Praedicationes (vol. 22)

2 comments

Cartea poate fi downloadată de aici
în format PDF:

Praedicationes (vol. 22)

Este a 270-a carte pe care am publicat-o online.

It is the 270th book I have published online.

*

Fragmente din carte

Fiul urcă umanitatea noastră în Treime, pentru ca să coboare duhovnicește, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, în noi înșine. El urcă cu umanitatea Sa în Treime pentru ca să nu mai fie nicio depărtare între Dumnezeu și om (p. 18).

Dar când Domnul S-a înălțat la cer, doi Sfinți Îngeri au venit și ne-au revelat asemănarea dintre Înălțarea Lui și a doua Sa venire întru slavă. Și asemănarea este umanitatea Lui. Pentru că ei le-au spus Sfinților Apostoli: „Bărbaților galileieni, de ce ați stat privind spre cer? Acesta, Iisus, Cel care a fost ridicat de la voi întru cer, așa va [și] veni [οὕτως ἐλεύσεται], în ce fel l-ați văzut pe El mergând întru cer” [F. Ap. 1, 11, BYZ]. Și marea taină pe care am aflat-o acum e aceea că umanitatea Sa, deși transfigurată în mod deplin prin urcarea ei în Treime, nu va fi desființată niciodată, pentru că Domnul va fi văzut la a doua Sa venire în trup ca Dumnezeu și om. De aceea El este Arhiereul nostru cel veșnic, Care „poate [și] celor care sunt ispitiți să le ajute [δύναται τοῖς πειραζομένοις βοηθῆσαι]” [Evr. 2, 18, BYZ] (p. 22).

Read more

Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [182] (partea a doua)

Leave a comment

Traduceri patristice
vol. 7

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei
(sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)

4. De aceea, Dumnezeu, după ce l-a îmbrăcat pe el în haină de piele[1], l-a mustrat pe om, dar nu a zis nimic despre mâncare. În schimb, a vorbit despre răzvrătire și vedere dumnezeiască: „Iată, Adam s-a făcut ca unul dintre Noi [Αδαμ γέγονεν ὡς εἷς ἐξ Ἡμῶν], [pentru] a cunoaște binele și răul!”[2]. Cu numele „Adam”, El mai înainte a numit pe omul, în general, din această lume. Căci în acest fel ei s-au învățat pe ei înșiși să fie dumnezei – cei din jurul lui Cronos și Zinon/ Zeus și Ermis și Apolon și Iracles și Sarapis și Artemis și toți ceilalți ai acelor oameni cu totul lipsiți de dumnezeire, cărora li se potrivește, cu dreptate, ceea ce s-a spus după mâncarea cea rea a celor dintâi plăsmuiți.

S-a spus aceasta după ce ei au mâncat, că „le-au fost deschiși ochii celor doi și au cunoscut că erau goi”[3]. Au știut că erau lipsiți de ceea ce crezuseră că vor primi[4]. Au știut că pierduseră ceea ce se așteptau să primească. Biserica și orice persoană care a urmat greșeala ei au ajuns să cunoască că șarpele cel rău le-a înșelat. Erau orbi când și-au închipuit că erau dumnezei.

Dar când a strălucit adevărata lumină, luminând pe tot omul[5], ochii sufletului lor s-au deschis[6]. Și atunci au știut că fuseseră goi mai înainte și ticăloși. Cu adevărat, este nevoie a arăta că nu zice [au cunoscut] că sunt goi, ci „că erau goi” mai înainte, la trecut, fiind orbi în idolatrie.

Așadar, prima lor goliciune, însemna ceva: a fi străin de rău. Și atunci nu se rușinau[7]. Dar această goliciune, cea numită acum, era altceva. Era despărțire de Dumnezeu.

XI. 1. Dar cei care ascultă numai sensul literal al celor despre Grădină, roade, pomi, mâncare, șarpe și despre deschiderea ochilor[8] – cad în ceea ce se numește neevlavia maniheilor și a ofiților, care aduc mari mulțumiri șarpelui, ca unui binefăcător. Ei zic: Datorită șarpelui, ni s-a dat nouă hrană. Și datorită acestei mâncări, ni s-au deschis ochii. Și, în sfârșit, datorită acestui lucru, căsătoria. Și datorită căsătoriei, lumea. Și pentru lume și păcat, Dumnezeu S-a făcut om. Și din aceasta, Împărăția cerurilor și bunurile cele veșnice ni s-au dat nouă. Iar cauza și cel care a produs toate acestea a fost șarpele.

Deci ca să nu ne apropiem și noi de hula lor, să cugetăm toate cele din Grădină, care au fost făcute sau relatate istoric, ca profeții cu privire la Hristos și la Biserică[9]. De asemenea, trebuie să recunoaștem că, în fiecare dintre aceste corespondențe, în multe feluri, există perioade de timp diferite, chiar dacă auzim că aproape toate acestea au fost făcute într-o zi.

Și, cu adevărat, aceasta a fost o vreme, când Biserica era goală de toate păcatele și nu simțea rușine[10], fiindcă era cu Soțul ei, Dumnezeu. Dar a fost o altă vreme, când ea s-a răzvrătit împotriva Bărbatului ei. Vorbind cu șarpele, a ajuns ibovnica lui și o desfrânată[11]. După aceasta, a venit altă vreme, în care s-a curățit/ s-a eliberat: s-a despărțit de șarpe și, ca și cum ar fi sfârșit-o cu el, s-a întors la Soțul său dintâi, Adam cel duhovnicesc[12]. Acesta a fost timpul când ea a recunoscut și a cunoscut că era goală, neîmpodobită și necuviincioasă. Aceasta a fost vremea când Bărbatul ei a primit-o pe ea și a gustat cu ea rodul pomului. A fost ucis pentru ea[13] și a înviat din morți.

2. De vreme ce acum grăiesc Bisericii și nu iudeilor, ascultă, o, credinciosule, și crede ca un credincios, văzând că toate cele din Paradis au fost în mod limpede și fără greș împlinite de Hristos în Biserică[14].

Au fost doi care nu și-au văzut goliciunea în Grădină. Apoi au mâncat o mâncare de la șarpe, care le-a deschis ochii. Deci vino cu mine [ca să urcăm] de la preînchipuiri la adevărul lucrurilor. Hristos a întors goliciunea celor doi, le-a vindecat orbirea, a șters mâncarea lor rea printr-o mâncare dumnezeiască, a spart blestemul lor printr-o binecuvântare și i-a înălțat pe ei din căderea lor. Și de acolo de unde au căzut, nevăzând, i-a adus înapoi, văzând [văzători].

Într-adevăr, ascultă ce a împlinit după învierea Sa din morți. Cleopas împreună cu Lucas – așa cum au zis tâlcuitorii – au ieșit din Ierusalim spre Emaus[15], la fel ca Adam și Eva. Erau orbi pentru adevărata lumină. „Însuși Iisus, apropiindu-Se, mergea împreună cu ei. Dar ochii lor erau ținuți [ca] să nu-L cunoască pe El”[16]. Aceasta atunci era orbirea. Acum ascultă cele ce urmează. „Și a fost, când să șadă [a șezut] El împreună cu ei, [că] luând pâinea a binecuvântat”[17]. Vezi: binecuvântarea în locul blestemului[18]. „Și, frângând” pâinea, le-a dat „lor. Iar lor li s-au deschis ochii și L-au cunoscut pe El”[19]. Iată: ai mâncarea. Ai vindecarea vederii prin mâncare și recunoașterea lui Dumnezeu – pe care cei dintâi plăsmuiți nu au reușit să-L cunoască din cauza mâncării lor[20].

