Istoria literaturii române (vol. 8)

Pagina sursă a cărții.

*

Cuprins

Introducere la poezia modernă 6 – 42

Alexandru Macedonski: poetul în valea plângerii 43 – 78

Noaptea de decemvrie 79 – 87

Miopia preferențială a criticii literare 88 – 93

George Coșbuc sau despre falsul tradiționalism 94 –  109

Poezia lui Ștefan Petică sau despre cum să-l moștenim pe Eminescu 110 – 226

Bacovia sau despre o frumusețe isterică 227 – 251

Completări la comentariul poeziei lui Bacovia 252 – 259

De la Melancolie la Plumb sau de la Eminescu la Bacovia 260 – 267

Decembre 268 – 273

Amurg violet 274 – 276

De la convenții la substanța literară 277 – 278

Bacovia post-Bacovia: ieșirea din infern 279 – 304

Despre „norma simbolistă” 305 – 310

Dimitrie Anghel: „poetul florilor” 311 – 353

Ștefan Octavian Iosif: ochiuri de poezie 354 – 419

Octavian Goga: poetul iconic 420 – 436

Ion Pillat – culorile amintirii 437 – 545

Aci sosi pe vremuri 546– 552

Biblia și poezia modernă 553 – 558

Împreună-răspunsuri și corespondențe 559 – 573

Tudor Arghezi și dorința de revelare a lui Dumnezeu 574 – 648

Dumnezeu și Arghezi 649 – 700

Erori critice intenționate… 701 – 704

Din nou Arghezi… 705 – 723

Între credință și tăgadă? 724 – 728

Cuvânt 729 – 733

Tablouri biblice (Versuri de abecedar) 734 – 743

Arghezi. Poezia nupțială 744 – 765

Ceasul de-apoi  766 – 771

Sentimentul timpului la Arghezi 772 – 782

Precizare 783

Predică la pomenirea Sfinților Ierarhi [2023]

Iubiții mei[1],

mai înainte de a vedea un Ierarh în carne și oase, care slujește în Biserică, m-am împrietenit cu câțiva Sfinți Ierarhi care au scris pentru posteritate. Asta pe la 14-16 ani…Și, citind cărțile lor cele dumnezeiești, am considerat că Ierarhii Bisericii sunt niște oameni foarte învățați, foarte sfinți, foarte prietenoși cu oamenii, care au timp să îți răspundă la întrebări, pentru că văd adâncul din oameni și nevoile lor reale.

Însă, mai apoi, mi-am dat seama că sunt Ierarhi și Ierarhi, că nu trebuie să îi idealizez, cum nu trebuie să idealizez pe nimeni, că nu trebuie să cer de la ei ce nu pot fi sau ce nu vor să fie, dar că cei pe care i-am cunoscut prima oară sunt cei autentici, cei de care am nevoie și are nevoie tot omul credincios. Pentru că nu pot admite ca Episcopul să fie un om distant, indiferent, neatent la nevoile reale ale oamenilor, căci el, pentru mine, e însăși personificarea comunicării și a comuniunii în Biserică și în lumea de azi.

În lumea onlineului, Episcopul ar trebui să fie primul comunicator, comunicatorul de top al lumii noastre. Mai presus de toate televiziunile și trusturile de presă și inițiativele personale ale tuturor, Episcopul ar trebui să fie discursul cel mai clar și mai întăritor al lumii noastre, omul de încredere, cel care deschide calea pentru toți, cel care ne prezintă viitorul în termenii bucuriei și ai împlinirii personale. Căci el, trăind plinătatea harului lui Dumnezeu în ființa sa, și având contacte cu toate sferele sociale, poate să vorbească pe înțelesul tuturor despre problemele mari și mici ale lumii noastre. Dar, mai presus de toate, poate fi nevoia noastră de echilibru, nevoia noastră de verticalitate, nevoia noastră de dialog real, impunător, copleșitor, întăritor, convertitor.

Și pentru că sunt rari Episcopii Bisericii care își asumă să fie prezențe online cotidiene, tocmai de aceea Biserica, de aici și de pretutindeni, nu e reprezentată în online. E mai mult o absență inexplicabilă decât o prezență copleșitoare. Pentru că nu sunt de ajuns doar dările de seamă periodice sau anuale despre activitatea Bisericii, nu sunt de ajuns doar fotografiile de la Slujbe, nu sunt de ajuns doar Slujbele în transmisie directă, ci e nevoie și de glasul continuu al Episcopilor în mediul online. De munca lor zilnică pentru întreaga Biserică.

Pentru că munca zilnică în online arată prezența ta, implicarea ta vie în viața tuturor. Onlineul explică viața ta de după Biserică, viața ta interioară, cine ești tu cu adevărat. Studiile, cărțile, predicile, conferințele tale, muncite și dăruite online, arată ce faci tu când nu ești văzut de public. Sau când publicul crede că faci altceva, dar tu muncești pentru binele Bisericii și al întregii lumi.

Un Episcop prezent în fiecare zi în online, în ciuda oboselii și a fragilității sale, care scrie și comunică cât poate, e un om credibil. Nu e un om distant, ci un om care se dăruie. E un om care se dăruie în mod evident, care se dăruie și impresionează, care comunică și luminează, care se bucură să vorbească cu oamenii și îi întâlnește în mod real dincolo de ecranele prin care îl privesc.

Căci, la Biserică, fiecare privește cu ochii lui și înțelege și judecă lucrurile și trage concluziile. Dacă asculți predica Episcopului sau mergi la o conferință a sa faci la fel. Numai că la Biserică sau undeva îl auzi și îl vezi pentru puțin timp. Dar dacă l-ai asculta și l-ai vedea și l-ai citi pe Episcop în fiecare zi pe pagina sa online și a-i vedea cine e ca om și câte eforturi face pentru tine, ca cititor, și pentru toți cei cu care comunică, atunci l-ai întâlni cu adevărat pe Episcopul tău sau din altă regiune sau din altă țară a Bisericii.

Pentru că prietenia înseamnă prezență (Nichita Stănescu). Și nu te poți împrieteni în mod real cu cineva decât atunci când îl vezi mereu, când îl vezi continuu, când îl revezi cu bucurie. Așa se explică de ce au succes azi cei care scriu, care comunică, care fac sesiuni live în fiecare zi: pentru că oamenii se obișnuiesc, se împrietenesc, se îndrăgostesc de ei. Află și bunele și relele lor, află ce le place și ce nu le place, își dau seama că au lucruri în comun cu ei și asta îi face să fie umani.

Însă Episcopul ar fi profund uman în ochii oamenilor credincioși și nu numai, dacă ar comunica, dacă s-ar dărui continuu pe pagina sa online, pentru că el ar comunica duhovnicește, ar comunica esențial, ar comunica cu toată ființa lui despre viața, istoria și experiența Bisericii. Experiența Bisericii ar fi înțeleasă din interior, dacă Episcopul, cu autoritatea sa deplină, ar explica-o pe fiecare zi, iar oamenii și-ar înțelege credința în mod pragmatic, ca o cotidianitate și nu doar legată de spațiul strict liturgic. Căci mulți cred că trebuie să își exprime credința doar la Biserică și nu clipă de clipă. Iar dacă Episcopul le-ar dovedi că credința se poate trăi și manifesta clipă de clipă, că ea e o îndrăgostire continuă de Dumnezeu și de oameni, că ea e o manifestare deplină a omului, atunci nu s-ar mai pune problema apostaziilor de tot felul. Pentru că oamenii ar înțelege că credința e totuna cu sufletul tău, cu sănătatea ta, cu mântuirea ta, cu împlinirea ta veșnică.

