Praedicationes (vol. 22)

2 comments

Cartea poate fi downloadată de aici
în format PDF:

Praedicationes (vol. 22)

Este a 270-a carte pe care am publicat-o online.

It is the 270th book I have published online.

*

Fragmente din carte

Fiul urcă umanitatea noastră în Treime, pentru ca să coboare duhovnicește, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, în noi înșine. El urcă cu umanitatea Sa în Treime pentru ca să nu mai fie nicio depărtare între Dumnezeu și om (p. 18).

Dar când Domnul S-a înălțat la cer, doi Sfinți Îngeri au venit și ne-au revelat asemănarea dintre Înălțarea Lui și a doua Sa venire întru slavă. Și asemănarea este umanitatea Lui. Pentru că ei le-au spus Sfinților Apostoli: „Bărbaților galileieni, de ce ați stat privind spre cer? Acesta, Iisus, Cel care a fost ridicat de la voi întru cer, așa va [și] veni [οὕτως ἐλεύσεται], în ce fel l-ați văzut pe El mergând întru cer” [F. Ap. 1, 11, BYZ]. Și marea taină pe care am aflat-o acum e aceea că umanitatea Sa, deși transfigurată în mod deplin prin urcarea ei în Treime, nu va fi desființată niciodată, pentru că Domnul va fi văzut la a doua Sa venire în trup ca Dumnezeu și om. De aceea El este Arhiereul nostru cel veșnic, Care „poate [și] celor care sunt ispitiți să le ajute [δύναται τοῖς πειραζομένοις βοηθῆσαι]” [Evr. 2, 18, BYZ] (p. 22).

Read more

Sermon on All Saints’ Sunday [2026]

Leave a comment

My beloveds[1],

the commandment of the Lord has been fulfilled, that in which He commanded us to teach all nations, baptizing them into the name of the Father and of the Son and of the Holy Ghost [Matteos 28, 19, BYZ]! Because the Holy Apostles and their successors to this day teach the nations to observe all that the Lord has commanded us [Matteos 28, 20, BYZ]. And we can live christianly, because He is with us all the days [Ibidem] of our lives. And He is with us, because He is in us, together with the Father and the Holy Ghost, strengthening us in every good and pure and holy thing[2].

And the difference between learning and ideologizing is enormous. Because the Church teaches us all the things of the Lord, those that it has traditionally preserved, while the one who comes to ideologize you comes to propose an „ecclesiastical” version that is opposed to the Church. Because the Church does not force you to believe, but enlightens you on faith. It shows you all the sources of faith, tells you about their eternal value in your life, and invites you to understand them personally through your entry into the Church. And our entry into the Church is sacramental, it is done through Divine Baptism and by assuming the entire life of the Church. Because the faith of the Church cleanses you, enlightens you and sanctifies you ceaselessly, because it is a sharing of God’s life. In the Church you truly share in His glory and you grow ceaselessly in His glory, because you have a personal and communitarian relationship with God. And the relationship with God is eternal, because He received you, through Baptism, as His son, as His heir[3].

The holy faith is what fills us with holiness. Because it is the entire revelation that God has given to His Church. Religious ideologies are separatist theological opinions that distance us from the Church, because they do not support the entire teaching of the Church. But the Saints of God arrived in His Emperordom because they received all that is of God, all that is of His Church, and made them one with their life. In them the words of God were fulfilled, His holy words. Therefore, looking at them, we look at fulfilled people, people who listened to God and saw that His words are holy and sanctifying[4].

And His Saints are from every nation and every age and every social condition. His Saints are beautiful and full of holy deeds. Their lives awaken us from the sleep of our sins. Because they show us what we must do with our life. And they suffered for the Lord, they lived cleanly and righteously, they constantly helped their fellow men, they became lights for all. Therefore, when we remember all His Saints, we remember those who became like Him. And we can all become like Him according to our strength. Because the growth in holiness is personal and eternal. And following Him means assuming all holiness[5].

The Holy Pious Fathers lived in Monasteries, in Hermitages, in the wilderness. They lived in community or alone, but they sanctified themselves unceasingly. The Holy Martyrs lived in Monasteries, in the wilderness or in the world, but when they were asked about their faith, they confessed it to the point of blood and death for the Lord, because they were one with God in their life. And when we mention them, we say that they are Holy Martyrs or Holy Pious Martyrs, showing their martyrdom, but also their monastic ascesis. While the Holy Martyrs, who were also members of the Church hierarchy, that is, Bishops, Priests or Deacons, are called Holy Hieromartyrs, because they were sanctified through the Priesthood and then became Martyrs through their death for the Lord[6].

The Holy Confessors are those who confessed their faith fervently, suffered much for the Lord, but did not die a martyr’s death. While the Saints who are equal to the Apostles are the evangelizers of new peoples, who introduced new peoples of the world into the Church of God. And, often, the names of the Saints are given to their occupations or their race or a certain virtue of theirs. Thus, we have the Holy Emperor Justinianus the Great, the Holy Pious Iosif the Hesychast, but also Saint Ioann [Иоанн[7]] the Russian. The first is mentioned as an Emperor because he was the Emperor who built the Hagia Sophia Cathedral in Constantinople, the second is a Hesychast for his unceasing prayer, and the third is named after the nation to which he belongs: he was of russian descent. And the Saint who lived on the pillar is called the Stylites (english reading of Στυλίτης [Stilitis])[8], while the one who lived in imprisonment is called the Recluse[9]. And the Church’s synaxarion is full of Saints with various names, and if we read their Lives, we will understand why each of them is called a certain way[10].

And the Saints of God are commemorated by name on their liturgical day or in a larger group. On march 9 we commemorate the 40 Holy Martyrs of Sevastia. Although we know the names of all 40[11], we commemorate them in a group, as those who were martyred together. But often, we commemorate in a group those who were martyred by the thousands or tens of thousands together, even if we know the names of some of them, because they are difficult to commemorate by name. Just as we pray to all the Saints at once, known or unknown to us, so that they may come to our aid. Because we are aware that only God knows all His Saints, but we need the prayer and help of everyone in our life[12].

And if we have come to the holy consciousness that we need all the Saints of God, then we learn from each one the will of God. Because from each one we can learn a virtue, a good occupation, a way of life. And if we learn from each one, then we are disciples to all, finding ourselves in good relationship with the Saints of God. For the purpose of reading their books is to learn details from their lives. Because from them we learn how they lived, how they spoke, how they prayed, how they served, how they related to various problems of their lives. When they were tempted, they were patient and prayed to the Lord, when they were loved by people, they showed all their love and care towards them, when they were disregarded by others, they prayed for them and wished them well. Because they were fulfilling the will of the Lord, the will of the One who asks us to be kind and merciful and forgiving to all people, so that they too may learn the will of God[13].

