Traduceri patristice (vol. 6)

Pagina sursă a cărții.

Cartea în format PDF.

*

Cuprinsul

 

1. Sfântul Hilarius, Episcopul de Poitiers, Tratat despre taine, p. 5-36.

2. Sfântul Ioannis Gură de Aur, Comentariul la Faptele Apostolilor (Omiliile 21-25), p. 37-135.

3. Sfântul Cuvios Hieronymus Mărturisitorul, Fragmente din Comentarii la Profetul Isaias, p. 136-158.

4. Sfântul Ambrosius al Mediolanului, Fragmente din Comentariul la Cântarea Cântărilor, p. 159-193.

5. Sfântul Augustinus, Episcopul de Hippo, Despre Sfânta Treime [cartea a cincea], p. 194-208.

6. Sfântul Anastasios Sinaitul, Exaimeron, p. 209-412.

7. Sfântul Anastasios Sinaitul, Întrebări și răspunsuri (1-5), p. 413-417.

Viețile Sfinților (vol. 2)

Pagina sursă a cărții.

Cartea în format PDF.

*

Cuprinsul

Viața Sfântului Cuvios Iosif Imnograful [Ὁ Ὅσιος Ἰωσὴφ ὁ Ὑμνογράφος] (3 sau 4 aprilie) [4-70]

Viața Sfintei Mucenice Filotea [Φιλοθέα] de la Curtea de Argeș (7 decembrie) [71-107]

Viața Sfântului Augustinus, Arhiepiscopul de Canterbury, Apostolul Angliei (26 mai) [108-166]

Viața Sfântului Cuvios Maximos Mărturisitorul [Ὁ Ὅσιος Μάξιμος ὁ Ὁμολογητής] [21 ianuarie] [167-293]

Istoria literaturii române (vol. 11)

Pagina sursă a cărții.

Cartea în format PDF.

*

Cuprinsul cărții

Nicolae Labiș: poetul munților sau întoarcerea la ingenuitate /5-17/

Nichita Stănescu și cuvintele care au sens de la Dumnezeu /18-21/

Poezie și teologie cu Nichita Stănescu /22-26/

Frumoasă ca umbra unui gând… /27-31/

Antimatematica și mistica iubirii /32-38/

Arta nu este superioară omului… /39-41/

Oificarea caprelor și un fragment de dialog dintre Nichita și Cantemir /42-51/

Apocalipsa în ochiul lui Nichita și despre ce trebuie să lași în urma ta /52-54/

Deodată am auzit ploaia venind /55-57/

Cu o ușoară nostalgie /58-61/

Curcubeiele deșertului /62-66/

În dulcele stil clasic /67-73/

Reîntoarcere la Nichita /74-645/

În loc de concluzii… /646/

Istoria literaturii române (vol. 10)

Pagina sursă a cărții.

Cartea în format PDF.

*

Cuprinsul cărții

1. Acatistele Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor (4-50)

2. Din nou despre modernitate și tradiționalism…(51-62)

3. Folclorul în concepția tradiționaliștilor (63-112)

4. Temniță și duhovnicie (113-128)

5. Poezia românească postbelică: considerații generale (129-138)

6. Emil Botta: masca de histrion (139-294)

7. Despre receptare (295-298)

8. Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, poetul: alternativa lirică a pustiei la proletcultism (299-333)

9. Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu: Poezia Mistică (334-507)

Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [105]

Traduceri patristice

vol. 7

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei
(sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)

VII. Cartea a șaptea a Exaimeronului
Aceasta este cartea a șaptea a aceluiași autor. Este despre cele de după ziua a șasea

4. Să cercetăm poruncile lui Dumnezeu la suprafață, ce a interzis El a se face de sabat. Atunci când nu aprinzi focul sâmbăta, ci faci lucrurile în întuneric, cum Îl mulțumește aceasta pe Dumnezeu[1]? Ce bine e în faptul că măgarul, cămila și boul stau degeaba de sabat[2]? Când un evreu nu merge pe drum sâmbăta, Dumnezeu ce câștigă?

Toate acestea trebuie judecate și împlinite duhovnicește. Căci dacă a șaptea zi este mai vrednică decât toate celelalte zile, [atunci] de ce a poruncit Dumnezeu ca tăierea-împrejur să aibă loc în a opta zi și nu în a șaptea[3]? Legea iudaică consideră că nu e nimic mai important decât tăierea-împrejur.

Și dacă Dumnezeu a instituit un moratoriu de sabat legat doar de ușurarea poverilor materiale, [atunci] de ce întreg Israilul, la Ieriho, și-a cărat tot echipamentul și carele de luptă și a înconjurat cetatea timp de șapte zile la rând[4]?

Dacă Dumnezeu a dat porunca Sa împotriva aprinderii focului material și pipăibil, de sabat[5], atunci de ce Moisis, după lege, a creat sărbătoarea corturilor, pentru 12 zile la rând? Primind darurile și jertfele celor 12 seminții, el a aprins focul și a făcut o jertfă în fiecare zi[6].

5. Și astfel, iudeule, nu este după cum îți imaginezi tu. Dumnezeu nu a binecuvântat sabatul material, cel care trece, care sfârșește de a exista și nu mai este văzut. Dumnezeu nu a poruncit cămilelor, măgarilor și catârilor să păzească sabatul. (Sau oare a poruncit ca și animalele să fie tăiate-împrejur?) Legea care ți s-a dat ție nu era cu privire la poveri materiale. În fiecare sabat, o mamă își ridică pruncul nou-născut ca să îl spele. Iar tu îți cari fiul și fiica pe umeri. Acestea sunt poveri materiale, nu spirituale. Și [faci acestea] deși ți s-a poruncit să nu faci nicio muncă de slujire, ci numai munca sufletului și pentru suflet[7].