Apoi ce s-a întâmplat după mâncare? „Și, ridicându-se [întru] acel ceas, s-au întors întru Ierusalim”[21]. Vezi: ridicarea din cădere. Vezi: frumoasa întoarcere din rătăcirea lor. Mai întâi au mâncat, apoi s-au întors, de vreme ce Eva mai întâi a mâncat rodul, apoi s-a întors la Adam și a împărțit mâncarea cu el, care, de asemenea, a mâncat[22]. Adam – adică Hristos – nu a fost înșelat. Dar S-a așezat cu ea [la masă] pentru că plănuia să o ridice pe cea care căzuse[23].

[1] Cf. Fac. 3, 21.

[2] Fac. 3, 22.

[3] Fac. 3, 7.

[4] Cf. Evr. 6, 4-6; 10, 34.

[5] Cf. In. 1, 9; 8, 12; I In. 2, 8.

[6] Cf. Evr. 6, 4; 10, 34.

[7] Cf. Fac. 2, 25.

[8] Cf. Fac. 2, 8 – 3, 7; Is. 6, 9-10; Mt. 11, 15; 13: 9, 13-16, 43; Mc. 4, 23; Lc. 14, 35; Fapt. Ap. 28, 23-27; Apoc. 2, 7; 13, 9.

[9] Cf. Mt. 5, 17-18; 13, 52; 26, 56; Mc. 14, 49; Lc. 24: 27, 44; Fapt. Ap. 28, 23; Ef. 5, 32.

[10] Cf. Fac. 2, 25.

[11] Cf. Fac. 3, 1-6.

[12] Cf. Fac. 3, 6-7.

[13] Cf. Fac. 3, 19.

[14] Cf. Mt. 5, 17-18; 13, 52; 26, 56; Mc. 14, 49; Lc. 24: 27, 44; Fapt. Ap. 28, 23; Ef. 5, 32.

[15] Cf. Lc. 24: 13, 18.

[16] Lc. 24, 15-16; Cf. Mt. 16, 17; In. 20, 14; 21, 4.

[17] Lc. 24, 30.

[18] Cf. Fac. 3, 17-19.

[19] Lc. 24, 30-31.

[20] Cf. Fac. 3, 8.

[21] Lc. 24, 33.

[22] Cf. Fac. 3, 6.

[23] Cf. Mc. 14, 58; 15, 29; In. 2: 19, 21; 6: 39-40, 44, 54.

Leacuri contra evlaviei [5]

Leave a comment

George Remete, Leacuri contra evlaviei. Răspunsuri scurte la întrebări nesfârșite, Ed. Paideia, București, 2023, 224 p.

 

„libertatea nu este dreptul sau posibilitatea de a opta, ci de a face binele”, p. 63; „realitățile fundamentale nu sunt opționale[,] ci sunt date[,] iar exercitarea libertății nu e alegerea[,] ci responsabilitatea, adică înțelegerea datului și cultivarea lui, a firii lumii și [a] firii omului”, p. 64. „A avea conștiință înseamnă a sta mereu în fața lui Dumnezeu”, p. 65.

Bunătatea copiilor este ingenuă, p. 66; Peter Singer, p. 67; în p. 68, autorul spune că „Iisus Hristos a fost uneori brutal, dar niciodată vulgar”. Însă Domnul n-a fost nici brutal, nici vulgar, ci, uneori, a mustrat cu asprime păcatele oamenilor duplicitari.

„binele se dovedește deștept[,] iar răul e prost”, p. 69;  alergia la viclenie a lui Eminescu, p. 69; în p. 71 minimalizează înțelegerea în detrimentul voinței: „Nu inteligența[,] ci voința face deosebirea între bine și rău”. Când și la baza tenacității, cât și a încăpățânării, prima văzută ca pozitivă, a doua ca negativă, p. 71, stă înțelegerea, stă mintea noastră. Sunt tenace, pentru că înțeleg ceea ce fac, după cum sunt încăpățânat, la modul rău, tot pentru că înțeleg ceea ce fac. Căci voința mea acționează ca urmare a alegerii mele, a modului în care eu văd, înțeleg lucrurile.

„Orice păcat e păcat: adică e urât, rău, vinovat, distrugător și condamnabil”, p. 71, iar „esența păcatului este răutatea”, p. 72; și „nu numai violența[,] ci orice contrazicere a firii, a ființei, a rânduielii ei și a normalității este răutate”, p. 72; homosexualitatea heterosexualilor, p. 72-73; patima turismului, p. 74; dar „în niciun om falsitatea nu se identifică cu însăși firea lui”, p. 74. Pentru că patimile sunt stricări ale firii noastre și nu firea noastră.

Autorul folosește în mod continuu pe personeitate, p. 75, ca un corelativ al personalității, cuvânt ce n-a ajuns încă în DOOM 3[1]. De ce ar fi personalitate un cuvânt depășit?; a spune adevărul înseamnă a vindeca, p. 76; „a avea înseamnă a da și a fi înseamnă a dărui”, p. 80; „Disprețul, ura și scandalul nu sunt naturale omului, nu-l construiesc și de aceea pot fi socotite anti-umane și necreștine”, p. 82; lupta cu Dumnezeu, acceptată de autor de la Unamuno, p. 82, e marea noastră pierdere de timp. După care continuă: „În ce mă privește, toate ideile mele au izvorât din revoltă și dor, ele mă caracterizează și mă determină în toate”, p. 82. Când marile idei ale unui teolog sunt vederile dumnezeiești și luminările dumnezeiești primite de el de la Dumnezeu. Dacă nu le ai pe acestea, nu ai nimic în teologie.

Creația nu este revolta lui Dumnezeu împotriva neființei, p. 83, ci e manifestarea iubirii Sale plenare față de creația Sa; „Calculul românesc [ca nonviolență] n-a fost lașitate ci, de cele mai multe ori, răbdare, așteptare și cumințenie”, p. 84; „Mândria este ne-creștină și anti-umană întrucât e închipuire de sine și prostie, pentru că înjosește semenii și jignește pe Dumnezeu”, p. 85.

De unde știe amănuntul despre Crainic?, p. 86-87; ironizează în mod gratuit abisalitatea sufletului rusesc, p. 87-88, când ea e o evidență în marea literatură rusă. Dar și noi avem abisalitatea sufletului românesc în marea literatură și artă românească, acolo unde oamenii noștri de geniu s-au exprimat la modul plenar, magistral.

Optimismul nu e un pesimism nebunesc, p. 89, ci optimismul creștin are la bază încrederea noastră în Dumnezeu. Faptul că El știe cel mai bine de ceea ce avem noi nevoie; în p. 91, autorul spune „Dumnezeu și sfinții au umor”. Însă Sfântul Nicodimos Aghioritul afirma adevărul că Hristos Domnul nu a râs niciodată. Nu e corect să introduci în viața lui Dumnezeu lucruri pe care El nu le-a revelat.

