Mireasmă (roman)
Cartea poate fi downloadată de aici
în format PDF:
Este a 267-a carte pe care am publicat-o online.
Mihail Eminescu, 176 de ani de la naștere (20 decembrie 1849 – 20 decembrie 2025)
Cartea poate fi downloadată de aici
în format PDF:
Este a 266-a carte pe care am publicat-o online.
Scriu online (vol. 14)
Cartea poate fi downloadată de aici
în format PDF:
Este a 265-a carte pe care am publicat-o online.
*
Fragmente din carte:
În 2006, când mi-am asumat creația online, am dat imediat peste găștile online, peste cele religioase, culturale, politice, economice. Care erau asemănătoare celor de acum, dar la alt nivel, pentru că atunci se începea șederea online a românilor. Și n-am putut să mă apropii de niciuna dintre ele pentru că nu aveam nimic de vândut, nu mă interesau afilierile și nici nu îmi plăceau discuțiile de duzină. După 18 ani am aceleași principii nenegociabile, dar o operă imensă de arătat tuturor.
Opera mea editorială e cartea de vizită a mea și a soției mele. Teologie pentru azi (https://www.teologiepentruazi.ro/) e platforma pe care eu am editat-o în mod integral și e 100% autentică. Dacă aș fi căutat bani, relații, pălăvrăgeli, astăzi aș fi fost o nulitate ca mulți alții de atunci și de acum. Și mărturisesc acest lucru pentru cei care își încep munca online. Dacă vreți să faceți lucruri serioase, munciți pe fiecare zi și vedeți-vă de treabă! Cei care vor să vă piardă timpul sunt majoritatea (p. 32).
Oricând te văd
Cartea poate fi downloadată de aici
în format PDF:
Este a 264-a carte pe care am publicat-o online.
Oricând te văd/ Whenever I see you
Carte de poezie în română și engleză.
Poetry book in romanian and english.
Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă (vol. 3)
Cartea poate fi downloadată de aici
în format PDF:
Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă (vol. 3)
Este a 263-a carte pe care am publicat-o online.
*
Cuprins
Sfântul Sfințit Mucenic Dionisios Areopagitul: de la Părinte apostolic la „pseudo” autor (3-43)
Despre ierarhia Bisericii în sec. I d. Hr. (44-177)
Cum a ajuns Sfântul Isaac Sirul „nestorian”? (178-192)
Taina Sfintei Spovedanii în vechile Molitfelnice românești (193-217)
Când au ajuns Sfinții Augustinus, Hieronymus și Teodoritos „Fericiți”? (218-223)
Libertatea oamenilor duhovnicești. Despre cum se naște excepționalismul ortodox (224-236)
Sursele citate (în ordinea apariției textuale) (237-286)
Fragrance (novel) [21]
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
Fragrance
(novel)
*
The beginning of a novel is the joy of receiving an enlightenment from God. Because you have received a door to people’s hearts, to their lives, to the lives of those you are talking about. His walk, on the street, at dusk, shrouded in sadness, is a question about the woman in his life. Is she there, as an intrigue or as a trace, as a residue of pain? A lady, open to men’s dramas, keeps begging women to stop needlessly shaking men, to stop killing them for days, but to be attentive and loving with them. Because you have nothing to gain by yelling all day, by gouging out his eyes, by making him feel guilty every day. And couple podcasts, in which the family life is discussed with intelligence and humor, are the ones that spark discussions. Which fill online socializing. Because they access easy, routine topics. But the real discussions are behind the couples who have operas to show and not just a way of being. And there you see them how they are silent, how they are not found in your work, in your life, and how they try to induce in you the idea that you are „not worth it” to them. Because they, the many, want a continuous fair, they want you to entertain them, but not to wake them up from their drowsiness. Your work means „a stress”, your beliefs „too big fads”, they pass on, to others, who make them waste their time. And wasting time is the great illusion of people. But you, the one who is constantly gaining your time, are not dealing with failure, but with ghostual growth.
The shopping interface brings the courier to your door. Every time a different one. The pin code is the only relationship between you and him. Sometimes you also need your identity card, so that you are none other than the one who paid with the card. Minimal exchange of words. He’s in a hurry, you want to open the package. He takes the elevator down, you close the lock. And, often, you get what you pay for. But, sometimes, that’s not how it works! Because you must get angry, be disappointed by what you received, promise yourself that you won’t buy from them again…But who to buy from? The city is becoming increasingly empty of commodities and increasingly full of food. You must walk whole kilometers to get a pair of pants, a mouse, an adjustable table. And you must turn to them, to those who keep the products in the fields, in barns, away from our eyes, so that they can bring them to the city in two or three days. Going and coming back of the couriers from field is like our going and coming back from work. If you don’t like the going and coming back, that’s your business, but you must make all this route back and forth.
