Teologie pentru azi

Iubiții mei[1],

mai înainte de a vedea un Ierarh în carne și oase, care slujește în Biserică, m-am împrietenit cu câțiva Sfinți Ierarhi care au scris pentru posteritate. Asta pe la 14-16 ani…Și, citind cărțile lor cele dumnezeiești, am considerat că Ierarhii Bisericii sunt niște oameni foarte învățați, foarte sfinți, foarte prietenoși cu oamenii, care au timp să îți răspundă la întrebări, pentru că văd adâncul din oameni și nevoile lor reale.

Însă, mai apoi, mi-am dat seama că sunt Ierarhi și Ierarhi, că nu trebuie să îi idealizez, cum nu trebuie să idealizez pe nimeni, că nu trebuie să cer de la ei ce nu pot fi sau ce nu vor să fie, dar că cei pe care i-am cunoscut prima oară sunt cei autentici, cei de care am nevoie și are nevoie tot omul credincios. Pentru că nu pot admite ca Episcopul să fie un om distant, indiferent, neatent la nevoile reale ale oamenilor, căci el, pentru mine, e însăși personificarea comunicării și a comuniunii în Biserică și în lumea de azi.

În lumea onlineului, Episcopul ar trebui să fie primul comunicator, comunicatorul de top al lumii noastre. Mai presus de toate televiziunile și trusturile de presă și inițiativele personale ale tuturor, Episcopul ar trebui să fie discursul cel mai clar și mai întăritor al lumii noastre, omul de încredere, cel care deschide calea pentru toți, cel care ne prezintă viitorul în termenii bucuriei și ai împlinirii personale. Căci el, trăind plinătatea harului lui Dumnezeu în ființa sa, și având contacte cu toate sferele sociale, poate să vorbească pe înțelesul tuturor despre problemele mari și mici ale lumii noastre. Dar, mai presus de toate, poate fi nevoia noastră de echilibru, nevoia noastră de verticalitate, nevoia noastră de dialog real, impunător, copleșitor, întăritor, convertitor.

Și pentru că sunt rari Episcopii Bisericii care își asumă să fie prezențe online cotidiene, tocmai de aceea Biserica, de aici și de pretutindeni, nu e reprezentată în online. E mai mult o absență inexplicabilă decât o prezență copleșitoare. Pentru că nu sunt de ajuns doar dările de seamă periodice sau anuale despre activitatea Bisericii, nu sunt de ajuns doar fotografiile de la Slujbe, nu sunt de ajuns doar Slujbele în transmisie directă, ci e nevoie și de glasul continuu al Episcopilor în mediul online. De munca lor zilnică pentru întreaga Biserică.

Pentru că munca zilnică în online arată prezența ta, implicarea ta vie în viața tuturor. Onlineul explică viața ta de după Biserică, viața ta interioară, cine ești tu cu adevărat. Studiile, cărțile, predicile, conferințele tale, muncite și dăruite online, arată ce faci tu când nu ești văzut de public. Sau când publicul crede că faci altceva, dar tu muncești pentru binele Bisericii și al întregii lumi.

Un Episcop prezent în fiecare zi în online, în ciuda oboselii și a fragilității sale, care scrie și comunică cât poate, e un om credibil. Nu e un om distant, ci un om care se dăruie. E un om care se dăruie în mod evident, care se dăruie și impresionează, care comunică și luminează, care se bucură să vorbească cu oamenii și îi întâlnește în mod real dincolo de ecranele prin care îl privesc.

Căci, la Biserică, fiecare privește cu ochii lui și înțelege și judecă lucrurile și trage concluziile. Dacă asculți predica Episcopului sau mergi la o conferință a sa faci la fel. Numai că la Biserică sau undeva îl auzi și îl vezi pentru puțin timp. Dar dacă l-ai asculta și l-ai vedea și l-ai citi pe Episcop în fiecare zi pe pagina sa online și a-i vedea cine e ca om și câte eforturi face pentru tine, ca cititor, și pentru toți cei cu care comunică, atunci l-ai întâlni cu adevărat pe Episcopul tău sau din altă regiune sau din altă țară a Bisericii.