De aceea, vino. Află de la mine cum ar trebui să ții sabatul și să faci ziua a șaptea a ta deopotrivă frumoasă și plăcută lui Dumnezeu. Adică: încetarea de la toate lucrările tale[8], odihnirea de viața ta pământească. Învață de la mine cum să muncești în vremea celor șase zile ale tale, în mod preafrumos, cu cele cinci simțuri și cu sufletul tău nemuritor. Crede în Hristos, Care S-a făcu om în a șasea zi a vremurilor.

El a oprit, a încetat și a dat de-o parte închinarea zilei a șaptea a legii vechi, ca neroditoare și fără rost. El a stins focul jertfei ei și a poruncit ca niciodată să nu se mai aprindă un asemenea foc de sabat. Boul și dobitocul tău trebuie lăsate în pace: adică El a poruncit ca niciodată să nu mai jertfești lui Dumnezeu o jertfă de dobitoc/ animal, ci să aduci un dar rațional al slăvirii lui Dumnezeu[9].

În locul focului material, aprinde o candelă dumnezeiască în templu. Nu căra povara trupului[10], nici nu supune sufletul agasărilor trupului. Nu umbla pe calea spinoasă[11]. El a oprit aceasta în mod preafrumos când a zis: „Eu sunt Calea”[12]. Deci îndepărtează-te de ziua a șaptea a ta și aleargă către a opta zi și ziua întâi a lui Hristos, ca să ai tăierea-împrejur cea duhovnicească a simțurilor tale. Apoi poți să primești pe Sfânta Treime și să devii frumosul „Opt”.


[1] Cf. Ieș. 35, 3.

[2] Cf. Ieș. 20, 10; 23, 12; Deut. 5, 14.

[3] Cf. Lev. 12, 3.

[4] Cf. Iis. Nav. 6, 2-16.

[5] Cf. Ieș. 35, 3.

[6] Cf. Num. 7, 1-88.

[7] Cf. Ieș. 12, 16.

[8] Cf. Fac. 2, 2.

[9] Cf. Ps. 49, 14; Rom. 12, 1.

[10] Cf. Ier. 17: 21-22; 24; 27.

[11] Cf. Ier. 2, 25; Bar. 4, 26.

[12] In. 14, 16.

Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [104]

Traduceri patristice

vol. 7

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei

(sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)

VII. Cartea a șaptea a Exaimeronului

Aceasta este cartea a șaptea a aceluiași autor. Este despre cele de după ziua a șasea

VI. 1. Fiii iudeilor, cei sabatolatri și sabatofagi[1], n-ar trebui să fie prea trufași. Dumnezeu nu a binecuvântat acea sâmbătă, pe cea de la începutul creației, căci El nu S-a odihnit de toate lucrurile Sale în acea zi. Și dacă El nu S-a odihnit în ea, este evident că El nu a binecuvântat-o – chiar dacă ceea ce s-a zis îl nemulțumește pe evreu, care susține că în ziua a șaptea Dumnezeu S-a odihnit de toate lucrurile Sale[2]. Este [chiar] Dumnezeiasca Scriptură [cea] care îl dezaprobă și îl face să tacă, căci mărturisește: Dumnezeu încă face să răsară „din pământ tot pomul frumos”[3]. Și El a sădit o Grădină[4]. Iar din pământ El încă a [mai] plămădit fiare și cirezi [de dobitoace] și păsări[5]. Și i-a dat lui Adam o poruncă[6]. „Și a făcut […] hitoane din piele”[7]. Și a poruncit Heruvilor să păzească Grădina[8]. Și Și-a așezat curcubeul Său în nor[9]. Și [astfel] Dumnezeu se vede a fi făcut multe alte lucruri după a șaptea [zi a creației], așa după cum am zis doar puțin mai devreme.

2. Mare este trufia și lăudăroșenia evreilor împotriva noastră, cu privire la sâmbăta/ sabatul lor, care este vestit peste tot și care este nesătul. Cei neînvățați să înțeleagă că noi niciodată nu am găsit că Dumnezeu a binecuvântat ceva și apoi S-a întors și l-a urât și l-a blestemat – așa cum am spus deja altădată și voi arăta iarăși în vorbirea mea despre pedepsirea lui Adam.

Dacă Dumnezeu a binecuvântat și a sfințit această zi a voastră, sâmbăta, cea simțită [concretă], atunci de ce a lepădat – de fapt, a năruit cu totul – închinarea voastră de sabat? De ce a blestemat El și a disprețuit sâmbetele/ sabaturile voastre? Prin Profetul Său, a zis către voi: „sabaturile […] și lunile cele noi ale voastre […] le urăște sufletul Meu”[10]. Un lucru disprețuit de Dumnezeu: cum poate el să fie sfânt? O zi disprețuită de Dumnezeu: ce fel de binecuvântare are ea de la Dumnezeu? El [Profetul] a grăit bine și cupă cum se cuvine lui Dumnezeu atunci când a zis că Dumnezeu disprețuiește sabaturile voastre ca pe ceva necurat și păcătos.

