Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Întrebări și răspunsuri teologice (vol. 1)

Intrebari si raspunsuri teologice (vol. 1)

*

Pagina sursă a cărții.

PDFEPUBKindleTorrent

*

Întrebările la care am răspuns în această carte:

1. Câți colaci cuprinde un căpețel și ce semnifică ei? (5-7)

2. Care sunt numele care apar în cartea Facerea? (7-20)

3. Ce a fost mai înainte: oul sau găina? (20-21)

4. Ce spun canoanele Bisericii despre căsătorie? (21-41)

5. Când a apărut ideea de Sinod Ecumenic în canoanele Bisericii? (41-42)

6. Care canon bisericesc atestă pentru prima oară Taina Sfintei Mirungeri? (42)

7. Diaconița trebuie hirotesită sau hirotonită? (42-43)

8. Ce spun canoanele Bisericii despre superstiții? (43-44)

9. Ce spun canoanele Bisericii despre travestire și purtarea de măști? (44-45)

10. Ne putem duce la mare, ca să facem baie în comun? (45-46)

11. Cum a născut Maica lui Dumnezeu potrivit canoanelor Bisericii? (46)

12. În ce canon ni se vorbește despre primele 6 Sinoade Ecumenice? (47)

13. În ce canon este atestată realitatea istorică și veridicitatea teologică a Sfântului Sfințit Mucenic Dionisios Areopagitul? (47)

14. Când se primește Taina Sfintei Mirungeri? (47)

15. Are de-a face cu învățătura Bisericii proverbul „cine sapă groapa altuia, cade singur în ea”? (48)

16. Ce înseamnă faptul că Domnul „este apărătorul mântuirilor unsului Său” [Ps. 27, 8, LXX]? (48-49)

17. Cum trebuie să înțelegem cuvântul: „Glasul Domnului întărind cerbii” [Ps. 28, 9, LXX]? (49)

18. De ce Domnul „va descoperi dumbrăvile” [Ps. 28, 9, LXX]? (49-50)

19. Ce a vrut să spună Sfântul David prin expresia: „Domnul va locui potopul” [Ps. 28, 10, LXX]? (50)

20. Care este zidul celor care iubesc legea Domnului [Par. lui Sal. 28, 4]? (50-51)

21. De cine sunt prinși oamenii în Par. lui Sal. 28, 12? (51)

22. Ce înseamnă „să nu fii exeget [ἐξηγητὴς] neamului celui fărădelege” [Par. lui Sal. 29, 18, LXX]? (51-52)

23. Ce înseamnă: „dar ieșirea lui nu a spălat-o” [Par. lui Sal. 30, 12]? (52)

24. Cum trebuie să înțelegem duhovnicește locul de la Par. lui Sal. 30, 17? (52-53)

25. Ce înseamnă: „Mulge lapte și va fi unt!” [Par. lui Sal. 30, 33]? (53-54)

26. Ce s-a petrecut cu Sfintele Moaște ale Sfântului Profet Elisseos și ale Sfântului Profet Ioannis Botezătorul în timpul lui Iulianos Apostatul? (54-55)

27. Ce a spus Sfântul Mare Mucenic Artemios despre dumnezeii păgâni, Sibile și Virgilius? (55)

28. De ce se veselește inima în osteneală [Eccl. 2, 10]? (55-56)

29. Ce înseamnă a vedea binele în toată osteneala noastră [Eccl. 3, 13]? (56)

30. Care sunt numele Sfinților Apostoli conform Matteos 10? (56-57)

Read More

Puteți fi partenerii noștri

mana dreapta a Sfantului Patriarh Ioan Gura de Aur

De aici puteți downloada, în mod gratuit, cărțile noastre editate la nivel online!

***

Dacă doriţi să ajutaţi financiar platforma noastră online şi proiectele noastre editoriale o puteţi face contactându-ne pe adresa de email:

dorinfather@yahoo.com

sau făcând donații în contul:

Picioruş Gianina Maria Cristina

BCR

RO31RNCB0080079049010001

***

Platforma noastră este editată pe Windows 10 și Firefox updatat la zi. Dacă nu sunteți în acești parametri…e posibil ca unele părți ale onlineului nostru să nu le puteți vizualiza.

***

Vă mulţumim frumos tuturor!

Iluziile literaturii și deziluziile criticii [2]

Bogdan Crețu, Iluziile literaturii și deziluziile criticii. Noi coduri de lectură, între estetic și ideologic, Ed. EuroPress Group, București, 2015, 422 p.

Ion Pop, Avangardismul poetic românesc, apărută în 1969[1], „reprezintă cea dintâi tentativă, întru totul lăudabilă, de sistematizare a acestui complex și inegal ferment al literaturii primului sfert de veac XX”, p. 135.

Autorul consideră că „Ilarie Voronca nu a practicat niciodată teribilismul pur”, p. 137, în materie de poezie, pentru că a căutat să transforme scrisul într-o experiență de viață, p. 140.

Cititorul de azi? Pentru Crețu el este „din ce în ce mai leneș și mai puțin atras de poezie”, p. 141. O afirmație din 2007, p. 141.

M. Blecher[2] a murit la 29 de ani, p. 142. „Blecher își scrie cărțile în orizontul apropiat al morții, de care era conștient; nu are vreme nici măcar să cizeleze, darămite să mai și trișeze”, p. 145.

Anchilozarea în critica estetică, p. 148. „mediocritatea onorabilă”, p. 149. Sexul gingaș, în loc de sexul slab, p. 152.

Mihail Sadoveanu a plagiat-o pe Constanța Marino-Moscu în romanul Mariana Vidrașcu, p. 153[3].

Crețu consideră că Hortensia Papadat‑Bengescu este „un scriitor mai îndrăzneț, mai original, mai bun, mai actual decât Camil Petrescu, Anton Holban, Mircea Eliade, Felix Aderca și atâția alți congeneri”, p. 154.

Sorana Gurian a murit la 43 [42][4] de ani, p. 155. Pe Bianca Burța‑Cernat[5] o consideră „încă de la prima carte, un istoric literar redutabil, perfect format. Are tot ce îi trebuie: rigoare, răbdare, echilibru, un stil curat, limpede, intuiții corecte, pasiunea și ambiția lăudabilă de a epuiza subiectul”, p. 155.

Ion Simuț „a contestat” calitatea de scriitor a lui Eugen Barbu, p. 156, lucru care n-are de-a face cu adevărul. Autorul îl consideră pe Simuț „un critic independent”, p. 156, și spune că „bunul‑simț și echilibrul caracterizează critica lui Ion Simuț și fac din el un reper în istoriografia literară a ultimelor decenii”, p. 157.