[1] Cf.

https://doom.lingv.ro/cautare/q/personeitate/?orderBy=personeitate&formType=cuvinte-titlu&pos=substantiv.

Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [181] (partea a doua)

Leave a comment

Traduceri patristice
vol. 7

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei
(sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)

X.1. „Și a luat [din] rodul său [și] a mâncat și a dat și bărbatului ei împreună cu ea și au mâncat”[1].

Cu adevărat, nu era el soțul ei? Nu era ea soția lui[2]? De ce nu au mâncat cei doi împreună? Ci femeia a mâncat prima, iar apoi bărbatul? El l-a primit de la ea și nu s-a împotrivit, nu a strigat la ea, nu a mustrat-o pentru neascultarea poruncii lui Dumnezeu? De aceea, fără îndoială, acestea s-au petrecut în felul următor.

Balaurul cel rău a vorbit cu Biserica dintâi[3]. A agasat-o, a convins-o și a înșelat-o. Ea a cules și s-a bucurat de rod, de mâncarea cea rea. S-a închinat celui rău ca lui Dumnezeu. Apoi, mâncând, s-a întors la Soțul ei. L-a lăsat pe șarpe să plece. S-a întors în mod drept la El, pe care Îl părăsise în mod nedrept. Și Bărbatul ei a primit-o pe ea, pentru că o dorea pe ea foarte mult. Cu adevărat, a primit-o pe ea ca pe fiul cel pierdut[4]. Totuși, El nu s-a plâns, nu a gesticulat, nu a criticat-o, nu a insultat-o și nu a respins-o[5]. În schimb, primind de la ea – sau, mai degrabă, în apărarea ei, El a gustat degrabă rodul acestui pom[6].

2. Privește acest rod al pomului ca trimițând la moartea lui Hristos pe Cruce. Pentru Biserică, ca pentru soția Sa, El a primit-o de la ea și a gustat-o trei zile[7]. [Hristos] „pentru toți să guste [a gustat potirul] morții” – așa cum a zis Sfântul Pavlos[8]. Oțetul și fierea, care au fost gustate în grădină și pe Pomul de pe Golgota, au arătat o astfel de mâncare ucigătoare[9]. El a fost ca Adam în toate[10], în afară de păcat[11]. Întru asemănarea noastră, Iisus, de bună voia Sa, a făcut ale Sale toate cele ale noastre. Neîndoielnic, aceasta a însemnat și ispitirea, pe care, voind, a primit-o de la diavol, imediat după Botezul Său[12]. Întru asemănarea Sa cu Adam, El, care nu poate fi ispitit[13], a fost ispitit.

În fiecare dintre acestea, caută imitarea și preînchipuirile, care în mod limpede te învață aceasta: la fel cum diavolul l-a îndemnat pe întâiul Adam la idolatrie prin Eva[14], aidoma și-a stabilit scopul și și-a îndreptat atacul împotriva celui de-al doilea Adam, prin trup[15]. Dar și-a ratat ținta[16].

3. Cel care se împotrivește va fi din destul înfruntat de adevărul lucrurilor, care ne îndreaptă în această direcție. După ce întâiul Adam s-a născut[17], Satanas l-a atacat îndată, prin coasta sa, Eva, care era soția sa[18]. Asemenea, după ce al doilea Adam, Hristos, a arătat adevărata renaștere, a Botezului Său[19], îndată Ispititorul a încercat să-L ispitească prin trupul Său[20], care era acum soția Sa[21]. Întâiul Adam a avut răsuflarea de la Dumnezeu[22]. Al doilea Adam a avut Duhul din cer[23].

Mai mult, ispitirea lui Adam s-a petrecut în mijlocul pomilor, la izvorul Edemului[24]. A doua ispitire s-a petrecut pe Muntele Măslinilor[25], în mijlocul pomilor: Hristos a fost ispitit pe când urca de la izvorul râului Iordanis[26]. Întâiul om a fost încercat pe când se afla între fiare[27]. Marcos grăiește în mod asemănător despre Hristos: „Și [El] era în pustie […] ispitit [fiind] de către Satanas. Și [El] era cu fiarele [sălbatice]”[28]. În Paradis, când omul postea și încă nu mâncase nimic, diavolul a meșteșugit o ispită prin mâncare[29].

Asemenea, după ce Hristos a postit 40 de zile, cel rău L-a atacat pe El prin mâncare: „spune pietrelor acestora să se facă pâini”[30]. Acolo, șarpele a zis: „veți fi ca dumnezeii”[31]. Iar aici a zis: „Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, atunci spune” așa și-așa[32]. Prima încercare a avut loc prin întrebări și respingeri între șarpe și femeie[33]. La fel, încercarea Domnului s-a desfășurat ca o dispută între El și demonul cel rău[34].

De aceea, dacă cele cu privire la primul Adam și Hristos sunt de un fel care tinde a merge în același sens, nu te mai îndoi. Cunoaște aceasta în mod sigur: că ceea ce el Îi șoptea lui Hristos, că Hristos ar fi trebuit să cadă și să Se închine însuși balaurului celui rău[35], aceasta a fost ceea ce, de asemenea, i-a spus femeii, Bisericii de la început, pe care a convins-o și a înșelat-o[36].

[1] Fac. 3, 6.

[2] Cf. Fac. 2, 23-24.

[3] Cf. Ieș. 7, 9-12; Deut. 32, 33; Iov 4, 10; 20, 16; 26, 13; 38, 39-40; Ps. 73, 13-14; 90, 13; 103, 26; 148, 7; Înț. lui Sal. 16, 10; Iis. Sir. 25, 16; Amos 9, 3; Is. 27, 1; Ier. 9, 10; 27, 8; 28, 34; Iez. 29, 3; 32, 2; Vil 23-28.

[4] Cf. Lc. 15: 13, 20-24.

[5] Cf. Lc. 15: 13, 20-24; Iac. 1, 5.

[6] Cf. Fac. 3, 6.

[7] Cf. Mt. 12, 40; 26, 61; 27, 63; Mc. 8, 31; 14, 58; In. 2, 19; I Cor. 15, 4.

[8] Evr. 2, 9.

[9] Cf. Ps. 68, 22; Mt. 27, 48; Mc. 15, 36; Lc. 23, 36; In. 19, 29-30.

[10] Cf. I Cor. 15: 45, 47.

[11] Cf. In. 8, 46; Evr. 4, 15; 7, 26.

[12] Cf. Mt. 4, 1-11; Mc. 1, 12-13; Lc. 4, 1-13; Evr. 2, 18; 4, 15.

[13] Cf. Deut. 6, 16; Is. 7, 12; Mt. 4, 7; Fapt. Ap. 15, 10.

[14] Cf. Fac. 3, 1-6.

[15] Cf. Mt. 4, 1-11; Mc. 1, 12-13; Lc. 4, 1-13; Evr. 2, 18; 4, 15.

[16] Cf. Mt. 4, 11; Lc. 4, 13.

[17] Cf. Fac. 2, 7.

