Teologie pentru azi

Iubiții mei[1],

Sfântul nostru pomenit astăzi, Sfântul Gheorghios [Γεώργιος][2], a fost martirizat la vârsta de 23 de ani. În plină floare a tinereții. Pentru că s-a născut în anul 280 și a adormit pe 23 aprilie 303[3]. Și, din Sfintele sale Icoane, îl cunoaștem ca un tânăr înalt, frumos, războinic, luptând de partea lui Dumnezeu. Pentru că Sfântul Gheorghios a fost tribun în armata imperială romană, apoi duce și comite în garda imperială[4], fără ca prin acestea să fie mai puțin creștin. Căci creștinul poate fi creștin oriunde ar munci și ar trăi, dacă, în integralitatea lui, el stă în relație vie cu Dumnezeu. Iar Dumnezeu ne învață pe fiecare în parte ce trebuie să facem, potrivit vârstei, a locului în care trăim, a meseriei pe care o avem. Numai noi să ascultăm glasul Lui…

Cinematografia americană a zilelor noastre ne propune și ea „eroi”, eroi postmoderni, care nu seamănă cu Sfântul Gheorghios al nostru, dar care prind la public. Iar eroii filmici ai momentului sunt bărbați efeminați sau hiperbolizați și femei masculinizate sau hiperbolizate. Pentru mine, Gal Gadot[5] și Jennifer Lawrence[6] sunt femeile masculinizate și hiperbolizate ale momentului, cele care au „puterile” și „abilitățile” cerute de publicul postmodern și care se folosesc de sexualitatea lor în mod eficient, pe când  Jason Statham[7], Rupert Friend[8] și Ed Skrein[9] sunt „super-bărbații” violenți și plătiți ca să omoare, dar, când vine vorba de „dragoste”, se culcă numai cu femei foarte frumoase și fără întrebări morale.

Pentru că „eroismul” postmodern filmic nu are de-a face cu morala, ci e un exercițiu de forță hiperbolizat. Făcut din efecte speciale. Și noi ne îndrăgostim de „spectaculosul” personajelor, de „puterile” lor „speciale” și inexistente, de cavalcada de efecte regizorale, pentru că „sperăm” ca astfel să putem „ieși” din lumea noastră „ternă”.

Însă noi vedem lumea noastră nu cum este ea, ci prin prisma stării noastre interioare. Iar dacă noi suntem plictisiți, triști, dezorientați, vedem lumea în mod apatic, decolorat, fără sens. Numai că noi vedem deformat lucrurile! Lumea lui Dumnezeu e frumoasă, e profundă, e plină de bunătate, numai noi nu suntem buni, profunzi și frumoși pentru ca să o vedem așa cum este.

De aceea, falșii eroi, bine împachetați publicitar, populează inimile contemporanilor noștri, care nu mai au chef de citit, ci doar de văzut, iar adevărații eroi nu mai ajung niciodată în sufletul nostru. Doar dacă noi, printr-un act de spălare pe ochi de minciunile de tot felul, ne întoarcem cu inimă smerită și pocăită la Sfinții Bisericii, pentru ca să îi întâlnim, pe calea cititului, pe adevărații eroi ai lui Dumnezeu, pe eroii credinței celei adevărate.

Pentru că viața creștină e o viață eroică. E o luptă până la sânge cu patimile din noi și cu demonii. Iar Sfântul Gheorghios, ofițerul armatei romane, ne arată că se poate să fii și creștin și militar, dacă ai conștiință vie. Pentru că conștiința te face să nu fii o canalie, dar, în același timp, te expune multor neplăceri, pe care trebuie să le înduri creștinește.

Tatăl Sfântului Gheorghios a fost Gherontios [Γερόντιος], senator ellin, conducătorul armatei lui Dioclitianos [Διοκλητιανός], persecutorul cel fioros al creștinilor, pe când mama sa, Polihronia [Πολυχρονία], era din Lidda [Λύδδα], din Palestina[10]. Unde vor ajunge Sfintele Moaște ale Sfântului Gheorghios și ale Sfintei sale mame, martirizate împreună cu el[11],  și unde se păstrează mormântul lui până azi[12].

– Ce-a făcut Sfântul Gheorghios, cel atât de tânăr, ca să merite moartea?

– A fost un creștin autentic, fapt pentru care nu s-a supus ideologiei religioase a împăratului. Și, în loc să se facă păgân, datorită credinței și a propovăduirii sale se botează viitorii Sfinți Mucenici Anatolios [Ἀνατόλιος], Protoleon [Πρωτολέων], Victor [Βίκτωρ], Achindinos [Ἀκίνδυνος],  Zoticos [Ζωτικὸς], Zinonas [Ζήνωνας], Hristoforos [Χριστόφορος], Sevirianos [Σεβηριανός], Teonas [Θεωνᾶς], Chesarios [Καισάριος] și Antonios [Ἀντώνιος], care erau cu toții soldați și care sunt pomeniți pe 20 aprilie, dar și Împărăteasa Alexandra [ἡ Βασίλισσα Ἀλεξάνδρα], soția lui Dioclitianos [σύζυγος τοῦ Διοκλητιανοῦ], împreună cu slujitorii Apollos [Ἀπολλώς], Isaachios [Ἰσαάκιος] și Codratos [Κοδράτος], cu toții martirizați și pomeniți pe 21 aprilie[13].

Credința lui a aprins și în alții credința și i-a făcut înfocați pentru Dumnezeu. Fapt pentru care i-a ajutat să se aducă jertfă bine-mirositoare lui Dumnezeu.

Și, o, cât de importanți, cât de neapărați sunt astăzi oamenii lui Dumnezeu, care știu să aprindă credința în oameni! Pentru că sufletele oamenilor tânjesc după adevărul și după dragostea lui Dumnezeu, chiar și când oamenii nu știu că dorul lor spre El se îndreaptă. Dar pentru ca să aprinzi în alții credința, trebuie să te lași mai întâi aprins de Dumnezeu. Trebuie să te lași convertit de El, trebuie să te lași introdus de El în Biserica Lui, pentru ca aici să te umpli de tot adevărul și de tot harul lui Dumnezeu. Pentru că tot adevărul și tot harul lui Dumnezeu sunt aici, în Biserica Lui, și nu oriunde!

