Pagina sursă a cărții.
*
În format PDF.
Pagina sursă a cărții.
*
Cuprins
Geneza creștină în opera lui Eminescu (3-7)
Noaptea de decemvrie (8-15)
Accente pe relația lui Blaga cu tradiția românească, spirituală și poetică (16-47)
Din nou Arghezi… (48-67)
Aci sosi pe vremuri (68-74)
Din ceas dedus/ Joc secund (75-79)
De aici puteți downloada, în mod gratuit, cărțile noastre editate la nivel online!
***
Dacă doriţi să ajutaţi financiar platforma noastră online şi proiectele noastre editoriale o puteţi face contactându-ne pe adresa de email:
dorinfather@yahoo.com
sau făcând donații în contul:
Picioruş Gianina Maria Cristina
BCR
RO31RNCB0080079049010001
***
Platforma noastră este editată pe Windows 10 și Firefox updatat la zi. Dacă nu sunteți în acești parametri…e posibil ca unele părți ale onlineului nostru să nu le puteți vizualiza.
***
Vă mulţumim frumos tuturor!
prin harul lui Dumnezeu Arhiepiscopul Bucureștilor, Mitropolitul Munteniei și Dobrogei, Locțiitorul Tronului Cezareei Capadociei și Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.
Preacuviosului cin monahal, Preacucernicului cler și Preaiubiților credincioși din Arhiepiscopia Bucureștilor,
har, bucurie și pace de la Domnul nostru Iisus Hristos, iar de la noi părintești binecuvântări!
„Cine mănâncă trupul Meu
și bea sângele Meu are viață veșnică,
și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 54).
Hristos a înviat!
Preacuvioși şi Preacucernici Părinți,
Iubiți credincioși şi credincioase,
Sărbătoarea Învierii Domnului Iisus Hristos este numită şi Paşte sau Paşti[1]. Din textele liturgice ortodoxe care vorbesc despre „Paştile cele sfinţite”, „Paştile cele noi”, sau „Paştile cele frumoase”[2], se înţelege că Paşte este un substantiv de gen neutru: un Paște la singular, două Paşti la plural. Deci, articulat spunem: „Paştele creştin” la singular şi „Paştile creştine” la plural.
Înţelesul etimologic al cuvântului Paște, de origine ebraică, este acela de trecere. Sărbătoarea creștină a Paștelui are o anumită legătură cu Paştele Vechiului Testament, dar, în acelaşi timp, ea este o sărbătoare cu un conținut nou şi o semnificație nouă (cf. Matei 26, 17-30; Marcu 14, 12-26; Luca 22, 7-30; Ioan 13, 1-3).
În Paştele iudaic (cf. Ieșirea 12, 1-51 şi 13, 1-16), era celebrată eliberarea poporului evreu din robia Egiptului, trecerea prin pustie (cf. Ieșirea cap. 16-18) şi Legământul de la Sinai (cf. Ieșirea 20, 1-18).
În Paştele serbat de Iisus cu ucenicii Săi, numit şi Cina cea de pe urmă sau Cina cea de Taină (Mistică), El instituie Sfânta Euharistie, săvârșind astfel o Taină nouă, un Paşte nou, un Legământ sau un Testament nou. Mai precis, la sfârşitul Cinei, Domnul Iisus Hristos ia pâinea, o binecuvântează, o frânge şi o dă ucenicilor, zicând: „Luați, mâncați, acesta este trupul Meu! Şi luând paharul şi mulțumind, le-a dat, zicând: Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 26-28).
Deci, Taina Paștelui nou este Însuşi Hristos-Domnul, Care va trece prin jertfa Crucii şi a morții pentru a dărui lumii, prin Înviere, viață veșnică.
Jertfa mielului de Paşte şi toate celelalte jertfe din Vechiul Testament au preînchipuit sau prefigurat Taina jertfei lui Iisus Hristos pe Cruce şi trecerea Lui prin moarte la viaţa veşnică. Această Taină a fost împărtășită de Hristos ucenicilor, cu anticipație, la Cina cea de Taină din Sfânta şi Marea Joi.
