Bucuria comuniunii (vol. 12)

Pagina sursă a cărții.

Cartea în format PDF.

*

Fragmente din carte

Gripa e un accident. Ea trebuie să treacă. Aceasta e mentalitatea omului cu capul pe umeri! Dacă în locul gripei punem corupția, injustiția, prostia, răutatea și considerăm, că dacă unul, zece, o mie sunt corupți, sunt nedrepți, sunt răi, atunci toți oamenii sunt așa, confundăm boala cu sănătatea, dioxidul de carbon cu oxigenul. Însă confuzia sau dezamăgirea ne costă pe noi și nu pe cei care ne-au produs-o. Iar dacă scopul nostru în viață e să creăm ceva frumos și să ne mântuim, a abdica de la aceste două țeluri ale vieții noastre, care sunt toată viața noastră, pentru că un Ierarh, un politician, familia ta, orașul tău te-au dezamăgit înseamnă a nu dori aceste lucruri în mod real. Când ne lăsăm dezamăgiți de oameni și de context, când lăsăm totul baltă, arătăm că nu aveam crezuri profunde, reale, că nu știam nici cine suntem și nici ceea ce vrem. De aceea, dezamăgirea ca sinucidere faptică sau spirituală sau ca nepăsare sau ca nelucrare nu înseamnă decât să îi faci pe plac Satanei, care a pus pe unul, doi, o mie să te mute de la bine la rău…și tu ești un fraier. Oricine crede că a fi prost, corupt, nesimțit, spoliator, șpăgar e mai bine decât a-ți sfinți viața și a fi un om onest e un fraier. Adică unul care s-a dezamăgit prea curând de bine și a ajuns o umbră de om, pe lângă lumina de om care este omul sfânt, omul împlinit, omul plin de slava lui Dumnezeu (p. 17).

…pe stradă, în conversații banale și sterile, în interviuri, la televizor…se vorbește româna negândită, șablonată, limba română periferică și nu cea care e una cu tine. Limba română una cu tine e o limbă ființială, e o limbă care te exprimă. Limba care nu te exprimă nu înseamnă nimic, chiar dacă e academic vorbită sau bine îngrijită. Tocmai de aceea, omul, oricât de prost e, simte că o scriitură nu e bună atunci când nu îl atrage. De ce? Pentru că nu a trecut niciodată prin omul integral…ci numai prin câteva sute de sinapse hodorogite de nelucrare. Prefer greșelile de scriere și de ortografie ale lui Mihail Eminescu decât o carte a unui academician român care spoliază limba română și cărțile altora. Le prefer…pentru că sunt greșeli geniale, greșeli trudite, greșeli de neatenție plină de efort, de gândul de a face, de a face, de a face, de a face și mai mult și azi și mâine și peste trei zile, de a face și de a nu sta ca tuta. Prefer gândirea, sensul profund al vieții celui care vorbește (p. 22-23).

Așa că, mai ușor cu nasul pe sus în limba română! Limba română e o taină pentru români atâta timp cât nu îi cunosc sfințenia, frumusețea, abisalitatea, cutezanța, cuprinzimea, inefabilitatea ei, nelăsarea ei în seama oricărui tâmpit mai savant sau mai puțin savant. Limba română cere netâmpire, adică sfințenie, pentru ca să ți se deschidă, să îți vorbească! Și când ți se deschide limba ta, încep să ți se deschidă toate limbile pământului, pas cu pas, pentru că Duhul lui Dumnezeu e Cel care te coboară în limbă, te face să o simți în tine, să o trăiești, să fii în ea, să înoți în ea. După aceea te apuci de tradus, pentru că înțelegi esențialul comunicării, taina comunicării, harisma comunicării cu propria ta originalitate și cu originalitatea altora (p. 25).

Pe viitor, acest gust pentru anormalul monstruos va înlocui normalul, firescul, pe femeia și bărbatul normali, care vor fi excluși sau marginalizați tocmai pentru că nu ies din tipare. Se va căuta ceea ce iese din tipare și omul comun va fi tot mai neinteresant. Aceasta va fi una dintre marile probleme ale viitorului! Pentru că ea a devenit deja o problemă. Pentru că nu are buze excedentare sau sâni excedentari, ea apelează la chirurgia plastică. Femeile își dau seama că societatea nu le mai vrea dacă nu îți sar în ochi, dacă nu sunt anormale, cu o frumusețe gigantescă, anormală. Decența firescului va fi înlocuită în mod treptat cu nefirescul monstruosului. Se lucrează din plin la remodelarea corpului uman, dar nu și a psihicului și a duhovnicescului din om. Însă, din cauza exteriorizării oamenilor, grija lor pentru interiorul propriu, pentru credință și gândire va fi din ce în ce mai redusă (p. 26).

Holiness is a reality that cannot be hidden. That is why only fools are dirty with their own words (p. 35).

The silence is the weapon of those who have the truth (p. 36).

Nu numai bădărănia fără artă e grețoasă, ci și excesul de artă fără viață e enervant până peste poate. Când încerci să spui o idee și îți ies trei pagini, nu ai spus nimic. Dar și când vrei să pari standard, dar nu mai ești om, iarăși nu spui nimic cu sens (p. 46).

Read more

Praedicationes (vol. 19)

Pagina sursă a cărții.

Cartea în format PDF.

*

Cine nu se roagă, nu știe nici să vorbească. Pentru că a vorbi nu înseamnă a scoate cuvinte pe gură, ci a rosti acele cuvinte care ajung la inima omului și îl bucură și îl zidesc și îl fac să ajungă la conștiința să se nevoiască pentru mântuirea sa. Cuvintele noastre sunt inima noastră, dacă ele sunt pline de slava lui Dumnezeu care locuiește în noi. Cuvintele noastre suntem noi, cei care ieșim mereu spre alții pentru a-i îmbrățișa. Dar ca să îmbrățișezi autentic trebuie să îmbrățișezi cu conștiința că ești robul lui Dumnezeu, care Îi datorezi Lui tot ceea ce ești și ai (p. 3).

Oamenii nu sunt din ce în ce mai nereligioși, ci tot mai neștiutori și mai necitiți! N-are cine să stea de ei, să îi învețe, să îi îndrume, să îi iubească. Pentru mulți se întâmplă acest lucru! Și dacă spun multe hule și prostii, spun din neștiință, nu neapărat din răutate sau din împotrivire față de Dumnezeu. De aceea e nevoie să stai cu ei de vorbă, să te vadă mâncând și vorbind, să te vadă bucurându-te și nevoindu-te alături de ei. Pentru că au nevoie să învețe cum se trăiește ortodox, cum se stă la masă ortodox, cum se muncește ortodox, cum se bucură oamenii Bisericii (p. 7).

Dar când Domnul ne-a vorbit despre Sine, potrivit revelării Sale în Scriptură, El ne-a arătat că Scriptura se actualizează în mod continuu. Pentru că și noi avem slava lui Dumnezeu în noi înșine, primită la Botez, și viața noastră cu Dumnezeu este o viață harismatică. Fapt pentru care, Dumnezeu nu ni Se revelează nouă din afară, ca Dumnezeu străin, necunoscut nouă, ci ca Dumnezeul a Cărui slavă veșnică e în noi și cu Care noi trăim în mod intim. Și când El ne vorbește despre Sine, ne vorbește dinăuntru nostru, în mod tainic, în orice clipă a vieții noastre, pentru că viața cu El e o continuă cunoaștere vie a Lui (p. 18-19).

Am, adesea, seri și nopți în care nu mă pot odihni, tocmai pentru că sunt plin de bucurie și de pace sfântă. Vreau să dorm și nu pot să dorm! Și nu pot să dorm nu pentru că am vreo grijă, ci pentru că gâlgâie în mine bucuria, țâșnește din mine rugăciunea, iar mintea mi-e clară ca un lac înghețat sub strălucirea lunii. Minte clară, limpede, tăioasă, iar inima începe să mă doară, pentru că vrea să doarmă. Și nu pot dormi, tocmai pentru că sunt prea împlinit, prea bucuros, prea împăcat cu toate. Dar aceste trăiri sfinte și dumnezeiești le am pentru că muncesc, scriu, traduc, slujesc, mă rog, discut mereu despre cele dumnezeiești. Sufletul și trupul meu sunt într-o continuă mișcare în relația mea cu Dumnezeu, de aceea nu mă mai pot odihni când îmi doresc, când aș avea nevoie. Pentru că, atunci când te înveți cu primirea celor ale lui Dumnezeu, nu te mai poți opri din vederea și din înțelegerea lor (p. 21).

Citesc adesea cărți istorice și științifice și urmăresc contribuția fiecărui mare om la dezvoltarea științifică și tehnologică a lumii. Și observ că aportul lor, adesea, e foarte mic, dar inovator, și pentru acel mic aport ei sunt „mari” pentru oameni. Dar citesc, în același timp, și teologie dumnezeiască și văd cum aportul Sfinților, în materie de fapte și de fraze experiențiale e mult mai mare decât al oamenilor de știință și de tehnologie. De ce? Pentru că Sfinții trăiesc și gândesc împreună cu Dumnezeu, pe când oamenii științei pot fi și necredincioși. Și când gândești împreună cu Dumnezeu, atunci ai o experiență abisală, mântuitoare, pentru că cunoașterea ta e în același timp și mântuirea ta (p. 25).