De aceea, cine vrea să Îl cunoască pe Dumnezeu, acela trebuie să se facă creștin ortodox și să se nevoiască zilnic să îi înțeleagă, în mod pragmatic, pe Sfinții lui Dumnezeu. Adică să învețe de la ei credința și nevoința cea îndumnezeitoare, pentru ca să ajungă ca ei, ca Sfinții Lui.

– Și când a fost martirizat Sfântul Gheorghios?

– În Vinerea Mare, pe 23 aprilie 303[14]. Și Pasicratis [Πασικράτης] duce Sfintele sale Moaște și ale Sfintei sale mame în Lidda[15]. Iar după martirizarea Sfântului Gheorghios sunt martirizați și cei împreună legați cu el, Sfinții Mucenici Evsevios [Εὐσέβιος], Neon [Νέων], Leontios [Λεόντιος], Longhinos [Λογγίνος], dimpreună cu alți 4 Sfinți Mucenici, pe care îi pomenim pe 24 aprilie[16].

– Cum a fost el martirizat?

– Datorită îndrăznelii sale sfinte de a-l mustra pe Împăratul roman Diocletianus[17], Sfântul Gheorghios a fost întemnițat și bătut la tălpi, după care i s-a pus o piatră mare pe piept, de care a fost strivit până a doua zi. Apoi a fost tras pe roată…Dar Îngerul Domnului l-a tămăduit de răni în văzul tuturor[18]!

A fost aruncat într-o groapă cu var nestins…Dar Domnul l-a ținut sănătos pe robul Său!

A fost încălțat în încălțări de fier, cu piroane încinse în foc și a fost pus să alerge…Dar în acea noapte Domnul l-a vindecat de toate rănile sale!

A fost bătut cu vine de bou. I s-a dat să bea otravă și nu a avut nimic. Sfântul Gheorghios s-a rugat și Domnul a înviat un mort la rugăciunea sa. Și pentru că un vrăjitor și cel înviat cred în Dumnezeu, pentru aceea au fost și ei martirizați[19].

Sfântul Gheorghios începe să facă minuni și a primit darul înainte-vederii. Și pentru că tot mai mulți credeau din cauza mărturiei sale, Sfântul Gheorghios a fost condamnat să i se taie capul[20]. Și i s-a tăiat capul la porunca împăratului păgân Diocletianus, iar slujitorul său[21], Pasicratis, are grijă de Sfintele sale Moaște.

Însă numai un om cu conștiință și recunoscător își ține promisiunea față de un om adormit! Cel care nu are conștiință și nici recunoștință, acela își însușește în mod fraudulos lucrul tău după moarte și spune că este „al lui”…

Între 20-23 aprilie 2018, mâna dreaptă a Sfântului Gheorghios a fost adusă, pentru prima oară în România[22], la Mănăstirea Pantocrator din Drăgănești-Vlașca, Teleorman[23].  A fost adusă din Muntele Athos, de la Sfânta Mănăstire Xenofontos [Ξενοφώντος][24].

Iar Sfintele Moaște ale Sfinților sunt întotdeauna pentru noi întărire și ajutor în viața noastră, pentru că Sfinții ne ajută nouă, celor care ne închinăm cu evlavie templelor lor celor duhovnicești, adică Sfintelor lor Trupuri. Căci ele sunt mărturia clară a sfințeniei lor și o legătură vie și istorică cu Sfinții lui Dumnezeu.

Așa după cum, pentru fiecare om în parte, lucrurile rămase de la părinții și bunicii săi sunt o legătură vie și istorică cu înaintașii săi.

Și trebuie, iubiții mei, să păstrăm cu multă evlavie și conștiință Sfintele Moaște ale Sfinților, cărțile și lucrurile lor, dimpreună cu Sfintele Biserici și Sfintele Mănăstiri și cu tot trecutul arheologic și muzeal al Bisericii! Pentru că acestea sunt darurile noastre pentru viitorime. Ceea ce păstrăm, pe acelea le vor avea cei de după noi!

…Sfântul Gheorghios are două mari titulaturi în pomenirea Bisericii: prima e aceea de Mare Mucenic [Μεγαλομάρτυρας], iar a doua e aceea de Purtător de biruință [Τροπαιοφόρος]. Pentru că el s-a învins pe sine și i-a învins și pe demoni. Dar învinge mereu, pentru noi, pe cei care stau împotriva noastră, pe potrivnicii noștri.

Însă, deși în română Gheorghe e un nume foarte bărbătos, puternic, când oamenii aud că în greacă el înseamnă lucrător de pământ [γη + έργο][25], adică țăran, nu le prea place. Numai că a lucra pământul e lucrarea de bază a oamenilor, pentru că noi suntem din pământ după trupul nostru și în pământ se va întoarce trupul nostru. Iar, duhovnicește vorbind, noi suntem sfătuiți de Sfinții lui Dumnezeu să ne cultivăm pământul sufletului cu virtuți dumnezeiești, pentru ca să fim un pământ roditor în sufletul și în trupul nostru.

Așadar, iubiții mei, pentru ca să fim tineri ca Sfântul Gheorghios trebuie să fim maturi ca el! Pentru că tinerețea poate să fie foarte matură, să fie cuvioasă, să fie dăruită cu totul lui Dumnezeu, numai să dorească acest lucru. Și dacă ne-am dori exemple adevărate, dacă ne-am dori eroismul ascetic al Sfinților lui Dumnezeu, care s-au biruit pe ei tot timpul și s-au sfințit prin slava Sa, atunci am privi filmele de „real succes” ale postmodernității ca pe niște povești bune de adormit, dar nu de urmat.

Adesea văd emisiuni și filme pentru ca să adorm mai repede și nu pentru ca să mă informez neapărat. Am nevoie să mă obosesc cu totul înainte de a adormi. De aceea le privesc ca pe un fapt divers și le judec ca atare.

Însă, pentru mulți, filmele și emisiunile TV și online și producțiile online de tot felul nu sunt divertisment, ci sunt luate ca mod de a fi, ca repere pentru viața lor. Cum se îmbracă diva cutare, ce a făcut actorul cutare, ce a făcut magnatul cutare, ce se poartă la Paris sau la Londra sau la New York sunt lucruri pe care mulți doresc să le afle și să le urmeze orbește. De ce? Pentru că nu vor să iasă din trend, ca nu cumva să fie excluși din locurile „selecte” pe care le frecventează.