I-a citit toate cărțile lui Simuț, p. 157, și consideră că Ion Simuț „practică o critică neleneșă, deloc călduță, deloc amabilă ori decorativă, care problematizează permanent, care pune pe gânduri și duce, aproape de fiecare dată, mai departe discuția despre cutare scriitor ori cutare fenomen”, p. 157.

La finalul unui articol din 2013: „de la doi critici aștept o istorie a literaturii române a secolului al XX‑lea: de la Eugen Simion și de la Ion Simuț. Sunt singurii care mai pot resuscita, pentru moment, acest gen care și‑a consumat energiile și mizele”, p. 161.

Slugărnicia, p. 167. G. Călinescu are dosar de urmărire între 1959‑1960, p. 170. Pentru urmărirea lui, Securitatea a folosit „38 de ofițeri de securitate și de miliție, 20 de informatori…[și] șapte case de întâlnire” conspirativă, p. 171. Totodată „i s‑a interceptat corespondența…i s-a ascultat telefonul și i s‑a montat în casă aparatură de înregistrare”, p. 171. Dosarul are 463 p., cf. p. 171.

Pentru regimul comunist, George Călinescu a fost „un oponent periculos”, p. 171. „Savantul este înconjurat de informatori (oamenii cei mai apropiați din institut îl toarnă sistematic, femeia de serviciu, șoferul sunt prelucrați în același scop), este ascultat în propria casă. Pe scurt, este tratat ca un inamic temut al comunismului”, p. 172.

G. Călinescu a fost scos de la Facultatea de Litere și înlocuit cu Ion Vitner[6], care era dentist, p. 174.


[1] Un fragment din carte: https://www.scribd.com/document/205640990/ Ion-Pop-Avangarda-in-literatură.

[2] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Max_Blecher.

[3] Idem: http://ziarulceahlaul.ro/o-scriitoare-uitata-un-caz-ciudat-de-istorie-literara/.

[4] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Sorana_Gurian.

[5] Idem: https://www.facebook.com/bianca.cernat2.

[6] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Vitner.

Înțelepciunea lui Sirah, cap. 39, cf. LXX

1. Însă dând sufletului său și cugetând în[tru] legea Celui Preaînalt. Înțelepciunea tuturor celor vechi va căuta și în[tru] profeții se va folosi.

2. Povestea oamenilor celor vestiți va păzi și în întoarcerile parabolelor împreună va intra,

3. cele tainice ale parimielor va căuta și în enigmele parabolelor [ἐν αἰνίγμασι παραβολῶν] va trăi,

4. în mijlocul oamenilor celor mari va sluji și înaintea povățuitorilor se va arăta, în pământul neamurilor celor străine va trece, căci a ispitit în oameni cele bune și cele rele.

5. Inima lui va da să se scoale dis-de-dimineață către Domnul, Cel care l-a făcut pe el, și înaintea Celui Preaînalt se va ruga. Și va deschide gura lui în[tru] rugăciune [καὶ ἀνοίξει στόμα αὐτοῦ ἐν προσευχῇ] și pentru păcatele sale se va ruga [καὶ περὶ τῶν ἁμαρτιῶν αὐτοῦ δεηθήσεται].

6. Dacă Domnul Cel Mare [Κύριος ὁ Μέγας] are să voiască[, atunci cu] duhul înțelegerii va fi umplut. El va vărsa cuvintele înțelepciunii sale și, în rugăciune, se va mărturisi Domnului [καὶ ἐν προσευχῇ ἐξομολογήσεται Κυρίῳ].

7. El va îndrepta sfatul său și știința și în cele ascunse ale sale va cugeta [καὶ ἐν τοῖς ἀποκρύφοις αὐτοῦ διανοηθήσεται].

8. El va arăta învățătura învățăturii sale [αὐτὸς ἐκφανεῖ παιδείαν διδασκαλίας αὐτοῦ] și în[tru] legea făgăduinței Domnului se va lăuda.

9. Mulți vor lăuda înțelegerea sa și până [întru] veac nu se va șterge, nu se va îndepărta pomenirea lui și numele său va trăi întru neamurile neamurilor.

10. Neamurile vor povesti înțelepciunea lui și adunarea va vesti lauda sa.

11. Dacă are să rămână, nume va lăsa [mai mult] decât mii, și dacă are să se odihnească, se desăvârșește sieși.

12. Încă cugetând mă voi povesti și ca plinătatea lunii m-am umplut.

13. Ascultați-mă [voi], fiii cei cuvioși, și odrăsliți ca trandafirul crescând la curgerea cea jilavă

14. și ca tămâia bine-dăruiți mireasmă și înfloriți floare ca crinul! Dați mireasmă și lăudați cântare! Binecuvântați pe Domnul peste toate lucrurile!

15. Dați numelui Său măreție [δότε τῷ ὀνόματι Αὐτοῦ μεγαλωσύνην] și mărturisiți-vă în lauda Sa [καὶ ἐξομολογήσασθε ἐν αἰνέσει Αὐτοῦ], în odele buzelor [ἐν ᾠδαῖς χειλέων] și în lire [καὶ ἐν κινύραις]! Și așa veți zice în[tru] mărturisire:

16. „Toate [sunt] lucrurile Domnului, că bune foarte [sunt ele] și toată porunca [Sa] în[tru] vremea ei va fi. [Și] nu este să zici: «Ce [este] aceasta? [Sau] întru ce [este] aceasta?». Căci toate în[tru] vremea sa [lor] se va căuta [se vor căuta].

17. În cuvântul Său a stat apa ca grămada [de snopi] [ἐν λόγῳ Αὐτοῦ ἔστη ὡς θιμωνιὰ ὕδωρ] și în cuvântul gurii Sale [sunt] hambarele apelor [καὶ ἐν ῥήματι στόματος Αὐτοῦ ἀποδοχεῖα ὑδάτων].

18. În porunca Sa [este] toată bunăvoirea [ἐν προστάγματι Αὐτοῦ πᾶσα ἡ εὐδοκία] și nu este [cel] care va împuțina mântuirea Sa [καὶ οὐκ ἔστιν ὃς ἐλαττώσει τὸ σωτήριον Αὐτοῦ].

19. Lucrurile a tot trupul [sunt] înaintea Sa [ἔργα πάσης σαρκὸς ἐνώπιον Αὐτοῦ] și nu este să se ascundă [ceva] de la ochii Săi [καὶ οὐκ ἔστιν κρυβῆναι ἀπὸ τῶν ὀφθαλμῶν Αὐτοῦ].

