Teologie pentru azi

Iubiții mei,

Hristos a înviat[1]!

Dar pentru ca să te bucuri de Hristos, de Dumnezeul mântuirii noastre, trebuie mai întâi să crezi în El. Și credința nu are nimic de-a face cu forțarea cuiva de a veni la Biserică, de a citi cărțile Bisericii, de a trăi creștinește, pentru că ea este revelare dumnezeiască. Credința se naște în om, atunci când el acceptă revelarea, descoperirea, arătarea în mod viu a lui Dumnezeu în viața sa. Și când are loc această mare minune a convertirii, a primirii credinței în Dumnezeu, în care omul simte slava și puterea lui Dumnezeu în ființa sa, când Îl simte pe El Cel viu, atunci viața omului se schimbă radical. Și se schimbă, pentru că omul înțelege că El, Cel care i S-a arătat în mod personal, e Izvorul său de viață și de cunoaștere și de iubire, e Dumnezeul mântuirii sale.

Nimeni și nimic nu te poate convinge de contrariu, atunci când Dumnezeu ți Se revelează! Pentru că înțelegi că El este unicul Dumnezeu, este Cel cu totul acaparator al ființei tale prin frumusețea și sfințenia Lui, că El e singurul adevărat și mântuitor pentru tine. Iar de când L-am simțit pe El atunci, în decembrie 1989, prin mărturia Sfinților Mucenici ai libertății noastre, prezența Lui e aceeași, e neschimbătoare, dar e tot mai intensă în viața mea, tot mai încântătoare, tot mai veselitoare. Pentru că nu numai că L-am simțit pe El, nu numai că am simțit slava Lui, dar Mi-a arătat și slava Lui cea negrăită, din marea Sa milă față de mine, atunci când am cunoscut că El e Treime de persoane: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh Dumnezeu, și când am învățat că El trebuie chemat neîncetat în viața mea. Prin sfătuirea și rugăciunile continue ale Sfântului Ilie văzătorul de Dumnezeu a început viața mea mistică, viața mea tainică cu Dumnezeu. Dar fără clipa dumnezeiască a convertirii, când L-am acceptat pe El cu totul în viața mea, și fără creșterea necontenită în cunoașterea și slujirea Lui, nu aș fi putut să mă intimizez cu El atât de mult. Pentru că nu e de ajuns să crezi, ci trebuie să te întărești tot mai mult în credința în El. Și asta se face prin slujirea Lui, prin ascultarea Lui, prin împărtășirea cu El, prin intimizarea continuă cu El.

Sfântul Apostol Tomas a avut nevoie de încredințare dumnezeiască, ca toți ceilalți Sfinți Apostoli și ca toți Sfinții și oamenii credincioși Lui. Pentru că credința în El e o încredințare dumnezeiască din partea lui Dumnezeu că El există și e fundamentul existenței tuturor. Hristos Cel înviat i S-a arătat lui Tomas din slava Lui și i-a dat harul de a pipăi trupul Său cel transfigurat[2]. De a atinge coasta Lui cea plină de foc[3], de focul slavei Sale. După cum, atunci când simțim slava Lui în Sfânta Euharistie sau în timpul rugăciunii sau când ne închinăm Sfintelor Moaște sau Sfintelor Icoane sau când vedem slava Lui în mod extatic, Îl vedem și Îl simțim pe El, pe Dumnezeul mântuirii noastre, Care ne încredințează că este împreună cu noi. Și încredințarea Lui e plină de iubire, de delicatețe, de curăție și de sfințenie. Pentru că El nu ne arată doar că există, ci ne arată și cum este. Căci El ne dăruie din viața Lui, pentru ca noi să Îl simțim cu adevărat în toată ființa noastră, iar simțirea Lui să ne transfigureze continuu și pe noi.

Și din acest motiv, din motivul transfigurării noastre continue, care se face prin iubirea Lui inexprimabilă care ne atrage la Sine, noi ne apropiem iar și iar de Domnul ca să ne împărtășim cu El, pentru ca să Îl slăvim pe El, pentru ca să Îi slujim Lui, pentru ca să Îl chemăm continuu în viața noastră. Pentru că nu ne săturăm niciodată de Dumnezeul mântuirii noastre, ci Îl vrem tot mai mult și mai mult în noi și cu noi pentru veșnicie.

– Și de ce nu ne săturăm de El?