De aceea, absența cotidiană din online a Episcopilor, a Stareților, a Preoților pune sub semnul întrebării Biserica, pentru că Biserica pare că se ascunde, pare că nu vrea să răspundă la întrebări, pare că are numai afaceri dubioase. Însă Biserica cea vie a lui Dumnezeu face mereu Slujbe, întreține Bisericile și Mănăstirile, se implică cum poate în viața societății, trăiește în mod real, aici și în orice țară ortodoxă. Biserica nu are nimic de ascuns, pentru că ea e viața cu Dumnezeu în mijlocul oamenilor de tot felul și de orice credință. Ci, dimpotrivă, Biserica vrea să fie auzită de către toți, iubită de către toți, să se extindă la toate popoarele lumii, pe tot pământul, pentru că misiunea ei e universală și nu zonală, nu lăturalnică.

În 17 ani de online, munca noastră zilnică, a mea și a soției mele, s-a dovedit o prezență benefică, prietenoasă, luminătoare, inspiratoare pentru mulți. Cât putem scrie, cât putem edita, cât putem comunica, fără să ieșim din ritmul cotidian al profesiilor noastre, este evident pentru toți. Iar dacă Episcopii, Stareții, Profesorii de Teologie, Preoții ar fi făcut și ei la fel, dacă ar fi început de la începutul onlineului de masă în România, din 2004 încoace, am fi avut mult mai multe evidențe notabile asemănătoare platformei Teologie pentru azi. Pentru că a fi prezent mereu, a dovedi pe fiecare zi că ai profunzime și știința continuității, echilibru și dialog, bucurie și nădejde, înseamnă a fi om bun, slujitor al lui Dumnezeu și prieten al oamenilor.

Sfântul Apostol Pavlos, azi, în lumea noastră, ar fi fost prezent online tot timpul, pentru că ar fi scris cu bucurie tuturor. Când și-ar fi terminat propovăduirile publice și slujirile sale, cu toată oboseala lui, ar fi venit acasă și ar fi scris toate ale inimii sale, tot ceea ce ar fi trăit și ar fi simțit și ar fi înțeles. Pentru că el era avid să comunice, să spună, să învețe binele pe toți oamenii.

Sfântul Ioannis Hrisostomos s-ar fi bucurat enorm de arhiva de manuscrise patristice și de scrieri teologice a vremii noastre. Ar fi scris mult și bine despre tot ce ar fi înmagazinat și luminările sale ar fi fost mântuitoare pentru toată Biserica și toată lumea.

Sfântul Fotios cel Mare ar fi avut o bibliotecă copleșitoare în lumea noastră, în zeci și sute de terabaiți, una care nu i-ar mai fi fost distrusă, pentru că el prețuia în mod real informația, cunoașterea, știința. Iar toată informația și știința lumii noastre trebuie tezaurizată, pentru că din toate, un om al Bisericii, poate să scoată aur. Și scoți aur din toate, atunci când scrii spre folosul oamenilor, făcând tot felul de conexiuni între științele lumii noastre.

Însă, când citesc Viețile lor, ale Sfinților Ierarhi, îmi dau seama că ei au scos aur din piatră seacă. Că datele avute de ei la îndemână au fost infime pe lângă ceea ce noi, azi, numai informație. Pentru că azi, informația teologică e o imensitate pe lângă ceea ce aveau ei la îndemână. Însă ei au valorificat puținul lor la maximum, luminați fiind de Dumnezeu, pentru că au crezut cu totul în Dumnezeiasca Tradiție a Bisericii și nu s-au îndoit niciodată de experiența sfântă a contemporanilor și a înaintașilor lor.

Însă, la ce asistăm azi, adesea, în mediile teologice? La teologi care neagă Tradiția Bisericii, care o rescriu după cum vor, care o vând la târg pe 3 lei și care nu reușesc decât să umple de durere și de necredință pe oameni. Să-i ducă la îndoieli, la hule, la râsete prostești.

E foarte greu să mai găsești azi teologi serioși, care să scrie pe sursele Tradiției și care să vorbească în termenii adevărului. Pentru că, fiind neluminați de Dumnezeu în scrisul lor și nebazându-se pe o experiență teologică și mistică autentică, scriu amestecând adevărul cu minciuna sau se ocupă de tot felul de speculații și îndoieli, care nu folosesc pe nimeni. Și citesc aceste cărți cu penseta, luând de colo și de colo câteva date, pentru că restul e pierdere de timp. Și când o carte teologică e o pierdere de timp? Când minte cu nerușinare, când neagă adevărul Bisericii, când îi iluzionează pe oameni.

Ce pot scrie Episcopii astăzi? Despre cărțile pe care le citesc, despre oamenii pe care îi cunosc, despre ei înșiși, despre experiența lor reală de viață, despre orice problemă pe care o consideră importantă și vitală pentru oameni. O judecată dreaptă și profundă despre diverse teme teologice, filosofice, culturale, științifice și despre diverși oameni e gura de aer de care fiecare om credincios are nevoie. Pentru că o astfel de mărturisire continuă a Episcopului este chipul său oglindit în noi înșine. E modul în care el se sădește abisal în noi, pentru a ne fi prieten real. Căci prietenul real e cel care te învață adevărul și evlavia, care te învață verticalitatea.

Așadar, iubiții mei, și Episcopul și Starețul și Profesorul de Teologie și Preotul și credinciosul, oricare ar fi el, trebuie să fie transparenți pentru toți. Căci toți suntem chemați să fim lumină a lumii și nu întuneric al lumii. Ce înseamnă a fi întuneric? A fi plin de păcate, de toate păcatele, încât prin tine să nu se propovăduiască deloc voia lui Dumnezeu cu oamenii. Dar când ești lumină a lumii, atunci ești adevărul lumii, ești experiența mântuitoare a lumii, ești omul care îi duce pe oameni la Dumnezeu. Și îi ducem pe alții la Dumnezeu, când dovedim tuturor că noi suntem clipă de clipă cu Dumnezeu și mărturisim tuturor bucuria și împlini- rea noastră în viața cu Dumnezeu.

De aceea, a fi online și a te exprima normal, firesc, așa cum ești tu e totuna cu a fi firesc la locul de muncă, la Biserică, pe stradă, în vizită la cineva, oriunde ai fi. Eu nu trebuie să vorbesc altfel cu oamenii, atunci când mă întâlnesc cu ei, pentru că așa vorbesc cu toți oamenii. Sunt firesc aici, sunt firesc și când mă întâlnește tot omul. Pentru că nu am o mască, nu mă ascund de nimeni, nu sunt distant față de nimeni.