Pentru că prietenia înseamnă prezență (Nichita Stănescu). Și nu te poți împrieteni în mod real cu cineva decât atunci când îl vezi mereu, când îl vezi continuu, când îl revezi cu bucurie. Așa se explică de ce au succes azi cei care scriu, care comunică, care fac sesiuni live în fiecare zi: pentru că oamenii se obișnuiesc, se împrietenesc, se îndrăgostesc de ei. Află și bunele și relele lor, află ce le place și ce nu le place, își dau seama că au lucruri în comun cu ei și asta îi face să fie umani.

Însă Episcopul ar fi profund uman în ochii oamenilor credincioși și nu numai, dacă ar comunica, dacă s-ar dărui continuu pe pagina sa online, pentru că el ar comunica duhovnicește, ar comunica esențial, ar comunica cu toată ființa lui despre viața, istoria și experiența Bisericii. Experiența Bisericii ar fi înțeleasă din interior, dacă Episcopul, cu autoritatea sa deplină, ar explica-o pe fiecare zi, iar oamenii și-ar înțelege credința în mod pragmatic, ca o cotidianitate și nu doar legată de spațiul strict liturgic. Căci mulți cred că trebuie să își exprime credința doar la Biserică și nu clipă de clipă. Iar dacă Episcopul le-ar dovedi că credința se poate trăi și manifesta clipă de clipă, că ea e o îndrăgostire continuă de Dumnezeu și de oameni, că ea e o manifestare deplină a omului, atunci nu s-ar mai pune problema apostaziilor de tot felul. Pentru că oamenii ar înțelege că credința e totuna cu sufletul tău, cu sănătatea ta, cu mântuirea ta, cu împlinirea ta veșnică.

De aceea, absența cotidiană din online a Episcopilor, a Stareților, a Preoților pune sub semnul întrebării Biserica, pentru că Biserica pare că se ascunde, pare că nu vrea să răspundă la întrebări, pare că are numai afaceri dubioase. Însă Biserica cea vie a lui Dumnezeu face mereu Slujbe, întreține Bisericile și Mănăstirile, se implică cum poate în viața societății, trăiește în mod real, aici și în orice țară ortodoxă. Biserica nu are nimic de ascuns, pentru că ea e viața cu Dumnezeu în mijlocul oamenilor de tot felul și de orice credință. Ci, dimpotrivă, Biserica vrea să fie auzită de către toți, iubită de către toți, să se extindă la toate popoarele lumii, pe tot pământul, pentru că misiunea ei e universală și nu zonală, nu lăturalnică.

În 17 ani de online, munca noastră zilnică, a mea și a soției mele, s-a dovedit o prezență benefică, prietenoasă, luminătoare, inspiratoare pentru mulți. Cât putem scrie, cât putem edita, cât putem comunica, fără să ieșim din ritmul cotidian al profesiilor noastre, este evident pentru toți. Iar dacă Episcopii, Stareții, Profesorii de Teologie, Preoții ar fi făcut și ei la fel, dacă ar fi început de la începutul onlineului de masă în România, din 2004 încoace, am fi avut mult mai multe evidențe notabile asemănătoare platformei Teologie pentru azi. Pentru că a fi prezent mereu, a dovedi pe fiecare zi că ai profunzime și știința continuității, echilibru și dialog, bucurie și nădejde, înseamnă a fi om bun, slujitor al lui Dumnezeu și prieten al oamenilor.

Sfântul Apostol Pavlos, azi, în lumea noastră, ar fi fost prezent online tot timpul, pentru că ar fi scris cu bucurie tuturor. Când și-ar fi terminat propovăduirile publice și slujirile sale, cu toată oboseala lui, ar fi venit acasă și ar fi scris toate ale inimii sale, tot ceea ce ar fi trăit și ar fi simțit și ar fi înțeles. Pentru că el era avid să comunice, să spună, să învețe binele pe toți oamenii.