And just as we pray to all His Saints, we also pray to all the Heavenly Powers. And we pray to His Saints and Angels because they are members of His Emperordom, where we also want to be. And who can help you enter the Emperordom, if not one who has arrived in His Emperordom? And the Saints and Angels of God help us unceasingly in our ascetic struggle, because they strengthen us with their help and protection. And we are very grateful for their help and, first of all, for the help of the Birthgiver of God in our lives, because our Mistress, together with all the Saints and Angels of God, are always with us and help us unceasingly[14].

Therefore, my beloveds, pray to the Saints you know and read about, but also to all His Saints together! Because each one and all together are always with us and help us. Pray for the salvation of all! Pray for the peace, correction, and salvation of the entire world! Because the Saints of God pray for the salvation of all. Amin[15]!

[1] Started at 18. 03, in day of saturday, on 30 may 2026. Sun, 27 degrees, wind of 24 km/h.

[2] Iubiții mei, s-a împlinit porunca Domnului, aceea în care ne-a poruncit să învățăm toate neamurile, botezându-le pe ele întru numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh [Matteos 28, 19, BYZ]! Pentru că Sfinții Apostoli și urmașii lor până astăzi învață neamurile să păzească toate câte ne-a poruncit nouă Domnul [Matteos 28, 20, BYZ]. Și noi putem să trăim creștinește, pentru că El este cu noi în toate zilele [Ibidem] vieții noastre. Și El este cu noi, pentru că este în noi, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, întărindu-ne pe noi în tot lucrul cel bun și curat și sfânt.

[3] Și diferența dintre a învăța și a ideologiza este enormă. Pentru că Biserica ne învață toate cele ale Domnului, cele păstrate de ea tradițional, pe când cel care vine să te ideologizeze, vine să îți propună o variantă „eclesială” potrivnică Bisericii. Pentru că Biserica nu te forțează să crezi, ci te luminează asupra credinței. Ea îți arată toate sursele credinței, îți spune despre valoarea lor veșnică în viața ta și te invită să le înțelegi la modul personal prin intrarea ta în Biserică. Și intrarea noastră în Biserică e sacramentală, se face prin Dumnezeiescul Botez și prin asumarea întregii vieți a Bisericii. Pentru că credința Bisericii te curățește, te luminează și te sfințește neîncetat, căci e împărtășire de viața lui Dumnezeu. În Biserică te împărtășești în mod real de slava Lui și crești neîncetat în slava Lui, pentru că ai o relație personală și comunitară cu Dumnezeu. Și relația cu Dumnezeu e veșnică, pentru că El te-a primit, prin Botez, ca fiu al Său, ca moștenitor al Său.

[4] Sfânta credință este cea care ne umple de sfințenie. Pentru că ea este toată revelația pe care Dumnezeu a dat-o Bisericii Sale. Ideologiile religioase sunt opinii teologice separatiste care ne îndepărtează de Biserică, pentru că nu suportă întreaga învățătură a Bisericii. Însă Sfinții lui Dumnezeu au ajuns în Împărăția Sa pentru că au primit toate cele ale lui Dumnezeu, toate cele ale Bisericii Sale, și le-au făcut una cu viața lor. În ei s-au împlinit cuvintele lui Dumnezeu, cuvintele Lui cele sfinte. De aceea, privind la ei, privim pe oamenii împliniți, pe oamenii care au ascultat de Dumnezeu și au văzut că cuvintele Lui sunt sfinte și sfințitoare.

[5] Și Sfinții Lui sunt din orice neam și de orice vârstă și de orice condiție socială. Sfinții Lui sunt frumoși și plini de fapte sfinte. Viețile lor ne trezesc din somnul păcatelor noastre. Pentru că ne arată ce trebuie să facem noi cu viața noastră. Și ei au suferit pentru Domnul, au trăit în mod curat și drept, au ajutat neîncetat pe semenii lor, s-au făcut lumini pentru toți. De aceea, când îi pomenim pe toți Sfinții Lui, noi îi pomenim pe cei care s-au făcut asemenea Lui. Și toți ne putem face asemenea Lui pe măsura puterii noastre. Pentru că creșterea în sfințenie e personală și veșnică. Și urmarea Lui înseamnă asumarea întregii sfințenii.

[6] Sfinții Cuvioși Părinți au trăit în Mănăstiri, în Schituri, în pustie. Ei au trăit în viață de obște sau de unii singuri, dar s-au sfințit neîncetat. Sfinții Mucenici au trăit în Mănăstiri, în pustie sau în lume, dar atunci când au fost întrebați despre credința lor, ei au mărturisit-o până la sânge și până la moartea pentru Domnul, pentru că erau una cu Dumnezeu în viața lor. Și când îi pomenim spunem că ei sunt Sfinți Mucenici sau Sfinți Cuvioși Mucenici, arătând moartea lor martirică, dar și nevoința lor monahală. Pe când Sfinții Mucenici, care erau și membrii ai ierarhiei Bisericii, adică Episcopi, Preoți sau Diaconi, sunt numiți Sfinți Sfințiți Mucenici, pentru că au fost sfințiți prin Preoție și apoi au ajuns Mucenici prin moartea lor pentru Domnul.

[7] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_Rusul.

[8] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Simeon_Stylites.

[9] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Theophan_the_Recluse.

[10] Sfinții Mărturisitori sunt cei care și-au mărturisit credința lor în mod înflăcărat, au suferit multe pentru Domnul, dar n-au murit martiric. Pe când Sfinții cei întocmai cu Apostolii sunt evanghelizatorii de noi popoare, care au introdus în Biserica lui Dumnezeu noi popoare ale lumii. Și, adesea, la numele Sfinților se pun ocupațiile lor sau neamul lor sau o anume virtute a lor. Astfel, îl avem pe Sfântul Împărat Justinianus cel Mare, pe Sfântul Cuvios Iosif Isihastul, dar și pe Sfântul Ioann [Иоанн] Rusul. Primul e pomenit ca Împărat pentru că a fost Împăratul care a zidit Catedrala Sfânta Sofia de la Constantinopol, al doilea este Isihastul pentru rugăciunea sa neîncetată, iar al treilea e numit după națiunea din care face parte: era de neam rus. Și Sfântul care a trăit pe stâlp se numește Stâlpnicul, pe când cel care a trăit în zăvorâre se numește Zăvorâtul. Și sinaxarul Bisericii e plin de Sfinți cu diverse nume și, dacă le citim Viețile lor, vom înțelege de ce se numesc într-un anume fel fiecare dintre ei.

[11] Their names are here: https://www.synaxarion.gr/gr/sid/2387/sxsaintinfo.aspx.