[18] Cf. Fac. 2, 21-22; 3, 1-6.

[19] Cf. Mt. 3, 13-17; Mc. 1, 9-11; Lc. 3, 21-22; In. 1, 12-13; 31,34.

[20] Cf. Mt. 4, 1-11; Mc. 1, 12-13; Lc. 4, 1-13; Evr. 2, 18; 4, 15.

[21] Ps. lui Sal. 7, 6; In. 1, 14; Rom. 1, 3; Gal. 4, 4; Filip. 2, 7; I Tim. 3, 16; Evr. 2, 14; I In. 4, 2.

[22] Cf. Fac. 2, 7.

[23] Cf. Mt. 4, 16; Mc. 1, 10; Lc. 3, 22; In. 1, 33-34.

[24] Cf. Fac. 2, 8-10.

[25] Cf. Mc. 11, 1; In. 1, 28.

[26] Cf. Mt. 4, 1; Mc. 1, 12; Lc. 4, 1-2; In. 1, 28.

[27] Cf. Fac. 2, 19.

[28] Mc. 1, 13.

[29] Cf. Fac. 3, 1-6.

[30] Mt. 4, 3; Cf. Lc. 4, 3.

[31] Fac. 3, 5.

[32] Mt. 4, 3; Cf. Lc. 4, 3.

[33] Cf. Fac. 3, 1-5.

[34] Cf. Mt. 4, 3-10; Lc. 4, 3-12.

[35] Cf. Mt. 4, 9; Lc. 4, 7.

[36] Cf. Fac. 3: 6, 13; II Cor. 11, 3.

Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [180] (partea a doua)

Leave a comment

Traduceri patristice
vol. 7

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei
(sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)

IX. 1. Chiar dacă acestea s-au întâmplat în Paradis – în conformitate cu textul înțeles literal – Dumnezeu a apărut [numai] ca un contur/ profil lui Adam și femeii și a vorbit cu ei[1]. Dar, de vreme ce ei nu L-au putut vedea pe Dumnezeu ca pe Meșterul [tuturor lucrurilor], demonul cel rău a zărit prilejul de a o înșela pe femeie. El i-a sugerat ei că Dumnezeu este de același fel și esență cu ea, după înfățișarea și plăsmuirea pe care le-a văzut în ea înseși[2]. Drept urmare, el i-a zis ei: „Pentru ce a zis Dumnezeu: «Să nu mâncați din tot pomul cel din Paradis»?”[3].

2. Din aceasta este clar că șarpele a zis aceste lucruri femeii mai înainte ca rodul să fie mâncat. Adică, Biserica s-a desfătat de orice păcat și idolatrie. Apoi șarpele cel rău, balaurul cel răzvrătit[4], a vorbit în mod viclean cu ea, precum cu o femeie oarecare. A vorbit cu ea în dorința lui de a o îndrepta spre nedumnezeiescul politeism. El i-a arătat ei cine erau cei care, la început, s-au închinat însuși demonului celui rău și l-au părăsit pe Dumnezeu. A zis: „Pentru ce a zis Dumnezeu” vouă „să nu mâncați din tot pomul cel din Paradis?”[5]. Adică: De ce Dumnezeu v-a zis vouă să nu vă închinați niciunei creații, nici măcar mie[6], ci să-I aduceți închinare și să-L slăviți pe El și numai pe El[7]?

Femeia a zis: „Din rodul pomului Paradisului vom mânca, dar din rodul pomului” tău rău, „a zis Dumnezeu: «Nu veți mânca din el și nici nu aveți să vă atingeți de el, pentru ca să nu muriți”[8], așa cum a murit cel rău. Șarpele cel deștept s-a împotrivit acestor cuvinte. El a zis: „Nu veți muri [cu] moarte. Căci Dumnezeu știuse [știe], că, în care zi aveți să mâncați din el” și vă veți închina mie, „vor fi deschiși ochii voștri” prin mine „și veți fi ca dumnezeii”, așa cum sunt eu, „cunoscând binele și răul”[9].

Auzi? El n-a zis: Veți fi ca Dumnezeu, ci: „ca dumnezeii”. Astfel încât hoțește a introdus [acest cuvânt] și i-a învățat pe ei politeismul.

3. Așadar, el L-a calomniat pe Dumnezeu, ca invidios. E invidios pe voi, a zis el, ca nu cumva voi doi să ajungeți ca El: dumnezei cunoscând toate. Și de aceea El v-a poruncit vouă să nu mâncați din rodul meu[10], nici să nu mă atingeți[11], nici să nu vă închinați mie[12]. Căci eu dăruiesc cunoștința celor bune și a celor rele celui care se închină mie[13]. Eu dau înțelepciune infernală[14]: astrologie, divinație, leacuri vrăjitorești, predicții, premoniții, minuni meșteșugite, incantații, supunerea fiarelor, slujirea păsărilor, preschimbarea animalelor, cercetarea fenomenelor astronomice, coborârea focului, mersul pe apă, vederea adâncului, înălțarea șerpilor și arătarea comorilor.

4. Cu acestea și alte mii de mii de alte făgăduințe, nebunul șarpe a încercat să o ademenească pe așa-numita femeie, care era firea omenească[15]. Și, pentru mulți ani, a convins-o pe ea. A îndemnat-o pe ea să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu și să-i slujească lui[16]. Așadar zice [Scriptura]: „Și a văzut femeia că bun [este] pomul spre mâncare”[17]. Ochii ei erau deschiși și a tânjit după mâncare, măcar să guste, pentru că pomul era bun pentru mâncare. Orice mâncare este încercată și cunoscută prin gustare. Deci din aceasta, cei care cred că aceste lucruri sunt de înțeles doar literal sunt din nou înfruntați. „Și a văzut femeia că bun [este] pomul spre mâncare și că plăcut [este] ochilor să-l vadă și frumos este să-l înțeleagă”[18].

În ceea ce privește sensul literal al textului, poate părea cuiva să zică anume că cel rău i-a arătat femeii o plăsmuire care era admirabilă și minunată. Când vorbea acestea cu ea, și-a schimbat înfățișarea „întru înger de lumină”, așa cum zice Apostolul[19]. Era ca și cum șarpele i-ar fi zis: Voi, ca dumnezei, vă veți preschimba într-o astfel de înfățișare slăvită, dacă vă împărtășiți de rodul meu. Și pentru aceasta s-a scris: „Și a văzut femeia […] pomul”, că este „plăcut ochilor să-l vadă și frumos este să-l înțeleagă”[20]. Dar dacă aceste lucruri s-au întâmplat întocmai, nu sunt în stare să spun.

[1] Cf. Fac. 1, 28-30; Fac. 2: 15-17, 19, 22.

[2] Cf. Fac. 3, 5.

[3] Fac. 3, 1.

[4] Cf. Iov. 26, 13; Ps. 73, 13-14; 90, 13; 103, 26; 148, 7; Is. 27, 1; Vil 23-28; Apoc. 12, 3-17; 13: 2, 4, 11; 16, 13; 20, 2.

[5] Fac. 3, 1.

[6] Cf. Ps. 103, 26.

[7] Cf. Deut. 6, 13-15; 10, 20; Mt. 4, 9-10.