This time all the packages were good! I hastily opened them and looked at the products. It is a great blessing of the Mostpure Mistress when all comes with peace. The air conditioning is at 23 degrees, I knew two pin codes, but not the third. For which I sent a message with my name to the courier. And this was considered the correlative of the pin code that I did not have. I paid for one parcel, and 4 others were paid. Rapid exchanges of information. The one who had gone out to smoke, speaking english, thought I wanted to talk to him. Or that I’m waiting for him to come out from dumpster. But I reassured him by telling him I was waiting for a courier. And then he saw the courier come, and he went about his business. We pass each other and just ask each other if we have any particular interest. It’s called politeness, it’s called indifference, it’s called pragmatism. He’s a guest for a few days. He’s just passing through our country. Romania is not his country, but a transit country. But I live here, I serve here, I find salvation here! I too have been and will be a traveler and I know the feeling of foreignness. And when you’re far from home, any good word means friendship, hospitality, a time without nerves. Because nerves do arise, but it’s better to have as few or none as possible.
Cuptorul sărăciei
Sintagma apare la Sfântul Profet Isaias, în Is. 48, 10, LXX, unde Domnul spune: „te-am izbăvit pe tine din cuptorul sărăciei [ἐξειλάμην σε ἐκ καμίνου πτωχείας]”. Din sărăcia care te-a istovit, te-a îmbolnăvit, te-a secătuit de viață.
Ce înseamnă să faci mâncare afară, la cuptor de lemne? Să faci mâncarea la foc mic, pe îndelete, dar pentru mult timp. Foc îndelungat, unde te coci și tu, cel care stai pe lângă mâncare. Și sărăcia e ca focul ce topește carnea, untura, care face mâncarea: te topește în timp, te face să n-ai de niciunele. Te face din om neom, pentru că n-ai bani pentru viața de zi cu zi. Mori de foame, mori cu zile.
Și de aceea, când Dumnezeu ne scoate din cuptorul sărăciei, când ne dă loc de muncă, când ne dă să trăim bine, ne izbăvește din sărăcia care ne duce la moarte, care ne omoară cu zile. Și e o mare binecuvântare a lui Dumnezeu să ne scoată din sărăcie.
Fapt pentru care, noi, mulțumitori fiindu-I pentru acest mare dar, trebuie să ajutăm la rândul nostru pe cei în nevoi, în neputințe, în boli și necazuri. Pentru că am trecut pe acolo! Pentru că știm cum arată sărăcia și această sărăcie ne dezumanizează.
Fragrance (novel) [20]
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
Fragrance
(novel)
*
When Dumitru died, then his wife, the Troița was left uncared for. No one assumes it, because it is a theological reality. To assume it, you must begin to walk on the path of God, on the path of the Church. And as the path of the Church becomes thinner like a thread, the obsolescence of the Troița does not show the lack of reality of faith, but the importance of the faithful man in the life of the world. For the faithful man raises the Troițe[1], he keeps them alive, he grows with them. And no one can mimic faith in a factual way, because the faith is alive through its deeds. The interview lasted five or so hours and received a lot of reactions, as expected. The need for change is real as long as it has to do with you. The religious authoritarianism is the greatest scourge in the life of the Church. For it demands repentance by the hectare, by the command. And how people change in their own very personal way, from one day to the next and through many miracles of God, the demand for immediate change of people is an inhuman utopia. Because people pretend that they „have changed”, that they „are others”, if they are commanded „to be others”. But the repentance is God’s touch on you, it is His enlightenment in your life, through which you wake up from ideologizing. Without the real entry of God into your life, you do not have a churchly life, but a parodying of it. And any parodying of godliness is blasphemic.
It’s an autobiographical novel, The Journeys of my life[2]. Because it’s a transformation of them into understanding. What matters are the minutes, the hours, the things written then, the photos, the locations of each individual trip. Because they bring me the reality of the journey from past to present. Their subsequent enrichment with information is a fulfillment for them and for me. Because I root the details in history, but also in my own lifetime. And so I can contribute to the history of places, but also to their discovery and rediscovery, because the biography of each journey sparks your interest in many ways. What my life at the Hotel looked like, in the city, what I visited, how I felt, who I met, what I understood. It’s a book by author, by eyewitness, by understander of things. And not because I get to exclusive places, but because I see personally the places that others seem common. And I don’t think we should be afraid of the commonness of things, but only of our conformity to a common opinion. Because the common opinion is not our opinion, of each one of us. Our opinion is the one formed at the face of place, when you talk about what you feel and believe. About what you understand.