De aceea, Sfântul Apostol Pavel, înțelegând mai târziu că Paştele Vechiului Testament s-a încheiat cu Jertfa şi Învierea lui Hristos, afirmă că: „Paştele nostru Hristos S-a jertfit pentru noi” (1 Corinteni 5, 7).
Faptul că ultimul Paşte serbat de Domnul Iisus Hristos cu ucenicii Săi nu a fost un Paşte iudaic obișnuit, ci un Paște nou, reiese din cuvintele Mântuitorului Însuși, pe care le-a consemnat Sfântul Evanghelist Luca: „Şi a zis (Iisus) către ei (către ucenici): Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paşte, mai înainte de Patima Mea. Căci zic vouă că de acum nu-l voi mai mânca, până când nu va fi desăvârșit în Împărăția lui Dumnezeu” (Luca 22, 15-16), adică după Înviere.
Vedem, așadar, că acest Paște nou, instituit la Cina cea de Taină, anticipează Pătimirea, Îngroparea şi Învierea lui Hristos ca trecere a Lui la o viață nouă, la viaţa veşnică din Împărăţia cerurilor.
Prin Înviere, trupul omenesc al lui Hristos Cel răstignit nu mai revine la viaţa pământească, stricăcioasă şi trecătoare, cum s-a petrecut cu Lazăr din Betania, de pildă, ci trupul înviat al lui Hristos devine nemuritor, nestricăcios şi veșnic. El poartă urmele Răstignirii în palme, în picioare şi în coastă, dar nimeni şi nimic pământesc nu-L mai poate reține sau stăpâni. Hristos Cel Înviat trece prin ușile încuiate (cf. Ioan 20, 19-28), Se face văzut şi nevăzut când şi unde voiește El (cf. Luca 24, 31). Trupul înviat al Domnului Hristos a intrat deja în Împărăția cerurilor, a trecut de la existenţa biologică sau pământească la existența „teologică”, cerească şi veşnică.
Iisus Cel înviat nu mai moare niciodată, El este veşnic viu (cf. Apocalipsa 1, 8 şi 17-18; 2, 8). Prin urmare, „moartea nu mai are stăpânire asupra Lui”, după cum spune Sfântul Apostol Pavel (Romani 6, 9). În Hristos Cel înviat, moartea însăşi a fost omorâtă. De aceea, cântăm „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând […]” sau „Prăznuim omorârea morții, sfărâmarea iadului şi începutul altei vieți, veşnice”[3].
Când Domnul Iisus Hristos a săvârșit Cina cea de Taină, mai întâi S-a rugat binecuvântând pe Dumnezeu şi mulţumindu-I. Apoi a luat pâinea, a frânt-o şi a dat-o ucenicilor Săi (cf. Luca 22, 19). Rugăciunea aceasta de mulțumire a lui Iisus se numește în limba greacă a Noului Testament: Euharistie.
Pastorala Patriarhului României de Sfintele Paşti 2019 (PDF)
Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind legătura care există între sărbătoarea Paştilor şi Cina cea de Taină sau Sfânta Euharistie, zice: „Pentru care pricină a săvârșit (Iisus) taina aceasta în timpul Paştilor? Ca să afli cu orice prilej că El este legiuitorul Vechiului Testament şi că pentru cele din Noul Testament au fost preînchipuite cele din Vechiul Testament.
Ceasul de seară nu înseamnă decât că timpul s-a împlinit, şi că toate se apropie de sfârșit […]. El (Iisus) a desființat principala lor sărbătoare (a iudeilor) şi îi trece la un Paşte nou şi înfricoșător. Luați, le zice El, şi mâncați! Acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi (cf. 1 Corinteni 11, 24) […]. El numește acest sânge, sângele Noului Legământ, adică făgăduința Legii noi […], şi adaugă: Faceți aceasta întru pomenirea Mea (cf. Luca 22, 19).
Prin aceste cuvinte se vede cât de mult vrea El să-i îndepărteze pe ucenici de obiceiurile iudaice. După cum altădată – zice El – făceați Paştele întru pomenirea minunilor din Egipt, tot așa faceți aceasta întru pomenirea Mea. Ieri, sângele acela nu era decât pentru a salva pe întâi născuții din Egipt, acesta însă se varsă spre iertarea păcatelor lumii întregi”[4].
