelerin, ca viu căutător al vieții cu Dumnezeu.
[4] Viața Sfintei Cuvioase Parascheva [The Life of the Holy Pious Paraskeva], după versiunea în limba greacă a lui Matei smeritul, Mitropolitul Mirelor, cu traducere, introducere și note de Laura Enache, Ed. Doxologia, Iași, 2012, p. 23, 28-31. Here in romanian: https://e-religie.ro/wp-content/uploads/2020/11/viata_sfintei_parascheva_dupa_versiunea_greaca_complet.pdf.
[5] Sfânta Paraschevi, Maica noastră, a plecat de acasă la Mănăstire, apoi, de acolo, în pustie. Și când, prin vedenie, a fost trimisă acasă la ea ca să adoarmă, ea s-a întors ca o străină, ca o necunoscută în locurile natale. Cu alte cuvinte, viața ei a fost un continuu pelerinaj, un continuu drum al mântuirii. A fost mereu pe drumuri, dar cu folos dumnezeiesc. Pentru că ea nu a căutat doar să vadă niște locuri, ci a căutat să trăiască dumnezeiește pe unde a ajuns. Și a făcut din fiecare loc o împlinire a ei, pentru că a trăit cu Dumnezeu oriunde s-a mutat în viața ei. Pentru că viața cu Dumnezeu a fost împlinirea ei, bucuria ei în viață.
[6] Idem, p. 32.
[7] Mereu s-a rugat, mereu a postit, mereu a privegheat. Și când Îngerul lui Dumnezeu i-a vestit adormirea ei, el a încredințat-o de faptul că va fi împreună călător cu ea în calea ei spre Dumnezeu. Că el va duce sufletul ei la Domnul. Pentru că noi, cu toții, avem nevoie de acest ajutor dumnezeiesc în vremea vieții și a adormirii noastre. Avem nevoie de Sfinții și de Îngerii lui Dumnezeu ca să ne scape de demonii cei vicleni, care vor să arunce sufletul nostru în Iad. Însă În- gerul lui Dumnezeu i-a vestit că va merge împreună cu ea la Domnul, pentru ca să o scape de demonii cei răi, cei din vămile văzduhului.
[8] Idem, p. 32-33.
[9] Idem, p. 36.
[10] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/889/sxsaintinfo.aspx.
[11] Viața Sfintei Cuvioase Parascheva [The Life of the Holy Pious Paraskeva], op. cit., p. 36-37.
[12] A fost îngropată de oameni credincioși și trupul ei a fost pus împreună cu străinii. Pentru că ei considerau că e o străină, că nu e din părțile lor. Și Sfânta Paraschevi a primit această înmormântare a ei, a primit să fie considerată o străină, până când ea însăși s-a revelat credinciosului Gheorghios și i-a spus că Paraschevi [Παρασκευὴ] e numele ei de Botez și că ea e din Epivates [Ἐπιβάτες]. Și pe baza vedeniilor a două persoane, ale lui Gheorghios și ale unei femei credincioase, Sfintele sale Moaște întregi au fost scoase din pământ și cinstite cu evlavie. Pentru că Sfinții lui Dumnezeu sunt plini de slava Lui din timpul vieții lor, iar, după adormirea lor, ei revelează ceea ce sunt ei înșiși.
[13] Și de ce nu-i vedem pe Sfinți din timpul vieții lor? Pentru că nu suntem oameni duhovnicești! Dacă am fi, Dumnezeu ni i-ar descoperi de acum pe Sfinții Lui și i-am cunoaște și ne-am bucura mult de prietenia lor. Și ne-am bucura mult de ei, pentru că am vedea pe viu sfințenia, am vedea pe viu cum arată oamenii lui Dumnezeu. Dar pentru că nu suntem Sfinți, nu îi vedem pe Sfinții Lui. Căci sfințenia e un mod de-a fi, e viața noastră de zi cu zi cu Dumnezeu, e viața bisericească trăită în mod real.
[14] Viața noastră e un pelerinaj: ne mutăm continuu de pe pământ la cer. Ne desprindem în mod continuu de pământ, pentru că înțelegem că suntem trecători pe pământ. Suntem trecători pe acest pământ, pe pământul de acum, dar putem fi moștenitori ai Împărăției lui Dumnezeu. Și de aceea, ne rugăm Sfintei Paraschevi să ne întărească în pelerinajul nostru, în drumul nostru continuu către Împărăția lui Dumnezeu. Amin!
Dincolo de nisipuri [11]
Fănuș Neagu, Dincolo de nisipuri. Povestiri, Ed. Semne, București, 2002, 388 p.