The multitude of faces that remain in your mind, when you start studying their physiognomy. The eyes first, the nose, the cheekbones, the mouth, what expresses their face. But what are all these things without their soul, without the one who makes everything interesting, makes everything mean something? The destructurings of faces in art speak to the passions of our souls. For the problem is not that we have two or three faces in the same face and that deformities are ugly, but that the passions in our soul, although extremely ugly, seem „tolerable” to us when we have them. Why do we put up with the stench in our house, even if it’s intolerable?! Why do we finally learn to accept the whole disgusting state of affairs, when we should be protesting, not being silent at all?!!
The Teachers’ Protest was the most talked about event of september 8th. They spoke about the unacceptable things that were done to their address. My wife was there and took those steps of dignity together with everyone else, because to be solidary means looking towards the same scope. And the scope is the education of children! When you’re a learner, you don’t realize how important this whole thing about learning, about preparing for the future is. Then it seems to you that being with others is more important. Yes, communion is very important, because it’s your social life! But when you’re on your own two feet, when you want to build things for yourself and your family, what you know is the most important thing. Because from this knowledge of yours, which has become a way of being, all confidence in yourself and in others starts. You won’t feel the spare wheel, but the one who sets things in motion. And you, with your unique face, with your unique life experience, will move forward, every day you will do essential things, because you learned from a young age to work, to build yourself. And your constructions, seen or unseen by all, will be your reality, your history, to which you will call others. For when you want to praise an author, you are actually praising his work, his clear and victorious creed.
The statue in front of the memorial house is the essential face from history. His things need to be explained. His photographs have a history behind them. Those who come and talk about the author also have durable research work. Nothing in literature is done without sweat, without always being another, without applied knowledge. The life itself is a unique and completely unrepeatable existential journey, a continuous encounter with unexpected events. The one you met today for the first time, you met only today. You can meet him tomorrow and another day and another year, but he is in your life today for the first time. It is this newness that grabs your attention. Who is he, if he is in front of me for the first time? Where does he come from, what does he do, who is he? Our minds should always ask themselves this thing. Let’s not let it get cloyed! Let’s not leave it without interrogations! A mind that seeks answers is a mind that allows itself to be enlightened by God. Because truly seeking answers means humbly acknowledging that you don’t have them and that you can’t have them without His help and of people.
[1] The plural form of Troiță.
[2] A novel found in work.
Pedepsele pentru vrăjitorie
În cap. al 47-lea de la Sfântul Isaias avem o profeție despre Babilon. Și în Is. 47, 9, LXX, Domnul îi vestește Babilonului că pentru vrăjitoria lui, pentru că se ocupă cu vrăji, va primi într-o zi o dublă pedeapsă: văduvia [χηρεία] și sterpiciunea [ἀτεκνία]. Cea văduvă rămâne fără soț, cea tânără nu mai are puterea de a face copii.
Și ce înseamnă să faci vrăji? Înseamnă să lupți, împreună cu demonii, împotriva voii lui Dumnezeu, a Bisericii Sale. Și cei care luptă împotriva lui Dumnezeu, luptă împotriva vieților oamenilor.
De aceea, pedeapsa pentru vrăjitorie, pentru răutatea făcut planificat, e viața lipsită de bucurie, lipsită de împlinire. Pentru că văduva plânge, își plânge durerea ei, iar cea care nu poate face copii, se simte neîmplinită. Și când faci rău altora, îți faci și ție. Sau îți faci ție în primul rând.
Adrian Păunescu: cronica poeziei unei lumi [2]
Chiar din acest prim volum de poezie, Păunescu dovedește o foarte mare sensibilitate față de părinți, familie și strămoși, pe care nu am întâlnit-o, în felul acesta, cu o foarte profundă pătrundere psihologică, la alți poeți (poate doar la Ioan Alexandru). Ca în poemul Smulgerea din părinți:
E-un timp când mai stăm în părinți,
Cu gesturi, cu stări și cuvinte,
Râvnind traiectorii fierbinți
C-un sens refuzat dinainte.
E-un timp când ei sunt și copii
Și vârstnici, iar noi, pe aproape,
Plutim fulguit peste zi
Ca umbra de navă pe ape.
…E-un timp când ieșim din părinți,
Cu gesturi, cu stări și cuvinte.
Deodată ni-s anii fierbinți
Și clipa devine fierbinte.
Se-ascut, bifurcându-se, firile,
Se-nchid între ei și-ntre noi,
Se ferecă bine gândirile,
Și ușile dintre odăi.
Atunci ei rămân ca oglinzile
Din care un om stă să plece.
Odăile-și tânguie grinzile
Și timpul se-aude cum trece. [etc]
Poetul are o uimitoare vedere în adâncime a realității, evidentă precocitate și cugetări mature, ca și colegii de generație de care am amintit.