3. Sabatul nostru, cel duhovnicesc, nu a fost lepădat sau blestemat de Dumnezeu. Dar pentru tine, evreul, El a făcut lenevia sabatului lege, pentru ca să osândească nelegiuirea și răzvrătirea împotriva Lui. Căci El mai înainte a știut că vei disprețui poruncile Lui și vei sluji idolilor tăi[11].

Când fiul tău te vede – pe de-o parte închinându-te idolilor tăi, iar, pe de altă parte, lenevind sâmbăta și nefăcând nimic[12] – te va întreba motivul pentru care te odihnești sâmbăta și nu faci nimic. Atunci vei fi nevoit să-i spui lui că în șase zile Dumnezeu a creat cerul și pământul și toate din ele; dar în ziua a șaptea, sâmbătă, El S-a odihnit de toate lucrurile Sale[13].

La aceasta, fiul tău cu siguranță îți va răspunde zicând: „Dacă într-adevăr Dumnezeu este Creatorul cerului și al pământului și a toate din ele, atunci ar trebui să-L slăvești și să-I slujești Lui, Creatorului, și nu să te închini creației Lui”.

Acestea sunt fundamentele și motivul pentru care – conform exegeților – Dumnezeu, prin multe porunci și amenințare, a făcut lenea sabatului să fie lege pentru evrei[14]. Atunci când ei încearcă să o explice și să o interpreteze celor care întreabă, din propriile lor afirmații vor fi găsiți vinovați de necredință.


[1] Care mănâncă masa de sabat.

[2] Cf. Fac. 2, 2.

Sfântul Anastasios susține, cu alte cuvinte, că „Și […] Dumnezeu […] S-a odihnit [în] ziua a șaptea de toate lucrurile Sale pe care le-a făcut” (Fac. 2, 2) nu se referă la ziua a șaptea a creației. Că sensul este altul, duhovnicesc, așa după cum, în Noul Testament, spunând că poate să rezidească templul în 3 zile, Hristos nu se referea la templul din fața Sa.

[3] Fac. 2, 9.

[4] Cf. Fac. 2, 8.

[5] Cf. Fac. 2, 19.

[6] Cf. Fac. 2, 16.

[7] Fac. 3, 21.

[8] Cf. Fac. 3, 24.

[9] Cf. Fac. 9: 13, 14, 16.

[10] Is. 1, 13-14.

[11] Cf. Deut. 31: 16-18; 20; 29.

[12] Cf. Ieș. 20: 8-10; Deut. 5, 12-15.

[13] Cf. Fac. 2, 3; Ieș. 20, 11.

[14] Cf. Ieș. 20, 8-11; 31, 12-17; 35, 2; Deut. 5, 12-15.

Și, din nou, explicația Sfântului Anastasios este într-o logică asemănătoare cu aceea pe care a dat-o Hristos Domnul când le-a spus evreilor că Moisis le-a poruncit să facă scrisoare de despărțire pentru a micșora răul, din cauza patimilor lor păcătoase, dar nu pentru că era dorința lui Dumnezeu ca soții să se despartă.

Faptele Apostolilor, cap. 11, 1-18, cf. BYZ

1. Și au auzit Apostolii și frații, cei fiind prin Iudea, că și neamurile au primit cuvântul lui Dumnezeu [τὰ ἔθνη ἐδέξαντο τὸν λόγον τοῦ Θεοῦ].

2. Și când s-a suit Petros întru Ierusalim, se îndoiau de el cei din tăierea împrejur,

3. zicând că: „Către oameni având netăiere împrejur ai intrat și ai mâncat împreună cu ei”.

4. Și a început Petros [și] le explica lor rând pe rând, zicându-le:

5. „Eu eram în cetatea Ioppi rugându-mă și am văzut în extaz vedenie [καὶ εἶδον ἐν ἐκστάσει ὅραμα], coborându-se un anume vas, ca o pânză de in mare [în] patru colțuri, coborându-se din cer și a venit până la mine.

6. Întru care am privit [și] vedeam, și am văzut dobitoacele pământului și fiarele și târâtoarele și păsările cerului.

7. Și am auzit glas zicându-mi mie: «Cel care te-ai ridicat, Petre, înjunghie și mănâncă!».

8. Și am zis: «Nicidecum, Doamne! Că tot [ce este] spurcat sau necurat niciodată [nu] a intrat întru gura mea».

9. Și mi-a răspuns mie glasul din cer de a doua [pentru a doua oară]: «Pe care Dumnezeu le-a curățit, tu nu le spurca!».

10. Și aceasta s-a făcut de trei ori și iarăși a[u] fost tras[e] toate întru cer.

11. Și iată, de îndată trei bărbați au venit la casa în care eram, trimiși de la Chesaria către mine!

12. Și mi-a zis mie Duhul[1] să merg împreună cu ei, de nimic îndoindu-mă. Și au venit împreună cu mine și acești șase frați și am intrat întru casa bărbatului.

13. Și ne-a vestit nouă cum l-a văzut pe Înger în casa sa [cum] a fost stând și i-a zis lui: «Trimite întru Ioppi bărbați și cheamă-l pe Simon, cel care este numit Petros,

14. care va grăi cuvinte către tine, în[tru] care vei fi mântuit tu și toată casa ta!».

15. Și când [a fost] să încep eu a grăi, a căzut Duhul Sfânt peste ei, ca și peste noi la început [ὥσπερ καὶ ἐφ᾽ ἡμᾶς ἐν ἀρχῇ][2].

16. Și am fost aducându-mi aminte de cuvântul Domnului, cum zicea: «Ioannis a botezat [cu] apă, dar voi veți fi botezați cu Duhul Sfânt».