*
dezgropau morții ca să facă din dinții lor coliere pentru muieri, p. 341; la Nuntă au avut „carne de căprioară, fugărită de lupi”, p. 341; Tudora Lupașcu, p. 342; „pe buza șanțului”, p. 342; Bătrânul Marin Dumitrescu se ruga pe un metanier de chihlimbar, p. 342; „Codina n-avea pământ”, p. 343; iar Vasile Dumitrescu spuse: „dragostea e o taină mare numai la tinerețe”, p. 343; „ziua de iulie, ca zvâcnire prelungă a eternității, trăia răspândită în miresme”, p. 344.
Din p. 344 începe Rouă peste sănii; bunica Tufășița, p. 344; și pentru că afară e crivăț „înseamnă că țigăncile din Pitulați și-au dat țâțele să le sugă berbecii”, p. 345; copilul fura „gutuile ascunse în sacul cu grâu din hambar”, p. 347; țineau pelin uscat după Sfânta Icoană, p. 347; Zinca e gravidă, p. 347; câinii lui Tudor Paliu sunt triști, nu bolnavi, p. 348; Părintele Vârtopeanu bea cu Călugărul din Dobrogea, p. 348; are copii cu el, mai face încă unul, dar nu se căsătorește cu el pentru că „nu-mi e simpatic”, p. 349; și titlul nuvelei vine de aici: nu se spune că ninge afară, ci „cade rouă pentru sănii”, p. 349.
De la p. 350 începe Alături se joacă biliard; „înghesuit de lipsuri”, p. 350; colecția de fluturi, p. 350; țuică fiartă în ulcică de lut, p. 351; Evușca de la Eva, p. 351; haita de 15 lupi, p. 351; Ovidiu Corcoduș, p. 354; „Bunica lui a murit sub soc și cui i-a murit bunica sub soc, îi lipește o doagă”, p. 354. Ce-are moartea cu socul? Dar lucrurile sunt spuse aiurea în mod voit.
„Goală, Evușca, trebuie să fii, ca un ou uitat de-un copil într-un pahar de cristal cu ape albastre”, p. 357; în p. 358 începe Târziu, când zăpezile sunt albastre; copilul Bănică și cățelul Tocănel, „pentru că fusese prins de două ori cu botul într-o cratiță”, p. 358; și câinele vorbește cu băiatul, p. 358; Lache Petcu, p. 359; de la p. 361 începe Descoperind râul; bunica Paraschiva, când spăla rufele, le bătea cu maiul, p. 361; iar Bănică „avea un cap ca de ied, cu păr blond”, p. 361.
Toca dracilă pentru curci, p. 362; izvorul cu izmă, p. 362; nu prinse nimic și trase concluzia: „peștii, obosiți pesemne, dormeau, tăvăliți în nămol ca purceii”, p. 363; începe să plutească în albie, p. 363; ajunge, plutind în albie, la crescătoria de păsări a satului, p. 365; de la p. 366 începe Caii albi din orașul București; băiatul vrea să știe dacă ninsoarea e lată cât orașul București, p. 366; ar fi vrut să se schimbe în cal și așa să ajungă la București și acolo să redevină om pentru ca să vadă cum ninge acolo, „cum înghite zăpada orașul București”, p. 368.
Eugen Barbu, Nuvele [6]
Eugen Barbu, Nuvele, cu prefață și tabel cronologic de Al.[exandru] Piru, Ed. Tineretului, București, 1969, 343 p.
De la p. 226 începe nuvela Oaie și ai săi; Oaie cel bătrân lucra la ace, la CFR, și a luat-o pe Constanța fără să aibă avere, p. 226; și el avea „vecini colțoși”, p. 226, care se certau toată ziua; privirile rele ale comuniștilor, p. 226; au avut 12 copii din care au trăit doar trei, p. 227; în cârciumă erau toți cei „cu gușa mare”, p. 229, ăia bogații din sat; lumea se făcu mai frumoasă după ce bău țuică, p. 230; nu a băut mai mult ca să nu i se fure banii, p. 231; chemare la încorporare și pentru al doilea fiu, pe când primul i-a murit pe front, p. 233.
Ascunde ordinul, p. 234; i-l trimite pe al 3-lea copil la post, p. 235; șeful de post, Niculcea, cere și un miel, p. 236; fiii celor bogați erau acasă, numai ai celor săraci mergeau la război, p. 240. „Până să ajungă acasă, văzură de departe lumina lămpii uitată aprinsă în fereastră, galbenă ca miezul perii pergamute…”, p. 244; dezertorul, p. 245; grădinile Mănăstirii Brâncoveni, p. 247; Oana lui Vasile Călălău: „țigancă, țigancă, dar ce mai ochi, ce mai păr, negru, lucios ca o lamă de cuțit, ținut în niște cozi ca hățurile, să tragi de ele și s-o muști de sub ureche, s-o faci să necheze, să te simtă!”, p. 247.