[8] Fac. 3, 1-3.

[9] Fac. 3, 4-5.

A se vedea, din nou, traducerea în românește a Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș: Sfântul Profet Moisis, Facerea (ediția LXX), Teologie pentru azi, București, 2023, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2023/03/06/facerea-editia-lxx/.

[10] Cf. Fac. 2, 17.

[11] Cf. Fac. 3, 3.

[12] Cf. Deut. 6, 13-15; 10,20; Mt. 4, 9-10.

[13] Cf. Fapt. Ap. 13, 6-12.

[14] Cf. II Tes. 2, 9-11.

[15] Cf. I Cor. 11, 3; 13, 27; II Cor. 11, 2-3; Ef. 2, 3; 5, 28-32.

[16] Cf. Rom. 1, 25.

[17] Fac. 3, 6.

[18] Fac. 3, 6.

[19] II Cor. 11, 14; Cf. Is. 14, 12; Lc. 10, 18.

[20] Fac. 3, 6.

Misiune pe urmele lui Hristos [2]

Leave a comment

† Anastasie (Yannoulatos), Arhiepiscopul Tiranei şi al întregii Albanii, Misiune pe urmele lui Hristos. Studii teologice și omilii, cuvânt introd. de Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I, trad. din lb. gr. de Diac. Dr. Ştefan L. Toma, Editura Andreiana, Sibiu, 2013, 296 p. PDF.

 

„chemarea Bisericii la misiune…[e] o chemare la pocăință”, p. 82-83, a tuturor oamenilor. Pentru că toți avem nevoie să ne pocăim înaintea Domnului. „Misiunea aparține firii Bisericii”, p. 91; iar „Biserica își continuă misiunea ei, chiar dacă o rănesc ereziile şi o încearcă prigonirile. Mărturisirea constituie o expresie a vitalității Bisericii, dar şi o sursă de revigorare şi reînnoire”, p. 92; Și „chiar dacă lucrarea misionară, în cea mai desăvârșită formă a ei, este asumată de oameni harismatici, într-o analiză finală, ea rămâne responsabilitatea tuturor membrilor Bisericii; fiecare ar trebui să contribuie sau să participe la ea, fie în mod direct, fie indirect”, p. 92.

„Creșterea Bisericii se face atât prin dobândirea de noi membrii, cât şi prin mai profunda trăire de către cei botezați a tainei credinței şi iubirii”, p. 92; „Întrebări critice așteaptă, în agonie, o abordare teologică responsabilă. Ce-i împiedică pe mulți slujitori ai Bisericii să se dezvolte ca personalități? Ce-i conduce pe alții la descurajare şi deznădejde? Ce-i oprește pe oamenii serioși să se apropie de preoție? Constituie un secret comun faptul că mulți preoți trăiesc sub condiții de opresiune şi lipsă de libertate, pentru că, în ciuda caracterului sacramental al Bisericii, în cadrul structurilor ei organizatorice își fac simțită prezența şi elemente pur lumești, care adesea transformă relaționările dintre episcopi şi preoți în relații dintre domni feudali şi servitori”, p. 96.

Autorul propune „hirotonirea de diaconi şi subdiaconi, cu posibilitatea de a alege căsătoria mai târziu. Perioada vârstei cuprinse între 20 şi 35 de ani, poate fi folosită, fără rețineri, în slujba lucrării misionare în contextele cele mai dificile”, p. 97, n. 10. „Grija pastorală pentru cler este cea mai neglijată arie din perimetrul activității pastorale. Fără revigorarea potrivită şi continuă a clerului, toate planurile despre pastorație şi misiune sunt destinate să rămână ineficiente”, p. 97.

„Adesea, ne exprimăm puncte de vedere fără o analiză suficientă, fără o maturitate necesară, în cadrul unui demers lung şi în tăcerea liturgică a Duhului Sfânt. De multe ori, «tehnologizăm, nu teologizăm». Uităm că mulțimea de cuvinte a unei teologii intelectualiste nu sensibilizează poporul lui Dumnezeu”, p. 98. Parohiile din marile orașe sunt parohii nepăstorite, p. 99; „toți credincioșii sunt responsabili pentru viața Bisericii, sunt părtași la lucrarea ei, sunt membri ai Trupului care continuă lucrarea lui Hristos, mântuirea întregii lumi. Prezența credincioșilor laici în structuri ale vieții sociale, creează posibilități nelimitate de mărturisire, slujire şi slăvire a lui Dumnezeu”, p. 101.

Autorul pleda pentru reactivarea Diaconițelor și pentru intensificarea laturii misionare a Monahiilor, p. 101; „predica creștină trebuie să fie receptată ca proclamare plină de bucurie”, p. 103; „Facultățile noastre de Teologie sunt chemate să ia parte la un demers susținut, pe de o parte, să confrunte temele fundamentale cu experiența oamenilor de știință şi a specialiștilor din alte domenii, iar, pe de altă parte, să organizeze conlucrarea interdisciplinară, astfel încât, cercetarea noastră să dobândească o perspectivă universală şi să poată valorifica experiențele din întreaga lume”, p. 104.

Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [179] (partea a doua)

Leave a comment

Traduceri patristice
vol. 7

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei
(sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)

VIII. 1. „Și a zis șarpele femeii”[1].

Cineva ar trebui să cerceteze, cu adevărat, în acest scurt fragment, de ce, dintre toate animalele și păsările, este șarpele orânduit să se împotrivească și să uneltească împotriva Bisericii[2]. Cu adevărat, este cu putință a spune că multe trăsături ale șarpelui sunt precum uneltele diavolului.

Mai întâi, întreg trupul său este aruncat la pământ[3]. Orice creatură, însuflețită sau neînsuflețită, are ceva care se înalță: are o mișcare sau o dezvoltare în sus. Cu excepția șarpelui. Faptul că șarpele se târăște pe pieptul său arată că diavolul calcă în picioare propria sa minte și inimă de bună voie. Nu se gândește la nimic care este înalt sau ceresc[4].

În al doilea rând, șarpele își leapădă pielea, precum diavolul adesea își leapădă forma. Se preschimbă în înger al luminii[5], întrucât a fost schimbat din înțelepciunea sa originară. Și astfel, prin sfaturile gurii sale, introduce o otravă mortală în suflet[6], în timp ce păzește călcâiul prin care va lua viața cuiva[7]. În urzeala lui, el stă mereu la pândă pe urmele omului, pentru a ne împiedica pașii noștri spre Dumnezeu[8].

Iar în al treilea rând, Dumnezeu l-a făcut pe șarpe să fie vrăjit și îndepărtat prin cântecele și rugăciunile celui înțelept[9].

În sfârșit, el sâsâie și cheamă afară ființele născute în apă și vânt – pe cele care au înfățișare și formă de șarpe[10] – pentru unire și împerechere. Și aceasta se poate spune, în mod potrivit, despre balaurul cel rău. El nu poate să împartă sămânța lui cu ele până când nu le desparte de apă și de Duh[11] și nu le atrage în țărână[12]. El nu poate să se afunde în apă și Duh, de vreme ce este străin și vrăjmaș al acestora[13].