20. Din veac [și până] întru veac a privit[1] [ἀπὸ τοῦ αἰῶνος εἰς τὸν αἰῶνα ἐπέβλεψεν] și nimic [nu] este minunat înaintea Sa [καὶ οὐθέν ἐστιν θαυμάσιον ἐναντίον Αὐτοῦ].

21. Și nu este să zici: «Ce [este] aceasta? [Sau] întru ce [este] aceasta?». Căci toate a[u] fost zidit[e] întru nevoile lor.

22. Binecuvântarea Sa ca râul a acoperit [ἡ εὐλογία Αὐτοῦ ὡς ποταμὸς ἐπεκάλυψεν] și ca potopul a îmbătat uscatul [καὶ ὡς κατακλυσμὸς ξηρὰν ἐμέθυσεν].

23. În acest fel, urgia Sa neamurile o va [vor] moșteni, precum [El] a schimbat apele întru sărătură.

24. Căile Sale [sunt] cele drepte celor Cuvioși [ai Săi], așa [precum sunt] împiedicările celor fărădelege.

25. Cele bune a[u] fost zidit[e] celor buni dintru început, așa [și] cele rele celor păcătoși.

26. Începutul a toată nevoia întru viața omului [sunt] apa și focul și fierul și sarea și făina de grâu și laptele și mierea, sângele strugurelui [αἷμα σταφυλῆς] și uleiul și veșmântul.

27. Acestea toate [sunt] întru cele bune celor evlavioși [și] așa se va [vor] schimba întru cele rele celor păcătoși.

28. Este [sunt] duhuri care întru răzbunare a[u] fost zidit[e] [ἔστιν πνεύματα ἃ εἰς ἐκδίκησιν ἔκτισται][2] și în[tru] mânia Sa a întărit bătăile lor [καὶ ἐν θυμῷ Αὐτοῦ ἐστερέωσεν μάστιγας αὐτῶν]. În vremea sfârșitului tărie vor revărsa și mânia Celui care i-a făcut pe ei vor [va] înceta.

29. Focul și grindina și foamea și moartea[3], toate acestea întru răzbunare a[u] fost zidit[e].

30. Dinții fiarelor și scorpionii și viperele și sabia [sunt] răzbunându-se [pentru a se răzbuna] întru moarte pe cei neevlavioși.

31. În porunca Lui se vor veseli și pe pământ întru nevoi se vor pregăti și în vremea lor nu vor încălca cuvântul.

32. Pentru aceasta dintru început m-am întărit și am cugetat și în scris am lăsat:

33. «Lucrurile Domnului [sunt] toate cele bune și toată nevoia în ceasul ei o va da».

34. Și nu este să zici: «Aceasta [decât] aceasta [este] mai rea». Căci toate în[tru] vremea [lor El le] va binevoi”.

35. Și acum, cu toată inima și [cu toată] gura, cântați și binecuvântați numele Domnului!


[1] Cu referire la Dumnezeu, pentru că El a privit.

[2] Aici nu se acreditează ideea că Dumnezeu a creat demonii, ci că El se folosește de răutatea lor pentru pedepsirea celor păcătoși.

[3] Moartea e consecința păcatului nostru și nu zidirea lui Dumnezeu! Dar El Se folosește de moarte, ca și de elementele create de El, pentru ca să Se răzbune pe păcatele noastre.

Memento mori și nostalgia Paradisului [8]

Pedeapsa pentru păcate nu ocoleşte nici pe poporul lui Dumnezeu, Israelul – şi aici Eminescu urmează din nou relatările din Sfânta Scriptură: „Dar venit-a judecata, şi de sălcii plângătoare/ Cântăreţul [cel ce cântă cântare Domnului] îşi anină arfa lui tremurătoare [în vremea captivităţii babilonice, cf. Ps. 136]; /…/ Şi popor şi regi şi preoţi îngropaţi-s sub ruine./ Pe Sion templul se sparge –  niciun arc nu se mai ţine,/ Azi grămezi mai sunt de piatră din cetatea cea de ieri [Ierusalim], împlinindu-se prorocia Mântuitorului:

„Şi când S-a apropiat, văzând cetatea, a plâns pentru ea, zicând:  dacă ai fi cunoscut şi tu, în ziua aceasta, cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum ascunse sunt de ochii tăi.  Căci vor veni zile peste tine, când duşmanii tăi vor săpa şanţ în jurul tău şi te vor împresura şi te vor strâmtora din toate părţile. Şi te vor face una cu pământul, şi pe fiii tăi care sunt în tine, şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră pentru că nu ai cunoscut vremea cercetării tale” (Lc. 19, 41-44, Biblia 1988).

„Şi ieşind Iisus din templu, S-a dus şi s-au apropiat de el ucenicii Lui, ca să-I arate clădirile templului.  Iar El, răspunzând, le-a zis: «Vedeţi toate acestea? Adevărat grăiesc vouă: nu va rămâne aici piatră pe piatră, care să nu se risipească»” (Mt. 24, 1-2, Biblia 1988).

Grecia antică şi Roma au aceeaşi soartă: măririi lor i-a urmat decăderea. În urma destrămării culturii elenistice (idealizate de poet, poate tocmai pentru a ilustra forţa ei seducătoare până în zilele noastre), „marea-nfiorată de sublima ei durere,/ În imagini de talazuri, cânt-a Greciei cădere”.

Iar trufia romanilor, „popor de regi”, sfârşeşte în „nunta grozavă” a Romei cu focul, înecată de nebunia lui Nero: „Urbea [Roma] îşi frământă falnic valuri mari de fum şi jar;/ Din diluviul de flăcări, lung întins ca o genune,/ Vezi neatins cu arcuri de-aur un palat ca o minune/ Şi din frunte-i cântă Neron…cântul Troiei funerar” – aluzie la întemeierea Romei de către Eneas, de troieni.

Ion Heliade Rădulescu făcuse, mai înainte, o comparaţie între căderea civilizaţiilor antice, greacă şi romană, şi căderea primilor oameni din Rai.

