Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Twitter pentru azi (vol. 7)

Twitter pentru azi (vol. 7)

Pagina sursă

În PDFEPUBKINDLETORRENT.

*

„Te vor urî dacă gândești. Pentru că nu suportă gândirea izvor, gândirea de toată ziua. Ei vor gândirea de câteva fraze, eventual comercială” (p. 6).

„Însă credința ortodoxă e tare tocmai prin aceea că judecă lucrurile, că discriminează între ce e bun și ce e rău, că vede profund lucrurile” (p. 13).

„Vlogării sunt ca actorii de teatru: ei nu contează decât ca eveniment. Cred că ambele ocupații trebuie umplute cu informații de referință. Mai pe scurt: avem nevoie de o artă care are nevoie să o revezi. Să o revezi pentru ca să o înțelegi și mai bine. Nu de unică folosință” (p. 26).

„Monica Pop consideră că „hazardul joacă un rol foarte mare în viețile noastre”. Eu cred că „Dumnezeu” trebuie pus în locul „hazardului”” (p. 28).

„Punerea în fotografie nu e niciodată simplă. Chiar dacă simplitatea e la ea acasă într-o imagine” (p. 30).

„Falimentul este inestetic. Lasă spații virane. Însă tot la fel de inestetice sunt și prețurile nesimțite, care duc la falimentul sigur” (p. 30).

„Librăriile devin tot mai goale, pe cât mallurile devin tot mai pline. Pentru că trăim într-o lume care n-are chef de citit lucruri grele” (p. 31).

„Marii scriitori, prin întreaga lor operă, nu trimit la ei înșiși, ci mai presus de ei înșiși. Pentru că sunt oameni ai dăruirii” (p. 31).

„Tot mai mulți extremiști ortodocși au început să vorbească despre „echilibru” și „dialog”, ca și când ar fi practicat vreodată așa ceva. Ba chiar au început să apeleze la „argumente științifice”, când, până mai ieri, ei disprețuiau apelul nostru la cercetare și echilibru” (p. 31).

„Dumnezeu luminează minunat din munții cei veșnici, adică din Sfinții Lui” (p. 32).

Psalmul 75, în traducerea mea: https://www.teologiepentruazi.ro/2016/04/14/psalmul-75-cf-lxx/” (p. 32).

Măreția reală a omului stă în truda lui smerită. Predica Duminicii a 5-a din Postul Mare: https://www.teologiepentruazi.ro/2016/04/15/predica-la-duminica-a-5-a-din-postul-mare-2016/” (p. 33).

„Sfântul Acachios, Episcopul Melitinei (17 aprilie), a certat rândunelele pentru ca să nu îl deranjeze la predică. Și ele au amuțit. Și spun asta pentru cei care vorbesc, tușesc, fâșâie pungi, își găsesc de lucru în timp ce se predică. Lucruri care n-ar trebui să existe” (p. 34).

„Cum arată, de fapt, Psalmul 50 în LXX, în Septuaginta: https://www.teologiepentruazi.ro/2016/04/18/psalmul-50-cf-lxx/” (p. 35).

„Dacă sistemul de învățământ ar fi sincer, adică de ar ține cont de nevoile pieței, s-ar autodesființa în forma actuală. Pentru că piața muncii are nevoie de oameni prost pregătiți, dar robuști pentru muncă, ce nu trebuie să se complice cultural” (p. 36).

„„Bucătari la cuțite” îți spune că mâncarea e o știință și își asumă acest lucru cu curaj. Tot la fel a scrie este o știință. Puțini o spun. Când scriitorii din România vor dovedi, în direct, ce știință și ce muncă este scrisul unei cărți, atunci vor respectabiliza scrisul” (p. 37).

„Dumnezeu pune ochiul Lui peste inimile noastre, pentru ca să ne arate măreția lucrurilor pe care le face. Sirah 17: https://www.teologiepentruazi.ro/2016/04/22/intelepciunea-lui-iisus-sirah-cap-17-lxx/” (p. 38-39).

„Unii dintre „prietenii” lui Nichita Stănescu spun acum că poetul bea mult…Dacă știți ce trebuie, luați sticla în mână și scrieți genial!” (p. 42).

„Despre importanța Sfinților, a celor unici: https://www.teologiepentruazi.ro/2016/05/03/sfantul-ioan-gura-de-aur-omilia-24-la-faptele-apostolilor-73/” (p. 47).

„A 133-a carte TPA este Evanghelia după Ioannis: https://www.teologiepentruazi.ro/2016/05/10/evanghelia-dupa-ioannis/” (p. 51).

„Ps. 141, cf. LXX: https://www.teologiepentruazi.ro/2016/06/03/psalmul-141-cf-lxx/. Dumnezeu ne scoate din temnița păcatului, pentru ca să ne mărturisim Lui” (p. 61).

„Cum arată începutul de la Ps. 138, 14 în LXX și despre cum a ajuns Luther în ediția sinodală românească: https://www.teologiepentruazi.ro/2016/07/18/fraza-care-nu-exista/” (p. 76).

Despre nimic (conferință online): prima mea conferință online și a 138-a carte TPA. Aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2016/07/27/despre-nimic-conferinta-online/” (p. 79).

„ÎPS Kallistos Ware propune ca viitorul Sinod Ortodox să se facă în România: https://www.teologiepentruazi.ro/2016/08/01/propunerea-ips-kallistos-ware-este-romania/” (p. 82).

„Sfântul și Marele Sinod al Bisericii din Creta a dat mărturia Bisericii și nu a fost unul „tâlhăresc”: https://www.teologiepentruazi.ro/2016/08/09/sinod-talharesc/” (p. 85).

„Cântările Dumnezeieștii Scripturi: a 139-a carte TPA de la nivel online. O găsiți aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2016/08/12/cantarile/” (p. 86).

„Sfântul Sfințit Mucenic Antim Ivireanul, Didahiile (prima ediție actualizată): https://www.teologiepentruazi.ro/2016/08/25/sfantul-sfintit-mucenic-antim-ivireanul-didahiile-prima-editie-actualizata/. A 140-a TPA” (p. 94).

„Poem clandestin: https://www.teologiepentruazi.ro/2016/08/30/poem-clandestin/” (p. 97-98).

„Când a apărut ideea de Sinod Ecumenic în canoanele Bisericii? Răspunsul meu: https://www.teologiepentruazi.ro/2016/10/02/cand-a-aparut-ideea-de-sinod-ecumenic-in-canoanele-bisericii/” (p. 113).

„Cum am ajuns să scriu despre Sfântul Antim Ivireanul: https://www.teologiepentruazi.ro/2016/10/02/cum-am-ajuns-sa-scriu-despre-sfantul-antim-ivireanul/” (p. 113).

„Ce spun canoanele Bisericii despre superstiții? Răspunsul meu: https://www.teologiepentruazi.ro/2016/10/06/ce-spun-canoanele-bisericii-despre-superstitii/” (p. 115-116).

„Cum trebuie să înțelegem cuvântul: „Glasul Domnului întărind cerbii” [Ps. 28, 9, LXX]? Răspunsul meu: https://www.teologiepentruazi.ro/2016/10/17/cum-trebuie-sa-intelegem-cuvantul-glasul-domnului-intarind-cerbii-ps-28-9-lxx/” (p. 121-122).