Rugăciunea noastră pentru mântuirea tuturor are la baza ei mila lui Dumnezeu față de noi, dar și uluitoarea noastră plasticitate interioară. Căci noi ne putem modela după Dumnezeu, după cum ne-am modelat după patimile de rușine o viață întreagă. Dacă le-am slujit demonilor în nebunia noastră, noi Îi putem sluji cu atât mai mult lui Dumnezeu, pentru că El ne-a creat tocmai pentru viața cu El. De aceea, orice om se poate schimba, se poate pocăi, se poate sfinți la orice vârstă, pentru că Dumnezeu e Cel ce ne zidește duhovnicește. Și când noi ne rugăm pentru toată lumea, pentru pocăința și mântuirea ei, credem că Dumnezeu îl poate mântui pe orice om. Și El ne mântuie pe toți, dacă renunțăm la nebunia patimilor noastre pentru viața cu El (p. 26).

Deși îmi place uneori, pentru diversitatea muzicală, slujirea mai multor Diaconi la un loc, totuși prefer un Diacon duhovnicesc, unul cu o voce plină de pocăință și de experiență sfântă, care, atunci când cântă, să mă facă să plâng, să mă facă să mă pocăiesc și nu să mă distreze ca la concert. Pentru că ascult muzică de concert, atunci când știu că sunt la concert. Dar când sunt la Biserică, eu nu vreau să mă simt la concert, nu vreau să fiu distrat, ci străpuns duhovnicește în inima mea. Pentru că la Slujbele Bisericii noi trebuie să ne pocăim, să ne trezim, să ne ridicăm din morți, să ne umplem de simțiri și de gânduri sfinte și nu să ne pierdem în cadențe melodice (p. 31-32).

Read more

Predică la pomenirea Sfântului Apostol Andreas, Apostolul României [30 noiembrie 2023]

Iubiții mei[1],

când Sfântul nostru Apostol Andreas [Ἀνδρέας] a fost judecat de ipatul/ proconsulul Egheas [Αἰγέας] al Patrei[2], el i-a spus acestuia că idolii lui nu sunt dumnezei, ci sunt demoni prearăi și vrăjmași ai neamului omenesc[3]. Pentru că atunci când propovăduiești adevărul cel mântuitor unor oameni păgâni trebuie să începi cu adevărul suprem: cu revelarea lui Dumnezeu în viața lor. Și când Îl revelezi, când Îl descoperi pe Dumnezeu în viața lor, atunci le înlocui dumnezeul lor fals cu adevăratul Dumnezeu, cu Făcătorul a toate. Pentru că dumnezeul cel fals e unul mincinos, e o poveste de adormit copiii și cultul adus lui este închinarea lor la demoni, pe când adevăratul Dumnezeu, Cel care a făcut și susține în existență toate, e însăși viața noastră, a tuturor, pentru că El este izvorul întregii existențe. Și trebuie să strici falsa închinare din popor, pentru ca poporul să se închine adevăratului Dumnezeu, Celui care a făcut toate.

Și când Sfântul Andreas a venit la noi, în Dobrogea, el asta a făcut mai întâi de toate: l-a înlocuit pe zeul Zamolxis în inimile  geto-dacilor[4] cu Dumnezeul treimic, cu Dumnezeul a toate. Și i-a învățat că adevărata nemurire e cea primită de la El pentru viața trăită în curăție și în sfințenie. Și prin aceasta a stricat cultul lor păgân, a desființat jertfele lor umane[5], i-a făcut din barbari creștini. Pentru că a extins și aici Biserica lui Dumnezeu, umplându-i și pe strămoșii noștri de slava lui Dumnezeu.

Căci ce a însemnat pentru strămoșii noștri venirea Sfântului Andreas la ei? A însemnat învierea lor din morți! Pentru că, așa cum spusese Domnul: „cei care vor auzi, vor trăi” [In. 5, 25, BYZ]. Cei morți în păcatele lor, când vor auzi glasul lui Dumnezeu, când vor auzi propovăduirea apostolică a Lui, dacă se vor pocăi, vor trăi. Pentru că viața reală e viața cu Dumnezeu, e viața plină de slava Lui. Și când Sfântul Andreas a venit la noi, el ne-a înviat și ne învie pe noi continuu, pentru că Biserica întemeiată de el aici dăinuie până azi, din marea milă a lui Dumnezeu față de noi toți.

Sfântul Andreas i-a vorbit îndelung persecutorului său despre taina Crucii[6], pentru ca să înțeleagă faptul că Fiul lui Dumnezeu S-a răstignit pentru mântuirea noastră și că el însuși e gata să moară pentru Domnul. Pentru că atunci când ești gata să mori pentru Domnul, tu arăți că El este viu în tine. Iar a muri pentru El înseamnă a te lăsa martirizat pentru credința în El. Însă, atunci când omori pe altul crezând că acest lucru e „un act al credinței”, atunci arăți că nu ești un om credincios, ci un om rău, un om care nu iubești oamenii.

Sfântul Andreas a fost întemnițat, pentru că persecutorul a vorbit cu el până ce s-a mâniat[7]. Nu a mai putut să suporte adevărurile Sfântului. Și nu a mai putut să le suporte, pentru că discuția cu el era una falsă. Pentru că nu dorea să știe adevărul lui Dumnezeu, ci dorea doar să afle ce crede Sfântul Andreas. Și când nu dorești adevărul de la oamenii credinței, atunci vorbești fără finalitate cu ei. Pentru că adevărata discuție este una transfiguratoare. E una care te schimbă în bine. Dar când discuți pentru ca să te contrazici, pentru ca să negi, pentru ca să ironizezi, pentru ca să denigrezi, atunci nu te schimbi deloc, ci te afunzi în necredința, în răutatea, în părerea falsă de sine.

A doua zi a fost judecat din nou[8]. Și când persecutorul i-a vorbit despre jertfele zeilor[9], Sfântul Andreas a devenit categoric cu el, numindu-l fiul morții și paiul pregătit pentru focul cel veșnic[10]. Pentru că a spus adevărul despre el: că era mort prin păcatele lui și, datorită credinței lui păgâne, el va fi aruncat în focul cel veșnic al Iadului. Și când vorbești fără menajamente cu cineva, spre folosul lui, dacă omul se pocăiește, el recunoaște că l-ai scos din Iad și îți mulțumește pentru adevărul spus cu brutalitate, dar dacă consideră sfătuirea lui drept o jignire, el rămâne în păcatele lui, în moartea sa, pentru că nu se leapădă de credința lui cea rea.

Și Dumnezeu, prin fiecare lucru mustrător, dureros din viața noastră, dorește să facă acest lucru cu noi înșine: să ne deschidă ochii. Dorește să ne facă să ne vedem păcatele noastre și să ne pocăim pentru ele. Fie că e vorba că pierdem bani, că avem un accident de mașină, că rămânem fără serviciu sau că suferim o oarecare neplăcere, El dorește mereu să ne trezească din somnul nesimțirii noastre. Pentru că scopul Lui nu e să ne facă să suferim, ci să ne facă să fim corecți cu noi înșine. Și a fi corect cu tine însuți înseamnă a face voia lui Dumnezeu, cea care te împlinește. Pentru că, dacă nu dorești să faci voia Lui, a Făcătorului tău, care e împlinirea ta veșnică, vei suferi și aici, dar cel mai mult vei suferi veșnic. Pentru că suferințele de aici sunt incomparabile cu suferințele cele veșnice ale celor din Iad.

Persecutorul a poruncit ca Sfântul Andreas să fie biciuit îndelung, după care l-a sfătuit să nu moară degeaba. Pentru că el considera martiriul Sfântului o moarte în zadar, fără rost. Însă Sfântul Andreas i-a mărturisit că el este robul Crucii lui Hristos și dorește moartea pentru El, ca să scape de chinurile cele veșnice ale păcătoșilor[11].

În aparență, ambii vorbeau despre moarte, însă numai Sfântul Apostol Andreas vorbea despre adevărata moarte a omului, despre cea care te mântuie. Pentru că a muri pentru Domnul înseamnă a te mântui, pe când a muri ca om păcătos, ca om necredincios, înseamnă a coborî în Iad, în chinurile cele veșnice.

Și Sfântul Andreas îi spune lui Egheas că patima lui va fi de doar o zi, va fi cea de acum, pe care el i-o provoacă, pe când a persecutorului său nici peste mii de ani nu se va sfârși[12]. Și nu se va sfârși, pentru că chinurile lui vor fi veșnice.

Cum a răspuns persecutorul la acest mare adevăr, la adevărul despre viața lui din veșnicie? Ca un om fără de minte! L-a legat de Cruce pe Sfântul Andreas, pentru ca să se chinuie îndelung[13]. Însă Sfântul Andreas s-a bucurat că moare în acest fel[14]. Pentru că prin moartea sa a intrat în Împărăția lui Dumnezeu, în Împărăția tuturor celor care se veselesc pentru veșnicie.