Iubiți fii şi fiice duhovnicești,
Cina cea de Taină este Taina iubirii depline a lui Iisus Hristos (cf. Ioan 13, 1), ea cuprinde nu numai Taina morții Sale pe Crucea Golgotei, pentru iertarea păcatelor lumii întregi, ci şi Taina Învierii Sale şi a vieții veșnice din Împărăția lui Dumnezeu.
Tâlcuind acest adevăr, Părintele Dumitru Stăniloae spune: „Dacă Hristos nu S-ar fi răstignit şi n-ar fi înviat, n-ar fi fost posibilă Cina cea de Taină şi Euharistia din Biserică. (…) Euharistia de la Cina cea de Taină este anticiparea tainică a jertfei de pe Golgota şi a Învierii. Este dovada că Hristos a trăit la Cina cea de Taină în mod tainic jertfa şi învierea Sa, așa cum le va trăi în Euharistia Bisericii, ca să le imprime şi în trupul şi sângele nostru”[5]. Așadar, prin Sfânta Euharistie ni se dăruiește iubirea jertfelnică a lui Hristos Cel răstignit şi Înviat şi suntem îndreptați spre viaţa veşnică din Împărăţia lui Dumnezeu, dăruită nouă acum, în arvună, prin Sfintele Taine ale Bisericii, iar în plinătate la Învierea cea de obşte.
De aceea, Sfânta Euharistie este cea mai solemnă și mai intensă comuniune a Bisericii cu Hristos. Dacă prin adunarea credincioşilor în numele Lui şi prin rugăciuni adresate Lui, Domnul Iisus Hristos este prezent în mijlocul credincioşilor (cf. Matei 18, 20), prin împărtășirea euharistică a credincioşilor cu Hristos, El devine interior lor, potrivit făgăduinţei Lui: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viață veșnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 54), şi „cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, rămâne întru Mine şi Eu întru el” (Ioan 6, 56).
Sfânta Euharistie conține şi exprimă taina unității Bisericii ca trup tainic al lui Hristos, constituit şi sfinţit prin lucrarea Duhului Sfânt.
Părintele Dumitru Stăniloae spune în acest sens: „Cei ce se împărtășesc împreună se află deja într-o unitate de credinţă. Pentru că mai înainte de împărtășire toţi credincioșii cântă: «Să ne iubim unii pe alții, ca într-un gând să mărturisim», şi rostesc împreună Crezul. Apoi se împărtășesc împreună spre sporirea acestei unități. În Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, înainte de împărtășire, preotul cere: «Iar pe noi pe toţi, care ne împărtășim dintr-o pâine şi un potir, să ne unești pe unul cu altul prin împărtășirea aceluiași Duh».
Într-o scriere din timpul Apostolilor, «Didahia celor 12 Apostoli», se cere lui Dumnezeu ca cei ce se împărtășesc să se unească asemenea boabelor de grâu ce s-au unit în pâinea euharistică: «Precum această pâine era risipită pe dealuri, iar adunată fiind s-a făcut una, așa să se adune Biserica Ta de la marginile pământului, întru Împărăția Ta»”[6].
Iubiți frați şi surori,
În ziua cea dintâi a Învierii Sale, Hristos-Domnul a călătorit, ca un om necunoscut, cu doi dintre ucenicii Săi (dintre cei șaptezeci), Luca și Cleopa, către un sat numit Emaus (cf. Luca 24, 13-31). Din Evanghelia după Sfântul Evanghelist Luca, martor direct al evenimentului, precum şi din celelalte Evanghelii unde sunt prezentate arătările Domnului Iisus Hristos după Învierea Sa, vedem că unii ucenici ai Domnului Iisus s-au convins mai greu de adevărul Învierii Sale.