[12] Și Sfinții lui Dumnezeu sunt pomeniți pe nume în ziua lor liturgică sau într-un grup mai mare. Pe 9 martie îi pomenim pe cei 40 de Sfinți Mucenici din Sevastia. Deși le cunoaștem numele la toți 40, noi îi pomenim în grup, ca unii care au fost martirizați împreună. Dar, adesea, îi pomenim în grup pe cei care au fost martirizați cu miile sau zecile de mii împreună, chiar dacă știm numele unora dintre ei, pentru că sunt greu de pomenit nominal. După cum ne rugăm la toți Sfinții deodată, cunoscuți sau necunoscuți de către noi, pentru ca ei să ne vină în ajutor. Pentru că noi suntem conștienți de faptul că numai Dumnezeu îi cunoaște pe toți Sfinții Lui, dar noi avem nevoie de rugăciunea și de ajutorul tuturor în viața noastră.

[13] Și dacă am ajuns la conștiința cea sfântă că avem nevoie de toți Sfinții lui Dumnezeu, atunci învățăm de la fiecare în parte voia lui Dumnezeu. Pentru că de la fiecare putem învăța o virtute, o ocupație bună, un mod de viață. Și dacă învățăm de la fiecare, atunci ucenicim față de toți, aflându-ne în relație bună cu Sfinții lui Dumnezeu. Căci rostul citirii cărților lor e acela de a învăța detalii din viețile lor. Pentru că de la ei învățăm cum trăiau, cum vorbeau, cum se rugau, cum slujeau, cum se raportau la diverse probleme ale vieții lor. Când erau ispitiți, ei răbdau și se rugau Domnului, când erau iubiți de oameni, ei își arătau toată iubirea și grija față de aceia, când erau desconsiderați de alții, se rugau pentru ei și le doreau binele. Pentru că ei împlineau voia Domnului, voia Celui care ne cere să fim buni și milostivi și iertători cu toți oamenii, ca să învețe și ei voia lui Dumnezeu.

[14] Și așa cum ne rugăm tuturor Sfinților Lui, noi ne rugăm și tuturor Puterilor celor cerești. Și ne rugăm Sfinților și Îngerilor Lui pentru că ei sunt membrii Împărăției Sale, acolo unde dorim să fim și noi. Și cine te poate ajuta să intri în Împărăție, dacă nu unul care a ajuns în Împărăția Sa? Și Sfinții și Îngerii lui Dumnezeu ne ajută neîncetat în lupta noastră ascetică, pentru că ne întăresc prin ajutorul și ocrotirea lor. Și noi suntem foarte mulțumitori față de ajutorul lor și, în primul rând, față de ajutorul Născătoarei de Dumnezeu în viața noastră, pentru că Stăpâna noastră, împreună cu toți Sfinții și Îngerii lui Dumnezeu, sunt mereu cu noi și ne ajută nouă neîncetat.

[15] Așadar, iubiții mei, rugați-vă Sfinților pe care îi cunoașteți și despre care citiți, dar și tuturor Sfinților Lui la un loc! Pentru că fiecare în parte și toți la un loc sunt mereu cu noi și ne ajută nouă. Rugați-vă pentru mântuirea tuturor! Rugați-vă pentru pacea, îndreptarea și mântuirea întregii lumi! Pentru că Sfinții lui Dumnezeu se roagă pentru mântuirea tuturor. Amin!

Cântarea Despotului Leon de la Vecernia Cincizecimii

Leave a comment

Titlul cântării: Λέοντος Δεσπότου [A lui Leon Despotul][1], iar textul ei este acesta: „Veniți popoarelor să ne închinăm Dumnezeirii Celei triipostatice [τὴν τρισυπόστατον Θεότητα],  Fiului în Tatăl, împreună [și] Sfântului Duh!  Căci Tatăl fără de vreme [ἀχρόνως] L-a născut pe Fiul, pe Cel împreună veșnic și împreună pe tron, și Duhul Sfânt era în Tatăl, împreună slăvit [cu] Fiul, o putere, o ființă, o Dumnezeire, Căreia toți închinându-ne, zicem: Sfinte Dumnezeule, Cel care toate le-ai făcut prin Fiul [Ὁ τὰ πάντα δημιουργήσας δι’ Υἱοῦ], [cu] împreună-lucrarea Sfântului Duh; Sfinte tare, prin Care pe Tatăl L-am cunoscut și Duhul Sfânt a venit în lume; Sfinte fără de moarte, Duhule Mângâietor, Cel care din Tatăl purcezi și în Fiul Te odihnești [Τὸ ἐκ Πατρὸς ἐκπορευόμενον καὶ ἐν Υἱῷ ἀναπαυόμενον], Treime Sfântă, slavă Ție!”[2].

Dumnezeirea triipostatică este Tatăl, Fiul și Sfântul Duh Dumnezeu și noi Lui I ne închinăm. Și Fiul Se naște veșnic din Tatăl, pe când Duhul purcede veșnic din Tatăl, căci Tatăl, Fiul și Sfântul Duh sunt împreună veșnici și împreună pe tronul Dumnezeirii. Și Tatăl toate le-a făcut prin Fiul, dimpreună cu Sfântul Duh. Și prin Fiul L-am cunoscut pe Tatăl și, tot prin Fiul, Duhul Sfânt a venit în lume. Iar Duhul Sfânt, Cel care purcede din Tatăl, Se odihnește veșnic în Fiul Său. De aceea noi ne închinăm Dumnezeului nostru treimic și pe El Îl slăvim veșnic.

[1] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Pen/p49.html.

[2] Ibidem.

Psalmul 9. Comentariu teologic [3]

Leave a comment

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Comentarii teologice

(vol. 1)

*

Prima parte și a doua…

Cine Îl receptează pe Dumnezeu ca stând departe de el (v. 22)? Cel păcătos! Pentru că Sfântul Lui e totdeauna cu Domnul. Și El ne trece cu vederea în vremurile cele bune, dar și în necazuri (v. 22), pentru că noi nu ne pocăim de păcatele noastre. Nepocăința noastră ne face să Îl resimțim pe El ca „indiferent” față de noi, când El e Cel mai atent față de noi. Îngâmfarea neevlaviosului înseamnă aprinderea săracului, mânierea lui (v. 23), pentru că neevlaviosul îi face rele. Și neevlaviosul e prins în gândurile lui trufașe, pe când săracul în gândurile lui de indignare. Și amândoi sunt prinși în gândurile lor (v. 23), pentru că se luptă unul împotriva altuia la nivel de gânduri, de sentimente, de intenții. Când ești prins în gânduri ești robit de ele. De gândurile păcătoase. Pentru că atunci când ai gânduri bune ești în pace, în liniște. Nu ești purtat de gânduri, ci te bucuri în ele, în dorințele tale bune.