– Pentru că „în aceasta este iubirea: nu că noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci că El ne-a iubit pe noi [ἀλλ᾽ ὅτι Αὐτὸς ἠγάπησεν ἡμᾶς]” [I In. 4, 10, BYZ]. Că El ne-a iubit din veci pe noi și ne-a creat pe noi din iubire nețărmurită pentru noi. De aceea, umplându-ne de iubirea Lui pentru noi, noi știm că „cel care rămâne în iubire [ὁ μένων ἐν τῇ ἀγάπῃ], în Dumnezeu rămâne [ἐν τῷ Θεῷ μένει], și Dumnezeu în el rămâne [καὶ ὁ Θεὸς ἐν αὐτῷ μένει]” [I In.  4, 16, BYZ] prin slava Lui cea veșnică. Pentru că Îl simțim mereu pe El în noi și cu noi, învățându-ne toată pacea și tot adevărul.

De aceea, credința este mărturia personală despre prezența lui Dumnezeu în viața noastră. El, Cel mai presus de toate, este intimul nostru prin slava Lui, pentru că coboară în noi și rămâne în noi prin slava Lui. Căci, prin slava Lui, El este prezent în toți cei credincioși Lui și, prin slava Lui, ne adună pe toți la Sine, făcându-ne una în Împărăția Sa. Iar nădejdea noastră în El nu este o așteptare goală, ci o așteptare plină de slava Lui, a Celui care va face toate cele făgăduite nouă.

– Însă cum înțelegem cuvintele Domnului: „Fericiți [sunt] cei care nu au văzut, dar au crezut [Μακάριοι οἱ μὴ ἰδόντες, καὶ πιστεύσαντες] [In. 20, 29, BYZ]”?

– Le înțelegem ca pe un îndemn viu la faptul de a nu ne îndoi de mărturia Bisericii! Căci mulți au crezut în Domnul fără ca să Îl vadă în mod extatic, ci numai datorită predicii Bisericii. Ei nu L-au văzut în slava Lui, dar au crezut în El pentru că au auzit predicarea Evangheliei Sale. Și pentru că au crezut în El, ei sunt fericiți și acum și pentru veșnicie, pentru că se pot mântui în Biserica slavei Sale.

Căci credința, iubiții mei, e minunea prin care suntem pescuiți de Dumnezeu din vâltoarea lumii! Și când Îl cunoaștem personal pe Domnul slavei, atunci viața noastră nu mai e una la întâmplare, ci devine eclesială. Căci Biserica devine centrul vieții noastre, atâta timp cât slujirea lui Dumnezeu este râvna noastră zilnică.

Iar dacă mulți oameni, astăzi, iubesc alte instituții, alte locuri, în afară de instituția divino-umană a Bisericii, nu e pentru că Biserica „și-a pierdut relevanța pentru postmodernitate”, ci pentru că oamenii aceștia nu L-au găsit încă pe Dumnezeul slavei, Cel care ne învață să trăim creștinește și în postmodernitate.

Acesta este rostul pentru care, pe frontispiciul platformei noastre Teologie pentru azi, am scris: „O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate”. Căci reala postmodernitate, adică reala viață în postmodernitate, e viața eclesială. Iar Dumnezeu ne luminează să trăim credința întru El și acum, în zilele noastre, pentru că El e mereu actual și ne face și pe noi profund actuali, plini de noutate dumnezeiască.

Cei care învață fraze memorate de la alții sau care plictisesc prin repetițiile lor fără sens nu au de-a face cu actualitatea lui Dumnezeu. Cei lipsiți de entuziasm dumnezeiesc și care se plictisesc la Slujbele Bisericii nu au actualitatea lui Dumnezeu în ei înșiși. Cei care nu simt că se sfințesc zilnic și n-au bucurii sfinte în mod zilnic de la Dumnezeu nu știu despre ce vorbim aici.

Pentru că aici, înaintea lui Dumnezeu și cu puterea Lui cea făcătoare de viață, noi vorbim despre minunea continuă a sfințirii oamenilor și despre cum viața ortodoxă e relevantă în orice epocă și în orice parte a lumii, pentru că e reala viață a omului.

Unde acum este păgânism și erezie, poate fi Ortodoxie. Unde acum e mult păcat, poate fi multă sfințenie. Oamenii se schimbă imediat, se schimbă profund, se schimbă radical când Îl întâlnesc pe Dumnezeu. Așa că nu e nevoie de mult timp și de multe cuvinte pentru ca să Îl întâlnești pe Domnul slavei, ci de o clipă. Clipa mântuirii, clipa din care începe drumul mântuirii noastre, adică clipa convertirii noastre, e începutul drumului, dar drumul acesta sfânt e plin de minuni și de multă împlinire sfântă. Și pe fiecare zi ne lucrăm mântuirea noastră, așa cum scriem o carte sau zidim o casă. Ștergem ce e de șters, corectăm continuu, împlinim ceea ce lipsește. Reconstruim continuu casa interioară a mântuirii noastre, pentru ca să fim o zidire duhovnicească a tuturor virtuților dumnezeiești.