Dar nu numai el a intrat în Împărăția lui Dumnezeu, ci intră în Împărăția Lui toți cei care trăiesc în Biserica lui Dumnezeu și se sfințesc neîncetat. Iar pentru noi, pentru rodul slujirii sale de peste veacuri, Sfântul Andreas se roagă neîncetat, pentru ca Domnul să ne dăruie nouă mare milă[15].

Și din mila lui Dumnezeu, din mila Lui cea prea mare față de noi, și azi prăznuim sfânta sa pomenire de peste an, pomenirea Apostolului și a Ocrotitorului nostru. Că Andreas înseamnă bărbătos sau curajos[16]. Și pe noi, pe românii săi, Sfântul Andreas ne-a îmbărbătat și ne-a încurajat două milenii, pentru ca să stăm tari în credința noastră, pe care el ne-a propovăduit-o. Și ne încurajează și ne îmbărbătează și pe mai departe, prin sfintele sale rugăciuni, pentru ca Biserica României, sădită de el aici, să n-aibă sfârșit.

Căci cea mai mare dramă a lumii e când Biserica dintr-o parte a lumii decade. Când ea se rupe de la izvorul vieții, de la harul lui Dumnezeu. Și te rupi de El, când te desparți mai întâi de revelarea Lui cea făcută în tine însuți. Ruperii de adevăr îi urmează ruperea de slava Lui. Căci atunci când cazi din adevărul Lui, din tot adevărul Lui, cazi și din slava Lui cea veșnică.

De aceea, iubiții mei, a sta în tot adevărul și în toată slava Lui înseamnă a trăi dumnezeiește în Biserica Sa. Și a trăi dumnezeiește înseamnă a trăi în poruncile Lui. Pentru că poruncile Lui ne umplu de slava Lui neîncetat, fiindcă ele ne fac tot mai mult ca El. Și postul, slujirea, rugăciunea, milostenia noastră ne umplu mereu de slava Lui și de multă cuviință dumnezeiască, pentru că ne umplu tot mai mult de viața Lui. Iar toate au sens când le citim și când ne nevoim și când înțelegem voia lui Dumnezeu, pentru că toate cele ale Bisericii au legătură interioară.

Teologia Bisericii are legătură interioară cu Slujbele Bisericii, pentru că ele sunt consecința revelării lui Dumnezeu în viața noastră. Slujbele au fost scrise de Teologi, adică de oameni plini de revelarea lui Dumnezeu. Și, în Slujbele Bisericii, noi găsim teologia Bisericii și experiența mântuirii noastre. Tot ceea ce noi trăim bisericește găsim exprimat în teologia Bisericii. Pentru că orice experiență duhovnicească pe care o avem e consecința vieții noastre bisericești. Dar și toate ispitele și necazurile noastre sunt consecințe directe ale vieții noastre bisericești. Pentru că ele au rolul de a ne cizela continuu interior.

Și postim acum nu doar pentru că aceasta e cutuma Bisericii, ci pentru că noi avem nevoie de postul lui Dumnezeu. Noi avem nevoie de tot ceea ce se petrece în Biserica lui Dumnezeu. Orice rugăciune e pentru noi și orice bucurie e a noastră. Și bucuriile noastre bisericești sunt bucurii sfinte, sunt bucurii care rezultă din viața noastră cu Dumnezeu și ele ne dinamizează continuu.

De aceea, cu bucurie dumnezeiască trăim azi ziua cea sfântă a tuturor românilor, pomenirea cea de peste an a Sfântului Apostol Andreas, Părintele nostru, căci ne bucurăm pentru ziua cea duhovnicească a tuturor românilor. Iar mâine, de ziua națională, ne bucurăm și instituțional și militar și național, pentru că e ziua românilor de aici și de pretutindeni, e ziua națiunii noastre celei binecuvântate de Dumnezeu.

La mulți ani tuturor și multă pace, bucurie și împlinire! Și Dumnezeul nostru, Cel iubitor de oameni, să ne întărească pe mai departe în tot lucrul cel bun, pentru ca Lui să Îi slujim neîncetat și cu El să fim pururea, așa cum ne dorește și Sfântul Andreas, Părintele nostru! Amin!


[1] Începută la 7. 26, în zi de luni, pe 27 noiembrie 2023. Cer senin, minus un grad, vânt de 6 km/ h.

[2] Passio Sancti Andreae Apostoli 1. 2, în Acta Apostolorum Apocrypha, post Constantinum Tischendorf, denuo ediderunt Ricardus Adelbertus Lipsius et Maximilianus Bonnet, pars prior, Lipsiae, apud Hermannum Mendelssohn, MDCCCXCI [1891], p. 3.

[3] Passio Sancti Andreae Apostoli 2, 4-5, în Idem, p. 4.

[4] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Religia_dacilor.

[5] Ibidem.

[6] Acta Apostolorum Apocrypha, op. cit., p. 5, 9, 10, 14-15.

[7] Idem, p. 16. [8] Idem, p. 18. [9] Idem, p. 19-20. [10] Idem, p. 21. [11] Idem, p. 22. [12] Idem, p. 23. [13] Idem, p. 23-24. [14] Idem, p. 24-25.

[15] Aluzie la troparul său, cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/1321/sxsaintinfo.aspx.

[16] Cf. https://en.wiktionary.org/wiki/Ἀνδρέας.

Mărturii II. 25

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Mărturii ortodoxe contemporane

(vol. 2)

*

ÎPS Atanasios de Lemesos: „Toată viața noastră în Hristos începe și se termină cu Sfintele Taine ale Bisericii”[1].

*

Același: „Scopul meu este să fiu prezent la Sfânta Liturghie și să mă împărtășesc [cu Domnul]”[2].

*

Același: „Sfânta Împărtășanie nu presupune postul. Duminica este ziua Domnului și suntem datori să ne împărtășim. Sâmbătă nu e zi de post[3]. Dimpotrivă, se impune cel puțin dezlegare la ulei [în zi de sâmbătă]. [De aceea,] nu poți impune postul de sâmbătă seara”[4] pentru a ne împărtăși.

*

Colecționarul Peter Petersen, fost romano-catolic, vorbind despre Botezul său, după convertirea sa la Ortodoxie: „Momentul Botezului este foarte greu de descris. Am fost foarte emoționat când am ieșit din cristelniță. Am simțit că devenisem cu adevărat mai spiritual și mi-am dat seama brusc că visul meu devenise realitate. Întotdeauna mi-am dorit să fiu ortodox și, când s-a întâmplat acest lucru, la o Biserică din București, evenimentul a fost cu adevărat grandios pentru mine. Nu știu cum să vă descriu ce am simțit: te simți mai ușor, te simți diferit. Simți că s-a întâmplat ceva în tine și îți dai seama de aceasta. A fost un moment extraordinar în viața mea. Iar acum înțeleg mult mai bine Ortodoxia”[5].

*

Același: „secretul unei bune sănătăți mentale este să crezi și să fii cu adevărat sincer, să fii o persoană bună, să nu faci lucruri rele nimănui și îți va merge totul bine”[6].

*

Părintele Patriarh Daniel Ciobotea al României: „Icoana îndeamnă la o stare de trezvie duhovnicească”[7].


[1] Cf. https://www.youtube.com/watch?v=o0ZjcRgHZn8, în primele secunde ale interviului.

[2] Idem, min. 3.

[3] Se referă la sâmbetele care nu cad în cele 4 mari posturi ale anului.

[4] Cf. https://www.youtube.com/watch?v=o0ZjcRgHZn8, min. 6-7.

[5] Ștefana Totorcea, „Nu tu găsești icoana. Icoana te găsește pe tine”: O convertire la Ortodoxie care a început cu o colecție de artă sacră, 16 noiembrie 2023, cf. https://basilica.ro/nu-tu-gasesti-icoana-icoana-te-gaseste-pe-tine-o-convertire-la-ortodoxie-care-a-inceput-cu-o-colectie-de-arta-sacra/.

[6] Ibidem.

[7] † Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Arta bisericească poate susține comuniunea omului cu Dumnezeu, cf. https://basilica.ro/patriarhul-daniel-arta-bisericeasca-poate-sustine-comuniunea-omului-cu-dumnezeu/.

Mărturii II. 24

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Mărturii ortodoxe contemporane

(vol. 2)

*

Părintele Constantin Coman: „Noi suntem într-un dialog la timpul prezent cu Dumnezeu”[1].

*

Părintele Nicolae Tănase: „Am fost crescut fără tată și mama m-a educat foarte finuț și, neavând frați, surori, aveam sentimentul că fetele sunt niște bibelouri. De care nu te poți atinge, iar, dacă te atingi, trebuie să fii foarte atent pentru ca să nu se spargă. După aceea am constatat că nu sunt chiar așa, pentru că și în fată se observă aceeași preocupare pentru un băiat, respectiv pentru băiatul vieții ei, pentru ceea ce reprezintă, după aceea, această împreună viețuire într-o casă, care dă caznă. Căci ce poate fi căsnicia, dacă nu căznirea în aceeași casă?”[2].