17. Așadar, dacă Dumnezeu la fel ca și nouă le-a dat lor darul, [pentru că] au crezut în Domnul Iisus Hristos, dar eu ce puternic eram să-L opresc pe Dumnezeu?”.

18. Și [când] au auzit acestea, au tăcut și Îl slăveau pe Dumnezeu, zicând: „Și, așadar, Dumnezeu și neamurilor le-a dat pocăința spre viață [μετάνοιαν εἰς ζωήν]!”.


[1] Duhul Sfânt.

[2] La Cincizecime.

Sermon at the 3rd Sunday after Pentecost [2024]

My beloveds[1],

the care is our darkening. Because the care is our pasting to things, to fears, to obsessions, to pleasures…We dwell at our worry, at our fear, and want it eradicated from our lives. But our worry is our narrow perspective on our lives. Because the true perspective of our life is God’s will with us. And when we let go of our projections of the future, we also let go of our attachment to them[2].

The care is a theological desertion. Our life is lived by faith and our future lies in the hope in our God. But, if I worry unnecessarily, I no longer live by faith and by hope, but in fear. And if I am full of fear, I am not in the love of God who casts out fear. And that is precisely why we desert from the life with God through our sinful worries: because instead of His love, instead of being with Him, we choose to save our own skin[3].

But do we save our skin? Not! Any sin of ours, by which we think we save ourselves, is a suicide. And the sin, the interior suicide, is the death from which we escape through the confession of our sins. You confess many sins at a Psychoanalyst or at a Psychologist, but they cannot forgive you. Only your Priest Duhovnik can forgive you for them! Because God forgives you,  through him, of your sins[4].

When we trust in God, we let go of all our worries. We are with Him, and we stop thinking about problems. At the potential problems. Because we want to fulfill ourselves in His peace, in His peace that gives us to pray, to fulfill ourselves, to see our life in peace. But if current or imagined worries blind us, if temptations of all kinds stop us in place from prayer, the worries are separations from God, they are falls from His peace, because He does not want us to be agitated, to be fearful sinfully, but in His peace. And if my care is my fall from His love, I don’t need it[5].

In my youth I struggled a lot with the sinful worries, pointless. I worried about my grandparents, about my Marriage and Priesthood, about my literature. The money was few, many treated me with indifference and envy (like today, by the way), my grandparents were old and I was thinking how I would live after them, how I would bury them, what I would do next. But now, looking behind, I see God’s too wonderful work with me and with them and with my Priestess, because it all worked out wonderfully. And no matter how I imagined things, they would not have come out so harmoniously, as they came out of God’s hand. Because He fitted them all with the greatest fineness[6].

You must take note of God’s miracles in your life in order to heal from fear. His many miracles make you see His love towards you. Your every moment is His miracle. And when you realize His love for you, then you throw out fear, like an intruder, and stay with Him, with the One who loves you forever. And I was cured of fear, of all kinds of fears, by not letting them stay inside me. And I stayed in His peace to live all of my life[7].

„But into Your mercy, I have hoped [ἐγὼ δὲ ἐπὶ τῷ ἐλέει Σου ἤλπισα]” [Ps. 12, 6, LXX]. I stayed in Your mercy, I didn’t make future plans, because You are my future. And You chose the best for me, You chose what I needed. For our plans supersede His will. Our plans are a providence after our mind. But the real providence is His, because He knows what we really need. And when we leave ourselves in His hands and He chooses for us, then He chooses really well, because He wants our eternal fulfillment and not an apparent one[8].

Our real care is to fulfill God’s will. To fulfill it in all the compartments of our lives. You wake up with this care, you live with it, you live the true freedom, because, until you sleep, you do His will. And if His will becomes your will, then everything you do frees you internally and fills you with much divine enlightening, because everything you do fulfills you. And then you understand what it means: „that Your mercy [is] better than the lives [ὅτι κρεῖσσον τὸ ἔλεός Σου ὑπὲρ ζωάς]” [Ps. 62, 4, LXX][9].

For what is the life without His mercy, without His presence in us? It’s a boredom and a terrible torment! And if I had lived not once, but more lives, what kind of lives would I have had, if He had not been with me? That’s why, when you live His mercy, you no longer want to live lives in a row, but only one and live that one with the God of your salvation. Because the life with Him is the real fulfillment and the real fulfillment is to live in His glory. For the mercy of which the Holy Prophet David speaks is His eternal and uncreated glory[10].

My life is divided into two: before and after my conversion, although I was baptized as an infant in the orthodox faith. I have known the boredom, the inner ugliness, the unbelief, the life at random, without sense. But in december 1989, at the age of 12, I had the overwhelming experience of God. During the Romanian Revolution of 1989, when in Bucharest people died for faith and for freedom, when they died with divine enthusiasm, then I felt that these Martyrs of God were carried by Him, by Someone above them, from Whom all strength and courage come. And then I believed in the One who makes people fearless[11]!

I believed in Him, because I felt His glory. Because only His glory makes you from fearful fearless and from slave free. Only He brings you out of your small, narrow perspective, for the eternal personal fulfillment. Therefore, having terms of comparison, I can no longer be lied with „the good” of life at random, because I know what immense unfulfillment lives of the one who sins non-stop. And for me the good is His will and not mine, and His good continually fulfills me, because it continually sanctifies me. His good is His mercy, it is His eternal glory, it is His presence which sanctifies me[12].