Cu ce se laudă păcătosul? Cu poftele sufletului său (v. 24), cu poftele sale păcătoase! Și poftele păcătoase ale sufletului devin și poftele trupului. Pentru că patimile sufletului se lucrează prin trup. Păcătosul se laudă cu păcatele sale, iar el, cel nedrept cu altul, „se binecuvântă” pe sine (v. 24), considerând că bogăția sa din nedreptate e „averea” lui, când ea este Iadul său. De aceea, Domnul Se întărâtă împotriva celui păcătos (v. 25), Se mânie pe el, și Își varsă mânia Sa pe el ca mulțime a urgiei Lui (v. 25) față de păcatele sale. Căci cel păcătos nu Îl caută pe Domnul, nu Îl are pe El înaintea lui (v. 25), înaintea ochilor săi. Cel păcătos L-a înlocuit pe Dumnezeu cu poftele sale, cu idolii săi. Poftele sale sunt idolii săi, sunt cele spre care el privește.

Care sunt căile Lui [αἱ ὁδοὶ Αὐτοῦ](v. 26)? Poruncile Sale! Și noi spurcăm căile sau poruncile Sale în toată vremea vieții noastre (v. 26), prin aceea că păcătuim împotriva Lui. În loc să le împlinim, noi le călcăm în picioare, le nesocotim, le disprețuim. Și prin aceasta ne disprețuim și viața noastră, pentru că nu ne împlinim în Dumnezeu. Însă, când disprețuim căile Lui, noi înlăturăm de la fața noastră și judecățile [τὰ κρίματα] Domnului (v. 26), adică consecințele păcatelor noastre. Nu mai cugetăm la consecințele relelor noastre și credem că „îi stăpânim” pe vrăjmașii noștri (v. 26), pe demoni, când ei ne-au luat în robie. Căci El ne judecă pe noi neîncetat pentru ca să ne îndreptăm. Dar dacă noi negăm consecințele veșnice ale faptelor noastre, noi negăm judecățile Lui cu noi, modul în care El dorește să ne îndrepte spre fapte bune.

Ce crede în inima lui cel păcătos? Că e stabil în viața lui, că n-o să aibă parte de rău (v. 27)! De ce crede el că nu o să se clatine (v. 27)? Pentru că el privește ca un miop viitorul său, fără să știe ce se va petrece cu el mâine, peste 5, peste 10 ani. El vede că acum îi e bine, că n-are parte de boli, de necazuri, de dușmani și presupune că așa va fi toată viața lui. De aceea are o perspectivă proastă asupra viitorului său. Căci viitorul său nu e în mâna lui, ci a lui Dumnezeu. Și el, păcătosul care crede că o duce bine și că viitorul său va fi bun, are gura plină de blestem, de hule, de amărăciune și de vicleșug (v. 28), pentru că vorbește și plănuiește cele rele. Și sub limba lui e osteneală și durere (v. 28), pentru că păcatele sale sunt pedepsite încă de acum de Domnul. Căci, pe măsură ce face rele ca să se simtă „bine”, el e umplut de dureri și de necazuri. Dureri și necazuri care sunt pedagogice, spre îndreptarea lui, dar el nu le privește așa.

Păcătosul locuiește întru pândă cu cei bogați, plănuiește împreună cu ei. Gândurile lor sunt ascunse, pentru că ei plănuiesc să îl omoare pe cel nevinovat (v. 29). Însă, pe când păcătoșii plănuiesc cele rele împotriva robilor Săi, Domnul Se uită la cei săraci ai Săi (v. 29), la cei săraci de gânduri rele. Când plănuiești moartea cuiva ești bogat în gânduri rele, dar când te sărăcești pentru Domnul, când îți lepezi gândurile rele pentru a fi cu El, atunci ești sărac de cele rele, pentru că te umpli de slava Lui.

Păcătosul îl pândește ca leul pe cel sărac, pentru ca să îl prindă și să îl tragă la el (v. 30). Ce face demonul, face și păcătosul: pândește să îl cuprindă pe om. Gândește în ascuns, plănuiește, se repede și pune mâna pe el. În lațul patimii omul se smerește (v. 31), pentru că patima e robie care te smerește. Când vrei să scapi de o patimă, atunci vezi cât de mare este robia ei asupra ta. Ce forță are în tine însuți. Dar noi le dăm putere patimilor ca să ne stăpânească. Pentru că învățarea cu răul ne stăpânește. Și Domnul îi face să cadă pe cei care ajung să stăpânească peste săracii Săi (v. 31).

Cine spune în inima lui că Dumnezeu uită (v. 32)? Cel păcătos! Cel păcătos crede că Dumnezeu Și-a întors fața Sa și nu ne vede (v. 32). Dar El nu uită nimic și nici nu-Și întoarce fața Sa de la noi, pentru că El vede toate ale noastre. Și El Se ridică mereu în apărarea noastră, Își înalță mâna Sa, mâna Sa care e Fiul Său, Cel care S-a înălțat la cer cu umanitatea Sa, și nu îi uită pe săracii Săi (v. 33), pentru că e mereu cu noi. El e mereu cu noi și nimeni împotriva noastră, pentru că e apărarea noastră pentru totdeauna.

Cel neevlavios Îl întărâtă pe Dumnezeu cu ceea ce își spune în inima lui. Căci în inima lui el crede că Dumnezeu nu va cerceta faptele noastre (v. 34). Dar El ne cercetează neîncetat faptele noastre! Dumnezeu știe ce ne spunem în inima noastră, ce gândim în inima noastră. Știe toate. Semn că El ne cercetează toate ale noastre. Și dacă El ne cercetează, atunci noi trebuie să ne pocăim de păcatele noastre, pentru ca să Se milostivească de noi, păcătoșii. Însă păcătoșii care nu se pocăiesc sunt plini de mânie, și Domnul știe acest lucru, dar știe și osteneala celor Cuvioși ai Săi (v. 35). El vede și osteneala și mânia, de aceea pedepsește mânia, dar îi ajută pe săraci și pe orfani (v. 35), pe cei care sunt plini de fapte bune.

Domnul zdrobește brațul celui păcătos și rău, îl face neputincios, și oprește păcatul lui (v. 36). Pentru că boala care te țintuiește în pat te face neputincios pentru rele. Iar neamurile cele păcătoase vor pieri de pe pământ, însă Domnul va împărăți pentru veșnicie (v. 37). Și El va împărăți împreună cu Sfinții și Îngerii Săi, împreună cu cei plini de voia Lui.

Care e pofta celor nevoiași [τὴν ἐπιθυμίαν τῶν πενήτων] pe care o ascultă Domnul (v. 38)? E pregătirea inimii [τὴν ἑτοιμασίαν τῆς καρδίας] pentru a face voia Lui (v. 38)! Urechea Lui ia aminte (v. 38) la continua noastră curățire de patimi, la toată rugăciunea și cererea noastră evlavioasă. Căci atunci când te golești de tot răul pentru Domnul, pofta inimii tale e curăția. Dorirea inimii tale e să faci voia Lui.

