Slujba Sfântului Ilie văzătorul de Dumnezeu

Cartea poate fi downloadată de aici
în format PDF:

Slujba Sfantului Ilie vazatorul de Dumnezeu

Este a 240-a carte pe care am publicat-o online.

*

Sinaxarul

Întru această lună, în 4 zile, facem pomenirea Sfântului Ilie văzătorul de Dumnezeu, Mărturisitorul, Părintele nostru, care a mărturisit în închisorile comuniste dreapta credință și s-a sfințit prin rugăciunea cea neîncetată și a adormit în mod cuvios în luna mai a anului 2005.

Stihuri

Cu Sfinții și cu Puterile cele de sus împreună rugător și nouă neîncetat apărător.

L-ai iubit pe Dumnezeu în mod desăvârșit și ai fost primit de Cel ce te-a iubit.

În Miercurea Luminată ai adormit și Biserica Lui ai veselit.

Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu, pe numele său de mirean: Ilie Mocanu, s-a născut pe 20 iulie 1919, de ziua Sfântului Profet Iliu Tesvitis[1], din părinții Stan și Petra[2]. Mama sa a fost casnică și l-a crescut, iar tatăl său a fost militar[3]. Primele 4 clase le-a făcut în satul Balta Verde, în jud. Gorj[4], unde a fost detașat tatăl său, iar clasele 5-8 și Liceul teoretic în orașul Turnu Măgurele, din jud. Teleorman, terminându-l în 1939, la vârsta de 20 de ani.

A fost liniștit și serios de când era copil și nu s-a bătut cu nimeni și nici n-a înjurat pe nimeni, iar la Biserică a fost dus de către tatăl său, care a fost sever cu el. Era singuratic, îi plăcea să mediteze, și-a dorit de mic să fie Poet, apoi Profesor, ajungând și una și alta[5]. Și-a dorit să plece în război, ca să lupte pentru România, trăindu-l de la început și până la sfârșit, lucru care i-a schimbat caracterul într-o anume măsură. Și, fiind pe front, cu harul lui Dumnezeu, în loc să fie deznădăjduit, i s-a trezit în el dragostea de viață. Începuse Facultatea de Litere și Filosofie în 1939-1940 la București, a fost în război, și-a reluat studiile și a terminat-o în 1947, la vârsta de 28 de ani[6]. Și-a luat licența în Limba Română în 1947 și, în același an, a fost numit Profesor la Liceul Sfântul Haralambie din Turnu Măgurele[7]. A fost 5 ani Profesor de Limba Română la Turnu Măgurele (1947-1952) și un an de zile Inspector Școlar la Roșiori de Vede (1950-1951). Pentru că a fost văzut vorbind cu un legionar, Sfântul Ilie a fost considerat legionar și a fost încarcerat timp de 12 ani și 6 luni. A fost încarcerat în 12 ianuarie 1952[8], la vârsta de 33 de ani, și condamnat la 18, apoi la 15 ani de detenție cu muncă silnică[9]. În închisoare a învățat rugăciunea inimii de la un ucenic al Sfântului Arsenie Boca[10] și a ajuns să se curățească de patimile sale, să se umple de slava lui Dumnezeu din destul și a trăit zile întregi în slava lui Dumnezeu, îndumnezeindu-se în mod preafrumos[11]. Închisorile în care a suferit mult, dar s-a și îndumnezeit, au fost Uranus, Jilava, Gherla, Minele de plumb Baia Sprie și Cavnic, Spitalul TBC din Târgu Ocna și Aiud[12].

Marile sale vedenii dumnezeiești și starea sa de îndumnezeire le-a trăit în anii 1963-1964, adică la vârsta de 44-45 de ani. Poemele sale din închisoare le-a memorat și în ele și-a introdus vederile dumnezeiești trăite acolo. Iar textele sale despre acele zile sfinte confirmă și amplifică cele spuse în poeme.

A fost vindecat de congestie cerebrală de Însuși Domnul, pe Care L-a văzut într-o vedenie dumnezeiască[13]. Când a primit darul rugăciunii neîncetate și a început să vadă slava lui Dumnezeu întru el[14], doi demoni, ca un corb și ca un șobolan, s-au lipit de fruntea lui și îl enervau continuu, după care a venit demonul hulei pe fruntea lui care l-a chinuit interior[15]. După ce inima și mintea i s-au curățit și s-a umplut deplin de lumina dumnezeiască, Sfântul Ilie se vedea în lumina lui Dumnezeu și era o lumină în lumina Sa[16]. A auzit-o pe Născătoarea de Dumnezeu în vedenie cântând rugăciunea Tatăl nostru. A văzut Împărăția lui Dumnezeu și pe Sfintele Puteri cerești și pe Sfinții lui Dumnezeu lăudându-L neîncetat pe Dumnezeu[17]. L-a văzut pe Sfântul Arhanghel Mihail, împreună cu cetele lui, care au venit în ajutorul său în mod extatic[18]. Este vindecat din nou de Domnul, în vedenia visului, care i-a umblat în inimă și l-a vindecat pe când era în neputință extremă[19]. A primit darul deosebirii vedeniilor[20] și pe cel al vederii înainte[21]. A primit darul lacrimilor celor duhovnicești[22] și pe cel al povățuirii dumnezeiești. A primit darul vederii lucrurilor celor din trecut, văzându-L pe Domnul rugându-Se în Grădina Ghetsimani[23].

Și-ar fi dorit să se facă Monah[24], dar a ales să stea alături de familia lui și să nu le mai provoace noi dureri, după durerile trăite în timp ce el fusese închis pe nedrept. Însă și-a așteptat îndelung ucenicii săi, pe aceia pe care și i-a dorit să îi facă fii ai luminii dumnezeiești[25]. Iar atunci când Părintele Dorin Picioruș l-a întâlnit, ucenicul, editorul și moștenitorul operei sale, l-a văzut ca un stâlp de lumină dumnezeiască, care unea pământul cu cerul[26], și a trăit numeroase experiențe dumnezeiești în preajma sa și datorită lui.

În 1964 a fost eliberat din închisoare, având vârsta de 45 de ani, și a fost silit să facă munci improprii lui. Timp de 4 ani a fost Calculator de salarii pentru IGO [Întreprinderea de gospodărie orășenească) Turnu Măgurele [1964-1968], alți 4 ani a fost Translator de Limba Engleză la Combinatul de îngrășăminte chimice din Turnu Măgurele [1968-1972], iar numai în ultimii ani până la pensionare, timp de 5 ani, a fost Profesor de Limba Engleză [1971-1976]. Când s-a pensionat în 1976[27] avea 57 de ani.

Pe 5 ianuarie 1979, pe când avea 60 de ani neîmpliniți, Sfântul Dumitru Teologul i-a răspuns la scrisoarea sa și i-a spus că poemul său seamănă cu cele ale Sfântului Simeon Noul Teolog[28].