„Reîntoarcere la Nichita [55]: https://www.teologiepentruazi.ro/2016/11/06/reintoarcere-la-nichita-55/” (p. 135).

„Cum se înțelege duhovnicește Ps. 100, 8? Răspunsul meu: https://www.teologiepentruazi.ro/2016/11/16/cum-se-intelege-duhovniceste-ps-100-8/” (p. 139).

„A 145-a carte TPA la nivel online: Ecclisiastis. Poate fi downloadată de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2016/11/23/ecclisiastis/” (p. 144).

„A doua mea conferință online și a 146-a carte TPA: Mântuirea este eclesială: https://www.teologiepentruazi.ro/2016/12/19/mantuirea-este-eclesiala-conferinta-online/” (p. 154).

„Prima carte TPA pe 2017: Dorin Streinu, Opere alese (vol. 9), poate fi downloadată de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/01/20/dorin-streinu-opere-alese-vol-9/” (p. 169).

„Greșelile” Scripturii: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/01/31/greselile-scripturii/” (p. 175).

„Teologie de primăvară: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/02/04/teologie-de-primavara/” (p. 177).

„Predica acestei zile: Avem nevoie de un cutremur? O puteți citi aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/02/06/avem-nevoie-de-un-cutremur/” (p. 178).

Praedicationes (vol. 12): https://www.teologiepentruazi.ro/2017/02/11/praedicationes-vol-12/. E vorba de a 148-a carte, marca „Teologie pentru azi”, la nivel online” (p. 180).

„Ce înseamnă luna din Ps. 71, 7? Răspunsul meu: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/02/22/ce-inseamna-luna-din-ps-71-7/” (p. 186).

„Psalmii liturgici: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/03/05/psalmii-liturgici/. A 150-a carte TPA la nivel online” (p. 191).

The poesy never stays in vain/ Poezia nu stă niciodată degeaba: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/03/12/the-poesy-never-stays-in-vain-poezia-nu-sta-niciodata-degeaba/” (p. 194).

„The literalism and the mystical knowledge: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/03/15/the-literalism-and-the-mystical-knowledge/” (p. 195).

„Predică la Învierea Domnului [2017]: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/04/15/predica-la-invierea-domnului-2017/” (p. 206).

„Predică la 12 ani de la adormirea Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu [4 mai 2017]: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/05/03/predica-la-12-ani-de-la-adormirea-fericitului-ilie-vazatorul-de-dumnezeu-4-mai-2017/” (p. 211).

Epilog la lumea veche (vol. I. 6). Nichita Stănescu: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/06/01/epilog-la-lumea-veche-vol-i-6-nichita-stanescu/.  Este a 151-a carte TPA la nivel online” (p. 215).

„Vederea de sine e insuportabilă pentru omul pătimaș. Pentru cel care se pocăiește ea este activitatea lui zilnică interioară” (p. 221).

Puteți fi partenerii noștri

mana dreapta a Sfantului Patriarh Ioan Gura de Aur

De aici puteți downloada, în mod gratuit, cărțile noastre editate la nivel online!

***

Dacă doriţi să ajutaţi financiar platforma noastră online şi proiectele noastre editoriale o puteţi face contactându-ne pe adresa de email:

dorinfather@yahoo.com

sau făcând donații în contul:

Picioruş Gianina Maria Cristina

BCR

RO31RNCB0080079049010001

sau prin expediere

Money Gram.

***

Platforma noastră este editată pe Windows 7 și Firefox updatat la zi. Dacă nu sunteți în acești parametri…e posibil ca unele părți ale onlineului nostru să nu le puteți vizualiza.

***

Vă mulţumim frumos tuturor!

„Repere didactice” cu plagiate

Plagiatoarea despre care scriu azi se numește Daniela Pruncuț și e profesoară la Liceul Tehnologic Sanitar „Vasile Voiculescu”, Oradea, judeţul Bihor. Iar articolul plagiat poartă titlul „Tudor Arghezi – între credință și tăgadă. Studiu de specialitate” și a fost publicat în rev. „Repere didactice moderne (Revistă educațională națională)”, nr. 4/ aprile 2014, Ed. Mecatrin, Brașov, 2014. Revista se poate downloada de aici: http://www.reperedidacticemoderne.com/Arhiva/RDM_4.pdf.

Articolul plagiat se află între p. 31-35 și, pentru a fi mai greu depistată, profesoara Daniela Pruncuț a furat pasaje din mai multe surse care conțin comentarii la poezia lui Tudor Arghezi. Aceste surse le-a aflat cu ușurință online și din ele a furat prin copy-paste, modificând foarte puțin formulările, pe alocuri, pentru a face mai dificilă sesizarea furtului.

Să urmărim deci articolul lui Pruncuț:

Repere didactice cu plagiate 001
Repere didactice cu plagiate 002
Repere didactice cu plagiate 003

În primul rând, mottoul l-a reprodus identic din articolul meu de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2007/07/26/tudor-arghezi-si-dorinta-de-revelare-a-lui-dumnezeu/, articol din care a furat apoi în mod substanțial (după cum voi arăta mai jos):

Articolul meu 001

Apoi, primele pasaje, indicate de mine mai sus, sunt furate din mai multe locații: www.referatul.ro, www.referatele.com și myslide.es, după cum urmează:

Repere didactice cu plagiate 004
Repere didactice cu plagiate 005
Repere didactice cu plagiate 006
Repere didactice cu plagiate 007

Browserul nu-mi permite să deschid myslide.es, dar un paragraf este furat, în mod evident, de aici, după cum îmi indică o simplă căutare pe google:

Repere didactice cu plagiate 008

După care, între p. 32-35, se află plagiatele din articolul meu dedicat lui Arghezi. Astfel:

Repere didactice cu plagiate 009
Repere didactice cu plagiate 010
Repere didactice cu plagiate 011
Repere didactice cu plagiate 012
Repere didactice cu plagiate 013
Repere didactice cu plagiate 014

Daniela Pruncuț a furat prin copy-paste toate aceste pasaje din articolul meu, indicat mai sus:

Articolul meu 002
Articolul meu 003
Articolul meu 004
Articolul meu 005
Articolul meu 006
Articolul meu 007
Articolul meu 008

După cum se poate lesne observa de către cei care au citit sau vor citi articolul meu, Pruncuț a eliminat toate comentariile mele acide (pe bună dreptate) la adresa exegezei noastre literare care s-a manifestat (și în continuare se manifestă) cu indiferență față de teologia ortodoxă și față de experiențele mistice/ spirituale care decurg din această teologie. În schimb, Pruncuț a păstrat comentariile mele literare pe textele poetice, implicit referințele la vederea luminii dumnezeiești și la experiențele de tip isihast, deși sunt absolut convinsă că nu are habar despre ce e vorba. Pentru ea probabil că nici nu contează să aibă habar, ci contează numai că a găsit pe net un articol foarte bun de furat, pe care nu s-a sfiit să îl plagieze cu nerușinare, publicându-l într-o revistă sub numele său.

Acum, gestul său este, în mod evident, reprobabil. Însă, găsind eu în ultima vreme tot mai mulți plagiatori[1], stau și mă întreb cum se întâmplă că redactorii revistelor respective permit asemenea oribile plagiate, care ar putea cu ușurință să fie depistate prin câteva căutări online?!