*

Același: „Să reamintim că în România a avut loc și are loc în continuare un dezastru și anume vorbim de crime în serie prin fecundarea in vitro. În care se omoară până la 10, uneori 12 oameni, ca să nideze unul în procedeul acesta de inginerie genetică. Căci e vorba de o reproducere asistată, artificială o numim noi, și care, colac peste pupăză, e susținută de mari oameni duhovnicești, și din țară, și din străinătate, dar și de Guvernul nostru, care finanțează așa ceva”[3].

*

PS Siluan Șpan: „Aproapele este cel pe care Dumnezeu îl iubește ca și pe tine”[4].

*

ÎPS Teodosie Petrescu: „Alegerea eutanasiei este egală cu sinuciderea”[5].


[1] Cf. https://www.youtube.com/watch?v=RR4VBeWI-ls, min. 24.

[2] Conferința sa de la Sibiu, din 16 martie 2023, intitulată Iubirea, de la tinerețe până la bătrânețe, cf. https://www.youtube.com/watch?v=wRznOUwaUug, min. 15-17.

[3] Idem, min. 23-24.

[4] Predica sa din 12 noiembrie 2023, cf.  https://www.youtube.com/watch?v=FbamsINtEdE, min. 13.

[5] Dialogul său cu ascultătorii din 16 noiembrie 2023, cf. https://www.youtube.com/watch?v=xfv1ZnLzyAY, min. 25.

Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu: Poezia Mistică [25]

„Culori din zori, amiezi și din amurg/ Mi-apar”: poate se refere la faptul că, pe când aici, pe pământ, momentele zilei se deosebesc prin anumite culori și nuanțe ale luminii (ceea ce este adevărat, pentru cine este atent la frumusețea pământului și a lumii), în Împărăția lui Dumnezeu nu mai există, de fapt, zori și amiază și amurg și toate aceste nuanțe și culori sunt îmbinate și apar concomitent.

Așa după cum, în alte relatări ale Sfinților care au văzut Raiul, apare amănuntul că nu mai există anotimpuri, iar în pomii Raiului sunt mereu roade, aflate, în același timp, în toate perioadele de dezvoltare: copacii sunt deopotrivă înfloriți și poartă roade coapte. Despre acest lucru ne dă mărturie Sfântul Efrem Sirosul (sec. IV): „Ciclul de viață al pomilor din Rai se aseamănă unui colier:/ când primele roade sunt coapte și culese,/ sunt gata deja cele ce alcătuiesc a doua și a treia recoltă./ Cine a mai văzut vreodată poamele toamnei târzii/ atingând călcâiul roadelor primăvăratice…? // Acest sân plin de fructe în toate fazele dezvoltării lor…”[1].

Dar și Sfânta Ecaterina Kurbatova (sec. XX) – care nu cred că citise imnele Sfântului Efrem, după cum nici Sfântul Ilie nu le-a citit, pentru că nu fuseseră încă traduse în română, înainte de adormirea sa – : „Am mers împreună cu ghidul meu mai departe, de-a lungul cărării acoperite cu verdeață, asemenea unui covor. Și, cu cât înaintam mai mult, cu atât mai bogat și mai frumos era totul acoperit de verdeață și flori. Nu puteam admira îndeajuns copacii extraordinari cu fructe pe care nu le mai văzusem vreodată; le puteam atinge cu mâna. Și deasupra lor erau vârfurile uriașe ale copacilor cu frunze late. Acolo am văzut și câteva fructe neobișnuit de frumoase. Vedeam ceea ce la început era de neînțeles pentru mintea mea pământească: flori lângă fructele din pom. Apoi am primit descoperirea că pomii Raiului au capacitatea de a da rod încontinuu, hrănind locuitorii de acolo cu darurile minunate ale lui Dumnezeu”[2].

Așadar, cred că, spunându-ne: „Culori din zori, amiezi și din amurg/ Mi-apar”, Sfântul Ilie se referea la faptul că lumina dumnezeiască se revela în nuanțe și culori care aici pe pământ apar separat, în momente diferite ale zilei, și nu pot fi admirate concomitent. În lumea noastră pământească, într-un fel este lumina sprintenă și revigorantă a răsăritului și a dimineții, altfel lumina tare de amiază și altfel cea lină și dulce de seară, iar culorile cerului și ale văzduhului sunt de asemenea distincte în funcție de orele la care se fac văzute. Dar, în Paradis, lui îi apăreau fără deosebire de moment, coexistând toate acele culori (și fiind, desigur, mult mai nuanțate, mai delicate și mai frumoase), pe care le contemplase separat, în viața obișnuită. Dar, pentru a sesiza acest detaliu despre culorile luminii „din zori, amiezi și din amurg”, trebuie să ai sensibilitate de poet, sensibilitate dumnezeiască la frumusețile cosmice pe care ni le-a zugrăvit Creatorul în fața ochilor și a sufletelor noastre, pe care Sfântul Ilie a avut-o de la vârstă fragedă.

Și, pentru că am amintit de Sfânta Ecaterina Kurbatova, ale cărei vederi extatice au fost traduse și publicate anul acesta și pe care acum le citesc, trebuie să spun că am regăsit și aici anumite amănunte care coincid cu ceea ce relatează și Sfântul Ilie în versurile sale, din descoperirea duhovnicească a Raiului. Astfel, ea a văzut și a simțit duhovnicește că „lumina Raiului nu provine de la soare, ci este specială, plină de har”, fiindcă „nu numai strălucește, ci sfințește și luminează tot ce este acolo”[3], și că „locuitorii Raiului sunt de-a dreptul scăldați în valurile harului”[4]. Și ea mărturisește că a simțit miresmele neasemănate ale Paradisului și a auzit cântările dulci ale Îngerilor și Sfinților și că, „din cauza sunetelor acelor cântări melodioase, a revărsării cântărilor pline de bucurie, simțeam că mă topesc și mă destram”[5].

De asemenea, relatează că „ne-am dus mai departe, după cum mi se părea, spre centrul Raiului lui Dumnezeu”[6] și cum „din mijlocul unui nor luminos, situat în centrul curcubeului cu șapte culori, s-a văzut un fulger orbitor care a luminat întreaga parte de răsărit a orizontului, apoi s-a auzit un tunet, asemeni unui sunet de trâmbiță” și „în mijlocul unui cerc în formă de curcubeu, pe un cer albastru clar, am văzut Tronul lui Dumnezeu strălucind cu o lumină blândă”[7] și s-a închinat „împreună cu toți Sfinții, lui Dumnezeu cel așezat în chip nevăzut pe Tronul slavei Sale”[8].

În Rai, Sfânta Ecaterina, zburând peste „o verdeață ca smaraldul, în care florile vii sclipeau cu lumini multicolore”, a ajuns într-un „oraș minunat”, în care „coloanele care susțineau zidurile erau ca niște opere de artă, statuile și basoreliefurile din vârf erau atât de frumoase, încât nu îți puteai lua ochii de la ele”, „fiecare clădire fascinând prin eleganța ei”, și în care „fiecare palat avea o culoare unică. Unul avea o strălucire albastră care-l făcea să pară că însuși cerul coborâse peste el. Un altul avea strălucirea blândă a lunii care aducea liniște și pace. Un palat strălucea ca aurul”, iar „coloanele și cornișele străluceau cu lumina blândă a azurului ceresc”, pe când „altul ardea ca focul”[9] etc. Și, „în comparație cu arhitectura de pe pământ, deosebită era simetria din toate, iar culorile păreau curcubeie nesfârșite”[10].

Am regăsit aceste detalii în mărturiile și în versurile Sfântului Ilie, după cum am arătat în comentariile noastre de până acum. Reamintesc aici puțin și din confesiunile sale: „Am văzut [în lumina lui Dumnezeu] bolți care se multiplicau la infinit și se măreau într-atât de mult încât deveneau universuri aparte, iar nuanțele lor erau de la albastru spre alb, atunci când mă rugam Sfântului Apostol Pavel. Fiecare Sfânt căruia mă rugam îmi apărea într-o culoare proprie a luminii divine, deosebită, care reapărea ori de câte ori mă rugam lui și, de obicei, rugându-mă Sfinților, îi vedeam sub formă de temple, de catedrale dumnezeiești de o cerească împodobire și minuțioasă frumusețe”[11], care aveau fiecare o culoare unică, după cum am arătat și altundeva, mai sus.

Vedeniile Sfinților nu sunt niciodată identice, pentru că Dumnezeu dăruie fiecărui Sfânt revelații după personalitatea sa, dar există întotdeauna multe puncte convergente, așa cum observăm și din comparațiile pe care le-am făcut până acum, între revelațiile extatice trăite de Sfântul Ilie și de alți Sfinți, din vechime sau recenți – Sfântul Efrem e din secolul al IV-lea, Sfântul Grigorios – din Viața Sfântului Vasilios cel Nou – e din secolul al X-lea, iar Sfânta Ecaterina din secolul XX, ca și Sfântul Ilie (cunoscând, ca și el, prigoana comunistă, doar că ea a trăit în tinerețe această uimitoare revelație, mai înainte de a deveni Monahie).