În partea a patra a poemului Anatolida sau Omul şi forţele, intitulată Arborul ştiinţei, reproducând pasajul biblic despre căderea Protopărinţilor Adam şi Eva, o aseamănă, în planul evenimentelor esenţiale din istoria umanităţii şi al semnificaţiilor decăderii şi prăbuşirii, cu distrugerea vechilor civilizaţii, a Greciei şi a Romei. Aceasta în interiorul concepţiei mai largi, străvechi bizantine, conform căreia lumea a coborât în permanenţă treptele decăderii, a urmat descenderii de la o stare spirituală, „cultă”, înaltă, către o conştiinţă din ce în ce mai întunecată, mai neclară a adevărului, până când a venit Revelaţia:

De este o cădere, a fost ş-o stare cultă
De arte, de ştiinţe, de pace, de dreptate,
D-amor, de armonie, de bunuri legitime,
A fost ş-o fericire.

A Greciei cădere în sine presupune
Ş-o mare naintare, în care înfloriră
Virtuţi, ştiinţe, arte şi drept şi libertate,
În care se născură ş-atât se dezvoltară
Talente, minţi şi genii, eroi şi legislatori;

A Greciei cădere ne dă să înţelegem,
Din fapte-nvederate, c-a fost a lumii şcoală,
Precum căderea Romei ne-nvederează-n faptă
C-a fost odinioară şi doamnă, şi potente.

A omului cădere de ce să n-aibă-n sine
Aceeaşi însemnare? de ce să nu ne spuie
D-un nalt grad de cultură în care omenirea
A fost ajuns odată şi a căzut la urmă?

Toţi popolii din lume conservă suvenirea
D-o stare foartă naltă din care căzu omul.
Tradiţia îi dete şi forme variate,
Şi nume, după locuri: la unii ev de aur [Hesiod[1]],
La alţii paradise, la mulţi divină eră,
Cereasca-mpărăţie, perfecta fericire.

S-a zis că pe atunci locuitorii Terrei
Era mai sus de oameni cu mintea, cu puterea,
Când, domni pe elemente [stihii], răstrăbătea pământul
Şi aerul şi marea, când spaţiul şi timpul
Era al lor dominiu; perfecta fericire
Sau absolutul bine era a lor avere,
Legitim eritagiu. /…/

E cu metod Scriptura, căci atestând căderea
Ne spune câte-există şi cum vorbeşte lumea
De arborul ştiinţei /…/

Căzut-ai prin eroare-ţi, lipsit de preştiinţă;
Prin Dumnezeu-Cuvântul te nalţă la splendoarea,
La starea-ţi primitivă [primară, originară].

Heliade reproduce aici concepţia bizantină în conformitate cu care mitologiile sunt o anamneză neclară, o amintire ştearsă a adevărului primordial.

Paradisul originar sau potopul sunt două astfel de momente care există în memoria întregii umanităţi, de pe toată suprafaţa globului pământesc, sfidând distanţele geografice, deosebirile dintre civilizaţii sau izolaţionismul cultural şi dovedind un izvor uman comun şi o conştiinţă primară fundamentală şi superioară. De reţinut este ideea că semnificaţia acestor căderi nu este una aleatorie şi că pronia dumnezeiască încadrează aceste căderi, în faţa ochilor contemplativi ai conştiinţei umane, într-o pedagogie universală destinată raţiunii care înţelege semnele istoriei.


[1] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Hesiod.

Predică la Duminica a IV-a după Cincizecime [2018]

Iubiții mei[1],

nașterea Sfântului Profet Ioannis, Înaintemergătorul și  Botezătorul Domnului, e o realitate istorică, și pe ea o pomenim azi, pe 24 iunie, pe când Drăgaica[2] și Sânzienele[3] sunt ritualuri mitologice hilare. Sunt ritualuri păgâne perpetuate necritic de-a lungul istoriei și care n-au nimic de-a face cu Biserica. Și de care trebuie să ne distanțăm tot mai mult interior și faptic, pentru că fac parte din bagajul nefast al păgânismului, de care vrem să scăpăm de 2.000 de ani.

Căci nu „Drăgaica face ca fructele să se coacă mai repede, ferindu-le de stricăciuni și putrezire”[4], ci Dumnezeu face ca fructele să se coacă la timpul lor și să fie ferite de stricăciune! Pentru că Dumnezeu e Creatorul tuturor lucrurilor și El le ține pe toate în viață și în existență.

Iar zâne[5] sau iele[6] nu există în realitate, pentru că sunt ficțiuni mitologice! După cum nu există nici moroi[7] sau vampiri[8]. Dar există Sfinți Îngeri și demoni. Căci Sfinții Îngeri sunt cei care ne păzesc și ne ajută tot timpul în mântuirea noastră, pe când demonii vor să ne corupă și să ne facă să cădem în tot felul de păcate, pentru ca să deznădăjduim de mântuirea noastră și să ne sinucidem.

De aceea, creștinii trebuie să se lepede de toate lucrurile întunericului, de toate superstițiile și mitologiile păgâne și de toate învățăturile eretice și să cunoască în mod profund teologia și viața Bisericii. Căci dacă am cunoaște teologia Bisericii și cum trăiesc creștinii cu adevărat, atunci am considera drept hilar/ demn de râs orice ritual păgân sau orice învățătură eretică.

Pentru că Biserica are Slujbele și viața ei, modul ei de a fi și nu are nevoie „să împrumute” ritualuri păgâne sau eretice. Ci creștinii trebuie să caute răspunsuri pentru viața lor în cărțile de cult ale Bisericii, în întreaga Tradiție Sfântă a Bisericii, în modul de a fi al Sfinților ei. Căci în toate acestea vor găsi o unitate interioară de gândire și de acțiune și vor înțelege că creștinii, ieri sau azi sau mâine au trăit, trăiesc și vor trăi în esență în același fel. Pentru că noi ne raportăm la aceleași Slujbe, la aceleași dogme, la aceleași canoane, la aceiași Sfinți, la același drum liturgico-ascetico-mistic al mântuirii.

Pe când religiile păgâne și cultele eretice de tot felul, chiar dacă au și lucruri bune în teologia și viața lor, nu au nimic de-a face, în mod fundamental, cu teologia și viața Bisericii, care reprezintă calea sfințeniei, adică deplinătatea adevărului și a experienței religioase a umanității. Căci Biserica e una și ea este Biserica Cincizecimii, e Biserica Sfinților, pe când pseudo-religii și pseudo-confesiuni pot fi oricâte. Iar noi, creștinii ortodocși, nu avem de-a face cu ele, pentru că stăm în Tradiția Sfinților Bisericii și în experiența sfântă a mântuirii.

De aceea, noi îi cinstim în calendarul nostru bisericesc doar pe Sfinții lui Dumnezeu. Nu cinstim păgâni, nici eretici, nici invenții mitologice, ci îi cinstim doar pe Sfinții Lui și evenimente sfinte din istoria Bisericii și a mântuirii noastre.