Și Domnul judecă orfanului și celui smerit, adică le face dreptate, pentru ca omul păcătos să nu se mai mândrească pe pământ (v. 39). Căci omul păcătos adaugă (v. 39) mereu păcate, își înmulțește povara lui. Dar marea înțelepciune a vieții duhovnicești este aceea de a te despovăra de păcate, de a te curăți de păcatele tale.

Fragrance (novel) [51]

Leave a comment

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Fragrance

(novel)

*

Why make his vice a personage?! Maybe he can’t stand himself smoking either. He can’t stand without and feels the nausea of ​​stinking up our air. And when he was fired, all he thought about was his pride, how they threw away 35 years of his life. After a few minutes, the real bitterness set in, as well as the fear for his home, his family, his future. He couldn’t get over the shock, just as water, seemingly endless, cannot be dislocated by sight alone. And no, outrightly no, I don’t agree that a book is good if it’s merchantable, because that would mean that people are for sale too. We sell, we sell ourselves easily, but that doesn’t mean we’re for sale. There’s nothing to buy! And when he valued his painting too little and later showed it to him in the company of other paintings he had bought, he understood that the american had taken it from him as a bargain and that this shouldn’t have happened. And that the respect comes when you ask for a lot, when you truly valorize yourself. But I don’t like auctions! Because I don’t like the imprecision. You never know who will buy the artwork and that indisposes me. How indisposes me the winning horse at the races or the lottery draw where you never win, but you hope. Why wait and not know everything in advance? The two young women wanted to steal the test results from the Professor’s office. So that they don’t have any unknown.

But if you knew in advance who you were falling in love with, what would be the joy? And if, before you ate, you knew how good it would be, wouldn’t this knowledge spoil the joy of eating? The leap proposed by the doctor was to admit that you have a door in front of your mouth. That there is a door that you don’t have to open, but enter through it. He would submerge them in water so that they could see the door, but it was on the surface, painted on the wall. And the young woman, looking at the phone, began to cry loudly. We let her experience her pain, which we don’t know what kind it was. We assumed, as we always do, that her drama was hers alone and had nothing to do with us. The painted door was a wooden one, a matte blue with some black signs on it. It was lit from above, but, from the water, it was green, because the water was stagnant, in which small fish lived. The patients did not know what to do, how to enter through the door painted on the wall. The one who entered it with his head and, obviously, fainted, woke up on a hospital bed, surrounded by everyone and applauded, because he had passed beyond. And this beyond meant precisely the awakening from fainting, from the fainting of entering like a bull into a wall. I mean in the door. For the doctor sought to understand why his patients could not overcome their own internal blockages. And this impossible door had to be defeated from the outside, but also from the inside at the same time. But, of course, the victory was internal, because the patient understood that he had left his fear behind, that it was all a straw fear and that it did not matter. What was, was. Now, if I feel better, if the morning makes me see the horizon, I no longer must feel the proximity, because I can see far away.

The learners head to the School with the indifference between their ears. The pensioner got off the bus with all her luggage, because she was coming from the girl. She also helps her with raising the child, because that’s how it is when you’re a grandmother: you should care. It should even hurt you. And what’s the difference between an old woman and a pensioner? A very special one, full of confidence: the pensioner does what she wants with her pension, because that’s what she worked for, while the old woman, although she worked all her life in the yard, along with everyone else, doesn’t receive gifts from anyone. It’s enough that they don’t kick her out of the yard…The pensioner with a large pension is „herself” and says it with a specific arrogance. Her husband died, because he drinks a lot, and now she’s living her second youth. She takes what she wants, what she needs. She has, she can, she can afford. And when she wants, not always, she also gives to her grandchildren or children, but in moderation, so that they don’t take it to their head. Because the excited young man wants to be mature as quickly as possible, to burn the stages. The old man, afraid of death, who avoids it with all his might, seeks joys that will keep him young. Because money, at any age, gives you the impetus of freedom, of the joy of being on your own two feet. Because, look, I’m going, I can enjoy everything! But who can you enjoy with, when you lack the real communion with someone?

Fragrance (novel) [50]

Leave a comment

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Fragrance

(novel)

*

I was right to think that I was moving on and that each new age did not mean going back, but I was not so attentive to the fact that each age is organically linked to its past. Each year meant something else to me, something more, a startlingly big change, and I assumed that this was how all people lived. But each year did not separate from my past, but added to it. I also forgot the internal updates of each day, just as we forget those on our phone, but they remain in us. And not only do they remain in us, but they also make other people out of ourselves. And when we look in the mirror and no longer recognize ourselves, it is not because we did not know that we had changed, but because these internal changes are always surprising. You rediscover yourself, you see yourself more closely, you notice how your eyes and your face and your whole body have other lights, other signs, other proportions.

After the tea with all its, the cold kvass is refreshing, although the tea is the beginning of the day and of writing. And after the very thin biscuits, pigmented with rosemary, I ate three slices of biscuit salami, soothing, while I was writing here. In other words, the novel’s hunger was sweet, plus 3 white grapes, because it is autumn now, the must is made, and I was not in the mood to do it this year. But I drank 500 ml of last year’s, thawed must, when I was writing another book. And yet, eating and drinking do not explain the work. Because the life of the soul is the life of the novel, and what we put in writing is ourselves and not peripheral things.

Their Cross was broken, the grave no longer belongs to them, because Nicu’s sister took over the place. Dying without children, married on Nicu’s deathbed, Florina remained a widow, sold the house and yard to the one with the shop, who buried her. And it’s as if they had never existed, the village almost completely forgetting about them. The death dislocates you from your neighbors and, to continue to exist in history, you must be somewhere, in some books, in some stories, in some hearts. Our passage through this world is extremely humbling! We come naked, we leave the same, and our history is recorded in a hurry or not at all. That’s why I collect images, words, books, data about various people from everywhere, so that their memory may remain. So that their lives may still matter to us. To be a point of support for us, some presences that can teach us something. And although many say that we no longer have time for others, because we love ourselves too much in the mirror, I see that we always like to find out, to be up to date with data about many people, and that we have not died. Our lively interest, the desire to find out, has not died.