Să luăm exemplul revistei din urmă, Repere didactice moderne:

Repere didactice cu plagiate 015

E adevărat că se face precizarea că „autorii își asumă responsabilitatea pentru afirmațiile cuprinse în lucrările lor” și, totodată, este adevărat că e greu să stai să depistezi toți plagiatorii. Însă, dumneavoastră, ca redactor-șef profesor doctor Carmen Țugui, sau dumneavoastră, ca redactor profesor universitar doctor Gabriela Munteanu, chiar nu vă pare absolut nimic suspect, când (dacă!) citiți asemenea articole sau chiar nu aveți nici cea mai mică curiozitate, în legătură cu materialele publicate, măcar de a da un simplu „search” pe google?!

Sau „dă bine” numai să aveți activitate impresionantă ca redactori la reviste didactice „serioase”, și restul nu mai contează?

Eu m-am oprit la acest caz din cauză că plagiatul mă vizează în mod direct, nu pentru că am stat să fac cercetări „în domeniu”…

Probabil că întrebările mele vor rămâne un strigăt în pustiu

Însă, în felul acesta, numărul de reviste și de cărți „respectabile” din România, dar care, de fapt, ascund numeroase plagiate (realizate fie în mod bădăran, prin copy-paste, cum e cazul de față, fie „mai subtil”, prin furtul de idei) crește de la zi la zi într-un ritm care nu ne face cinste, ca popor…


[1] A se vedea ultimul articol pe care l-am scris pe acest subiect, aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/08/21/alte-plagiate-din-comentariile-mele-literare/.

Înțelepciunea lui Salomon, cap. 3, cf. LXX

1. Iar sufletele celor Drepți [sunt] în mâna lui Dumnezeu [Δικαίων δὲ ψυχαὶ ἐν χειρὶ Θεοῦ] și nu are să se atingă de ele chinul [καὶ οὐ μὴ ἅψηται αὐτῶν βάσανος].

2. Părutu-s-au în ochii celor nebuni a muri [ἔδοξαν ἐν ὀφθαλμοῖς ἀφρόνων τεθνάναι] și s-a socotit răutate ieșirea[1] lor [καὶ ἐλογίσθη κάκωσις ἡ ἔξοδος αὐτῶν],

3. iar călătoria[2] cea de la noi pieire [καὶ ἡ ἀφ᾽ ἡμῶν πορεία σύντριμμα], dar ei sunt în pace [οἱ δέ εἰσιν ἐν εἰρήνῃ][3].

4. Căci și dacă au să fie pedepsiți în fața oamenilor [καὶ γὰρ ἐν ὄψει ἀνθρώπων ἐὰν κολασθῶσιν], nădejdea lor [este] plină de nemurire [ἡ ἐλπὶς αὐτῶν ἀθανασίας πλήρης].

5. Și [în] puține certându-se, vor lua mari faceri de bine, că[ci] Dumnezeu i-a încercat pe ei și i-a aflat pe ei [a fi] vrednici Lui.

6. Ca aurul în topitorie i-a încercat pe ei și ca ardere de tot a jertfei i-a primit pe ei.

7. Și în vremea cercetării lor [καὶ ἐν καιρῷ ἐπισκοπῆς αὐτῶν][4] se vor aprinde [ἀναλάμψουσιν][5] și ca scânteile în trestie vor alerga [καὶ ὡς σπινθῆρες ἐν καλάμῃ διαδραμοῦνται].

8. Vor judeca neamuri și vor apuca popoare și Domnul va împărăți lor întru veci.

9. Cei care au nădăjduit în El vor înțelege adevărul și cei credincioși în dragoste vor rămâne ai Lui, că har și milă [sunt în] cei aleși ai Lui.

10. Iar cei neevlavioși, precum au socotit, vor avea pedeapsă, cei care nu s-au îngrijit de cel Drept și de Domnul s-au îndepărtat.

11. Căci cel care disprețuiește înțelepciunea și învățătura nenorocit [este] și deșartă [este] nădejdea lor și trudele nefolositoare și fără de valoare [sunt] faptele lor.

12. Femeile lor [sunt] nebune și răi [sunt] fiii lor [și] blestemată [este] nașterea lor.

13. Că fericită [este] stearpa cea nepângărită, care nu a cunoscut pat în fărădelege [ἥτις οὐκ ἔγνω κοίτην ἐν παραπτώματι]. [Ea] va avea rod în cercetarea sufletelor [ἕξει καρπὸν ἐν ἐπισκοπῇ ψυχῶν][6].

14. Și eunucul, care nu a făcut cu mâna [lui] fărădelege, nici [nu] a gândit cele rele împotriva Domnului; căci i se va da lui harul credinței cel ales și sorțul în templul Domnului mai cu poftă.

15. Căci rodul trudelor celor bune [este] vorbit de bine și neînșelată [este] rădăcina înțelegerii.

16. Iar fiii preacurvarilor nedesăvârșiți va [vor] fi și din zămislirea cea fărădelege, [iar] sămânța [lor] se va nimici.

17. Căci și dacă au să se facă [cu] viață îndelungată, întru nimic se vor socoti și fără de cinste [va fi] bătrânețea lor în[tru] cele de apoi [ale lor].

18. Și dacă repede au să moară, nu vor avea nădejde [ἐάν τε ὀξέως τελευτήσωσιν οὐχ ἕξουσιν ἐλπίδα], nici în ziua judecății mângâiere [οὐδὲ ἐν ἡμέρᾳ διαγνώσεως παραμύθιον],

19. căci [pentru] neamul cel nedrept grele [sunt] sfârșiturile [γενεᾶς γὰρ ἀδίκου χαλεπὰ τὰ τέλη].


[1] Moartea.

[2] Se referă tot la moarte. La moartea omului, văzută ca o călătorie a sufletului de aici, de pe pământ, la Domnul.

[3] În pacea lui Dumnezeu, pentru că sunt întru Împărăția Lui.

[4] La învierea cea de obște.

[5] Vor învia.

[6] Rodul ei va fi găsit în sufletul ei, atunci când toate sufletele vor fi judecate de Domnul.

Mărturisirea publică a credinței

„Important este de a nu se folosi în mod privat propria credință, ci de a o mărturisi și expune fără ostentație, de a o confrunta fără prejudecăți, de a o deschide aportului celuilalt dincolo de prezumțiile autonome, și de a o oferi cu umilă bucurie celorlalți”, cf. Pr. Conf. Dr. Constantin Preda, Sfântul Pavel în Areopagul Atenei (Fapte 17, 16-34). Locul întâlnirii dintre Evanghelie și cultură, în rev. Ortodoxia, anul LVIII, nr. 3, iulie-august, București, 2007, p. 90.

Pentru că credința Bisericii trebuie să ajungă la toți pentru a fi fundamentul vieții tuturor creștinilor. Credința stă la baza tuturor acțiunilor noastre și de aceea ea ne caracterizează în mod profund. Iar noi trebuie să o dăruim în mod bucuros și fără ciuntire tuturor, pentru că toți au nevoie de adevărul mântuitor al lui Dumnezeu.