Sfântul Ilie se bucura foarte mult când afla confirmarea unor amănunte văzute de sine în extaz în mărturiile altor Sfinți. Spre exemplu, el ne-a mărturisit că a văzut-o pe Preacurata Maică și Fecioară Maria, în mod simbolic, sub forma unui oval, de culoare albăstruie, în care străluceau trei luceferi (și o dată a auzit-o cântând Tatăl nostru): „eu am spus undeva: Feciorie în trei sori. Nu am dorit să fiu ermetic…ci am descris o vedenie. Căci după rugăciuni insistente am văzut un oval cu fundal albastru…care avea trei luceferi, trei sori…și pe care l-am înțeles că e Sfânta Fecioară Maria, Maica Domnului”[12]. Când vorbeam cu el, mi-a subliniat faptul că era vorba de un oval.

După ceva timp, am citit o mărturie asemănătoare la Sfânta Stareță Taisia, ucenica Sfântului Ioan de Kronstadt, și i-am comunicat acest lucru. Într-o „vedenie minunată” a sa, Sfânta Taisia privea cum „deodată, în depărtare, la orizont, mișcându-se înspre sfintele porți, apăru ceva ca un răsărit de soare – deși ne aflam în plină amiază și soarele strălucea sus pe cer. […] Când s-a apropiat această sferă semănând cu soarele, am putut desluși limpede că era ovală – avea adică o formă alungită – iar în mijlocul ei se afla un miez de lumină. Când a venit aproape de sfintele porți, toată lumea a putut vedea limpede că se apropia însăși Împărăteasa Cerurilor. Ea era miezul de lumină, iar cercul tot de lumină dimprejurul ei era din raze”[13]. Sfântul Ilie s-a bucurat foarte mult.

Sfântul Ilie se individualizează prin stilul său poetic, folosind chiar un limbaj și metafore simbolist-moderniste, pe lângă sculptura marmoreeană, clasic-eminesciană, a prozodiei (dar și simboliștii erau adepții melodiei curgătoare în forme poetice fixe). Format la școala acestui tip de poezie, Sfântul Ilie se deosebește de majoritatea mărturiilor extatice prin faptul că nu mai este narativ-descriptiv, ci amintirea celor trăite în extaz el a organizat-o sub forma unui material poetic care urmărește să evidențieze mai degrabă intensitatea trăirii, a simțirii unor experiențe duhovnicești care nu pot fi traduse în cuvinte omenești cu adevărat, păstrând obscuritatea expresivă a liricii moderne. Aceasta datorită sensibilității lui poetice, dar și ca o manifestare a smereniei, el nefiind nici Preot, nici Monah, ci simplu Mirean (deși, după ieșirea din închisoare, și-ar fi dorit mult să devină Monah, dar asta ar fi însemnat să-și părăsească din nou soția și copilul care îl așteptaseră 12 ani și jumătate și, după cum ne-a mărturisit, nu a vrut să-și construiască fericirea și desăvârșirea lui duhovnicească pe nefericirea lor).

De aceea, poeziile sale au nevoie de comentarii și de explicații suplimentare. Căci, spre exemplu, dacă ar fi să mai fac o comparație, Sfânta Ecaterina povestește cum, la un moment dat, „ne-am apropiat de o poieniță, unde era un minunat aranjament de flori. […] Aceste flori păreau frumusețea însăși – una dintre proprietățile de nedescris ale Mărețului Creator. În fiecare fir de iarbă, în fiecare petală se reflecta frumusețea nemărginită a Minții Creatoare și a Puterii dumnezeiești. Florile străluceau cu lumini multicolore”[14]. Pe când dumnezeiescul nostru poet pune ceea ce vede în concepte și în simboluri: „Prin neguri Calea floarea și-o deschide/ În adevărul legilor ce pier/ Când mă arunc în viață către cer,/ Săgeata-n mers în floare se închide! /…/ Cărările s-au împlinit în Cale/ Și calea Ta e floare și e Cânt./ De Adevărul veșnic mă-nspăimânt/ Și mă ascund în Duhul vieții Tale” (Cânt de început).

Acestea fiind zise, închid aici o paranteză lungă și mă întorc la poezia pe care am început să o comentez, Împărăția Cerurilor.


[1] Sfântul Efrem Sirianul, Imnele Raiului, op. cit., p. 92.

[2] Sfântul Gavriil Igoșkin, O vedenie despre Rai și Iad. Viața de după moarte, traducere din limba rusă de Eugen Diaconu, Editura de Suflet, București, 2023, p. 89-90.

[3] Idem, p. 89.

[4] Idem, p. 205.

[5] Idem, p. 89.

[6] Idem, p. 90.

[7] Idem, p. 110.

[8] Idem, p. 111.

[9] Idem, p. 206-207, 214.

[10] Idem, p. 207.

[11] Scrierile complete ale Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu și viața sa, comentate de ucenicul și fiul său întru Domnul, Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, vol. I, op. cit., p. 266.

[12] Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Despre omul Împărăției, op. cit., p. 122.

A se vedea și Scrierile complete ale Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu și viața sa, comentate de ucenicul și fiul său întru Domnul, Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, vol. I, op. cit., p. 266.

[13] Amurg în Mănăstire. Viața Cuvioasei Starețe Taisia scrisă de ea însăși, în românește de Anca Sârbulescu, Ed. Ileana, București, 1999, p. 194-195.

Răsfoind cartea acum, văd că i-am dat-o și a citit-o și Sfântul Ilie, pentru că a rămas ceva însemnat cu pix roșu pe ea, cu sublinierea lui tremurată.

[14] Sfântul Gavriil Igoșkin, O vedenie despre Rai și Iad, op. cit., p. 95.

Predică la Duminica a 30-a după Cincizecime [2023]

Iubiții mei[1],

începutul relației cu Dumnezeu este teologia Lui. Cine pornește de altundeva decât de la teologia Lui va avea multe carențe în viața lui de credință, va fi un extremist, pentru că nu va ști cine este El. Pentru că atunci când vrei să știi cine este Dumnezeul tău și începi să citești mult despre El și despre voia Lui cu noi, atunci te îndrăgostești iremediabil de El. Și dacă te îndrăgostești de Dumnezeul tău, de Dumnezeul tuturor, de Dumnezeul mântuirii noastre, atunci crezi orice afirmație a Lui și înfăptuiești orice poruncă a Lui. Pentru că tu te raportezi la El, la Dumnezeul treimic, și nu la poruncile Lui rupte de El.

Ce i-a spus Domnul, în esență, celui πλούσιος σφόδρα [foarte bogat] [Lc. 18, 23, BYZ]? I-a spus: „Urmează-Mi Mie [ἀκολούθει Μοι]!” [Lc. 18, 22, BYZ]. Fii oriunde cu Mine! Și dacă el ar fi împlinit poruncile Lui și ar fi fost îndrăgostit de Dumnezeu în mod iremediabil, atunci ar fi mers imediat cu El. Pentru că așa fac îndrăgostiții: uită toate și pleacă unul după altul! Tânăra îndrăgostită își uită părinții, casa, prietenii și pleacă după el, după iubitul ei. Tânărul îndrăgostit face totul posibil pentru ca să fie cu iubita lui și pentru ca iubita lui să aibă de toate. Unii fură, mint, omoară pentru iubire, fac toate păcatele pentru iubire, pentru iubirea lor, pentru că vor neapărat să fie cu celălalt. Și de ce vor să fie cu celălalt? Pentru că celălalt înseamnă totul pentru ei!

Însă, dacă așa stă treaba cu oamenii, dacă iubirea unuia pentru altul e atât de puternică, cât de puternică este iubirea pentru Dumnezeu? Și cât de puternică este o vedem în viețile tuturor Sfinților, când ei nu s-au uitat la nimic al lor, când nu s-au uitat nici la viața lor și au trăit și au murit pentru El. Pentru că iubirea aceasta dumnezeiască pentru Dumnezeu, această sfântă iubire, ne face să renunțăm la toate pentru El, pentru că nimic nu merită în locul Lui. Nimic nu ne împlinește, nimic nu poate înlocui iubirea noastră pentru Dumnezeu. Căci atunci când Îl cunoști pe El și Îl iubești pe El și El ți se descoperă ție în mod personal, atunci te îndrăgostești pentru veșnicie de Dumnezeul nostru, de Cel Preafrumos și Preasfânt. Pentru că El nu are termeni de comparație cu nimeni și cu nimic. El este incomparabil, El este unic, El e mai presus de toate și umple toate, El ne cucerește cu totul întreaga noastră ființă. Pentru că în iubirea pentru El ne împlinim cu totul întreaga noastră ființă, căci El ne umple cu totul de slava Lui, dându-ne să trăim iubirea pentru El la cote inexprimabile. Simțirea iubirii Lui în vederile Sale cele dumnezeiești pe care ni le dăruie și în luminările Sale cele pentru noi e doborâtoare. O simți atât de mult și atât de intens încât crezi că o să mori din cauza simțirii iubirii Lui revărsate în noi.

Și când ai o asemenea iubire în tine, nu te mai uiți la ce ai și cine ești, pentru că tu ești cu totul al Lui. Și când Domnul îți spune să Îl urmezi și în clipa asta, azi, într-o anume lucrare, tu Îl urmezi, pentru că El îți spune în fiecare clipă ce să faci.