2. Scriptura zice, așa cum poți auzi, că vrăjmașul a intrat într-o unealtă vie pentru a se război împotriva așa-numitei femei[14]. Așadar, mai înainte vestește că, intrând într-un unealtă umană, la sfârșitul vremurilor, același balaur răzvrătit[15], ca Antihrist[16] și anti-tip al lui Hristos, va înșela din nou Biserica prin mâncare[17] – la fel cum a înșelat-o pe Eva[18] – astfel încât Biserica se va închina acestuia ca lui dumnezeu și nu lui Dumnezeu[19].

Aceasta este ceea ce unii cunoscători au spus despre aceste lucruri. Și ei au zis că în ce fel a mâncat Eva înaintea tuturor, asemenea și Biserica a păcătuit în felul acesta înaintea tuturor. Deci s-a zis Bisericii despre șarpe: „El îți va păzi ție capul, iar tu Îi vei păzi Lui călcâiul”[20].

3. Șarpele care păzește și mușcă călcâiul este Antihristul[21]. Moisis însuși, în cartea de față a Facerii, ne-a învățat pe noi aceasta. În binecuvântările lui Iacov, el L-a numit pe Hristos leu: „Puiul leului [este] Iudas. Din vlăstar, fiule al meu, te-ai suit”[22] etc. În Deuteronom, în binecuvântările pe care le-a profețit celor 12 neamuri, Dumnezeiescul Moisis a vorbit profetic despre Antihrist ca anti-tipul și vrăjmașul lui Hristos. L-a numit în mod asemănător puiul leului[23] și ne-a învățat pe noi atât neamul, cât și locul unde el se va naște. Căci, ajungând la profeția sa despre neamul lui Dan, a zis: „și puiul de leu al lui Dan va ieși din Vasan”[24]. Unii zic că Vasan este Schitopolis, aproape de Galilea[25], de unde și Hristos a venit, în trup[26]. Era nevoie să-ți arate ție locul Antihristului, unde va fi înălțarea și ieșirea lui, deoarece chiar înainte de venirea lui, minciuna sa va prinde și va înșela pe mulți oameni. Acești oameni zic că Antihristul se va naște în Egipt, în ținutul numit Husi[27]. Aceasta însă este o înșelare vicleană a diavolului. Cei care se așteaptă să vină din Egipt, îl vor primi și vor crede în cel născut lângă Galilea. Ei se vor închina lui ca lui Hristos, deși el este o amăgire și chiar Antihristul.

Dar încă ne rămâne nouă să arătăm cum profețiile lui Iacov sunt de acord că Antihristul vine din neamul lui Dan. El e numit un șarpe mușcând călcâiul unui cal – aidoma șarpelui care stă înaintea noastră în Paradis. Căci Patriarhul, vorbind cu Hristos despre Dan[28], zice aceasta: „Dan va judeca pe poporul său și ca o seminție [va fi] în Israil. Și a fost făcându-se Dan șarpe pe cale, șezând pe cărare, mușcând călcâiul calului, și va cădea călărețul” pe spate/ înapoi, așteptând „mântuirea Domnului”[29]. Iată, în mod limpede ai aici pe șarpe și călcâiul, înțelegând că se referă la Antihrist. Iar căderea celor mușcați de el este arătată cu claritate. Prin această cădere, pe care au suferit-o și Protopărinții, l-a amăgit pe Dan [făcându-l să cadă] întru nedumnezeire[30].

[1] Fac. 3, 1.

[2] Cf. Mt. 10, 16; 23, 33; Lc. 10, 19; I Cor. 10, 9; II Cor. 11, 3; Apoc. 9, 19; 12: 9, 14, 15; 20, 2.

[3] Cf. Fac. 3, 14.

[4] Cf. Iov 1, 8-11; 2, 3-5; Mt. 16, 23; Mc. 8, 33; In. 8, 44; I In. 3, 7-8; 4, 1-6; Apoc. 12: 9-10, 12.

[5] Cf. Is. 14, 12-20; Lc. 10, 18; II Cor. 11, 14; Fac. 6, 1-4.

[6] Cf. Is. 59, 4-6; Mt. 12, 34-35; 23, 33.

[7] Cf. Fac. 3, 15.

[8] Cf. I Cor. 7, 5; II Cor. 2, 11; Ef. 6, 11; I Tes. 3, 5; II Tes. 2, 9-11; I Tim. 3, 7; II Tim. 2, 26; Apoc. 13, 4-10.

[9] Cf. Mt. 4: 11, 23; Mc. 1, 12-13, 21-34; Lc. 10, 17-20; In. 17, 15; Fapt. Ap. 16, 16-18; 19, 13-20.

[10] Cf. Iov. 26, 12; Is. 27, 1; 30, 6-7.

[11] Cf. Fac. 1, 2; Iez. 36, 25-27; Mt. 3, 16; Mc. 1, 10; Lc. 3, 21-22; In. 1, 31-33; 3, 5; Fapt. Ap. 8, 16-17; 19, 4-6; I Cor. 12, 13; Tit 3, 5.

[12] Cf. Mt. 4, 1-11; Mc. 1, 12-13; Lc. 4, 1-13.

[13] Cf. Mt. 3, 7-10; Lc. 3, 7-9;

[14] Cf. Fac. 3: 1-16, 13.

[15] Cf. Iov. 26, 13; II Tes. 2, 3-4; Apoc. 12, 3-17; 13: 2, 4, 11; 16, 13; 20, 2.

[16] Cf. I In. 2: 18, 22; 4, 3; II In. 7.

[17] Cf. Mt. 4, 3-4.

[18] Cf. I Cor. 11, 7-8; II Cor. 11, 3; Apoc. 17: 2, 4, 6; 18: 3, 6, 14.

[19] Cf. II Tes. 2, 3-4.

[20] Fac. 3, 15.

[21] Cf. I In. 2: 18, 22; 4, 3; II In. 7.

[22] Fac. 49, 9.

[23] Cf. Deut. 33, 22; Ps. 16, 12; 56,4; 103, 20-22; Par. lui Sal. 30, 30; Mih. 5, 8.

[24] Deut. 33, 22.

[25] Cf. II Macc. 12, 29; Mt. 4, 25; Mc. 5, 20; 7, 31.

[26] Cf. Mt. 21, 11; Mc. 1, 9; Lc. 1, 26; 2, 39.

[27] Est. 1, 1; Is. 11, 11; 18, 1; Sof. 1, 1.

[28] Cf. Fac. 49, 2.

[29] Fac. 49, 16-18.

[30] Cf. Jud. 13-16.

Sermon on the 5th Sunday after Pentecost [2026]

Leave a comment

My beloveds[1],

 

the violence is never a gain, but a loss. The two demonized [δύο δαιμονιζόμενοι] were very violent [χαλεποὶ λίαν][Matteos 8, 28, BYZ], because the demons in them were very evil, vengeful, wanting to harm everyone. Because when you argue, you get very tired, you are filled with silence, with loneliness, because you are filled with unlove. And arguing is proof that we are indifferent, that we are repulsive, that we are bad to others, precisely because we do not love ourselves. And the unlove of others comes from their misunderstanding. Because if we understood them, then we would love them. And we would love them very much, because they, like us, need love, embrace, trust[2].

