Istoria literaturii române (vol. 8)

Pagina sursă a cărții.

*

Cuprins

Introducere la poezia modernă 6 – 42

Alexandru Macedonski: poetul în valea plângerii 43 – 78

Noaptea de decemvrie 79 – 87

Miopia preferențială a criticii literare 88 – 93

George Coșbuc sau despre falsul tradiționalism 94 –  109

Poezia lui Ștefan Petică sau despre cum să-l moștenim pe Eminescu 110 – 226

Bacovia sau despre o frumusețe isterică 227 – 251

Completări la comentariul poeziei lui Bacovia 252 – 259

De la Melancolie la Plumb sau de la Eminescu la Bacovia 260 – 267

Decembre 268 – 273

Amurg violet 274 – 276

De la convenții la substanța literară 277 – 278

Bacovia post-Bacovia: ieșirea din infern 279 – 304

Despre „norma simbolistă” 305 – 310

Dimitrie Anghel: „poetul florilor” 311 – 353

Ștefan Octavian Iosif: ochiuri de poezie 354 – 419

Octavian Goga: poetul iconic 420 – 436

Ion Pillat – culorile amintirii 437 – 545

Aci sosi pe vremuri 546– 552

Biblia și poezia modernă 553 – 558

Împreună-răspunsuri și corespondențe 559 – 573

Tudor Arghezi și dorința de revelare a lui Dumnezeu 574 – 648

Dumnezeu și Arghezi 649 – 700

Erori critice intenționate… 701 – 704

Din nou Arghezi… 705 – 723

Între credință și tăgadă? 724 – 728

Cuvânt 729 – 733

Tablouri biblice (Versuri de abecedar) 734 – 743

Arghezi. Poezia nupțială 744 – 765

Ceasul de-apoi  766 – 771

Sentimentul timpului la Arghezi 772 – 782

Precizare 783

Evanghelia Înmormântării (In. 5, 24-30, BYZ). Comentariu teologic

Când Domnul ne spune: „Amin, amin, vă zic vouă [Ἀμὴν, ἀμὴν, λέγω ὑμῖν][v. 24], El ne întărește adevărul pe care ni-l spune. Căci amin înseamnă aici cu adevărat[1]. Și cel care aude duhovnicește cuvântul Său, propovăduirea Sa, și crede Celui care L-a trimis pe Fiul în lume, implicit și Fiului și Duhului, are viață veșnică [v. 24]. Căci a crede în Dumnezeul treimic și a te boteza întru numele Lui înseamnă a primi în tine slava lui Dumnezeu, care e viața noastră veșnică. Și are viață veșnică [ἔχει ζωὴν αἰώνιον] [v. 24] acum, în clipa de față, pentru că e mădular viu al Bisericii. Și cel care are slava Lui în el însuși nu vine întru judecata Domnului, pentru că deja, de aici, el s-a mutat din moarte întru viață [μεταβέβηκεν ἐκ τοῦ θανάτου εἰς τὴν ζωήν] [v. 24]. Pentru că fusese mort prin păcatele sale, dar, prin iertarea lui Dumnezeu, el s-a mutat de la moarte la viață. Și e plin de viața lui Dumnezeu, adică de slava Lui.

Și în versetul al 25-lea Dumnezeu întărește, subliniază același adevăr. Pentru că ceasul mântuirii e acum. Și ceasul mântuirii e acesta: când cei morți sufletește aud glasul Fiului lui Dumnezeu, îl aud cu toată ființa lor, și trăiesc întru El [v. 25]. Iar noi experimentăm această înviere din morți de multe ori în viața noastră, pentru că oricând El ne iartă păcatele noastre, El ne învie pe noi din morți.

Și viața lui Dumnezeu e comună persoanelor dumnezeiești. Dar, în versetul al 26-lea, Domnul vorbește despre Tatăl și despre Sine, ca să ne arate că El e Fiul Tatălui Său. Și ne spune că Tatăl are viață întru Sine și El I-a dat și Fiului să aibă viață întru Sine [v. 26]. Și I-a dat aceasta prin nașterea Sa din Tatăl. Pentru că viața Treimii e comună persoanelor dumnezeiești. Și Tatăl I-a dat putere Fiului Său și ca om ca să facă judecată, pentru că El este Fiul omului [v. 27]. Și Fiul omului înseamnă Fiul lui Dumnezeu întrupat. Pentru că numai atunci când Fiul Și-a asumat umanitatea noastră, El S-a făcut Fiul omului.

Și Domnul ne cere să nu ne minunăm de ceea ce se va petrece cu noi [v. 28], dacă, încă de acum, am înviat din morți, din moartea păcatelor noastre. Pentru că toți cei din morminte vor auzi glasul Lui și vor ieși afară din ele [v. 28-29]. Căci va fi o înviere a tuturor celor morți. Și cei morți vor ieși din morminte, pentru că vor învia, pentru că vor fi înviați de către Domnul, după care va urma Judecata Lui. Care e Judecata tuturor oamenilor. Și Domnul nu ne spune aici că cei morți vor fi transfigurați de slava Lui și vor fi nemuritori și astfel vor fi judecați de către El – ceea ce e adevărat și aceste lucruri se vor petrece cu noi –, dar ne spune că cei care au făcut cele bune vor învia întru învierea vieții [εἰς ἀνάστασιν ζωῆς], pe când cei care au făcut cele rele vor învia întru învierea judecății [εἰς ἀνάστασιν κρίσεως][v. 29].

Faptele omului, cu alte cuvinte, sunt hotărâtoare pentru  învierea lui. Pentru că fiecare va învia după conținutul interior al vieții sale. Și unii vor învia spre învierea vieții, pentru că se vor umple veșnic de slava Sa, pe când cei păcătoși vor învia pentru ca să se umple de consecințele veșnice ale judecății Domnului. Pentru că cei condamnați de Domnul sunt plini de răutatea pe care ei înșiși și-au agonisit-o toată viața.

Și Domnul nu face la judecata Lui decât ceea ce aude. El judecă ceea ce aude [v. 30] și vede la noi. Însă judecata Lui e dreaptă [δικαία][v. 30], pentru că El nu caută la fața omului, ci îl judecă pe om cu adevărat. Și judecata Lui e dreaptă, pentru că e identică cu a Tatălui, cu a Celui care L-a trimis [v. 30], dar și cu a Duhului, Cel deoființă și împreună-veșnic cu Tatăl și cu Fiul.

– Și de ce ne judecă Dumnezeu?

– Pentru că El ne dă viața Lui, ca să o avem pentru veșnicie în noi. El ne dă slava Lui și dorește ca noi să o păstrăm în noi înșine, pentru ca să ne înduhovnicim mereu prin ea. Căci, dacă avem viața Lui în noi înșine, nu mai suntem judecați. Dar suntem judecați, tocmai pentru că El ne-a dat viața Lui în noi înșine, iar noi ne-am arătat nepăsători față de veșnicia noastră.


[1] Friberg Greek Lexicon, 1.352, apud BW 10.

Predică la Duminica a XXXIII-a după Cincizecime [2023]

Iubiții mei[1],

„primul este arogant și fără minte, căci se minunează de sine însuși”[2], adică fariseul [ὁ φαρισαῖος][Lc. 18, 10, BYZ], care nu se roagă, ci se laudă pe sine însuși, pe când vameșul [ὁ τελώνης][Ibidem], prin roșeața privirii sale, prin roșeața obrajilor săi, ne arată lipsa sa de îndrăzneală, timiditatea sufletului său[3]. Pentru că, atunci când n-ai îndrăzneală la Dumnezeu, arăți că te mustră conștiința[4]. Și când ai conștiința păcatelor tale, atunci te pocăiești pentru ele înaintea lui Dumnezeu. Și pocăința ta e primită de Dumnezeu, pentru că El primește la Sine pe tot cel care se pocăiește. Pe tot cel care își îndreaptă viața lui.

De aici vedem că mila Lui e plină de dreptate. Pentru că El dă tuturor dreptul la viață, la mântuire, la fericirea cea veșnică, prin aceea că îl primește pe tot cel care se pocăiește. Dacă Dumnezeu nu ne-ar fi primit pocăința noastră iar și iar, ar fi fost nedrept cu noi. Pentru că nu ne-ar fi dat iar și iar iertarea Sa. Dar când El ne iartă oricând păcătuim, El arată că mila Lui e plină de dreptate, pentru că voiește ca toți oamenii să se mântuie. Și din mila Lui față de noi, învățăm și noi să iertăm la nesfârșit pe cei care ne greșesc cu ceva. Pentru că, prin iertarea noastră, dăruim și noi liniște, pace, bucurie, încredere tuturor.

Și pentru că s-a pocăit, vameșul „a coborât îndreptat întru casa sa [κατέβη δεδικαιωμένος εἰς τὸν οἶκον αὐτοῦ] [Lc. 18, 14, BYZ], așa cum trebuie să plecăm cu toții acasă de la Biserică. A plecat plin de slava Lui, plin de iertarea Lui, schimbat în viața sa, pentru că s-a rugat Domnului cu pocăință. Și pocăința e cea care ne aduce pe calea cea bună, pe calea lui Dumnezeu, pentru că recunoaștem că suntem plini de păcate și avem nevoie de călăuzirea Sa. Iar atunci când ne călăuzește Dumnezeu, El ne călăuzește pe calea poruncilor Sale. Pentru că poruncile Lui sunt viața noastră.

Și s-a coborât de la templu îndreptat, pentru „că tot cel care se înalță pe sine va fi smerit [ὅτι πᾶς ὁ ὑψῶν ἑαυτὸν ταπεινωθήσεται][de către Dumnezeu], iar cel care se smerește pe sine [înaintea Lui și înaintea tuturor, acela] va fi înălțat [ὁ δὲ ταπεινῶν ἑαυτὸν ὑψωθήσεται]” [Lc. 18, 14, BYZ] de către Dumnezeu. Și nu cunoșteam cu toții de câte ori ne-a smerit El, lăsându-ne să cădem în ispite, în păcate și în dureri? Nu cunoaștem noi, cu toții, smeririle Sale cele bune, cele din care am învățat să ne smerim și să ne pocăim neîncetat?

Căci atunci când ne mândrim, când îi judecăm pe alții, când ne credem tari în fața păcatelor, El ne lasă să cădem în păcat, pentru ca să vedem lipsa noastră de tărie, de evlavie, de răbdare…Ne înălțăm și cădem! Ne înălțăm și simțim durerea și rușinea și cutremurul în toată ființa noastră. Pentru că, în căderile noastre, conștiința noastră ne mustră și ne arată goliciunea noastră sufletească. Faptul că suntem goi, că suntem lipsiți de fapte bune, că suntem lipsiți de slava Lui.

Dar atunci când ne smerim neîncetat, deși lucrăm tot timpul poruncile lui Dumnezeu, atunci El ne înalță la noi și noi înțelegeri dumnezeiești și ne dă noi și noi harisme și minuni în viața noastră. Pentru că așa Se comportă Dumnezeu față de noi, atunci când ne vede plini de voia Lui.

Fariseul era bolnav de plaga laudei[5]. Îi plăcea să își etaleze viața, așa după cum fac evreii[6]. Pe când vameșul, reprezentându-i pe păgâni, își mărturisește păcatele sale[7]. Lucru pe care trebuie să îl facem cu toții cât mai des, pentru ca păcatul să nu locuiască mult timp în noi. Căci ceea ce avem de făcut e tocmai aceasta: de a trăi în pacea lui Dumnezeu tot timpul, slujindu-I Lui cu bucurie și cu evlavie.

– Și de ce a numit Sfântul Beda al Angliei patima laudei de sine drept o plagă, o calamitate?

– Pentru că ea este o mințire de sine continuă! Te uiți numai la câteva fapte bune ale tale, le supraevaluezi tot timpul, și nu vorbești nimic despre păcatele tale, despre patimile tale, despre starea ta reală. De aceea, îi duci pe oameni în eroare, li te prezinți în mod fals, dar, cel mai urât e că tu însuți îți crezi minciunile. Începi să crezi și tu în ceea ce îi minți pe alții. Și de aceea e o calamitate: pentru că nu recunoști cine ești cu adevărat. Și când nu recunoști față de tine însuți cine ești, atunci rămâi în boala ta, în lauda ta deșartă, care nu te împlinește nicidecum.

Iar rugăciunea e momentul în care trebuie să recunoaștem mereu cine suntem. Trebuie să recunoaștem că suntem păcătoși, că suntem căzuți, că suntem plini de patimi. Și nu pentru că Dumnezeu nu ar ști cine suntem noi, ci pentru ca, recunoscând mereu acest lucru în inima noastră, să ne umplem de pocăință și de lacrimi și să ne îndreptăm viața noastră. Căci Dumnezeu așteaptă ca noi să sporim mereu în bine, în toată fapta cea bună. El nu dorește să stagnăm în rău, ci să creștem mereu în curăție și în sfințenie. Și creșterea noastră în bine e cea care ne împlinește, pentru că răul e cel care ne distruge interior.

Și orice rău pe care îl dorim și îl săvârșim, adică orice păcat, e un lucru care ne distruge interior. Pentru că noi am fost creați de Dumnezeu să fim mereu cu El și nu să ne sinucidem sufletește. Iar orice păcat e o omorâre de sine.

De aceea, când păcătosul vine la Biserică, el nu vine să se uite la pereți, ci pentru ca să vorbească cu Dumnezeu. Pentru ca să-I spună Lui inima sa. Și noi nu trebuie să îi smintim pe oameni cu indiferența și cu răceala și cu automatismele noastre religioase, pentru că ei vin să se pocăiască. Și la Biserică se așteaptă să găsească oameni care se pocăiesc, care cresc în cele bune mereu și nu care pierd timpul la vorbă și căscând.

Pentru că Biserica e locul în care Dumnezeu ni Se revelează la fiecare după măsura noastră. Unii înțeleg mai puțin, alții mai mult, alții foarte mult, pentru că fiecare înțelege după măsura sa interioară. Și oricât am încerca noi să fim mai mult decât suntem nu putem să facem asta. De aceea, cel mai bine e să fim corecți cu Dumnezeu, cu noi înșine și cu semenii noștri, arătându-ne așa cum suntem. Căci dacă ne fotoșopăm[8] viața noastră, dacă ne-o falsificăm pentru ca să „arate bine”, suntem farisei, pentru că ne mințim pe noi înșine. Dar dacă ne recunoșteam viața noastră așa cum este înaintea lui Dumnezeu, El este mult milostiv și ne va ierta pe noi și ne va îndrepta mereu în viața cu El.

De astăzi a început Triodul, a început perioada liturgică a Bisericii, care ne duce la Învierea Domnului! A început pregătirea noastră pentru împrimăvărarea duhovnicească. Și dacă vrem să ne înnoim interior întotdeauna, atunci pocăința este înnoitoare. Pentru că ea ne umple de toată fapta cea bună, ca unii care alegem să Îi slujim lui Dumnezeu întru toate.

Mult spor în tot ceea ce faceți și multă înțelegere a voii lui Dumnezeu! Pentru că fiecare trebuie să crească în viața cu Dumnezeu în ritmul său, în ritmul său propriu. Amin!


[1] Începută la 9. 25, în zi de marți, pe 31 ianuarie 2023. Ninge lin, un grad, vânt de 3 km/ h.

[2] Sfântul Chirillos al Alexandriei, Comentariul la Evanghelia după Lucas, în PG 72, col. 853B.

[3] PG 72, 853C.

[4] Ibidem.

[5] Sfântul Cuvios Beda, Comentariul la Evanghelia după Lucas, în PL 92, col. 552C.

[6] PL 92, 553A.

[7] Ibidem.

[8] De la Photoshop, de la programul care retușează fotografiile.

Facerea, cap. 43, cf. LXX

1. Și foametea s-a întărit pe pământ.

2. Și a fost, când au terminat să mănânce grâul pe care l-au adus din Egiptos, și [că] le-a zis lor tatăl lor: „Iar ați fost mergând [mergând], cumpărați-ne nouă puține mâncăruri!”.

3. Și i-a zis lui Iudas, zicându-i: „[Cu] mărturie s-a mărturisit nouă omul [acela], zicându-ne: «Nu veți vedea fața mea, dacă fratele vostru cel mai tânăr nu are să fie împreună cu voi».

4. Dacă, deci, trimiți pe fratele nostru împreună cu noi, ne vom coborî și avem să-ți cumpărăm ție mâncăruri.

5. Dar dacă nu trimiți pe fratele nostru împreună cu noi, nu vom merge, căci omul ne-a zis nouă, zicându-ne: «Nu veți vedea fața mea, dacă fratele vostru cel mai tânăr nu are să fie împreună cu voi»”.

6. Și Israil a zis: „De ce mi-ați făcut rău pe mine [mie], [când] ați vestit omului că este fratele vostru?”.

7. Iar ei i-au zis: „Întrebând, ne-a întrebat pe noi omul și de rudenia noastră, zicându-ne: «Dacă încă tatăl vostru trăiește? Dacă este fratele vostru?» și i-am vestit lui după întrebarea aceasta. Oare știuserăm [știam] că ne va zice nouă: «Aduceți pe fratele vostru!»?”.

8. Și Iudas a zis către Israil, tatăl său: „Trimite copilașul împreună cu mine și ne-am ridicat [ne vom ridica și] vom merge, pentru ca să trăim și să nu murim și noi și tu și gospodăria noastră!

9. Și eu îl aștept pe el [și] din mâna mea cere-l pe el! Iar dacă nu am să-l aduc pe el către tine și [nu] are să stea el înaintea ta, [ca] cel care am păcătuit voi fi către tine [în] toate zilele.

10. Căci dacă nu am [fi] întârziat, acum ne-am [fi] întors de două ori”.

11. Și le-a zis lor Israil, tatăl lor: „Dacă așa este[1], [atunci] aceasta faceți! Luați din roadele pământului în vasele voastre și coborâți omului daruri de rășină și de miere, tămâie și smirnă și terebint și nuci [κάρυα][2]!

12. Și îndoit[3] argint luați în mâinile voastre, [pentru] argintul [cu care] ați fost întorcându-vă în sacii voștri! Întoarceți-l împreună cu voi, ca nu cumva este [să fie] păcatul din neștiință [ἀγνόημά]!

13. Și pe fratele vostru luați-l [și], v-ați ridicat [ridicându-vă], coborâți către omul [acela]!

14. Iar Dumnezeul meu să vă dea vouă har înaintea omului [aceluia][ὁ δὲ Θεός μου δῴη ὑμῖν χάριν ἐναντίον τοῦ ἀνθρώπου] și să trimită pe fratele vostru cel unul și pe Veniamin! Căci eu, cu adevărat, cum am fost făcut fără copii, [iarăși] am fost făcut fără copii[4]”.

15. Și au luat oamenii darurile acestea și îndoit argint au luat în mâinile lor și pe Veniamin și s-au ridicat [și] au coborât întru Egiptos și au stat înaintea lui Iosif.

16. Și Iosif i-a văzut pe ei și pe Veniamin, pe fratele său, cel de-o mamă [τὸν ὁμομήτριον], și i-a zis celui [care era] peste casa sa: „Du-i pe oameni întru casă și înjunghie jertfe și gătește, căci împreună cu mine vor mânca oamenii [aceștia] pâini [la] amiază!”.

17. Și omul a făcut precum i-a zis Iosif și i-a dus pe oameni întru casa lui Iosif.

18. Și au văzut oamenii că au fost duși întru casa lui Iosif [și] au zis: „Pentru argintul dintâi care a fost înapoiat în sacii noștri, noi suntem aduși [acum], [pentru ca] să ne asuprească pe noi și să se pună asupra noastră [și] să ne ia pe noi întru slujitori și pe măgarii noștri”.

19. Și au venit către omul cel [care era] peste casa lui Iosif [și] i-au grăit lui în veranda casei [ἐν τῷ πυλῶνι τοῦ οἴκου],

20. zicându-i: „Rugămu-ne, doamne, am coborât întâi să cumpărăm mâncăruri.

21. Și a fost, când am venit spre să poposim [a poposi] și am deschis sacii noștri, și [că] acesta, argintul fiecăruia, [era] în sacul său. [De aceea,] argintul nostru, [măsurat] cu cumpăna, l-am întors acum în mâinile noastre

22. și alt argint am adus împreună cu noi, [pentru ca] să cumpărăm mâncăruri, [căci] nu am cunoscut cine a pus argintul întru sacii noștri”.

23. Și [omul] le-a zis lor: „Milostiv [este] vouă [ἵλεως ὑμῖν], nu vă temeți [μὴ φοβεῖσθε]! Dumnezeul vostru și Dumnezeul părinților voștri v-a dat vouă comori în sacii voștri [ὁ Θεὸς ὑμῶν καὶ ὁ Θεὸς τῶν πατέρων ὑμῶν ἔδωκεν ὑμῖν θησαυροὺς ἐν τοῖς μαρσίπποις ὑμῶν], iar argintul vostru bine-socotit îl am”. Și l-a scos către ei pe Simeon.

24. Și le-a adus apă [ca] să-și spele picioarele lor și le-a dat hrane măgarilor lor.

25. Și au pregătit darurile până să vină Iosif la amiază, căci au auzit că acolo va fi [vor fi] a prânzi.

26. Și a intrat Iosif întru casă și i-au adus lui darurile pe care le aveau în mâinile lor întru casă și i s-au închinat lui cu fața la pământ [καὶ προσεκύνησαν αὐτῷ ἐπὶ πρόσωπον ἐπὶ τὴν γῆν].

27. Și i-a întrebat pe ei: „Cum aveți [πῶς ἔχετε] [viața]?”. Și le-a zis lor: „Dacă este sănătos tatăl vostru, cel mai bătrân, [despre] care ați zis [că] încă trăiește [ἔτι ζῇ]?”.

28. Iar ei i-au zis: „Este sănătos slujitorul tău, tatăl nostru, [și] încă trăiește!”. Și le-a zis: „Binecuvântat [este] omul acela [de] Dumnezeu [εὐλογητὸς ὁ ἄνθρωπος ἐκεῖνος τῷ Θεῷ]!”. Și s-au aplecat [și] i s-au închinat lui.

29. Și Iosif a privit [cu] ochii [și] l-a văzut pe Veniamin, pe fratele său cel de-o mamă, și le-a zis: „Acesta [este] fratele vostru cel mai tânăr, pe care ați zis să-l aduceți către mine?”. Și i-a zis [lui]: „Dumnezeu să te miluiască pe tine [ὁ Θεὸς ἐλεήσαι σε], copile [τέκνον]!”.

30. Și a fost tulburat Iosif, căci erau adunate cele dinlăuntru ale sale pe[ntru] fratele său [συνεστρέφετο γὰρ τὰ ἔντερα αὐτοῦ ἐπὶ τῷ ἀδελφῷ αὐτοῦ], și căuta să plângă. Și a intrat întru cămară [și] a plâns acolo.

31. Și s-a spălat pe față [și] a ieșit [și] a fost stăpân pe sine [ἐνεκρατεύσατο] și a zis: „Puneți înainte pâinile!”.

32. Și i-au pus înaintea lui singur și lor pentru ei înșiși și egiptenilor, celor care prânzeau împreună cu ei, pentru ei înșiși, căci nu puteau egiptenii a mânca pâini împreună cu evreii, căci urâciune este [aceasta] egiptenilor.

33. Și au șezut înaintea sa cel întâi-născut, după bătrânețile sale, și cel mai tânăr, după tinerețea sa, și se uimeau oamenii, fiecare către fratele său.

34. Și s-au ridicat părți[5] de la el către ei și a fost mărită partea lui Veniamin, mai mult decât părțile tuturor, de 5 ori [în comparație] cu ale acelora. Și au băut și au fost îmbătându-se împreună cu el[6].


[1] Dacă așa trebuie să faceți.

[2] Prima prezență a nucilor în LXX.

[3] Luați de două ori mai mult argint în mâinile voastre!

[4] Căci eu, după ce l-am pierdut pe Iosif, acum îl pierd și pe Veniamin.

[5] Părți din mâncare.

[6] Împreună cu Sfântul Iosif.

Tudor Arghezi, Lina [1]

Tudor Arghezi, Lina, Editura pentru literatură, București, 1965, 326 p.

Cuvântul înainte al autorului e între p. 5-12. Românii „n-au putut ajunge slugarnici”, p. 6. Prietenul Grivei, p. 12. Romanul începe o dată cu p. 13. Marin Dângă e dulgher, p. 13. Sânii ei, ai nevestei lui Marin, erau „spânzurați ca niște saci goi”, p. 14.

Însă femeia lui Marin era „exaltată” de la țuică, p. 14. Căci „o litră cu gura lată se ducea de cum o punea pe buză”, p. 14. Numai că bea, dar nu se îmbăta, fiind „beată de o beție numai a minții”, p. 15. Iar bărbatul ei, dulgherul, „de disperare, se adăpa și…[el], și atunci i se părea nevasta frumoasă”, p. 15. Romantism pe bază de alcool.

Și pentru că și-a lăsat bărbatul și cei doi copii pentru el, Marin „a iubit-o la nebunie, cu acea dragoste pasională și feroce pe care o are viermele pentru stârvul în care a intrat”, p. 15. Arghezi apasă pe monstruozitate, deși dorește să ne arate o poveste de dragoste.

Fiica acesteia, domnișoara Lina, lovea pe mutește pe bărbații care o întrebau de vorbă, p. 17. Lina vindea flori, avea un păr „negru adânc”, iar „lumina ochilor” ei era violetă, p. 17. Și era „sălbatec de onestă”, p. 17.

Bancherul Solo, cel excitat mai tot timpul, avea ochii umflați și urechi crăcănate, p. 18. Însă Solo, luându-se de Lina, primește din partea ei un picior în stomac, p. 19. Lina e dusă în arestul Poliției, p. 20. Îi bate pe toți din arest, p. 24. În fața comisarului, „demnă și modestă, Lina stete pe scaunul din fața biroului cu o liniște de prințesă”, p. 26. Plutonierul spune despre Lina că „dă cu piciorul…ca un armăsar”, p. 27. Pentru că îl lovise cu piciorul în gură pe namila de Trântea Geambașul, p. 26-27.

Și ea preferă să meargă la închisoare decât „să se înțeleagă cu bancherii și cu domnii sus-puși”, p. 27. Tică, cafegiul, vrea să spună adevărul, p. 31. Însă, nevasta lui Solo croșetează „un atac” la adresa lui, p. 33. Numai că gazetarul știa adevărul despre aseară, p. 35.

Directorul Ciuciulei, directorul ziarului Amiaza, era un oportunist, p. 53. „Cu o liniște îngerească, el se plasa în orice punct de vedere, își făcea a lui morală pură, adopta orice credință ca o proprietate personală, se bătea în piept pentru națiune și nu cruța nici asociația cu Evanghelia și cu Crist. Citând pe Fiul lui Dumnezeu, el încasa milionul fără restituire. Și erau mai mulți Ciuciulei în epoca lui Ciuciulei, de felurite extracții și grade de intelect, de la nul la superlativ, și din toți se urzea, prin concesii reciproce tăcute, o solidaritate de hoți de buzunare”, p. 53. Admirabil!

„Vulgarul Ciuciulei”, ziaristul, avea următorul „crez”: „te înjur ca să plătești și plătești ca să nu te înjur”, p. 53. Și Ciuciulei nu îi face pe plac baronesei, p. 54, el fiind „un primitiv fioros, un maimuțoi pădureț cu elanuri”, p. 54.

Juca țintar, p. 56; prima vorbă de duh: „mucegaiul ideilor e mult mai întins”, p. 57, mult mai extins. Și azi se numește plagiat.

Anarhia e ca igrasia și ca umbra, p. 58. Cenzorii fără gândire proprie, p. 62, oamenii care acționează la comandă. Iar Mimi, fiica Ministrului de Justiție, îi spune tatălui ei: „bogăția asta îmi ofilește toate gândurile…”, p. 66. Guvernantele străine care își băteau copiii dați în grijă, p. 67. Și Mimi îl acuză pe tatăl ei că s-a gândit tot timpul la banii lor, dar nu și la sufletul lor, p. 68.

Mimi îi ia apărarea florăresei, p. 71, după ce a vizitat-o la închisoare, p. 69. Lina este eliberată, p. 72.

Predică la Întâmpinarea Domnului [2023]

Iubiții mei[1],

întâmpinarea duhovnicească e adevăratul test al vieții creștine. Pentru că atunci, la 40 de zile după nașterea Sa[2], Domnul nostru Iisus Hristos a fost văzut și înțeles duhovnicește doar de două persoane: de Sfântul Simeon [Συμεὼν] Primitorul de Dumnezeu [ὁ Θεοδόχος][3] și de Sfânta Anna [Ἄννα] Profetesa [Ἡ Προφήτιδα][4]. Doar ei, dintre toți cei din Ierusalim, au avut ochi dumnezeiești. Și au avut, pentru că s-au sfințit pe ei înșiși și s-au lăsat povățuiți de Dumnezeu. Luminați de El, pentru ca să Îl vadă și să Îl înțeleagă pe Domnul.

Iar dacă vezi duhovnicește, atunci știi cine sunt cei din fața ta. Și când îl primești pe cel duhovnicesc, când îl primești pentru că îl vezi în profunzimea sa, îl vezi abisal, îl vezi prin luminarea lui Dumnezeu, atunci îl întâmpini după voia lui Dumnezeu, pentru că el are nevoie de tine.

Ai ochi să-i vezi pe oamenii lui Dumnezeu? Înțelegi, atunci când citești pe cineva, cine este el? Când pui mâna pe cartea lui, a celui duhovnicesc, îl receptezi imediat și te umpli de bucurie sfântă pentru viața sa, văzând cât har a coborât Dumnezeu în el sau, dimpotrivă, te tulburi și te enervezi, pentru că te umpli de invidie demonică?

Am văzut foarte rar oameni care știu să întâmpine, care știu să se bucure de oameni, de oamenii lui Dumnezeu. Și știu să se bucure de ei, pentru că sunt smeriți și buni la inimă, deschiși, primitori, iubitori de oameni și avizi de voia lui Dumnezeu. Și aceștia sunt oamenii pe care mi-i doresc, pe care îi caut, de care mi-e dor…

Când eram mai tânăr și vedeam un om cu potențe pentru viața teologică sau literară, imediat îl lăudam și îl publicitam peste tot. Obișnuiam să îi scriu imediat sau să vorbesc imediat cu el și să îl încurajez să scrie, să se nevoiască, să facă lucruri mari pentru Biserică și pentru țară. Pentru că eu credeam și cred și voi crede faptul că omul trebuie să facă lucruri pe măsura sa. Nici mai mult și nici mai puțin: pe măsura sa, pe cât poate el. Iar dacă e mare, să facă lucruri mari, să facă lucruri pe măsura puterii sale interioare și să nu se prostitueze. Să nu facă lucruri vandabile, ușurele, de doi lei, cu puțin efort, când el poate mult, foarte mult.

Dar, cu timpul, după un șir lung de decepții în ceea ce îi privește pe oamenii cu potențe, cu multe daruri de la Dumnezeu, am înțeles că nu poți să convingi pe cineva că poate să facă lucruri mari, dacă el nu vrea să se ia în serios. El are potențe, el poate, tu vrei ca el să poată, îl ajuți să poată, dar el nu vrea să poată! Căci eu credeam, ca un om cu bun simț, că dacă îi dărui unui om spațiul infinit al prieteniei și tot sprijinul tău și îl susții în toate demersurile lui lăudabile, el poate fi el însuși. Da, dar omul nu vrea să facă lucruri mari, chiar dacă poate să facă lucruri mari și folositoare pentru mulți! Și de ce nu vrea să facă? Pentru că el, deși mare, nu vrea să asculte de nimeni și nici să se înfrățească cu cineva ca să facă lucruri mari. Dar nu vrea să asculte de nimeni și nici să aibă o prietenie sfântă cu cineva, pentru că el merge pe premisa falsă că nimeni nu îl vede, nimeni nu îl știe, nimeni nu vede de ce poate fi în stare și nimeni nu știe să îl ajute să fie el însuși.

Însă, de ce m-aș fi zbătut pentru acești oameni, ca să îi fac prietenii mei și să îi ajut cum pot, dacă nu i-aș fi văzut în adâncul lor? De ce aș fi vrut ca ei să se realizeze la modul plenar și de ce m-aș fi pus la dispoziția lor, dacă nu i-aș fi înțeles și dacă nu aș fi înțeles cât de importante erau darurile lor pentru Biserică și pentru lume? Dimpotrivă, mentalitatea capitalistă, cea rapace, e asta: să profiți de neștiința, de sărăcia, de bolile, de patimile oamenilor și să faci bani pe seama lor, să parvii necontenit, fără să îți pese de cineva și nu să îi ajuți pe oameni să fie geniali și Sfinți.

Însă eu practicam mentalitatea duhovnicească, cea mântuitoare, care, din respect și din multă înțelegere față de oameni, dorește ca oamenii să se realizeze interior la modul plenar. Numai că oamenii pe care eu îi vedeam cu potențe de eroi, de genii, de Sfinți, în marea lor majoritate, nu m-au ascultat spre binele lor și spre binele tuturor, pentru că n-au vrut să fie ei înșiși. Și ratarea lor, pe care o văd mereu, care îmi stă în față, e o durere imensă pentru mine. Căci mă doare pentru cei care nu sunt și nu vor să fie niciodată. Și aceasta, pentru că ei nu sunt interesați de ce vrea Dumnezeu de la ei. Trăiesc în orb, trăiesc fără luminarea Lui și de aceea își îngroapă darurile pe fiecare zi.

Însă, când Dumnezeu umple pe cineva de multe daruri, de mic, de la naștere, e pentru ca el să se smerească și să Îi slujească lui Dumnezeu. Și ca să Îi slujești Lui, trebuie să te lași mereu luminat de Dumnezeu. Dacă ești plin de vigoare, de multă iubire, de multă minte, de mult entuziasm, dacă ai capacitatea de a face multe lucruri, toate acestea sunt pentru ca să asculți de Dumnezeu. Pentru ca să asculți voia Lui cu tine. Și smerirea ta continuă în fața Lui, pocăința ta, rugăciunea ta, privegherea ta, deschiderea ta față de oameni trebuie să te facă să vezi ce te împlinește. Și când vrei să vezi cine ești, când vrei să vezi adâncul tău, când vrei să știi darurile tale, când vrei să știi ce poți să faci și cât poți să faci, trebuie să te lași luminat de Dumnezeu spre drumul tău, spre împlinirea ta.

Dar, pe acest drum al înțelegerii de sine, El, Dumnezeul milei, îți trimite diverși oameni, diverse guri ale Sale, ca să îți vorbească de aproape. Dacă tu nu le asculți, dacă nu le asculți pe toate, dacă nu analizezi toate cu profunzime, nu știi voia Lui. Pentru că El ți Se descoperă direct, în vedenii și luminări dumnezeiești, dar ți Se descoperă în mod tainic și în oameni, în lucruri, în diverse evenimente. Și ce citești, ce auzi, ce trăiești, cu cine te întâlnești, ce îți spun cei cu care te întâlnești fac parte din vorbirea Lui către tine. Și dacă pui la un loc toate experiențele tale mistice, pe cele directe și pe cele indirecte, atunci afli de ce te-ai născut unde te-ai născut, de ce ești cine ești, ce trebuie să faci, câte poți să faci, cu cine trebuie să te însoțești, cine te liniștește și te ajută și, dimpotrivă, cine te învață la rele și cine îți stă împotrivă.

Dar când nu îi vezi pe oamenii lui Dumnezeu, pe cei pe care El i-a trimis la tine, și îi confunzi pe ei cu unii oarecare, atunci nu ieși în întâmpinarea lui Dumnezeu și nici nu vezi ce te împlinește. Pentru că ești orb pentru cei din fața ta și pentru viitorul tău.

Însă, Sfântul Simeon „era…înștiințat de către Duhul Sfânt [ἦν κεχρηματισμένον ὑπὸ τοῦ Πνεύματος τοῦ Ἁγίου], [că] nu [are] să vadă moartea înainte să vadă pe Hristosul Domnului [μὴ ἰδεῖν θάνατον πρὶν ἢ ἴδῃ τὸν Χριστὸν Κυρίου]” [Lc. 2, 26, BYZ]”, dar, în același timp, „[era] Drept și evlavios [Δίκαιος καὶ εὐλαβής], așteptând Mângâierea lui Israil [προσδεχόμενος Παράκλησιν τοῦ Ἰσραήλ], și Duhul Sfânt era în el [καὶ Πνεῦμα ἦν Ἅγιον ἐπ᾽ αὐτόν]” [Lcv. 2, 25, BYZ]. Nu trăia doar cu profeția, cu ce primise în trecut, ci era un om care vedea în prezent. Care vedea dumnezeiește. Pentru că profețiile primite în trecut nu știi când se vor împlini, dacă, în prezent, acum, nu ești plin de slava lui Dumnezeu. Căci nu vei ști când se va împlini profeția, dacă nu ești plin de slava Lui. Pentru că El te va lumina când se va petrece împlinirea profeției, dacă tu ești cu El, dacă tu ești plin de slava Lui cea veșnică.

Iar atunci când Domnul a fost adus la templul din Ierusalim, Sfântul Simeon „a venit în Duhul întru templu [ἦλθεν ἐν τῷ Πνεύματι εἰς τὸ ἱερόν]” [Lc. 2, 27, BYZ]. A venit în slava Duhului Sfânt, având în el slava Lui. Și pentru că era plin de slava lui Dumnezeu, așa cum era și Sfânta Anna, doar ei L-au văzut pe Domnul. Doar ei au văzut că acel Prunc, adus atunci la templu, era Însuși Fiul lui Dumnezeu întrupat. Iar dacă ar fi fost mai mulți văzători de Dumnezeu în clipa aceea, în afară de cei doi, de Născătoarea de Dumnezeu, de Sfântul Iosif, Logodnicul Născătoarei de Dumnezeu și de Sfântul Arhiereu și Profet Zaharias, tatăl Sfântului Ioannis Botezătorul[5], Dumnezeiasca Tradiție ne-ar fi spus acest lucru. Dar n-au fost!…Și n-au fost, pentru că vederea duhovnicească e a celor care trăiesc tot timpul în sfințenie. Care sunt tot timpul cu Dumnezeu.

Și testul sfințeniei e vederea duhovnicească! Vezi, pentru că înțelegi și înțelegi, pentru că ești plin de slava lui Dumnezeu. Și când te luminează Dumnezeu ca să vezi în oameni, te luminează spre binele lor: pentru ca să îi ajuți. Dar dacă ei nu te cred, pentru că nu au nevoie să se vadă pe ei înșiși și să se pocăiască, de aceea dau cu piciorul luminării de la Dumnezeu, nu iau în seamă darurile lor, nu iau aminte la vocația lor, pentru că nu le pasă de mântuirea lor.

Și de aceea nu L-au văzut și nici nu Îl vedem pe El: pentru că nu ne pasă de mântuirea noastră! Nu ne ocupăm cu mântuirea toată ziua, ci cu pierderea noastră. Și pentru că ne ocupăm cu pierderea noastră, ni se pare că orbirea duhovnicească e „o virtute” și că neștiința voii lui Dumnezeu e „sfințenia” noastră. Însă orbirea duhovnicească și neștiința voii lui Dumnezeu sunt două mari calamități în viața noastră. Căci atunci când ești orb, nu vezi pe nimeni la modul profund și când nu știi voia lui Dumnezeu cu tine, nu ai nicio traiectorie. Bănănăi peste tot, colinzi în toate părțile și nu faci nimic fundamental cu viața ta. Și nu faci, pentru că nu îți dezvolți darurile tale. Nu îți împlinești vocația ta, pe care Dumnezeu ți-a dăruit-o ca să te împlinești în ea.

Părinții duhovnicești sunt cei care îi văd pe oameni și îi pot conduce spre împlinirea lor. Numai că ei nu au un ecuson în piept în care să se specifice acest lucru…Trebuie să îi vezi, pentru ca ei să te vadă și să te îndrume. Și ca să îi vezi, trebuie să ai mare nevoie de ei, iar ca să ai mare nevoie, trebuie să te pocăiești mult, din destul. Și să fii gata să renunți la tine, la perspectiva ta mică, pentru perspectiva lor mare, abisală, veșnică, pentru perspectiva lui Dumnezeu pentru tine.

Acum, ca și în trecut, mă entuziasmez la fel pentru orice om mare pe care mi-l aduce Dumnezeu în cale, dar nu mai încerc să grăbesc lucrurile, nu mai încerc să îl conving că văd cine e și că știu ce îi trebuie ca să fie el însuși. Doar mă las la îndemâna lui, a întrebărilor sale, îl duc spre opera mea ca să îi vorbească, îl las ca tăcerea, bucuria, ochii mei, sufletul și trupul meu să-i vorbească. Pentru că omul mare, care caută cu întreaga lui ființă peste tot, înțelege când dă de o operă mare, de un om pe măsura așteptării sale. Și fac asta pentru ca să mă protejez și pentru ca să-l protejez. Pentru ca lucrurile să se înțeleagă de la sine, în mod organic, dacă e deschis mereu spre slava lui Dumnezeu.

…Acad. Adam Puslojić e unul dintre marii oameni din viața mea, care și-a presimțit sfârșitul și care a premeditat întâlnirea cu mine. M-a lăsat pe mine să fac primul pas, dar el mi-a trimis multe semnale că mă dorește în viața lui. De aceea, înțelegând dorința lui tainică, am deschis imediat cartea cu el, din prima clipă, și am pus bucuria în titlu[6]. Pentru că știam că dorința lui era plină de bucurie. Căci mă citise, știa cine sunt – pentru că sunt prezent cu totul în online prin cărțile mele –, știa că sunt un poet pe inima lui, că sunt un gânditor și artist mare, ca și el, și știa că se poate lăsa în inima mea ca pe un pat de odihnă. M-a trimis la diverse cărți ale sale, la diverse texte, dar n-a vrut să se confeseze cu totul mie. Pentru că știa că îl înțeleg, că îl văd, că știu cine este…După cum nu mi-a spus niciodată că m-a citit cu atenție. Dar el știa că eu știu, din fiecare detaliu al său, că un om e tare bucuros pentru altul numai dacă îl împlinește, dacă îl înțelege.

La fel, Dr. Marin Ciobanu[7], pe care astăzi l-am pomenit la Parastas, a premeditat întâlnirea cu mine, pentru că m-a citit mai întâi. Mi-a dăruit cărțile sale, apoi l-am spovedit pentru prima oară în viață și l-am împărtășit înainte de Paști, dar, ca și Adam, a vorbit cu mine mai mult prin tăcerile lui elocvente și prin puținele lui cuvinte și prin opera lui decât față către față. Pentru că, aidoma mie, și-au ales să nu forțeze lucrurile, dar au dorit să rămână în mine. Pentru că amândoi au știut că eu am nevoie de astfel de unici, de oameni care să rămână în mine și să îi port mai departe.

Însă cum și-au dat seama că eu sunt deschis dialogului și prieteniei? Cum și-au dat seama că îi pot înțelege și că îi pot iubi? Cum și-au dat seama că discuțiile lor cu mine și gesturile lor față de mine vor rămâne și că eu voi vorbi întotdeauna despre ele cu recunoștință și cu prietenie? Prin aceea că m-au citit! Nu știu cât m-au citit, nu știu ce au citit de la mine, pentru că niciodată nu s-au confesat, dar ceva e cert: că amândoi au avut încredere în mine, că au vorbit cu toată deschiderea, că mi-au vorbit ca unui vechi prieten, adică au vorbit în siguranță. Pentru că s-au știut înțeleși, apreciați și iubiți.

Dar ca să simți toate acestea trebuie să crezi în oameni și în dialogul real cu oamenii. Dacă crezi că oamenii nu se pot schimba, de ce să mai scrii, de ce să le mai scrii?! Scrisul e plin de speranță, de iubire, de adevăr. Scrii pentru că știi că poți schimba oameni. Ești sigur de asta. Nu scrii ca să te afli în treabă, ci pentru că scrisul e adevărat, e ca sufletul tău, e plin de tine. Și dacă îți pui sufletul în cărți, ți-l pui și în oameni, prin aceea că adevărurile tale intră și rămân în oameni.

De aceea, iubiții mei, când Îl întâmpini în mod real pe Dumnezeu, îi întâmpini în mod real și pe oameni. Căci oamenii au valoare abisală, numai când Dumnezeu e cea mai mare abisalitate, abisalitatea cu totul abisală a vieții tale. Îi găsești mari, îi găsești importanți, îi găsești plini de adevăruri pe oameni, pentru că Dumnezeu e în tine prin slava Lui. Pentru că El e în tine și pe ei îi poți lua în tine. Și îi poți lua, pentru că Dumnezeu te-a făcut mare, încăpător, foarte încăpător. Și Lui Îi mulțumim mereu pentru darurile Sale cele mari, dar mai ales pentru marii oameni pe care ni i-a dăruit. Pe care ni i-a adus în viață.

Multă pace, bucurie și împlinire! Și fie ca Dumnezeul mântuirii noastre să ne dea ochi să vedem și brațe cu care să îmbrățișăm tot timpul! Amin!


[1] Începută la 14. 28, în zi de sâmbătă, pe 28 ianuarie 2023. Cer înnorat, burnițează, două grade, vânt de 6 km/ h. Ieri și azi a nins pentru prima oară pe 2023.

[2] Mineiul pe februarie, ed. BOR 1929, p. 29.

[3] A se vedea: https://www.synaxarion.gr/gr/sid/1999/sxsaintinfo.aspx.

[4] Idem: https://www.synaxarion.gr/gr/sid/2000/sxsaintinfo.aspx.

[5] Idem: https://doxologia.ro/viata-sfant/intampinarea-domnului.

[6] A se vedea: Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Bucuria de a fi cu Adam, Teologie pentru azi, București, 2023, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2023/01/18/bucuria-de-a-fi-cu-adam/.

[7] A se vedea articolul meu de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2021/01/07/darul-de-carte-de-la-dr-marin-ciobanu-7-ianuarie-2021/.

Facerea, cap. 42, cf. LXX

1. Și a văzut Iacov că este vânzare[1] în Egiptos și le-a zis fiilor săi: „Pentru ce leneviți?

2. Iată, am auzit că este grâu în Egiptos! Coborâți acolo și cumpărați-ne nouă puține mâncăruri, ca să trăim și să nu murim [ἵνα ζῶμεν καὶ μὴ ἀποθάνωμεν]!”.

3. Și au coborât frații lui Iosif, cei 10, [ca] să cumpere grâu din Egiptos.

4. Dar pe Veniamin, pe fratele lui Iosif, nu l-a trimis împreună cu frații săi[2], căci a zis: „Ca nu cumva să i se întâmple lui slăbiciune [μήποτε συμβῇ αὐτῷ μαλακία]”.

5. Și au venit fiii lui Israil [pentru] a cumpăra, împreună cu cei care vin [veneau să cumpere], căci era foamete în pământul Hanaanului.

6. Iar Iosif era stăpânitorul pământului[3][și] el vindea [la] tot poporul pământului. Și au venit frații lui Iosif [și] i s-au închinat lui, pe fața [lor, până] la pământ [προσεκύνησαν αὐτῷ, ἐπὶ πρόσωπον, ἐπὶ τὴν γῆν].

7. Și i-a văzut Iosif pe frații săi [și] i-a cunoscut. Și se înstrăina de ei [καὶ ἠλλοτριοῦτο ἀπ᾽ αὐτῶν][4] și le-a grăit lor [cu cuvinte] aspre [καὶ ἐλάλησεν αὐτοῖς σκληρα] și le-a zis lor: „De unde ați venit?”. Iar ei i-au zis: „Din pământul Hanaan, [ca] să cumpărăm mâncăruri!”.

8. Și i-a recunoscut Iosif pe frații săi, dar ei nu l-au recunoscut pe el.

9. Și Iosif a fost aducându-și aminte de visele pe care le-a văzut el și le-a zis lor: „Iscoade [κατάσκοποί][5] sunteți [și] ați venit să vedeți căile țării [τὰ ἴχνη τῆς χώρας]!”.

10. Dar ei i-au zis: „Nu, doamne! Slujitorii tăi [suntem și] am venit să cumpărăm mâncăruri.

11. Toți suntem fiii unui om, pașnici suntem [și] nu suntem iscoade, [ci] slujitorii tăi”.

12. Dar [el] le-a zis lor: „Nu, ci căile pământului [τὰ ἴχνη τῆς γῆς] ați venit să vedeți!”.

13. Iar ei i-au zis: „Doisprezece suntem, slujitorii tăi, frați în pământul Hanaan. Și, iată, cel mai tânăr [este] împreună cu tatăl nostru astăzi, iar celălalt[6] nu [mai] este [ὁ δὲ ἕτερος οὐχ ὑπάρχει]!

14. Și Iosif le-a zis lor: „Aceasta este, pe care v-am zis-o vouă, zicând că iscoade sunteți.

15. [Și] în[tru] aceasta veți arăta, pe sănătatea lui Farao [νὴ τὴν ὑγίειαν Φαραω], [căci] nu aveți să ieșiți de aici, dacă fratele vostru cel mai tânăr nu are să vină aici.

16. Trimiteți dintre voi pe unul și luați-l pe fratele vostru! Iar voi veți fi legați până or să fie vădite cuvintele voastre, dacă grăiți adevărul sau nu [εἰ ἀληθεύετε ἢ οὔ]! Iar dacă nu, pe sănătatea lui Farao [νὴ τὴν ὑγίειαν Φαραω], [se va arăta], cu adevărat, [că] iscoade sunteți”.

17. Și i-a pus pe ei în temniță [pentru] trei zile.

18. Și le-a zis lor [în] a treia zi: „Aceasta faceți și veți trăi, căci de Dumnezeu eu mă tem [τὸν Θεὸν γὰρ ἐγὼ φοβοῦμαι]!

19. Dacă sunteți pașnici, un frate al vostru să fie ținut sub pază, iar ceilalți mergeți și duceți cumpărarea dării de grâu a voastră!

20. Iar pe fratele vostru cel mai tânăr aduceți-l către mine și vor fi crezute cuvintele voastre [καὶ πιστευθήσονται τὰ ῥήματα ὑμῶν]! Iar dacă nu, [atunci] veți muri”. Și așa au făcut!

21. Și a zis fiecare către fratele său: „Da, în păcat [suntem], căci suntem pentru fratele nostru! Căci am trecut cu vederea necazul sufletului său [ὑπερείδομεν τὴν θλῖψιν τῆς ψυχῆς αὐτοῦ], când îl legam noi și nu l-am ascultat pe el. Pentru aceasta a venit pe[ste] noi necazul acesta [ἕνεκεν τούτου ἐπῆλθεν ἐφ᾽ ἡμᾶς ἡ θλῖψις αὕτη]”.

22. Și a fost răspunzându-le Rubin [și] le-a zis lor: „Nu v-am grăit vouă, zicându-vă: «Să nu faceți nedreptate copilașului!» și nu m-ați ascultat pe mine? Și, iată, sângele său este căutat [τὸ αἷμα αὐτοῦ ἐκζητεῖται]!”.

23. Dar ei nu știuseră [știau] că Iosif aude, căci traducătorul era în mijlocul lor.

24. Și a fost întorcându-se de la ei [și] Iosif a plâns. Și iar a venit către ei și le-a grăit lor. Și l-a luat pe Simeon de la ei și l-a legat pe el înaintea lor.

25. Și a poruncit Iosif să le umple vasele lor de grâu și să le dea înapoi argintul fiecăruia întru sacul său și să le dea lor de mâncare întru cale. Și a fost făcându-li-se lor așa!

26. Și au pus grâul pe măgarii lor [și] au plecat de acolo.

27. Și a dezlegat unul sacul său, [ca] să dea hrane măgarilor săi, [acolo] unde au poposit, [și] a văzut legătura argintului său și [ea] era la gura sacului.

28. Și [el] a zis fraților săi: „Mi-a fost dat înapoi argintul meu și, iată, acesta [este] în sacul meu!”. Și s-a uimit inima lor [καὶ ἐξέστη ἡ καρδία αὐτῶν] și au fost tulburându-se între ei [și] zicând: „Ce [este] aceasta [τί τοῦτο], [pe care] ne-a făcut-o nouă Dumnezeu [ἐποίησεν ὁ Θεὸς ἡμῖν]?”.

29. Și au venit către Iacov, tatăl lor, întru pământul Hanaan și i-au vestit lui toate cele care li s-au întâmplat lor, zicându-i:

30. „A grăit omul, domnul pământului, către noi cele aspre și ne-a pus pe noi sub pază, cum [că] iscodim pământul.

31. Dar i-am zis lui: «Pașnici suntem, nu suntem iscoade!

32. Doisprezece frați suntem, fiii tatălui nostru. Unu nu [mai] este, dar cel mai mic [este] împreună cu tatăl nostru astăzi, în pământul Hanaan».

33. Și ne-a zis nouă omul, domnul pământului: «În[tru] aceasta voi cunoaște că pașnici sunteți: un frate lăsați-l aici împreună cu mine și cumpărarea dării de grâu a casei voastre ați luat [luând], plecați!

34. Și aduceți către mine pe fratele vostru cel mai tânăr și voi cunoaște că nu sunteți iscoade, ci că pașnici sunteți! Și pe fratele vostru vi-l voi da înapoi vouă și în[tru] pământ să negustoriți».

35. Și a fost, când [a fost] a-și goli ei sacii lor, și [că] era legătura de argint a fiecăruia în sacul lor [său]. Și au văzut legăturile de argint ale lor, ei și tatăl lor, și au fost înfricoșându-se.

36. Și le-a zis lor Iacov, tatăl lor: „Pe mine m-ați făcut fără copii! Iosif nu [mai] este, Simeon nu [mai] este! Și pe Veniamin mi-l veți lua? Asupra mea a[u] fost toate acestea”.

37. Și a zis Rubin tatălui său, zicându-i: „Pe cei doi fii ai mei omoară-i, dacă nu am să-l aduc pe el către tine! Dă-l pe el întru mâna mea și eu îl voi aduce pe el către tine!”.

38. Și el[7] a zis: „Nu va coborî fiul meu împreună cu voi, căci fratele său a murit și el singur a fost rămas! Și [dacă] se va întâmpla [ca] el să fie slăbind pe calea pe care are să meargă, și [atunci] îmi veți coborî bătrânețea mea cu întristare întru Iad”.


[1] Vânzare de grâu.

[2] Se referă la Sfântul Iacov.

[3] În Egipt.

[4] Se înstrăina de ei interior, vorbindu-le distant, ca și când nu i-ar cunoaște.

[5] Spioni.

[6] Cu referire la Sfântul Iosif.

[7] Sfântul Iacov.

Eugen Barbu, Groapa [13]

Eugen Barbu, Groapa, ediție revăzută, text definitiv, Ed. 100 + 1 Gramar, București, 1997, text preluat de la virtual-project.eu, în format PDF, 337 p.

Aveau „sămânță de vorbă”, p. 273, chef de vorbă. Râsul veninos, p. 273. Superstiția că pisica ce trece pe sub dric poate lua sufletul mortului și să-l facă strigoi, p. 275. Dumnezeu îi strânge p-ăia buni, p. 275. Țuluc, p. 275; „o noapte slută”, p. 278; femeia, după ce făcuse dragoste, avea „chipul răvășit și ațâțat”, p. 278; cel bătrân aude cum s-au înțeles să îl înșele sexual, p. 278.

Pitaci[1], p. 280; husăn, p. 280, un fraier[2]; „cel tânăr mușca dintr-un hartan [bucată[3]] de pasăre”, p. 285; și după ce îl străpunge pe ucenicul infidel, p. 287, Bozoncea o scoate pe Didina afară în pielea goală, pe timp de iarnă și o bate în văzul tuturor, p. 288.

„o scăim la fas”, p. 290, ne-o luăm la cap[4]; ecsivă, p. 290[5]; Paraschiv vine să fure mireasa, p. 293, și îl lovește în inimă pe Bozoncea, p. 294. După care o dă pe Didina tuturor ca să o batjocorească, crezând că ea l-a vândut, p. 294.

Încliftați, p. 295, dichisiți[6]; Oacă, p. 296; „Peste Cuțarida se lăsa o ceață ca scama de păpădie”, p. 297; mamele, după ce își spălau copiii, îi punea „să se închine și să pupe icoanele cu margini de lemn în care mișunau cariile”, p. 297; Tilică era frizer, p. 298; după multă ploaie, autorul observă că „ploaia ostenise”, p. 301.

Mucegaiul de după ploaie, p. 302; vrăjitoarea care făcea toate relele, p. 303; datul în cărți, p. 305-306; Pandele i-a spus lui Stere: „Binele pe care vrei să-l faci lumii începe de la binele pe care ți-l faci ție”, p. 310; numele total: Stere Drăgănoiu, p. 310.

Mitică Ciolan, p. 312, era „dărâmat de osteneală”, p. 313; „Aerul era curat, de o limpezime apăsătoare”, p. 314; lăutarii, speriați, încep să cânte pentru ca să alunge lupii, p. 316; și autorul subliniază: „Și vuietul viscolului fu acoperit de cântecul fără Dumnezeu al tarafului”, p. 316.

Erau 9 lupi în jurul lăutarilor, p. 316. Haita de lupi îl mănâncă prima oară pe Neacșu, p. 318; doar Anghel mai rămâne în viață, p. 320. Marghioala lui Mială, p. 321. Ieșirea din iarnă, p. 322, e totuna cu mai trăim. Încă mai trăim. Și lumea venea la Marghioala pentru morcovi, p. 323. Căci morcovii erau „verzitură de împrospătat sângele”, p. 323.

Primarul se ocupa cu adusul nisipului, p. 324; primarul Rigo promite că va pava străzile, p. 325; primarul era liberal, p. 325; dar, de fapt, era vorba despre „viitorul” primar, pentru că nu era ales, p. 325. Numai că babele știau că politicienii sunt mincinoși, p. 326. Însă, l-au ales pe primar, dar acela și-a uitat promisiunile, p. 326.

Hoții erau mână în mână cu comisarii, p. 329. A lihoti, p. 329, a chihoti[7]. Și romanul acesta plin de realism și de suspans se termină într-o noapte de primăvară, rece și înaltă, pe când creștea iarba, p. 337.


[1] A se vedea: https://dexonline.ro/definitie/pitaci.

[2] Idem: https://dexonline.ro/definitie/husăn.

[3] Cf. https://dexonline.ro/definitie/hartan.

[4] Cf. https://dexonline.ro/definitie/scăi.

[5] A se vedea: https://dexonline.ro/definitie/ecsivă.

[6] Cf. https://dexonline.ro/definitie/încliftat.

[7] Cf. https://dexonline.ro/definitie/lihoti.

1 2 3 2.341