Darul celor două cărți liturgice

cele doua carti liturgice

La revederea de 20 de ani, i-am rugat pe mai mulți colegi ai mei, care trăiesc și slujesc în Grecia sau Cipru, să îmi cumpere Ieraticonul și Evhologhionul în ediție recentă. Să mi le cumpere și eu să le trimit banii pe ele.

Dintre toți, cel care mi-a promis în mod ferm și s-a ținut de cuvânt, a fost Părintele Marius Costin Bulagea. Astăzi, prin mama sa, mi-a trimis cărțile de deasupra și nu a dorit să îi dau niciun ban pe ele. Doar să mă rog pentru dumnealui și familia sa, ceea ce am să fac cu bucurie și recunoștință.

Pentru că eu am avut nevoie de aceste cărți, în ediție recentă, pentru ca să le compar cu ediții mai vechi ale cărților. Vreau să le traduc în timp…pentru că sunt diferențe, nu puține, între textul nostru liturgic, pe care îl considerăm „tradus din grecește”, și textele liturgice grecești.

Adică eu voi întoarce darul său într-un dar pentru toți, așa cum fac cu Dumnezeiasca Scriptură și cu toate cărțile mele.

Vă mulțumesc frumos, Părinte Marius, pentru darul dumneavoastră și veți fi prezent și mai mult de aici încolo în rugăciunile mele! Pentru că ați făcut un dar din care mulți se vor folosi și nu doar eu însumi.

Eminescu: între modernitate și tradiție [115]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Efigia Greciei antice (care urmează după Iudeea) în declin este Orfeu[1] – poetul trac, prezentat însă ca eroul din mitologia greacă, înnebunit de durere după pierderea Euridicei.

Tragedia lui prilejuiește conturarea unui tablou eshatologic, care surprinde nu doar căderea unei civilizații, ci și anticiparea, de către tragedia antică greacă (spiritul tragic elin), a decăderii întregii lumi și a apropierii ei de sfârșit.

În scepticismul filosofiei grecești (filosofia speculativă indecisă, ipostaziată în gânditorul care nu crede în propriul sistem), Eminescu citește (prefigurativ) semnul apostaziei ultime a omenirii, despre care scrie la finalul poemului.

Poetul sugerează alegoric că din lira lui Orfeu curge muzica sferelor. După acordurile orfice se mișcă planetele în univers:

„De-ar fi aruncat în caos arfa-i de cântări îmflată,/ Toată lumea după dânsa, de-al ei sunet atârnată,/ Ar fi curs în văi eterne, lin și-ncet ar fi căzut…/ Caravane de sori regii, cârduri lungi de blonde lune/ Și popoarele de stele, universu-n rugăciune,/ În migrație eternă de de-mult s-ar fi pierdut [adică ar fi migrat spre moarte].// Și în urmă-le-o vecie din nălțimi abia-văzute/ Și din sure văi de caos colonii de lumi pierdute/ Ar fi izvorât în râuri într-un spaț despopulat;/ Dar și ele-atrase tainic de-o magică durere/ Cu-a lor roiuri luminoase dup-o lume în cădere/ S-ar fi dus. Nimic în urmă – niciun àtom lu-minat”.

Aici Eminescu imaginează o migrație planetară, în univers, similară celei a popoarelor, în istoria terestră. Este istoria civilizațiilor care se succed, transpusă la nivel cosmic, istoria țărilor și civilizațiilor care decad și sunt spulberate și înlocuite/ colonizate (a se vedea și: „colonii de lumi pierdute/ Vin din sure văi de chaos, pe cărări necunoscute” (Scrisoarea I)) de popoarele barbare.

Eminescu reunește viziunea pitagoreică (Pitagora i-a influențat pe romantici, cu muzica sa cosmică, aluzii regăsindu-se la Chateaubriand, Lamartine etc., dar fără subtilele analogii și alegorii create de Eminescu) despre planete și muzica sferelor cu mitul poetului Orfeu și cu decadența istoriei implacabilă: în plan cosmic și macroscopic, istoria deșertăciunilor nu este diferită de cea a fulguranței duratei pământene, ci se repetă istoria furnicilor terestre (a se vedea, din nou, Scrisoarea I) la nivel macro-cosmic.

Cu alte cuvinte, „microscopice popoare” (Scrisoarea I) și macroscopice sfere și planete împărtășesc aceeași istorie, sfârșitul lor este și sfârșitul nostru și invers: „Dar mai știi?…N-auzim noaptea armonia din pleiade?/ Știm de nu trăim pe-o lume, ce pe nesimțite cade”?

Episodul Orfeu anticipează extincția panoramei mundane, relatată în finalul poemului – în imagini articulate simbolic și convergente în aceeași paradigmă a semnificației cu cele din Andrei Mureșanu, Mortua est! și Scrisoarea I – :

Se-nmulțesc semnele vremei, iară cerul de-nserare
Roșu-i de războaie crunte[2], de-arderi mari, de disperare /…/
Stele cad și în cădere alte lumi rup cu lovire;
Într-a cerurilor domă tunetele să vuiască
Ca mari clopote de jale, fulgere să strălucească
Ca făclii curate, sfinte, pe pământu-nmormântat.

Marea valur’le să-și miște și să tremure murindă[3],
Norii, vulturii mariùmbrii, a lor aripi să-și aprindă,
Fulgeri rătăciți s-alerge spintecând aerul mort;
În catapeteasma lumii soarele să-ngălbenească,
A pieirii palizi îngeri printre flacăre să crească
Și să rupă pânz-albastră pe-a cerimei întins cort.

Fulgerele să înghețe sus în nori. Să amorțească
Tunetul ș-adânc să tacă. Soarele să pâlpâiască,
Să se stingă… Stele-n ceruri tremurând să cadă jos;
Râur’le să se-nfioare și-n pământ să se ascunză
Și să sece-a lumei față, să se facă neagră. Frunze
Galbene, uscate, cerul lumile să-și cearnă jos.

Moartea-ntindă peste lume uriașele-i aripe:
Întunericul e haina îngropatelor risipe.
Câte-o stea întârziată stinge izvorul ei mic.
Timpul mort și-ntinde membrii și devine vecinicie.
Când nimic nu se întâmpla-va pe întinderea pustie
Am să-ntreb: Ce-a rămas, oame, din puterea ta? – Nimic!!

Cerul care se zguduie este doma sau cortul (derivat din psalmul 103) în care ard făcliile curate și sfinte ale soarelui și stelelor și este asociat imagologic cu dărâmarea unui templu. Catapeteasma lumii se sfâșie ca o pânz-albastră (în cortul mărturiei, și apoi în templul de la Ierusalim, conform Vechiului Testament, catapeteasma era un văl[4]).

Asocierea dintre catapeteasmă și luminători a fost făcută o dată în istorie, la răstignirea Domnului[5]. Poetul o transpune însă în tabloul sfârșitului lumii – subliniase și aceste cuvinte pe un manuscris: „Că stelile toate și crugul și toată podoaba ceriului nu-ș va da lumina ei, și răsărind soarele va fi întunerec și luna nu-ș va da lumina ei”[6].