And when I consciously converted to life with God, then I began to free myself. My inner release is a continual taking possession. My dispassion can only be a gift from God, because His glory is that cleanses us of passions. And only when His glory floods me, I can have myself, act in a real way, in the terms of the good[13].

Therefore, my beloveds, we can only be free ghostually, because the interior freedom is the gift of the glory of God that floods us. And if God frees us internally, the worries no longer have a sense. The worries keep us in place, make us fearful, make us cold. And when you are not full of His enthusiasm, you do not understand anything of the fullness of life. Because the life with Him is joy, it is fulfillment, it is holy boldness, it is the boldness that saves us. Amin[14]!


[1] Started at 19.33, in day of friday, on 5 July 2024. Sun, 31 degrees, wind of 11 km/h.

[2] grija este întunecarea noastră. Pentru că grija este lipirea noastră de lucruri, de frici, de obsesii, de plăceri… Ne oprim la îngrijorarea noastră, la frica noastră și vrem ca ea să fie eradicată din viața noastră. Dar grija noastră este perspectiva noastră îngustă despre viața noastră. Pentru că adevărata perspectivă a vieții noastre e voia lui Dumnezeu cu noi. Și când renunțăm la proiecțiile noastre despre viitor, noi renunțăm și la atașamentul nostru față de ele.

[3] Grija este o dezertare teologică. Viața noastră e trăită prin credință și viitorul nostru stă în nădejdea în Dumnezeul nostru. Însă, dacă eu îmi fac griji deșarte, eu nu mai trăiesc prin credință și prin nădejde, ci în frică. Și dacă sunt plin de frică, nu sunt în dragostea lui Dumnezeu care aruncă afară frica. Și tocmai de aceea dezertăm de la viața cu Dumnezeu prin grijile noastre păcătoase: pentru că în loc de dragostea Lui, în loc de a fi cu El, noi alegem să ne salvăm pielea.

[4] Însă ne salvăm noi pielea? Nu! Orice păcat al nostru, prin care noi credem că ne salvăm, e o sinucidere. Și păcatul, sinuciderea interioară, e moartea de care scăpăm prin spovedirea păcatelor noastre. La Psihanalist sau la Psiholog mărturisești multe păcate, dar ei nu ți le pot ierta. Numai Preotul tău Duhovnic te poate ierta de ele! Fiindcă Dumnezeu te iartă, prin el, de păcatele tale.

[5] Când ne încredem în Dumnezeu, noi renunțăm la toate grijile noastre. Suntem cu El și nu ne mai gândim la probleme. La potențialele probleme. Pentru că vrem să ne împlinim în pacea Lui, în pacea Lui care ne dă să ne rugăm, să ne împlinim, să ne vedem de viața noastră în pace. Dar dacă ne orbesc grijile curente sau închipuite, dacă ne opresc în loc, din rugăciune, ispitele de tot felul, grijile sunt despărțiri de Dumnezeu, sunt căderi din pacea Sa, pentru că El nu dorește să fim agitați, să fim înfricoșați păcătos, ci în pacea Lui. Și dacă grija mea e căderea mea din iubirea Lui nu am nevoie de ea.

[6] În tinerețea mea m-am luptat mult cu grijile păcătoase, fără rost. Mi-am făcut griji pentru bunicii mei, pentru Căsătoria și Preoția mea, pentru literatura mea. Banii erau puțini, mulți mă tratau cu indiferență și invidie (ca și azi, de altfel), bunicii mei erau în vârstă și eu mă gândeam cum voi trăi după ei, cum îi voi îngropa, ce voi face mai departe. Dar acum, privind în urmă, văd lucrarea cea preaminunată a lui Dumnezeu cu mine și cu ei și cu Preoteasa mea, pentru că toate s-au aranjat în mod minunat. Și oricât mi-aș fi imaginat eu lucrurile, ele nu ar fi ieșit atât de armonios, așa cum au ieșit din mâna lui Dumnezeu. Pentru că El le-a potrivit pe toate cu cea mai mare finețe.

[7] Trebuie să iei aminte la minunile lui Dumnezeu din viața ta pentru ca să te vindeci de frică. Minunile Lui cele multe te fac să vezi iubirea Lui față de tine. Fiecare clipă a ta e o minune a Lui. Și când îți dai seama de iubirea Lui față de tine, atunci dai afară frica, ca pe o intrusă, și rămâi cu El, cu Cel care te iubește pe tine din veci. Și m-am vindecat de frică, de frici de tot felul, prin aceea că nu le-am mai lăsat să rămână în mine. Și am rămas în pacea Lui ca să le trăiesc pe toate ale vieții mele.

[8] „Dar eu întru mila Ta am nădăjduit [ἐγὼ δὲ ἐπὶ τῷ ἐλέει Σου ἤλπισα]” [Ps. 12, 6, LXX]. Am stat în mila Ta, nu mi-am făcut planuri de viitor, pentru că Tu ești viitorul meu. Și Tu ai ales pentru mine cel mai bine, ai ales ce aveam nevoie. Căci planurile noastre înlocuiesc voia Lui. Planurile noastre sunt o providență după mintea noastră. Dar reala providență e a Lui, pentru că El știe ce ne trebuie cu adevărat. Și când ne lăsăm în mâinile Sale și El alege pentru noi, atunci alege cu adevărat bine, pentru că El dorește împlinirea noastră veșnică și nu una aparentă.