Dar pe mine unul nu mă interesează la modul obsesiv moda, ce se poartă azi, pentru că nici nu am bani să stau în ritm cu moda și nici nu mă interesează acest lucru. Pe mine mă interesează să stau în ritmul Bisericii lui Dumnezeu, fiind cu Dumnezeu tot timpul și concentrându-mă spre interiorul meu. Pentru că acolo a învins Sfântul Gheorghios și învinge tot timpul: în adâncul sufletului său.

Și dacă mă înving pe mine însumi și stau cu Dumnezeu tot timpul, atunci e mai puțin important ce cămașă și pantaloni port sau de unde îmi cumpăr eu pantofii, pentru că cel mai important lucru e prezența Lui în mine prin slava Sa.

Așadar, iubiții mei, viața Sfântului Gheorghios e mare, e autentică și e vie și ea ne întreabă pe noi ce facem cu viața noastră! Căci dacă îi purtăm numele trebuie să ne arătăm urmași vrednici ai lui, iar dacă îl cinstim, trebuie să învățăm de la el cum să ne sfințim viața.

Hristos a înviat!

La mulți ani celor care își serbează azi ziua patronimică și vă doresc multă bucurie tuturor! Amin.

[1] Începută la 9. 24, în zi de joi, pe 19 aprilie 2018. Soare, 14 grade.

[2] A se vedea: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/2743/sxsaintinfo.aspx.

[3] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/2743/sxsaintinfo.aspx și https://el.wikipedia.org/wiki/Άγιος_Γεώργιος.

[4] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Άγιος_Γεώργιος.

[5] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Gal_Gadot.

[6] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Jennifer_Lawrence.

[7] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Jason_Statham.

[8] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Rupert_Friend.

[9] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Ed_Skrein.

[10] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Άγιος_Γεώργιος.

[11] Ibidem.

[12] A se vedea mormântul său aici: https://www.youtube.com/watch?v=xMXTld8pqxM și aici: https://www.youtube.com/watch?v=Xk4956UBgbs.

[13] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/2743/sxsaintinfo.aspx. [14] Ibidem. [15] Ibidem. [16] Ibidem.

[17] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Dioclețian.

[18] Idem: http://paginiortodoxe.tripod.com/vsapr/04-23-sf_gheorghe.html. [19] Ibidem. [20] Ibidem. [21] Ibidem.

[22] A se vedea: https://www.trinitas.tv/mana-dreapta-a-sfantului-gheorghe-va-fi-adusa-la-manastirea-pantocrator/.

[23] Idem: https://www.facebook.com/Mănăstirea-Pantocrator-195493947298624/.

[24] Idem: https://el.wikipedia.org/wiki/Μονή_Ξενοφώντος.

[25] Idem: https://el.wikipedia.org/wiki/Γεώργιος_(όνομα).

Iubiții mei[1],

trăim într-o lume în care primează impersonalismul economic și imagologic. Chipuri necunoscute ne prezintă lucruri în serie, lucruri pe care noi trebuie să le cumpărăm fără prea multă gândire critică. De ce? Pentru ca să avem sentimentul de masă indistinctă, fără personalitate, atunci când ne gândim la societatea noastră și, mai ales, când ieșim cu toții pe stradă.

Pe când lucrurile personalizate nu sunt înseriate și costă mai mult sau foarte mult. Iar când faci un lucru pentru un singur om, atunci îl cinstești la modul personal. Dar când faci aceeași pereche de pantofi, în mod potențial pentru orice om, atunci pui în prim-plan masa, nediferențierea, impersonalismul. Pentru că mai mulți vor purta aceeași pereche de pantofi și vor crea o modă.

Mașinile creează lucruri în serie. Oamenii, când vor să facă lucruri unice, se consumă în mod unic. Pentru că un alt om va purta haina cusută sau cureaua sau pantofii într-un mod unic.

Opera lui Eminescu e unică pentru că Eminescu este un unic. Ea poate fi multiplicată pentru ca să ajungă la toți, dar ea ajunge ca un unicat și nu ca un lucru înseriat. Dar o pereche de pantofi sau o geacă multiplicate nu sunt niște unicate, ci sunt niște lucruri de masă, pentru că pantofii unicat sunt aceia care nu se află decât în picioarele unui singur om.

Duminica aceasta, a treia a încredințării asupra învierii Domnului, e dedicată Sfintelor Femei Mironosițe. Și, deși toate sunt numite Mironosițe, adică Purtătoare de mir [Μυροφόρες][2], ele nu sunt niște Sfinte trase la xerox, ci fiecare are personalitatea ei foarte bine conturată.

De ce? Pentru că sfințenia nu e niciodată repetitivă. Sfințenia e întotdeauna unică, pentru că orice Sfânt are modul lui personal prin care a ajuns la sfințenie. Și fiecare a ajuns într-un anume mod Sfânt, pentru că fiecare dintre ei a avut și are o relație unică cu Dumnezeu. Adică Sfântul Ioannis Hrisostomos nu poate fi confundat niciodată cu Sfântul Grigorios Teologul și nici Sfânta Mironosiță Maria Magdalini cu Sfânta Mucenică Tecla. Pentru că, cine le cunoaște viețile, știe că fiecare dintre ei a avut modul lui personal de a vedea lucrurile, deși, cu toții, au mărturisit aceeași credință și au fost mădulare ale aceleiași Biserici.

Iar dacă așa stau lucrurile, dacă Sfinții sunt întotdeauna unici și nu înseriați, nu o masă amorfă, iar creștinii vor să fie și ei precum Sfinții Bisericii, atunci oamenii Bisericii nu au „spirit de turmă”, nu sunt toți „o apă și un pământ”, nu „îi poți duce cu zăhărelu”, nu îi poți direcționa după cum vrei, ci fiecare e un unic, care reacționează în mod firesc la globalizarea impersonalismului.

Pentru că eu pot foarte bine să cumpăr pantofi în serie, brânză în serie, băuturi răcoritoare în serie, dacă nu am încotro…dar, în același timp, eu trăiesc continuu așteptarea unicatelor. Adică voi prefera întotdeauna, dacă am ocazia, lucrul particular. Dacă voi găsi o țuică de prună unică, o brânză unică, o carte unică, un creator unic de teologie și de cultură, eu le voi prefera pe aceste unicate, chiar dacă vor fi mai scumpe, în fața lucrurilor etanșe, nepersonalizate.