Iar astăzi, cu bucurie sfântă, prăznuim nașterea Sfântului Ioannis Botezătorul, despre care ne vorbește Sfântul Lucas în Evanghelia sa, în Lc. 1, 57-58: „Iar Elisavetei i s-a împlinit vremea să nască ea și a născut fiu. Și au auzit vecinii și rudele ei că mărea Domnul mila Lui cu ea [ἐμεγάλυνεν Κύριος τὸ ἔλεος Αὐτοῦ μετ᾽ αὐτῆς] și se bucurau împreună cu ea [καὶ συνέχαιρον αὐτῇ]”.

Căci Sfânta Elisavet [Ἐλισάβετ] [Lc. 1, 57, BYZ] este mama Sfântului Ioannis, iar tatăl său este Sfântul Zaharias [Ζαχαρίας] [Lc. 1, 59, BYZ]. Și Sfântul Zaharias i-a pus fiului său numele Ioannis [Ἰωάννης] [Lc. 1, 60, BYZ], pentru că acesta era numele pe care i l-a revelat Sfântul Arhanghel Gavriil [Lc. 1, 13], atunci când i s-a arătat în mod extatic [Lc. 1, 11].

Iar Sfânta Elisavet l-a născut pe Sfântul Profet Ioannis la termen (când „i s-a împlinit vremea să nască ea”), în mod firesc, dar l-a zămislit în mod minunat. Pentru că ea era stearpă [στεῖρα] [Lc. 1, 7, BYZ] și atât ea, cât și soțul ei, „erau înaintați în zilele lor [προβεβηκότες ἐν ταῖς ἡμέραις αὐτῶν ἦσαν]” [Ibidem], adică erau bătrâni.

De aceea, nașterea Sfântul Ioannis a fost receptată ca o manifestare a milei Domnului față de părinții săi, iar vecinii și rudele lor s-au bucurat de naște- rea lui. Căci nașterea unui copil trebuie să fie întotdeauna o mare bucurie. Cu atât mai mult nașterea unui copil minunat, vestit prin Arhanghel, a fost o mare bucurie și împlinire pentru părinții lui, pentru vecini și rudenii, dar mai ales e o mare bucurie pentru Biserică. Căci astăzi s-a născut Înaintemergătorul Domnului, Cel care a vestit persoana Lui oamenilor.  Pentru că „a mărturisit Ioannis zicând că: «L-am văzut pe Duhul coborând ca o porumbiță din cer și a rămas în El. Și eu nu-L știam pe El. Dar Cel care m-a trimis pe mine a boteza în apă, Acela mi-a zis: <Peste Care ai să vezi Duhul coborând și rămânând în El, Acela este Cel care botează în Duhul Sfânt>. Și eu am văzut și am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu»” [In. 1, 32-34, BYZ], adică Iisus Hristos, Domnul nostru, Fiul Tatălui și Cel deoființă cu Tatăl și cu Duhul.

Iar prima cântare a Slujbei de azi ne spune, cu referire la Sfântul Ioannis și în relație cu noi: „[din pântece sterp s-a născut [ἐκ στειρευούσης γεγέννηται νηδύος] cel care a dezlegat sterpiciunea inimilor noastre [ὁ λύσας τὴν στείρωσιν τῶν καρδιῶν ἡμῶν]”[9] și „sufletelor celor neroditoare cuvânt dăruindu-le [ψυχαῖς ἀκάρποις λόγον δωρούμενος]”[10].

Căci noi avem nevoie întotdeauna de cuvânt ziditor de suflet, de cuvânt dumnezeiesc, de predică teologică și duhovnicească, pentru ca să învățăm continuu cum să fim roditori de fapte bune. Pentru că trebuie să scoatem din inima noastră și cuvinte bune, dar și fapte bune. Căci cuvintele trebuie să fie ca faptele noastre sau faptele aidoma cuvintelor noastre.

Dar ca să aflăm cum trebuie să ne nevoim după adevăr, conform cu voia lui Dumnezeu, mai întâi de toate trebuie să ne lăsăm învățați de Dumnezeu, prin Sfinții Lui, despre cele ale Sale.

Căci iată ce face Dumnezeu! Deși Domnul, în atotputernicia Sa, nu avea nevoie de Sfântul Ioannis Botezătorul ca să-Și vestească cele ale Sale, din nespusă smerenie El Se înconjoară și de o familie și de un neam și de un Înaintemergător și de Apostoli ai Săi, pentru ca împreună cu ei să mărturisească pe cele ale Sale. Pentru că El dorește ca și noi să facem acest lucru: să colaborăm cu ceilalți confrați ai noștri la slujirea Bisericii. Chiar dacă putem și de unii singuri anumite lucruri, totuși, cel mai bine e ca împreună cu alții să predicăm și să slujim și să scriem și să le săvârșim pe cele ale lui Dumnezeu, pentru că pe toate trebuie să le facem pentru folosul de obște, pentru folosul tuturor.

Căci, iubiții mei, când scrii o carte, deși o scrii de unul singur, te folosești de experiența multora la un loc. Citezi multe cărți, multe surse, multe experiențe. Și munca de scriere la o carte, munca de cercetare și de sintetizare a experiențelor, te smerește, te învață să fii atent, îngăduitor, comunional, pentru că înveți de la mulți despre cum trebuie să gândești și să scrii.

La fel, când slujești Biserica lui Dumnezeu ai parte de relații cu multe și felurile persoane. Și unii înțeleg mai încet, alții mai repede, unii sunt intuitivi, alții sunt pragmatici, unii au chef să te asculte, alții au chef de ceartă, unii sunt deschiși spre dialog, alții nu știu să dialogheze, unii sunt cu totul pământești, alții iubesc pedanteria intelectuală, dar puțini sunt duhovnicești și vor să discute cu tine lucruri teologice și duhovnicește grele.

Tocmai de aceea, a predica și a discuta cu oamenii presupune o continuă schimbare de registre, o continuă alternare a temelor de discuție. Pentru că vor să vorbești despre teologia, despre experiența Bisericii, despre istoria ei, dar și despre tine însuți. Vor să găsească în tine un continuu vorbitor, care să îi surprindă atât prin erudiție, cât și prin eleganță, prin exactitatea experienței, dar și prin înțelegerea concretă, realistă a oamenilor.

Însă, când se termină dialogul unei zile și când fiecare se întoarce la ale sale, rămânem cu ceea ce suntem și cu ceea ce facem zi de zi. Pentru că dialogul se naște din experiență, dar el nu ține loc de experiență. Pentru că experiența e viață reală, e asumarea personală a dialogului ziditor, e transformarea cuvintelor în viața ta.