Un alt poem găzduiește amintirea unui străbunic: „Apă rece, apă luminoasă,/ Când gutuile tronează-n ramuri,/ Beau acasă/ Îngropat până la brâu în geamuri./ Beau apa și ceru-n ea depus,/ Apă roșie, îmbolnăvită de-un apus,/ Și ferestrele-n odăi mă duc și mă apasă. /…/ Lanțul palid al fântânii se coboară,/ Lanțul roșu al fântânii suie din adânc./ Peste tot atât albastru curge-n seară,/ Că îmi vine să m-așez lângă fântână și să plâng” (Fântâna cu chipuri).
Versurile lui Păunescu creează sentimentul că nu inventează ceva nou, că revizitează foarte vechi muzee poetice ale trăirilor și idealurilor umane, și totuși, ceva e foarte diferit, nou, original, în versurile sale. Nu e doar o simplă ușurință extraordinară de a versifica, e și multă maturitate și inteligență (alături de multă sensibilitate, care deosebește poetul de narator, poezia de proză – iar sensibilitatea e semnul iubirii de oameni). Și, ca orice mare poet, nu inventează sentimente, ci un seismograf original: „Îmi place să trăiesc vegheat de lucruri/ Ca de ființe încomate./ De pildă, arborii să urle muguri,/ Iar dealurile să vâslească sate. // Eu în alcătuirea mea impară [fără pereche]/ Mereu îmi umplu grelele absențe cu idei”… (Energia); „Căderea urei și a grabei/ În oboseală mă ajunge;/ Stau în genunchi în fața apei/ Și lumea ei de pește plânge. /…/ Și iată brațul, printre lucruri/ Căzând, se-ntinde spre fantome./ A dat priveliștea în muguri/ Foșnește cerul, de arome. // De noi mișcări mi-e mâna plină,/ Ca de inele și garoafe./ Crăpată-i zarea, de lumină,/ Pământul e-n tangaj[1] pe lave” (Odihnă de pescar).
Poemele de dragoste care încearcă să reconstruiască paradisiac sentimentul și unitatea cuplului n-au geniul versurilor lui Nichita Stănescu, deși caută să se apropie: „La-nceputul lumii noastre delirante,/ Când pământul se ținea de soare încă,/ Sau cu-o mare sau cu-o africă adâncă,/ Oh, doi tineri au ieșit frumos din plante. // Ea – dintr-o șerpească iederă și-a tras/ Trupul ca o ceață, ca o amețeală./ El – dintr-un stejar a făcut primul pas/ Dat afară de o sevă inegală” (Geneza); „La mare, unde arborii sfârșesc/ Și-ncepe straniu lumea altei seve,/ Pe un teren de ape nefiresc,/ Năștea nisipul coapse-n lanț de eve” (Preoții mării).
Tiparul metaforic oscilează între Ion Barbu (fără ermetism) și Geo Dumitrescu. Se pot face, însă, apropieri și distanțări de mulți alți poeți (nu numai români, ci și străini: Whitman, Maiakovski, Esenin…), fără ca prin aceste comparații să putem exprima, neapărat, ceva esențial despre lirica sa.
Cântec de dragoste are aerul unei balade urbane, scrisă în genul lui Radu Stanca:
Ce mult aur aveam! Pe cuvântul meu de onoare
Mă temeam, mă temeam să nu-mi fie furat.
Și unde-l aveam? Și prin ce întâmplare
Ajunsesem, deodată, atât de bogat?
Monte-Cristo e mort în sertar la Dumas…
Să fi luat moștenire această comoară?
Niciun neam de al meu pre bogat nu era,
Iar eu aveam aur cât cinci continente,
Mă simțeam o grămadă de sentimente
Și mă proclamasem țară.
Dar o jenă, așa, m-a cuprins și tot aurul
Văduvei lumi i l-am restituit,
Astfel că acest gest, bunătatea, tezaurul
Într-o funcție mare m-au rostogolit.
Ce să vă spun? Birouri de marmură unse cu pluș.
Lemn subțire la geamuri, sucit în lumină.
Dăruiam secretarelor tone de ruj,
Și portarilor butoaie de briantină.
Anii mei – douăzeci – mușcau aerul umed.
Și de sufletul meu, luminos și curat,
Vuiet mare dădea, o splendoare de vuiet,
Clădirea puternică a Monetăriei de Stat.
Și atunci mi-am dat seama și-am strigat în delir:
– De la tine am aurul, dragostea mea!
Și strigătul ilumina bătrânele zidiri
Și casele de bani le mângâia, le deschidea.
Răsăreai obsedant pe tot aurul meu,
Îți visam bustul tânăr, surâsul, pletele,
Și-am dat ordin adânc și metalic și greu:
Chipul tău să se bată pe toate monedele.