And because of the demonized, no one could pass that way. On that path [Ibidem]. Because they had to fight with them, with the violent ones. And that’s why everyone avoided them, because the demonized lived in the tombs [Ibidem]. And they lived in the tombs, because the demons kept them away from people, kept them in their slavery, because the demons want to do us harm and never good. But the Lord comes and casts out the demons from people [Matteos 8, 32, BYZ], because He heals all our sickness and weakness. And, above all, He gathers us all in His Church and keeps us together, because the life of people is communional, it is full of love and not loneliness[3].

By the Lord’s permission, the demons come out of men and enter swine, and the demons cast them into the sea and killed them [Ibidem]. And from this we see that demons fight with us both from men and from animals, because they can enter all beings and things that we need to make us sad. Their wickedness wants our sadness, they want our sinning. And sinful people always have the name of Satan in their mouths, because they like to sin. They believe that the sin is „liberating”. But every vice is suicidal, because it has bitter consequences, it has eternal consequences. Because every unrepented sin throws us into Hell[4].

The bus driver I often ride with has Highway to Hell[5] as his music on his phone. And when someone calls him, he tells us that he is going to Hell, not to the Emperordom of God. And when they are interviewed on the street or when they talk on their podcasts, they explicitly confess their desire to live forever in Hell. But, unfortunately, they are not aware of what they are saying! They do not know what Hell is, and that is why they think it is a joke, that it is something „beneficial” for them to be contrary, to be different from others. But Hell is eternal torment, in which no one rejoices. Hell is the torment of demons and sinners who have not repented of their sins and have not received God’s forgiveness. That is why the highway to Hell is the worst choice you can make. Because it is eternal torment[6].

People have been healed by God and are always healed by Him. Healing is His love for us, it is the care with which He loves us. Seeking „healing” or „increase in life” from those who work with the demons is like seeking healing from those who kill you with days. In His Church, the Lord heals us from our spiritual and physical illnesses, but He also heals us through the medicines that He has blessed. There is no opposition between the Church and the Hospital, because the doctors work for our good through the medicines that are beneficial for us. We need both the Church and the Hospital in our healing, because we need first of all faith in Him and the desire to live. And we want to live, because we want to do His will with us[7].

When you lose your zest for life, you no longer believe in your purpose in life. You no longer want to live, because you no longer want to fulfill yourself internally. But when you repent of your unbelief and return to serving God, then you find your vocation as your own healing, as your own fulfillment, because you understand that God’s will for you is your fulfillment. And if you give up serving Him, if you give up your gift from Him, then you live without purpose, because your purpose is your gift from Him[8].

And to keep your zest for life and service, you must fight with routine, with the indifference of others, with the malice of others, with their jokes, with the envious silence around you, because you serve God and fulfill your vocation. And if, for another, my daily writing is a waste of time, for me it is my fulfillment. As is my sacramental service. Because, although, apparently, I always do the same thing, I serve, speak, write, my life is a continuous ghostual change, which I experience as my daily fulfillment. And whoever does not notice it, overlooks it. But whoever notices it, enjoys it, because it is the gift of God[9].

Our life is God’s great gift and He guards us every day so that we may do His will. Life is His great gift, as is His care for us. Because His providence is continuous attention and love for us. He always watches over us, takes care of us. His care is alive, it is real, because our faith in Him is also alive and trusting in Him. And we also take care of our life, but also of the life of others, of everyone, by assuming everyone in our prayer and in our life. For everyone needs God’s salvation. And if we need it, then everyone needs His salvation[10].

The need for salvation of all excludes the utopia of predestination. Everyone needs God’s salvation because God wants the salvation of everyone. And those who considered the statement that God predestines some to Heaven and others to Hell as a „theological” thought, made God an „unjust” being, because everyone feels the need for salvation, but not everyone can be „saved”. But, our choice is our life. And the one who chooses God’s will is saved together with Him. If the need for salvation is in you, but you do not want to fulfill it, then run away from yourself, from your fulfillment. And if you do not want your fulfillment with God, it does not mean that ghostual fulfillment is not good, but that you do not choose what is good for you and for everyone. And if you do not choose the life with Him, you choose the opposite, you choose Hell. And then no one predestines us to Hell, but we choose it, if we do not do His will[11].

Being enslaved by demons, the two demonized were doing evil. But when the Lord healed them, they began to do His will, because they chose to do His will. But all the inhabitants of the city asked Him to leave their borders [Matteos 8, 34, BYZ]. Because the city was concerned with its pigs, with its business. And when we abandon God for our business, we do the same: we forget Him, because we like our comfort. Our theological amnesia is materially interested. And our indifference to others, deeply selfish, means concern for our comfort. Why should I ruin my pleasures to do good to others? But when you live only for your pleasures, you are alone, you do abstraction from God and people, because you begin to freeze inside. And when you are terrified of yourself is when your heart no longer feels anything…[12].

To be alive, my beloveds, means to do the will of God! The pretexts do not help us, but the deeds of our faith do, those through which we are alive and fulfilled. Living with God means to be alive, while claiming to be alive only on a linguistic level means a great and burdensome inner unfulfillment. Because, no matter how much we lie that we are well, in the absence of life with Him we have no peace and fulfillment. Amin[13]!

[1] Started at 7.52, in day of thursday, on 25 june 2026. Sun, 23 degrees, wind of 2 km/h.

[2] Iubiții mei, violența nu e niciodată un câștig, ci o pierdere. Cei doi demonizați [δύο δαιμονιζόμενοι] erau foarte violenți [χαλεποὶ λίαν][Matteos 8, 28, BYZ], pentru că demonii din ei erau foarte răi, răzbunători, dorind să facă rău tuturor. Căci atunci când te cerți, te obosești foarte mult, te umpli de tăcere, de singurătate, pentru că te umpli de neiubire. Și cearta e dovada că suntem indiferenți, că suntem respingători, că suntem răi cu alții, tocmai pentru că nu ne iubim. Și neiubirea altora vine din neînțelegerea lor. Căci dacă i-am înțelege, atunci i-am și iubi. Și i-am iubi foarte mult, pentru că și ei, cât și noi, avem nevoie de iubire, de îmbrățișare, de încredere.

[3] Și din cauza celor demonizați, nimeni nu mai putea să treacă pe acolo. Pe calea aceea [Ibidem]. Căci trebuia să se lupte cu ei, cu cei violenți. Și de aceea, toți îi ocoleau, pentru că demonizații locuiau în morminte [Ibidem]. Și trăiau în morminte, pentru că demonii îi țineau departe de oameni, îi țineau în robia lor, pentru că demonii vor să ne facă rău și niciodată bine. Însă Domnul vine și îi izgonește pe demoni din oameni [Matteos 8, 32, BYZ], pentru că El vindecă toată boala și neputința noastră. Și, mai ales, ne adună pe toți în Biserica Sa și ne ține laolaltă, pentru că viața oamenilor e comunională, e plină de iubire și nu de singurătate.