„într-o toamnă neguroasă, prin octombrie, când rânjea timpul pe-afară”, p. 248. Când începea să fie frig; „obrazul lui plesnea de sănătate”, p. 249; „manifeste bolșevice”, p. 252; „otrava comunismului”, p. 252; au degerat pe front, p. 257; „aprilie al primăverii parcă avea zimți”, p. 259; „aflase… că…Oana era cam rea de muscă și că fusese prinsă cu altul”, p. 259; îl invită la gorban[1], p. 259; „Țiganca mergea înainte grăbită. Îi vedea șoldurile pline sub rochia de ațică și nu mai simțea oboseala”, p. 260; „peciile vitelor fură prăjite cu seu și unse cu usturoi”, p. 261.
Oana era „o muiere fierbinte și aprigă”, p. 262; „Era mai înaltă decât el, sub rochia subțire îi bătea sânul tare. Râdea la el ca o nevastă, cu supunere”, p. 263; îi speriau ce citeau prin ziare, p. 263; „Dăduse Dumnezeu de se terminase cu nemții. Oaie a auzit de la alții că se întorc prizonierii din Rusia”, p. 265; „Bătrânul râse cuviincios, cu puțină tristețe”, p. 268. E tot mai rar râsul cuviincios, pentru că toți vor să-și arate dinții. Și arătatul dinților e necuviincios. E ca decolteul nesimțit.
părăginirea pământului nemuncit, p. 269; câștigă bani mulți din vânzarea tutunului în Polonia, p. 269-270; invalidul de război spera că vor veni comuniștii și le vor da pământ, p. 270, când ăia au venit și le-au luat pământurile; se duce să se scrie la comuniști și nu să se înscrie, p. 273; „politica asta e: care pe care”, p. 274, rivalitate continuă; soldații români erau sărăcăcios îmbrăcați, pe când nemții aveau de toate, p. 275; pe front „cădeau de somn, unii ațipeau mergând”, p. 276; „Ca orice soldat, al lui Oaie fusese crescut în frica lui Dumnezeu și-a regelui”, p. 276; dacă stai nepăsător te încalecă șmecherii, p. 277.
[1] A se vedea: https://www.info-delta.ro/blog/povestea-unei-traditii-corbanul/.
Sermon on the 21st Sunday after Pentecost [2026]
My beloveds[1],
what we plant in the soil of our soul, that is what we have. The words we believe, the images we like, the people we love are always within us. We go with them everywhere, we have them in our heart. Therefore, what we love, that is what we are. That is why we need real loves, holy words, holy places so that our heart can be at peace. Telluric, sinful imagery pulls us down, towards Hell, while our iconic gaze unites us with God and His Saints and Angels, whom we love. And if we want to be with God for eternity, then we must choose Him from now on for all eternity, so that He may be with us and in us forever[2].
When our soul unites with the lustful image, it experiences passion within itself. It is the pornographic image that opens the passion within himself. And this is because our soul passionately seeks pleasure, only pleasure. However, when you love a person, you do not relate to him only through the prism of pleasure, but you take him on and are responsible for his entire life. To love someone means to be with him always and to understand him. To understand him from the inside. And when you understand him, when you always help him, when you are always with him, you truly love him, because you look at him as a whole and not at your passions. If you think only of yourself, only of what you want from another, you use him for your own purposes. But when you love someone, you look at their real good first and foremost[3].
In the first grades of the School we learn increasingly complicated things. From simple things to increasingly complicated ones. Those who do not have pedagogical experience believe that School makes things very difficult for learners, that it demands too much of them. But the specialized people of the School, the Teachers, know that learners can and need this increasingly difficult specialization, because this is how they prepare for life. In the same way, a love relationship is a learning of various things about the other, because we find rest in the relationship with the other, with the person we love. To love someone means to get to know them with joy every day, because every day they have new things to tell you about themselves. If we stop learning about the other, we stop loving them. But if we are eager to constantly get to know the other, then we truly love them. Because love always knows, always learns from the other[4].
I am happy to travel with the Lady Priestess, because I am happy to travel with someone who knows me deeply. I no longer have to explain to her why I love to write, read, pray, take pictures, talk at length about what I see and feel, why I initiate discussions with all kinds of people. I feel at ease with her, I feel good, because she understands me. She understands why I do a certain thing, why I say a certain thing, what a certain thing means to me. And in order to develop, you need to have a favorable environment. Young people need people who understand them, support them in their endeavors, give them wings. The School must be supported by the family in order to truly educate. Because the family must not undermine the authority of the School in the life of the young person, but let them work on themselves, to hone themselves constantly[5].