Șaizeciștii folosesc interbelicul, dar și toată moștenirea poetică, ca pe o ladă de zestre sau ca pe un relief stabil pe care pot să-și ridice propriile forme noi geologice, în sens poetic. Iar noile formațiuni surprind nu pentru că sunt expresie, în primul rând, ci pentru că sunt experiență în cuvânt! Spre deosebire de optzeciștii postmoderniști, care s-au angajat să nege si să dărâme mai întâi, ca să reconstruiască ulterior din resturi și cioburi, prin reciclare, șaizeciștii n-au distrus, ci au admirat și au dus mai departe.
Sintezele lor expresive ascund procese invizibile pentru ochiul și mintea cititorului, dar rezultatul vădește implicarea lor profundă în alchimia poetică a verbului românesc.
Păunescu e convins nu numai de genialitatea sa, dar și a confraților de generație, stabilindu-și ascendența adânc, în Eminescu și în balada veche a jertfei pentru creație: „Ce gânduri complicate se-ntâmplă/ Acum, în fiecare țărm de tâmplă!/ Bărbații viitorului respiră/ Cu brațele căzute cald pe liră,/ Simt trăsături în piatră dând târcoale/ La Argeș și la patimile sale. // În roca dură, pură, amăruie,/ Se naște cineva direct statuie. /…/ Căci roca noastră are-o puritate/ Mai grea decât a marmorei curate” (A avea filozofi).
[1] Mișcare oscilatorie de înclinare a unei nave, a unei aeronave sau a unui vehicul feroviar, efectuată în jurul unei axe transversale. Cf. DEX.
Adrian Păunescu: cronica poeziei unei lumi [1]
În mod neașteptat, generația ’60 – Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Adrian Păunescu etc (i-am enumerat pe clasicii poeziei române neomoderniste[1]) – se caracterizează printr-o mare libertate expresivă, la nivel estetic, deși regimul totalitarist se manifesta opresiv, impunând granițe de gândire și canoane ideologice și culturale.
Poeții acestei generații își revendică tacit această libertate și reușesc, într-un mod formidabil, să scape de represiune și să își imprime harul creator în opere memorabile. În ciuda factorului politic, am senzația că li s-a eliberat culoarul estetic, că poeții nu se mai simt atât de mult încorsetați de legi estetice drastice și se manifestă destul de liber la capitolul stilistică a poeziei. Indubitabil, sunt înaripați de lecturile din lirica interbelică (în special), dar nu sunt intimidați de excelența precursorilor și nici nu sunt tentați să le recupereze stilul cu fidelitate, în sensul de a rămâne ancorați vizionar la țărmul lor. Dimpotrivă, profită la maximum de libertatea stilistică oferită de un regim opresor, care propune modele literare nesemnificative, pentru a se manifesta poetic și estetic cu cea mai mare libertate, creând o generație din care s-au ridicat câteva genii incontestabile. Paradoxal, o asemenea dezlimitare estetică nu există azi, când lanțurile estetismului zornăie (și nu se poate face poezie decât în felul agreat de critica oficială…). Sigur, geniile le ignoră în orice epocă, dar remarc paradoxul.
Revenind la poeții postbelici, între aceștia, Adrian Păunescu alege un drum pentru care, am putea zice, nu există precursori în interbelicul românesc, pentru că biografismul, anecdota sau reportajul nu se pot găsi acolo. Sau în teoria liricii moderne. Dar nici poezia mistică sau metafizicul travestit ludic nu au avut precursori direcți sau paragrafe adiționale la definiție…
Adrian Păunescu a rămas până astăzi o personalitate controversată, din cauza implicării lui în politică și a rolului jucat în timpul comunismului, în susținerea regimului Ceaușescu. E nevoie de multă analiză lucidă, cred, pentru o concluzie obiectivă. Pentru care, probabil, va trebui să mai treacă timp. Implicarea în viața politică, ca personalitate cu vederi de stânga (menținute și după Revoluție), i-a creat mai degrabă o reputație nefavorabilă. Dar, ca și în alte situații, nu mă interesează aspectele extraliterare, ci doar opera poetică. Și sunt evidente, la el, talentul indeniabil, originalitatea și caracterul prolific al poeziei sale[2]. Care îl transformă într-o voce lirică reprezentativă și inconfundabilă pentru epoca sa.
Considerat de Eugen Simion drept cel mai mare poet social, Păunescu are peste 30 de volume de versuri publicate (plus reeditări și antologii). Și nu atât numărul mare de volume e strivitor, cât evidența unei înzestrări neobișnuite de a versifica ușor dar nu facil.