Sfântul Ioannis Hrisostomos s-ar fi bucurat enorm de arhiva de manuscrise patristice și de scrieri teologice a vremii noastre. Ar fi scris mult și bine despre tot ce ar fi înmagazinat și luminările sale ar fi fost mântuitoare pentru toată Biserica și toată lumea.

Sfântul Fotios cel Mare ar fi avut o bibliotecă copleșitoare în lumea noastră, în zeci și sute de terabaiți, una care nu i-ar mai fi fost distrusă, pentru că el prețuia în mod real informația, cunoașterea, știința. Iar toată informația și știința lumii noastre trebuie tezaurizată, pentru că din toate, un om al Bisericii, poate să scoată aur. Și scoți aur din toate, atunci când scrii spre folosul oamenilor, făcând tot felul de conexiuni între științele lumii noastre.

Însă, când citesc Viețile lor, ale Sfinților Ierarhi, îmi dau seama că ei au scos aur din piatră seacă. Că datele avute de ei la îndemână au fost infime pe lângă ceea ce noi, azi, numai informație. Pentru că azi, informația teologică e o imensitate pe lângă ceea ce aveau ei la îndemână. Însă ei au valorificat puținul lor la maximum, luminați fiind de Dumnezeu, pentru că au crezut cu totul în Dumnezeiasca Tradiție a Bisericii și nu s-au îndoit niciodată de experiența sfântă a contemporanilor și a înaintașilor lor.

Însă, la ce asistăm azi, adesea, în mediile teologice? La teologi care neagă Tradiția Bisericii, care o rescriu după cum vor, care o vând la târg pe 3 lei și care nu reușesc decât să umple de durere și de necredință pe oameni. Să-i ducă la îndoieli, la hule, la râsete prostești.

E foarte greu să mai găsești azi teologi serioși, care să scrie pe sursele Tradiției și care să vorbească în termenii adevărului. Pentru că, fiind neluminați de Dumnezeu în scrisul lor și nebazându-se pe o experiență teologică și mistică autentică, scriu amestecând adevărul cu minciuna sau se ocupă de tot felul de speculații și îndoieli, care nu folosesc pe nimeni. Și citesc aceste cărți cu penseta, luând de colo și de colo câteva date, pentru că restul e pierdere de timp. Și când o carte teologică e o pierdere de timp? Când minte cu nerușinare, când neagă adevărul Bisericii, când îi iluzionează pe oameni.

Ce pot scrie Episcopii astăzi? Despre cărțile pe care le citesc, despre oamenii pe care îi cunosc, despre ei înșiși, despre experiența lor reală de viață, despre orice problemă pe care o consideră importantă și vitală pentru oameni. O judecată dreaptă și profundă despre diverse teme teologice, filosofice, culturale, științifice și despre diverși oameni e gura de aer de care fiecare om credincios are nevoie. Pentru că o astfel de mărturisire continuă a Episcopului este chipul său oglindit în noi înșine. E modul în care el se sădește abisal în noi, pentru a ne fi prieten real. Căci prietenul real e cel care te învață adevărul și evlavia, care te învață verticalitatea.

Așadar, iubiții mei, și Episcopul și Starețul și Profesorul de Teologie și Preotul și credinciosul, oricare ar fi el, trebuie să fie transparenți pentru toți. Căci toți suntem chemați să fim lumină a lumii și nu întuneric al lumii. Ce înseamnă a fi întuneric? A fi plin de păcate, de toate păcatele, încât prin tine să nu se propovăduiască deloc voia lui Dumnezeu cu oamenii. Dar când ești lumină a lumii, atunci ești adevărul lumii, ești experiența mântuitoare a lumii, ești omul care îi duce pe oameni la Dumnezeu. Și îi ducem pe alții la Dumnezeu, când dovedim tuturor că noi suntem clipă de clipă cu Dumnezeu și mărturisim tuturor bucuria și împlini- rea noastră în viața cu Dumnezeu.