Templul lumii acesteia se dărâmă când adorarea lui Dumnezeu încetează în el: „E apus de Zeitate /…/ Nimeni /…/ n-oprește /…/ Dumnezeu s-apuie de pe cerul cugetării”. Făt-Frumos din lacrimă, un alt avatar eminescian, „îngenunche înspre apusul acelui soare dumnezeiesc”[7].

Lamartine – reamintim – avusese aceeași poziție: „L’univers est le temple /…/ Les cieux en sont le dôme: et ces astres sans nombre /…/ Sont les sacrés flambeaux pour ce temple allumés” (La prière); „Nature! Firmament! L’oeil en vain vous contemple;/ Hélas! sans voir le Dieu, l’homme admire le temple[8] /…/ Mais peut-être, avant l’heure où dans les cieux déserts/ Le soleil cessera d’éclairer l’univers,/ De ce soleil moral la lumière éclipsée/ Cessera par degrés d’éclairer la pensée;/ Et le jour qui verra ce grand flambeau détruit/ Plongera l’univers dans l’éternelle nuit./ Alors tu briseras ton inutile ouvrage:/ Ses débris foudroyés rediront d’âge en âge:/ Seul je suis ! hors de moi rien ne peut subsister!/ L’homme cessa de croire, il cessa d’exister!” (Dieu).


[1] „Majoritatea autorilor care s-au ocupat de originea poeziei se sprijină pe relatarea lui Augustin despre poeții teologi. Ca inventatori îi enumera pe Hermes Trismegistos, Orfeu, Musaeus, Linus, Hesiod. Alții merg și mai departe: până la Moise, ba chiar și până în zilele lui Nemrod”, cf. Ernst Robert Curtius, Literatura europeană și Evul Mediu latin, op. cit., p. 638.

[2] Crunt însemna, în limba veche, tocmai sângeros, roșu.

[3] A se vedea Apoc. 21, 1: „Și am văzut cer nou și pământ nou. Căci cerul cel dintâi și pământul cel dintâi au trecut; și marea nu mai este”.

[4] Sfântul Moisi „a făcut cortul mărturiei din covoare de in răsucit și de mătase violetă, stacojie și vișinie, iar în țesătura lor a făcut chipuri de heruvimi, alese cu iscusință. În cortul mărturiei a așezat chivotul Legii, în care au fost puse tablele Legii, un vas cu mană și toiagul lui Aaron ce odrăslise; iar chivotul Legii avea pe capac doi heruvimi de aur, acoperind cu aripile lor capacul chivotului. Chivotul Legii era așezat dincolo de o perdea de mătase (care în țesătura ei avea chipuri de heruvimi alese cu iscusință) ce despărțea Sfânta Sfintelor de Sfânta (s. n.). Dincolo de perdea, în Sfânta, era sfeșnicul cu șapte brațe, masa punerii înainte și altarul tămâierii”, cf. Viețile Sfinților pe luna septembrie, ediția a II-a, Editura Episcopiei Romanului, 1999, p. 76 (Viața Sfântului Moisis, văzătorul de Dumnezeu).

[5] Eminescu o putea cunoaște ca atare și din Prohod: „Răstignindu-Te, s-a rupt tâmpla templului prin mijloc și-și ascund luminătorii lumina lor, sub pământ Tu, Soare, ascunzându-Te”, cf. Triodul, op. cit., p. 654.

[6] Viața Sfinților Varlaam și Ioasaf, în ms. rom. B. A. R. 2769, f. 141v.

[7] Eminescu, Proză literară, op. cit., p. 19.

„Romanticii au socotit basmul ca o specie deosebită, cu predilecție chiar”, apreciază R. Huch, considerându-l pe Goethe inițiatorul basmului romantic/ modern. Acesta este, într-un grad înalt, alegoric și simbolic, chiar până la ininteligibilitate, cf. Ricarda Huch, Romantismul german, op. cit., p. 257-264.

[8] Versul reprezintă o extrapolare a sensului unei relatări biblice, într-un context semnificativ însă pentru analiza noastră: „Iar unii, vorbind despre templu, că este împodobit cu pietre frumoase și cu podoabe [oamenii admirau templul lui Dumnezeu avându-L pe Dumnezeu înaintea ochilor], El a zis: Vor veni zile când, din cele ce vedeți, nu va rămâne piatră pe piatră care să nu se risipească. Și ei L-au întrebat, zicând: Învățătorule, când oare, vor fi acestea? Iar El a zis: […] Se va ridica neam peste neam și împărăție peste împărăție. Și vor fi cutremure mari și, pe alocurea, foamete și ciumă și spaime și semne mari din cer vor fi” (Lc. 21, 5-11).

Lamartine și Eminescu modifică percepția, de la templul din Ierusalim dărâmat de romani în anul 70 d. H., ca pedeapsă divină, la templul creației care se va dărâma la sfârșitul lumii.

Dar, după cum se observă, însuși contextul biblic indică această hermeneutică – Hristos profețește întâi despre Ierusalim și apoi despre sfârșitul lumii – și este foarte posibil ca poetul francez să fi cunoscut și versificat un comentariu patristic (sau din omiletica franceză, influența lui Bossuet fiind sesizată în opera sa, ca și în cea a lui Victor Hugo), iar lui Eminescu să-i fi fost, de asemenea, familiare subiectul și expunerea.

Înțelepciunea lui Salomon, cap. 2, cf. LXX

1. Căci au zis în[tru] ei și negândind în mod drept: „Este puțină și dureroasă viața noastră și nu este vindecare în moartea omului și nu a fost cunoscut cel care s-a întors din Iad [καὶ οὐκ ἐγνώσθη ὁ ἀναλύσας ἐξ ᾍδου].

2. Că[ci] pe nepregătite ne-am făcut [ὅτι αὐτοσχεδίως ἐγενήθημεν] și după aceasta vom fi ca nefiind [καὶ μετὰ τοῦτο ἐσόμεθα ὡς οὐχ ὑπάρξαντες] [cândva][1]. Că fum [este] suflarea în nările noastre [ὅτι καπνὸς ἡ πνοὴ ἐν ῥισὶν ἡμῶν] și cuvântul [este] scânteia în mișcarea inimii noastre [καὶ ὁ λόγος σπινθὴρ ἐν κινήσει καρδίας ἡμῶν],

3. care, stingându-se [οὗ σβεσθέντος], cenușă se va face trupul [τέφρα ἀποβήσεται τὸ σῶμα] și duhul se va vărsa ca un aer nematerial [καὶ τὸ πνεῦμα διαχυθήσεται ὡς χαῦνος ἀήρ].

4. Și numele nostru va fi uitat cu vremea și nimeni [nu] va [mai] pomeni lucrurile noastre și va trece viața noastră ca urma norului [καὶ παρελεύσεται ὁ βίος ἡμῶν ὡς ἴχνη νεφέλης] și ca negura se va împrăștia, îndepărtată de razele soarelui și de căldura sa îngreunându-se.

5. Căci trecerea umbrei [este] vremea noastră [σκιᾶς γὰρ πάροδος ὁ καιρὸς ἡμῶν] și nu este întoarcere sfârșitului nostru [καὶ οὐκ ἔστιν ἀναποδισμὸς τῆς τελευτῆς ἡμῶν], că s-a pecetluit și nimeni [nu] se întoarce [ὅτι κατεσφραγίσθη καὶ οὐδεὶς ἀναστρέφει].