Pe drumul spre Emaus, Iisus le vorbește, ca un călător necunoscut, ucenicilor Luca şi Cleopa şi chiar îi mustră, zicând: „O, nepricepuților şi zăbavnicilor cu inima în a crede (…)” (Luca 24, 25), apoi le tâlcuiește prorociile Vechiului Testament care vorbesc despre El. Așadar, Iisus Cel înviat, spune părintele Stăniloae, „face totul ca să-i convingă pe ei, oameni, despre Învierea Sa, așa cum a făcut totul ca să-i convingă în timpul propovăduirii despre dumnezeirea Sa. Voia să le dea oamenilor putința să creadă în viața lor viitoare prin unirea cu El ca Fiul lui Dumnezeu venit între ei. Își face din Înviere supremul argument al dumnezeirii Sale şi al folosului coborârii Sale ca Dumnezeu în calitate de om” [7].
Cei doi călători spre Emaus au fost însă convinși de Învierea lui Iisus abia în momentul frângerii pâinii de către Iisus în casa lor de la Emaus, amintindu-le astfel de Cina cea de Taină de la Ierusalim.
În acest sens, Evanghelia spune: „Şi s-au apropiat de satul (Emaus) unde se duceau, iar El se făcea că merge mai departe. Dar ei Îl rugau stăruitor, zicând: Rămâi cu noi că este spre seară şi s-a plecat ziua. Şi a intrat să rămână cu ei. Şi când a stat împreună cu ei la masă, luând El pâinea, a binecuvântat şi, frângând, le-a dat lor. Atunci s-au deschis ochii lor şi L-au cunoscut; şi El S-a făcut nevăzut de ei” (Luca 24, 28-31). Iisus S-a făcut nevăzut, dar nu era absent, ci era tainic prezent în Sfânta Euharistie, pentru a rămâne în cei ce se împărtășesc cu Trupul şi Sângele Său (cf. Ioan 6, 56), ca arvună a Învierii şi a vieții veşnice (cf. Ioan 6, 54).
Întrucât Învierea Domnului Hristos este lumina deplină a Sfintei Euharistii şi a întregii vieți creștine, ea ne cheamă astăzi să înțelegem binefacerile participării la Sfânta Liturghie şi ale împărtășirii cu Trupul şi Sângele lui Hristos Cel răstignit şi înviat. Prin Sfânta Euharistie primim: „sfințirea sufletelor și a trupurilor noastre, (…) tămăduirea sufletului și a trupului, izgonirea a tot potrivnicului, luminarea ochilor inimii, împăcarea sufleteștilor puteri, ajutor spre credință neînfruntată, dragoste nefățarnică, desăvârșirea înțelepciunii, paza poruncilor dumnezeiești, adăugirea dumnezeiescului har şi dobândirea Împărăției lui Dumnezeu”, după cum este scris în „Rugăciunea întâi de mulțumire, după Dumnezeiasca Împărtășanie”[8].
Dreptmăritori creștini,
Anul 2019 este, în mod deosebit, anul omagierii satului românesc, păstrător fidel al tradiției creştine şi al culturii naționale.
Potrivit Sfintelor Evanghelii, satul, ca așezare umană specifică mediului rural, a fost adeseori binecuvântat de Domnul Iisus Hristos când propovăduia Evanghelia în cetăți şi în sate (cf. Matei 9, 35), dar în mod deosebit El a binecuvântat satul Betania, când a înviat pe prietenul Său Lazăr (cf. Ioan 11, 1-44) şi satul Emaus, când a arătat ucenicilor Săi, Luca şi Cleopa, adevărul Învierii Sale, în timpul Cinei de la Emaus(cf.Luca 24, 13-31).
Domnul Iisus Hristos binecuvintează cu prezenţa şi lucrarea Sa sfinţitoare nu doar pe locuitorii orașelor, ci şi ai satelor, şi îi orientează spre Ierusalimul ceresc, adică spre Împărăția iubirii veșnice a lui Dumnezeu.
În satele românești care au păstrat credinţa ortodoxă, începând de la creștinarea strămoșilor noștri, prin predica Sfântului Apostol Andrei, până azi nu s-a întrerupt niciodată săvârșirea Sfintei Euharistii. Oricât ar fi fost românii ortodocși prigoniți și asupriți de străini, de religii sau confesiuni diferite, sau de promotori de ideologii totalitare, Sfânta Jertfă Euharistică a continuat să fie săvârșită, deoarece, prin ea, creştinii ortodocşi primesc puterea iubirii jertfelnice, de a fi în orice vreme mărturisitori ai Domnului Hristos și bucuria de a rămâne uniți cu El în istorie și în eternitate.