De aceea, a fi online și a te exprima normal, firesc, așa cum ești tu e totuna cu a fi firesc la locul de muncă, la Biserică, pe stradă, în vizită la cineva, oriunde ai fi. Eu nu trebuie să vorbesc altfel cu oamenii, atunci când mă întâlnesc cu ei, pentru că așa vorbesc cu toți oamenii. Sunt firesc aici, sunt firesc și când mă întâlnește tot omul. Pentru că nu am o mască, nu mă ascund de nimeni, nu sunt distant față de nimeni.

La fel ar trebui să percepem și cărțile Dumnezeieștilor Părinți când le citim: că e firescul lor, e modul lor de a fi, că așa s-au comportat ei cu toți și că ele, cărțile lor, conțin experiența lor genuină de viață, experiență cu care trebuie să ne îmbogățim și noi. Pentru că citim cărți pentru ca să devenim o carte pentru alții. Citim cărți pentru ca să le chintesențiem în noi înșine, să le facem una cu noi. Dar devenim cărți vii, așa cum sunt și cărțile Sfinților, pentru că ne umplem de experiența Sfinților ca unii care o retrăim în noi înșine.

Dumnezeu să ne întărească în tot lucrul cel bun și să ne lumineze mereu, ca să înțelegem care e scopul vieții noastre de zi cu zi! Mult spor și multă împlinire în tot ceea ce faceți! Amin!

[1] Începută la 9. 15, în zi de joi, pe 26 ianuarie 2023. Cer înnorat, un grad, vânt de 11 km/ h.

Iubiții mei[1],

ca să auzim, trebuie să ne liniștim interior și, ca să ne liniștim, trebuie să ne pocăim tot timpul. Pentru că pocăința face inima miloasă, atentă, duioasă, ascultătoare la nevoile oamenilor. Fiindcă auzi pe altul, dacă îți asculți inima. Și îți asculți inima, dacă îți recunoști păcatele tale tot timpul înaintea lui Dumnezeu. Și, ca să-l auzi pe altul la modul fundamental, la modul adânc, trebuie să-L auzi neîncetat pe Dumnezeu, Care îți vorbește în inima ta. Care te îndrumă pe fiecare zi ce să faci.

Dar când mergi tot timpul cu căștile în urechi și când asculți muzică dincolo de suportabilitatea urechilor tale și când faci abstracție de toți ceilalți, atunci nu te asculți nici pe tine, nici pe altul și nici pe Dumnezeu. Pentru că El, tu și altul aveți nevoie de liniștea inimii…

Femeia hananea [γυνὴ χαναναία][Mt. 15, 22, BYZ], adică din Hanaan [Χανάαν], a strigat din adâncul inimii sale [Ibidem]. Dar nu pentru nevoile sale, ci pentru sănătatea fiicei sale! Pentru că ea a conștientizat starea acesteia, a fiicei sale, și pentru ea era rănită de durere. De aceea, a strigat către Domnul și I-a zis: „Miluiește-mă, Doamne, fiule al lui David! Fiica mea rău se demonizează [Ἐλέησόν με, Κύριε, υἱὲ Δαυίδ· ἡ θυγάτηρ μου κακῶς δαιμονίζεται]” [Ibidem].

Dar ca să înțelegi că cineva se demonizează din ce în ce mai mult trebuie să vezi sufletul omului. Căci astăzi, mulți, deși se demonizează pe fiecare zi, nu înțeleg acest lucru. Iar părinții lor stau în casă cu copiii lor demonizați, cu copiii lor plini de demoni, și consideră că au probleme psihice și de comportament. De aceea, le dau pastile și nu se roagă pentru ei. Nu îi duc la Biserică. Nu cer ajutorul lui Dumnezeu. Și nu îi duc la Biserică și nici nu se roagă pentru ei, pentru că nu văd boala sufletească din ei. Nu văd că ei sunt plini de demoni și nu de vreo boală somatică.