6. Așadar, veniți și să ne bucurăm de cele care sunt bune și, cu nerăbdare, să ne folosim [cu] zidirea ca în tinerețe!

7. De vin de mult preț și de miruri să ne umplem și să nu ne treacă pe noi floarea primăverii [ἄνθος ἔαρος]!

8. Să ne încingem [cu] florile trandafirilor mai înainte [ca ele] să se veștejească!

9. Nimeni [dintre] noi să [nu] fie fără parte, de a noastră înfumurare pretutindeni să lăsăm semnele veseliei [τῆς ἡμετέρας ἀγερωχίας πανταχῇ καταλίπωμεν σύμβολα τῆς εὐφροσύνης], că aceasta [este] partea noastră și acesta [este] sorțul.

10. Să asuprim pe nevoiașul cel drept, să nu cruțăm văduva și nici de bătrânețile de ani mulți ale bătrânului să nu ne rușinăm.

11. Și să ne fie nouă tărie legea dreptății! Căci cel slab se ceartă fără osteneală.

12. Să-l pândim pe cel Drept[2], că neplăcut ne este nouă și se împotrivește lucrurilor noastre și ne reproșează nouă păcatele legii și ne prevestește nouă păcatele învățăturii noastre.

13. Făgăduiește a avea înțelepciunea lui Dumnezeu și «slujitorul Domnului» pe sine se numește.

14. S-a făcut nouă întru dovada gândurilor noastre [ἐγένετο ἡμῖν εἰς ἔλεγχον ἐννοιῶν ἡμῶν]. Greu ne este nouă și văzându-se [acest lucru].

15. Că neasemănătoare [cu] a altora este viața sa [ὅτι ἀνόμοιος τοῖς ἄλλοις ὁ βίος αὐτοῦ] și schimbate cu totul [sunt] cărările sale [καὶ ἐξηλλαγμέναι αἱ τρίβοι αὐτοῦ].

16. Întru stricare ne-am socotit lui [εἰς κίβδηλον ἐλογίσθημεν αὐτῷ] și se depărtează de căile noastre ca de necurății [καὶ ἀπέχεται τῶν ὁδῶν ἡμῶν ὡς ἀπὸ ἀκαθαρσιῶν]. Fericește pe cele din urmă ale Drepților [μακαρίζει ἔσχατα Δικαίων] și se laudă [a avea] tată pe Dumnezeu [καὶ ἀλαζονεύεται πατέρα Θεόν].

17. Să vedem dacă cuvintele sale [sunt] adevărate [ἴδωμεν εἰ οἱ λόγοι αὐτοῦ ἀληθεῖς] și să ispitim cele [care sunt] în[tru] sfârșitul său [καὶ πειράσωμεν τὰ ἐν ἐκβάσει αὐτοῦ].

18. Căci dacă este Cel drept Fiul lui Dumnezeu, îl va ajuta pe el [εἰ γάρ ἐστιν ὁ Δίκαιος Υἱὸς Θεο ἀντιλήμψεται αὐτοῦ] și îl va izbăvi pe el din mâna celor care i s-au împotrivit [καὶ ῥύσεται αὐτὸν ἐκ χειρὸς ἀνθεστηκότων].

19. [Cu] ocară și [cu] chin să-l încercăm pe el [ὕβρει καὶ βασάνῳ ἐτάσωμεν αὐτόν], ca să cunoaștem blândețea sa și să dovedim răbdarea sa [ἵνα γνῶμεν τὴν ἐπιείκειαν αὐτοῦ καὶ δοκιμάσωμεν τὴν ἀνεξικακίαν αὐτοῦ].

20. [Cu] moarte necuviincioasă să-l condamnăm pe el [θανάτῳ ἀσχήμονι καταδικάσωμεν αὐτόν], căci va fi cercetarea sa din cuvintele sale [ἔσται γὰρ αὐτοῦ ἐπισκοπὴ ἐκ λόγων αὐτοῦ]”.

21. Acestea au gândit și s-au rătăcit, căci i-a orbit pe ei răutatea lor [ἀπετύφλωσεν γὰρ αὐτοὺς ἡ κακία αὐτῶν].

22. Și nu au cunoscut tainele lui Dumnezeu [καὶ οὐκ ἔγνωσαν μυστήρια Θεοῦ] și nici plata cuvioșiei [nu] au nădăjduit [οὐδὲ μισθὸν ἤλπισαν ὁσιότητος] și nici [nu] au judecat răsplata sufletelor celor fără de pată [οὐδὲ ἔκριναν γέρας ψυχῶν ἀμώμων].

23. Că[ci] Dumnezeu l-a zidit pe om în[tru] nestricăciune [ὅτι ὁ Θεὸς ἔκτισεν τὸν ἄνθρωπον ἐπ᾽ ἀφθαρσίᾳ] și chip al veșniciei Sale l-a făcut  pe el [καὶ εἰκόνα τῆς Ἰδίας ἀϊδιότητος ἐποίησεν αὐτόν]

24. Dar [odată cu] invidia diavolului, moartea a intrat întru lume [φθόνῳ δὲ διαβόλου θάνατος εἰσῆλθεν εἰς τὸν κόσμον] și îl ispitesc pe el[3] cei care sunt de partea sa [πειράζουσιν δὲ αὐτὸν οἱ τῆς ἐκείνου μερίδος ὄντες][4].


[1] Ca și când n-am fi fost vreodată.

[2] Între versetele 12-20 avem o tulburătoare profeție hristologică, o profeție referitoare la Domnul, în care se prezic toate gândurile și faptele rele ale evreilor împotriva Domnului.

[3] Pe om.

[4] Cei care sunt de partea diavolului.

Predică la Duminica a 18-a după Cincizecime [2017]

Iubiții mei[1],

Evanghelia de azi [Lc. 5, 1-11] o continuă pe cea de duminica trecută, chiar dacă aceea era de la Sfântul Marcos, iar aceasta e de la Sfântul Lucas. O continuă ideatic. Pentru că, după negarea de sine, după interiorizarea Crucii și după urmarea lui Hristos, astăzi suntem puși să pescuim cu Hristos și pentru El, pentru Biserica Lui. Pentru că Domnul S-a dus la Simon, care era în corabia lui și încerca să pescuiască, și i-a spus: „Împinge-o întru adânc [Ἐπανάγαγε εἰς τὸ βάθος] și lăsați jos plasele voastre întru prindere [καὶ χαλάσατε τὰ δίκτυα ὑμῶν εἰς ἄγραν]!” [Lc. 5, 4, BYZ].

Din punct de vedere faptic, Domnul l-a trimis pe Simon să pescuiască în largul lacului Ghennisaret [Γεννησαρέτ] [Lc. 5, 1]. I-a poruncit ce să facă, pentru ca să prindă pește, dimpreună cu părtașii lui la pescuit [Lc. 5, 7]. Și Simon a înțeles porunca Lui și a împlinit-o și a prins mult pește [Lc. 5, 6].