Căci asta înseamnă urmarea lui Hristos în viața noastră: urmarea Lui în orice clipă! Dacă El te luminează acum, în clipa de față, să faci o anume faptă bună, să începi un anume proiect teologic, o anume slujire, o anume făgăduință, atunci trebuie să o începi. Și dacă o începi, atunci asculți de glasul Lui! Pentru că El ne călăuzește în fiecare clipă în viața noastră și, dacă ascultăm glasul Lui, voia Lui cu noi, atunci mergem bine în viața noastră, pentru că Îi urmăm Lui. Mergem după El și nu după noi, nu după alegerile noastre!

Dar ca să fii luminat de Dumnezeu în orice clipă, trebuie să știi cine este El. Trebuie să înveți teologia Lui, adică voia Lui cu întreaga existență. Trebuie să știi cine e, ce a făcut El, ce face și ce va face cu noi. Trebuie să le știi pe toate din scrierile sfinte ale Bisericii. Pentru că te îndrăgostești de Dumnezeu numai dacă afli tot adevărul Lui, toată voia Lui, toată frumusețea adevărului și a faptelor Lui.

Însă leneșii și autosuficienții nu citesc teologie, nu se nevoiesc cu învățarea voii lui Dumnezeu și de aceea sunt extremiști în viața lor. Au diverse mofturi, apucături, repulsii neortodoxe. Pentru că nu au echilibrul cunoașterii profunde a lui Dumnezeu. Ei citesc ce vor, când vor, termină repede studiul. Însă studiul lui Dumnezeu nu se termină niciodată! Trebuie să știi teologie biblică, dogmatică, canonică, liturgică, istorică, iconografică, aghiologică, trebuie să știi tot ce spune Biserica. Fiecare zi e pentru studiu! Te trezești din somn, te rogi, treci la studiu! Citești pe unde poți, când poți, tot ce poți, dar crești pe fiecare zi în cunoașterea lui Dumnezeu. Și dacă crești în cunoașterea Lui și în evlavia față de El, crești în iubirea Lui. Și atunci nimeni nu te mai convinge cu basme, nimeni nu te mai poate scoate din calea ta cu amenințări, pentru că tu ești al lui Dumnezeu, tu știi cine este El, pentru că Îl ai pe El în tine prin slava Lui cea veșnică.

Citești mereu voia Lui și te umpli de iubirea Lui. Și pe fiecare zi te afunzi în pace, în curăție și sfințenie și nu în lupte interioare cu oamenii. Pentru că nu oamenii conduc lumea, nici demonii n-o conduc, ci Dumnezeu Însuși o conduce, dimpreună cu Sfinții și cu Îngerii Lui. Și dacă crezi în El nu te mai interesează conspirațiile globale, nici cataclismele posibile, nu te mai smintesc atrocitățile de tot felul, pentru că ai convingerea abisală că toate se fac din voia Lui și numai din voia Lui. Iar voia Lui e mai presus de orice înțelegere a noastră. Voia Lui nu e ca voia noastră. Și voia Lui ne devine tot mai clară nu pe măsură ce ne războim cu El și cu oamenii, ci pe măsura iubirii noastre pentru El și pentru oameni. Căci iubirea ne deschide ochii tot mai mult și ne face să vedem abisal. Iubirea nu ne adoarme, ci ne trezește! Ne trezește la relația reală cu Dumnezeu și cu oamenii, în care fiecare cuvânt și gest contează.

Ce înseamnă să fii foarte bogat? Cât trebuie să ai ca să fii foarte bogat, extrem de bogat? Trebuie să ai tot pământul, tot universul ca să fii nespus de bogat? Și ce faci cu toată bogăția asta dacă îți este exterioară, e lângă tine și în tine ești gol? Cum punem bogăția din afara noastră în noi înșine? O punem așa cum ne-a spus Domnul duminica trecută: prin îmbogățirea în El [Lc. 12, 21]. Când dărui tot ceea ce ai și te dărui și pe tine în fiecare clipă, atunci introduci pe cele din afară în tine însuți. Pentru că dăruirea a toate, dimpreună cu dăruirea de sine, înseamnă umplere a ta de slava Lui.

Cei care sunt Monahi sau Monahii și care cred că au lăsat toate pentru Domnul dacă sunt acolo, la Mănăstire, nu le-au lăsat pe toate cu adevărat. Pentru că pe fiecare zi trebuie să renunți la toate și la tine însuți dimpreună cu toate. De aceea, adevărații Monahi și adevăratele Monahii se nasc în fiecare clipă și nu atunci când se făgăduiesc lui Dumnezeu. Atunci e începutul, ca și pentru noi, Mirenii, Botezul. Dar noi, ca să fim creștini, ca să fim următorii lui Dumnezeu cu adevărat, trebuie să actualizăm Botezul nostru în fiecare clipă, adică totala noastră lepădare de Satanas, de vrăjmașul mântuirii noastre, și totala noastră alipire de Dumnezeul mântuirii noastre. Căci dacă ne mântuie doar  Botezul sau făgăduințele monahale din trecut, fără o actualizare zilnică a lor în viața noastră, înseamnă că viața creștină n-are niciun conținut actual. Și, pentru mulți, în mintea lor, creștin înseamnă doar că a fost botezat odată, când era mic și că mai vine și el câteodată la Biserică, dar azi, acum, el trăiește indiferent religios. Pentru că nu se sfințește pe fiecare zi, nu se roagă pe fiecare zi, nu citește teologie pe fiecare zi, nu respiră pe fiecare clipă cu Dumnezeu. Și tocmai de aceea, când vorbești cu ei despre voia lui Dumnezeu, ei nu se raportează la El, ci la vreo spusă a Lui și o împlinesc cum vor, fără să caute consecințele reale ale împlinirii voii Lui.

Dar când Îl iubești pe El, pentru că Îl cunoști din tine însuți, împlinirea voii lui Dumnezeu înseamnă o lucrare cu consecințe continue în viața ta, pentru că El te curățește, te luminează și te sfințește prin fiecare rugăciune, slujire, milostenie, ascultare a Lui. Iubiți-vă unii pe alții sau iubiți pe vrăjmașii voștri, nu sunt porunci oarecare ale Lui sau ele nu se gândesc rupte de El. Ci, pentru că sunt plin de iubirea Lui, eu iubesc cu iubire sfântă pe toți oamenii și mă rog pentru ei și îi iert pe toți cei care se luptă cu mine, pentru că iubirea Lui mă învață din mine însumi să fac asta și mă umple de multă pace și bucurie și încredințare dumnezeiască. De aceea, porunca Lui de a posti nu e o corvoadă pentru mie, pentru că, trăind-o, mă umplu de curăția și de sfințenia Lui. Porunca Lui de a nu-i judeca pe oameni nu e o corvoadă pentru mine, căci, împlinind-o, ea mă umple de pace și de multă înțelegere. Tot la fel, când împlinesc porunca de a nu desfrâna, ea nu e o calamitate pentru mine, pentru că mă umplu de curăția și de sfințenia Lui. Căci toate poruncile Lui mă duc la El, mă fac să Îl iubesc tot mai mult și mai mult pe fiecare clipă și, în același timp, poruncile Lui mă fac tot mai mult ca El Însuși. Pentru că mișcările mele interioare sunt tot mai mult ca ale Lui, tot mai dumnezeiești și nu pătimașe.

Și când El îți spune să Îi urmezi Lui, atunci nu te mai uiți la nimic, pentru că iubirea pentru El e toată viața ta. Și din iubire pentru El tu faci toate și rabzi toate și le slujești tuturor, pentru ca toți să se bucure de aceeași binecuvântare sfântă ca tine.

Nu, nu, nu! Nu averile sunt problema noastră, ci marea noastră problemă e neiubirea. Nu averile nu ne lasă să intrăm în Împărăția lui Dumnezeu, ci neiubirea noastră. Căci atunci când nu iubești, ești alipit de lucruri, pe când atunci când iubești, ești alipit de oameni și de Dumnezeu. Dar alipirea pătimașă de oameni nu are nimic de-a face cu alipirea dumnezeiască de Dumnezeu. Căci într-o altă parabolă a Lui, iubirea pentru soție a fost mai importantă decât iubirea pentru Dumnezeu [Lc. 14, 20]. Și o astfel de iubire e una bolnavă, e una pătimașă. Pentru că iubirea reală, sfântă, pentru soția ta, e o iubire care are la fundamentul ei iubirea pentru Dumnezeu. Tocmai pentru că Îl iubești pe El și El te-a învățat să iubești oamenii, iubirea ta pentru soția ta e una curată, e una sfântă, pentru că ea nu Îl exclude pe Dumnezeu. Și când faceți copii, iubirea pentru copii nu exclude iubirea pentru Dumnezeu, căci copiii sunt tocmai rezultatul iubirii de oameni, al acelei iubiri pe care Dumnezeu v-a învățat.

De aceea ne spune Domnul: „Cel care iubește pe tată sau pe mamă mai mult decât pe Mine [ὑπὲρ Ἐμε], nu este vrednic de Mine [οὐκ ἔστιν Μου ἄξιος]; și cel care iubește pe fiu sau pe fiică mai mult decât pe Mine [ὑπὲρ Ἐμε], nu este vrednic de Mine” [Mt. 10, 37, BYZ]. Cu atât mai mult cine iubește ceva din lumea asta, un lucru material, o funcție, un privilegiu, mai mult decât pe El, nu este vrednic de El, de iubirea Lui, pentru că nu Îl iubește pe El mai presus de toate.