La fel ar trebui să percepem și cărțile Dumnezeieștilor Părinți când le citim: că e firescul lor, e modul lor de a fi, că așa s-au comportat ei cu toți și că ele, cărțile lor, conțin experiența lor genuină de viață, experiență cu care trebuie să ne îmbogățim și noi. Pentru că citim cărți pentru ca să devenim o carte pentru alții. Citim cărți pentru ca să le chintesențiem în noi înșine, să le facem una cu noi. Dar devenim cărți vii, așa cum sunt și cărțile Sfinților, pentru că ne umplem de experiența Sfinților ca unii care o retrăim în noi înșine.

Dumnezeu să ne întărească în tot lucrul cel bun și să ne lumineze mereu, ca să înțelegem care e scopul vieții noastre de zi cu zi! Mult spor și multă împlinire în tot ceea ce faceți! Amin!


[1] Începută la 9. 15, în zi de joi, pe 26 ianuarie 2023. Cer înnorat, un grad, vânt de 11 km/ h.

Predică la Duminica a XVII-a după Cincizecime [2023]

Iubiții mei[1],

ca să auzim, trebuie să ne liniștim interior și, ca să ne liniștim, trebuie să ne pocăim tot timpul. Pentru că pocăința face inima miloasă, atentă, duioasă, ascultătoare la nevoile oamenilor. Fiindcă auzi pe altul, dacă îți asculți inima. Și îți asculți inima, dacă îți recunoști păcatele tale tot timpul înaintea lui Dumnezeu. Și, ca să-l auzi pe altul la modul fundamental, la modul adânc, trebuie să-L auzi neîncetat pe Dumnezeu, Care îți vorbește în inima ta. Care te îndrumă pe fiecare zi ce să faci.

Dar când mergi tot timpul cu căștile în urechi și când asculți muzică dincolo de suportabilitatea urechilor tale și când faci abstracție de toți ceilalți, atunci nu te asculți nici pe tine, nici pe altul și nici pe Dumnezeu. Pentru că El, tu și altul aveți nevoie de liniștea inimii…

Femeia hananea [γυνὴ χαναναία][Mt. 15, 22, BYZ], adică din Hanaan [Χανάαν], a strigat din adâncul inimii sale [Ibidem]. Dar nu pentru nevoile sale, ci pentru sănătatea fiicei sale! Pentru că ea a conștientizat starea acesteia, a fiicei sale, și pentru ea era rănită de durere. De aceea, a strigat către Domnul și I-a zis: „Miluiește-mă, Doamne, fiule al lui David! Fiica mea rău se demonizează [Ἐλέησόν με, Κύριε, υἱὲ Δαυίδ· ἡ θυγάτηρ μου κακῶς δαιμονίζεται]” [Ibidem].

Dar ca să înțelegi că cineva se demonizează din ce în ce mai mult trebuie să vezi sufletul omului. Căci astăzi, mulți, deși se demonizează pe fiecare zi, nu înțeleg acest lucru. Iar părinții lor stau în casă cu copiii lor demonizați, cu copiii lor plini de demoni, și consideră că au probleme psihice și de comportament. De aceea, le dau pastile și nu se roagă pentru ei. Nu îi duc la Biserică. Nu cer ajutorul lui Dumnezeu. Și nu îi duc la Biserică și nici nu se roagă pentru ei, pentru că nu văd boala sufletească din ei. Nu văd că ei sunt plini de demoni și nu de vreo boală somatică.

Însă această femeie, deși păgână, e admirabilă pentru noi. Căci ea a văzut adevărata boală a fiicei sale: demonizarea ei. Și a strigat către Domnul în mod profund teologic, pentru că L-a văzut ca fiul lui David, ca Mașiah cel venit din descendența lui David.

A folosit substantivul fiul la vocativ (υἱὲ), așa cum este și în rugăciunea lui Iisus: Κύριε Ιησού Χριστέ [Doamne Iisuse Hristoase], Υιέ του Θεού [Fiule al lui Dumnezeu], ελέησόν με [miluiește-mă pe mine], τον αμαρτωλόν [păcătosul]!”[2]. Pentru că ea s-a rugat isihast Domnului, s-a rugat din adâncul inimii sale. Și s-a rugat, pentru că a văzut, a simțit, s-a pătruns, s-a îndurerat cu totul de situația ei jalnică. Ceea ce trebuie să facă părinții întotdeauna pentru copiii lor.

Căci dacă tu, ca părinte, zici că ești trecut prin viață, că ai experiență de viață, tu nu trebuie să te comporți cu copilul tău așa cum se comportă el, care poate fi iresponsabil la un moment dat. Dacă vezi că el greșește cu ceva, dacă vezi că nu știe ceva anume, dacă vezi că s-a înhăitat la rele cu alții, dacă vezi că el e indolent într-o anume privință, tu nu trebuie să stai nepăsător. Căci, dacă stai nepăsător, asiști la distrugerea interioară a copilului tău, lucru care, uneori, e ireparabil. Și, dacă ai inimă de mamă, de tată, de bunic, de bunică, de frate, de soră, de prieten, de prietenă, atunci îl ajuți pe cel pe care îl iubești. Nu te uiți la el cum moare, ci te pui în locul lui și îl ajuți.

Și femeia a cerut mila Domnului pentru fiica ei! Pentru că numai Domnul îi aruncă pe demoni din noi înșine. Și demonii vin și se lipesc mereu de noi și, adesea, nu le simțim prezența, nu le simțim gândurile, nu le simțim răutatea lor care ne omoară interior. Dar când ne rugăm și ne smerim înaintea Domnului, când ne vedem adâncul păcătoșeniei noastre și simțim că ei s-au dezlipit de noi, atunci înțelegem ce înseamnă să fii parazitat continuu de demoni. De prezența lor spirituală nefastă. Căci, ca niște paraziți, ei se lipesc de sufletul și de trupul nostru și ne furnizează gânduri demonice, sentimente demonice, intenții demonice, mișcări interioare păcătoase, pe care, dacă nu le înțelegi, crezi că sunt ale tale, că așa ești tu, că așa simți, că așa gândești.

Când demonii îi învață pe tineri să se masturbeze, să își piardă virginitatea, să trăiască promiscuu, ei le prezintă toate acestea ca pe „o eliberare interioară”, ca pe „o emancipare” a lor. Fiindcă le spun că „numai” trăind în păcat vor fi „stăpâni pe ei înșiși”. Însă, neștiind ce să facă cu schimbările lor fiziologice și fiind curioși să ardă etapele, să aibă „experiențe” cu tot dinadinsul, tinerii nu devin stăpâni pe ei înșiși, ci robii patimilor lor. Căci atunci când încep să se umple de plăcere sexuală, de plăcerea băuturii, a fumatului, a drogurilor, a extravaganțelor de tot felul, ei devin robii demonilor și nu stăpâni pe ei înșiși. Devin sclavi, când „experiențele” considerau că o să le aducă „eliberarea interioară”…

Și fiica femeii din Evanghelia de azi [Mt. 15, 21-28], fără doar și poate, a făcut și ea experiențe rele pe sănătatea și tinerețea ei. Că d-aia ajungem să ne demonizăm: pentru că păcătuim în neștire, fără mustrări de conștiință, fără să ne pocăim pentru păcatele noastre. Și când nu te pocăiești, te îndrăcești, te demonizezi continuu, chiar dacă nu înțelegi acest lucru sau chiar dacă nu îl admiți. Că o boală nu e boală doar când o admiți în tine însuți, ci ea e de atunci, de când începe să existe în tine însuți.