De aceea, poți fi un om erudit, fără ca să fii și un om sfânt în același timp, după cum poți fi Sfânt, fără să ai o erudiție extraordinară. Pentru că ceea ce contează este experiența mântuirii, asumarea ei la modul personal, și din ea se naște dialogul cu alții.

Iar Sfântul Ioannis Botezătorul a dialogat cu oamenii pe baza experienței lui ascetico-mistice. Căci el avea revelații de la Dumnezeu și luminări dumnezeiești, dar în același timp trăia îngerește pe pământ. Fapt pentru care, Sfântul Andreas Criteanul îl laudă într-o cântare a sa pe Sfântul Ioannis Botezătorul, spunând că este „hotarul în[tre] Profeți [τὸν ἐν Προφήταις ὅρον] și începutul Apostolilor [καὶ ἀρχὴν Ἀποστόλων], îngerul cel pământesc [τὸν ἐπίγειον ἄγγελον] și omul cel ceresc [καὶ οὐράνιον ἄνθρωπον], glasul Cuvântului și ostașul și Înaintemergătorul lui Hristos [τὴν φωνὴν τοῦ Λόγου, τὸν στρατιώτην καὶ Πρόδρομον Χριστοῦ]”[11].

Căci gură și ostaș al lui Dumnezeu ajungi nu dacă mimezi experiența, ci dacă vorbești pe baza ei.

Și experiența sfințeniei o ai dacă împlinești poruncile Sale. Și vorbești din experiența sfințirii tale cu bucurie și cu smerenie, pentru că ea este o bogăție interioară a ta și nu rezumatul unor citiri teologice.

De aceea, iubiții mei, credința și faptele ei sunt realități interioare care se revarsă în viața tuturor la modul benefic! Pentru că ele ne schimbă în bine pe noi în mod continuu, dar și pe cei care intră în relație cu noi și cu opera vieții noastre. Iar viața creștină e viața trăită clipă de clipă în credință, e viața plină de faptele credinței și ale nădejdii și ale dragostei față de Dumnezeu și față de oameni.

Așa că scopul vieții noastre nu este acela de a ne întrece cu alții sau de a ne compara cu alții, ci de a trăi și de a lucra și de a sluji mereu la exigențe înalte. La exigențele noastre reale. Adică la cât putem și dorim noi să trăim.

Căci Dumnezeu ne cere cât putem să facem. Cât putem și cât dorim să facem. El ne cere acordul nostru în fiecare clipă, acordul de a coopera cu noi la sfințirea noastră. Dar împreună cu El ajungem să ne întrecem orice așteptare în materie de experiență și de lucrare. Pentru că El ne ajută să ne depășim continuu așteptările de la noi înșine și să înțelegem tot mai profund așteptările altora de la noi.

Căci oamenii ne vor din perspectiva lor de a vedea lucrurile. Sunt puțini cei care se pun în locul nostru și vor împlinirea pe care ne-o dorim și noi înșine. Dar când înțelegi cum te văd alții și ce cer alții de la tine, înțelegi în același timp, dacă te-ai străduit cu adevărat să fii tu însuți.

Și marea noastră problemă, iubiții mei, e că nu vrem nici măcar să fim noi înșine! Adică să trăim și să lucrăm pe cât putem să o facem. De fiecare dată realizăm că facem mai puțin decât putem și decât ne-am dori. Dorințele noastre ne întrec adesea faptele. Iar faptele noastre le găsim mereu imperfecte, pentru că le găsim mereu umbre.

Cu toate acestea, bucuria de Dumnezeu și de oameni e o bucurie deplină. Bucuria față de binefacerile lui Dumnezeu revărsate de El în viața noastră e o bucurie deplină. Căci Dumnezeu nu ni Se dăruie pe Sine în mod parțial, ci deplin. El ni Se dăruie cu totul în cuvintele Sale, în faptele Sale, în Tainele și Slujbele Bisericii, în viața cu El. El ni Se dăruie și ne ridică pe noi la Sine, prin slava Lui, căci dialoghează continuu cu noi.

De aceea nu putem spune că nu avem de la cine învăța să vorbim și să lucrăm cele bune. Căci de la Dumnezeu putem învăța mereu tot binele și toate faptele mântuirii noastre. Amin!


[1] Începută la ora 9. 50, în zi de miercuri, pe 20 iunie 2018, soare, 28 de grade.

[2] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Drăgaica.

[3] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Sânziene.

[4] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Drăgaica.

[5] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Zână.

[6] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Iele.

[7] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Moroi.

[8] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Vampir_(mitologie).

[9] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Jun/Jun24.html/ Mineiul pe iunie, ed. BOR 1894, p. 223. [10] Ibidem/ Ibidem. [11] Ibidem/ Idem, p. 228.

Înțelepciunea lui Sirah, cap. 38, cf. LXX

1. Cinstește pe doctor [cu] cinstirile sale, pentru nevoile sale, căci și pe el l-a zidit Domnul!

2. Căci de la Cel Preaînalt este vindecarea și dar de la împărat va primi.

3. Știința doctorului va înălța capul său și va fi minunat înaintea oamenilor celor mari.

4. Domnul a zidit din pământ medicamentele [Κύριος ἔκτισεν ἐκ γῆς φάρμακα] și omul cel înțelept nu va fi dezgustat [cu] [de] ele [καὶ ἀνὴρ φρόνιμος οὐ προσοχθιεῖ αὐτοῖς].

5. [Oare] nu din lemn s-a îndulcit apa [οὐκ ἀπὸ ξύλου ἐγλυκάνθη ὕδωρ], întru [ca] să se cunoască tăria Sa [εἰς τὸ γνωσθῆναι τὴν ἰσχὺν Αὐτοῦ]?

6. Și El a dat oamenilor știință [καὶ Αὐτὸς ἔδωκεν ἀνθρώποις ἐπιστήμην] [ca] să se slăvească în[tru] cele minunate ale Sale [ἐνδοξάζεσθαι ἐν τοῖς θαυμασίοις Αὐτοῦ].

7. În acestea a vindecat [ἐν αὐτοῖς ἐθεράπευσεν] și a ridicat truda Sa [καὶ ἦρεν τὸν πόνον Αὐτοῦ]. Făcătorul de mir în acestea va face amestecare [μυρεψὸς ἐν τούτοις ποιήσει μεῖγμα].