When you travel through the night, you have the persistent feeling that the road never ends. That it is endless. The proximity lights are the only touch of the places you pass, because everything is vague beyond them. You don’t know, most of the time, where you are, you guess, the train is fast, it often clatters, and you can’t sleep in the upper bunk. And when you feel the various unevennesses in the ribs, the feeling of floating, of flying, of derailment is continuous, just as the plane’s fall into the void is the vivid feeling of unwanted death. The expanse of the night is boundless. You visually detect various buildings, lights, changes in relief. You are an explorer in the night, one of imprecision. Just as, in 1859, the author woke up at exactly 4 a.m., turned on the computer, and began to write green horses on the walls. He was not interested in the laws of Parliament, nor the latest cancans, nor whether it was raining or snowing outside, but writing, his writing so deep and sweet. The only embrace with which he loves us. Because you don’t know when, you don’t know where writing is a cake neither too sweet, nor less sweet, but the night begins to fall apart. From all sides you can feel the morning, this youth that you relive every day like the first time. As if you didn’t live it yesterday and it didn’t slip through your fingers like the wind.

Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [174] (partea a doua)

Leave a comment

Traduceri patristice
vol. 7

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei
(sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)

2. „Și erau cei doi goi [καὶ ἦσαν οἱ δύο γυμνοί], și Adam și femeia sa [ὅ τε Αδαμ καὶ ἡ γυνὴ αὐτοῦ], și nu se rușinau [καὶ οὐκ ᾐσχύνοντο]”[1].

Dacă s-a vorbit despre goliciunea primilor oameni plăsmuiți mai înainte de păcătuire, cineva poate zice că era vinovată, iar nu vrednică de cinste. Însă, de vreme ce goliciunea a fost cu ei îndată la nașterea și plăsmuirea lor, mă întorc spre iudeu înaintea altora și caut să aflu de la el: De ce nicio altă natură [făptură], fiind creată goală de către Dumnezeu, nu a avut nevoie de un acoperământ, ci numai omul?

Îngerii, fiarele, turmele, păsările, dobitoacele și mai ales târâtoarele/ reptilele au fost create goale de către Dumnezeu. Dar niciuna dintre acestea nu a fost îmbrăcată de Dumnezeu. Numai omul. De aceea, cugetă această goliciune a întâilor plăsmuiți a fi ceva care s-a petrecut mai prejos de Dumnezeu, la început, ca simbol și prototip timpuriu al lui Hristos și al Bisericii.

El a meșteșugit fiecare ființă, rațională și irațională, cu acoperământul ei și fără a avea nevoie de adăpost. Dumnezeu nu era neputincios ca să îi dea și omului acoperământ. Totuși, Dumnezeu Cuvântul, la început, era un Dumnezeu gol și necompus[2]. Și avea să devină compus [, Dumnezeu și om,] și îmbrăcat de Dumnezeu în veșmântul de piele al trupului nostru[3], și astfel să Se întrupeze și să-și înalțe cortul Său între noi[4].

De aceea, Dumnezeu l-a zidit pe om gol, prototipul celui de-al doilea Adam[5], iar pe soția sa, femeia, [drept] chip al Bisericii. Căci Biserica se va înveli cu El. „Căci câți întru Hristos v-ați botezat”, zice, „[întru] Hristos v-ați [și] îmbrăcat”[6].

3. Despre aceasta, Scriptura zice: „Și erau cei doi goi, și Adam și femeia sa, și nu se rușinau”[7].

Când încă nu a fost săvârșit păcatul, rușinea nu există, pentru că ea este un rod al păcatului. Când firea este curată, ca atunci când s-a născut prima oară, și goală de orice greșeală mare și de veșmântul omului vechi[8], nicio rușinare nu intră. Cei dintâi plăsmuiți, când au venit întru ființă, erau goi de orice pată[9], pângărire[10] și rană[11]. Și de aceea nu se rușinau. Încă nu cunoșteau scopul rușinii.

4. Dacă vrei să auzi cum Dumnezeu Cuvântul nu poate fi făcut să aibă rușine, atunci ascultă-L pe El numindu-Se pe Sine Însuși „judecătorul nedreptății”[12], Care osândește pe cel nedrept, venirea în lume a păcatului[13]. El nu Se teme de Dumnezeu, pentru că este Dumnezeu[14]. Nu ia aminte la fața omului[15], întrucât nu respectă fețele[16], ci judecă după dreptate. De aceea, sadducheii, în adunare[17], au zis: „Învățătorule, am cunoscut că drept” judeci „și nu iei [aminte la] fața [omului]”[18], „spune-ne nouă”[19] despre dajdie.

Așadar, când Dumnezeu era gol, nu avea rușine. Dar când S-a întrupat, n-a mai fost gol și a simțit rușine. Dar a disprețuit-o și a purtat Crucea rușinii pentru noi[20]. Pentru aceasta, când a fost pălmuit[21], biciuit[22] și scuipat[23] de iudei, a zis: „Spatele Meu l-am dat spre bice și obrajii Mei spre palme, iar fața Mea nu am întors-o de la rușinea scuipărilor”[24]. Și iarăși Iisus Însuși, prin Profet, a zis către Tatăl: „Că Tu cunoști ocara Mea și rușinea Mea și umilirea Mea”[25]. Și: „rușinea feței Mele M-a acoperit pe Mine”[26].

[1] Fac. 2, 25.

[2] Cf. In. 1, 1.

[3] Cf. Fac. 3, 21.

[4] Cf. Ion. 1, 14.

[5] Cf. I Cor. 15, 45.

[6] Gal. 3, 27.

[7] Fac. 2, 25.

[8] Cf. Col. 3, 9.

[9] Cf. Ef. 5, 27.

[10] Cf. II Cor. 7, 1.

[11] Cf. Lc. 10, 34.

[12] Lc. 18, 6.

[13] Cf. In. 16, 8-11.

[14] Cf. Lc. 18, 2.

[15] Cf. Lc. 20, 21.

[16] Dumnezeu nu se uită la rangul pe care îl au oamenii în societate, ca să favorizeze pe cei cu funcții înalte, așa cum fac adesea judecătorii din această lume.

[17] Cf. Mt. 23, 2.

[18] Lc. 20, 21.

[19] Mt. 22, 17.

[20] Cf. Evr. 12, 2.

[21] Cf. Mt. 26, 67.

[22] Cf. Mt. 27, 26; Mc. 15, 15.

[23] Cf. Mt. 26, 67; 27, 30; Mc. 14, 65; 15, 19.

[24] Is. 50, 6.

[25] Ps. 68, 20.

[26] Ps. 43, 16.

Sermon on the Monday of the Holy Ghost [2026]

Leave a comment

My beloveds[1],

 

today we „celebrate the Mostholy, life-giving and all-powerful Ghost Himself, One in Trinity, God, of one honor, one being and one glory with the Father and the Son”[2]. For He descended into the first christian community and founded the Church, giving them, those who believed in God, to feel Him within them, because the glory they received was the glory of our triune God. And the Ghost, descending into His faithful people, descended together with the Father and the Son, because the glory they received is the glory of the Mostholy Trinity. Therefore, in the Church of Romania, it is emphasized that this day is the day of the Mostholy Trinity, because the Holy Ghost, by His descent into us at Pentecost, descended together with the Father and the Son, because He gave us the glory of the Mostholy Trinity[3].