În schimbul prieteniei cu mii de oameni eu voi alege prietenia cu omul unic, cu creatorul unic, cu cel care face unicate. De ce? Pentru că așa mă învață Dumnezeu în Biserica Lui! El mă învață să fiu Sfânt ca El și nu Sfânt ca X sau Y. Și când vrei să fii Sfânt ca El…întotdeauna vei fi unic, pentru că niciodată nu vei fi Sfânt în mod identic cu El, dar, în relație cu Dumnezeu, vei ajunge la câtă sfințenie poți tu să ajungi.

Tocmai de aceea, deși mulți au fost exorcizați de către Domnul, doar o singură Maria Magdalini există. Doar o singură Ucenică plină de dor și de evlavie față de El. De ce? Pentru că ea L-a ales pe Cel unic și s-a făcut și ea o unică. Pentru că a perceput pe Cel unic și I-a urmat Lui, când mulți nu au considerat „mare lucru” să Îi urmeze cu toată ființa lor.

Căci dacă nu îi iubești pe unici nu devii niciodată un unic, ci te pierzi în anonimatul masei. Nu faci nimic de excepție, nu sari în ochii nimănui, nimeni nu te invidiază cu ochi de fiară pentru ceea ce ești. De ce? Pentru că nu faci nimic excepțional, nimic unic, nimic ieșit din comun…Ești ca mulți alții, care nici ei nu fac nimic. Pentru că, dacă ar face, s-ar ști și s-ar povesti.

Și mulți dintre noi ne învelim în anonimat ca într-un giulgiu, ne îngropăm în nefăcutul a nimic excepțional ca și când asta ar fi „o virtute”. De ce? Pentru că sperăm la faptul ca viața noastră să fie astfel „mai ușoară”.

Dar cine ne-a spus nouă că viața e ușoară, dacă mântuirea e grea [Mt. 7, 13]? Cine ne-a spus „să dormim îndelung”, dacă Dumnezeu ne cere să fim Sfinți ca El [I Petr. 1, 16]? Cine ne-a spus că Raiul e pentru nesimțiți și lăudăroși, când niciun necurat nu intră în Împărăția Lui [Apoc. 21, 27]?

Adică lumea păcatului ne vrea pe toți „la fel”, fără personalitate, pe când Biserica ne vrea pe toți unici, adică Sfinți. Și unicii lui Dumnezeu sunt unici tocmai pentru că trăiesc din relația de comuniune cu Dumnezeu și cu toți oamenii.

Unicii lui Dumnezeu nu sunt „unicii” orgolioși, trufași, atei ai lui Nietzsche[3]. Unicii lui Dumnezeu sunt cu toții împreună și unul altuia își dau întâietate. Pentru că unicitatea lor și-o trăiesc comunional, în iubire, în pace, în facerea de bine și nu în schismă reciprocă.

De aceea, Sfinții Iosif [Ἰωσὴφ] și Nicodimos [Νικόδημος][4], astăzi pomeniți, au lucrat împreună și sunt martorii nemincinoși ai Înmormântării Domnului[5], pentru că ei L-au înmormântat, pe când Sfintele Femei Mironosițe, tot azi pomenite, „sunt martorii nemincinoși și cei dintâi ai Învierii”[6] Sale, pentru că „aceste femei au văzut cele dintâi Învierea [Lui] și au vestit-o Ucenicilor”[7] Săi. Iar dacă Evanghelia de azi [Mc. 15, 43-47; 16, 1-8] ne confirmă faptul că Sfântul Iosif L-a înmormântat pe Domnul [Mc. 15, 46], când vine vorba despre Sfintele Femei Mironosițe, în Mc. 16, 1, BYZ sunt amintite doar trei: Maria Magdalini [Μαρία ἡ Μαγδαληνὴ], Maria lui Iacovos [Μαρία Ἰακώβου] și Salomi [Σαλώμη].

Însă Sfântul Marcos l-a amintit doar pe Sfântul Iosif în Mc. 15, 43-46, așa cum face și Sfântul Matteos la Mt. 27, 57-60 și Sfântul Lucas la Lc. 23, 50-53. Pe când Sfântul Ioannis ne vorbește despre amândoi, și despre Sfântul Iosif și despre Sfântul Nicodimos [In. 19, 38-42], spunându-ne că Sfântul Iosif a cerut de la Pilatos și a primit trupul Domnului [In. 19, 38], iar despre Sfântul Nicodimos că a venit „aducând un amestec de smirnă și aloe ca la o sută de litre [φέρων μίγμα σμύρνης καὶ ἀλόης ὡς λίτρας ἑκατόν]” [In. 19, 39, BYZ].

Și cum au îngropat ei trupul cel preacurat al Domnului? „Au luat trupul lui Iisus [Ἔλαβον τὸ σῶμα τοῦ Ἰησοῦ] și l-au legat pe el în giulgiuri cu aromate [καὶ ἔδησαν αὐτὸ ἐν ὀθονίοις μετὰ τῶν ἀρωμάτων], precum este obiceiul iudeilor a îngropa [καθὼς ἔθος ἐστὶν τοῖς ἰουδαίοις ἐνταφιάζειν]” [In. 19, 40, BYZ]. Și l-au îngropat în „mormânt nou [μνημεῖον καινόν]” [In. 19, 41, BYZ].

Iar dacă doar una din 4 Evanghelii a amintit de Sfântul Nicodimos, tot la fel, ne spune Sinaxarul duminicii, Evangheliile „fac amintire numai de cele mai însemnate”[8] dintre Sfintele Femei Mironosițe. Căci „au mai fost încă și multe altele, care…slujeau lui Hristos și Ucenicilor Lui din avutul lor”[9].

În Sinaxarul românesc al acestei duminici sunt amintite 7 Sfinte Femei Mironosițe: Sfânta Maria Magdalini [Mc. 16, 1], Sfânta Salomi [Mc. 16, 1], Sfânta Ioanna [Ἰωάννα] [Lc. 8, 3], Sfintele Marta [Μάρθα]  [Lc. 10, 40] și Maria [Μαρία] [Lc. 10, 39] surorile Sfântului Lazaros, Sfânta Maria lui Clopas [Μαρία ἡ τοῦ Κλωπᾶ]  [In. 19, 25] și Sfânta Susanna [Σουσάννα] [Lc. 8, 3][10].