The seed [τὸν σπόρον] [Lucas 8, 5, BYZ] is the truth of God. The seed is cast into our heart and is believed by our heart. And the seed is in a way, it is a statement, a sentence, a phrase, while the act of faith is prayer, it is vigilance, it is forgiveness, it is almsgiving, it is patience, it is faith full of expectation of Gods mercy. We believe His words and they become acts of our life. We transform His words into a way of life. The seed of truth falls into ourselves and bears fruit according to our love for Him. Because we love Him to the extent that we have understood Him, our God. In the same way, we love people: to the extent that we understand them[6].
Therefore, whoever minimizes the theology of the Church, which is the knowledge of God, considers that we can know Him without knowing Him. But the basis of our love for Him is the knowledge of Him. The more you know Him, the more you love God. Because you know Him from His words and deeds, from His relationship with us. To know the theology of the Church means to know the true face of God, how He truly looks. Because the theology of the Church is His truth, His unadulterated truth. If we add to the theology of the Church all kinds of opposing, demonic ideas, we no longer have a real knowledge of Him, but a perverted, corrupted one. And if His knowledge is corrupted in ourselves, then our love for Him is also corrupted[7].
How is theological extremism born? From maximizing some ideas or emphasizing a perverted perspective of faith. And instead of peace, people want revenge. And instead of cleansing from passions, people want predictions about the future. And instead of assuming the entire theology and the entire life of the Church, people choose a „modern” version of faith. And any theological extremism essentially denies the life, truth and history of the Church, because it practically renounces it. And when you sow extremism, radicalism rises. Hatred and lack of dialogue rise. Because man no longer seeks the life with God, the fulfilling one, but a path of radicalization and open differentiation from the life of the Church[8].
But how is religious laxity born? From much sinning without repentance! Sin makes you more and more insensitive, more and more asleep in relation to your effort of salvation. You no longer give importance to your deeds, to your coming to Church, to the need to confess and receive communion, because your loss in details, in earthly life, is your bitterness. And the man who no longer values life with God is internally disappointed, he has lied to himself with a demonic idea, which is why he lives meaninglessly. Because the meaning of man is the life with God. And when you ruin your meaning, when you no longer walk with God towards eternity, you live meaninglessly, without depth, you live like a living dead person[9].
The Church’s sermon contains the seed of faith. We need the seed of God, so that it may become our living faith, our life with God. Living faith is full of ghostual fruits. And our fruits are patience, mercy, joy, peace, kindness, and complete godliness. Real godliness is full of faith in God, of the theology revealed by Him. Because our relationship to God is born from knowing Him, from our love for Him, from the total acceptance of His will. Because His will has become our will. His will is the one that always teaches us what to do. And from this perspective, God’s will is all-ruling in our life, it is completely fulfilling[10].
But to know His will you must read the Divine Scripture, the Divine Fathers, the Lives of the Saints, the Divine Worship of the Church. To know, you have to know. And what you know, if it fulfills you, that is what you love. And our heart is filled with longing for God and for holiness when we find out His will with us. For His holy will is the one that takes us out of our passions, out of our self-sufficiency. And when we hear His voice, the voice of His truth, then we come out of darkness into the light, we come out toward the One who calls us, because we seek inner freedom. And His will is the greatest freedom. Without His will in us we are not truly free. But when He fills us with His glory, then we are truly free, because sin no longer burdens us[11].
And our greatest fulfillment is that we grow, with the grace of God, in the life with Him. Because the life with God is a continuous inner growth. And if we grow ghostually, then His word and His grace are alive in us. Because His words are full of the life of God. And we not only have the certainty of His existence, but we have the holy fulfillment of living continuously with Him. Because He, our God, is in us forever, through His glory, and sanctifies us unceasingly. Amin[12]!
[1] Started at 8.05, in day of tuesday, on 6 october 2026. Sun, 8 degrees, wind of 3 km/h.
[2] Iubiții mei, ce sădim în pământul sufletului nostru, aia avem. Cuvintele pe care le credem, imaginile care ne plac, persoanele pe care le iubim sunt în noi mereu. Mergem cu ei peste tot, îi avem în inima noastră. De aceea, ceea ce iubim, aceea și suntem. Fapt pentru care avem nevoie de iubiri reale, de cuvinte sfinte, de locuri sfinte pentru ca inima noastră să fie în pace. Imageria telurică, păcătoasă, ne trage în jos, spre Iad, pe când privirea noastră iconică ne unește cu Dumnezeu și cu Sfinții și Îngerii Lui, pe care-i iubim. Și dacă vrem să fim cu Dumnezeu pentru veșnicie, atunci trebuie să Îl alegem pe El de acum pentru toată veșnicia, pentru ca El să fie cu noi și în noi pururea.