Iar postmodernitatea noastră ne ajută de minune să ne mântuim și să ne sfințim viața noastră. Comunicăm imediat, citim cărți din toată lumea, avem Biserici la tot pasul în lumea ortodoxă, ne putem nevoi acasă, pe stradă, la locul de muncă, la Biserică, în Mănăstire, în Schit, în pustie. Nicio altă epocă creștină nu a avut libertatea, facilitățile pentru studiu teologic și pentru nevoință și, mai ales, bogăția teologică pe care o avem noi la îndemână. Putem accesa imediat manuscrise, cărți vechi, studii de orice fel, putem scrie și putem traduce lucruri uluitor de profunde și ne putem nevoi oricât vrem de mult. Pentru că epoca noastră, adică postmodernitatea, e o epocă nespus de favorabilă pentru mântuire.

Cine nu ne lasă să studiem, să ne rugăm, să slujim, să ne punem în dialog continuu? Cine ne oprește de la a-I sluji lui Dumnezeu și de la a fi oameni Sfinți?

Dar dacă noi ne prețuim foarte ieftin timpul mântuirii noastre, nimeni în afară de noi nu e de vină. Pentru că doar noi pierdem frumusețea lui Dumnezeu, pe care El dorește să ne-o dea la tot pasul.

Trebuie să-I fim credincioși Lui, adică fideli Lui și cuvintelor Sale! Fidelitatea înseamnă statornicia în relația cu El. De aceea și Domnul îi spune lui Tomas: „Nu fi necredincios [μὴ γίνου ἄπιστος], ci credincios [ἀλλὰ πιστός]!” [In. 20, 27, BYZ]. Căci a fi credincios înseamnă a fi stabil, a fi statornic în relația cu El și nu indiferent față de El.

Multă sănătate, pace și împlinire! Și Dumnezeu să ne bucure nespus în zilele prăznuirii Învierii Domnului! Amin.

[1] Începută la 9. 45, în Sâmbăta Luminată, pe 8 mai 2021. Cer înnorat, 14 grade, vânt de 26 km/ h.

[2] În icosul Utreniei se spune: Αὕτη ἡ χάρις Θωμᾷ ἐδόθη, ταύτην ψηλαφῆσαι, Χριστῷ δὲ ἐκβοῆσαι· Κύριος ὑπάρχεις καὶ Θεός μου, cf. https://glt.goarch.org/texts/Pen/p07.html.

[3] Tot acolo: ὅτε τῇ πυρίνῃ πλευρᾷ προσῆλθε τοῦ Κυρίου, cf. Ibidem.

Iubiții mei,

Hristos a înviat[1]!

Iar Domnul nostru Iisus Hristos, Cel a treia zi înviat din morți, pentru rugăciunile Preacuratei Sale Maici, ne va dărui nouă astăzi apa milei Sale, cea care astâmpără însetarea noastră duhovnicească. Căci uneori, în timp ce slujesc, transpir atât de mult încât ajung deshidratat. Și abia aștept să beau niște vitamine, să beau apă, să beau lucruri care să mă întărească mental și trupește. Cu atât mai mult însetarea noastră duhovnicească are nevoie imediată de astâmpărarea ei, pentru că sufletul nostru are nevoie de mâncare și de băutură duhovnicească, adică de rugăciune îndelungă, de citire sfântă îndelungă, de slujire îndelungă, de constanta împărtășire euharistică cu Domnul, de multe simțiri, luminări și vederi dumnezeiești, care să ne curățească și să ne lumineze și să ne sfințească pe noi pururea. Iar dacă sufletul nostru nu le trăiește pe acestea toate, el este flămând și însetat după adevărul, după curăția, după slava, după sfințenia lui Dumnezeu.