Însă ce i-a spus Domnul lui Simon, de fapt, din punct de vedere teologic? Că pentru a-I sluji lui Dumnezeu trebuie să intre, fără teamă, în mijlocul mulțimilor și să le vorbească probleme teologice adânci, pentru că acelea îi convertesc pe oameni la viața cea bună, la viața Bisericii. Și Sfântul Petros a învățat foarte bine această lecție dumnezeiască! Pentru că în prima zi a Bisericii el a vorbit fără teamă mulțimilor [F. Ap. 2, 14-36] și predica lui a pescuit „ca la 3.000 de suflete [ψυχαὶ ὡσεὶ τρισχίλιαι]” [F. Ap. 2, 41, BYZ]. Căci „stând Petros cu cei 11 [Apostoli], a ridicat glasul său” [F. Ap. 2, 14] și le-a vorbit celor de față. Însă pentru ca să stai în fața mulțimilor și pentru ca să fii gata să le vorbești, trebuie să te fi răstignit interior și să Îi fi urmat Domnului mai întâi, pe calea Lui, cea grea și plină de dureri, dar și să fi primit slava Mângâietorului în sufletul tău. Pentru că această deșertare de sine și umplere a ta de poruncile și de slava lui Dumnezeu, te fac apt să vorbești mulțimilor din Biserică, dar și mulțimilor care încă nu s-au convertit la viața Bisericii.

Pentru că Sfântul Petros a vorbit în ziua Cincizecimii în public, în fața unor necredincioși, dar împreună cu Biserica. El a vorbit în fața unor oameni care nu erau membri ai Bisericii lui Hristos, dar având de partea lui Biserica și învățătura Bisericii. Învățându-ne pe noi, pe toți, că dacă dorim să vorbim despre Biserică, despre viața și teologia ei, trebuie să vorbim dimpreună cu Biserica, fiind întăriți în viața și teologia Bisericii.

–  Și cum predică un predicator ortodox dimpreună cu Biserica?

– Predicând același adevăr pe care Sfinții Bisericii l-au predicat în toate secolele mântuirii lumii. Căci dacă ne-am asumat teologia Bisericii, dacă ne-am asumat învățătura Sfinților de peste veacuri, atunci predicăm în esență ca și ei, pentru că predicăm aceleași adevăruri veșnice și mântuitoare ale Bisericii. Dar predicăm adevărurile lui Dumnezeu în modul nostru de azi, adică într-o prezentare pe înțelesul credincioșilor de azi, aducând din Tradiția Bisericii noi și noi gânduri și experiențe folositoare nouă.

De aceea, propovăduirea Bisericii este în mod continuu captivantă, pentru că ea ne oferă noi și noi amănunte despre credința, istoria și viața Bisericii. Iar cei care predică învățătura Bisericii, adică ierarhia Bisericii, trebuie să se nevoiască continuu în acest sens. Pentru că pe fiecare zi trebuie să cercetăm cărțile Bisericii, să le traducem și să le retraducem, să le citim îndelung, pentru ca să facem noi corelații între diverse învățături teologice și evenimente eclesiale. Dar în mijlocul tuturor eforturilor noastre predicatoriale trebuie să stea rugăciunea noastră continuă, dorința noastră continuă ca Domnul să ne lumineze asupra a ceea ce citim și traducem. Pentru că, fără luminarea lui Dumnezeu, noi nu facem decât să redăm texte teologice, pe care nu le înțelegem. Ele sunt mari, sunt importante, însă pentru cei care le înțeleg. Dar dacă nu le înțelegem, noi transmitem lucruri de care nu ne bucurăm, dar se bucură cei care le înțeleg.

Și observ peste tot, în scrisul teologic de la noi și de pretutindeni, teologi care își iau teme grele, teme mari pentru studiu, dar pe care nu știu să le ducă la capăt. Le încep din orgoliu sau din teribilism, iar la finalul cărții ajung să tragă concluzii minore sau aiuritoare. Pentru că ei nu am nimic de-a face cu acele teme teologice. Și, mai ales, nu îi doare de Biserică, de neștiința celor din Biserică și nu luptă pentru luminarea oamenilor Bisericii.

La fel, și de la amvonul Bisericii, se spun multe lucruri trunchiate, neverificate, netrăite efectiv sau care nu au nimic de-a face cu viața și experiența Bisericii. De ce? Pentru că „teologii” și „predicatorii” ca atare nu sunt înrădăcinați în viața și teologia Bisericii. Ei vor să spună lucruri „mari”, vor să facă lucruri „minunate”, vor să fie remarcați ca „teologi”, dar numai pentru câteva minute, pentru cât ține predica. Numai că predica se naște dintr-o continuă viață teologică și preoțească și nu din frunzărirea unor cărți, pentru ca „să ai ce spune”.

De aceea, pentru a scrie teologie și pentru a predica în Biserică trebuie să fii cu Biserica, cu toată Biserica, știind în mod profund ce spun Sfinții Bisericii, din toate secolele, despre tematica teologică pe care tu o abordezi. Iar un teolog adevărat, când scrie despre Biserică sau despre Sfintele Taine sau despre o anume perioadă istorică a Bisericii, el nu știe doar aceste lucruri, despre care a scris efectiv, ci știe și despre alte o mie de lucruri despre care nu a scris, dar poate să scrie oricând, pentru că și despre acelea are o bogată cunoaștere, pe care și-o poate îmbogăți și mai mult. Adică teologii adevărați ai Bisericii nu cunosc doar două-trei probleme teologice, iar la celelalte sunt afoni, ci pe ei îi interesează toată teologia, viața și experiența Bisericii, pentru că ei sunt, mai întâi de toate, oameni credincioși. Și oamenii credincioși, oamenii care au conștiință, care se tem pentru mântuirea lor, care sunt omenoși și muncitori, sunt interesați de tot ceea ce ține de Biserică și pe ei nu îi interesează doar „să dea bine” într-o carte pe o anumită temă teologică.

De aceea, eu înțeleg imediat când am de-a face cu un pedant și când am de-a face cu un teolog. Căci, pe cel pedant, îl interesează stilul, modul în care el vrea să scrie „teologie” și o cât mai mare bibliografie pusă la final, pe când, pe teolog, îl interesează experiența duhovnicească și înțelegerea teologică profundă, adică ceea ce trebuie să scrie el în carte și prin care dorește să îi lumineze pe cei credincioși ca și el. Pentru că teologie poți să scrii în multe feluri, doar dacă ai, mai întâi de toate, experiența ei.

Iar Evanghelia de azi ne cere tocmai experiență teologică! Pentru că Simon era pescar, era un profesionist în ale pescuitului, dar el nu vedea cu ochii lui Dumnezeu pescuitul. Nu avea ochi teologici pentru pescuit. Pentru că nu vedea unde sunt peștii.  El nu știa care sunt peștii pe care el trebuie să îi prindă. Tocmai de aceea, poți fi un foarte bun filolog, poți scrie bine și atrăgător, poți avea o mare cunoaștere scriptică a teologiei și o memorie profesionalizată, poți fi confundat de mulți cu „adevăratul teolog” al Bisericii, dar prin asta nu ești un teolog.

Pentru că teologii prind „mulțime multă de pești [πλῆθος ἰχθύων πολύ]” [Lc. 5, 6, BYZ], acolo, da, tocmai acolo, unde alții nu prind nimic. Teologii văd peștii, adică adevărul profund al textelor. Și acolo unde alții nu văd decât niște texte teologice „banale”, ei scot mulțime mare de pești, pentru că văd adâncul textelor teologice.