[3] Când sufletul nostru se unește cu imaginea desfrânată, trăiește patima în el însuși. Imaginea pornografică este cea care deschide patima în el însuși. Și aceasta pentru că sufletul nostru caută în mod pătimaș plăcerea, doar plăcerea. Însă, când iubești un om, nu te raportezi la el doar prin prisma plăcerii, ci îl asumi și ești responsabil de toată viața lui. A iubi pe cineva înseamnă a fi cu el mereu și a-l înțelege. A-l înțelege din interior. Și când îl înțelegi, când îl ajuți mereu, când ești cu el mereu, tu îl iubești în mod real, pentru că te uiți la el ca întreg și nu la patimile tale. Dacă te gândești doar la tine, doar la ce vrei tu de la altul, îl folosești în scopurile tale. Însă, când iubești pe cineva, te uiți la binele lui real mai întâi de toate.
[4] În primele clase ale Școlii învățăm lucruri tot mai complicate. De la cele simple la lucruri tot mai complicate. Cine nu are experiență pedagogică consideră că Școala îi îngreunează foarte mult pe elevi, că le cere prea mult. Dar oamenii specializați ai Școlii, Profesorii, știu că elevii pot și au nevoie de această specializare din ce în ce mai grea, pentru că astfel se pregătesc pentru viață. Tot la fel, o relație de iubire e o învățare a diverse lucruri despre celălalt, pentru că ne găsim odihna în relația cu celălalt, cu persoana pe care o iubim. A iubi pe cineva înseamnă a-l cunoaște cu bucurie pe fiecare zi, pentru că pe fiecare zi are lucruri noi să îți spună despre sine. Dacă încetăm să învățăm despre celălalt, încetăm să îl iubim. Dar dacă suntem dornici să îl cunoaștem neîncetat pe celălalt, atunci îl iubim cu adevărat. Pentru că iubirea mereu cunoaște, mereu învață de la celălalt.
[5] Mă bucur să călătoresc cu Doamna Preoteasă, pentru că mă bucur să călătoresc cu cineva care mă cunoaște abisal. Căreia nu mai trebuie să îi explic de ce iubesc să scriu, să citesc, să mă rog, să fotografiez, să vorbesc îndelung despre ceea ce văd și simt, de ce inițiez discuții cu tot felul de oameni. Mă simt în largul meu cu ea, mă simt bine, pentru că ea mă înțelege. Înțelege de ce fac un anume lucru, de ce spun un anume lucru, ce înseamnă pentru mine un anume lucru. Și ca să te dezvolți, trebuie să ai mediu favorabil. Tinerii au nevoie de oameni care să îi înțeleagă, să îi sprijine în demersurile lor, să le dea aripi. Școala trebuie să fie sprijinită de familie pentru ca să educe în mod real. Pentru că familia trebuie să nu submineze autoritatea Școlii în viața celui tânăr, ci să îl lase să se muncească cu sine însuși, să se cizeleze neîncetat.
[6] Sămânța [τὸν σπόρον] [Lucas 8, 5, BYZ] e adevărul lui Dumnezeu. Sămânța e aruncată în inima noastră și e crezută de inima noastră. Și sămânța e într-un fel, e un enunț, o propoziție, o frază, pe când fapta credinței e rugăciune, e priveghere, e iertare, e milostenie, e răbdare, e credință plină de așteptare a milei lui Dumnezeu. Credem cuvintele Lui și ele devin fapte ale vieții noastre. Transformăm cuvintele Sale într-un mod de viață. Sămânța adevărului cade în noi înșine și rodește potrivit iubirii noastre pentru El. Pentru că Îl iubim pe El pe măsura la cât L-am înțeles pe El, pe Dumnezeul nostru. Tot la fel îi iubim și pe oameni: pe măsura la cât îi înțelegem.
[7] De aceea, cine minimalizează teologia Bisericii, care e cunoașterea lui Dumnezeu, consideră că Îl putem cunoaște pe El fără să Îl cunoaștem. Dar la baza iubirii noastre pentru El stă cunoașterea Lui. Pe măsură ce Îl cunoști, pe atât Îl iubești pe Dumnezeu. Pentru că Îl cunoști din cuvintele și din faptele Sale, din relația Sa cu noi. A cunoaște teologia Bisericii înseamnă a cunoaște chipul adevărat al lui Dumnezeu, cum arată El cu adevărat. Pentru că teologia Bisericii e adevărul Lui, adevărul Lui necontrafăcut. Dacă adăugăm la teologia Bisericii tot felul de idei potrivnice, demonice, nu mai avem o cunoaștere reală a Lui, ci una pervertită, stricată. Și dacă cunoașterea Lui se strică în noi înșine, atunci și iubirea față de El ni se strică.