Însă această femeie, deși păgână, e admirabilă pentru noi. Căci ea a văzut adevărata boală a fiicei sale: demonizarea ei. Și a strigat către Domnul în mod profund teologic, pentru că L-a văzut ca fiul lui David, ca Mașiah cel venit din descendența lui David.

A folosit substantivul fiul la vocativ (υἱὲ), așa cum este și în rugăciunea lui Iisus: Κύριε Ιησού Χριστέ [Doamne Iisuse Hristoase], Υιέ του Θεού [Fiule al lui Dumnezeu], ελέησόν με [miluiește-mă pe mine], τον αμαρτωλόν [păcătosul]!”[2]. Pentru că ea s-a rugat isihast Domnului, s-a rugat din adâncul inimii sale. Și s-a rugat, pentru că a văzut, a simțit, s-a pătruns, s-a îndurerat cu totul de situația ei jalnică. Ceea ce trebuie să facă părinții întotdeauna pentru copiii lor.

Căci dacă tu, ca părinte, zici că ești trecut prin viață, că ai experiență de viață, tu nu trebuie să te comporți cu copilul tău așa cum se comportă el, care poate fi iresponsabil la un moment dat. Dacă vezi că el greșește cu ceva, dacă vezi că nu știe ceva anume, dacă vezi că s-a înhăitat la rele cu alții, dacă vezi că el e indolent într-o anume privință, tu nu trebuie să stai nepăsător. Căci, dacă stai nepăsător, asiști la distrugerea interioară a copilului tău, lucru care, uneori, e ireparabil. Și, dacă ai inimă de mamă, de tată, de bunic, de bunică, de frate, de soră, de prieten, de prietenă, atunci îl ajuți pe cel pe care îl iubești. Nu te uiți la el cum moare, ci te pui în locul lui și îl ajuți.

Și femeia a cerut mila Domnului pentru fiica ei! Pentru că numai Domnul îi aruncă pe demoni din noi înșine. Și demonii vin și se lipesc mereu de noi și, adesea, nu le simțim prezența, nu le simțim gândurile, nu le simțim răutatea lor care ne omoară interior. Dar când ne rugăm și ne smerim înaintea Domnului, când ne vedem adâncul păcătoșeniei noastre și simțim că ei s-au dezlipit de noi, atunci înțelegem ce înseamnă să fii parazitat continuu de demoni. De prezența lor spirituală nefastă. Căci, ca niște paraziți, ei se lipesc de sufletul și de trupul nostru și ne furnizează gânduri demonice, sentimente demonice, intenții demonice, mișcări interioare păcătoase, pe care, dacă nu le înțelegi, crezi că sunt ale tale, că așa ești tu, că așa simți, că așa gândești.

Când demonii îi învață pe tineri să se masturbeze, să își piardă virginitatea, să trăiască promiscuu, ei le prezintă toate acestea ca pe „o eliberare interioară”, ca pe „o emancipare” a lor. Fiindcă le spun că „numai” trăind în păcat vor fi „stăpâni pe ei înșiși”. Însă, neștiind ce să facă cu schimbările lor fiziologice și fiind curioși să ardă etapele, să aibă „experiențe” cu tot dinadinsul, tinerii nu devin stăpâni pe ei înșiși, ci robii patimilor lor. Căci atunci când încep să se umple de plăcere sexuală, de plăcerea băuturii, a fumatului, a drogurilor, a extravaganțelor de tot felul, ei devin robii demonilor și nu stăpâni pe ei înșiși. Devin sclavi, când „experiențele” considerau că o să le aducă „eliberarea interioară”…

Și fiica femeii din Evanghelia de azi [Mt. 15, 21-28], fără doar și poate, a făcut și ea experiențe rele pe sănătatea și tinerețea ei. Că d-aia ajungem să ne demonizăm: pentru că păcătuim în neștire, fără mustrări de conștiință, fără să ne pocăim pentru păcatele noastre. Și când nu te pocăiești, te îndrăcești, te demonizezi continuu, chiar dacă nu înțelegi acest lucru sau chiar dacă nu îl admiți. Că o boală nu e boală doar când o admiți în tine însuți, ci ea e de atunci, de când începe să existe în tine însuți.