Așa că în ziua de azi, în această Vinere Luminată, în care suntem luminați din belșug, din interior, de slava lui Dumnezeu, Dumnezeul nostru treimic ne izvorăște nouă apă sfântă, apă plină de sfințenia Lui, ca să înțelegem cât de multe și mari sunt roadele Crucii din Vinerea Mare. Pentru că Cel înviat din morți este Cel care a murit pentru noi pe Cruce și a răstignit în umanitatea Sa tot păcatul, biruind desăvârșit moartea și pe demoni. Pentru că El păcat nu a avut și nu are și de aceea moartea nu L-a putut ține pe El în Iad. Și a înviat ca un biruitor din Iad, scoțându-I pe Sfinții Lui din Iad, și făcându-se „pârga celor care au fost adormiți [ἀπαρχὴ τῶν κεκοιμημένων]. Căci întrucât prin om [a venit] moartea, și [tot] prin om [și] învierea morților. Căci precum în Adam toți mor, așa și în Hristos toți vor fi făcuți vii [οὕτως καὶ ἐν τῷ Χριστῷ πάντες ζῳοποιηθήσονται]” [I Cor. 15, 20-22, BYZ]. Pentru că toți cei care păcătuiesc mor, dar toți cei care se sfințesc întru Hristos vor fi făcuți vii de către El, pentru că El îi va învia din moartea păcatului.

Praznicul de azi e numit Izvorul cel purtător de viață [Ζωοδόχου Πηγῆς][2]. Pentru că apa poartă viața cea veșnică, adică slava lui Dumnezeu. Însă când poartă apa slava lui Dumnezeu? Când ea e sfințită! Când ajunge Αγίασμα [Aghiasma][3], adică apă sfântă. Și când ea e sfințită de Episcopi și de Preoți, Aghiasma rămâne apă vie, apă sfântă, apă plină de putere dumnezeiască mulți ani, ca să îi încredințeze pe oameni de sfințenia lui Dumnezeu și să îi sfințească în mod continuu.

Pentru că aidoma Dumnezeieștii Euharistii de peste an, cu care îi împărtășim pe oameni în casele lor, Aghiasma este sfințenie continuă. Dumnezeiasca Euharistie, uscată și păstrată pentru împărtășirea credincioșilor care nu pot veni la Dumnezeiasca Liturghie, este Hristos Domnul în fiecare fărâmitură a ei, după cum Aghiasma e apă sfântă în fiecare strop de apă al ei. Și așa cum apa sfântă nu se strică, deși trec lunile și anii peste ea, tot la fel Dumnezeiasca Euharistie de peste an este Domnul nostru, Cel care Se dăruie mereu nouă, pentru ca viață să avem și din belșug să avem [In. 10, 10, BYZ].

Iar belșugul duhovnicesc despre care vorbește Domnul este slava Lui cea dumnezeiască, care ne inundă sufletul și trupul pe măsura deschiderii noastre față de El. Pentru că „Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură [οὐ ἐκ μέτρου δίδωσιν ὁ Θεὸς τὸ Πνεῦμα]” [In. 3, 34, BYZ], ci noi primim harul Duhului Sfânt după puterea noastră de a-l primi. Și din aceasta înțelegem că puterea noastră de a primi cele ale lui Dumnezeu e redusă și că există trepte și trepte personale de sfințenie. De aceea, dacă alții se nevoiesc mai mult, dacă alții înțeleg lucruri mai mari decât noi, dacă alții sunt și mai plini de sfințenie în comparație cu noi, e pentru că pot mai mult decât noi. Și pot, pentru că sunt și mai încăpători pentru slava lui Dumnezeu, și sunt mai încăpători interior, pentru că se deschid și mai mult Lui în comparație cu noi.

Acesta e motivul pentru care trebuie să învățăm mereu de la toți cei credincioși Lui și de la toți Sfinții Lui. Pentru că tot omul evlavios și tot teologul au o anume experiență a vieții cu Dumnezeu și la fel și toți Sfinții Lui. Și dacă învățăm de la toți viața cu Dumnezeu, noi ne lărgim pe fiecare zi în înțelegere și în acceptarea voii lui Dumnezeu cu noi, pentru că ne asumăm o experiență plurală de teologie și de viețuire, dar care, în esența ei, este viața noastră cu Dumnezeu.

Și viața noastră cu Dumnezeu este eclesială. Pentru că noi ne naștem și creștem și ne împlinim în viața duhovnicească în Biserica lui Dumnezeu, adică în relația necontenită cu El prin slava Lui. Toate Dumnezeieștile Taine și Slujbe ale Bisericii le găsim aici, în Biserica Lui, iar tot modul de a fi al omului evlavios e o consecință a cultului Bisericii. Tocmai de aceea nu putem lipsi de la Biserică, nu putem ignora Biserica, pentru că ea este izvorul nostru continuu de viață. Și noi, aici, ne instruim dumnezeiește, ne luminăm, ne dăruim unii altora în rugăciune și în slujire sfântă, pentru că dorim ca toți să ne mântuim. Și dorim mântuirea tuturor, pentru că vedem că rugăciunea pentru toți și ajutorarea tuturor sunt cele care ne vindecă interior de egoismul nostru și de perspectiva îngustă a individualismului.