Dar Maria lui Iacovos [Μαρία Ἰακώβου] de la Mc. 16, 1 sau Maria lui Iacovos cel mic și maica lui Iosis [Μαρία ἡ τοῦ Ἰακώβου τοῦ μικροῦ καὶ Ἰωσῆ μήτηρ] de la Mc. 15, 40 nu este nimeni altcineva decât Născătoarea de Dumnezeu, care a fost împreună la mormânt, în ziua învierii Domnului, cu Purtătoarele de miruri. Așa cum ne confirmă și Sinaxarul zilei:

„Iosif[, logodnicul Maicii Domnului,] a avut patru fii [cu soția lui]: Iacov[os], numit cel mic, Iosis, Simon și Iuda[s] și trei fiice: Estir, Tamar și Salomi a lui Zevedeos. Astfel, când auzi vorbindu-se în Evanghelie de Maria, mama lui Iacov[os] cel mic și a lui Iosi[s], să te gândești că aceea este Născătoarea de Dumnezeu. Că[ci] Născătoarea de Dumnezeu se socotește maică a copiilor lui Iosif”[11].

Însă Născătoarea de Dumnezeu și Pururea Fecioara Maria a avut și are un singur Fiu și Acela este Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat din pântecele ei. Dar ea, fiind logodită cu Sfântul Iosif, era socotită de toți ca maica vitregă a fiilor lui Iosif. De aceea, fiii Sfântului Iosif au fost frații vitregi ai Domnului.

Iar Iacovos cel mic este Sfântul Iacovos al Ierusalimului sau Fratele Domnului[12], pe care „Însuși Domnul nostru Iisus Hristos, așezându-l Episcop, l-a învățat sfințita lucrare [a Preoției]. Acestui întâi Arhiereu și Păstor i s-a încredințat Biserica Ierusalimului cea din nou luminată. [Și] acesta a alcătuit mai întâi și a scris Liturghia, fiind povățuit de Sfântul Duh”[13].

Căci viața Bisericii e rânduită de Dumnezeu și numai cei călăuziți de Dumnezeu o pot trăi. De aceea, în lipsa luminării, a călăuzirii directe a lui Dumnezeu, noi avem numai supoziții despre ce înseamnă și trebuie să însemne Biserica în lume. Iar presupunerile noastre mioape sunt mofturi vanitoase și bagatelizări ale voii lui Dumnezeu, pentru că noi găsim, cel mai adesea, că ceea ce se petrece în Biserică „nu e bine”, „nu e corect”, „nu e cum trebuia să fie”. Dar întotdeauna, în Biserică, lucrurile se petrec așa după cum dorește Dumnezeu! Pentru că Dumnezeu conduce Biserica, o conduce prin oameni, iar oamenii Bisericii sunt călăuziți de către El sau îngăduiți de către El.

Căci, pe Sfinții Lui, El îi călăuzește cel mai adesea prin luminări și vederi dumnezeiești, ca unii care I se supun Lui întru toate, pe când, pe cei păcătoși din Biserică, care ori nu știu ori nu mai vor să trăiască cuvios, El îi ceartă și îi mustră, îi îngăduie spre mântuirea lor sau spre pedepsirea lor și mai aspră. Pentru că, așa după cum ne spune Sfântul Pavlos, bunătatea lui Dumnezeu ne îndrumă spre viața întru pocăință [Rom. 2, 4]. Dar dacă rămânem toată viața încăpățânați și cu inima nepocăită [ἀμετανόητον καρδίαν], noi ne adunăm „urgie în ziua urgiei [ὀργὴν ἐν ἡμέρᾳ ὀργῆς] și a descoperirii [καὶ ἀποκαλύψεως] [tuturor faptelor noastre] și a judecății celei drepte a lui Dumnezeu [καὶ δικαιοκρισίας τοῦ Θεοῦ], Care va răsplăti fiecăruia după faptele sale [Ὃς ἀποδώσει ἑκάστῳ κατὰ τὰ ἔργα αὐτοῦ]” [Rom. 2, 5-6, BYZ].

De aceea, când Dumnezeu ne luminează să facem un bine anume cuiva, noi trebuie să îl facem! Chiar dacă nu știm toate detaliile problemei. Adică de ce ne trimite tocmai pe noi undeva, ca să ajutăm pe cineva. Și mi-a fost dat să trăiesc numeroase astfel de trimiteri la oameni pe care nu îi cunoșteam, dar, mai apoi, mi-am dat seama că Dumnezeu nu greșise cu nimic. Pentru că și eu i-am putut ajuta, după puterea mea, dar și ei m-au ajutat foarte mult prin viața și experiența lor.

Așadar, Sfintele Femei Mironosițe, ducându-se la mormântul Domnului, nu au împlinit doar o datină, așa după cum ne ducem noi la mormânt să tămâiem și să împărțim, iar unii mai mult de ochii lumii…ci ele s-au dus fiind purtate de dragostea față de Domnul. Ele au adus miruri, dar nu numai miruri! Pentru că erau pline de dragostea pentru El. De aceea, când Îngerul Domnului le-a spus că El a înviat și le-a arătat mormântul gol [Mc. 16, 6], atunci ele, „ieșind, au fugit de la mormânt [ξελθοῦσαι ἔφυγον ἀπὸ τοῦ μνημείου]! Și erau cuprinse de tremur și de extaz [εἶχεν δὲ αὐτὰς τρόμος καὶ ἔκστασις]” [Mc. 16, 8, BYZ]. Pentru că în mod extatic îl văzuseră pe Îngerul Domnului și astfel au primit vestea învierii Domnului. Și tremurul interior era al iubirii, al iubirii imense pentru El, al iubirii care primește o veste copleșitoare, o veste prea bucuroasă.

– Și de ce ne subliniază Sfântul Marcos starea Sfintelor Femei Mironosițe și a Maicii Domnului, care era dimpreună cu ele?

– Pentru ca să ne arate care e starea reală a praznicului Învierii Domnului. Ca să ceară de la noi aceeași cutremurare imensă a iubirii, aceeași curăție văzătoare de Dumnezeu, aceeași dăruire sfântă în relația cu aproapele nostru. Pentru că Sfintele Femei Mironosițe nu au spus nimic celor din afară [Mc. 16, 8], dar s-au dus să vestească Ucenicilor Săi [Mt. 28, 8]. Și cum s-au dus să le vestească? „Cu frică și bucurie mare [μετὰ φόβου καὶ χαρᾶς μεγάλης]” [Mt. 28, 8, BYZ]. Căci înfricoșătoare sunt minunile lui Dumnezeu, dar ele ne umple de mare și sfântă bucurie.