De aceea, mulți trăiesc cu demonii în ei, fără să știe de ce nu se simt bine, de ce nu se simt împliniți, de ce nu le merge bine în viață. Și astfel trăiește majoritatea lumii de azi. Căci doar cei care se luptă interior cu demonii în fiecare clipă nu lasă înrâuririle demonilor să îi sufoce. În rest, înfrățirea cu demonii, coabitarea cu ei, e viața lor de zi cu zi. Pentru că nu își pun problema că sunt parazitați de ființe spirituale nevăzute de ei, dar foarte reale și foarte rele. Și nu își pun această problemă fundamentală a luptei duhovnicești cu demonii, pentru că nu au cunoscut teologia mistică, duhovnicească a Bisericii lui Dumnezeu. Nu cunosc cum și-au sfințit viața Sfinții lui Dumnezeu, nu cunosc câte ispite, necazuri, dureri și pericole au avut de suferit din partea demonilor și a oamenilor păcătoși, pentru ca să își sfințească viața lor.

Și când Sfântul Pavlos ne spune că viața noastră este ascunsă [κέκρυπται], împreună cu Hristos, în Dumnezeu [Col. 3, 3, BYZ], că e ascunsă în slava Dumnezeului nostru treimic, el ne spune că tot drumul interior al mântuirii noastre e tainic pentru oameni, pentru că îl știe numai Dumnezeu și noi înșine. Iar când Sfinții se confesează, când își mărturisesc experiențele lor cele îndumnezeitoare, atunci ei vorbesc explicit despre această mare taină a vieții lor, pentru ca să ne folosească duhovnicește. Căci Sfinții lui Dumnezeu nu pierd niciodată timpul când scriu pentru noi, când ne predică, când ne slujesc, când ne povățuiesc, fiindcă ei urmăresc binele nostru real. Și binele nostru real nu e să mâncăm și să bem și să ne fie bine aici, acum, pe pământ, ci să ne fie bine și aici, dar și veșnic. Și acest bine real e viața noastră cu Dumnezeu, care ne umple de tot binele cel dumnezeiesc.

Femeia a văzut cauza reală a bolilor noastre: demonizarea interioară. Și ea a cerut ajutorul lui Dumnezeu și l-a și primit. Pentru că Domnul i-a zis ei: „O [Ὦ], femeie [γύναι], mare [este] credința ta [μεγάλη σου ἡ πίστις]! Să-ți fie ție precum voiești [γενηθήτω σοι ὡς θέλεις]!” [Mt. 15, 28, BYZ]. Și Dumnezeu ascultă voia omului numai atunci când omul e plin de voia lui Dumnezeu. Dumnezeu e cu omul întru toate și îl ascultă pe el, când omul e cu totul lipit de Dumnezeu și Îl ascultă pe El întru toate. Și Dumnezeu a ascultat rugăciunea plină de iubire pentru altul, pentru că aceasta e ieșire din noi înșine spre alții.

Când suntem plini de noi înșine și ne vedem numai pe noi, n-avem timp să ne rugăm, să vorbim, să îl ajutăm pe un altul. Considerăm că pierdem timpul degeaba dacă vorbim cu el, dacă îl ajutăm, dacă ne rugăm pentru el. Și asta se petrece, pentru că suntem singuri, orbi și robiți de interese mărunte. Căci dacă ne-ar interesa aproapele nostru, ne-ar interesa și sufletul nostru. Pentru că suntem vii doar cât suntem comunicativi, doar cât suntem buni, doar cât sun- tem milostivi, doar cât suntem plini de pocăință.

„Și a fost vindecată fiica ei din ceasul acela [Καὶ ἰάθη ἡ θυγάτηρ αὐτῆς ἀπὸ τῆς ὥρας ἐκείνης]” [Mt. 15, 28, BYZ], ne spune Sfântul Matteos. Pentru că Dumnezeu a vindecat-o pe fiica ei în ceasul acela, atunci când a lăudat credința vie, iubitoare, milostivă a mamei sale. De unde înțelegem că Dumnezeu nu face făgăduințe în van, ci făgăduințele Lui sunt reale, pentru că se împlinesc în viața noastră. Și toate poruncile Lui sunt făgăduințe reale, care se împlinesc în viața noastră imediat, dacă începem să le împlinim.

Dacă ne facem săraci de gânduri rele în sufletul nostru, atunci ne umplem de fericirea lui Dumnezeu [Mt. 5, 3, BYZ]. Dacă ne plângem păcatele noastre, atunci ne umplem de fericirea lui Dumnezeu [Mt. 5, 4]. Dacă ne umplem de blândețea cea duhovnicească [Mt. 5, 5], dacă flămânzim și însetăm mereu după voia lui Dumnezeu [Mt. 5, 6], dacă ne umplem mereu de milă [Mt. 5, 7] pentru toți oamenii și pentru întreaga Lui creație, dacă ne curățim mereu inima noastră [Mt. 5, 8], adică tot sufletul și trupul nostru, atunci ne umplem de fericirea lui Dumnezeu. Căci fericiți sunt cei care fac pace în ei și în oameni și între oameni și între popoare [Mt. 5, 9]! Fericiți sunt cei care suferă în mod nedrept și sunt prigoniți pentru Domnul [Mt. 5, 10-11]! Iar toți cei care se umplu de fericirea lui Dumnezeu în multele feluri ale virtuților dumnezeiești, se bucură și se veselesc dumnezeiește [Mt. 5, 12, BYZ], pentru că sunt împreună cu Dumnezeu și vor să fie veșnic împreună cu El.

Că de demonizare poți scăpa, dar te poți îmbolnăvi la loc! Și de ce te redemonizezi? Pentru că nu alegi, o dată pentru totdeauna, să trăiești numai cu Dumnezeu și pentru El. Viața cu Dumnezeu e reala viață a omului, e firescul omului, e modul de a fi al omului. Tocmai de aceea, orice păcat n-are de-a face cu normalitatea omului. Și noi spovedim tot păcatul, pentru că tot păcatul e anormalitate. Și e anormalitate, pentru că vedem în mod pragmatic în ființa noastră, că atunci când îl eliminăm din ființa noastră, noi începem să ne manifestăm normal, să ne manifestăm firesc și să ne umplem de cuviința vieții duhovnicești.

Căci dacă iubești păcatele, nu suporți firescul omului. Dar când începi să urăști păcatele, tot păcatul, atunci începi să iubești firescul omului, așa cum începi să iubești mâncarea bună, apa bună, aerul bun, liniștea, vorbirea folositoare, Slujbele Bisericii, rugăciunea, postul, privegherea, metaniile, închinăciunile, smerenia…Te umpli de pocăință, de citiri sfinte, de traduceri sfinte, de luminări și vederi dumnezeiești, pentru că ești avid de viața reală, de viața cu Dumnezeu. Și viața cu Dumnezeu e viața în care demonii au fost scoși afară din noi de El Însuși, pentru că a venit El, prin slava Lui, ca să împărățească în noi pentru totdeauna.