La prima vedere, a strânge doar pentru tine pare a fi „împlinitor”. Dar când trece timpul și îți dai seama că ești sărac în prieteni, că ești singur, că ai multe lucruri, dar nu și bucurie și împlinire interioară, atunci înțelegi că viața omului e dăruită de Dumnezeu pentru a fi trăită în comuniune, în prietenie, în iubire sfântă, și nu pentru a ajunge bogați singuri și triști.

Oamenii sunt comunionali și cresc în viața cu Dumnezeu numai în comuniunea Bisericii și a societății umane. Trebuie să îți asumi pe ceilalți, trebuie să îți asumi și binele lor, ca să ai bine și tu. Căci binele este interior, pentru că e slava lui Dumnezeu în noi înșine. Și din acest bine dumnezeiesc aflat în noi dăruim și altora, pentru că binele se înmulțește în mod continuu.

Dar dacă nu înmulțești binele prin viața, faptele și vorbele tale, atunci înmulțești răul. Și răul e nelucrarea binelui și lupta împotriva binelui. Pentru că cei care se luptă cu Dumnezeu, cu Biserica și cu poruncile Lui, se luptă de fapt cu binele și mântuirea oamenilor. Căci vor ca toți oamenii să fie nefericiți precum sunt ei.

Însă noi, iubiții mei, trebuie să lucrăm binele neîncetat și să învățăm la bine pe toți oamenii. Trebuie să împlinim neîncetat voia lui Dumnezeu, care e binele mântuirii noastre, și la voia lui Dumnezeu să îi aducem pe cei care doresc să se mântuie. Căci mântuirea e deschidere totală către Dumnezeu și încredere nețărmurită întru El. Dacă vii la El cu totul, atunci primești din destul mântuirea ta și te bucuri dumnezeiește în fiecare zi a vieții tale. Dar dacă eziți, dacă te îndoiești, dacă răstălmăcești cuvintele Sale, atunci te întuneci interior, pentru că te lupți cu El în tine însuți.

Și văd peste tot lupta interioară a oamenilor cu Dumnezeu, dar și pe cea cu ei înșiși. Tristețea, marasmul interior, acreala, ura, răzbunarea cea vie sunt acolo unde oamenii sunt neîmpăcați. Neagă, contestă, pun lațuri, discreditează, se adună pentru a face răul.

Însă când omul se luptă cu sine, când se luptă cu patimile sale, el se concentrează pe rănile sale și nu pe ale altora, pentru că își vede catastrofa lui interioară. De aceea, din adâncul inimii sale strigă către Domnul. Cere mila Lui, cere iertarea Lui, cere pacea Lui. Și până nu le primesc, până nu primesc îndurările lui Dumnezeu, sufletul și trupul nostru nu se liniștesc. Căci ne liniștim numai când Dumnezeu coboară slava Lui în noi și, prin ea, El Însuși este în noi.

Pentru că Hristos cel înviat coboară, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, prin slava Lor comună și veșnică în noi, ca să fie veșnic cu noi. Și când noi mărturisim tuturor că El a înviat, că El e viu, mărturisim că El, Cel viu, e și în noi, cei mult păcătoși. Și pentru că El, Cel veșnic viu, e mereu în noi și cu noi, de aceea putem mărturisi tuturor bucuria învierii Sale, pentru că bucuria învierii Lui se actualizează mereu în noi. Pentru că acolo unde e El, noi retrăim toate praznicele Sale și ale Sfinților și ale Îngerilor Lui cu bucurie și cu sfințenie, fiindcă El e împreună cu toți ai Lui.

Așa înțelegem de ce Biserica e a tuturor și de ce sensul lumii este eclesial: pentru că nimeni nu poate fi scos de la bucuria mântuirii. El a înviat primul, pentru ca să ne învie și pe noi, pe fiecare în parte acum și pe toți la un loc la învierea de obște. Iar cine a înviat de acum, va învia în slava Lui, cu multă bucurie, și atunci, la învierea de obște, pentru că va învia ca Sfânt al Lui. Căci toți suntem chemați la sfințenie, la a fi Sfinții Lui, Sfinții Celui Preasfânt și veșnic.

Să vă bucurați cu pace, pe mai departe, în praznicul cel mare al Învierii Domnului și să auzim numai lucruri bune de la dumneavoastră! Amin.