[9] Reala noastră grijă e să împlinim voia lui Dumnezeu. Să o împlinim în toate compartimentele vieții noastre. Te trezești cu această grijă, trăiești cu ea, trăiești adevărata libertate, pentru că, până când dormi, tu faci voia Lui. Și dacă voia Lui devine voia ta, atunci tot ceea ce faci te eliberează interior și te umpli de multă luminare dumnezeiască, pentru că tot ceea ce faci te împlinește. Și atunci înțelegi ce înseamnă: „că mai bună [este] mila Ta decât viețile [ὅτι κρεῖσσον τὸ ἔλεός Σου ὑπὲρ ζωάς]” [Ps. 62, 4, LXX].

[10] Căci ce e viața fără mila Lui, fără prezența Lui în noi? E o plictiseală și un chin groaznic! Și dacă aș fi trăit nu o dată, ci mai multe vieți, ce fel de vieți aș fi avut, dacă El nu ar fi fost cu mine? De aceea, când trăiești mila Lui, nu mai vrei să trăiești vieți la rând, ci doar una și pe aceea să o trăiești cu Dumnezeul mântuirii tale. Pentru că viața cu El e reala împlinire și reala împlinire e să trăiești în slava Lui. Căci mila despre care vorbește Sfântul Profet David este slava Lui cea veșnică și necreată.

[11] Viața mea se împarte în două: înainte și după convertirea mea, deși am fost botezat de prunc în credința ortodoxă. Am cunoscut plictiseala, urâțenia interioară, necredința, viața la întâmplare, fără sens. Însă în decembrie 1989, la vârsta de 12 ani, am avut experiența copleșitoare a lui Dumnezeu. În timpul Revoluției Române din 1989, când în București oameni au murit pentru credință și pentru libertate, când ei au murit cu entuziasm dumnezeiesc, atunci am simțit că acești Mucenici ai lui Dumnezeu sunt purtați de El, de Cineva mai presus de ei, de la Care le vine toată puterea și tot curajul. Și atunci am crezut în Cel care îi face pe oameni neînfricați!

[12] Am crezut în El, pentru că am simțit slava Lui. Pentru că numai slava Lui te face din fricos neînfricat și din rob liber. Numai El te scoate din perspectiva ta mică, îngustă, pentru veșnica împlinire personală. De aceea, având termeni de comparație, eu nu mai pot fi mințit cu „binele” vieții la întâmplare, pentru că știu ce neîmplinire imensă trăiește cel care păcătuiește non-stop. Și pentru mine binele e voia Lui și nu a mea, iar binele Lui mă împlinește continuu, pentru că mă sfințește continuu. Binele Lui e mila Lui, e slava Lui cea veșnică, e prezența Lui care mă sfințește.

[13] Și când m-am convertit în mod conștient la viața cu Dumnezeu, atunci am început să mă eliberez de mine însumi. Eliberarea mea interioară e o continuă luare în posesie. Nepătimirea mea poate fi doar un dar de la Dumnezeu, pentru că slava Lui e cea care ne curățește de patimi. Și numai când slava Lui mă inundă, eu pot să mă am pe mine însumi, să acționez în mod real, în termenii binelui.

[14] De aceea, iubiții mei, nu putem fi liberi decât duhovnicește, pentru că libertatea interioară este darul slavei lui Dumnezeu care ne inundă. Și dacă Dumnezeu ne eliberează interior, grijile nu își mai au rostul. Grijile ne țin pe loc, ne fac fricoși, ne fac reci. Și când nu ești plin de entuziasmul Lui, nu înțelegi nimic din plinătatea vieții. Pentru că viața cu El e bucurie, e împlinire, e îndrăzneală sfântă, e îndrăzneala care ne mântuie. Amin!

Sfântul Anastasios Sinaitul, Întrebări și răspunsuri [2]

Întrebarea a 4-a: Care sunt acele lucruri bune, prezentate nouă de către Hristos ca daruri, spre care Îngerii doresc să privească [εἰς ἃ ἐπιθυμοῦσιν Ἄγγελοι παρακύψαι][I Petr. 1, 12, BYZ], despre care Petros, purtătorul de cuvânt, ne spune?

Răspunsul al 4-lea: Unii spun că acestea sunt ceea ce ochiul n-a văzut [I Cor. 2, 9], iar alții că acestea sunt Taina comuniunii noastre[1]. Dar ce sens poate avea acest răspuns? Jertfa noastră cea fără de sânge este slujită de către Sfinții Îngeri și însoțită de străjuirea lor și împlinită de către ei. Deci, după părerea noastră, Îngerii doresc ca Dumnezeu Cuvântul, Care i-a făcut pe ei, să poată locui în ei după ființă, așa după cum El face în trupul nostru.

De asemenea, ei doresc ca firea lor să fie adorată și lăudată de către noi, în timp ce stă pe tronul heruvimic în sânul Tatălui [Apoc. 3, 21; Ps. 79, 2], așa cum firea noastră în Hristos este adorată de către ei și de toată creația cea văzută și de cea nevăzută. Și iarăși, ei doresc să țină cheile Împărăției cerurilor [Mt. 16, 19] și să șadă „pe cele 12 tronuri de judecată” [Mt. 19, 28], ca Hristos în ziua Judecății, la fel cum pescarii vor judeca[2] [lumea].