Păunescu debutează în 1965, cu volumul Ultrasentimente. Cu doar un an în urmă, Nichita Stănescu publicase volumul său secund, intitulat O viziune a sentimentelor. Dar, dacă lirica lui Nichita era una a iubirii (a îndrăgostirii ca sentiment paradisiac) și a renașterii conștiente întru creație și întru ființă spirituală, versurile lui Păunescu înclină doar în parte spre idealuri similare. Pentru că se va îndrepta destul de repede spre ceea ce va deveni definitoriu pentru lirica sa, și anume poezia cu profil social sau de cronică a timpului său.
Există, însă, în acest volum, poezii sau versuri care îl arată congener cu Labiș, Nichita și Ioan Alexandru, prin entuziasmul debordant al descoperirii de sine, al intuirii în adâncime a talentului său. Iar undele acestea seismice justifică „ultrasentimentele” înregistrate interior de poet[3]:
„Mă aflu în zile de mare emoție/ În care mă pregătesc pentru o altă vârstă./ Umblu cu o deosebită repeziciune pe străzi,/ Unor lucruri le dau împuterniciri speciale;/ Trimit copaci să mă reprezinte la răsăritul lunii /…/ Îmi dezgolesc în fața voastră anii/ Și denunț întrebările nerezolvate/ Cu care voi intra în vârsta nouă. /…/ Odată, când dormeam greu/ Pentru că scrisesem aproape toată noaptea,/ M-am trezit respirând primăvara:/ Vapori înflăcărați se desfăceau/ Din «Firele de iarbă» ale lui Whitman/ Și îmi părea că-nmuguriseră și înfloriseră/ Unghiurile obiectelor din casă /…/ Vârsta mea/ Nu poate avea/ Decât secunde, minute și ore fosforescente /…/ Noi suntem/ Adolescenții pe care/ Și i-a dorit pământul./ Fiecare dintre noi este mărturisit celorlalți/ Până la gânduri, încât i se vede,/ Prin frunte,/ Gândirea arzând”… (Zile de mare emoție);
„E-o zi atât de rară, de întâmplări tăcute,/ Încât parc-aș trăi pe lut de rai/ Un an mai vechi, o sută nouă sute,/ Treizeci februarie sau zero mai” (Rara fericire de primăvară);
De-abia-mplinisem șaisprezece,/ Eram trist și gânditor./ Aveam o sete de-a-nțelege,/ Curtam o patimă de zbor” (Baladă de băiat blond);
„Te-aștept de două veacuri și ceva./ M-au însoțit mereu alte și alte/ Păsări și stânci, și tot mereu o altă stea/ A măcinat peste sandaua mea/ Secunde, fluxuri și smaralde. /…/ Și ar fi fost să mor în zgomot și în asurzire/ De zeci de ori, dar rămâneam tăcut,/ Căci neamul meu mi-a dat ca moștenire/ Acest nărav, să te aștept oricât” (Când ai venit);
„Și loc de-ntâlnire al durelor patimi/ E trupul tău tânăr pe care ți-l clatini,/ Să se lumineze și să lumineze/ În hale fierbinți ca în punct de geneze” (Nașterile înflăcărate).
„Intram în Hunedoara, sporindu-mi vârsta când/ Din larg – deschise geamuri băteau un început/ Semnalele de oră exactă, mai luptând/ Neiertător, cu amintirea/ De zgură înroșită a timpului trecut. // Prin dilatate coșuri oțelul renunța/ La fum, ca mult mai liber să respire./ Asemenea prin simțuri, atunci și vârsta mea/ Își respira minunea, primind-o cu uimire. /…/ Mi-e dată fericirea, răspunderea să am/ Oțel la temelia alcătuirii mele,/ Nervos oțel – rachetă și calm oțel – dinam/ Și, mai ales, oțelul – răspântie de stele. // Eu luminat de șarjă pluteam din loc în loc,/ Să-mi luminez și gânduri și ochi și trăsături,/ Acolo între lavă și vârsta mea de foc,/ Ca între două teribile temperaturi” (Șarja). Etc.
Ca și în cazul poeților congeneri de care am amintit, în aceste versuri apare presentimentul unui destin mare, conștiința unui viitor și a unei hărăziri aparte. Nu poate fi vorba de inspirație reciprocă (dovadă fiind inclusiv faptul că fiecare a evoluat în alt sens, rămânând genial…), nu a fost un sentiment poetic contagios, a fost un sentiment de la Dumnezeu, pentru că nu poate fi explicat omenește, rațional. Niciun fel de context (nici cultural, nici social, nici politic) n-a favorizat asemenea entuziasm juvenil unit cu conștiința unicității și a harului poetic:
Amiral sunt, de patimi, al drumului greu
Dintre sensuri și nord.
Bat – de ani douăzeci – bordul numelui meu,
Norocosul meu bord.
Se consumă, în apele crâncene, ploi.
Vânturi curg, nefirești.
Și sunt algele-n jur, zdrențuite și moi,
Ca un bocet de pești.
Înotam în ape dulci cu un mare desfrâu,
Fiind adolescent.