Însă orice virtute dumnezeiască crește în noi în fiecare clipă. Iubirea, credința, nădejdea, răbdarea, pacea, bucuria, curăția, sfințenia cresc pe fiecare clipă în noi înșine, dacă le lucrăm, dacă le voim, dacă le iubim. Iubirea pentru soție, pentru copii, pentru slujirea lui Dumnezeu crește în fiecare zi, pentru că mereu facem câteva ceva pentru iubirea noastră. Nu le dăm copiilor doar azi să mănânce, ci le dăm în fiecare zi. Nu ne iubim soția doar când ne culcăm cu ea sau când îi facem un cadou, ci prin orice lucru pe care îl facem pentru ea și pentru familia noastră. Ne iubim prietenii prin orice cuvânt și faptă pe care le facem în viața lor și prin toată rugăciunea și fidelitatea față de ei. Și pacea crește în noi din rugăciunea pentru toți și din iertarea tuturor. Și răbdarea crește în noi prin iubirea față de toți și prin nerăzbunarea noastră. Și curăția crește în noi prin toată abținerea de la păcat și de la toată răutatea. Și tot binele lui Dumnezeu crește neîncetat în noi, adică virtuțile Sale cele dumnezeiești, dacă Îl cunoaștem pe El cu adevărat și dacă Îl iubim pe El din toată ființa noastră și dacă suntem plini de slava Lui.

Așadar, iubiții mei, formalismul religios, adică a te face că ești creștin, dar a nu trăi creștinește, nu ne ajută. Pentru că toată viața noastră creștină trebuie să ne facă Sfinți și nu farisei. Impostorii religioși îți arată faptele lor, ce fac ei după mintea lor și prin care cred că sunt „superiori” altora. Însă viața creștină e ce face Dumnezeu în tine, pentru că tu Îl urmezi pe El neîncetat. Dacă vrei să arăți ceva, atunci arată-L pe Dumnezeu din tine, arată că ești intimul Lui cu adevărat, din cele pe care El le face în viața ta. Căci cuvintele tale despre tine, lauda ta, e vană, e fără rost. Dar când El Își revarsă darurile Sale în tine și tu ai lucruri de la El, care confirmă viața ta cu El, atunci ești bogat în Dumnezeu, în prietenia cu El și nu în vorbe.

Mulți detestă moralismul nostru, excesul nostru de vorbe, pentru că simt că vorbele noastre spoliază sfințenia, pe când faptele noastre sunt rele. Dar, în același timp, se bucură să găsească oameni ai Bisericii falși, mincinoși, pentru ca să își îndreptățească păcatele lor. Pentru că își zic că și ei, cei ai Bisericii, păcătuiesc la fel, nefiind nicio diferență între aceia și ei. Numai că diferențele dintre noi și ceilalți sunt enorme…Și tocmai pentru aceea că Dumnezeu ne schimbă în fiecare zi. Pe unii mai puțin, pe alții mai mult, pe fiecare după viața lui. Dar ne schimbă! Și schimbarea noastră interioară, continua noastră schimbare e pentru că ne dăm pe noi înșine Lui. Că ne închinăm Lui întreaga noastră viață.

Mult spor în tot ceea ce faceți! Dumnezeu să vă întărească în toate cele bune și să vă bucure dumnezeiește! Amin!


[1] Începută la 7. 50, în zi de miercuri, pe 22 noiembrie 2023. Plouă, 8 grade, vânt de 11 km/ h.

Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu: Poezia Mistică [24]

Poemul Împărăția Cerurilor – având din nou un motto compus tot de Sfântul Ilie – ne dezvăluie alte vederi dumnezeiești preaminunate și înspăimântătoare prin măreția lor: 

Îngeri, trâmbițe, glas,
Pe apele mării…
În duhul cântării,
În voia lor mă las.

Cetatea se clădește din safir
În flăcările inimii curate,
Esențele luminii necreate
Prin uși de nestemate le respir.

Culori din zori, amiezi și din amurg
Mi-apar; miresme, forme vii și grai…
…Patru puteri în cruce-n drum spre Rai…
Din Soarele din mijloc ceruri curg.

Sorbit de zbor și glasuri îngerești,
Spre curțile de aur din aripi de gând
Suspin voi da, lumina să Ți-o cânt,
Arzând în slava bolții-mpărătești!

Mireasă, feciorie în trei Sori,
Blândă surâzi; înfiorată prinzi
Logosul viu în ape de oglinzi;
Temple pe nori strălucitori cobori…

Slavă, lumini, în trup te înfioară;
Surâs din cer, sclipirile zăpezii,
Te poartă-n har în Soarele amiezii
Mirelui dar, părelnică fecioară…

– Cetate sfântă-n sfântă feciorie –
Purtând veșmântul valurilor mării,
Locaș iubirii și neîntinării
De frumusețea Mirelui…mai vie!…

Un nou pământ și ceruri mi s-arată
Vădit și mai temeinic decât huma…
Iar sufletele trupuri și-iau acuma,
Lumină din lumină preacurată.

Dulci zările respiră, se-mpânzesc
Verde, roz-alb ca florile răpite,
De-un vânt ușor, miresme pribegite,
Privind la Îngeri, sfinte poposesc…

…Sfânt…Duhul Sfânt ne poartă ca să știm,
Ne murmură în pânze la corăbii…
Cu sufletele sulițe și săbii
Spre frumusețea cerului țintim!…

Din dorul viu, din calea-ndepărtării
Cuvântul, Tatăl înapoi ne cheamă
Și dragostea de fecioria mamă,
Și-albaștrii Îngeri ai însingurării.

Nestăvilirea spiritului pur
Rodește în adâncul neființei;
Te simt în mine reazăm al voinței
Și al rotirii lumilor în jur.

Sfințită-n Duh făptura se-nmulțește,
Lumina Ta în mine e ca vinul
Și Trupul Tău e Pâinea, e seninul…
…Cresc fiii Tăi, Dumnezeirea crește !…

Și, după cum observăm, mottoul ne vorbește din nou despre „Îngeri”, „trâmbițe” și „glas” de cântece îngerești, ca și poezia anterioară, răsunând peste „apele mării” de lumină dumnezeiască. Astfel privea, în vedenie, cum Il slăveau Sfinții Îngeri pe Dumnezeu, în marea de lumină a harului Său. Iar el: „În duhul cântării,/ În voia lor mă las”, în voia a ceea ce Duhul Sfânt voia să-i reveleze robului Său credincios.

Iar revelațiile sunt copleșitoare: „Cetatea se clădește din safir/ În flăcările inimii curate,/ Esențele luminii necreate/ Prin uși de nestemate le respir”. Versurile acestea, care vorbesc despre o cetate de safir cu uși de nestemate, ne amintesc de cetatea din Apocalispsis, iar ceea ce Sfântul Ilie a contemplat în vedenie a fost o descoperire profetică, dăruită lui de către Preasfânta Treime, după cum a și mărturisit: „am văzut cetatea Noului Ierusalim cu cele 12 porți”[1].

În Apocalipsis: „Și pe cetatea cea sfântă, pe Ierusalimul cel nou, am văzut-o coborând din cer, de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă împodobită bărbatului ei. […] Și m-a dus pe mine în Duhul pe un munte mare și înalt și mi-a arătat mie cetatea cea mare, sfântul Ierusalim, coborând din cer, de la Dumnezeu, având slava lui Dumnezeu. [Iar] luminătorul ei [era] asemenea pietrei celei prea cinstite, ca a pietrei de iaspis, strălucind ca cristalul, având zid mare și înalt, având 12 porți și la porți [având] 12 Îngeri și nume scrise deasupra, care este [sunt] numele celor 12 seminții ale fiilor lui Israil. Dinspre răsărituri [cetatea avea] trei porți și dinspre miazănoapte [avea] trei porți și dinspre miazăzi [avea] trei porți și dinspre apusuri [avea tot] trei porți. […]  Și era zidirea zidului aceluia iaspisul. Și cetatea [era] aurul cel curat, asemenea cristalului celui curat. Și temeliile zidului cetății erau cu toată piatra cea cinstită împodobite. Temelia cea dintâi era iaspisul. A doua temelie era safirul. A treia temelie era calcedonia. A patra temelie era smaraldul. A cincea [temelie era] sardonixul. A șasea [temelie era] sardiul. șaptea [temelie era] crisolitul. A opta [temelie era] berilul. A noua [temelie era] topazul. A zecea [temelie era] crisoprazul. A unsprezecea [temelie era] iacintul. A douăsprezecea [temelie era] ametistul. Și cele douăsprezece porți [sunt] douăsprezece mărgăritare. Fiecare [în parte], una [câte una], fiecare [din] porți era [făcută] dintr-un mărgăritar. Și lărgimea cetății [era] aurul cel curat, ca cristalul cel strălucitor. Și templu nu am văzut în ea, căci Domnul Dumnezeu Atotțiitorul este templul ei și Mielul. Și cetatea nu are nevoie de soare, nici de lună, ca să o lumineze pe ea, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o pe ea și luminătorul ei [este] Mielul. Și neamurile vor umbla prin lumina ei”… (Apoc. 21: 2, 10-13, 18-24) [2].