[8] Cum se naște extremismul teologic? Din maximalizarea unor idei sau din accentuarea unei perspective pervertite a credinței. Și în loc de pace, oamenii vor răzbunare. Și în loc de curățire de patimi, oamenii vor previziuni despre viitor. Și în loc de asumarea întregii teologii și a întregii vieți a Bisericii, oamenii aleg o variantă „modernă” a credinței. Și orice extremism teologic neagă în esență viața, adevărul și istoria Bisericii, pentru că se dezice în mod practic de ea. Și când semeni extremism, răsare radicalism. Răsare ură și lipsă de dialog. Pentru că omul nu mai caută viața cu Dumnezeu, cea împlinitoare, ci o cale de radicalizare și de diferențiere fățișă față de viața Bisericii.
[9] Cum se naște însă laxismul religios? Din multa păcătuire fără pocăință! Păcatul te face tot mai insensibil, tot mai adormit în relație cu efortul tău de mântuire. Nu mai dai importanță faptelor tale, venirii tale la Biserică, nevoii de a te spovedi și împărtăși, pentru că pierderea ta în detalii, în viața telurică, e amărăciunea ta. Și omul care nu mai prețuiește viața cu Dumnezeu e dezamăgit interior, s-a mințit pe sine cu o idee demonică, fapt pentru care trăiește fără sens. Pentru că sensul omului e viața cu Dumnezeu. Și când îți strici sensul, când nu mai mergi cu Dumnezeu spre veșnicie, trăiește fără sens, fără profunzime, trăiești ca un mort viu.
[10] Predica Bisericii conține sămânța credinței. Avem nevoie de sămânța lui Dumnezeu, pentru ca ea să devină credința noastră vie, viața noastră cu Dumnezeu. Credința vie e plină de roade duhovnicești. Și roadele noastre sunt răbdarea, mila, bucuria, pacea, milostivirea, întreaga evlavie. Reala evlavie e plină de credința în Dumnezeu, de teologia revelată de El. Pentru că raportarea noastră la Dumnezeu se naște din cunoașterea Lui, din iubirea noastră față de El, din totala acceptare a voii Lui. Pentru că voia Lui a devenit voia noastră. Voia Lui e cea care ne învață mereu ce să facem. Și din această perspectivă voia lui Dumnezeu e atotstăpânitoare în viața noastră, e cu totul împlinitoare.
[11] Dar ca să știi voia Lui trebuie să citești Dumnezeiasca Scriptură, Dumnezeieștii Părinți, Viețile Sfinților, Cultul Dumnezeiesc al Bisericii. Ca să știi trebuie să cunoști. Și ceea ce cunoști, dacă te împlinește, aceea și iubești. Și inima noastră se umple de dor pentru Dumnezeu și pentru sfințenie când aflăm voia Lui cu noi. Căci voia Lui cea sfântă e cea care ne scoate din patimile noastre, din auto- suficiența noastră. Și când auzim glasul Lui, glasul adevărului Său, atunci ieșim din întuneric la lumină, ieșim spre Cel care ne cheamă pe noi, pentru că noi căutam libertatea interioară. Și voia Lui e cea mai mare libertate. Fără voia Lui în noi nu suntem cu adevărat liberi. Dar când El ne umple de slava Lui, atunci suntem liberi cu adevărat, pentru că nu ne mai împovărează păcatul.
[12] Și cea mai mare împlinire a noastră e aceea că creștem, cu harul lui Dumnezeu, în viața cu El. Că viața cu Dumnezeu e o continuă creștere interioară. Și dacă noi creștem duhovnicește, atunci cuvântul Lui și harul Lui sunt vii în noi. Pentru că cuvintele Lui sunt pline de viața lui Dumnezeu. Și noi nu avem doar certitudinea existenței Lui, ci avem împlinirea sfântă de a trăi necontenit cu El. Pentru că El, Dumnezeul nostru, e în noi pururea, prin slava Lui, și ne sfințește neîncetat. Amin!
Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [191] (partea a doua)
Traduceri patristice
vol. 7
*
Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
*
Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei
(sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)
9. Și noi suntem martori ai lucrurilor pe care le-am repovestit[1]. Auzim Cuvântul[2] și nu ne supunem șarpelui. Dar pentru credința soției lui Hristos, ne punem pe noi înșine în pericol în fiecare zi[3]. Martori ai vrăjmășiei sunt cei care în pustietăți și în munți și în peșteri se luptă împotriva șarpelui[4]. Martori ai vrăjmășiei acestei femei sunt acei păstori care o învață pe ea bine în fiecare zi să zică: Mă lepăd de Satanas, șarpele cel rău, și de închinarea la el, de greșelile lui, de idolii lui, de slujbele, libațiile și de robia lui[5].