[1] Începută la 10. 29, în Miercurea Luminată, pe 5 mai 2021. Soare și nori, 15 grade, vânt de 3 km/ h.

[2] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/3603/sxsaintinfo.aspx. Iar Slujba zilei e aici: https://glt.goarch.org/texts/Pen/p05.html.

[3] Cf. https://el.wiktionary.org/wiki/Αγίασμα.

Iubiții mei,

Hristos a înviat[1]!

Însă Domnul nostru Iisus Hristos, Cel răstignit și înviat, Cel care ne umple pe noi de toată bucuria și sfințenia, face evidentă starea lumii noastre. Căci cei care se bucură cu adevărat sunt cei care se bucură duhovnicește, cei care se bucură în slava lui Dumnezeu, cei care cresc zilnic în sfințenie, pe când cei care se bucură teluric se mulțumesc cu puținul vieții acesteia. Și Domnul îi separă interior pe cei ai Lui, pe cei care se bucură duhovnicește, de cei care se bucură numai de mâncare și de băutură și de slava trecătoare a acestei lumi. Căci a fi cu Dumnezeu înseamnă a fi luminat zilnic de către El și umplut de simțiri și de vederi dumnezeiești.

Situația lumii de azi a scos la lumină egoismul grosier, acela în care contează doar eu și familia mea, nu și ceilalți. În care se caută o scăpare individualistă din durere și moarte. Atmosferă nefastă pe care a trăit-o din plin Sfântul Ilie, Părintele nostru, astăzi pomenit, în anii dictaturii comuniste. Ca fost deținut politic, el era „dușmanul poporului”, când el era rugătorul neadormit pentru mântuirea întregii lumi. Dar cei care erau cu ideologia în suflet sau mimau apartenența la ea, l-au înconjurat cu răceala, cu indiferența lor, cu nevorbirea lor. Pentru că mai nimeni nu dorea să își pericliteze liniștea sau situația socială. De aceea, nici nu au contat mai deloc sfințenia sa și marile sale descoperiri dumnezeiești primite de la Dumnezeu: pentru că nu era „un element social agreat” la nivel ideologic.

Astăzi, când o problemă medicală a devenit motiv de alienare mondială, excluderea socială e la fel de fals motivată. Cine are îndoieli sau critici la adresa situației de față e un om „neapreciat”. Pentru că nu contează ceea ce se petrece în realitate, ci imaginea oficială despre realitate. Și cum imaginea despre realitate în comunism era că mergem spre un continuu „progres”, tot la fel azi mergem spre o continuă „prosperitate” în ciuda sărăciei interioare și exterioare în care ne zbatem.

Și într-o societate falsă și profund coruptă, într-o lume care se mințea pe sine ca și a noastră, Sfântul Ilie nu numai că s-a curățit pe sine și a devenit un ascet autentic al Bisericii, ci în închisorile comuniste cele mai inumane, el s-a luminat și s-a sfințit atât de mult împreună cu Dumnezeu, încât a trăit zile și luni întregi în vederi dumnezeiești copleșitoare. Tocmai de aceea, scrierile sale nu sunt metaforice ca ale altor deținuți, ci sunt pline de confesiuni extatice, pentru că el a scris despre marile sale revelații dumnezeiești.

Dar ca să prețuiești un Sfânt mistic de o asemenea unicitate trebuie să iubești adevărul mântuirii oamenilor. Adică drumul interior al sfințirii omului credincios în Biserică. Trebuie să știi calea prin care un om se curățește, se luminează și se sfințește continuu și să apreciezi orice luminare și vedere dumnezeiască a sa, care au sporit pe fiecare zi sfințenia lui. Căci dacă omul se mântuie în relația interioară cu Dumnezeu, a iubi un astfel de Sfânt al Lui înseamnă a iubi ce face Dumnezeu cu cel care Îl ascultă continuu pe El.

Întâlnirea mea cu Sfântul Ilie a fost minunea lui Dumnezeu în viața lui pe care o așteptase toată viața și pentru care se rugase îndelung. El avea nevoie de un ucenic real și de un moștenitor al comorii sale dumnezeiești, al experienței sale sfinte, pe când eu aveam nevoie de un Părinte duhovnicesc real, de unul aidoma cu Părinții cei mari ai Bisericii. Viața mea fără el ar fi intrat iremediabil în conul de umbră al conformismului liturgic și al academismului fără transfigurare. Și nu m-aș fi simțit niciodată împlinit, pentru că nu aș fi experimentat niciodată pe viu relația reală cu Dumnezeu. Însă el a intrat în viața mea tocmai atunci când înflorea persoana mea și când încrederea în oameni și în cuvintele lor nu îmi fusese rănită abisal. De aceea, tot ceea ce el a însemnat ca om sfânt și mi-a mărturisit cu cea mai mare conștiință, m-au făcut să cobor profund în mine și să am parte de o izvorâre continuă de creație și de nevoință. Pentru că am început drumul greu, dar împlinitor al uceniciei duhovnicești sub continua sa povățuire.