Din iubirea pentru Hristos Cel răstignit şi înviat s-au născut filantropia sau ajutorarea aproapelui, arta religioasă ori sacră, și anume muzica, poezia și literatura religioasă, miniatura, caligrafia, tiparul bisericesc, arhitectura și sculptura bisericească, iconografia, broderia și altele. Toate aceste creații artistice inspirate din credinţă au luminat apoi cultura poporului român de la orașe şi sate.
Cu prilejul Sărbătorii Învierii Domnului, vă îndemnăm să aduceți, prin cuvânt şi faptă bună, bucurie şi lumină în sufletele celor orfani, bolnavi, bătrâni, săraci, îndoliați şi singuri, ca să simtă că iubirea jertfelnică a lui Hristos Cel răstignit şi înviat pentru mântuirea lumii este izvor de lumină, de pace şi de bucurie. Să nu uităm nici pe românii care se află printre străini, ci să ne rugăm pentru sănătatea şi mântuirea lor, spre a spori comuniunea frățească şi spre a cultiva mai mult iubirea față de poporul român şi de România.
Dorim ca Sfintele Sărbători de Paşte să vă aducă tuturor pace şi bucurie, sănătate şi mântuire, adresându-vă totodată salutul pascal: Hristos a înviat!
Al vostru către Hristos-Domnul rugător şi de tot binele doritor,
† Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.
Vezi și: Pastorala Patriarhului României de Sfintele Paşti 2018
[1] În unele zone ale României se folosește la singular cuvântul Paşti în loc de Paşte.
[2] Canonul Învierii, Stihirile Paştilor, în „Slujba Învierii”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010, pp. 54-55.
[3] Canonul Învierii, cântarea a 7-a, în „Slujba Învierii”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010, p. 49.
[4] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, 82, 1, trad. de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1994, p. 927.
[5] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, tom 3, ediţia a V-a, în Opere complete, vol. 12, Editura Basilica, București, 2018, p. 98-99.
[6] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, tom 3, ediţia a V-a, în Opere complete, vol. 12, Editura Basilica, București, 2018, p. 94-95.
[7] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Chipul evanghelic al lui Iisus Hristos, în Opere complete, vol. 7, Editura Basilica, București, 2016, p. 402-403.
[8] Liturghier, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, București, 2012, p. 368.
[Acad. Prof. Dr.] Emilian Popescu, Studii de istorie și de spiritualitate creștină, vol. III, Ed. Academiei Române și Ed. Basilica, București, 2018, 702 p.
*
*
De la p. 291: Sfântul Ioan Casian, Părinte al Monahismului românesc și Teolog al asceticii patristice. Și în acest articol autorul afirmă faptul că Monahul Audius, din Edessa, a fost întemeietorul Monahismului în Dobrogea, în sec. al 4-lea, p. 292. Eu cred că Monahismul românesc e de secol I, ca și Creștinismul românesc. Pentru că Monahismul nu e „o creație ulterioară” a Bisericii, ci una constitutivă vieții creștine.
După ce a întemeiat Mănăstiri în Dobrogea, Audius întemeiază Mănăstiri și în zona Buzăului, p. 292. Opera Sfântului Ioannis Cassianos e în CSEL, vol. 13[3] și 17[4], cf. p. 292, n. 4.
Numele de Cassianos și l-a luat de la satul în care s-a născut, Casianum, care e în comuna Târgșor de azi, jud. Constanța, p. 293. I. G. Coman spune că Sfântul Ioannis Cassianos a plecat spre Palestina și Egipt pe când avea 17-18 ani, p. 298, n. 11. Sfinții Ioannis și Ghermanos s-au închinoviat pentru doi ani la Mănăstirea din Bitleem, nu departe de peștera în care S-a născut Domnul, p. 299. Călătoresc timp de 7 ani ca să-i cunoască pe Sfinții Monahi, p. 299-300. Iar cele două cărți despre convorbirile cu Sfinții Monahi, Sfântul Ioannis Cassianos le va scrie la Marsilia, în Gallia, p. 300. Locuiesc în Egipt până prin 399, după care revin la Constantinopol pe la anul 400. Acum îl cunosc pe Sfântul Ioannis Hrisostomos, p. 300-301. Sfântul Ioannis Hrisostomos a colaborat cu Sfântul Teotimos al Dobrogei, p. 301.