Aici este dovada urii date de Dumnezeu, pe care această femeie credincioasă a câștigat-o împotriva șarpelui: ea îndepărtează idolii, le strică altarele, sparge statuile, fărâmă monumentele[6], ea înalță Bisericile[7], iar neamurile Îl cunosc pe Dumnezeu[8]. Dumnezeu a prezis această ură bună atunci când i-a zis șarpelui: „vrăjmășie voi pune între tine și între femeie”[9].
Și de ce femeia și nu bărbatul? Bărbatul este capul femeii[10] și, fiind capul, el trebuia să se războiască împotriva capului șarpelui. Dar Dumnezeu nu a spus aceasta, pentru că nu este nimic în comun între șarpe și Adamul duhovnicesc, Hristos[11]. Deci Dumnezeu a zis: „vrăjmășie voi pune între tine și între femeie”[12].
10. Dacă cugeți cuvintele lui Dumnezeu, adresate șarpelui, în mod literal, vezi de câte lucruri fără noimă dai, gândind astfel? Mai întâi: Dumnezeu l-ar fi osândit pe șarpe pe nedrept. Căci el, nefiind în stare de a cugeta sau a vorbi, s-a făcut fără voie instrument al diavolului, iar Dumnezeu nu ar fi trebuit să se mânie pe un instrument lipsit de rațiune. Apoi: dacă ar fi dorit ca numai femeia să îl urască pe cel rău, desigur că l-ar fi îndemnat pe bărbat să fie prieten al șarpelui. În al treilea rând: dacă Dumnezeu ar fi pus vrăjmășie între șarpele trupesc și femeia trupească, atunci, într-o clipă, șerpii ar fi ucis toate femeile – și mai ales pe cele din afara cetăților, pe când dormeau. În al patrulea rând: multe alte fiare ne-ar fi fost dușmane. În fine, este evident că șarpele nu mănâncă pământ zilnic[13]. El se hrănește și cu mâncare. Și nici șarpele cugetător, fiind nemuritor, nu mănâncă țărână în toate zilele vieții sale, fiind trimis în focul cel veșnic[14]. Totuși, judecă acest dumnezeiesc cuvânt, „vrăjmășie voi pune între tine și între femeie”[15], ca [fiind spus] despre șarpele duhovnicesc și Biserică.
11. Apoi, desigur, este în mod unic binecuvântată între femei[16]. Și din aceste cuvinte învățăm o mare lecție despre ea – una care este mai înaltă chiar decât cerurile și foarte valoroasă[17]. Care este? Eu zic că numai Biserica lui Hristos, Biserica creștinilor, este un vrăjmaș [al șarpelui] și se luptă împotriva șarpelui[18]. Toate celelalte ale lumii – celelalte religii și credințe ale neamurilor, iudeilor și păgânilor – sunt prietene, tovarășe, soții și rude ale șarpelui diavolesc. Ele s-au născut din el și au primit de la el sămânța lor cea rea și învățăturile cele sângeroase[19]. Același șarpe este deopotrivă tatăl lor și soțul, și el a adăugat, de asemenea, blestemata corupere reciprocă[20].
Următoarele cuvinte ale lui Dumnezeu, spuse aceluiași șarpe, înseamnă aceasta. El a zis: „vrăjmășie voi pune între tine și între femeie”. Apoi El a adăugat: „și între sămânța ta și sămânța ei”[21]. Fără îndoială, ar fi trebuit să zică: și urmașii ei, dacă acestea erau spuse doar șarpelui trupesc și femeii trupești. Căci femeia nu pune sămânță [σπέρμα], ci, primind-o, produce un fetus. Semințele Bisericii sunt dogmele cele sfinte și învățăturile pe care le-a plantat Semănătorul, Cel ce a zis: „A ieșit semănătorul să semene sămânța sa!”[22]. Dar cele ale șarpelui sunt semințe necurate și rele, buruienile și afirmațiile eretice[23]. Hristos, văzându-le împrăștiate între grâu, a zis: „Om vrăjmaș a făcut aceasta”[24]. Adică șarpele cel rău. Și de aceea, ca și cum ar fi vorbit împotriva vrăjmașului Bisericii, i-a zis lui: „Și vrăjmășie voi pune între tine și între femeie și între sămânța ta și sămânța ei. El îți va păzi ție capul, iar tu Îi vei păzi Lui călcâiul”[25].
[1] Cf. Fapt. Ap. 5, 32.
[2] Cf. Mt. 13, 23; Mc. 4, 20; Lc. 8, 15.
[3] Cf. II Cor. 11, 23-28.
[4] Cf. Evr. 11, 38.
[5] Cf. Apoc. 20: 2-3, 10.
[6] Cf. Iez. 6, 2-7.