De aceea, mulți trăiesc cu demonii în ei, fără să știe de ce nu se simt bine, de ce nu se simt împliniți, de ce nu le merge bine în viață. Și astfel trăiește majoritatea lumii de azi. Căci doar cei care se luptă interior cu demonii în fiecare clipă nu lasă înrâuririle demonilor să îi sufoce. În rest, înfrățirea cu demonii, coabitarea cu ei, e viața lor de zi cu zi. Pentru că nu își pun problema că sunt parazitați de ființe spirituale nevăzute de ei, dar foarte reale și foarte rele. Și nu își pun această problemă fundamentală a luptei duhovnicești cu demonii, pentru că nu au cunoscut teologia mistică, duhovnicească a Bisericii lui Dumnezeu. Nu cunosc cum și-au sfințit viața Sfinții lui Dumnezeu, nu cunosc câte ispite, necazuri, dureri și pericole au avut de suferit din partea demonilor și a oamenilor păcătoși, pentru ca să își sfințească viața lor.

Și când Sfântul Pavlos ne spune că viața noastră este ascunsă [κέκρυπται], împreună cu Hristos, în Dumnezeu [Col. 3, 3, BYZ], că e ascunsă în slava Dumnezeului nostru treimic, el ne spune că tot drumul interior al mântuirii noastre e tainic pentru oameni, pentru că îl știe numai Dumnezeu și noi înșine. Iar când Sfinții se confesează, când își mărturisesc experiențele lor cele îndumnezeitoare, atunci ei vorbesc explicit despre această mare taină a vieții lor, pentru ca să ne folosească duhovnicește. Căci Sfinții lui Dumnezeu nu pierd niciodată timpul când scriu pentru noi, când ne predică, când ne slujesc, când ne povățuiesc, fiindcă ei urmăresc binele nostru real. Și binele nostru real nu e să mâncăm și să bem și să ne fie bine aici, acum, pe pământ, ci să ne fie bine și aici, dar și veșnic. Și acest bine real e viața noastră cu Dumnezeu, care ne umple de tot binele cel dumnezeiesc.

Femeia a văzut cauza reală a bolilor noastre: demonizarea interioară. Și ea a cerut ajutorul lui Dumnezeu și l-a și primit. Pentru că Domnul i-a zis ei: „O [Ὦ], femeie [γύναι], mare [este] credința ta [μεγάλη σου ἡ πίστις]! Să-ți fie ție precum voiești [γενηθήτω σοι ὡς θέλεις]!” [Mt. 15, 28, BYZ]. Și Dumnezeu ascultă voia omului numai atunci când omul e plin de voia lui Dumnezeu. Dumnezeu e cu omul întru toate și îl ascultă pe el, când omul e cu totul lipit de Dumnezeu și Îl ascultă pe El întru toate. Și Dumnezeu a ascultat rugăciunea plină de iubire pentru altul, pentru că aceasta e ieșire din noi înșine spre alții.

Când suntem plini de noi înșine și ne vedem numai pe noi, n-avem timp să ne rugăm, să vorbim, să îl ajutăm pe un altul. Considerăm că pierdem timpul degeaba dacă vorbim cu el, dacă îl ajutăm, dacă ne rugăm pentru el. Și asta se petrece, pentru că suntem singuri, orbi și robiți de interese mărunte. Căci dacă ne-ar interesa aproapele nostru, ne-ar interesa și sufletul nostru. Pentru că suntem vii doar cât suntem comunicativi, doar cât suntem buni, doar cât sun- tem milostivi, doar cât suntem plini de pocăință.