Vă doresc multă pace, înțelepciune și împlinire dumnezeiască! Amin!


[1] Începută la 7. 39, în zi de miercuri, pe 25 ianuarie 2023. Cer înnorat, un grad, vânt de 6 km/ h.

[2] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Προσευχή_του_Ιησού.

Facerea, cap. 41, cf. LXX

1. Și a fost, după doi ani de zile, [că] Farao a văzut vis. Se făcea a sta lângă râu.

2. Și, iată, ca și [când] din râu suiau 7 vaci, frumoase [cu] chipul și alese [cu] trupurile, și pășteau din iarbă!

3. Dar alte 7 vaci se suiau după acestea din râu, urâte [cu] chipul și slabe [cu] trupurile, și pășteau lângă vaci, lângă buza râului.

4. Și au mâncat cele 7 vaci urâte și slabe [cu] trupurile [pe] cele 7 vaci frumoase [cu] chipul și alese și a fost sculându-se Farao.

5. Și a fost visând [și] a doua oară. Și, iată, 7 spice se suiau dintr-o rădăcină, [fiind] alese și bune!

6. Dar alte 7 spice, mici și stricate de vânt, creșteau după ele.

7. Și au înghițit cele 7 spice mici și stricate de vânt [pe] cele 7 spice alese și pline și a fost sculându-se Farao și [acesta] era visul[1].

8. Și s-a făcut dimineață și era tulburat sufletul său. Și a trimis [și] a chemat pe toți tălmăcitorii Egiptosului și pe toți cei înțelepți ai săi și Farao le-a povestit lor visul. Dar nu era lui Farao vestitorul acestuia.

9. Și a grăit întâiul între paharnici către Farao, zicându-i: „Păcatul meu mi-l aduc aminte astăzi.

10. Farao a fost urgisindu-se [asupra] slujitorilor săi și ne-a pus pe noi sub pază, în casa celui întâi între bucătari, și pe mine și pe întâiul între brutari.

11. Și am văzut vis într-o noapte, și eu și el, fiecare după visul său am văzut.

12. Și era acolo, împreună cu noi, tânărul, slujitorul evreu al întâiului între bucătari, și i-am povestit lui și [el] ne-a tălmăcit nouă.

13. Și a fost făcându-se, precum ne-a tălmăcit, [că] așa s-a și întâmplat: și [ca] eu să fiu întors la stăpânirea mea, iar acela să fie spânzurat”.

14. Și a trimis Farao [și] l-a chemat pe Iosif. Și l-au scos pe el din fortăreață și l-au bărbierit pe el și i-au schimbat veșmintele sale și a venit către Farao.

15. Și Farao i-a zis lui Iosif: „Vis am văzut și tălmăcitor nu este [pentru] acesta. Dar eu am auzit despre tine zicându-se [că] ai auzit tu visurile [și ai știut] să le tălmăcești pe ele”.

16. Și Iosif a fost răspunzându-i lui Farao [și] i-a zis: „Fără de Dumnezeu nu va fi răspunzându-se mântuirea lui Farao [ἄνευ τοῦ Θεοῦ οὐκ ἀποκριθήσεται τὸ σωτήριον Φαραω]!”.

17. Și a grăit Farao lui Iosif, zicându-i: „În somnul meu părea să stau lângă buza râului.

18. Și ca din râu suiau 7 vaci frumoase [cu] chipul și alese [cu] trupurile și pășteau din iarbă.

19. Și, iată, alte 7 vaci suiau după ele din râu, rele și urâte [cu] chipul și slabe [cu] trupurile, precum n-am văzut [ca] acestea mai urâte în tot pământul Egiptosului!

20. Și au mâncat cele 7 vaci urâte și slabe [pe] primele 7 vaci frumoase și alese.

21. Și au intrat întru pântecele lor și nu au fost arătate [nu s-au mai arătat], că[ci] au intrat[2] întru pântecele lor, iar fețele lor [erau] urâte ca și la început. Și am fost sculându-mă [și] am fost adormind [la loc].

22. Și am văzut din nou în somnul meu și ca 7 spice se suiau dintr-o rădăcină, [fiind] pline și bune.

23. Dar alte 7 spice, mici și stricate de vânt, creșteau ținându-se de ele.

24. Și au înghițit cele 7 spice mici și stricate de vânt [pe] cele 7 spice bune și pline. Așadar, am zis tălmăcitorilor [acestea] și nu era cel care îmi vestește mie”.

25. Iar Iosif i-a zis lui Farao: „Visul lui Farao unul este [τὸ ἐνύπνιον Φαραω ἕν ἐστιν][și], câte Dumnezeu face [ὅσα ὁ Θεὸς ποιεῖ], i-a arătat lui Farao [ἔδειξεν τῷ Φαραω].

26. Cele 7 vaci bune, 7 ani este [sunt], iar cele 7 spice bune, 7 ani este [sunt], [iar] visul lui Farao unul este[3].

27. Și cele 7 vaci slabe, suindu-se după ele, 7 ani este [sunt], iar cele 7 spice mici și stricate de vânt vor fi 7 ani de foamete.

28. Iar cuvântul pe care i l-am zis lui Farao [acesta este], [căci] câte Dumnezeu face, i-a arătat lui Farao.

29. Iată, 7 ani vine bunăstarea cea multă [εὐθηνία πολλὴ] în tot pământul Egiptosului!

30. Dar vor veni 7 ani de foamete după aceștia și [oamenii] vor uita de săturarea din tot pământul Egiptosului și foametea va mistui pământul [καὶ ἀναλώσει ὁ λιμὸς τὴν γῆν].

31. Și nu va fi cunoscută bunăstarea pe pământ de foametea care va fi după acestea, căci tare va fi foarte [ἰσχυρὸς γὰρ ἔσται σφόδρα][4].

32. Iar pentru [că a fost] să fie îndoit de două ori visul lui Farao, [s-a făcut aceasta], că[ci] va fi adevărat cuvântul de la Dumnezeu [ἀληθὲς ἔσται τὸ ῥῆμα τὸ παρὰ τοῦ Θεοῦ] și Se va grăbi Dumnezeu să-l facă pe el [καὶ ταχυνεῖ ὁ Θεὸς τοῦ ποιῆσαι αὐτό].

33. Așadar, acum socotește[5] un om înțelept și priceput și pune-l pe el peste pământul Egiptosului!

34. Și să facă Farao și să pună guvernatori peste pământ și să dea a 5-a parte [din] toate roadele pământului Egiptosului [în] cei 7 ani de bunăstare!

35. Și să adune toate mâncărurile celor 7 ani care vin, ai acestora buni, și să se strângă grâul sub mâna lui Farao, [iar] mâncărurile în cetăți să fie păzite!