[4] Prin îngăduința Domnului, demonii ies din oameni și intră în porci, iar demonii i-au aruncat în mare și i-au omorât [Ibidem]. Și de aici vedem că demonii se luptă cu noi și din oameni și din animale, pentru că pot intra în toate ființele și lucrurile de care noi avem nevoie ca să ne întristeze. Răutatea lor vor tristețea noastră, vor păcătuirea noastră. Și oamenii păcătoși sunt totdeauna cu numele Satanei în gură, pentru că le place să păcătuiască. Ei cred că păcatul este „eliberator”. Dar orice viciu e sinucigaș, pentru că are consecințe amare, are consecințe veșnice. Pentru că orice păcat nepocăit ne aruncă în Iad.

[5] To be seen: https://open.spotify.com/track/2zYzyRzz6pRmhPzyfMEC8s.

[6] Șoferul de autobuz cu care călătoresc adesea are ca muzică la telefon Autostrada spre Iad [Highway to Hell]. Și când cineva îl sună, el ne anunță că merge spre Iad, nu spre Împărăția lui Dumnezeu. Și când sunt intervievați pe stradă sau când vorbesc în podcasturile lor, ei își mărturisesc în mod explicit dorința de a trăi veșnic în Iad. Dar, din păcate, nu sunt conștienți de ce spun! Nu știu ce chin e Iadul și de aceea cred că e o glumă, că e ceva „benefic” pentru ei ca să fie contra, să fie diferiți față de ceilalți. Dar e Iadul e chin veșnic, în care nimeni nu se bucură. Iadul e chinul demonilor și al celor păcătoși care nu s-au pocăit pentru păcatele lor și nu au primit iertarea lui Dumnezeu. De aceea, autostrada spre Iad e cea mai proastă alegere pe care o poți face. Pentru că e chin veșnic.

[7] Oamenii au fost vindecați de Dumnezeu și sunt vindecați întotdeauna de către El. Vindecarea este iubirea Lui pentru noi, e grija cu care El ne iubește. A căuta „vindecare” sau „spor în viață” la cei care lucrează cu demonii e ca și cum ai căuta vindecare la cei care te omoară cu zile. În Biserica Sa, Domnul ne vindecă de bolile noastre sufletești și trupești, dar El ne vindecă și prin medicamentele pe care El le-a binecuvântat. Nu există nicio opoziție între Biserică și Spital, pentru că medicii lucrează spre binele nostru prin medicamentele benefice pentru noi. Avem deopotrivă nevoie și de Biserică și de Spital în vindecarea noastră, pentru că avem nevoie în primul rând de credința în El și de dorința de a trăi. Și vrem să trăim, pentru că vrem să facem voia Lui cu noi.

[8] Când îți pierzi pofta de viață, nu mai crezi în scopul tău în viață. Nu mai vrei să trăiești, pentru că nu mai vrei să te împlinești interior. Dar când te pocăiești pentru necredința ta și te întorci la slujirea lui Dumnezeu, atunci îți găsești vocația ta ca propria ta vindecare, ca propria ta împlinire, pentru că înțelegi că voia lui Dumnezeu cu tine e împlinirea ta. Și dacă renunți la slujirea Lui, dacă renunți la darul tău de la El, atunci trăiești fără rost, pentru că rostul tău e darul tău de la El.

[9] Și ca să îți păstrezi pofta de viață și de slujire, trebuie să lupți cu rutina, cu indiferența altora, cu răutatea altora, cu glumele lor, cu tăcerea invidioasă din jurul tău, pentru că tu Îi slujești lui Dumnezeu și îți împlinești vocația. Și dacă, pentru altul, scrisul meu zilnic e o pierdere de timp, pentru mine e împlinirea mea. După cum e și slujirea mea sacramentală. Pentru că, deși, în aparență, fac mereu același lucru, slujesc, vorbesc, scriu, viața mea e o continuă schimbare duhovnicească, pe care o trăiesc ca împlinire zilnică a mea. Și cine n-o observă, o trece cu vederea. Dar cine o observă, se bucură de ea, pentru că e darul lui Dumnezeu.

[10] Viața noastră e darul cel mare al lui Dumnezeu și El ne păzește în toate zilele ca să facem voia Lui. Viața e marele Lui dar, după cum este și grijă Lui față de noi. Pentru că providența Lui e continua atenție și iubire față de noi. El ne privește mereu, ne poartă de grijă. Grija Lui e vie, e reală, pentru că și credința noastră în El e vie și încrezătoare în El. Și noi avem grijă și de viața noastră, dar și de viața altora, a tuturor, prin aceea că ni-i asumăm pe toți în rugăciunea noastră și în viața noastră. Căci toți au nevoie de mântuirea lui Dumnezeu. Iar dacă noi avem nevoie, atunci toți au nevoie de mântuirea Lui.

[11] Toți au nevoie de mântuirea lui Dumnezeu pentru că Dumnezeu voiește mântuirea tuturor. Și cei care au socotit drept gând „teologic” afirmația că Dumnezeu îi predestinează pe unii la Rai și pe alții la Iad, aceia au făcut din Dumnezeu o ființă „nedreaptă”, pentru că toți simt nevoia de mântuire, dar nu se pot „mântui” toți. Însă, alegerea noastră este viața noastră. Și cel care alege voia lui Dumnezeu, acela se mântuie împreună cu El. Dacă nevoia de mântuire e în tine, dar tu nu vrei să ți-o împlinești, atunci fugi de tine însuți, de împlinirea ta. Și dacă tu nu dorești împlinirea ta cu Dumnezeu, nu înseamnă că împlinirea duhovnicească nu e bună, ci că tu nu alegi ceea ce e bine pentru tine și pentru toți. Și dacă nu alegi viața cu El, alegi contrariul, alegi Iadul. Și atunci nimeni nu ne predestinează la Iad, ci noi îl alegem, dacă nu facem voia Lui.

[12] Fiind robiți de demoni, cei doi demonizați făceau cele rele. Dar când Domnul i-a vindecat, ei au început să facă voia Lui, pentru că au ales să facă voia Lui. Dar toți locuitorii cetății L-au rugat să plece din hotarele lor [Matteos 8, 34, BYZ]. Pentru că cetatea se îngrijea de porcii ei, de afacerile ei. Și când renunțăm la Dumnezeu pentru afacerile noastre și noi facem la fel: Îl uităm, pentru că ne place confortul nostru. Amnezia noastră teologică e interesată material. Și indiferența noastră față de alții, profund egoistă, înseamnă grija față de confortul nostru. De ce să îmi stric plăcerile mele pentru a face bine altora? Dar când trăiești numai pentru plăcerile tale ești singur, faci abstracție de Dumnezeu și de oameni, pentru că începi să îngheți interior. Și când te îngrozești de tine e atunci când inima ta nu mai simte nimic…

[13] A fi vii, iubiții mei, înseamnă a face voia lui Dumnezeu! Pretextele nu ne ajută, dar ne ajută faptele credinței noastre, cele prin care noi suntem vii și împliniți. A trăi cu Dumnezeu înseamnă a fi viu, pe când a pretinde că ești viu doar la nivel lingvistic înseamnă o mare și împovărătoare neîmplinire interioară. Pentru că, oricât am minți că ne e bine, în lipsa vieții cu El nu avem nicio pace și împlinire. Amin!

1 2 3 … 2.533