Învățat de către el și umplut de rugăciunea sa, am avut parte de primele mele experiențe mistice, adică de luminarea mea dumnezeiască prin slava lui Dumnezeu. Am știut de la început că el e la baza sporirii mele teologice și duhovnicești și am fost luminat de Dumnezeu continuu asupra vieții sale, a teologiei sale celei dumnezeiești și a rugăciunii sale continue în viața mea. Pentru că am avut parte de acea ucenicie sfântă pe care o citeam în istoria Bisericii și care mi se revela ca singura cale de mântuire a omului.

El, Sfântul Bătrân, învăluit în taina sa, iar eu eram tânărul învățăcel ce se lăsa modelat ca ceara. Aveam încredere deplină în el, pentru că știam că Sfântul Ilie nu folosea cuvintele la întâmplare. Și cum mi-am dat seama de la bun început că el este văzător de Dumnezeu, dar și văzătorul inimilor oamenilor, păstram în inima mea orice cuvânt, pentru că știam că el are o valoare continuă.

Nu m-am luat la întrecere cu el, nu l-am discreditat, nu l-am minimalizat niciodată, nu am dorit niciodată să îl îndurerez cu ceva. Pentru că ucenicii nu fac niciodată acest lucru. L-am ascultat cu totul, l-am lăsat să intre cu totul în inima mea și a rămas cu mine în mod deplin. Pentru că marea sa profunzime, măreția gândirii sale teologice și copleșitoarea sa curăție erau roadele vii ale ascultării lui Dumnezeu. Ale strigării continue în rugăciune față de El.

Căci toate lucrurile pe care El le-a făcut în viața sa au fost urmările reale ale luminării lui Dumnezeu în viața lui. S-a lăsat condus de Dumnezeu, iar Dumnezeul mântuirii noastre l-a dus la o imensă sfințenie. De unde înțelegem cu toții că putem crește și noi la nesfârșit în viața cu Dumnezeu, dacă facem voia Lui cu toată răbdarea de care suntem capabili.

A nu te opri nicăieri în viața cu Dumnezeu, ci a merge la nesfârșit cu El. A nu te înfricoșa de nimeni și de nimic. A îndrăzni continuu în viața cu Dumnezeu și a te sfinți continuu. Acestea erau constante ale vieții Sfântului Ilie, Părintele nostru! Pentru că el nu se oprea niciodată din rugăciune, din citire, din muncă, din ajutorarea reală a oamenilor, din deschiderea sa față de toată cunoașterea creației lui Dumnezeu.

Discutam cu el teologie, filosofie, literatură, poezie, artă, știință, politică, vorbeam despre virtuți și patimi, despre evenimente la zi, despre păcatele, așteptările, împlinirile, bucuriile noastre. Sinceritatea era nota abisală a oricărei discuții cu el. Cel mai sincer om pe care l-am întâlnit și cel mai delicat în același timp. Pentru că vederile dumnezeiești nu se primesc dacă ești grosolan, nesimțit, înfumurat, împăunat cu „buna” impresie despre tine însuți, ci dacă ești tot mai smerit, tot mai simplu, tot mai curat și mai delicat.

Însă a fi smerit nu înseamnă a nu ști ce valoare au experiențele tale mistice. A fi smerit nu înseamnă a nu ști cum lucrează Dumnezeu prin slava Lui în tine și cum te sfințește zilnic. A fi smerit nu înseamnă a nu cunoaște harismele lui Dumnezeu date ție și minunile pe care El le face mereu cu tine. Pentru că el era o smerenie imensă tocmai pentru că era umplut de Dumnezeu zilnic de simțiri, luminări și vederi dumnezeiești. Pe el îl smerea continuu bogăția nesfârșită a vederilor dumnezeiești pe care le avea. El era uimit și înveselit zilnic de Dumnezeu cu taine mari și acestea îl umpleau de multă smerenie și simplitate. Și când îți vorbea despre el nu făcea literatură, nu își literaturiza viața, după cum nu își teatraliza suferințele sale, ci ți le mărturisea ca pe niște fapte oarecare, banale. Și aceasta se petrecea, pentru că el nu se oprea niciodată, nu se mulțumea niciodată cu un anume mult, cu o anume imensitate a revelațiilor dumnezeiești, ci el era avid de tot mai multul lui Dumnezeu, pe care îl primea de la El în fiecare zi.