[7] Cf. Mt. 24, 42; Lc. 22, 31-32; Apoc. 3, 2; 16, 15.
[8] Cf. Fapt. Ap. 8, 14-17; 10, 34-48; 11, 15-18; 15, 6-21.
[9] Fac. 3, 15.
[10] Cf. Ef. 5, 23.
[11] Cf. Rom. 5, 14; I Cor. 15, 45-47.
[12] Fac. 3, 15.
[13] Cf. Fac. 3, 14.
[14] Cf. Mt. 25, 41; Apoc. 20, 10.
[15] Fac. 3, 15.
[16] Cf. Jud. 5, 24; Iudit 13, 18; Lc. 1, 42.
[17] Cf. Evr. 7, 26.
[18] Cf. Apoc. 12, 17; 13, 11; 18, 14.
[19] Cf. In. 8, 44; I In. 3, 8-10.
[20] Cf. Apoc. 18, 15-18.
[21] Fac. 3, 15.
[22] Lc. 8, 5.
[23] Cf. Gal. 5, 19-20.
[24] Mt. 13, 28.
[25] Fac. 3, 15.
Petru Dumitriu, Incognito [1]
Petru Dumitriu, Incognito (roman), trad. din lb. fr. de Luminița Brăileanu și Delia Vasiliu, cuvânt înainte de Geo Șerban, Ed. Univers, București, 1993, 527 p.
„delirul oficial”, p. 11; „demnitățile câștigate cu prețul înjosirii”, p. 11; Herakles Nițeluș era un pitic sadic, p. 13; „îmi vine să mă duc la teatru ca la spânzurătoare”, p. 14; „protocolul socialist nu suprimase plecăciunile, ele deveniseră interioare”, p. 15; „vorbea cu o voce de scapete”, p. 16, de castrat[1]; „bolnav de orgoliu”, p. 22; cum erau ei: „zâmbind şi salutând în dreapta şi-n stânga bărbați gravi, grași şi mărginiți, epuizați de tristețe şi disperare, femei care nu știau ce-i bucuria – dar toți de o ferocitate desăvârșită”, p. 26. De o răutate fără margini.
„Arthur Zodie, mititel, gras, rotofei, blond”, p. 26; „demonismul dement al bătrânei doamne Ionescu”, p. 26; Arthur Zodie spune hula: „idealul socialist, în esența lui, continuă şi depășește Evanghelia”, p. 32; socialiștii se credeau non-sentimentali, p. 34-35; Malvolio, p. 38. Nume în bătaie de joc, dialoguri banalizate. I-au „ridicat” noaptea, p. 41. I-au arestat; doar personalitatea umană are un chip al ei, p. 44.
Securistul „ne supraveghea cu o privire golită de orice expresie”, p. 45; „maiorul Irod…nu-şi permitea niciodată un zâmbet, [fiind] plin de el, până Ia obrăznicie”, p. 47; „Avea acel fel insuportabil de a vorbi pe care-l aveau securiștii, pătrunși de misiunea lor de apărători ai statului totalitar, de membrii ai lui, dacă nu chiar de creier al lui, conștienți că aparțin clasei dominante, o dată cu prima tresă de sublocotenent, că sunt trupa de elită care, în ierarhia demnităților politice este superioară (până la simplul soldat) oricărei alte categorii de cetățeni, cu excepția militanților pe prim rang din partid. Cunoșteam acest amestec de caraliu, spion şi turnător”, p. 47-48. Caraliu = milițian.
„Banditul” era dușmanul regimului, p. 48; „măsuri pe linie de stat” = arestarea și torturarea lui, p. 49; Uniunea Sovietică era „bastionul păcii și al socialismului”, p. 54; securistul se mândrea cu faptul că avea „puterea de a impune suferința”, p. 55, în viața cuiva. De a o instaura în viața cuiva; Marin Purdel, p. 56; „ne-a făcut o nota informativă”, p. 56. Ne-a dat în gât la Securitate; „Pe nesimțite gura lui Marin Purdel s-a căscat într-o strâmbătură care i-a dezvelit dinții de cal: începu să râdă şi să behăie cu o voce nazală”, p. 57.
„Se vedea clar că Irod provine dintr-o familie de muncitori sau de țărani: avea față de nebun, nesimțirea zdravănă a oamenilor simpli de la noi: nebunii sunt niște ființe bune de legat şi de bătut măr. Mai ales dacă ascund secrete politice”, p. 59; Purdel încearcă să se spânzure, p. 60; „ghiceai că este o senzuală care se îndoapă cu disperare”, p. 61; „aveau şi un vin de Cotnari, acel vin renumit, care nu se mai găsea decât în pivnițele Mitropoliei de la Iași şi în cele ale Comitetului Central”, p. 61.