36. Și va fi [vor fi] mâncărurile, care au fost păzite în pământ, spre cei 7 ani de foamete, care vor fi în pământul Egiptosului, și nu va fi nimicit pământul în foamete”.

37. Și a[u] plăcut cuvintele înaintea lui Farao și înaintea tuturor slujitorilor săi.

38. Și a zis Farao tuturor slujitorilor săi: „Nu vom afla astfel de om [μὴ εὑρήσομεν ἄνθρωπον τοιοῦτον], care are Duhul lui Dumnezeu în el [ὃς ἔχει Πνεῦμα Θεοῦ ἐν αὐτῷ]!”.

39. Și i-a zis Farao lui Iosif: „Pentru că Dumnezeu ți-a arătat ție toate acestea [ἐπειδὴ ἔδειξεν ὁ Θεός σοι πάντα ταῦτα], nu este om mai înțelept și mai priceput [decât] tine.

40. Tu vei fi în casa mea și pe gura ta o va asculta tot poporul meu. Fără numai [cu] tronul te voi depăși eu [pe] tine”.

41. Și Farao i-a zis lui Iosif: „Iată, te pun pe tine astăzi peste tot pământul Egiptosului!”.

42. Și a scos Farao inelul din mâna sa [și] l-a pus pe el pe mâna lui Iosif și l-a îmbrăcat pe el [în] veșmânt de in și a pus lanț de aur împrejurul gâtului său.

43. Și l-a suit pe el în carul al 2-lea al său și a vestit înaintea sa vestitorul și l-a pus pe el peste tot pământul Egiptosului.

44. Și Farao i-a zis lui Iosif: „Eu [sunt] Farao! Afară de tine nu va ridica nimeni mâna sa peste tot pământul Egiptosului.

45. Și a chemat Farao numele lui Iosif: Psontomfanih [Ψονθομφανηχ]. Și i-a dat-o lui pe Asennet [Ασεννεθ], pe fiica lui Petefris, a preotului cetății Soarelui, lui de femeie.

46. Și Iosif era de 30 de ani când a stat înaintea lui Farao, a împăratului Egiptosului. Și a ieșit Iosif de la fața lui Farao și a trecut prin tot pământul Egiptosului.

47. Și a făcut pământul, în cei 7 ani de bunăstare, snopi.

48. Și a adunat toate mâncărurile celor 7 ani, în care era [a fost] bunăstare în pământul Egiptosului, și a pus mâncărurile în cetăți. [Și] mâncărurile câmpurilor cetății, cele dimprejurul ei, le-a pus în aceasta.

49. Și a adunat Iosif grâu ca nisipul mării, mult foarte, până nu puteau să numere, că nu era numărul [său].

50. Iar lui Iosif i s-au făcut doi fii, mai înainte să vină cei 7 ani de foamete, pe care i-a născut lui Asennet, fiica lui Petefris, a preotului cetății Soarelui.

51. Și a chemat Iosif numele celui întâi-născut Manassi [Μανασσῆ], că[ci] „Dumnezeu a făcut să uit eu toate durerile mele și toate cele ale tatălui meu”.

52. Iar numele celui de-al doilea l-a chemat Efrem [Ἐφραίμ], că[ci] „Dumnezeu m-a sporit pe mine în pământul smereniei mele [ηὔξησέν με ὁ Θεὸς ἐν γῇ ταπεινώσεώς μου]”.

53. Și au trecut cei 7 ani de bunăstare, care au fost în pământul Egiptosului,

54. și au început cei 7 ani de foamete să vină, precum a zis Iosif. Și a fost foamete în tot pământul, dar în tot pământul Egiptosului erau pâini.

55. Și flămânzea tot pământul Egiptosului și a strigat poporul către Farao pentru pâini. Și a zis Farao [la] toți egiptii/ egiptenii: „Mergeți către Iosif și, ce are să vă zică vouă, faceți!”.

56. Și foametea era pe fața a tot pământul. Și a deschis Iosif toate grânarele [πάντας τοὺς σιτοβολῶνας] și vindea [la] toți egiptenii.

57. Și toate țările au venit înspre Egiptos, [pentru] a cumpăra de la Iosif, căci a stăpânit foametea în tot pământul [ἐπεκράτησεν γὰρ ὁ λιμὸς ἐν πάσῃ τῇ γῇ].


[1] Pe care îl avusese.

[2] Au rămas în ele.

[3] Cele două vise spun același lucru.

[4] Foametea va fi foarte multă.

[5] Caută un om.

Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [22]

Traduceri patristice

vol. 6

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei (sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)

Cartea I

3. Maniheul nu poate să înțeleagă aceste lucruri. De aceea el consideră întunericul și lumina doi zei. Și așază întunericul vrăjmaș înaintea luminii lui Hristos.

Dar noi, făcând tâlcuirile mistice care au fost arătate mai sus, nu distrugem înțelesul literal. Iată! Cunoaștem că un întuneric sensibil/ perceptibil era așezat peste adâncul sensibil [al apelor] și că suflarea lui Dumnezeu se purta peste apa cea văzută. Aceasta era fie o suflare de aer, care este în mod obișnuit numită „vânt” de către oameni, fie era Sfântul Duh, care mai înainte a prezis și a arătat harul Sfântului Botez. Cu adevărat, era nevoie de ambele: curenții de aer ca să sufle în cruce peste apele Botezului, și Sfântul Duh ca să le sfințească.

Poate că din această cauză apa și Duhul au fost numite după întuneric. Adică: luminarea Botezului vine după păcat. Dumnezeu a dat apelor pe Duhul ca unei fântâni baptismale/ cristelnițe și imediat după aceea a poruncit: „Să fie lumina[1] luminării! „Și a fost lumina” luminării.

4. În afară de Botez, aici, printre primele lucruri, învățăm de asemenea despre taina Treimii. [Căci] spune: „Și a zis Dumnezeu”[2]. Tatăl, desigur. Apoi: „Să fie lumina!”. Adică: Să apară Hristos pe pământ. Iar Duhul Sfânt al lui Dumnezeu este Cel care Se purta deasupra apelor.

Odată cu această taină, aflăm despre modul de viețuire care este plăcut lui Dumnezeu. Mai întâi a fost dat Botezul, și apoi – ca un fel de pecete – credința în el. Zice: „Să fie lumina!”. Sau: Să înceapă o viață plăcută lui Dumnezeu, luminând „înaintea oamenilor” ca o lumină[3] – după cum spune Hristos. Și văzând acest mod de viețuire, Dumnezeu a încuviințat-o. Căci „a văzut Dumnezeu lumina” vieții și El a zis „că [este] bună”[4]. A încuviințat-o deoarece El Se bucură întru această lumină. Căci bucuria [aceasta] se ivește chiar și numai „pentru un păcătos pocăindu-se”[5].

5. Acum, în fine, creația a fost luminată prin credință și prin felul bun de viețuire. Întunericul păcatului și al necredinței, care exista mai înainte, a fost alungat din ea prin Botez. De aceea, îndată autorul arată următoarele: „și a despărțit Dumnezeu între lumină și între întuneric”[6].