Așa înțelegem de ce imensitatea lui e copleșitoare: pentru că Îl lăsa pe Dumnezeu să facă cu el tot ceea ce voia! Nu Îi punea condiții, nu cerea de la El lucruri pentru sine, ci mereu pentru alții. Și această privire continuă spre alții era frumusețea sa copleșitoare. Pentru că se dăruia continuu oricui fără ca cineva să știe acest lucru. Se dăruia în rugăciunea sa pentru toți, în dorința sa sfântă ca toți să se mântuie. Și această continuă deșertare de sine îl făcea tot mai copleșitor.

Da, îmi lipsește mult abisalitatea discuțiilor cu el, a discuțiilor din mijlocul Împărăției lui Dumnezeu! Dar am în mine izvorul viu al prezenței și al rugăciunii sale pentru mine și pentru întreaga umanitate. Iar această simțire vie a lui în mine și în toate ale sale e de neînlocuit, pentru că el, cel care Îl vede neîncetat pe Dumnezeu, e Părintele meu în continuare, e Povățuitorul și Luminătorul meu în viața cu Dumnezeu.

A face lucrurile lui Dumnezeu fără râvnă sfântă, a nu citi teologia Bisericii neîncetat și a nu te ruga neîncetat sunt bolile vremii noastre. Sunt cele pe care nu le suporta nicidecum Sfântul Ilie. El pleda mereu pentru muncă, pentru familie, pentru identitatea națională a românilor, pentru multidisciplinaritate, pentru deschiderea continuă spre cunoașterea aproapelui nostru. Ne învăța mereu să avem multiple specializări, să avem multiple proiecte de cercetare, să nu ne fie teamă să vorbim cu oameni foarte diverși, pentru că avem de învățat de la oricine.

Toată viața lui a fost una pascală, una plină de bucurie sfântă, de veselie dumnezeiască. De aceea, adormirea sa în perioada pascală am văzut-o ca ceva foarte firesc. Pentru că el învia continuu în viața cu Dumnezeu. Bunătatea și dragostea lui pentru toți erau o continuă îmbrățișare. Și oricine i se roagă lui cu credință va simți această îmbrățișare sfântă a lui, pentru că el vine imediat la cei care au nevoie de dragostea lui Dumnezeu. El vine și ne învață imediat cum iubește Dumnezeu oamenii.

Slujind de 4 ani aproape de mormântul său, mă simt tot mai aproape de el. Pentru că mormântul lui e izvor de viață și de bucurie pentru mine și pentru soția mea. E cu noi, se roagă pentru noi, ne ajută, e un ajutător neadormit pentru toți, pentru că îi pasă imens de binele nostru veșnic, de mântuirea noastră.

De aceea, pomenindu-l astăzi cu evlavie, la ziua sa de peste an, ne comportăm în cel mai firesc mod cu putință, pentru că cel ce e în Împărăția Lui nu ne-a părăsit de fapt niciodată. Pentru că el e prezent mereu cu noi și prezența lui ne învață totala ascultare de voia lui Dumnezeu.

Așadar, iubiții mei, dacă vă simțiți neînțeleși și neiubiți, marginalizați sau excluși de către oameni, Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu e cel care a învins toate acestea în ființa lui și e cel mai bun prieten al dumneavoastră! Dacă suferiți pe nedrept, dacă sunteți străpunși de boală, dacă singurătatea vă zdrobește, și el a cunoscut toate acestea! Și dacă vă veți rugați lui, el vă va alina durerile și bolile și singurătatea dumneavoastră.

Pentru că Sfinții sunt prietenii și apărătorii noștri în viața cu Dumnezeu, ca unii care vor să ne ducă și pe noi acolo unde sunt ei. Povățuirile lor sunt bune și sunt spre binele nostru, pentru că ei ne vor mântuiți. Iar Dumnezeu Se bucură veșnic întru Sfinții Lui și împreună cu ei și cu toți Îngerii Lui, pentru că El Se bucură cu cei care Îl ascultă pe El întru toate.

Dumnezeu să ne bucure și să ne întărească în tot lucrul cel bun! Amin.

[1] Începută la 13. 49, în Sâmbăta Mare, pe 1 mai 2021. Soare și nori, 26 de grade, vânt de 8 km/ h.