S-a bucura mult de minunea Revoluției Române din decembrie 1989[29] și a avut revelația că Dumnezeu Își va arăta puterea Sa în România, pentru că aici „va flutura un adevărat drapel al credinței”[30]. În 1990 își începe pregătirea editorială pentru a-și publica experiența dumnezeiască[31], însă numai în anii 1997 și 1998 i s-au tipărit pentru prima oară în volum din poemele sale mistice și din însemnările sale mărturisitoare[32].

Ucenicul său îl cunoaște în vara anului 1995[33], pe când avea 17 ani, iar Sfântul Ilie avea 76 de ani. Era plin de cuviință, de atenție, de rugăciune dumnezeiască. Surâsul său era curat[34], fața sa era cuvioasă, trupul său era ascetic și deschiderea sa față de ucenicul său și de viitoarea sa soție a fost copleșitoare pentru ei. Și era atât de plin de slava lui Dumnezeu, încât ea ieșea în mod personalizat din el și îi inunda din destul și pe ei. Iar Academia Teologică din casa sa a fost formată din toate întâlnirile cu el, în care li s-a confesat în amănunt, și din toate povățuirile pe care li le-a dat.

Începând cu anul 1998 n-a mai putut să scrie[35] din cauza bolii Parkinson, a tremuratului continuu al mâinilor. Avea 79 de ani pe atunci.

Pe 21 aprilie 2003, pe când avea 83 de ani, îi dăruie ucenicului său cele 6 caiete manuscriptice[36]. Rămâne văduv pe 9 decembrie 2003, în zi de marți, la ora 19 și 10 minute, când a adormit iubita sa soție, Florica, pe care o alinta spunându-i Ochi albaștri[37]. Corespondența cu soția sa, dintre anii 1944-1947, i-a dăruit-o ucenicului său în septembrie 2004[38]. A orbit trupește în cele din urmă, dar s-a umplut deplin de rugăciune. Și a adormit pe 4 mai 2005, în Miercurea Luminată, trăind 85 de ani, 9 luni și 14 zile[39], dar s-a mutat în Împărăția lui Dumnezeu unde se roagă neîncetat pentru noi.

Sfinții lui Dumnezeu pomeniți pe 4 mai dimpreună cu Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu, Mărturisitorul:

Sfântul Curcodomus Diaconul de la Roma, ajutorul Sfântului Peregrinus, Episcopul de Antissiodorensis (sec. 2)[40], Sfântul Sfințit Mucenic Porphyrius († 250)[41], Sfânta Mucenică Pelaghia [Πελαγία][42] Fecioara († 287[43]), Sfântul Sfințit Mucenic Albianos [Αλβιανός], Episcopul de Anea [Ἄναια], împreună cu Sfinții săi ucenici martirizați dimpreună cu el († 284-303)[44], Sfântul Sfințit Mucenic Erasmus, Episcopul de Formia, în Italia, dimpreună cu 20.000 de Sfinți Mucenici martirizați dimpreună cu el († 303)[45], Sfântul Mucenic Florianus, dimpreună cu cei 40 de Sfinți Mucenici martirizați dimpreună cu el la Lorch, în Austria († 304)[46], Sfântul Sfințit Mucenic Silvanus, Episcopul Gazei, dimpreună cu 40 de Sfinți Mucenici († 311)[47], Sfânta Monica din Tagaste, mama Sfântului Ierarh Augustinus de Hippo Regius († 387)[48], Sfântul Presbiter Nepotianus († 395), nepotul Sfântului Heliodorus, Episcopul de Altino, din Italia[49], Sfântul Cuvios Ilarios [Ἱλάριος] Făcătorul de minuni[50], Sfinții Mucenici Antoninos [Ἀντωνίνος], Afrodisios [Ἀφροδίσιος], Valerianos [Βαλεριανός], Leontios [Λεόντιος], Macrobios [Μακρόβιος] și Midas [Μίδας], dimpreună cu cei 60 de Sfinți Cuvioși Mucenici martirizați împreună cu ei în Schitopolis (încep. sec. al IV-lea)[51], Sfântul Venerius, al doilea Episcop al Milanului, susținătorul Sfântului Ioannis Hrisostomos († 409), Sfântul Conleth, Primul Episcop de Kildare († 519), Sfântul Cuvios Antonius, întemeietorul Mănăstirii Sfântul Iulianus din Tours (sec. al VI-lea), Sfântul Cuvios Æthelred, fostul Rege al Merciei († 716)[52], Sfântul Sacerdos, Episcopul de Limoges, în Franța († 720)[53], Sfântul Cuvios Nichiforos [Νικηφόρος], Igumenul Mănăstirii Midichios († 813)[54], Sfântul Ierarh Atanasios [Ἀθανάσιος], Episcopul Corintosului (sec. 10-11)[55], Sfântul Gotthard, Episcopul de Hildesheim, în Germania († 1038)[56], Sfânta Cuvioasă Feodosia [Феодосия], Principesa Vladimirului și mama Sfântului Alexandr Nevskii [Александр Невский] († 1244)[57], Sfântul Cuvios Nichiforos [Νικηφόρος] Isihastul din Muntele Athos, Părintele duhovnicesc al Sfântului Grigorios Palamas († înainte de anul 1300)[58], Sfinții Cuvioși Isaak [Исаак], Climent [Климент], Kirill [Кирилл], Nikita [Никита] și Nikifor [Никифор] Alfanov [Альфанов], cei dimpreună frați, din Novgorod (sec. 14)[59], Sfântul Sfințit Mucenic Ioann Vasiliev Preotul († 1942)[60], Sfântul Sfințit Mucenic Nikolai Tohtuev [Николай Тохтуев] Diaconul († 1943)[61], Sfântul Sfințit Mucenic Vasilii Martîș [Василий Мартыш] Protoiereul († 1945), Sfântul și Dreptul Lazaros, Ierarhul, cel a 4-a zi înviat din morți, și Sfânta Maria Magdalini, cea întocmai cu Sfinții Apostoli, la mutarea Sfintelor lor Moaște[62], Preacurata Stăpână la sinaxa Sfintei sale Icoane Născătoarea de Dumnezeu „cea Veche” (sec. 16)[63].

Cu ale lui sfinte rugăciuni și cu ale celor dimpreună cu el pomeniți, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne și ne mântuie pe noi! Amin!


Read more

Opere complete (vol. 1)

Cartea poate fi downloadată de aici
în format PDF:

Opere complete, vol. 1

Este a 239-a carte pe care am publicat-o online.

*

Lumea civilizată nu suportă contemplația și, mai ales, nu suportă o viziune profundă asupra lumii. Atâta timp cât nimeni nu iese din tipare, cât nimeni nu reclamă viața ca sfințenie, cât timp Dumnezeu nu revine în discursul și în viața noastră într-un mod foarte epifanic, ești unul dintre cei mulți, care ai dreptul la o existență placidă, supervizat de forurile îndrituitoare (p. 6).