And the Ghost descended in the Holy Apostles at the 3rd hour of the day, while they were together in prayer. He descended in the 12 Holy Apostles, but also in the 70 Holy Apostles and they began to speak in foreign languages, understanding what they were saying, being intelligible to their listeners from other nations[4]. The Holy Ghost descended and remained in them. He remained in the Church of God. And the Church of God was founded in the morning, because the 3rd hour of the day is 9 o’clock in the morning[5]. And we begin our day early in the morning in order to make ourselves proper God’s will. Because He calls us to do His will from the first moment of the day, because His will is our salvation and sanctification[6].

But the Holy Ghost, although He is in us, we always call Him to come and dwell in us. Because He is in His Church, but at the same time, we constantly call Him to come in us. Because we want Him to always be in us, together with the Father and the Son. And His call is not an indifference on our part to His presence in us, but a living desire to receive even greater His glory in us. For His call in us is the testimony of our love for Him. And His call is also His even deeper feeling in us, because He is in us and with us together with the Father and the Son. For our triune God, through His glory, dwells in us and we are aware of this and always rejoice with our God[7].

Where is your God?, the unbelievers ask us. And our loving answer is this: our God is in us by His glory, but above all existence by His being. For He, by His glory, sustains the whole creation in existence, but, at the same time, He dwells in each of us, who are faithful to Him. And, being in us and with us, we never feel alone, excluded, abandoned, because He, our God, the Maker of all, is with each of us, who believe in Him and do His will daily. He is with us and no one is against us[8].

How is no one against you, when demons are always fighting against you? Yes, they fight against us and our salvation, but no one can defeat us, because God’s mercy is with us. The only one who could be against us is God Himself, but He is with us and in us through His glory. The demons are fallen creatures from the glory of God, who are envious of our life with God. They fight against us. But our great and eternal help is God. He is with us and no one can be against us, because He is our salvation and sanctification[9].

But the great battle of the demons is on the sacramental life of the Church. Because the presence of the Holy Ghost in the Church or of our triune God in His Church means the Holy Mysteries and the Holy Services of the Church. Through the sacramental life of the Church we always receive His glory, His eternal life. Therefore, the minimalization of the Church is the great battle of demons, so that people will distance themselves from the living source of divine grace. The invention of „churches” is part of the minimalization of the Church, as are demonic attacks on the Church hierarchy. Because God works through His Servants and their minimalization means our distancing ourselves from them to our detriment[10].

If we minimalize doctors and no longer believe in their help, we die with days. Likewise, if we no longer believe in the help of Priests, we die in our sins, when we could confess and die a christian death. The minimalization of the Church and its sacramental life means our descent into Hell, because the Church is our only escape. The members of the Church hierarchy are sinners, everyone has their own sins, but we must seek their service through which we receive the glory of God in us. If we look at the sins of the Church hierarchy, we lose the glory of God that descends into us through their prayer and service. And this is what the demons want: for us to confuse the Church hierarchy with the presence of God in the Church. Because God works through His Servants, but He gives us His life through them, regard- less of how sinful they are[11].

I have confessed to several Duhovniks in my churchly life and have always felt the same grace of God who forgave me of my sins. Because the same grace descends through all His Servants. If we want to be saved, then we do not look at the life of the Priests who confess us, but at the great mercy of God, Who forgives us of our sins through His Priests. And His forgiveness is our life. And without His glory in us, without His grace, we do not feel the life of God that descends and is in His Church. And that is why many say that they felt nothing or not much when they were at Church: because they did not first cleanse themselves of their sins at Duhovnik, and then to live a christian life at the Church Services. We do not feel it, because we do not truly prepare ourselves for the great encounter with God[12].

Those who saw the charism of speaking in tongues were amazed by it [Acts of the Apostles 2, 13, BYZ], but the scoffers said that the  Saints of God were full of sweet new wine [A. Ap. 2, 14, BYZ], that they were drunk. Because each one relates to the miracle according to his  spiritual state. But Saint Petros, in his word, tells them that now the prophecy of Saint Ioil [Ἰωήλ] has been fulfilled, because God has poured out from His Ghost in those who are faithful to Him [A. Ap. 2, 16-17, BYZ]. Because this descent of the Holy Ghost into people had been prophesied long before. And all of God’s things are prepared beforehand, so that people may understand His will with them. And His will with us is to be faithful to Him and to be filled with His glory, so that we may live in holiness on earth[13].

The encounter with God, my beloveds, is ghostual, because He gives us to feel His glory! If we feel His glory within us, then we have met Him and we live with Him. If we do not feel it, we must repent of our sins and ask for His forgiveness, in order to feel His glory within ourselves. Amin[14]!

[1] Started at 8. 21, in day of tuesday, on 26 may 2026. Sun, 22 degrees, wind of 10 km/h.

[2] Cf. Penticostar, Ed. IBMBOR, București, 1999, p. 343.

[3] Iubiții mei, astăzi Îl „prăznuim pe Însuși Preasfântul, de viață făcătorul și întru tot puternicul Duh, Unul din Treime, Dumnezeu, Cel de o cinstire, de o ființă și de o slavă cu Tatăl și cu Fiul”. Căci El S-a coborât în prima comunitate creștină și a întemeiat Biserica, dându-le lor, celor credincioși lui Dumnezeu, să Îl simtă în ei, pentru că slava primită de aceștia a fost slava Dumnezeului nostru treimic. Iar Duhul, coborând în oamenii credincioși Lui, a coborât dimpreună cu Tatăl și cu Fiul, pentru că slava primită de ei e slava Preasfintei Treimi. De aceea, în Biserica României, se accentuează faptul că această zi e ziua Preasfintei Treimi, pentru că Duhul Sfânt, prin coborârea Lui în noi la Cincizecime, a coborât dimpreună cu Tatăl și cu Fiul, pentru că ne-a dăruit nouă slava Preasfintei Treimi.

[4] Idem, p. 344.

[5] Cf. https://ro.orthodoxwiki.org/Ceasurile.

[6] Și Duhul S-a coborât în Sfinții Apostoli la ceasul al 3-lea din zi, pe când ei se aflau împreună la rugăciune. S-a coborât în cei 12 Sfinți Apostoli, dar și în cei 70 de Sfinți Apostoli și au început să grăiască în limbi străine, ei înțelegând ceea ce spun, fiind inteligibili pentru ascultătorii lor din alte neamuri. S-a coborât și a rămas în ei Duhul Sfânt. A rămas în Biserica lui Dumnezeu. Iar Biserica lui Dumnezeu s-a întemeiat dimineața, pentru că ceasul al 3-lea din zi este ora 9 dimineața. Și noi ne începem ziua dimineața devreme pentru ca să ne facem proprii voii lui Dumnezeu. Pentru că El ne cheamă să facem voia Lui din prima clipă a zilei, căci voia Lui este mântuirea și sfințirea noastră.