Din partea mea, eu spun că Heruvimii și Serafimii doresc să aibă aceeași familiaritate cu Hristos ca cel care și-a odihnit capul său „pe pieptul Său” [In. 21, 20] și ca femeile cele păcătoase care L-au uns și au turnat mir peste El [Mt. 26, 7; Mc 14, 3; Lc 7, 3]. Lasă-mă să-ți spun pe cea care este cea mai minunată dintre toate! Hristos a spus că atunci când El va veni în ziua Judecății, Puterile cerurilor se vor clătina [Mt. 24, 29] de frica și de groaza Sa, dar, în ceea ce îi privește pe cei Drepți, Cel care i-a făcut pe ei îi va pune pe ei să șadă la masă și, apropiindu-se de ei, le va sluji lor [Lc. 12, 37]. Acestea și lucruri asemenea lor ne sunt prezentate nouă de către Hristos ca daruri, spre care Îngerii doresc să privească [I Petr. 1, 12], adică să intre [la ele].

*

Întrebarea a 5-a: De ce, într-adevăr, a slăvit Hristos firea noastră mai presus decât pe cea a Îngerilor și de ce El o iubește încă?

Răspunsul al 5-lea: Despre aceasta unii au vrut să spună că aceasta a fost, precum spune Scriptura, că acolo unde s-a înmulțit păcatul, a prisosit harul (Rom. 5, 20). [Dar] cineva le poate obiecta lor, zicându-le: „Atunci era mai de trebuință ca demonii să fie mântuiți, căci în ei păcatul s-a înmulțit mai mult decât în noi”.

De aceea, ascultați-l pe Pavlos, care ne învață modul în care Hristos S-a făcut om și marea Sa bunătate în privința noastră! Căci Pavlos ne spune că această taină a fost ceva pe care Dumnezeu l-a rânduit mai înainte de veacuri [I Cor. 2, 7], adică șederea [Sa] printre oameni și bunătatea Lui.

Astfel, Dumnezeu este credincios față de ceea ce este omenesc, mai degrabă față de orice alt lucru creat, pentru două lucruri: în primul rând, pentru că [omul] este ceva zidit deopotrivă de propriile Sale mâini, dar și ca un chip al planului iconomiei Sale, o ființă vie, care este atât nevăzută, cât și văzută, muritoare și nemuritoare, precum este și Hristos, iar, în al doilea rând, pentru că El este din același neam cu noi și din aceeași fire și din aceeași materie și cu același chip, pentru că S-a făcut om.

Astfel, Hristos este credincios nouă și dintr-o rațiune trupească și în mod trupesc, fiindcă fiecare fire și fiecare neam are o înclinație naturală și afecțiune pentru ceea ce este asemenea după origine și de același neam și de aceeași fire cu sine.


[1] Dumnezeiasca Euharistie.

[2] Sfinții Apostoli, cei care mai întâi au fost pescari.

Traducerea e cf. Anastasios of Sinai, Questiones and Answers, with introduction, translation and notes by Joseph A. Munitiz, in col. Corpus Christianorum in Translation, vol. 7, ser. Corpus Christianorum Series Graeca, vol. 59, Pub. Brepols Publishers, Turnhout, Belgium, 2011, p. 55-57. Și este inclusă în Traduceri patristice (vol. 6).

Jurnalul unui jurnalist fără jurnal [8]

Ion D.[ esideriu] Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, ed. îngrijită, cronologie și note de Toma Velici, în colaborare cu Tudor Nedelcea, introd. de Eugen Simion, Ed. Academia Română și Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2013, 1268 p.

*

Timpul văzut ca o mașină fără piese de rezervă, p. 220. În România comunistă: „Proștii sunt deștepți, lichelele sunt cinstite, ageamiii sunt cei mai pricepuți. Lumea bună e atee, dar ține la religie, sărbători, datini”, p. 222. Nu s-au schimbat prea multe…

În locul fricii de Dumnezeu „ni se engramează frica de milițian, frica de…organe”[le Statului], p. 222. Caricaturizarea istoriei se trăiește atunci când valorile sunt răsturnate, p. 223. „Mâncăm absurd și producem doar mizerie. Tot ce e real este și suprareal, și subreal; ceea ce ar fi rațional nu ne mai apare decât în vise, înjurături sau ascunse speranțe, obosite și muribunde”, p. 223.

Cum definește intelectualul: „Intelectualul: acest clown al puterii, acest histrion al tuturor utopiilor ideologice, acest inteligent ce se prostește cu numele, în nu- mele rațiunii și al științei”, p. 223.

Pentru autor, opera de artă trebuie să ajungă la public neapărat. Altfel este „un foetus [fetus] experimental, o simplă partitură neexecutată”, p. 224. Tatăl lui îi spunea: „Lucrul terminat este numai lucrul bine făcut”, p. 225. Cei orășenizați cu forța: „semiorășeni dezțărănizați”, p. 225.

Prostia planetară, p. 227. Bolile secolului, p. 227; „înlocuirea adevărului, nu cu o minciună (ceea ce ar fi totuși ceva), ci cu un simulacru de adevăr, cu o mască de vorbe, convenționale și pur formale”, p. 228. Furtul considerat ca înrădăcinare socială, p. 229.

Considera că cuvântul lehamite este „cel mai frumos cuvânt balcanic”, p. 230. De la Limpi sau despre transformarea sărăciei în mizerie: „Casele, blocurile, cartierele noastre noi nu sunt decât imense și plicticoase, urâte și monotone silozuri de singurătate și mizerie (consecințe ale atomizării proletare), cazărmi ale unei umanități ce trebuie să uite satul sărăciei, în schimbul mizeriei orășenești. Uită‑te la blocul nostru din centru: două sute de celule organizate în jurul a două pubele de gunoi fetid”, p. 231.