Pentru că și noi, iubiții mei, suntem datori cu aceeași frică sfântă și bucurie mare să propovăduim minunile și învățăturile lui Dumnezeu! Căci fiecare minune a Lui e plină de cunoaștere sfântă și fiecare poruncă a Lui ne sfințește și fiecare rând al Scripturii și al Tradiției este lumină și viață veșnică pentru noi.

De aceea, dacă vrem să trăim, trebuie să ne nevoim să cunoaștem învățătura Bisericii! Pentru că viața noastră cea adevărată constă tocmai în însușirea ei, a învățăturii Bisericii, în personalizarea ei în viața noastră. Amin!

[1] Scrisă în zilele de 17-18 aprilie 2018.

[2] A se vedea: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/3606/sxsaintinfo.aspx.

[3] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Friedrich_Nietzsche.

[4] Idem: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/3606/sxsaintinfo.aspx.

[5] Cf. Penticostar, ed. BOR 1973, p. 115. [6] Ibidem. [7] Ibidem. [8] Ibidem. [9] Idem, p. 116. [10] Idem, p. 115-116. [11] Idem, p. 115.

[12] Cf. https://ro.orthodoxwiki.org/Apostolul_Iacov_cel_Drept.

[13] Cf. http://paginiortodoxe.tripod.com/vsoct/10-23-sf_ap_iacob.html.

Iubiții mei[1],

în duminicile praznicului Învierii Domnului (care ține anul acesta până pe 16 mai, când e odovania praznicului) avem Evanghelii care ne reîncredințează asupra Învierii Domnului, ca astăzi, sau ne subliniază cu putere faptul că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu întrupat. Iar pentru noi, cei credincioși, aceste retrăiri continue ale Învierii Domnului sunt încântătoare, ne sporesc entuziasmul duhovnicesc, ne bucură profund, ne veselesc interior, ne motivează să suportăm toate pentru slava lui Dumnezeu, pentru rigorile credinței noastre. Căci praznicul Învierii Domnului este plin de lumină dumnezeiască pentru noi, e plin de deschiderea ușilor inimii, Sfintele Uși ale Altarului, lăsate deschise în Săptămâna Luminată, fiind imaginea simbolică a inimilor noastre deschise spre măreția slavei Dumnezeului nostru treimic.

Însă, oricât de mult s-ar strădui praznicul acesta să ne dovedească învierea cea de a treia zi a Domnului, am văzut de-a lungul vieții mele că pe nimeni nu îl poate convinge, dacă omul nu se lasă convins. Dacă omul nu se deschide spre Dumnezeu, dacă nu se face disponibil pentru El.

Căci oamenii care nu dau pe la Biserică au tabieturile lor, își găsesc întotdeauna altceva de făcut sau, dacă nu au ceva de făcut de praznice, de marile sărbători ale Bisericii, se bucură să lenevească în pat sau în fotoliu, la televizor, la computer, cu telefonul în mână sau să iasă la aer…Pentru că Biserica nu face parte din căutările lor zilnice.

Dar pentru noi, cei care avem întotdeauna Biserica în ochii noștri, înaintea ochilor inimii pe fiecare zi, praznicul nu vine în viața noastră pentru ca să ne tulbure sau pentru ca să ne convingă, cu obstinație, de lucruri pe care noi nu ni le dorim, ci el vine ca o bucurie care ne inundă. Pentru că noi trăim praznicul ca pe bucuria noastră de căpătâi, ca pe așteptarea care ne împlinește, ca pe desfătarea inimii noastre. Și aceasta pentru că noi suntem oamenii prăznuirii. Oamenii învierii. Oamenii bucuriei.

Însă cum am ajuns noi să ne bucurăm de lucruri care nu se văd, dar se trăiesc în lăuntrul ființei noastre și cu toată ființa noastră? Cum vorbim noi despre o bucurie și despre o veselie care coboară din cer, de la Dumnezeu, acum, chiar acum, în aceste zile de praznic, când numai ceea ce se cumpără „contează”? Pentru că suntem niște înviați din morți! Și praznicele Bisericii au relevanță cu adevărat numai pentru cei pe care Dumnezeu, din marea Sa milostivire, i-a înviat din morți și îi înviază iar și iar din morți.

Da, am să mă explic! Pot să explic acest lucru și nu vă duc deloc cu vorba. Pot să explic din interior cum stau lucrurile, pentru că eu sunt un înviat din morți. Unul dintre mulții înviați din morți ai Bisericii. Și eu pot face diferența foarte clară între ce înseamnă a fi un spectator la Biserică și a fi un om credincios.

Și pentru mine, până la 13-14 ani, praznicele Bisericii au fost zile exterioare mie. Dar, vedeam cu ochii acest lucru, pentru alții erau zile de mers la Biserică. Dar nu mi-am pus niciodată problema de ce oamenii merg la Biserică. Nu eram împotriva acestui fapt. Și eu eram dus, de bunica mea, din când în când la Biserică, mai ales când ne pomeneam morții. Dar, paradoxal, nu îmi puneam niciun fel de întrebare despre Biserică și viața ei. Despre ce se petrece acolo. Priveam, constatam, ascultam, miroseam tămâia, vedeam pictura Bisericii, ascultam Slujbele, vedeam veșmintele Preoților, închinările credincioșilor…dar nu mă întrebam deloc ce rol au, ce îmi cer mie, cine a făcut Biserica, cine o ține și de ce trebuie ca eu să merg la Biserică.

Însă, când într-o singură zi am văzut, la televizor, sute de oameni pe străzi, în prima zi a Revoluției Române din decembrie 1989, oameni care erau entuziaști la București, care își doreau libertatea cu ardoare, care sfidau tancurile, având flori în mâini, iar, mai apoi, au îngenuncheat pe șosea și s-au rugat…eu am fost înviat din morți de Dumnezeu! Pentru că atunci am simțit, am știut, am văzut, am înțeles că toți acești oameni sunt mânați, conduși, cuprinși de o stare interioară tulburător de frumoasă, care îi depășea pe toți la un loc…și că ea vine de la Cineva mai presus de toți oamenii și de întreaga creație. Deodată am înțeles că acel Cineva depășește toate și ține toate, că El îi poate mișca interior pe oameni la modul copleșitor, că El îi poate umple de un entuziasm fără termeni de comparație și îi poate face să sfideze moartea.