Postmodernismul are ca prim punct de plecare acceptarea necondiționată a efemerității, a fragmentarității, a discontinuității și a haosului (p. 15).

Eclectismul arhitecturii și al artei postmoderne în general dezgustă mediile tradiționaliste, iar detașarea esteticii de etică face ca postmodernismul să promoveze păcatul într-un mod „sublim”, din punctul de vedere al esteticii, dar nu și din cel al moralei. […] Trebuie să distrugem, ne încurajează postmodernismul, modelele culturale existente, prin arborarea nihilismului cu obstinație, pentru ca noua lume, lumea imposibilului, atunci când ea va deveni realitate, să fie o lume perfect autonomă și promotoarea unei alte origini de drept. Radicalismul reificării merge mână în mână cu partiționarea lumii. Cei bogați sunt elita care conduce lumea, pe când clasa de mijloc și sărăcimea se retrag în niște ghetouri apreciate de clasa care deține puterea, fiind prezentate de dragul plăcerii estetice drept lume a contingenței, dar pentru care nu se face nimic mai mult, în afară de o perfectă izolare a lor de spațiul unde activează megalomana putere capitalistă [p. 21].

Read more

Scriu online (vol. 13)

Cartea poate fi downloadată de aici
în format PDF:

Scriu online (vol. 13)

Este a 238-a carte pe care am publicat-o online.

*

– Cum vă jucați când erați mic? Vă jucați de unul singur sau cu mai mulți?

– Când mi-am dat seama că nu am cu cine să mă joc, pentru că cei de vârsta mea nu prețuiau jocul creativ, jocul personalizator, am început să mă joc aidoma unui creator de roman omniscient. Sau ca în jocurile de strategie de azi. Pentru că în cei câțiva metri de căpșuni, din spatele casei, puși de bunica mea, eu am început să îmi construiesc Țara Dorului. Era țara mea, care avea de toate: avea palat, avea oameni din plastic, avea canal de apă navigabil, avea biserică, avea pomi, avea plante de tot felul. Printre căpșunii ei, ai bunicii mele Floarea, era toată această lume. Lume pe care o cream continuu, pe care o protejam, pe care o conduceam și nimeni nu mi-o strica. Căci, dacă aș fi venit cu cineva să mă joc, acela ar fi găsit imediat că e ceva de schimbat, ceva de adăugat, ceva de stricat. Dar așa cum o făceam eu, lumea mea era perfectă, era bună, era non-violentă, pentru că în ea nu se petrecea nimic rău. De fapt, atunci a început și lumea scrisului meu. Pentru că lumea despre care eu scriu e în mine și eu o scot afară. Și lumea pe care eu o scot din mine e plină de libertate și de vitalitate, de pace și de coerență, pentru că e o lume a dialogului și a dăruirii. Și pentru că nu aveam cu cine să mă joc la modul acesta creativ, frumos, mă jucam de unul singur, dar raportându-mă la toți locuitorii țării mele, care aveau nevoi specifice. Și eu aveam grijă, ca în jocul de strategie, de mersul bun al întregii țări, așa cum ar trebui să facă orice președinte sau orice primar, pentru că mă gândeam la binele lor, nu la al meu. Binele lor însemna binele meu. Și asta mă bucura și mă împlinea! (p. 6).

Read more

Vorbiri de Facebook (vol. 12)

*

Cartea poate fi downloadată de aici
în format PDF:

Vorbiri de Facebook (vol. 12)

Este a 237-a carte pe care am publicat-o online.

*

Când mi-am ales să scriu Vederea lui Dumnezeu în teologia Sfântului Simeon Noul Teolog[1], am ales să scriu autobiografic. Să scriu din interior și credibil despre teologia și experiența sa îndumnezeitoare. Pentru că mă leagă lucruri fundamentale de viața și de experiența Sfântului Simeon Noul Teolog [Συμεὼν ὁ Νέος Θεολόγος], Părintele nostru. În primul rând, mă leagă de el sinceritatea lui abisală, sinceritatea iubirii și a ascezei sale imense, atâta timp cât pentru mine sinceritatea față de Dumnezeu și față de oameni înseamnă nevoința mea neîncetată pentru adevărul teologiei și al experienței îndumnezeirii oamenilor. În al doilea și al treilea rând, primele mele vederi dumnezeiești le-am trăit ca și Sfântul Simeon în adolescență și ele se leagă de Părintele meu duhovnicesc, de rugăciunile cele preasfinte ale Sfântului Ilie văzătorul de Dumnezeu, așa după cum vederile sale se leagă de preasfintele rugăciuni ale Sfântului Cuvios Simeon Evlaviosul [Συμεὼν ὁ Εὐλαβής], Părintele său duhovnicesc. În al 4-lea rând, ucenicia sa față de Sfântul Simeon Evlaviosul a fost identică în conținutul ei cu ucenicia mea față de Părintele meu duhovnicesc, amândoi trăind isihast și teologic în anonimatul nostru asumat. În al 5-lea rând, firea sa poetică s-a întâlnit în mod abisal cu firea mea poetică, dar și pocăința sa abisală și dorul său după Dumnezeu s-au întâlnit cu ardoarea mea pentru Dumnezeu și cu simțământul abisal al păcătoșeniei mele. În al 6-lea rând, ne-am asumat amândoi mărturisirea publică și scrisul teologic și acest lucru e povara noastră zilnică, dar și singurătatea abisală trăită în mijlocul contemporanilor noștri (p. 78-79).

Read more

Despre Sfântul Sfințit Mucenic Constantin Sârbu [2]

Lacrimă și Har. Preotul Martir Constantin Sârbu, ed. alcătuită de Mănăstirea Diaconești, ed. a 4-a, Ed. Bonifaciu, Bacău, 2024, 215 p.

*

Din pagina a 48-a încep mărturiile celor care l-au cunoscut pe Sfântul Constantin Sârbu. Biserica Sapienței a fost capela familiei Crețulescu, p. 48; Sfântul Constantin avea ochi blânzi, dar pătrunzători, p. 49; predica lui era plâns și suspin pentru durerile lumii, p. 49; bunica lui l-a învățat că adevărata lui mamă este Născătoarea de Dumnezeu, p. 51.

Avea o inteligență sclipitoare, bun simț și înțelepciune, p. 51; a înotat și a prins pește din Lacul Brateș[1], p. 52; s-a înscris la Școala de cântăreți bisericești la vârsta de aproape 12 ani, p. 52; avea voce și ureche muzicală, p. 52; unchiul său era Preot în Galați, p. 52, dar se comportă urât cu el, ținându-l ca argat al lui timp de doi ani de zile, p. 52-53.