Această minunată despărțire a luminii de întuneric peste apa adâncului a fost profețită, de asemenea, de cele două păsări trimise din arca lui Noe[7]. Și se poate vedea și aici că întunericul a fost mai întâi. A fost mai întâi corbul care a zburat peste ape. Dar acest corb întunecat, Satanas, a fost înecat și nimicit; sau a rătăcit într-un loc cu adevărat întunecat și trupesc al păcatului. (Căci Cuvântul nu este de înțeles pentru toți.) Apoi Duhul lui Dumnezeu, Porumbița, Se purta în zbor peste apă. Dar încă nu a aflat odihnă picioarelor Sale[8], pentru ca să Se sălășluiască în om[9], sau să zidească cuib[10] și să umble în el [în om][11].

În fine, toate vârfurile munților erau neacoperite[12], ceea ce a arătat goliciunea cea fără de rușine a păcatului între neamuri și mulțimea mare de răutate a lor și împietrirea inimii lor, întărită puternic în nebunie. De aceea, Duhul lui Dumnezeu, Porumbița, încă, Se purta deasupra apelor[13].


[1] Fac. 1, 3.

[2] Ibidem.

[3] Mt. 5, 16.

[4] Fac. 1, 4.

[5] Lc. 15, 7.

[6] Fac. 1, 4.

[7] Fac. 8, 6-13. A se vedea traducerea Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș: https://www.teologiepentruazi.ro/2022/03/10/facerea-cap-8-cf-lxx/.

[8] Cf. Fac. 8, 9.

[9] Cf. Iez. 37, 27; In. 1, 14.

[10] Cf. Rom. 8, 11; II Tim. 1, 14.

[11] Cf. Lev. 26, 12; II Cor. 6, 16.

[12] Cf. Fac. 8, 11.

[13] Cf. Fac. 1, 2.

Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [21]

Traduceri patristice

vol. 6

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei (sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)

Cartea I

XI. 1. Dumnezeiasca Scriptură numește adesea nu numai puterile împotrivitoare, ci și neamurile păgâne ca ape sau adâncuri/ abisuri, peste care zace întunericul răutății. Din această cauză, trebuie să aducem la lumină mărturiile profetice despre acest lucru. David, spre exemplu, zice: „Adânc pe adânc cheamă”[1]. Într-adevăr, adâncul – mulțimea neamurilor care erau odinioară în întuneric[2] – acum îndeamnă poporul evreu să Îl cunoască pe Dumnezeu.

Căci unii au cugetat că cele două nume pentru cele două ape înseamnă două feluri de neamuri. Poporul neamurilor păgâne, peste care a fost întunericul, sunt adâncul/ abisul. Poporul neamului evreiesc, peste care S-a purtat Duhul dumnezeieștilor Scripturi, dar nu a rămas [peste el], sunt apa[3].

Despre aceste două ape s-a spus, de asemenea: „Și în ziua aceea va ieși apă vie din Ierusalim: jumătatea ei întru marea cea dintâi și jumătatea ei întru marea cea de apoi”[4]. Asemenea, Profetul Amvacum zice: „Și ai pus întru mare caii Tăi, [ei] tulburând apă multă”[5]. Vrea să spună că Sfinții Îngeri și Apostolii sunt „caii” lui Hristos. De aceea, la intrarea acestor cai, „s-au înspăimântat și s-au tulburat abisurile, mulțimea sunetului apelor”[6].

Iar versetul: „Lăudați-L pe Domnul din pământ, balaurii și toate abisurile!”[7] este cântat despre neamurile păgâne. „Balaurii” sunt conducătorii lor sălbatici de mai înainte.

2. Așadar, deoarece există astfel de mărturii, nu ar trebui să fii în îndoială când zice: „și întunericul [era] deasupra abisului”[8], înainte de lumină. Vorbește despre adunarea neamurilor păgâne, care odinioară era în întuneric. Era întunericul ateismului/ necredinței, întunericul violenței, întunericul superstiției, întunericul idolatriei și al tuturor celorlalte păcate, înainte de venirea și de arătarea adevăratei Lumini, Hristos[9].

Deci numai pentru acest motiv, Scriptura așază întunericul înaintea luminii: pentru că mai înainte eram rătăcitori, iar apoi am urmat Lumina. De aceea, mai întâi a fost Legea cea întunecată, și apoi Vestea cea Bună. Și tot de aceea, întâi a fost seară și apoi ziuă[10].

Și de aceea a fost menit ca [lumea] să înceapă de duminică seara, căci am trecut de la întunericul morții la lumina Învierii[11]. Dacă lucrurile nu stau așa, atunci a fost nepotrivit și nelalocul lui ca Dumnezeu să numească întunericul înaintea luminii și îndată, la început, să fi făcut creația Sa întunecată.


[1] Ps. 41, 8.

[2] Cf. Is. 8, 23 – 9, 1;  Mt. 4, 15-16.

[3] Cf. Fac. 1, 2.

[4] Zah. 14, 8. A se vedea: Cartea Sfântului Profet Zaharias, traducere și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2019, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2019/08/31/cartea-sfantului-profet-zaharias/.

[5] Amv. 3, 15. A se vedea Cartea Sfântului Profet Amvacum, traducere și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2015, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2015/10/21/cartea-sfantului-profet-amvacum/.

[6] Ps. 76, 17.

[7] Ps. 148, 7.

[8] Fac. 1, 2.

[9] Cf. In. 1, 9; I In. 2, 8,

[10] Cf. Fac. 1, 5.

[11] Cf. In. 5, 24; I In. 3, 14.

Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [20]

Traduceri patristice

vol. 6

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei (sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)

Cartea I

4. Dacă tremuri, iubite cititorule, pentru cele spuse, Pavlos te va elibera de frica ta. El zice următoarele despre înălțarea lui Hristos de pe pământ: acum S-a înălțat pentru a fi văzut de începătorii și stăpâniri, prin Biserică[1]. De aceea, când Hristos S-a înălțat, a uimit Puterile de sus, din Ceruri. Și ele, după ce au fost înștiințate de către cei care urcau împreună cu Stăpânul de pe pământ[2], s-au minunat. Au întrebat: Cine este Împăratul slavei?[3]. [Și au strigat:] Priviți minunile uimitoare și minunățiile pe care le-a dăruit Dumnezeu firii umane, întru care a locuit!

Dumnezeu, pe care Îngerii nu Îl văzuseră mai înainte, le-a fost arătat lor de către oameni. Ce minune de neînțeles! Ei Îl lăudau cu imne pe Dumnezeul lor, dar nu Îl văzuseră pe Cel pe care Îl lăudau. Tronurile/ Scaunele Îl țineau pe Dumnezeu, dar ei nu Îl vedeau pe Cel pe care Îl purtau[4]. Iar Îngerii cei cu câte șase aripi și cu mulți ochi Îl slăveau și Îl lăudau pe El fără nicio clipă de tăcere[5], și cu toate acestea nu au văzut pe Cel pe care Îl cinsteau. De aceea, îngenunchind, au tânjit, au însetat, s-au rugat și au cerut îndelung ca să Îl vadă pe Cel nevăzut, sau să Îl zărească măcar ca într-o oglindă neclară[6] sau măcar să arunce o privire și să Îl vadă pe Cel pe care Îl iubeau și Îl cântau! Dar nu au putut. Ființa dumnezeiască era neapropiată și neînțeleasă.