Ghenadios de Marsilia îl numește Ioannis cel Mare pe Sfântul Ioannis Hrisostomos, p. 301-302, care l-a hirotonit Diacon pe Sfântul Ioannis Cassianos, p. 301. Sfântul Ioannis Cassianos a rămas până în 404 la Constantinopol, alături de Sfântul Ioannis Hrisostomos, adică până ce acesta a fost exilat, p. 302.
Sfinții Ioannis și Ghermanos merg la Roma pentru ca să îl sprijine pe Sfântul Ioannis Hrisostomos, p. 303. La Roma, Sfântul Ioannis Cassianos îl cunoaște pe Sfântul Leo cel Mare[5], care pe atunci era Diacon, p. 303. A se vedea lista Patriarhilor Romei[6]. Și Sfântul Leo „îl roagă pe Casian să scrie tratatul despre Întruparea Domnului, pentru a avea o lucrare de combatere a ereziei lui Nestorie în preajma Sinodului al III-lea Ecumenic de la Efes (431).
Nu știm, de asemenea, cât timp a rămas Casian în Roma și dacă de aici s-a întors împreună cu Gherman în patrie. Dacă despre Gherman nu mai avem niciun amănunt, Casian pare să fi fost hirotonit preot și apoi a plecat la Marsilia, unde întemeiază două mănăstiri, una de călugări și alta de maici, organizate după numele monastice văzute în Răsărit. La Marsilia scrie cărțile care l-au făcut celebru: Despre așezămintele mănăstirilor și despre tămăduirile celor opt păcate principale (419-420); Convorbiri (conlationes) cu Părinții (420-429) și Despre Întruparea Domnului, contra lui Nestorie (429-430)”, p. 303.
Cartea despre Mănăstiri a scris-o la cererea Sfântului Castor, Episcop de Apta Iulia[7], în sudul Galliei, p. 304. Sfântul Fotios cel Mare vorbește în Biblioteca, 197[8], despre Așezămintele monahale ale Sfântului Ioannis Cassianos, p. 309.
Studiul se termină în p. 316. Din p. 317: Sfintele Paști în Tradiția bizantină. Aspecte sociale și spirituale. Pelerinajul Egeriei, p. 328-341. Remarcând faptul că „Egeria nu ne spune nimic de lumina sfântă, care aprindea în noaptea Învierii lumânările participanților la slujbe. N-am făcut o cercetare asupra momentului și modului cum se producea această lumină. Pot să adaug doar că cea mai veche știre pe care o am despre această lumină din noaptea Învierii datează de la începutul secolului al XII-lea. Un pelerin rus la Ierusalim, pe nume Daniel, cunoscut pentru relatările sale valoroase, ne vorbește despre lumina aceasta, apărută sub ochii lui și care a aprins lumânările celor prezenți, toți [fiind] cuprinși de o mare emoție”, p. 341. Citând, în p. 341, n. 43: George Majeska, Russian Travelers to Constantinople in the Fourteenth and Fifteenth Centuries, Washington D.C. 1984, p. 3, 6.
Constantinos al VII-lea Porfirogenetul, Despre ceremoniile de la curtea bizantină (De cerimoniis aulae byzantinae)[9], p 341-352. „Sfânta Cruce [a Domnului] a fost adusă [la Constantinopol] în anul 635 (cf. Theophanes, ed. De Boor, I, p. 337). Așa se face că la Sfânta Sofia și [în] palatul imperial se păstrau crucea Mântuitorului, coloana biciuirii, cununa de spini, sulița cu care I-a fost împunsă coasta, buretele, scutecele cu care Maica Domnului L-a înfășat când era mic, Sfânta Mahramă (Mandylion), pe care I s-a imprimat chipul și a fost trimisă regelui Abgar al Edessei, mantia roșie cu care a fost îmbrăcat Mântuitorul când S-a aflat la judecata lui Pilat, trestia care I-a fost pusă în mână în loc de sceptru, pânza de in găsită în mormânt după Înviere, o parte din rama puțului pe care s-a rezemat Mântuitorul, când a avut convorbirea cu femeia samarineancă și altele”, p. 344.