Marea încă mai ține în ea acel râu
Când încep continent.
Las bărbia în piept sprijinind trăsături
Formulate abia.
Până-n steaguri pătrunsă de țărmurii puri
E corabia mea.
Amiral îndrăzneț și ce tânăr, ehei,
Ard pe-un nume distinct.
Umbra steagului cade pe umerii mei
Epoleți devenind.
(Amiral la douăzeci de ani)
Convins că are „un nume distinct”, declamă nichitian: „Tu ești cu mine, cor fericit,/ Ține această frânghie-a zării./ Am auzit, am văzut, am citit/ Structura mării” (Marea).
[1] Așa cum Mircea Scarlat s-a raportat la clasicii Tudor Arghezi, Lucian Blaga și Ion Barbu, ai liricii interbelice. La care eu l-am adăugat și pe Bacovia. Deși, pe de altă parte, nu sunt adepta făuririi de ierarhii, pentru că poeți la fel de mari – fiecare în felul său – mi se par și Ion Vinea, Ion Pillat sau Vasile Voiculescu.
Iar prin modernism sau neomodernism înțeleg mai mult o adunare de trăsături identitare care îi grupează împreună pe cei menționați și nu o linie ideologică opusă tradiției sau doctrinelor conservatoare.
Aș alipi acestei generații șaizeciste, ca precursori, și pe Nicolae Labiș (care nu e socotit aici, de obicei, pentru că a debutat mai devreme și pentru că e considerat un destin frânt, dar care cred că, dacă nu ar fi fost asasinat, i-ar fi fost asimilat), dar și pe Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu, chiar dacă acesta a fost publicat târziu și nu a avut o influență directă.
[2] Pentru investigația mea critică, folosesc: Adrian Păunescu, Cartea Cărților de Poezie, ediția a doua, revăzută, adăugită și actualizată [de autor], Ed. Păunescu, Fundația Iubirea, Fundația Constantin, 2003.
[3] Un entuziasm generațional unic în istoria noastră literară, după cum am mai spus. De la care s-a sustras Marin Sorescu și de aceea, probabil, s-a simțit „singur printre poeți”, el scufundându-și seismele în apa versului, cel mai adesea. Dar chiar dacă alege să nu-și manifeste vulcanic sentimentele sau crezurile în poezie, precum confrații săi, nici Sorescu nu își poate ascunde intensitatea vieții lăuntrice și intransigența morală, în ciuda deghizării sale dese în ironist.
Mărturii III. 8
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
Mărturii ortodoxe contemporane
(vol. 3)
*
Părintele Patriarh Daniel Ciobotea: „Nu Dumnezeu are nevoie de mulțumirea noastră, ci noi avem nevoie să-I mulțumim lui Dumnezeu și oamenilor pentru a avea un suflet sănătos şi drept, pentru a crește în comuniune de iubire smerită și de recunoștință față de Dumnezeu și de semeni”[1].
*
Numele de Botez al Sfintei Cuvioase Elisabeta de la Pasărea a fost Rodica. Educată de bunica sa Evdochia, care era foarte aspră în cele ale sfințeniei. Citea din Ceaslov de mică, pe când se ducea să mulgă vacile. Era foarte smerită, tăcută și retrasă pe când era la Școală. Blândă și atentă cu ceilalți, delicată. A plecat la Mănăstire la 16 ani și a întristat-o pe mama ei. S-a nevoit la Ierusalim, la Așezământul românesc. A văzut Raiul și Iadul în vedenie, fiind călăuzită de Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, și în urma acestei vedenii a fost vindecată în mod minunat de o boală a ei. S-a întors în țară și s-a retras în munți, nevoindu-se în Munții Giumalău și în Munții Neamțului. Și acolo socotea, pe drept cuvânt, că înșelarea cea mai mare din vremurile de acum este amânarea rugăciunii. Trăiește vedenii dumnezeiești. Era lovită de demoni. Priveghea noaptea la peștera Sfintei Teodora de la Sihla. Cânta duhovnicește. Au rămas fotografii și lucruri ale sale la Pasărea. S-au făcut minuni prin două Sfinte Cruci ale sale[2].
*
Părintele Patriarh Bartolomeos Arhontonis [Βαρθολομαίος Αρχοντώνης[3]]: „asceza este izvorul și expresia libertății autentice”[4].
*
Părintele Patriarh Daniel Ciobotea: „Constantin Brâncuși a fost cântăreț de strană la Bisericile Madona-Dudu și Obedeanu din Craiova, cântăreț de strană și dirijor de cor la Biserica Mavrogheni din București, precum și cântăreț de strană la Biserica română Sfinții Arhangheli din Paris, fiind un creștin ortodox practicant până la sfârșitul vieții sale. […] Fiind în același timp român tradițional și artist modern universal, Constantin Brâncuși nu s-a înstrăinat de propria identitate când se afla printre străini, deoarece a căutat «esența lucrurilor» dincolo de aparențe efemere și a descoperit spațiul spiritual al libertății creatoare în interiorul oricărui spațiu geografic”[5].