Bunica lui vinde vițeaua din curte pentru ca să îl plătească pe meditatorul care l-a pregătit să intre la Seminar, p. 53; după ce face Seminarul la Roman, face Teologia la București, p. 53; cântă la Biserica Zlătari, unde slujea Părintele Toma Chiricuță, p. 53, care, în București, era „unul dintre cei mai iscusiți predicatori și apologeți din perioada interbelică”[2].

Până termină Facultatea, Sfântul Constantin a cântat la Biserica Zlătari, unde a organizat corul Bisericii și unde a cunoscut-o pe viitoarea sa Preoteasă, pe Domnișoara Maria Constantinescu, p. 53. După ce absolvă Facultatea, pentru doi ani de zile, este Cântăreț bisericesc la Biserica Lucaci, p. 54. E hirotonit Preot la Mănăstirea Adam de Izvorul Tămăduirii. S-a rugat la Icoana Preacuratei Stăpâne cu lacrimi și s-a ridicat de la rugăciune plin de putere și de lumină, p. 54.

A fost Protoiereu în Moldova, p. 55; și-a cunoscut enoriașii îndeaproape, p. 56; pentru Biserica pe care o va zidi modelul a fost Biserica Domnească din Câmpulung, p. 59; sub zidul altarului a fost îngropat actul de zidire al Bisericii și numele ctitorilor sunt Mareșalul Ion Antonescu, Maria Antonescu și Pr. Paroh Constantin Sârbu, lucru făcut în anul 1942, p. 59. Biserica va fi sfințită pe 3 octombrie 1976 de către PS Roman, primind hramul Sfinții Împărați Constantin și Elena, în cinstea Reginei mame Elena, p. 59.

Preoteasa sa adoarme într-o zi de 6 august, p. 60; își donează Bisericii toți banii familiei, suma de 100.000 de lei, p. 61; cunoștea limba rusă, p. 61; e arestat pe 10 ianuarie 1954 și e anchetat un an de zile, cerându-i-se să recunoască faptul că a ajutat cu bani-aur pe legionari, p. 63; e condamnat 8 ani de pușcărie, fiind închis la Jilava, Poarta Albă, Insula mare a Brăilei, Gherla, p. 63, Aiud, p. 64.

Tăind la stuf, în Insula Brăilei, săvârșește Dumnezeiasca Liturghie în mod tainic, cu bucata lui de pâine, împărțind Sfântul Trup al Domnului celorlalți, p. 64. S-a curățit de patimi în închisoare, nu s-a plâns, nici nu a acuzat pe nimeni pentru suferințele sale, p. 65. Este eliberat pe 10 ianuarie 1962, primind doi ani de domiciliu forțat în satul Viișoara din Bărăgan, p. 65.

În 1964, revenind la București, Securitatea i-a cerut adesea să devină informator, dar i-a refuzat de fiecare dată, p. 65. Merge două ore în audiență la Patriarhul Justinian Marina[3] și acela îi propune două Biserici: Sapienței și o alta de la periferia orașului, iar el a ales Sapienței, p. 66.

Devine Paroh la Sapienței[4] la 1 iunie 1965, p. 66, care are hramul Adormirea Maicii Domnului[5]. Când și-a văzut Biserica, ea „era o paragină. Pridvorul actual nu exista, înăuntru se intra împingând ușa cu umărul. Catapeteasma era susținută cu stâlpi ca să nu se prăbușească. Ploaia își lăsase cartea de vizită pe tavan și pe pereți, cercevelele de la ferestre erau putrezite în bună parte, pe jos molozul era așa cum fusese la terminarea capelei, pereții exteriori erau năpădiți de igrasie și viță sălbatică, iar în spatele Bisericii – gunoaie, bălării și o cotineață pentru păsări. Peste tot jale și ruină, posibilități materiale zero, dar speranță și credință nelimitate”, p. 66.

Vine Matilda Mircea, care îl ajută până la sfârșitul vieții, p. 67. Primește de la Mănăstirea Cernica, de la Starețul Roman, lemn și cărămidă, p. 67; întrerupea Slujba și dojenea, p. 70, pentru că ținea mult la liniștea și la ordinea din Biserică în timpul Slujbelor, p. 73.


[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Lacul_Brateș.

[2] Cf. https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/an-omagial/parintele-toma-chiricuta-misionarul-marturisitor-123191.html.

[3] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Justinian_Marina.

[4] Idem: https://arhiepiscopiabucurestilor.ro/stiri/evenimente-bisericesti/biserica-adormirea-maicii-domnului-sapientei-din-bucuresti.

[5] Ibidem.

Sermon on the 34th Sunday after Pentecost [2025]

My beloveds[1],

prodigal sons are not only young, but they are of any age. Because when we spend money, time and energy on our sins, then we waste ourselves and do not build ourselves ghostually. And our loss in decorum in one day, in sins of all kinds, is very great, which is why we lose more time for our salvation than we gain. We waste essential time, we lose the ages conducive to great deeds, and we reach old age empty of virtues, powerless, because we have lost our youth and maturity in easy, embarrassing things[2].

And believers have begun to be more and more sentimental, more and more comfortable, more and more frivolous, because they lack depth of mind. And depth of thought is born from ascesis and from reading the heavy theology of the Church. If we do not struggle to understand the difficult things of theology, living as humble people in the Church, we cannot advance in our ascetic life. Because the ascesis is a continuous overcoming of self, a continuous moving of the boundaries of our understanding, a continuous work of the divine virtues[3].

To remain in pleasure or in pain is to remain in the waste of energy. But if we understand more and more the divine dogmas and, through them, ourselves, we move from understanding to understanding, we advance theologically and ghostually, because we are filled with the zeal to live divinely. And ascesis is the divine life of the dogmas of the Church, it is the life with God that the Church teaches us[4].

Young people waste themselves on pleasures because they idolize pleasure. When they do not have pleasures, people flee from pains by throwing themselves into disputes, games, and passionate viewings. Illnesses are pains that are hard to bear, and, because of them, we seek passionate dreams. But any way to escape from ourselves does not build us up, but wastes us. Because the ghostual building means being filled with the glory of God and not being lost in passions[5].

We understand that we have ruined ourselves spiritually, when the ruin is ourselves. When we fraternize with devils and become like them, only then do we understand what sin means. But when we reach the very bottom, in Hell, and are filled with repentance, then we understand what it means to be built anew by God. Because He rebuilds us internally, He raises us from our Hell, He strengthens us ghostually, because He makes us His through repentance[6].

The sin minimizes the repentance, mocks it, but the repentance abolishes the sin in ourselves. And the power of repentance is the glory of God, which fills us when we renounce our sins. His power becomes our power, the power by which we fight the sin within ourselves. And that is precisely why, when His glory is our power, the sin no longer has any shine, any attraction for us, because it is weakness, it is sickness, it is death[7].