„Și a fost vindecată fiica ei din ceasul acela [Καὶ ἰάθη ἡ θυγάτηρ αὐτῆς ἀπὸ τῆς ὥρας ἐκείνης]” [Mt. 15, 28, BYZ], ne spune Sfântul Matteos. Pentru că Dumnezeu a vindecat-o pe fiica ei în ceasul acela, atunci când a lăudat credința vie, iubitoare, milostivă a mamei sale. De unde înțelegem că Dumnezeu nu face făgăduințe în van, ci făgăduințele Lui sunt reale, pentru că se împlinesc în viața noastră. Și toate poruncile Lui sunt făgăduințe reale, care se împlinesc în viața noastră imediat, dacă începem să le împlinim.

Dacă ne facem săraci de gânduri rele în sufletul nostru, atunci ne umplem de fericirea lui Dumnezeu [Mt. 5, 3, BYZ]. Dacă ne plângem păcatele noastre, atunci ne umplem de fericirea lui Dumnezeu [Mt. 5, 4]. Dacă ne umplem de blândețea cea duhovnicească [Mt. 5, 5], dacă flămânzim și însetăm mereu după voia lui Dumnezeu [Mt. 5, 6], dacă ne umplem mereu de milă [Mt. 5, 7] pentru toți oamenii și pentru întreaga Lui creație, dacă ne curățim mereu inima noastră [Mt. 5, 8], adică tot sufletul și trupul nostru, atunci ne umplem de fericirea lui Dumnezeu. Căci fericiți sunt cei care fac pace în ei și în oameni și între oameni și între popoare [Mt. 5, 9]! Fericiți sunt cei care suferă în mod nedrept și sunt prigoniți pentru Domnul [Mt. 5, 10-11]! Iar toți cei care se umplu de fericirea lui Dumnezeu în multele feluri ale virtuților dumnezeiești, se bucură și se veselesc dumnezeiește [Mt. 5, 12, BYZ], pentru că sunt împreună cu Dumnezeu și vor să fie veșnic împreună cu El.

Că de demonizare poți scăpa, dar te poți îmbolnăvi la loc! Și de ce te redemonizezi? Pentru că nu alegi, o dată pentru totdeauna, să trăiești numai cu Dumnezeu și pentru El. Viața cu Dumnezeu e reala viață a omului, e firescul omului, e modul de a fi al omului. Tocmai de aceea, orice păcat n-are de-a face cu normalitatea omului. Și noi spovedim tot păcatul, pentru că tot păcatul e anormalitate. Și e anormalitate, pentru că vedem în mod pragmatic în ființa noastră, că atunci când îl eliminăm din ființa noastră, noi începem să ne manifestăm normal, să ne manifestăm firesc și să ne umplem de cuviința vieții duhovnicești.

Căci dacă iubești păcatele, nu suporți firescul omului. Dar când începi să urăști păcatele, tot păcatul, atunci începi să iubești firescul omului, așa cum începi să iubești mâncarea bună, apa bună, aerul bun, liniștea, vorbirea folositoare, Slujbele Bisericii, rugăciunea, postul, privegherea, metaniile, închinăciunile, smerenia…Te umpli de pocăință, de citiri sfinte, de traduceri sfinte, de luminări și vederi dumnezeiești, pentru că ești avid de viața reală, de viața cu Dumnezeu. Și viața cu Dumnezeu e viața în care demonii au fost scoși afară din noi de El Însuși, pentru că a venit El, prin slava Lui, ca să împărățească în noi pentru totdeauna.

Vă doresc multă pace, înțelepciune și împlinire dumnezeiască! Amin!

[1] Începută la 7. 39, în zi de miercuri, pe 25 ianuarie 2023. Cer înnorat, un grad, vânt de 6 km/ h.

[2] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Προσευχή_του_Ιησού.