8. Și nu are să se sfârșească lucrurile Sale [καὶ οὐ μὴ συντελεσθῇ ἔργα Αὐτοῦ] și pacea de la El este peste fața pământului [καὶ εἰρήνη παρ᾽ Αὐτοῦ ἐστιν ἐπὶ προσώπου τῆς γῆς].

9. Copile [τέκνον], în boala ta nu disprețui [ἐν ἀρρωστήματί σου μὴ παράβλεπε], ci roagă-te Domnului [ἀλλ᾽ εὖξαι Κυρίῳ] și El te va vindeca [καὶ Αὐτὸς ἰάσεταί σε]!

10. Îndepărtează păcatul și îndreaptă mâinile și de la tot păcatul curățește inima [ta]!

11. Dă bună mireasmă și pomenire de făină de grâu și unge prinosul ca nefiind [ὡς μὴ ὑπάρχων][ca și când n-ai fi]!

12. Și doctorului dă-i loc, căci și pe el l-a zidit Domnul, și nu-l îndepărta [de la] tine, căci [este] și nevoia sa [καὶ γὰρ αὐτοῦ χρεία]!

13. Este vremea [ἔστιν καιρὸς], când și în mâinile lor [este] buna mireasmă [ὅτε καὶ ἐν χερσὶν αὐτῶν εὐοδία].

14. Căci și ei, [cei] ai Domnului, se vor ruga, ca să le sporească lor odihnă și vindecare pentru calea vieții.

15. Cel care păcătuiește înaintea Celui care l-a făcut pe el [ὁ ἁμαρτάνων ἔναντι τοῦ ποιήσαντος αὐτὸν] va cădea întru mâinile doctorului [ἐμπέσοι εἰς χεῖρας ἰατροῦ].

16. Copile [τέκνον], asupra celui mort coboară lacrimi [ἐπὶ νεκρῷ κατάγαγε δάκρυα] și, ca pătimind cele înfricoșătoare, începe tânguire [καὶ ὡς δεινὰ πάσχων ἔναρξαι θρήνου]! Iar, după judecata sa, acoperă trupul său [κατὰ δὲ τὴν κρίσιν αὐτοῦ περίστειλον τὸ σῶμα αὐτοῦ] și să nu treci cu vederea îngroparea lui [καὶ μὴ ὑπερίδῃς τὴν ταφὴν αὐτοῦ]!

17. Amărăște plângerea și încălzește tânguirea și fă jalea după vrednicia ei! O zi și două pentru clevetire [ἡμέραν μίαν καὶ δύο χάριν διαβολῆς][1] și te mângâie pentru întristare [καὶ παρακλήθητι λύπης ἕνεκα]!

18. Căci din întristare iese moartea [ἀπὸ λύπης γὰρ ἐκβαίνει θάνατος] și întristarea inimii va apleca tăria [καὶ λύπη καρδίας κάμψει ἰσχύν] [ta].

19. În[tru] aducere rămâne [rămân] și întristarea și viața celui sărac după inima [sa].

20. Să nu dai întru întristare inima ta [μὴ δῷς εἰς λύπην τὴν καρδίαν σου]. Îndepărteaz-o pe ea [ἀπόστησον αὐτὴν][2] [de la tine], pomenindu-le pe cele din urmă [μνησθεὶς τὰ ἔσχατα] [ale tale]!

21. Să nu uiți, căci [aceasta] nu este ridicarea [μὴ ἐπιλάθῃ οὐ γάρ ἐστιν ἐπάνοδος]. Și pe acesta nu îl vei folosi [καὶ τοῦτον οὐκ ὠφελήσεις] și ție îți vei face rău [καὶ σεαυτὸν κακώσεις].

22. Adu-ți aminte de judecata mea! Căci așa [este] și a ta: mie ieri și ție azi.

23. În odihna celui mort odihnește pomenirea sa [ἐν ἀναπαύσει νεκροῦ κατάπαυσον τὸ μνημόσυνον αὐτοῦ] și te mângâie în[tru] el în ieșirea duhului său [καὶ παρακλήθητι ἐν αὐτῷ ἐν ἐξόδῳ πνεύματος αὐτοῦ][3]!

24. Înțelepciunea cărturarului [este] în vremea cea bună a școlii [σοφία γραμματέως ἐν εὐκαιρίᾳ σχολῆς] și cel care se micșorează faptei sale[4] se va înțelepți [καὶ ὁ ἐλασσούμενος πράξει αὐτοῦ σοφισθήσεται].

25. De ce se va înțelepți cel care ține plugul și care se laudă în sulița ascuțită, boii mânând și întorcându-i în lucrurile lor și povestea lui [este] în fiii taurilor?

26. Inima lui va da să întoarcă brazdele [καρδίαν αὐτοῦ δώσει ἐκδοῦναι αὔλακας] și privegherea lui [este] întru nutrețurile junicilor [καὶ ἡ ἀγρυπνία αὐτοῦ εἰς χορτάσματα δαμάλεων].

27. Așa [este și] tot zidarul [τέκτων] și arhitectul [ἀρχιτέκτων], care noaptea ca ziua o petrece. Cei care sapă inscripțiile peceților și zăbovirea lui [îl face] să schimbe felurimea. Inima lui o va da întru să asemene [spre a asemăna] zugrăveala și privegherea lui [este ca] să împlinească lucrul.

28. Așa [este] căldărarul șezând aproape de nicovală și învățând lucrurile de fier. Aburul focului va topi cărnurile sale și în fierbințeala cuptorului se va lupta cu aprinderea. [Cu] glasul ciocanului va pleca urechea sa și înaintea asemănării vasului [sunt] ochii lui. Inima sa o va da întru sfârșirea lucrurilor și privegherea sa [va fi ca] să împodobească în[tru] sfârșirea [lor].

29. Așa [este] olarul șezând în[tru] lucrul său și întorcând cu picioarele sale roata. Care cu grijă stă pururea asupra lucrului său și o numărare [este] toată lucrarea sa.

30. Cu brațul său va face lutul și înaintea picioarelor își va pleca tăria sa. Inima sa o va da să sfârșească ungerea și privegherea sa [va fi] să curețe cuptorul.

31. Toți aceștia întru mâinile lor s-au încrezut și fiecare în[tru] lucrul său se înțelepțește.

32. Fără de ei nu va fi locuită cetatea și [ei] nu vor pribegi și nici [nu] vor umbla.

33. Dar întru sfatul poporului nu vor fi căutați și în[tru] adunare nu vor sări peste [alții], pe scaunul de judecată nu vor sta și făgăduința judecății nu o vor cugeta

34. și nici nu au să arate învățătură și judecată și în[tru] parabole nu vor fi aflați, ci zidirea veacului vor păzi și rugăciunea lor [va fi] în lucrarea meșteșugului.