[7] Dar Duhul Sfânt, deși este în noi, Îl chemăm mereu să vină și să Se sălășluiască în noi. Pentru că El este în Biserica Sa, dar, în același timp, Îl chemăm neîncetat să vină în noi. Pentru că vrem ca El să fie mereu în noi, dimpreună cu Tatăl și cu Fiul. Și chemarea Lui nu este o indiferență a noastră față de prezența Lui în noi, ci o dorință vie de primire și mai mare a slavei Lui în noi. Căci chemarea Lui în noi este mărturia iubirii noastre față de El. Și chemarea Lui e totodată simțirea Lui și mai profundă în noi, pentru că El e în noi și cu noi dimpreună cu Tatăl și cu Fiul. Căci Dumnezeul nostru treimic, prin slava Lui, locuiește în noi și noi suntem conștienți de asta și ne bucurăm mereu cu Dumnezeul nostru.

[8] Unde este Dumnezeul vostru?, ne întreabă cei necredincioși. Și răspunsul nostru plin de iubire e acesta: Dumnezeul nostru e în noi prin slava Lui, dar mai presus de întreaga existență prin ființa Sa. Căci El, prin slava Lui, susține întreaga creație în existență, dar, în același timp, locuiește în fiecare dintre noi, care suntem credincioși Lui. Și, fiind în noi și cu noi, nu ne simțim niciodată singuri, excluși, părăsiți, pentru că El, Dumnezeul nostru, Făcătorul a toate, e cu fiecare dintre noi, care credem în El și facem zilnic voia Lui. El e cu noi și nimeni împotriva noastră.

[9] Cum nu e nimeni împotriva voastră, când demonii luptă mereu împotriva voastră? Da, ei luptă împotriva noastră și a mântuirii noastre, dar nimeni nu poate să ne înfrângă, pentru că mila lui Dumnezeu e cu noi. Singurul care ar putea să fie împotriva noastră este Dumnezeu Însuși, dar El e cu noi și în noi prin slava Lui. Demonii sunt făpturi căzute din slava lui Dumnezeu, care sunt invidioase pe viața noastră cu Dumnezeu. Ei luptă împotriva noastră. Dar ajutorul nostru cel mare și veșnic e Dumnezeu. El e cu noi și nimeni nu poate fi împotriva noastră, pentru că El e mântuirea și sfințirea noastră.

[10] Însă marea luptă a demonilor e pe viața sacramentală a Bisericii. Pentru că prezența Duhului Sfânt în Biserică sau a Dumnezeului nostru treimic în Biserica Sa înseamnă Sfintele Taine și Sfintele Slujbe ale Bisericii. Prin viața sacramentală a Bisericii noi primim mereu slava Lui, viața Sa cea veșnică. De aceea, minimalizarea Bisericii e marea luptă a demonilor, pentru ca oamenii să se depărteze de izvorul cel viu al harului dumnezeiesc. Inventarea de „biserici” face parte din minimalizarea Bisericii, după cum și atacurile demonice la adresa ierarhiei Bisericii. Pentru că Dumnezeu lucrează prin Slujitorii Săi și minimalizarea lor înseamnă îndepărtarea noastră de ei în defavoarea noastră.

[11] Dacă minimalizăm medicii și nu mai credem în ajutorul lor, murim cu zile. Tot la fel, dacă nu mai credem în ajutorul Preoților, noi murim în păcatele noastre, când puteam să ne spovedim și să murim creștinește. Minimalizarea Bisericii și a vieții ei sacramentale înseamnă coborârea noastră în Iad, pentru că Biserica e singura noastră scăpare. Membrii ierarhiei Bisericii sunt păcătoși, fiecare are păcatele sale, dar noi trebuie să căutăm slujirea lor prin care primim slava lui Dumnezeu în noi. Dacă ne uităm la păcatele ierarhiei Bisericii, pierdem slava lui Dumnezeu care coboară în noi prin rugăciunea și slujirea lor. Și demonii asta și vor: ca noi să confundăm ierarhia Bisericii cu prezența lui Dumnezeu în Biserică. Pentru că Dumnezeu lucrează prin Slujitorii Săi, dar El ne dăruie prin ei viața Lui, indiferent de cât de păcătoși sunt ei.

[12] M-am spovedit la mai mulți Duhovnici în viața mea bisericească și întotdeauna am simțit același har al lui Dumnezeu care m-a iertat de păcatele mele. Pentru că același har coboară prin toți Slujitorii Lui. Dacă dorim să ne mântuim, atunci nu ne uităm la viața Preoților care ne spovedesc, ci la mila cea mare a lui Dumnezeu, Care ne iartă de păcatele noastre prin Preoții Săi. Și iertarea Lui e viața noastră. Și fără slava Lui în noi, fără harul Său, noi nu simțim viața lui Dumnezeu care coboară și este în Biserica Sa. Și de aceea mulți spun că n-au simțit nimic sau nu mare lucru atunci când a fost la Biserică: pentru că nu s-au curățit mai întâi de păcatele lor la Duhovnic, ca apoi să trăiască creștinește la Slujbele Bisericii. Nu simțim, pentru că nu ne pregătim cu adevărat pentru marea întâlnire cu Dumnezeu.

[13] Cei care au văzut harisma vorbirii în limbi erau uimiți de ea [Faptele Apostolilor 2, 13, BYZ], dar batjocoritorii spuneau că Sfinții lui Dumnezeu sunt plini de must [F. Ap. 2, 14, BYZ], că sunt beți. Pentru că fiecare se raportează la minune după starea sa sufletească. Dar Sfântul Petros, în cuvântul său, le spune că acum s-a împlinit profeția Sfântului Ioil [Ἰωήλ], pentru că Dumnezeu a turnat din Duhul Său în cei credincioși Lui [F. Ap. 2, 16-17, BYZ]. Pentru că această coborâre a Duhului Sfânt în oameni fusese profețită cu mult înainte. Și toate ale lui Dumnezeu sunt pregătite mai înainte, pentru ca oamenii să înțeleagă voia Lui cu ei. Și voia Lui cu noi e să fim credincioși Lui și să ne umplem de slava Lui, pentru ca să trăim în sfințenie pe pământ.

[14] Întâlnirea cu Dumnezeu, iubiții mei, este duhovnicească, pentru că El ne dă să simțim slava Lui! Dacă simțim slava Lui în noi, atunci ne-am întâlnit cu El și trăim cu El. Dacă nu o simțim, trebuie să ne pocăim de păcatele noastre și să cerem iertarea Lui, pentru ca să simțim slava Lui în noi înșine. Amin!

1 2 3 … 2.529