5. Dacă tu, omule, nu crezi ceea ce îți spun, atunci ascultă-l pe Petros, care zice că oamenilor li s-au dat daruri[7] către care Îngerii tânjesc/ doresc să privească[8]. Dar nu au putut, pentru că lumea omenească era nevăzută atunci. Era nefăcută/ neterminată, jos în adâncul întunericului păcatului[9]. De aceea, și cerul era încețoșat, iar tăria era neîmpodobită în ziua întâi și în a doua. Apoi, în a treia zi, lumea și-a înălțat capul, s-a ridicat, în vârstă de trei zile, și s-a înălțat din Iad. Ca [sculată] din moarte, a renăscut/ a înviat. A zărit lumina. Eliberată de apele cele rele și de întuneric, a început să respire. Și ceea ce era mai înainte neroditor, acum a făcut roade[10].

Apoi, în fine, după pământ, și cerul a fost orânduit și luminat. A fost împodobit cu soarele, cu luna, cu stelele, [acestea simbolizând împodobirea de după Înviere și Înălțare,] cu Hristos, cu Biserica și cu Sfinții. Duhurile cerești L-au primit pe El, luminând pururea, pe când Se înălța în trup. Și ele s-au bucurat împreună cu Biserica[11], au strălucit împreună cu Sfinții. De aceea, cu înfocare și tărie, Oștirile de sus apără, iubesc, ajută și se roagă pentru neamul omenesc. Prin noi, ele au fost cinstite cu vedere[a lui Dumnezeu întrupat]. Prin ele însele, nu aveau mijloacele necesare.

De aceea, pentru a arăta toate acestea, pământul a fost împodobit mai înaintea cerului, la facerea lumii/ a universului.


[1] Cf. Ef. 3, 10.

[2] Cred că vorbește despre cei înviați cu trupul, despre care s-a spus că: „mormintele s-au deschis și multe trupuri ale Sfinților, care erau adormiți, s-au sculat/ au înviat. Și au ieșit din morminte după învierea Lui, și au intrat întru cetatea sfântă și s-au arătat multora” (Mt. 27, 52-53). Despre care Sfinții Părinți au spus (cred că Sfântul Ioannis Hrisostomos, dacă îmi amintesc bine) că aceștia nu au mai murit, ci, când S-a înălțat Domnul, s-au înălțat și ei împreună cu El la cer.

[3] Ps. 23, 8, 10.

[4] Cf. Iez. 1, 25-26; 10, 1.

[5] Cf. Is. 6, 2-3; Iez. 10, 12; Apoc. 4: 6, 8.

[6] Cf. I Cor. 13, 12.

[7] Cf. Ef. 4, 8.

[8] I Petr. 1, 12.

[9] Cf. Fac. 1, 2.

[10] Cf. Fac. 1, 9-12.

[11] Cf. Is. 44, 23; 49, 13; Apoc. 12, 12; 18, 20.

Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [19]

Traduceri patristice

vol. 6

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei (sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)

Cartea I

3. Despre nașterea de [care am zis] mai sus, nici măcar Îngerii înșiși nu cunosc. Ei arată cu claritate aceasta, prin ceea ce le este propriu și prin simbol, [adică] acoperindu-și fața și capul. Ei își acoperă fețele cu două aripi și picioarele cu [alte] două [aripi][1], sugerând simbolic gândurile lor:

Chiar dacă suntem minți, nu știm nimic cu claritate despre cele două nașteri[2]. Cele două aripi ca un văl/ cortină reprezintă aceasta. Nici nu vă putem spune nimic despre ele vouă, oamenilor. Picioarele noastre ar fi [simbolizează] trecerea cugetărilor de la noi la voi, spre a vi le împărtăși, vouă, oamenilor, care ați fost așezați ultimii și după noi.

Zburăm doar cu două aripi[3]. Dar prin zborul nostru arătăm că suntem iscoditori, în așteptare și pururea străduindu-ne și căutând să cunoaștem ceva despre cele două nașteri. Prin căutările noastre, ca prin niște aripi, suntem pururea purtați mai departe, dar încă nu am găsit odihnă din întrariparea noastră. Odihna vine din descoperirea a ceea ce este căutat, și aceasta este ca un cuib pentru zborul minții ce cutreieră în căutarea sa. Știm despre cele două nașteri ale Cuvântului, dar nu le înțelegem deloc. Și din această cauză zburăm veșnic.

Într-adevăr, cunoaștem felul în care toate făpturile vii au venit întru ființă: toate cele din aer și cele de pe pământ. Vulturul și leul și taurul sunt imagini [simboluri] ale cunoașterii noastre despre aceste lucruri. Înțelegem nu numai acestea, dar și pe cel care este cel mai cinstit dintre creaturile vii: omul. De aceea, purtăm asupra noastră tiparul feței sale[4]. Dar nicăieri nu există o fire care să fi venit întru ființă – și cu siguranță nici a noastră – și care să poată să-L cunoască și să vorbească despre Dumnezeu[5].

Dumnezeu Tatăl a ascuns de noi nașterea de jos [a Fiului, pe pământ], după trup. Cu adevărat, a fost taina care din veșnicie a fost ascunsă de toți[6]. El v-a îngăduit mai întâi vouă, fiilor oamenilor, să aflați despre aceasta. Și apoi, mai târziu, prin Biserica voastră, am cunoscut-o și noi[7].


[1] Cf. Is. 6, 2.

[2] Ale Fiului lui Dumnezeu: cea din veșnicie, din Tatăl, și cea în timp sau cu trup, din Preacurata Fecioară.

[3] Ibidem.

[4] Cf. Iez. 1, 10. A se vedea Cartea Sfântului Profet Iezechiil, traducere și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, București, 2022, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2022/03/15/cartea-sfantului-profet-iezechiil-editia-liturgica/: „Și asemănarea fețelor lor [era] fața omului și fața leului din cele de-a dreapta ale celor patru și fața vițelului din cele de-a stânga ale celor patru și fața vulturului [din] cele patru”.

[5] Despre ceea ce este El în esența/ ființa Sa.

[6] Cf. Ef. 3, 9; Col. 1, 26.

[7] Cf. Ef. 3, 10. A se vedea Epistola către Efeseni, traducere și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2015, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2015/01/20/epistola-catre-efeseni/:  „Mie, celui mai mic [dintre] toți Sfinții, mi s-a dat harul acesta, [adică acela de] a binevesti neamurilor nepătrunsa bogăție a lui Hristos  și [de] a lumina [pe toți], care [este] iconomia tainei celei ascunse din veci, în Dumnezeu, Cel care a zidit toate [prin Iisus Hristos]. Ca să se facă cunoscute acum începătoriile și stăpânirile, în cele cerești, prin Biserică, [adică] înțelepciunea cea de multe feluri a lui Dumnezeu, după sfatul [din] veci pe care l-a făcut în Hristos Iisus, Domnul nostru” (Ef. 3, 8-11).

1 2 3 2.340