Why does the young man believe in his pleasures? Because he doesn’t know what sugar does to a man! For the excess of pleasures is like the excess of sweets: you find at the end their evil. While you’re partying, drinking recklessly, having random sex, wasting time all the time, things seem „good”. But when you get to Hell, when you can’t recognize yourself anymore, when you can’t stand yourself anymore, then you realize that you’ve been living like a sleepwalker and not like a sober person, like a person aware of the value of his life[8].

The jokes, the pleasures, the sinful adventures are part of forgetfulness, self-forgetfulness. He who wastes forgets himself, denies himself. But when you repent, then you remember all your sins, all that you have done wrong, because self-rebuilding begins with giving up all sin in yourself. And giving up sin is a harsh awakening to reality, because you must uproot the sin from yourself like you pull a tree with many roots out of the ground[9].

You drink, you do drugs, you have sex with whoever you want, you live randomly. But when you must get your passions out of you, then you see what deep-rooted evils you have within you. He can’t live without smoking, he can’t live without music, he can’t live without drinking alcohol. Because they are all stronger than his will. And when you are weak, then the passions lead you. But when you are ascetic in your life, then the glory of God is in you and leads you to all truth[10].

The ghostual man knows that he can fall into sin at any time, because he is a weak man. He does not trust himself and is not surprised that he sins. But he always asks for God’s mercy in his life, His help. He who does not know the life with God, considers that the Saints do not sin. But the Saints do not remain in their sins, they do not confuse their sins with „the virtues”! For the great error of people is that they often confuse certain sins with „the virtues” and do not repent for all their sins[11].

But, my beloveds, the prodigal son returned to the Father precisely because he renounced all his sins. While the old son and full of virtues remained with God because he learned to love the return of people to repentance. You must not sin to repent, but you must learn from people’s repentance how much God loves their repentance. For God, when He forgives on the basis of repentance, He forgives perfectly, without regret and making man His son again[12].

His forgiveness is divine, it is perfect and fills us with His glory. Our sins, once we give them up, are lost in the ocean of God’s forgiveness. They become as if they had never been. And this, because He forgives as an all-loving Father, as a Father who wants His children to be with Him forever[13].

And if He forgives all our sins, all that we confess with pain, why do we run away from our perfect healing? If He makes us alive again through repentance and sacramental forgiveness, why do we not want to confess all our sins? But those who have learned His forgiveness and His mercy, they desire Him continually, on the Lord of glory[14].

Therefore, glorified be our triune God for His great mercy with us, as the One who always fills us with His life! Because He does not label us as sinners and loses when we sin, because He always expects our repentance from us. And our repentance is our eternal life. Amin[15]!


[1] Started at 13. 08, in day of saturday, on 8 february 2025. Cloudy sky, minus one degree, wind of 8 km/h.

[2]Iubiții mei, fiii risipitori nu sunt numai tineri, ci ei au orice vârstă. Pentru că atunci când cheltuim bani, timp și energie pentru păcatele noastre, atunci ne risipim și nu ne zidim duhovnicește. Și pierderea noastră în decor într-o zi, în păcate de tot felul, e foarte mare, fapt pentru care mai mult pierdem decât câștigăm timp pentru mântuirea noastră. Pierdem timp esențial, pierdem vârstele propice faptelor mari și ajungem la bătrânețe goi de virtuți, neputincioși, pentru că ne-am pierdut tinerețea și maturitatea în lucruri ușoare, penibile.

[3] Și oamenii credincioși au început să fie tot mai sentimentali, tot mai comozi, tot mai frivoli, pentru că le lipsește profunzimea minții. Și profunzimea gândirii se naște din asceză și din citirea teologiei grele a Bisericii. Dacă nu ne chinuim să înțelegem lucrurile grele ale teologiei, trăind ca niște oameni smeriți în Biserică, nu putem avansa în viața noastră ascetică. Pentru că asceza e o continuă biruire de sine, e o continuă mutare a hotarelor înțelegerii noastre, e o continuă lucrare a virtuților dumnezeiești.

[4] Rămânerea în plăcere sau în durere înseamnă a rămâne în risipirea de energie. Dar dacă înțelegem tot mai mult dogmele dumnezeiești și, prin ele, pe noi înșine, trecem din înțelegere în înțelegere, avansăm teologic și duhovnicește, pentru că ne umplem de râvna de a trăi dumnezeiește. Și asceza e viața dumnezeiască a dogmelor Bisericii, e viața cu Dumnezeu pe care ne-o învață Biserica.

[5] Tinerii se risipesc în plăceri pentru că idolatrizează plăcerea. Când nu au plăceri, oamenii fug de dureri aruncându-se în dispute, în jocuri, în vizionări pătimașe. Bolile sunt dureri greu de purtat și, din cauza lor, căutăm visări pătimașe. Dar orice cale de a evada din noi înșine nu ne zidește, ci ne risipește. Pentru că zidirea duhovnicească înseamnă umplere de slava lui Dumnezeu și nu pierdere în patimi.

[6] Înțelegem că ne-am ruinat sufletește, când ruina suntem noi înșine. Când ne înfrățim cu dracii și ajungem ca ei, numai atunci înțelegem ce înseamnă păcatul. Dar când ajungem jos de tot, în Iad, și ne umplem de pocăință, atunci înțelegem ce înseamnă să fim zidiți din nou de Dumnezeu. Pentru că El ne rezidește interior, El ne ridică din Iadul nostru, El ne întărește duhovnicește, pentru că ne face ai Lui prin pocăință.

[7] Păcatul minimalizează pocăința, o batjocorește, dar pocăința desființează păcatul în noi înșine. Și puterea pocăinței e slava lui Dumnezeu, care ne umple pe noi când ne lepădăm de păcatele noastre. Puterea Lui devine puterea noastră, cea prin care luptăm cu păcatul din noi înșine. Și tocmai de aceea, când slava Lui e puterea noastră, păcatul nu mai are nicio strălucire, nicio atracție pentru noi, pentru că el e slăbiciune, e boală, e moarte.

[8] De ce crede tânărul în plăcerile lui? Pentru că nu știe ce face zahărul din om! Căci excesul de plăceri e ca excesul de dulciuri: afli la final răul lor. Cât timp petreci, bei în neștire, faci sex la întâmplare, pierzi timpul tot timpul, lucrurile ți se par „bune”. Dar când ajungi în Iad, când nu te mai recunoști, când nu te mai suporți, atunci îți dai seama că ai trăit ca un somnambul și nu ca un om treaz, ca un om conștient de valoarea vieții sale.

[9] Glumele, plăcerile, aventurile păcătoase fac parte din uitare, din uitarea de sine. Cel care risipește se uită pe sine, se renegă pe sine. Dar când te pocăiești, atunci îți aduci aminte de toate păcatele tale, de tot ceea ce ai greșit, pentru că rezidirea de sine începe cu renunțarea la tot păcatul din tine însuți. Și renunțarea la păcat e o trezire dură la realitate, pentru că trebuie să smulgi păcatul din tine așa cum scoți un copac cu multe rădăcini din pământ.