[1] Pentru ca să nu fii clevetit că nu-ți plângi mortul.

[2] Întristarea.

[3] Mângâie-te duhovnicește la ieșirea sufletului său! La moartea sa. Când vezi că a murit în mod cuvios.

[4] Cel care se consideră mai smerit decât faptele bune pe care le face.

Iluziile literaturii și deziluziile criticii [1]

Bogdan Crețu, Iluziile literaturii și deziluziile criticii. Noi coduri de lectură, între estetic și ideologic, Ed. EuroPress Group, București, 2015, 422 p.

*

E o carte de cronici literare, în continuarea cărții de debut, din 2005, Arpegii critice, și a fost scrisă timp de 9 ani, p. 5. Autorul se acuză de teribilism, p. 5. Depinde ce înseamnă „teribilism” din punctul său de vedere. E vorba de „o carte de critică a criticii”, p. 6.

Cineva jonglează cu propriile idei după cum bate vântul, p. 9. „Critica adevărată se scrie cu seninătate, chiar când este negativă”, p. 9. Îi dau dreptate!

„efortul de obiectivare”, p. 9, de obiectivitate.

Un crez al autorului pe care îl împărtășesc și eu cu tot sufletul meu: „literatura adevărată e cea care e cel mai puțin literară”, p. 12. Adică aceea care vorbește din plin despre experiențele oamenilor. Care nu literaturizează experiența, ci o exprimă de-a dreptul.

„Kafka e mai ales un profet decât un scriitor”, p. 14. „Proust e printre ultimii mari scriitori ai literaturii europene”, p. 15. Sunt de acord și cu afirmația: „marii artiști instituie o poetică a realității”, p. 19.

„curățitul, spălatul și cârpitul Sfinților în Biserică”, p. 20; „lungă și anevoioasă corvoadă”, p. 23; „austeritatea [într-un dicționar este]…o garanție a seriozității”, p. 24. În loc de: „nu este neîndreptățit nici un clasic”, p. 25, aș fi scris: „nu este nedreptățit…”.

„stricta contemporaneitate”, p. 25; „vițăvercea”, spus ironic, în loc de viceversa, p. 27; Alex. Ștefănescu „nu are simțul măsurii”, p. 28; „în afara lui Paul Goma, Dumitru Țepeneag, Virgil Tănase, Nicolae Breban, Ion Negoițescu, Ion Vianu, Ileana Mălăncioiu, Dorin Tudoran și Mircea Dinescu, tare mi-e teamă că disidenții adevărați s-au cam întremat după 1989”, p. 35.

„Alex Ștefănescu are talentul de a omite chiar operele cele mai importante ale unor autori”, p. 37. Omite esențialul…O ironie puternică, la care am râs în mod neașteptat.

Alex Ștefănescu neagă valoarea literară a scrierilor lui Paul Goma, p. 38.

Marin Mincu e „un critic incomod”, p. 40. Iar la noi, în România, „prestigiul nu acoperă neapărat stricta valoare a unui autor”, p. 40. Mincu nu e un critic înregimentat, p. 40.

„poezia nu se poate dezlipi de poetică”, p. 54; autorul consideră că Marin Mincu este „cel mai pertinent…cunoscător al poeziei noastre din secolul al XX-lea”, p. 57.

Bineînțeles că nu pot fi de acord cu aberanta idee a lui Negrici, care susține „lipsa de organicitate”, p. 62, a literaturii române. Operele care lui îi par „izolate”, p. 62, au legătură organică între ele, pentru că așa stau lucrurile în orice literatură a lumii.

Manolescu e complexat de Istoria lui Călinescu, p. 66. În Istoria sa, Manolescu are o atitudine „orgolioasă, care îi subminează șiret pe rivali și manipulează istoria receptării după propriul interes”, p. 68. „Eminescu, Creangă sunt autori pe care Manolescu nu îi simte, la care nu rezonează”, p. 73. „Nicolae Manolescu trișează, ba uneori chiar falsifică, deloc naiv, imaginea cutărui scriitor și, mai ales, istoria receptării sale”, p. 84.

„Mircea Cărtărescu (care îi smulge criticului mult mai multe superlative decât Eminescu) pare a fi, în schimb, cel mai mare scriitor postbelic. Spiritul critic al lui Manolescu aproape că intră în hibernare în acest capitol, dând semne de revigorare în cazul unor titluri fără mare miză”, p. 86.

Istoria critică nu e o operă de cercetare, ci un puzzle din eseurile și publicistica anterioare ale autorului. În afara textelor din primul volum, apărut în 1990, și a celor din Poeți romantici ori din Arca lui Noe, majoritatea capitolelor sunt rodul acestei improvizații”, p. 88.

Istoria ieroglifică [este] o carte unică în Europa începutului de secol XVIII, cel mai îndrăzneț bestiar european”, p. 100. „Cantemir este mai degrabă un scriitor european decât unul român”, p. 109.

„la 15 ianuarie și 15 iunie se mimează dezbateri”, când vine vorba de persoana și opera lui Mihail Eminescu, p. 120. Opera lui Eminescu trebuie reeditată în mod profesionist, p. 120, pentru că „o editare eronată a lui Eminescu înseamnă de fapt o falsificare a sa”, p. 121.

„o bătălie canonică”, p. 124, pentru ierarhia valorică a scriitorilor români; „un cec de încredere semnat în alb”, p. 125;  studiul lui Iulian Costache despre Eminescu trebuie să aibă urmări, p. 126.

„nimic nu îngroapă mai strașnic în uitare un scriitor decât nepăsarea urmașilor săi”, p. 128, față de el și opera lui.

Critica literară, crede autorul, nu se ocupă în primul rând cu modul cum sunt scrise cărțile, ci cu ce conțin ele, p. 134. Cu valoarea experienței pe care ne-o propun.

Antonio Patraș a dovedit în cazul lui Ibrăileanu că opera lui e unitară, „că există o concepție profundă în spatele ei, ba chiar un program”, p. 134. Iar Bogdan Crețu ne invită să îi analizăm pe clasicii literaturii, pentru că „clasicii nu supraviețuiesc din inerție, ci în primul rând grație provocărilor hermeneutice pe care le suscită și cărora le fac față”, p. 134. Și îi dau dreptate!

Page 1 of 2081

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

istanbul escort istanbul escort istanbul escort