Revenim la versurile Sfântului Ilie: „Cetatea se clădește din safir/ În flăcările inimii curate,/ Esențele luminii necreate/ Prin uși de nestemate le respir”. Eu aș înțelege aceste versuri în sensul în care nu doar că vedea, contempla Cetatea cea veșnică, ci și se bucura ca unul căruia i se descoperea că va trăit în ea, căci simțea această revelație născându-se „în flăcările inimii curate”. Întru curăția inimii se vedea părtaș al Ierusalimului celui de sus și, în același timp, cu cât mai mult se adâncea în contemplații extatice, cu atât mai mult își simțea inima curățindu-se și sfințindu-se și arzând în flăcările iubirii duhovnicești.

Totodată, simțindu-se și văzându-se locuitor al acestei Cetăți, „Esențele luminii necreate/ Prin uși de nestemate le respir”. Fiindcă nestematele – ca și miresmele despre care am vorbit mai sus –, nu înseamnă numai simțire sau vizualitate, ci trăire deplină, devenind lăuntricitate a ființei pline de har și de strălucire, nu doar ceva exterior. Aceste nestemate nu mai sunt, ca pe pământ, un artefact care ne încântă din afara noastră, ci sunt creații ale aceleiași lumini dumnezeiești care îl umple și pe omul înduhovnicit și îl transfigurează. De aceea putea să spună că respiră „prin uși de nestemate” esențele (miresmele) luminii necreate, ale harului dumnezeiesc.

Dar și Hristos Dumnezeu este descris în vedeniile profetice ale Sfintei Scripturi prin comparații cu pietrele prețioase: „Și numaidecât am fost întru Duhul! Și, iată, tronul stătea în cer! Iar pe tron, șezând, în vedenie, era Cineva asemenea cu piatra iaspisului și cu sardiul! Și curcubeul era împrejurul tronului asemenea cu înfățișarea pietrelor de smarald” (Apoc. 4, 2-3). În Cântarea Cântărilor, de asemenea, Cel Iubit, Hristos Dumnezeu, are capul „de aur și de aur-curățit […] Mâinile lui [sunt] lucrate [din] cele ale aurului, pline de tarsis [iar] pântecele lui [este din] tablă de fildeș peste piatră de safir. Pulpele lui [sunt] stâlpi de marmură  întemeiați pe piedestaluri de aur” (Cânt. Cânt. 5, 11-15)[3]. Dar, în același timp, „obrajii lui [sunt] ca cupele aromatelor ridicând arome. Buzele lui [sunt ca] crinii, picurând smirnă”  și „gâtul lui [este] dulceață și dorință întreagă”, dorire întreagă pentru cei ce Îl iubesc pe El (Cânt. Cânt. 5: 13, 16). Pentru că pietrele și metalele prețioase, ca și miresmele, indică neasemănarea în frumusețe a Domnului, precum și a Sfinților Lui pe care El îi face asemenea cu El în slavă și în bucuria vieții dumnezeiești.

De ce, dintre toate pietrele prețioase, Sfântul Ilie amintește numai de safir, nu știu, probabil aceasta s-a evidențiat în vedenia sa cu mai multă intensitate. Spuneam și altădată că safirul este o piatră prețioasă la fel de tare ca diamantul, de obicei de culoare albastru intens și profund (albastru marin), dar poate fi și bleu, verde cu nuanțe albăstrii (alt verde decât smaraldul), violet sau mov, roz, galben, portocaliu ori alb.

Într-o altă poezie însă, numită Înviere, despre care urmează să discutăm în viitor, găsim aceste versuri: „Se văd porți desferecate, de rubin și de safir,/ De opal și de sardoniu, de smarald și de porfir…”.

Cu puțin timp înainte de a trece la Domnul, Sfântul Ilie s-a văzut pe sine, și pe cei apropiați ai săi, la Judecata de apoi, fiind între cei mântuiți și fericiți. A mărturisit aceasta Părintelui Dorin.


[1] Scrierile complete ale Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu și viața sa, comentate de ucenicul și fiul său întru Domnul, Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, vol. I, op. cit., p. 294.

[2] Cf. Sfântul Apostol Ioannis, Apocalipsis (BYZ, ediția liturgică), traducere și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2023, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2023/04/04/apocalipsis-byz-editia-liturgica/.

[3] Cf. Sfântul Profet Salomon, Cântarea Cântărilor, traducere și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2015, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2015/02/18/cantarea-cantarilor/.

Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [72]

Traduceri patristice

vol. 6

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei (sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)

V. Cartea a cincea a Exaimeronului

Aceasta este cartea a cincea a aceluiași autor. Este despre ziua a cincea din creația cea-de-șase-zile

3. Aceia care se concentrează exclusiv pe sensul literal al Dumnezeieștii Scripturi, să ne explice nouă motivul pentru care, în ceea ce privește apele, porunca este la plural: „Să scoată apele târâtoare [cu] sufletele vii”[1], dar, în ceea ce privește toate fiarele și târâtoarele și cele cu patru picioare care s-au ivit din pământ în cea de-a șasea zi, porunca nu este la plural[2]. Dumnezeu a dat porunca Sa la singular, zicând: „Să scoată pământul suflet viu[3].

Și nu numai aceasta, ci trebuie să căutăm cu grijă răspuns și la următoarea. De ce a binecuvântat Dumnezeu toate cele născute din ape[4], dar Și-a reținut binecuvântarea față de cele născute din pământ: târâtoare, fiare și dobitoace?

Apele, pentru că au fost binecuvântate, până astăzi și până la sfârșitul timpului dau naștere la făpturi înaripate, din ele însele, fără sămânță sau împreunare, precum prepelița și cârsteiul. Pământul, însă, nu mai dă naștere fără sămânță la târâtoare, fiare și dobitoace, iar toate cele care sunt născute din pământ trăiesc întotdeauna pe pământ. În timp ce acelea născute din ape sunt numite „[ființe] acvatice” sau, dacă au zburat și s-au înălțat, sunt numite „cerești” [zburătoare]. Adică sunt făpturile înaripate ale cerului, care sunt cunoscute de către Dumnezeu, așa după cum El zice prin Profet: „Cunoscut-am toate păsările cerului”[5].

4. Deci, pentru ca să nu facem ca cititorul să se simtă neputincios sau să-și piardă dorința inimii sau să se nedumerească prin adăugarea întrebărilor, voi discuta aceste probleme pe scurt, și nu voi respinge în niciun fel cercetarea înțelesului literal al acestor lucruri. Totuși, ca o problemă preliminară, e nevoie să spunem câteva cuvinte, la început, despre numărul cinci în Dumnezeiasca Scriptură, în același fel în care am discutat despre numărul patru.

II. 1. Acum, găsim că, în al cincilea secol al vieții sale – în al 500-lea an – Noe a început să închege temeliile arcei[6]. Aceasta era un adevărat și neîndoielnic chip al Bisericii lui Hristos, în care noi, animale aduse împreună din toate neamurile[7], am fost mântuiți de potopul răutății[8] de către porumbița Duhului[9]. Și de aceea arca a fost făcută de 50 de coți lățime[10], pentru că numerele 5 și 50 sunt numite „drepte” de matematicieni. Aceasta pentru că:

dacă scazi 4 din 9                             rezultatul e 5;

                  dacă aduni 1 cu 4           rezultatul e 5;

dacă scazi 3 din 8                             rezultatul e 5;

                   dacă aduni 2 cu 3          rezultatul e 5;

dacă scazi 2 din 7                              rezultatul e 5;

                    dacă aduni 3 cu 2          rezultatul e 5;

dacă scazi 1 din 6                              rezultatul e 5;

                   dacă aduni 4 cu 1           rezultatul e 5.

Iar numărul 50 funcționează similar în ceea ce privește numerele de dinainte și de după el.

În acord cu această judecată, și Biserica, după potopul păcatului, Îl va vesti atât pe Dumnezeu, care este Drept întru toate, cât și dreptatea lui Dumnezeu, care scade, din mijloc, vrăjmășia care ne împotrivește pe noi[11].

Iar Noe are 500 de ani atunci când construiește arca[12], pentru că în al 5000-lea an noul Noe vine și începe să închege arca Bisericii.


[1] Fac. 1, 20.

[2] Cf. Fac. 1, 24-25.

[3] Fac. 1, 24.

[4] Cf. Fac. 1, 22.

[5] Ps. 49, 11.

[6] Cf. Fac. 6, 14-16; 7: 6, 11.

[7] Cf. Fac. 6, 17; 7: 6-7, 10, 17, 21-22.

[8] Cf. Fac. 6, 19; 7, 14-15.

[9] Cf. Fac. 8, 11; Mt. 3, 16; Mc. 1, 10; Lc. 3, 22; In. 1, 32.

[10] Cf. Fac. 6, 15.

[11] Cf. Col. 2, 14.

[12] Cf. Fac. 7: 6, 11.

1 2 3 2.386