[10] Bei, te droghezi, faci sex cu cine vrei, trăiești la întâmplare. Dar când trebuie să scoți patimile din tine, atunci vezi ce rele bine înrădăcinate ai în tine. Nu poate să stea fără să fumeze, nu poate să stea fără muzică, nu poate să stea fără să bea alcool. Pentru că toate sunt mai puternice decât voința lui. Și când ești slab, atunci patimile te conduc. Dar când ești ascetic în viața ta, atunci slava lui Dumnezeu e în tine și te conduce spre tot adevărul.

[11] Omul duhovnicesc știe că poate cădea oricând în păcat, pentru că e un om slab. Nu se încrede în sine și nici nu se miră că păcătuiește. Dar el cere mereu mila lui Dumnezeu în viața lui, ajutorul Său. Cel care nu cunoaște viața cu Dumnezeu, consideră că Sfinții nu păcătuiesc. Însă Sfinții nu rămân în păcatele lor, nu confundă păcatele lor cu „virtuțile”! Căci marea eroare a oamenilor e că ei confundă adesea anumite păcate cu „virtuțile” și nu se pocăiesc pentru toate păcatele lor.

[12] Însă, iubiții mei, fiul cel risipitor s-a întors la Tatăl tocmai pentru că a renunțat la toate păcatele sale. Pe când fiul cel bătrân și plin de virtuți a rămas cu Dumnezeu pentru că a învățat să iubească întoarcerea oamenilor la pocăință. Nu trebuie să păcătuiești pentru ca să te pocăiești, dar trebuie să înveți din pocăința oamenilor cât de mult iubește Dumnezeu pocăința lor. Căci Dumnezeu, atunci când iartă pe baza pocăinței, El iartă desăvârșit, fără părere de rău și făcându-l pe om iarăși fiul Său.

[13] Iertarea Lui e dumnezeiască, e desăvârșită și ne umple de slava Lui. Păcatele noastre, odată ce renunțăm la ele, se pierd în oceanul iertării lui Dumnezeu. Ele devin ca și când n-ar fi fost niciodată. Și aceasta, pentru că El iartă ca un Părinte atotiubitor, ca un Părinte care Își dorește fiii pe veci cu El.

[14] Și dacă El ne iartă toate păcatele noastre, tot ceea ce noi spovedim cu durere, de ce fugim tocmai de vindecarea noastră desăvârșită? Dacă El ne face vii din nou prin pocăință și iertare sacramentală, de ce nu dorim să ne spovedim toate păcatele noastre? Dar cei care au învățat iertarea Lui și mila Sa, aceia Îl doresc pe El neîncetat, pe Domnul slavei.

[15] De aceea, slăvit să fie Dumnezeul nostru treimic pentru marea Sa milă cu noi, ca Cel ce ne umple mereu de viața Lui! Pentru că El nu ne etichetează pe noi ca păcătoși și pierduți atunci când păcătuim, pentru că așteaptă mereu de la noi pocăința noastră. Și pocăința noastră este viața noastră cea veșnică. Amin!

Nu e nicio greșeală!

Într-un interviu recent despre providența dumnezeiască, Părintele George Remete considera că trebuie să fim onești cu familia îndurerată, atunci când trebuie să predicăm la moartea copilului lor. Să mărturisim că nu știm pentru ce Dumnezeu le-a luat copilul și să purtăm împreună cu ei suferința lor. Dar dacă știm pentru ce a murit copilul lor? Dacă știm, din luminarea lui Dumnezeu, adevăruri profunde despre ei, despre cei care acum sunt îndurerați în mod real, dar nu sunt niște „Sfinți”. Că marea problemă a îndureraților e că ei nu își asumă, adesea, niciun păcat. Copilul moare, ei sunt îndurerați, dar Dumnezeu nu greșește niciodată!

Spre exemplu, ai o malformație sau ai un defect din naștere, pentru că părinții tăi n-au fost atenți la tine în pântece și nici după aceea. Boala ta e neatenția sau neștiința lor. Boala se vede, e evidentă în tine, pentru că tu ai retard. Dar dacă păcatele lor nu sunt văzute de către toți, asta nu înseamnă că ele nu există. Malformația e vizibilă, dar și păcatul e vizibil pentru ochi duhovnicești. Și când tu vezi păcatele lor în ei înșiși, dar în același timp ei se dau de „nevinovați”, nu explicații le trebuie pentru moartea copilului lor, ci pocăință. Căci Dumnezeu nu face greșeli niciodată, ci numai noi facem.

Așa că problema morții premature sau a marii suferințe nu e o „eroare” din partea lui Dumnezeu, ci e o școală a maturizării. E o invitație la ieșirea din mințirea de sine. Dumnezeu Se atinge de tine și de casa ta, te umple de suferință, nu pentru că e „sadic”, nu pentru că „Îi place să te vadă suferind”, ci pentru ca să te facă să ieși din minciuna ta la o reală viață cu El. Pentru că viața de sfințenie e reala viață a ta, a omului, și reala viață pe care El o cere de la noi toți.

Prilejul de mântuire

Punându-și problema de ce a fost nevoie de o stea pentru Magi, pentru cei care au venit să Îl caute pe Domnul, Sfântul Ierarh Petrus Chrysologus[1] afirmă: „Ca prin Hristos însăși materia rătăcirii să devină astfel prilej de mântuire, așa cum prin Hristos pricina morții a devenit pricina vieții. A-l birui pe vrăjmaș cu propria lui sabie este însemnul singular al vitejiei. Greșeala Magilor era neștiința, nu voința; de acuzat nu era pornirea, ci rătăcirea lor. A-L căuta pe Dumnezeu și a nu ști să cauți este mai degrabă neputință decât învinuire. Deci se cuvenea ca Dumnezeu să ofere [prilejul] de a fi descoperit de cei ce-L căutau și să pună vinovăția pe seama greșelii [și nu pe seama oamenilor]”[2].

Domnul i-a călăuzit pe Sfinții Magi spre El, pentru ca astrologia lor, încrederea lor în stele, să le fie prilejul spre a se mântui. Așa după cum Domnul a murit pentru noi și a transformat moartea Lui în învierea Lui și a noastră, a tuturor. El i-a chemat pe Magi la Sine, pentru ca ei să nu mai fie lucrători ai lui Satanas, ci Slujitorii Lui. Orice chemare a lui Dumnezeu e o ieșire din viața noastră păcătoasă. El nu ne cheamă pentru ca să rămânem la fel, ci pentru a ne schimba continuu în relația cu Sine.