Dictatorul care naște dictatori mai mici în sfera lor de influență, p. 233; „a cunoaște răul nu înseamnă automat că știm și ce e binele. Care nu totdeauna e contrariul răului”, p. 234.

Mulțimea de diminutive pe care o folosim în limbajul ironic al străzii, p. 235; „limba a început să ne părăsească ca pe niște curve”, p. 236; era conștient că trăia o epocă de castrare sufletească, una în care se implanta în om frica, p. 236.

„Țăranul s‑a latronizat [s-a hoțărit], intelectualul e preacurvit, dăscălimea și clerul au ajuns simpli proletari‑cerșetori ai Cuvântului”, p. 237. „Oamenii, ca și popoarele, de altfel, nu sunt în stare să înțeleagă decât răul pe care ar fi ei înșiși capabili să‑l săvârșească”, p. 238.

Faptele Apostolilor, cap. 10, 28-48, cf. BYZ

28. Și zicea către ei: „Voi cunoașteți că nelegiuit [ἀθέμιτόν] este omului iudeu a se lipi sau a veni[1] [la] cel străin[2]. Și mie Dumnezeu mi-a arătat [ca despre] niciun om a zice [a fi] spurcat sau necurat.

29. De aceea și fără șovăire am venit chemat. Așadar, întreb: [Cu] ce cuvânt m-ați chemat pe mine?”.

30. Și Cornilios zicea: „De la cea de a patra zi până la acest ceas eram postind și [la] al 9-lea ceas [eram] rugându-mă în casa mea. Și, iată, un bărbat a stat înaintea mea în îmbrăcăminte luminoasă!

31. Și zice: «Cornilie, a fost auzită rugăciunea ta și milosteniile tale au fost pomenite înaintea lui Dumnezeu!

32. Așadar, trimite întru Ioppi și cheamă-l pe Simon, care este chemat Petros! Acesta găzduiește în casa lui Simon tăbăcarul, pe lângă mare. Care a venit [Care, venind], îți va grăi ție».

33. Așadar, de îndată am trimis către tine și tu bine ai făcut [că] ai venit. Așadar, acum noi toți înaintea lui Dumnezeu suntem de față [ca] să auzim toate cele poruncite ție de la Dumnezeu [ἀκοῦσαι πάντα τὰ προστεταγμένα σοι ὑπὸ τοῦ Θεοῦ]”.

34. Și Petros și-a deschis gura [și] a zis: „În[tr-]adevăr înțeleg că Dumnezeu nu este părtinitor [προσωπολήπτης].

35. Ci, în tot neamul, cel temându-se de El și lucrând dreptatea, primit Lui Îi este.

36. Cuvânt, pe Care L-a trimis fiilor lui Israil, binevestind pacea prin Iisus Hristos – Acesta este Domnul tuturor –

37. voi ați cunoscut cuvântul care s-a făcut prin toată Iudea, care a început din Galilea, după botezul pe care l-a vestit Ioannis.

38. Pe Iisus Cel din Nazaret, cum L-a uns pe El Dumnezeu [cu] Duhul Sfânt și [cu] putere, Care a trecut făcând bine și vindecându-i pe toți cei asupriți de diavolul [Ὃς διῆλθεν εὐεργετῶν καὶ ἰώμενος πάντας τοὺς καταδυναστευομένους ὑπὸ τοῦ διαβόλου], că[ci] Dumnezeu era cu El.

39. Și noi suntem martorii tuturor pe care le-a făcut și în țara iudeilor și în Ierusalim. Și pe Care L-au omorât [și] L-au spânzurat pe lemn.

40. Pe Acesta Dumnezeu L-a înviat [în] a treia zi și L-a dat pe El arătat să Se facă,

41. [dar] nu [la] tot poporul, ci martorilor celor aleși mai înainte de către Dumnezeu, nouă, celor care am mâncat împreună și am băut împreună cu El, după [ce a fost] să învie El din morți.

42. Și ne-a poruncit nouă să vestim poporului și să mărturisim că El este Cel rânduit de Dumnezeu Judecătorul viilor și al morților [Κριτὴς ζώντων καὶ νεκρῶν].

43. Acestuia toți Profeții Îi mărturisesc[3], [ca] iertare de păcate să ia, prin numele Său, tot cel care crede întru El”.

44. Încă grăind Petros cuvintele acestea, a căzut Duhul Sfânt peste toți cei care aud [auzeau] cuvântul [ἐπέπεσεν τὸ Πνεῦμα τὸ Ἅγιον ἐπὶ πάντας τοὺς ἀκούοντας τὸν λόγον].

45. Și s-au uimit credincioșii din tăierea împrejur, câți au venit împreună [cu] Petros, că și pe[ste] neamuri a fost vărsat darul Sfântului Duh [ὅτι καὶ ἐπὶ τὰ ἔθνη ἡ δωρεὰ τοῦ Ἁγίου Πνεύματος ἐκκέχυται].

46. Căci îi auzeau pe ei vorbind [în] limbi și mărindu-L pe Dumnezeu. Atunci Petros a răspuns:

47. „Oare poate cineva să oprească apa, [ca] să nu se boteze aceștia, care au luat Duhul Sfânt ca și noi?”.

48. Și le-a poruncit lor să se boteze în[tru] numele Domnului. Atunci i-au cerut lui să rămână câteva zile[4].


[1] A veni în vizită.

[2] La cel care nu e evreu.

[3] Toți Sfinții Profeți mărturisesc despre El.

[4] Să rămână la ei, pentru ca să îi întărească în credință.

1 2 3 2.419