Căci, până atunci, văzusem numai oameni servili, tăcuți, înfricoșați, care vorbeau în șoaptă despre „starea de lucruri”, care făceau tot felul de compromisuri pentru ca să supraviețuiască, care spălau aparențele cel mai adesea…Aveam viață pe cartelă, trebuia să dăm cote de struguri la stat, eram dirijați, învățați să vorbim ideologic, monitorizați pas cu pas…

Și, deodată, apar oameni pe străzi, care vorbeau cu toată ființa lor! Care își strigau libertatea, credința, viitorul. Iar eu, bineînțeles, fiind avid de autenticitatea oamenilor, m-am bucurat cu toată ființa mea. Pentru că știam că oamenii nu se nasc cu botniță la gură, nu se nasc fricoși și perverși, ci plini de viață, pentru că eu mă simțeam plin de viață.

Și Dumnezeu m-a înviat prin acești oameni!…Atunci Dumnezeu a intrat în viața mea la modul copleșitor și orice lucru despre El și Biserica Lui au devenit cele mai relevante noutăți pentru mine. Iar când am mers la Biserică în mod angajat, când am mers la Biserică dorind să știu tot ceea ce se petrece acolo, când am mers ca un înviat din morți, atunci am început să înțeleg și să văd viața celor credincioși cu Dumnezeu și să caut să aflu toată istoria Bisericii.

De aceea, îi înțeleg la perfecție pe cei care nu înțeleg nimic din ceea ce se petrece la Biserică, pe cei care cască, pe cei care se plictisesc sau pe cei care boscorodesc împotriva Bisericii. Îi înțeleg și nu îi condamn. Pentru că credința nu este o zi cu roșu în calendar, nu e un obicei de familie, nu e o spălare pe creier, nu e o ipocrizie, nu e un mod de a trăi lejer, nu e o lipsă de logică, ci e o stare interioară.

Credința e prezența lui Dumnezeu în viața mea prin slava Lui. E o infinită certitudine, pentru că Dumnezeu nu îmi dă un motiv, două sau nouă, ci nesfârșite motive ale bunătății și ale dreptății și ale sfințeniei Sale. Din prima zi a credinței mele și până azi eu am crescut și cresc mereu în credință și în certitudini și în înțelegeri sfinte, pentru că credința, ca și viața mea, e un continuum, e o experiență nesfârșită. Și tocmai de aceea, eu nu trebuie să dovedesc nimănui că cred sau că sunt împlinit în credința mea și că mă simt bine, tare bine cu Dumnezeu, pentru că eu chiar așa mă simt! Eu mă simt bine, foarte bine, pentru că sunt un înviat din morți de Dumnezeu și trăiesc cu El.

Iar dacă atunci când m-am îndrăgostit de soția mea, ea a devenit o parte din mine, cum aș putea să fiu mai puțin bucuros și mai puțin împlinit, când Dumnezeu Însuși a început să facă parte din mine, din viața mea, din lăuntrul meu, din tot ceea ce sunt eu? De aceea, credința, ca și nădejdea, ca și dragostea sunt stări plenare, ale întregii ființe a omului, și noi le trăim ca atare și sunt una cu noi.

Iar a explica ceea ce trăim noi nu are nicio relevanță pentru cineva, dacă nu se află în aceeași barcă cu noi: în barca credinței. Pentru că aceste stări preaminunate ale credinței sunt înțelese numai de oamenii credinței. Numai de cei înviați din morți. Numai de cei care se nevoiesc continuu să se facă proprii lui Dumnezeu.

Și tocmai de aceea eu nu trăiesc niciodată starea neroadă de a intra cu forța în viața altuia…pentru ca să îl fac să creadă în ceea ce cred eu. Pentru că știu că oamenii nu se schimbă niciodată la comandă, nu se convertesc de frică și nici de rușine, ci pe ei îi convinge doar un singur lucru: dragostea fără margini a lui Dumnezeu. Dragostea Lui veșnică pentru noi, deși noi suntem căzuți și păcătoși și morți prin păcatele noastre…

Dacă cineva nu se deschide față de El ca să simtă dragostea Lui, niciodată nu va deveni un om credincios. După cum, dacă cineva nu vrea să admire o femeie și să se lase învățat de ea despre ceea ce este ea, femeia din fața lui, nu se poate îndrăgosti niciodată. Pentru că doar dragostea convinge!

Iar dragostea convinge prin rațiunea ei, prin sentimentele ei, prin voința pe care o simți crescând în tine, prin gesturile ei. Pentru că dragostea gândește profund, admiră mult, se încrede enorm de mult în celălalt, se dăruie celuilalt, merge împreună cu el în lumea largă, pentru că dragostea trăiește din sine. Din frumusețea vie care țâșnește în inimile a doi îndrăgostiți, a două persoane care se iubesc reciproc.

De aceea, încredințarea Sfântului Tomas de azi [In. 20, 19-31] e tocmai învierea din morți despre care v-am vorbit până acum. El, ca toți ceilalți Sfinți Apostoli, avea nevoie să fie încredințat de Domnul despre învierea Lui din morți. După cum și noi avem nevoie să fim încredințați de Domnul despre întreaga Lui viață și lucrare pentru mântuirea noastră și despre întreaga Lui revelare în Biserica Sa și în lume. Pentru că Dumnezeu nu S-a revelat doar în Scriptură oamenilor, nu Se revelează numai față de Sfinții și Îngerii Lui, ci El Se revelează în viața fiecărui om, credincios sau nu. Pe măsura lui și pe cât se deschide omul față de Dumnezeu. Și ne învață pe fiecare dintre noi lucruri absolut importante despre El: că El există și că El Se revelează nouă. Și El ni Se descoperă pe cât Îl lăsăm noi să ne extazieze cu dragostea Lui.

Pentru că viața credinței nu e una rece, ci una fierbinte, una de îndrăgostit, de entuziast, de om plin de slava lui Dumnezeu. Pentru că El nu stă distant față de noi, cei care credem întru El, ci vine spre noi, coboară în noi, rămâne în noi, locuiește cu noi prin slava Lui, iar noi Îl putem arăta pe El din noi înșine. Pentru că El face, împreună cu noi, toate cele ale mântuirii noastre.