Însă teologii nu pescuiesc de unii singuri, ci numai împreună cu Dumnezeu! Vederea lor minunată e trăită în coproducție cu Dumnezeu. Căci așa cum în Evanghelia de azi, Simon a fost călăuzit de Dumnezeu spre locul cu pești, tot la fel sunt călăuziți și adevărații teologi ai Bisericii prin oceanul teologiei, și ei află, din vederea și luminarea lui Dumnezeu, care sunt peștii teologici, adică adevărurile lui Dumnezeu care trebuie propovăduite Bisericii.

Iar dacă ai în tine cunoaștere de la Dumnezeu, ai ce spune Bisericii…Însă problemele din Biserică nu se termină, chiar dacă am avea teologi care știu și pot să vorbească. Pentru că Biserica, în totalitatea ei, trebuie să facă același efort ca și tine, pentru ca să înțeleagă voia lui Dumnezeu. Iar dacă tu, propovăduitorul învățat de Dumnezeu, te sfințești zilnic, la fel trebuie să se sfințească și Biserica, pentru ca să te înțeleagă. Însă marea drama a teologilor Bisericii e aceasta: ei sunt cel mai adesea singuri și neînțeleși, într-o mare de oameni credincioși, din care îi urmează mai mult epigonii decât oamenii onești.

De aceea, a fi teolog e o mare binecuvântare, dar și o mare dramă. Ești binecuvântat de Dumnezeu cu multe daruri și cu multe luminări și vederi dumnezeiești, prin care te sfințești și te îmbogățești duhovnicește continuu, dar ești considerat de epigoni și de neprieteni ca un teritoriu nesfârșit al plagierii. Pentru că ei consideră că măreția lui, a teologului adevărat, constă în cuvinte și în atitudini ipocrite și nu în experiența îndumnezeirii și în multa muncă pentru a scrie, a cerceta, a traduce.

Din acest motiv, mulții tăi pești sunt congelați post factum, sunt puși în camera frigorifică a bibliotecilor, și stau în așteptare. Asta dacă nu cumva, pentru o anume vreme, te vor oculta, pentru ca să nu strici „ierarhia valorică”. Dar, în comparație cu peștii, care, oricât ar fi ei de congelați, tot nu mai au gust, pentru că nu mai sunt proaspeți, peștii teologici sunt buni de mâncat și după mii de ani. Căci fiecare fărâmă de text din Scriptură și din cărțile Sfinților Părinți este lumină și binecuvântare pentru credincioșii și teologii viitorului, pentru viitorul Bisericii, pentru că vor vedea că și alții au trăit aceleași experiențe ale credinței ca și ei. Și adevărul, aflat pe calea cărții, îți confirmă adevărul din inima ta, pentru că e unul și același.

De aceea, iubiții mei, Sfântul Petros a văzut minunea cu ochii lui, dar și cu sufletul său! Peștii au fost mulți, pentru că au venit cu toții în plasă, acolo unde le-a poruncit lor Domnul. Și prin această minune, Petros L-a văzut pe Domnul și s-a simțit foarte păcătos înaintea Lui [Lc. 5, 8]. Căci și noi, dacă ne-am veni în fire și am socoti toate binefacerile lui Dumnezeu din viața noastră, ne-am simți la fel: foarte păcătoși înaintea Lui. Dar noi ne oprim doar la faptul că am scăpat de boală, că ne e bine, că pământul a rodit bine anul acesta, că avem ce mânca și bea…Și prin aceasta vedem numai suprafața lucrurilor și nu adâncul lor. Pentru că în adâncul vieții noastre e mila lui Dumnezeu cu noi, atâta timp cât El ne poartă de grijă.

Pentru că peștii prinși în mod minunat au fost mâncați și ei, cu siguranță. Au fost mâncați ca niște pești și nu ca niște banane, pentru că ei erau pești. Fuseseră prinși în mod minunat, dar au fost mâncați ca niște simpli pești, dacă nu au fost mâncați cu mulțumire și cu frică de Dumnezeu.

Însă Scriptura ni-l indică doar pe Petros! Doar despre starea lui ne vorbește. Pentru că aceasta trebuie să fie starea interioară cu care noi trebuie să ne punem la masă: să ne simțim foarte păcătoși în fața milostivirii lui Dumnezeu, care ne hrănește și ne ocrotește în fiecare zi. Și dacă pocăința continuă este starea noastră interioară, atunci putem înțelege și chemarea Sfântului Petros la apostolat: „Nu te teme [Μὴ φοβοῦ]! De acum oameni vei fi prinzând [ἀπὸ τοῦ νῦν ἀνθρώπους ἔσῃ ζωγρῶν]” [Lc. 5, 10, BYZ].

Căci Petros a fost chemat să prindă oameni prin propovăduirea sa și să fie neînfricat. Să nu se teamă de oameni, să nu pună la inimă ironiile și insultele lor, să nu se scufunde în dezamăgire și în deznădejde, ci să caute în continuu peștii lui Hristos, adică pe cei care trebuie să se convertească la viața Bisericii.

Și de aici vedem că rolul primordial al apostolatului, implicit al întregii preoții, e acela al propovăduirii convertitoare, pentru ca toți cei convertiți să stea la masa Stăpânului împreună. Nu suntem chemați la o propovăduire sterilă, ci la una care convertește, care convinge. Iar Sfinții Apostoli au convins lumea prin toată viața și propovăduirea lor, pentru că ei, în întregimea lor, erau propovăduire.

De aceea, nu trebuie să ne prefacem că suntem alții, dacă nu suntem! Ci, dacă vrem să fim alții cu adevărat, atunci trebuie să ne sfințim viața, pentru ca să putem fi o oglindă convertitoare pentru mulți. Căci mulți se pot privi în viața și în cuvintele noastre și se pot întoarce la Domnul.

Simon a mers după Domnul! A lăsat toate și i-a urmat Lui, dimpreună cu Ioannis și cu Iacovos, fiii lui Zebedeos [Lc. 5, 10-11]. Pentru că pe toți i-a umplut uimirea sfântă [Lc. 5, 9], cea prin care Domnul devine minunat în ochii noștri.

Și, o, cât de mult aș vrea ca toți să trăim uimirea de Dumnezeu, uimirea de faptele Lui în viața noastră! Aceea pe care o trăim, atunci când ne simțim mult păcătoși, și vedem că Domnul ne umple de mari daruri și binecuvântări. Pentru că această experiență sfântă ne învață să fim recunoscători Lui pentru toate.

Dumnezeu să ne întărească în slujirea și în ascultarea de El, iubiții mei, pentru ca să ne lăsăm mereu prinși de cuvintele Sale și duși spre El cu puterea iubirii Sale celei dumnezeiești! Pentru că în Biserică, în această corabie în care noi suntem, poate să încapă toată lumea. Însă depinde și de noi câți urcă în corabia mântuirii și câți se pierd în potopul păcatului. Să reflectăm la acest lucru! Amin.


[1] Scrisă în ziua de 21 septembrie 2017, zi de joi, cu soare și vânt, 14 grade la ora 10.00. Terminată la 12. 28.

Page 1 of 2038

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén