Praedicationes (vol. 22)

Cartea poate fi downloadată de aici
în format PDF:

Praedicationes (vol. 22)

Este a 270-a carte pe care am publicat-o online.

It is the 270th book I have published online.

*

Fragmente din carte

Fiul urcă umanitatea noastră în Treime, pentru ca să coboare duhovnicește, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, în noi înșine. El urcă cu umanitatea Sa în Treime pentru ca să nu mai fie nicio depărtare între Dumnezeu și om (p. 18).

Dar când Domnul S-a înălțat la cer, doi Sfinți Îngeri au venit și ne-au revelat asemănarea dintre Înălțarea Lui și a doua Sa venire întru slavă. Și asemănarea este umanitatea Lui. Pentru că ei le-au spus Sfinților Apostoli: „Bărbaților galileieni, de ce ați stat privind spre cer? Acesta, Iisus, Cel care a fost ridicat de la voi întru cer, așa va [și] veni [οὕτως ἐλεύσεται], în ce fel l-ați văzut pe El mergând întru cer” [F. Ap. 1, 11, BYZ]. Și marea taină pe care am aflat-o acum e aceea că umanitatea Sa, deși transfigurată în mod deplin prin urcarea ei în Treime, nu va fi desființată niciodată, pentru că Domnul va fi văzut la a doua Sa venire în trup ca Dumnezeu și om. De aceea El este Arhiereul nostru cel veșnic, Care „poate [și] celor care sunt ispitiți să le ajute [δύναται τοῖς πειραζομένοις βοηθῆσαι]” [Evr. 2, 18, BYZ] (p. 22).

Read more

Mario Vargas Llosa: Opera jurnalistică [4]

Mario Vargas Llosa, Focul imaginației. Opera Jurnalistică I. Cărți, scene, impresii, muzee, traducere din limba spaniolă de Tudora Șandru Antonescu, Ed. Humanitas Fiction, 2025.

 

„Cărțile plăsmuite de scriitori sunt pline de fantasmele din noi, pe care trebuie să le scoatem afară și să le arătăm la lumină, pentru a nu ne sufoca cu ele înăuntru și pentru ca viața noastră să ni se pară mai suportabilă”, p. 74. Să ni se pară…

„În mod tradițional, în literatură au găsit o cale de evadare privilegiată acele fantasme cu care nouă, bărbați și femei, ne este mai dificil să conviețuim din pricina naturii lor războinice [violente], ascunse și uneori perverse, acești demoni care ne sperie, ne fac să ne rușinăm și de care nu știm cum să scăpăm. Literatura ne-o permite, fiindcă, proiectați în ficțiuni – mai ales dacă acestea sunt izbutite –, acei monștri din străfundurile personalității încetează să mai fie maligni, cuvântul îi domesticește și astfel, îmblânziți, sublimați, capătă și ei drept de cetățenie”, p. 76.  Nu demonii ne fac să ne rușinăm, conștiința noastră ne face să ne rușinăm de ceea ce ne aduc demonii în minte și ne îndeamnă să facem. Ar fi bine dacă ar fi atât de ușor de domesticit patimile. Ele pot fi uneori exorcizate prin scris, într-o anumită măsură, niciodată totală. Alteori, însă, nu este suficient scrisul pentru epurarea sufletului. Iar monștri din suflet nu încetează niciodată să fie maligni.

„Ambiția lui Robbe-Grillet de a desființa psihologia (profunzimea, cum spune el) și timpul și de a emancipa total personajele ficțiunii de voința creatorului constituie simple posibilități teoretice, utopii care se spulberă în practică”, p. 86.

Romanul Mizerabilii al lui Victor Hugo „a fost scris într-o perioadă care cuprinde în jur de patruzeci de ani, cu multiple întreruperi”, p. 90. A publicat-o în 1862. „Rămâi uluit contemplând acest munte de scrisori de la cititori de pretutindeni din lume, primite de Victor Hugo pe insula Guernsey, unde era exilat. Faima lui era atât de mare, încât unul dintre plicuri avea drept unică adresă: «Victor Hugo. Oceanul»”, p. 92.

Nathalie Sarraute „împreună cu Alain Robbe-Grillet, a introdus schimbările cele mai subversive în conținutul și forma narațiunii contemporane”, p. 95 – scria în 1964. „Cu toate că aduce un material nou, lumea sa romanescă este, din păcate, rahitică și minusculă. […] Și, de asemenea, sordidă și meschină, și nu cred că o nedreptățesc spunând asta. Însăși Sarraute a vorbit odată despre oameni ca fiind «paraziți ai limbajului zaharisit și acru», «larve ce se agită fără răgaz, răscolesc străfundurile sufletului și aspiră cu deliciu noroiul grețos». […] Am terminat de citit, una după alta, cărțile scrise de Nathalie Sarraute și niciodată, în atâția ani de când tot citesc romane, n-am simțit o asemenea senzație de plictis și de asfixiere”, p. 101-102.

Între p. 103-106, scrie despre biografia lui Balzac realizată de André Maurois, celebra Prometeu sau viața lui Balzac. „Cel mai pasionant dintre cele două mii de personaje din Comedia umană…este…Balzac însuși”, p. 103. Adolescentul Balzac a plecat de acasă la Paris, unde a trăit în condiții mizere și a scris mai întâi poezie și teatru, fără a avea rezultate satisfăcătoare, lucrând „cu mâinile și picioarele pline de degerături […]. Subalimentat, își pierde dinții”, p. 104. Apoi a început să scrie romane „și se va opri numai după treizeci de ani, prematur, învins de moarte, după ce scrisese douăzeci de capodopere și una dintre seriile romanești cele mai ample din istorie”, p. 104-105.

Felul în care scria Balzac: „Uneori, se încrede doar în imaginația sa, și apropierea realului îl perturbă. Atunci se închide zi și noapte, trăiește ca un pustnic […] și unica sursă la care apelează este interioritatea sa. […] Alteori însă […] iese în stradă cu un carnet și un creion, se așază la un colț și spionează trecătorii până când vreunul îl stimulează. Îl urmărește, observându-l, notându-i trăsăturile, hainele, mersul; adesea, urmărirea durează ceasuri, și Balzac nu-și lasă prada până nu localizează casa unde locuiește, și îi desenează repede fațada în carnet. Acum se poate întoarce în camera lui de lucru și începe să scrie. Dacă, cu tot acest prim material, se simte încă nesigur, a doua zi se întoarce în căutarea personajului său, verifică și consolidează impresiile”, p. 105.

Balzac avea idei politice conservatoare, susținea nobilimea și absolutismul monarhic, „cu argumente absurde”, p. 106.

Llosa se declară împotriva universităților care pretind că formează scriitori, p. 106. Sunt de acord cu el. Însă crede, tot aici, că „vocația literară depinde nu de muze, nici de Duhul Sfânt, ci de voință” și îl consideră reprezentativ pe Balzac în acest sens. În primul rând, cred că Balzac ar fi primul care l-ar contrazice. În al doilea rând, voința singură nu ajunge prea departe dacă nu ajută harul. Și dacă îl dă exemplu pe Balzac, acesta a eșuat cu poezia și teatrul, în ciuda voinței sale, așa cum a remarcat Llosa însuși. Când omul nu e înzestrat de Dumnezeu pentru ceva, voința singură a lui poate ajunge la anumite rezultate, uneori chiar remarcabile (și asta tot pentru că Dumnezeu îi vede eforturile), dar nu la performanțe uluitoare.

Adrian Păunescu: cronica poeziei unei lumi [14]

Familiaritatea cu gândul morții l-a făcut pe Păunescu să-și imagineze chiar cum va arăta momentul sfârșitului său: „O, cum Dumnezeu mi-a dat norocul/ Să-ți pot arăta această noapte despre care cred/ Că e noaptea asemănătoare cu ultima mea noapte,/ Vino la fereastră și privește. // Până acum o secundă a nins,/ De acum o secundă s-a făcut mai frig,/ Peste o secundă va începe să ningă din nou /…/ Și eu căzând pe soclul pământului/ Înflăcărat/ Ca un muc de lumânare/ Retezat brusc și căzând spre podea,/ Iubito, noaptea aceea a început,/ Cineva îmi pipăie capul pe întuneric/ Ca pe-un capăt de lumânare/ Ca și când ar vrea să-l aprindă” (O astfel de noapte)[1]. Nu e o viziune poetică laică, ci una ortodoxă, a celui care își dorea să moară ca o lumânare aprinsă, într-o noapte fulgerată de ninsoare. A murit pe 5 noiembrie 2010, nu știu dacă ningea, probabil încă nu, dar mai era puțin până la venirea iernii…

Ceva unic (nerostit de alții) mi se pare că a remarcat Varujan Vosganian despre lirica lui Păunescu: „El nu a scris doar poezii, a scris psalmi. Dragostea de țară, de părinți, de fii, de ceilalți oameni, sunt adesea nu doar poezii, ci sunt rugi”[2]. Și are dreptate, indiferent de cum ne poziționăm fiecare față de statura morală a lui Păunescu.

Într-un poem din acest volum, intitulat Numai libertatea[3], introduce amănunte din relatarea răstignirii Mântuitorului, sugerând că moartea Lui, primită în mod liber, ne-a adus libertatea: „Numai libertatea, numai libertatea,/ pe Golgote crește pârjolită iarba,/ numai libertatea, numai libertatea,/ cuiu-n podul palmei a-nceput să fiarbă /…/ numai libertatea, numai libertatea,/ numai ea există de la cruce-ncoace,/ numai libertatea, numai libertatea,/ ca un timp de rană, ca un timp de pace,/ închegând oțetul, i l-a dus la gură,/ groapa lui se-ntinde-n lume ca o brazdă/ purtând luminoasă, grea semănătură,/ iarbă de Golgote, crește-ncet cetatea,/ pe deasupra umbrei care o domină,/ numai libertatea, numai libertatea,/ crucea e lumină, umbra ei e vină”. În umbra Crucii stăm toți și toți suntem vinovați de moartea Lui.

Referințele la Hristos sau la Dumnezeu sunt multiple în acest volum. Mai adaug doar un exemplu: „Și a venit cineva în mare taină,/ cu giulgi strâmt și cu ochii deschiși mereu,/ prin acești ochi, când e liniște, noaptea,/ se uită la noi Dumnezeu” (Cu slugile)[4].

Deși îi răspunde polemic lui Octavian Goga, autorul poeziei Oltul, în câteva poeme (Curgi[5], Oltul în Ardeal[6], Oltule[7]), scriind că Oltul, „el nu fuge-n veci din țară” și că „Mutatul nu ni-i rostul,/ rostul ni-i să fim aici”, totuși are și momente de dezamăgire amară, precum citim, spre exemplu, în poemul Întuneric în pâine[8], unde consideră că e mai bine să pleci: „E zgomot în casa de fum a frunzei de toamnă,/ Aicea o moarte de om nimic nu înseamnă. /…/ Cu cât e lumină în ochi, cu-atâta e umbră în pâine [cu cât ești mai luminat, mai curat, cu atât ți-e pâinea mai neagră pe lumea asta] /…/ însuși pământul e trist și noaptea se-aude plângând”, iar „apa în lume e apă de sila de-a nu fi pământ”.

Înainte de-a închide discuția despre acest volum, vreau să citez trei versuri care mi s-au părut geniale: „Când au tăcut generațiile/ am putut auzi/ revendicările eternității”[9] (Fertilele tăceri).


[1] Adrian Păunescu, Cartea Cărților de Poezie, ed. cit.,  p. 143.

[2] Cfhttps://ziare.com/adrian-paunescu/inmormantare/inmormantarea-lui-adrian-paunescu-mii-de-romani-s-au-strans-la-cimitirul-bellu-1053617.

[3] Adrian Păunescu, Cartea Cărților de Poezie, ed. cit., p. 133.

[4] Idem, p. 141.

[5] Idem, p. 134-135.

[6] Idem, p. 136.

[7] Idem, p. 138.

[8] Idem, p. 174.

[9] Idem, p. 154.

Sermon on the 11th Sunday after Pentecost [2026]

My beloveds[1],

 

we know that we come naked, empty-handed, and that we leave the same. But we must not forget this in any day of our life. Because we need to feel detached inside from everything we have. For we are one, and the goods we have, we have received from the mercy of God. And when we live here, on earth, we must not forget that we will leave only with our soul, only with what we have in our soul, and we leave everything else here. That is precisely why, what matters is what we plant in ourselves, with what good things we leave in us, with what good deeds, with what divine virtues we leave in us, because those are our wealth. But everything else remains here, remains for our heirs[2].

And when the Lord will „reckon [in] word with His servants [συνᾶραι λόγον μετὰ τῶν δούλων Αὐτοῦ]” [Matteos 18, 23, BYZ], when He will judge us, He will find in us our whole life, He will find in our soul both our good and our bad, and He will judge us with justice. And after His Judgment we will go where He will reckon, where He will decide. Because His Judgment will be just and will not disadvantage anyone. Because everyone will receive according to his deeds, according to his feelings, according to his thoughts, according to the intentions of his life[3].

Who is the debtor [ὀφειλέτης][Matteos 18, 24, BYZ]? Each of us is God’s debtor. Because from Him we have received everything. And if some have received more, and others less, each according to His mercy with us, we have all received ours from Him. And that is why we must all thank the Lord for all His great benefits that He has poured into our life. And if we thank Him for everything, then we also have much mercy towards our neighbor. Because we have learned from the Lord’s mercy towards us to be merciful towards everyone. And that is why, at the end of today’s Evangel, the Lord tells us: „Thus also My heavenly Father will do to you, if you do not forgive each one of your brothers, from your hearts, their trespasses” [Matteos 18, 35, BYZ][4].

And what will God do with us, if we do not have mercy on our neighbor? He will hand us over to tormentors [Matteos 18, 34, BYZ]! And these cruel, merciless tormentors are demons. And they will torment us eternally in Hell, because we have not become like the Lord: full of mercy towards all. For the Lord, every day of our life, shows us His mercy, His fatherly attention towards us. And He shows us His mercy in order to teach us to be attentive towards all those who are around us. And the christian delicacy is beautiful, loving care towards the whole of God’s creation. Because we, being full of the glory of God, love everything that is beautiful, what is good, what is pleasant. And loving God’s creation, we take care of it, because we know that the whole of God’s creation will be transfigured by Him[5].

The ecologism is a political ideology that supports the environment and fights against its pollution[6]. But the ecological theology of the Church not only supports the existence of creation, but also its blessing and sanctification. Because the whole of God’s creation will be transfigured by Him at His second coming in glory. And we, christians, not only do not destroy the forests, mountains, waters and all life on earth, but we bless it unceasingly, because we regard the whole of creation as the work and as the gift of God to us[7].

Why do we go on exotic vacations? For the landscapes we can see there! We want to see clean forests, clean waters, good air, to have peace where we stay. We pay for our days of relaxation, of rest. And this, because we have too few days in a year. We, those who work, are always on the road, always to and from work, and we wait for these vacation days as a great blessing. Because we know that we are resting a little, we stop from our daily work, in order to think about our health. But we are aware that everything we have is a gift from God. And that during our vacations we enjoy His mercy with us[8].

But what does it mean to forgive with all our heart? It means to understand the inner reality of our neighbor! To understand that he is sorry and that he needs us and our friendship. To forgive means to embrace, to understand the fall of the other and to continue the relationship with him, erasing all the misunderstanding that was. We leave behind the quarrel, the misunderstanding, because we have a life ahead. And we want to be together in the future. And forgiveness from the heart is absolutely necessary, because we must not look back, but always forward, always to the good in our life[9].

Therefore, my beloveds, everything we give is ours, and our descendants will inherit what is ours. We leave with what we have in our soul and everything else remains here. And our memory is as we have made it. But God wants us all to be in His Emperordom and to leave a good memory in history. So that those after us can learn from the good of our life. Amin[10]!


[1] Started at 9. 19, in day of friday, on 7 august 2026. Sun, 22 degrees, wind of 4 km/ h.

[2] Iubiții mei, știm că venim goi, cu mâinile goale, și că plecăm la fel. Dar trebuie să nu uităm acest lucru în nicio zi a vieții noastre. Pentru că avem nevoie să ne simțim dezlipiți interior de tot ceea ce avem. Căci noi suntem una, iar bunurile pe care le avem, le-am primit din mila lui Dumnezeu. Și când trăim aici, pe pământ, nu trebuie să uităm că noi vom pleca doar cu sufletul nostru, doar cu ce avem în sufletul nostru, iar pe toate celelalte le lăsăm aici. Tocmai de aceea, ceea ce contează e ce sădim în noi înșine, cu ce lucruri bune plecăm în noi, cu ce fapte bune, cu ce virtuți dumnezeiești plecăm în noi, pentru că acelea sunt averea noastră. Dar toate celelalte rămân aici, rămân ale moștenitorilor noștri.

[3] Și când Domnul va voi „să se socotească [în] cuvânt cu robii Săi [συνᾶραι λόγον μετὰ τῶν δούλων Αὐτοῦ]” [Matteos 18, 23, BYZ], când El ne va judeca, El va găsi în noi toată viața noastră, va găsi în sufletul nostru și bunele, dar și relele noastre, și ne va judeca pe noi cu dreptate. Iar după Judecata Lui noi vom merge unde El va socoti, unde El va decide. Pentru că Judecata Lui va fi dreaptă și nu va dezavantaja pe nimeni. Pentru că fiecare va fi primi după faptele sale, după sentimentele sale, după gândurile sale, după intențiile vieții sale.

[4] Cine este datornicul [ὀφειλέτης] [Matteos 18, 24, BYZ]? Fiecare dintre noi suntem datornicii lui Dumnezeu. Pentru că de la El am primit toate. Și dacă unii am primit mai mult, iar alții mai puțin, fiecare după mila Lui cu noi, cu toții am primit ale noastre de la El. Și de aceea cu toții trebuie să Îi mulțumim Domnului pentru toate binefacerile Sale cele mari pe care le-a revărsat în viața noastră. Iar dacă Îi mulțumim Lui pentru toate, atunci avem și multă milă față de aproapele nostru. Pentru că am învățat din mila Domnului față de noi să fim milostivi față de toți. Și de aceea, în finalul Evangheliei de azi, Domnul ne spune: „Astfel și Tatăl Meu Cel ceresc vă va face vouă, dacă nu aveți să iertați fiecare fratelui său, din inimile voastre, fărădelegile lor” [Matteos 18, 35, BYZ].

[5] Și ce va face Dumnezeu cu noi, dacă n-avem milă față de aproapele nostru? Ne va da pe mâna chinuitorilor [Matteos 18, 34, BYZ]! Și acești chinuitori cruzi, fără milă, sunt demonii. Și ei ne vor chinui veșnic în Iad, pentru că nu ne-am făcut aidoma Domnului: plini de milă față de toți. Căci Domnul, în fiecare zi a vieții noastre, ne arată mila Lui, atenția Lui părintească față de noi. Și ne arată mila Lui pentru ca să ne învețe să fim atenți față de toți cei care sunt în jurul nostru. Iar delicatețea creștină este grija frumoasă, iubitoare, față de întreaga creație a lui Dumnezeu. Pentru că noi, fiind plini de slava lui Dumnezeu, iubim tot ceea ce e frumos, ceea ce bun, ceea ce e plăcut. Și iubind creația lui Dumnezeu, noi avem grijă față de ea, pentru că știm că întreaga creație a lui Dumnezeu va fi transfigurată de către El.

[6] To be seen: https://en.wikipedia.org/wiki/Environmentalism.

[7] Ecologismul este o ideologie politică care susține mediul înconjurător și luptă împotriva poluării lui. Însă teologia ecologică a Bisericii nu susține doar existența creației, ci și binecuvântarea și sfințirea ei. Pentru că întreaga creație a lui Dumnezeu va fi transfigurată de El la a doua Sa venire întru slavă. Și noi, creștinii, nu numai că nu distrugem pădurile, munții, apele și întreaga viață de pe pământ, ci o binecuvântăm neîncetat, pentru că privim întreaga creație ca pe lucrarea și ca pe darul lui Dumnezeu pentru noi.

[8] Pentru ce mergem în vacanțe exotice? Pentru peisajele pe care le putem vedea acolo! Vrem să vedem păduri curate, ape curate, aer bun, să avem liniște unde ne cazăm. Plătim pentru zilele noastre de relaxare, de odihnă. Și aceasta, pentru că avem prea puține într-un an de zile. Noi, cei care muncim, suntem mereu pe drum, mereu spre și de la serviciu, și așteptăm aceste zile de vacanță ca pe o mare binecuvântare. Pentru că știm că ne odihnim puțin, ne oprim din munca noastră cotidiană, pentru ca să ne gândim și la sănătatea noastră. Dar avem conștiința că toate ale noastre sunt darul lui Dumnezeu. Și că în vacanțele noastre ne bucurăm de mila Lui cu noi.

[9] Dar ce înseamnă să iertăm din toată inima noastră? Înseamnă să înțelegem realitatea interioară a aproapelui nostru! Să înțelegem că îi pare rău și că are nevoie de noi și de prietenia noastră. A ierta înseamnă a îmbrățișa, a înțelege căderea celuilalt și a continua relația cu el, ștergând toată neînțelegerea care a fost. Lăsăm în urmă cearta, neînțelegerea, pentru că avem o viață înainte. Și vrem să fim împreună pe mai departe. Și iertarea din inimă e cu totul necesară, pentru că nu trebuie să privim înapoi, ci mereu înainte, mereu la binele din viața noastră.

[10] Așadar, iubiții mei, tot ceea ce dăruim e al nostru, iar cele ale noastre le vor moșteni urmașii noștri. Noi plecăm cu ce avem în sufletul nostru și toate celelalte rămân aici. Și amintirea noastră e așa cum noi ne-am făcut-o. Însă Dumnezeu voiește ca noi să fim cu toții în Împărăția Lui și să lăsăm o amintire bună în istorie. Pentru ca cei de după noi să învețe din binele vieții noastre. Amin!

Sermon on the Dormition of the Birthgiver of God [August 15, 2026]

My beloveds[1],

 

in the akathist of the day, the Birthgiver of God is the one who, in her dormition, does not leave us[2]. She does not leave us alone. And she does not leave us, because she loves us. Her dormition does not mean abandoning us, but embracing us from her glory, from the Emperordom of God. Because our Mistress is always with us and helps us in everything, as the one who truly desires our salvation. Because she is full of the will of God, of His will to save us[3].

The deeds and miracles of the Birthgiver of God are full of care and love for people. Whenever you read them, you will feel loved. Because you will see how the Birthgiver of God always seeks the salvation of people, seeks their comfort, seeks to make people happy. Between july 19-26, 2026, the Divine Icon of the Portaitissa [Πορταΐτισσα][4] was with us, at Pantocrator[5]. But this Divine Icon came on water to Mount Athos and sat alone above the gate at the Iviron Monastery[6]. In the year 1004, the Divine Icon was seen standing in the sea, in front of the Iviron Monastery. And the Birthgiver of God herself appointed a Monk to come and take it from the sea. And when the Icon came out of the Church and stood above the gate of the Monastery, the Birthgiver of God appeared to the then Abbot and told him that she had come to guard the Monastery[7]. To guard Mount Athos, but also the entire Church of God[8].

However, the Pious Saint Nilos, the Springing of myrrh, prophesied that, before the coming of the Lord, this Divine Icon would depart from Athos in a miraculous way, just as it had arrived[9]. Because we always need assurance from our Mistress, of tranquility, so that we may know the things of our life. And if we read the miracles of the Birthgiver of God, as here, we will see how gentle and benevolent she is with us. Because she always seeks to correct us, to guide us, to enlighten us towards all good things, so that we may do the will of God. For, in all things, the Mother of God is full of His holy will[10].

The Holy Archangel Gavriil was the one who announced to the Mother of God her dormition[11]. And this great news filled her with joy[12] and not with sadness, because she was eagerly awaiting her departure to be with the Lord. And returning to her house, the Mother of God lit candles and incense, prepared her house like a wedding chamber, for she knew that her Son would come and take her to Himself[13]. But before she fell asleep, the Mother of Lord entrusted us with her prayer. Because she told those present: „I will not cease to pray and intercede for you and for all christians and for the whole world”[14]. And we feel her prayers as maternal prayers, as prayers full of care for us. Because she prays unceasingly for our salvation[15].

I was a student, I entered a Church in Bucharest, I saw a large Icon of the Birthgiver of God and her gaze wounded my heart. Because she called me to purity, to holiness, to the service of God. How did the first christians feel about the Mother of God when they had her with them? What kind of peace and joy did her gaze bring to their hearts? When we, today, feel her ghostual presence as a great fulfillment, as a great joy, because she helps us in everything of our life. She helps us in a real way and not imaginary! Because she helps us in illnesses, in troubles, in temptations, in doubts, in sadnesses[16].

The Mother of God is the Abbess of our home. Wherever we travel, we travel with the Mother of God, blessing all ours. For our Mistress, when she was received by the Lord in His glory, was promised to her by her Son: „every soul who calls on your name with holiness will not be cast away, but will find mercy and comfort in this life and in the age to come”[17]. And the miracles that accompanied her dormition and her miracles to this day, along with those in our life, assure us that the Mother of God is with us, because she has never left us. And she is with us because she guides us to the Emperordom of God, as a very good Mother of our Master[18].

And we feel her peace and love for us in prayer. When we fast and pray. When we purify our souls and bodies through alms and communion with the Lord. Because the Mother of God speaks to us in purity, speaks to us in holy prayer, enlightens us in our loving ascesis for her Son. Because she, the all-pure one, speaks to us as we purify ourselves, as we enlighten ourselves, as we sanctify ourselves unceasingly. Because she helps us to be saved[19].

The mariology is a fundamental part of our faith, because the Son of God became the Son of the Virgin for us and for our salvation. The Most Holy Mistress is the first of the Saints of God and above the Heavenly Powers. She is the Mother of our Master. And that is precisely why, when we pray to the Mother of God and all His Saints and Angels, we pray that they help us in our life with God. To always guide us in our life of faith. Because we want to be in eternal communion with all the Saints and Angels of God and, above all, with His Mother. As the one who made herself the rational throne of God[20].

We also read the books of the Church, but the Saints and Angels of God enlighten us so that we can understand them in their naturalness, in their authenticity. We learn from His Saints and Angels the authentic way to serve the Lord. Because they teach us humility, they teach us real obedience, they teach us how to live in purity and holiness. Because the ghostual life is what opens the books of the Church to us, which teaches us to see the true life with God. Because the life with God is the life full of His glory. But when we are alone, without His glory, our mind fantasizes, imagines various things and gets out of the living relationship with God. Because His glory fills us with His life, while sinful imagination always distances us from Him[21].

Therefore, my beloveds, the dormition of our Mistress was for three days, so that she might afterwards be received into the Emperordom of God, both in soul and body, as a being wholly deified. And she prays unceasingly for us, that we too may enter the Emperordom of God, where all the Saints and Angels rejoice forever. Amin[22]!


[1] Started at 17. 31, in day of sunday, on 2 august 2026. Sun, 33 degrees, wind of 14 km/h.

[2] Cf. https://doxologia.ro/acatistul-adormirii-maicii-domnului.

[3] Iubiții mei, în acatistul zilei, Născătoarea de Dumnezeu este cea care, întru adormirea sa, nu ne lasă pe noi. Nu ne lasă pe noi singuri. Și nu ne lasă, pentru că ne iubește pe noi. Adormirea ei nu înseamnă părăsirea noastră, ci îmbrățișarea noastră din slava ei, din Împărăția lui Dumnezeu. Pentru că Stăpâna noastră e mereu cu noi și ne ajută pe noi întru toate, ca cea care dorește cu adevărat mântuirea noastră. Pentru că ea e plină de voia lui Dumnezeu, de voia Lui de a ne mântui pe noi.

[4] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Panagia_Portaitissa.

[5] Cf.https://basilica.ro/prelungire-program-inchinare-icoana-maicii-domnului-portarita-manastirea-pantocrator/. Here: https://www.facebook.com/profile.php?id=100064881692203.

[6] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Panagia_Portaitissa.

[7] Cf. https://www.vatopedi.gr/en/i-moni/techni-i-m-vatopediou/forites-ikones/vizantines-ikones/i-istoria-tis-panagias-tis-portaΐtissas/.

[8] Faptele și minunile Născătoarei de Dumnezeu sunt pline de atenție și de iubire pentru oameni. Oricând le veți citi, vă veți simți iubiți. Pentru că veți vedea cum Născătoarea de Dumnezeu caută mereu mântuirea oamenilor, caută alinarea lor, caută să îi bucure pe oameni. Între 19-26 iulie 2026, Dumnezeiasca Icoană Portărița [Πορταΐτισσα] a fost la noi, la Pantocrator. Dar această Dumnezeiască Icoană a venit pe apă în Muntele Athos și s-a așezat singură deasupra porții la Mănăstirea Iviron. În anul 1004, Dumnezeiasca Icoană a fost văzută stând în mare, în fața Mănăstirii Iviron. Și însăși Născătoarea de Dumnezeu a desemnat pe un Monah ca să vină să o ia din mare. Iar când Icoana a tot ieșit din Biserică și a stat deasupra porții Mă- năstirii, Născătoarea de Dumnezeu i s-a arătat Starețului de atunci și i-a spus că ea a venit să păzească Mănăstirea. Să păzească Muntele Athos, dar și întreaga Biserică a lui Dumnezeu.

[9] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Icoana_Maicii_Domnului_„Portărița”.

[10] Însă, Sfântul Cuvios Nilos, Izvorâtorul de mir, a profețit faptul că, înainte de venirea Domnului, această Dumnezeiască Icoană va pleca din Athos în mod minunat, așa după cum a și venit. Pentru că noi avem nevoie mereu de încredințare din partea Stăpânei noastre, de liniștire, pentru ca să știm cele ale vieții noastre. Și dacă vom citi minunile Născătoarei de Dumnezeu, ca și aici, vom vedea cât de blândă și de binevoitoare e cu noi. Pentru că ea caută mereu să ne îndrepte, să ne călăuzească, să ne lumineze spre tot lucrul cel bun, pentru ca să facem voia lui Dumnezeu. Căci, întru totul, Maica lui Dumnezeu e plină de voia Lui cea sfântă.

[11] Cf. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Viața Maicii Domnului [The Life of the Mother of Lord], cu trad. și postfață de Diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1998, p. 98.

[12] Idem, p. 99.

[13] Idem, p. 100.

[14] Idem, p. 101.

[15] Sfântul Arhanghel Gavriil a fost cel care i-a vestit Maicii lui Dumnezeu adormirea ei. Și vestea aceasta mare a umplut-o de bucurie și nu de tristețe, pentru că ea aștepta cu mult dor să se mute la Domnul. Și întorcându-se în casa ei, Maica lui Dumnezeu a aprins candele și tămâie, și-a pregătit casa ca pe o cămară de nuntă, pentru că știa că Fiul ei va veni și o va lua la El. Dar înainte să adoarmă, Maica Domnului ne-a încredințat de rugăciunea ei. Pentru că le-a spus celor prezenți: „Nu voi înceta să mă rog și să mijlocesc pentru voi și pentru toți creștinii și pentru lumea întreagă”. Și rugăciunile sale noi le simțim ca pe rugăciuni maternale, ca pe rugăciuni pline de grijă pentru noi. Pentru că ea se roagă neîncetat pentru mântuirea noastră.

[16] Eram student, am intrat într-o Biserică din București, am văzut o mare Icoană a Născătoarei de Dumnezeu și privirea ei mi-a rănit inima. Pentru că m-a chemat la curăție, la sfințenie, la slujirea lui Dumnezeu. Cum o simțeau primii creștini pe Maica lui Dumnezeu, când o aveau cu ei? Ce fel de pace și de bucurie le aducea în inima lor privirea ei? Când noi, azi, simțim prezența ei duhovnicească ca pe o mare împlinire, ca pe o mare bucurie, pentru că ne ajută în toate ale vieții noastre. Ne ajută în mod real și nu imaginar! Pentru că ne ajută în boli, în necazuri, în ispite, în îndoieli, în tristeți.

[17] Idem, p. 104.

[18] Maica lui Dumnezeu este Stareța casei noastre. Oriunde călătorim, noi călătorim cu Maica lui Dumnezeu, binecuvântând toate ale noastre. Căci Stăpâna noastră, când a fost primită de Domnul în slava Lui, i s-a făgăduit ei de către Fiul ei: „tot sufletul ce va chema numele tău cu sfințenie nu va fi lepădat, ci va afla milostivire și mângâiere în această viață și în veacul viitor”. Iar minunile ce au însoțit adormirea ei și minunile ei până azi, alături de cele din viața noastră, ne încredințează că Maica lui Dumnezeu e cu noi, pentru că niciodată nu s-a depărtat de noi. Și e cu noi pentru că ne călăuzește spre Împărăția lui Dumnezeu, ca o Maică prea bună a Stăpânului nostru.

[19] Și pacea și iubirea ei față de noi o simțim în rugăciune. Când postim și ne rugăm. Când ne curățim sufletele și trupurile noastre prin milostenie și prin împărtășirea cu Domnul. Pentru că Maica lui Dumnezeu ne vorbește în curăție, ne vorbește în rugăciune sfântă, ne luminează în asceza noastră preaiubitoare pentru Fiul ei. Pentru că ea, cea cu totul curată, ne vorbește pe măsură ce ne curățim, pe măsură ce ne luminăm, ce ne sfințim neîncetat. Pentru că ne ajută pe noi să ne mântuim.

[20] Mariologia este parte fundamentală din credința noastră, pentru că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiul Fecioarei pentru noi și pentru mântuirea noastră. Preacurata Stăpână e prima dintre Sfinții lui Dumnezeu și mai presus de Puterile cele cerești. Ea este Maica Stăpânului nostru. Și tocmai de aceea, când noi ne rugăm Maicii lui Dumnezeu și tuturor Sfinților și Îngerilor Lui, ne rugăm ca ei să ne ajute nouă în viața cu Dumnezeu. Să ne călăuzească mereu în viața noastră de credință. Pentru că noi vrem să fim în comuniune veșnică cu toți Sfinții și Îngerii lui Dumnezeu și, mai presus de toți, cu Maica Sa. Ca cea care s-a făcut tronul cel rațional al lui Dumnezeu.

[21] Și noi citim cărțile Bisericii, dar Sfinții și Îngerii lui Dumnezeu ne luminează ca să le înțelegem în firescul lor, în autenticitatea lor. Noi învățăm de la Sfinții și Îngerii Lui modul autentic de a-I sluji Domnului. Pentru că ei ne învață smerenia, ne învață ascultarea reală, ne învață cum să trăim în curăție și sfințenie. Pentru că viața duhovnicească e cea care ne deschide cărțile Bisericii, care ne învață să vedem adevărata viață cu Dumnezeu. Pentru că viața cu Dumnezeu e viața plină de slava Lui. Dar când suntem singuri, fără slava Lui, mintea noastră fantazează, își închipuie diverse lucruri și iese din relația vie cu Dumnezeu. Pentru că slava Lui ne umple de viața Lui, pe când imaginația păcătoasă ne îndepărtează mereu de El.

[22] Așadar, iubiții mei, adormirea Stăpânei noastre a fost de trei zile, pentru ca mai apoi ea să fie primită în Împărăția lui Dumnezeu și cu sufletul, dar și cu trupul ei, ca o ființă cu totul îndumnezeită. Și ea se roagă neîncetat pentru noi, pentru ca și noi să ajungem în Împărăția lui Dumnezeu, unde toți Sfinții și Îngerii pururea se veselesc. Amin!

Fragrance (novel) [62]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Fragrance

(novel)

*

I often catch people off guard when they change their masks. In those split seconds of instant undressing and dressing. They go from one state to another, from one personality to another, all artificially created, all kept within them as props, because that’s how they saw it being „practiced”. They live in their dreams, in their arrogance, in the situation comic of the urban world. Ghițuleasa, the florist, is jovial when she gives in cards or tells you her dreams. You feel her next to the polenta pot, in her nomadic life, when she tucked the chicken under her skirts and got lost in the crowd from the market. Alas, when she feels in her the professoriality, when she rolls her eyes and tells you about words, about how you should have said it and didn’t, she’s the chicken who wants to be a rooster without changing her sex. She raises her head like a mare, neighs, shudders, sulks, and you must please her. That is woe to your mother, if at the same time she also has the desire to be a female minister, to be a female dictator, when she makes tomato ridges all over the world and everyone has to listen to her. Because then the Ghițuleasa, the hitlerite, divides the world into as many parts as she wants, puts everyone to hard labor, discriminates indiscriminately, executes, beheads, because no one can stand in her way. And this, because her mother is no longer alive, the poor, temperate woman, the one who kept laughing at her that she is like the unworld when she dressed and spoke. That if her mother had lived, Ghița would have stayed where she was, there, in the village, and would never have come to Bucharest. What should she be looking for in the capital, if she’s from Șotânga?! What, there are no more men there?!! There are, but you must look for them! Or, better said, they look for you, if they find you interesting. But if you’re beast, how can they come and whistle at you through the yard?! They also whistle where it’s good and there’s no loss.

Does Ghița exist or not? It’s like asking if certain words are missing from the romanian language. And if I’ve seen her, does that mean I don’t know her? And if I don’t know her, does that mean she doesn’t exist? And how come she doesn’t exist, if I can say so many blunt things about her? A commentator rushes in and tells me: Better said, you make personages out of many people, taking from each one a hand, an ear, a virtue, ten defects. And I, flattered, agree with him. And how can I not agree with him, if I’m the commentator?! That I put my thoughts in their mouths, to make it seem like others have the same opinion as me. And why shouldn’t they, if we are all witnesses to the same realities?

Of course that Ghița exists, she lives on the 3rd floor, she goes to the morning market to grab the best. She looks, she walks around, then she comes back and buys, because you must see the prices first. To do the market means to find the lowest prices. She argues with the man, wants it even cheaper, takes less, but still buys, because she has a shopping plan. Ghița, the planner, is based on ticking. When she buys it, she crosses it off the list. And she comes slowly with what she buys, she comes slowly, like a herd of evening cows, eaten, drunk and tired and all wanting to enter through the same door. And if you open the door for Mrs. Ghița – you can also call her Miss or Lady Ghița, that she won’t mind, even though she’s 70 and – she thanks you like at city, she smiles at you, and you remain impressed by her gesture so well studied, that she could receive a consolation prize for it. And she may even start a very interesting conversation with you, and it really does, depending on how willing you are to listen to her. Because she has various scores with which she lures the younger generation, especially those people who cannot distinguish between the sun and the snow. So, what’s the difference between sun and snow, if sun appears in both words[1]? Why does the syllable nin make from sun something other than the sun? But because Ghița anointed herself with some experience in her 40 years of urbanization, she is content with a little when there is not much. And this little, the opening of the block door, although a banal gesture, can keep her euphoric all day, because a gallant man opened the door for her, while she was leisurely coming back from shopping.


[1] In romanian it makes sense, because it’s about the words soare and ninsoare. And the sun means soare.

Adrian Păunescu: cronica poeziei unei lumi [13]

Păunescu a resimțit foarte dureros pierderea unor membri ai familiei, fapt care a sporit foarte mult sensibilitatea lui, dar i-a și adâncit reflecția asupra condiției umane și a sensului vieții. Într-un poem, am descoperit tema umilinței care naște cugetarea la moarte (intitulat chiar Umilință[1]):

Pentru că tu ești lumina lumii
și întunericul absenței
umilință
pentru că de la rădăcina ta izvorăște lacrima
pentru că tu ești somnul durerii
umilință
pentru că tu ești mama și groparul
înflorirea și seceta
umilință
pentru că gratiile cuștii se încălzesc
la suflarea ta caldă, iar flăcările iadului se întețesc
umilință
pentru că pământul învârtindu-se încearcă
să se închine și nu-și găsește umerii
umilință [etc]

Umilința sau smerenia e „lumina lumii” pentru că ea ne-a fost predată de către Fiul lui Dumnezeu și ne luminează drumul spre Lumina cea veșnică. Dar este și „întunericul absenței”, pentru că este tortură interioară, durere și deznădejde, „somnul durerii”, pe care le simte sufletul care este smerit de întâmplările vieții sau se smerește singur, prin pocăință. De aici această definiție paradoxală, dar care este întru totul ortodoxă. Esențial este faptul că umilința „izvorăște lacrima”, lacrimile care purifică sufletul. Smerenia aduce în suflet „flăcările iadului”, iadul durerii lăuntrice, fără de care însă nu scăpăm de Iadul de dincolo, cel veșnic. (Și iarăși observ cu uimire cât de ortodox se exprimă Păunescu.)

„Pământul învârtindu-se încearcă/ să se închine și nu-și găsește umerii”: ce definiție superbă a smereniei, cea pe care ne-o induce constatarea marilor noastre neputințe, contemplarea unei umanități care nu vrea să se încreștineze, să se smerească înaintea Domnului care S-a răstignit pentru ea! Și continuă poetul: „nașterea nu e decât bulgărele de rouă/ și de pământ cu care începe o groapă nouă” – odată ce ne naștem, începem încet a muri. Pe pământ, „pașii ne sunt puțini” și „fruntea e plină de spini”, pentru că viața e scurtă, dar suferințele sunt multe (e o retorică perpetuată în lirica noastră de la Sfântul Dosoftei și Miron Costin, actualizată numai de Păunescu, prin experiența sa proprie). Și, încă trăind noi, „se-aude moartea trecând /…/ peste casele noastre clătinate de vânt”, peste ceea ce considerăm noi că e stabilitatea noastră în această viață, pe care o clatină toate vânturile dacă nu o susține Dumnezeu.

Păunescu a înțeles că „stăpânii statuilor sunt păianjenii”, ruina e stăpâna celor care vor să-și facă statui în această viață. Și că „lutul începe să cuprindă patul în care ne culcăm”, că moartea ne împresoară, și că „până la nemurire mai avem de dormit aici/ câteva nopți și câteva morți”: până a trece dincolo, în veșnicie, mai e puțin, dar mai sunt și câteva morți (suferințe) de depășit.

Autorul avea 30 de ani când scria acestea, dar se gândea deja și spera că „înainte de a închide ochii vom găsi secunda în care/ să recunoaștem că multe au fost minciună și amânare”, adică să ne pocăim pentru greșelile și păcatele vieții noastre. „Iubindu-te pe tine”, iubind umilința, „mai putem găsi/ în întunericul mort mâna de lumină a mamei”, fiindcă numai suferind și smerindu-ne sufletul ne putem liniști și ne putem apropia în rugăciune de cei adormiți, simțindu-i duhovnicește.

Ne smerim „pentru că lumina cerului nu ajunge până aici”, mai bine zis pentru că suntem opaci pentru ea, avem ferestrele sufletului murdare și ochii inimii întunecați. Iar pentru a vindeca orbirea lor, umilința este „steaua începutului și steaua sfârșitului”. Steaua începutului pocăinței și steaua sfârșitului ei.

Stau iarăși și mă întreb: expresiile acestea tipic ortodoxe, care dezvăluie tiparul cugetării Creștinismului ortodox, sunt doar rezultatul trăirilor și experiențelor de viață ale poetului, accidental identice cu formulele biblice și omiletice ale tradiției creștin-răsăritene (bizantine), sau este neapărat necesar să bănuim aici lecturi și un orizont  mult mai larg, în acest sens al poetului? Eu acord o mare importanță experienței sale de viață, dar nu cred, totuși, că putem explica astfel de versuri (și nu sunt puține, din câte am putut observa chiar și numai până în acest punct al analizei noastre) exclusiv prin aceste experiențe (oricât de semnificative sau zguduitoare), fără bazele, chiar elementare, ale unei culturi duhovnicești.

Păunescu a încercat de multe ori, din răsputeri, după Revoluție, să explice că nu trebuie redus la poza comunistă, a tot citit și recitat din poemele sale, ca dovadă și argument, însă lumea a rămas la eticheta pusă public pe fruntea lui și n-a vrut nimeni să se aplece serios și riguros peste paginile, prea multe, e adevărat, ale cărților sale de poezie. Care dezvăluie o figură mult mai complexă, intelectual și spiritual, decât cea de politician de stânga și poet social…


[1] Adrian Păunescu, Cartea Cărților de Poezie, ed. cit.,  p. 153.

Mario Vargas Llosa: Opera jurnalistică [3]

Mario Vargas Llosa, Focul imaginației. Opera Jurnalistică I. Cărți, scene, impresii, muzee, traducere din limba spaniolă de Tudora Șandru Antonescu, Ed. Humanitas Fiction, 2025.

 

„Minciunile din romane nu sunt gratuite: ele umplu lacunele vieții. De aceea, când viața pare împlinită și absolută și, grație unei credințe ce justifică și absoarbe totul, oamenii se conformează destinului lor, romanele nu sunt de niciun folos. Culturile religioase produc poezie, teatru, nu romane. Ficțiunea este o artă a societăților în care credința experimentează o criză, unde e nevoie să crezi în ceva, unde viziunea unitară, naivă și absolută a fost înlocuită de o viziune neclară și incertă cu privire la lumea în care se trăiește și în cea de dincolo. Pe lângă amoralitate, în sânul romanelor se cuibărește un anume scepticism. Când cultura religioasă intră în criză, viața pare că se scurge din schemele, dogmele, preceptele care o țin și devine haos: acesta e momentul privilegiat pentru ficțiune. Ordinea sa artificial oferă refugiu, siguranță, și în ea se înglobează nestingherit acele dorințe și temeri pe care viața reală le stârnește și nu reușește să le satisfacă sau să le alunge. […] Revenirea la realitate este întotdeauna o sărăcire brutală: conștientizarea că suntem mai puțin decât visam. […] A ieși din tine însuți, a fi altcineva, chiar dacă iluzoriu, este un mod de a fi mai puțin sclav și de a experimenta riscurile libertății”, p. 63-64.

„Ficțiunea este viața care n-a fost, cea pe care am fi dorit-o să fie”, p. 68.

Llosa pleacă de la preconcepții precum: omul credincios e împlinit doar în aparență, oamenii credincioși sunt conformiști și își acceptă fatalist destinul etc. De unde știe, dacă nu a trăit ca un credincios? Romanele sunt de folos și pentru oamenii religioși, dar nu în sensul de a-i împlini prin iluzionare.

Dacă ai pierdut credința în Absolut, o poți înlocui prin credința în ceva despre care știi cu siguranță că e o ficțiune și o iluzie? De ce viziunea religioasă e „naivă” iar credința în iluzii nu e naivă?

Însă poate fi mulțumitoare vreodată, pentru oricine, o minciună sau o înșelăciune care nu transformă viața nimănui, ci doar îl hrănește cu iluzii? Llosa e un adversar al religiei, considerând că ficțiunile ameliorează greutatea vieții pe pământ, fiind deci benefice. Însă ele au caracter relativ și temporar. Minciuna mare pe care o livrează Llosa și alții care cred ca el constă în faptul că nimeni, dacă se află într-o mare primejdie sau într-un impas grav, nu apelează la ficțiune, ci caută o soluție concretă pentru a se salva. Niciun om care, spre exemplu, se îmbolnăvește sau se accidentează, nu începe să viseze că e sănătos și se simte perfect, ci caută imediat ajutor și scăpare. La fel, de vreme ce omul știe că urmează să moară, nu contează cât de târziu, dacă e întreg la minte, va căuta să afle cum să se mântuie, nu să viseze că trăiește experiențe străine sau viața pe care nu o are, adică o viață mai bună în care are mai mulți bani, lux și plăceri, că e mai frumos, mai deștept și mai bogat decât este. Reveriile acestea îi pot umple imaginația, dar îi mutilează sufletul, atâta timp cât sunt false și îl fac tot mai nemulțumit și mai egoist și mai cinic.

Omul care zice că se mulțumește cu ficțiuni pentru a rezolva problema morții și a eternității nu face decât să considere că nu va veni niciodată clipa în care va părăsi această lume sau că aceasta e undeva departe. Dar nicio ficțiune nu îl va salva atunci.

Nu înțeleg cum poți să devii mai puțin sclav dacă visezi că ești mai puțin sclav…

Paradoxul e că toate utopiile acestea despre superioritatea ficțiunii nu se potrivesc deloc cu doctrina socialistă sau comunistă, în care Llosa credea la momentul respectiv.

„Ficțiunea este omul «complet», cu adevărul său și cu minciuna sa contopite”, p. 65. Omul făurit din adevăr și minciună nu este un om „complet”, este un om descompletat, lipsit de har. Condiția umană adevărată este cea paradisiacă, nu cea a unui om muritor și nefericit, care își acoperă nimicnicia cu iluzii.

„Curios, cu toate că este atât de evidentă natura lor înșelătoare, aptitudinea lor frauduloasă, întotdeauna au fost (și vor fi mereu) oameni care să susțină că teatrul – ficțiunea în general – trebuie să exprime și să răspândească adevărul religios, adevărul ideologic, adevărul istoric, adevărul moral. Nu, misiunea teatrului – a ficțiunii în general – este să făurească iluzii, să ademenească”, p. 69. Aici, autorul încurcă lucrurile intenționat. Orice operă literară e ficțiune, dar nu orice operă literară se preocupă să vrăjească, să exalte patimile și viciile umane, să corupă prin imoralitate, erezii, imaginație luxuriantă care incită pasiuni și instincte care dezumanizează, nu înalță. Autorul se preface că nu știe sau că uită aceste aspecte elementare ale culturii literare. Inclusiv în romanele menite „să ademenească”, există o mare doză de adevăr și de realism, care ține, de fapt, cititorii atenți, pentru că simpla fantezie despre cai verzi pe pereți nu satură interior pe nimeni.

Literatura nu are voie să transmită adevărul religios, istoric, moral, pe motiv că acestea sunt ideologii, zice Llosa. Dar literatura care „ademenește” nu ascunde o ideologie în spate, ba chiar foarte multă ideologie?! Sub paravanul ficțiunii pure este ascunsă ideologia celor care resping religia și morala tradiționale și adevărul istoric și vor să construiască o lume din ficțiunile lor – care nu sunt numai sau neapărat literare, ci sunt religioase, politice și sociale – pe care ceilalți să o accepte. Pentru cei care îi cercetează biografia, Llosa nu este nici pe departe un om al ficțiunii, care să fi trăit, adică, în imaginațiile lui, ci un om de acțiune, implicat adânc nu doar în viața literară, ci și în cea socială și politică. Asta nu e o „aptitudine frauduloasă”, să promovezi ficțiunea ruptă de orice adevăr și să trăiești în realitatea cea mai concretă?

1 2 3 2.539