Noi trăim tot timpul cu El. Tocmai de aceea ne numim creștini, adică ai Lui, ai lui Hristos. Și creștinii sunt cei pe care El i-a înviat și i-a asumat pentru vecie dimpreună cu El, pentru că El dorește să mântuie întreaga umanitate. Adică nu se comportă iubitor doar cu mine și cu familia mea și cu Biserica Lui din România, ci El dorește să fie astfel cu întreaga lume.

Așa că nimeni nu poate fi gelos pe convertirea mea la viața Bisericii, pentru că fiecare poate avea convertirea lui. Și nimeni nu îmi poate invidia relația cu Dumnezeu, pentru că toți putem avea o relație cu El, fără ca El „să obosească” sau „să ne plictisească” prin ceea ce ne dăruie.

Așadar, iubiții mei, Sfântul Tomas nu a cerut degeaba semnele răstignirii! Pentru că El a dorit să se încredințeze de faptul că a înviat Hristosul acela, Care a murit pe Cruce. Și când Acela, Cel care a fost răstignit pe lemn, a stat în fața lui și el a pus mâna în rănile Sale și s-a încredințat, Sfântul Tomas a devenit un martor al lui Hristos Cel răstignit și înviat, al Domnului slavei, pe care nimeni nu l-a mai putut convinge de contrariu.

Și ce s-a petrecut cu Sfântul Tomas, se petrece și cu noi! Pentru că El ne dăruie minuni, simțiri, vederi, înțelegeri dumnezeiești, pe măsura râvnei noastre pentru viața sfântă, pentru viața cu El. Căci și noi am avut și avem nevoie de continue certificări ale prezenței Lui cu noi. Vrem să Îl simțim când ne spovedim, vrem să Îl simțim când ne împărtășim cu El, vrem să Îl simțim în Sfinții Lui, vrem să citim noi minuni ale Lui, noi cărți ale Sfinților Lui pline de slava Sa. Vrem să Îl simțim când slujim Dumnezeiasca Liturghie, când sfințim apa, când se sfințește Biserica, când suntem hirotoniți sau introduși în monahism. Vrem tot timpul să ne îndulcim de prezența Lui, de vederea Sa cea dumnezeiască, de curăția și de sfințenia Lui. Vrem! Întotdeauna vrem să fim cu El!

Și cei care nu cred în El vor să fie cu El. Pentru că vor să le fie mai ușor, să știe ceea ce nu știu, să simtă ceea ce nu au simțit, să înțeleagă ceea ce nu știu. Și numai Dumnezeu ne poate face să trăim toate aceste lucruri. Căci orice om, orice vietate și orice lucru au nevoie de Dumnezeu, pentru că El e Creatorul tuturor și Cel care ne ține pe toți în existență.

Și când Dumnezeu ne-a creat, ne-a creat pentru veșnicie și nu pentru ca „să facă experiențe pe noi”. Ne-a creat pentru veșnica relație cu El, pentru ca să avem deplinătatea vieții și a bucuriei. De aceea ne-a făcut liberi: pentru ca să dorim noi înșine, cu totul, împlinirea noastră întru El. Dacă ne-ar fi făcut pe toți roboți, în serie și nu unicate, unicate care alegem ceea ce vrem să fim, viața ar fi fost cu totul anostă. Pentru că ar fi lipsit alegerea. Libertatea de a alege.

Căci și când păcătuim, noi alegem, alegem ceea ce vrem. Dar când alegem ceea ce ne împlinește, adică relația cu Dumnezeu, când o dorim cu totul, înțelegând ce primim, ce trăim, ce simțim, ce devenim alături de El, atunci alegerea noastră e cu adevărat cea mai mare binecuvântare a omului. Pentru că ne alegem fericirea cu mâna noastră.

Alegem să Îl iubim pe Cel cu totul vrednic de iubit și Care ne împlinește cu totul. Pentru că Dumnezeu are toate însușirile pe care noi ni le-am putea dori vreodată și infinit mai multe decât le-am putea conștientiza noi vreodată. Pentru că El depășește cu totul orice idee a noastră de bine, de frumos, de împlinire, venind în viața noastră ca veșnica noutate și copleșire a noastră.

Căci acum, stând online, suntem avizi mereu de noutate, de ceea ce n-am mai văzut, n-am mai simțit, n-am mai înțeles. Când ieșim din casă și plecăm prin lume, pentru ca să vizităm, să experimentăm, să ne îmbogățim interior, ne stăpânește aceeași aviditate de nou, de mult, de copleșitor, de sublim. Fotografiem, gustăm, atingem, îmbrățișăm, culegem, stăm de vorbă, vedem, continuu vedem, auzim, simțim…

Însă singura și cea mai mare căutare și copleșitoare realitate e Dumnezeul nostru, Părintele nostru, pe Care noi Îl căutăm în toți și în toate. Pentru că El a pus în noi setea, dorul nesfârșit de noutate, de iubire, de nemaivăzut, de nemaisimțit, de copleșitor. Și dacă ești necredincios, nu simți niciodată că te împlinești în căutarea ta. Pe când, dacă El te-a înviat din morți, atunci căutările tale sunt un preaplin, un preaplin care se revarsă și spre alții. Pentru că te bucuri să spui și altora despre minunile din viața ta, ale lui Dumnezeu din viața ta, fără ca să vrei să violentezi pe cineva în adâncul său.

Căci martorii minunilor lui Dumnezeu, propovăduitorii Lui sunt oameni vii, înviați de El din morți, sunt un popor al învierii și care așteaptă veacul ce va să vină. Veacul pe care îl va inaugura tot Hristos, prin a doua Sa venire întru slavă, ca să judece pe toți după faptele lor. Pentru că trebuie să fie o bucurie deplină și veșnică pentru cei care L-au ales pe El, cât și o…permanentizare a tristeții, pe care unii și-au ales-o încă de aici ca mod de viață.

Și oamenii aleg! Aleg tot timpul să moară sau să fie vii. Pentru că orice secundă a vieții noastre e o alegere, una cu consecințe veșnice.

Alegeți-L pe Dumnezeu, înviaților din morți! Alegeți-L pe Cel care v-a ales pe voi mai înainte de a fi lumea! Pentru că El dorește ca voi să fiți vii, pentru că El e veșnic viu. Amin[2]!

[1] Începută la ora 18. 30, în Vinerea Luminată (13 aprilie 2018), afară fiind încă soare și 27 de grade.

[2] Terminată la 20. 43.