Chemarea foștilor vrăjitori și închinători la idoli la slujirea Lui a făcut din aceștia mari propovăduitori ai credinței. Pentru că acești oameni s-au depărtat de demoni în cunoștință de cauză, atâta timp cât le slujiseră lor o viață. Și ei ne ajută și pe noi să înțelegem cursele cele de multe feluri ale demonilor.

Cei 3 Sfinți Magi, subliniază Sfântul Petrus, greșeau din neștiință. Ei aveau nevoie să știe adevărul. Și Dumnezeu, prin steaua cea minunată, despre care Sfântul Ioannis Hrisostomos spunea că era un Sfânt Înger, i-a condus la El, i-a călăuzit spre El, pentru că El ne oferă tuturor prilejuri de convertire, de pocăință.

Dumnezeu ne dă mereu prilejul de a-L descoperi în marea Sa bunătate față de noi. Fiecare zi e un prilej, e o ocazie teologică de a-L cunoaște pe Dumnezeu și de a ne cunoaște pe noi înșine. Căci cunoașterea Lui ne oferă reala cunoaștere despre noi înșine.


[1] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Peter_Chrysologus.

[2] Dragoș Boicu, Predicile Sfântului Petru Hrisologul la Epifanie (CLVI-CLX), în Revista Teologică, 105 (2024), nr. 1, p. 95. A se vedea tot textul aici: https://www.revistateologica.ro/wp-content/uploads/RT-1-2024-Predicile-Sfantului-Petru-Hrisologul-la-Epifanie-CLVI-CLX.pdf.

Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [144] (partea a doua)

Traduceri patristice
vol. 7

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei
(sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)

VIII. Cartea a opta a Exaimeronului
Aceasta este cartea a opta a aceluiași autor

2. Știu că evreul, când aude acestea, este îndurerat și nemulțumit. El numește această vorbire neadevărată și prostească. Deci să-l abordăm de pe brațul altui râu, Gheonul. „Seminței tale”, zice Scriptura, „îi voi da pământul acesta, de la râul Egiptosului până la râul cel mare, [până la] râul Eufratis”[1]. Aceasta este făgăduința și hotarul date de Dumnezeu lui Israil. Și nu este cu putință ca adevăratul Dumnezeu să mintă. Cuvântul Domnului rămâne veșnic[2], a zis David: „Întru veac, Doamne, cuvântul Tău rămâne în cer, întru neam și în neam adevărul Tău”[3]. Dumnezeu a zis și a făgăduit, și nu a mințit, că El va pune hotarele lui Israil de la Gheonul Egiptului până la Eufratis. Atunci cum se face că Israil nu stăpânește Gheonul sau pământurile de lângă Gheon, sau Eufratisul sau alt tărâm al pământurilor de lângă Eufratis? Întorcându-se în Palestina hananeilor/ canaaniților, de ce nu s-a înstăpânit Israil asupra Eufratisului? Pe deasupra, îi voi zice și aceasta: Cum se face că i-ai cucerit și i-ai stăpânit pe amorei, pe hetei și alte neamuri ale ținutului Hanaan[4], de la Dan până la Virsavee[5], deși L-ai mâniat pe Dumnezeu neîncetat în pustiu[6]?

3. Atât Biserica, cât și evreul trebuie să învețe din aceasta. Dumnezeu a jurat să îi păzească hotarele – obiceiurile cele după lege – de la ieșirea din Egipt până la marele râu Eufratis, care este Hristos[7]. Căci El este Eufratisul cel duhovnicesc: Cel care a anulat obiceiurile cele sângeroase și libațiile/ sărbătorile [iudaice].

Dumnezeu Îl simbolizează pe acest Eufratis mistic când îi zice lui Ieremias, care era în Ierusalim, înainte de robia lui Israil: Vino, zice Dumnezeu, aruncă-ți cingătoarea în Eufratis[8]. Aici, Eufratisul pe care Dumnezeu i-l pomenește lui, este locul udat de apă de lângă Ierusalim; era numit Fara sau „purtător de roadă”[9]. Și după ce Profetul și-a pus acolo pânza coapselor sale, Dumnezeu l-a trimis a doua zi ca să o aducă și să o cerceteze. Ieremias s-a dus și a găsit-o putrezită. Și a fost atunci cuvântului Domnului către Ieremias: În același fel va fi nimicit acest popor, precum cingătoarea făcută din pânză[10]. Dumnezeu S-a raportat la Israil ca la cingătoarea din pânză a lui Ieremias, pe care marele Râu Eufratis, Hristos, a nimicit-o în Ierusalim. Iar Dumnezeu a nimicit toate ale lui Israil sub romanii Titus și Vespasian: fiindcă cingătoarea nu era doar materială, așezată pe coapsele sale, peste pântece și părțile născătoare. Cu privire la aceasta, când Hristos a venit la cina noului legământ[11], ca să lege neamurile de Sine întru rudenie, El  a luat o pânză și Și-a așezat-o în jurul brâului[12].

4. Și acum ne rămâne să arătăm, atât Bisericii, cât și evreului, că Gheonul cel duhovnicesc se află în Sion. Scopul meu este de a-l învăța atât pe evreu, cât și Biserica, să nu citească Scriptura ca pe un document literal. Fiindcă litera ucide[13].

Uite. Acest fragment din Scriptură, [care este] obiectul contemplării noastre, zice: „și voi pune hotarele”[14] lui Israil „de la râul Egiptosului până la râul cel mare, [până la] râul Eufratis”[15]. Dacă îl judecăm în sens concret, găsim că Dumnezeu a mințit. Și astfel le-a părut nebunilor manihei că Dumnezeul care a rostit Vechiul Testament era un mincinos. Trebuie să nu cădem în aceeași capcană. Ci mai degrabă să fim convinși de Hristos, care a zis: „o iotă sau o virgulă nu va trece din Lege, până ce se fac toate”[16] Lui[17], pentru că toate în Vechiul Testament au fost scrise despre El[18].


[1] Fac. 15, 18; Ieș. 23, 31; Iis. Nav. 1, 4.

[2] Cf. Is. 40, 8.

[3] Ps. 118, 89-90.

[4] Cf. Deut. 32, 21.

[5] Cf. Fac. 15, 19-21; Ieș. 3: 8, 17; 13, 5; 23: 23, 28; 33, 2; 34, 11; Num. 13, 29; Deut. 7, 1; 20, 17; Iis. Nav. 3, 10; 9, 1; 11, 3; 12, 8; 24, 11;  Jud. 3, 5; I Împ. 9, 20; II Cron. 8, 7; II Esdra 19, 8.

[6] Cf. Jud. 20, 1; I Sam. 3, 20; II Sam. 3, 10 etc.

[7] Cf. Fac. 15, 18; Ieș. 23, 31; Iis. Nav. 1, 4.

[8] Cf. Ier. 13, 4-5.

[9] Cf. Iis. Nav. 18, 23.