*
Părintele Cosmin Santi: „Autocefalia trebuie înțeleasă în cadrul practicii eclesiologice ca o interdependență bisericească și nu ca o independență totală, care mai degrabă ar părea o ruptură sau o izolare, practică ce nu a existat niciodată și este străină de tradiția canonică răsăriteană, pentru că Bisericile Ortodoxe autocefale rămân întotdeauna în unitate dogmatică, canonică și liturgică”[6].
*
Însemnări ale Părintelui Arhimandrit Ioanichie Bălan, făcute în anul 1946, din care vedem gândurile sale pentru viitor: „Când ziua e cu soare, când cerul e senin și când omul pare obosit de greutățile vieții sale, eu mă încumet a scrie câteva rânduri despre lupta vieții. Cu capul în palme adesea stau și mă gândesc la felul vieții omului. Într-o viață, de când merge pe picioare și până ce moare, omul trece prin multe greutăți și în multe nu este de nimeni ajutat. De ce?… Fiindcă n-are credință, nu-și dă seama de scopul vieții sale și de unde ar putea primi ajutor. Eu sunt mic încă și stau și mă gândesc ce fel de viață voi avea, prin ce greutăți voi trece, dar nimeni nu știe dorul meu. Aș vrea să mă pocăiesc, să trăiesc cu totul în credința lui Dumnezeu, să mă depărtez de lumea aceasta, să trăiesc sub zidurile unei Sfinte Mănăstiri și să trăiesc în sânul naturii, căci numai așa voi reuși în lupta vieții și în greutățile vieții voi primi ajutor. Adesea stau și mă gândesc și plâng de durere că nu-mi pot îndeplini dorința și că stau în această lume care și pe mine mă duce la pieire. Când sunt liber mă uit prin cărți cu vieți de Martiri, Sfinți și Asceți și cu lacrimi în ochi citesc cum au fost la început și cum au ajuns Asceți cu teamă de Dumnezeu și-mi pun întrebarea: Când, oare, mă voi duce, când voi căpăta ajutor și Duh Sfânt ca să mă duc la Sfânta Mănăstire, să trăiesc în credință și să trăiesc în sânul naturii?”[7].
*
Părintele Episcop Timotei Aioanei: „de la Grigore Ilisei am aflat că Nicolae Labiș, cu opt ani mai mare decât el, l-a ținut în brațe, pe când era prunc, la Taina Sfântului Botez. […] În timpul studiilor liceale de la Fălticeni, Labiș a locuit o vreme în gazdă la Preotul Leonida Gavrilescu, Slujitor la Biserica Sfântul Ilie”[8].
[1] Cf. https://basilica.ro/patriarhul-daniel-recunostinta-stare-smerenie-sanatate-sufletului/.
[2] Daniela Șontică, Binecuvântarea de a fi sora unei sfinte, în ziarul Lumina, 12 februarie 2026, cf. https://ziarullumina.ro/societate/reportaj/binecuvantarea-de-a-fi-sora-unei-sfinte-203912.html.
[3] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Πατριάρχης_Βαρθολομαίος.
[4] Cf. https://basilica.ro/mesajul-patriarhul-ecumenic-postul-mare-asceza-libertate/.
[5] † Daniel, Patriarhul României, Opera lui Constantin Brâncuși – lumină și bucurie peste timp, cf. https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/mesaje-si-cuvantari/opera-lui-constantin-brancusi-lumina-si-bucurie-peste-timp-204096.html.
[6] Pr. Conf. Univ. Dr. Cosmin Santi, Autocefalia și sinodalitatea – principii canonice fundamentale ale organizării și conducerii Bisericii Ortodoxe, în ziarul Lumina, 18 februarie 2025, cf. https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/an-omagial/autocefalia-si-sinodalitatea-principii-canonice-fundamentale-ale-organizarii-si-conducerii-bisericii-ortodoxe-195872.html.
[7] Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan C. Teșu, Dorul de cer și vocația desăvârșirii, în ziarul Lumina, 15 februarie 2026, cf. https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/in-memoriam/dorul-de-cer-si-vocatia-desavarsirii-203769.html.
[8] † Timotei Prahoveanul, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor, Nicolae Labiș, mai mult decât un personaj din marea carte a literaturii române, în ziarul Lumina, 14 decembrie 2025, cf. https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/in-memoriam/nicolae-labis-mai-mult-decat-un-personaj-din-marea-carte-a-literaturii-romane-202489.html.