[10] Cf. Ier. 13, 5-10.

[11] Cf. Mt. 26, 28; Mc. 14, 24; Lc. 22, 20; I Cor. 11, 25.

[12] Cf. In. 13, 2-4.

[13] Cf. II Cor. 3, 6.

[14] Ieș. 23, 31.

[15] Fac. 15, 18.

[16] Mt. 5, 18.

[17] Cf. Ef. 5, 32; Col. 1, 16.

[18] Cf. Lc. 24: 27, 44; In. 5, 46.

Relația dintre Duhul Sfânt și Fiul

Eduard Schweizer, pastor protestant, a murit în 2006[1]. În 1978 publica cartea Heiliger Geist [Duhul Sfânt], pe care o am în ediția Eduard Schweizer, The Holy Spirit, translated by Reginald H. and Ilse Fuller, Pub. Fortress Press, Philadelphia, 1980, 138 p. Și el se întreabă spre finalul cărții: „Ce înseamnă Duhul Sfânt astăzi? Putem începe prin a spune foarte simplu: Duhul Sfânt ne face receptivi la Iisus. Biserica primară credea că, pentru început, Duhul Sfânt poate fi văzut numai în Iisus. Atunci Biserica a subliniat că Iisus, Cel înviat, i-a dat ei Duhul”[2].

Însă Schweizer, prin „receptive to Jesus”, ne reformulează ce ne-a spus Domnul în In. 14, 26, BYZ: „Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care Îl va trimite Tatăl în numele Meu, Acela vă va învăța pe voi toate [Ἐκεῖνος ὑμᾶς διδάξει πάντα] și vă va aminti vouă toate pe care vi le-am zis vouă [καὶ ὑπομνήσει ὑμᾶς πάντα ἃ εἶπον ὑμῖν]”. Duhul Sfânt ne va învăța toate cele necesare mântuirii noastre și ne va aminti mereu despre persoana, cuvintele și faptele Mântuitorului Iisus Hristos. Pentru că Duhul Sfânt, profețește Domnul în In. 15, 26, BYZ: „va mărturisi despre Mine [μαρτυρήσει περὶ Ἐμοῦ]”.

Fiul mărturisește despre Tatăl și despre Duhul Sfânt, pentru că și Duhul mărturisește despre Fiul și despre Tatăl. Duhul Sfânt ne readuce aminte mereu revelația Domnului Iisus Hristos, pentru că, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul, Hristos a făcut toate cele ale mântuirii noastre.

Schweizer ne spune că „the first lesson we learn from Jesus is about Godʼs presence in the world, and that presence is the Holy Spirit”[3]. Dar când afirmă asta, teologul elvețian ne spune că Duhul Sfânt L-a „înlocuit” pe Iisus Hristos în viața noastră după Înălțarea Sa la cer. Însă adevărul este altul: că nimeni nu Îl înlocuiește pe Hristos în viața noastră, pentru că la Cincizecime slava lui Dumnezeu s-a coborât în noi tocmai pentru ca să ne aducă pe Dumnezeul treimic în viața noastră. Hristos Dumnezeu S-a înălțat în Treime cu umanitatea Sa transfigurată, pentru ca să coboare în noi, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul, la Cincizecime, prin slava Lor comună și veșnică. De aceea, prezența lui Dumnezeu în lume, după Cincizecime, nu înseamnă doar prezența Duhului Sfânt, ci a Tatălui și a Fiului și a Duhului Sfânt, pentru că Dumnezeul nostru treimic ne umple pe noi de la Botez de slava Lui cea veșnică.


[1] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Eduard_Schweizer.

[2] Eduard Schweizer, The Holy Spirit, translated by Reginald H. and Ilse Fuller, Pub. Fortress Press, Philadelphia, 1980, p. 126.

[3] Idem, p. 127.

Nu trebuie să plictisim, ci să bucurăm!

Katherine Sonderegger, „preot” femeie, anglicană după confesiune, americancă, acum având 74 de ani[1], profesoară de teologie la Virginia Theological Seminary din Alexandria, Virginia[2], și-a publicat primul volum din Systematic Theology în 2015, și în acest volum s-a ocupat despre învățătura despre Dumnezeu[3]. Și a început discuția de la unitatea lui Dumnezeu, apoi a vorbit despre omniprezența, omnipotența, omnisciența Lui, ca, în cele din urmă, să vorbească despre desăvârșirea iubirii dumnezeiești. Capitolul The Perfection of Divine Love începe în p. 469. Și autoarea consideră că „iubirea [dumnezeiască] este cheia de boltă a desăvârșirilor dumnezeiești…atributul care ține împreună, rezumă și face minunată întreaga fire dumnezeiască, toate proprietățile și slava ei”[4].

Și Katherine subliniază, într-un mod foarte corect, că „fără iubire Dumnezeu este o abstracțiune, un obiect gol, o substanță rece și tăcută, inertă într-un cosmos fără sfârșit, fără formă și vidă”[5]. Pentru că noi Îl simțim numai prin iubirea Lui pe care o revarsă în noi. Prin mila și iertarea Lui față de noi.

Ea deplânge învățăturile „foarte plictisitoare despre Dumnezeu”[6] ale teologilor și afirmă faptul că teologii sistematici sunt cei mai răi infractori dintre teologi[7]. Și aceasta, pentru că nu se bucură să vorbească despre Dumnezeul iubirii[8], despre Cel care ne iubește pe noi în mod desăvârșit. Și iarăși îi dau dreptate! Pentru că teologii trebuie să se bucure de Dumnezeu, de adevărurile Lui, și cărțile lor trebuie să fie o desfătare a adevărului și nu o plictiseală.

O altă remarcă realistă: „am redus Iubirea transcendentă la filantropie, la iubirea pentru umanitate”[9]. L-am redus pe Dumnezeu la iubirea Lui față de noi. Însă El nu ne iubește numai pe noi, ci întreaga Lui creație. Și iubirea Lui față de întreaga Lui creație se vede nu numai în faptul că îi poartă de grijă, ci în aceea că a creat-o și o poartă spre scopul ei veșnic: îndumnezeirea întregii creații.

Îl citează pe Karl Barth în p. 476, calvinul[10], care era un filioquist. Căci spune în acest text: „He exists in the mode of the Spirit who proceeds from the Father and the Son”.  Mai înainte îl citase pe Thomas Aquinas.


[1] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Katherine_Sonderegger.

[2] Cf. copertei ultime a cărții citate în nota următoare.

[3] Cf. Katherine Sonderegger, Systematic Theology, Volume 1, The Doctrine of God, Pub. Fortress Press, Minneapolis, 2015, 539 p.

[4] Idem, p. 469.

[5] Idem, p. 471.

[6] Idem, p. 472.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Idem, p. 473.

[10] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Karl_Barth.

1 2 3 2.452