Articolul se termină în p. 355.
[1] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2019/03/19/studii-de-istorie-si-de-spiritualitate-crestina-iii-1/.
[2] Idem: https://www.teologiepentruazi.ro/2019/04/10/studii-de-istorie-si-de-spiritualitate-crestina-iii-2/.
[3] Idem: https://archive.org/stream/corpusscriptoru14wiengoog#page/n6/mode/2up.
[4] Idem: https://archive.org/stream/corpusscriptoru00wiengoog#page/n7/mode/2up.
[5] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Pope_Leo_I.
[6] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Lista_papilor.
[7] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Castor_of_Apt.
[8] Idem: http://www.tertullian.org/fathers/photius_01toc.htm.
[9] Idem: https://archive.org/details/decerimoniisaul00reisgoog.
1. De aceea și noi, având atâta nor de mărturii [νέφος μαρτύρων] înconjurându-ne [care ne înconjură] nouă [περικείμενον ἡμῖν] [pe noi], lepădând toată povara și păcatul cel lesne amăgitor [καὶ τὴν εὐπερίστατον ἁμαρτίαν], prin răbdare să alergăm [la] lupta care stă înaintea noastră,
2. privind spre Iisus [ἀφορῶντες εἰς Ἰησοῦν], începătorul și desăvârșitorul credinței [τὸν τῆς πίστεως ἀρχηγὸν καὶ τελειωτὴν], Care, pentru bucuria care stă [sta] înaintea Lui, a răbdat Crucea, nesocotind rușinea [ei], și a șezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu [ἐν δεξιᾷ τε τοῦ θρόνου τοῦ Θεοῦ κεκάθικεν].
3. Căci socotiți pe Cel care, de la cei păcătoși, astfel de împotrivire a răbdat înspre El, ca să nu vă osteniți, slăbind [în] sufletele voastre.
4. [Căci] încă nu ați stat împotrivă până la sânge [οὔπω μέχρι αἵματος ἀντικατέστητε], luptându-vă cu păcatul [πρὸς τὴν ἁμαρτίαν ἀνταγωνιζόμενοι],
5. și ați uitat îndemnarea, care vă grăiește vouă ca fiilor [Săi]: „Fiule al Meu, nu disprețui certarea Domnului, nici [nu] te descuraja, mustrat [fiind] de către El!
6. Căci pe care Domnul îl iubește, îl pedepsește, și biciuiește pe tot fiul pe care îl primește”.
7. [Așadar, dacă] răbdați întru certare[1], Dumnezeu Se dăruie vouă precum fiilor [Săi]. Căci care este fiul, pe care tatăl nu îl ceartă?
8. Iar dacă sunteți fără de certare, de care toți s-au făcut părtași, atunci sunteți nelegitimi [νόθοι] și nu fii[i lui Dumnezeu].
9. Apoi, [dacă] pe părinții trupului nostru îi aveam certători și ne rușinam [de ei], nu [cu] mult mai mult vom fi supuși Părintelui duhurilor [τῷ Πατρὶ τῶν πνευμάτων] și vom trăi?
10. Căci aceia[2], pentru puține zile, precum li se pare [părea] lor, [ne] certau. Dar Acesta [ne ceartă], spre ceea ce este de folos, întru [ca] să ne împărtășim de sfințenia Sa [εἰς τὸ μεταλαβεῖν τῆς ἁγιότητος Αὐτοῦ].
11. Iar toată certarea care este de față nu pare a fi de bucurie, ci de întristare, dar, mai apoi, dă rod de pace al dreptății [καρπὸν εἰρηνικὸν ἀποδίδωσιν δικαιοσύνης] celor care au fost instruiți prin aceasta[3] [τοῖς δι᾽ αὐτῆς γεγυμνασμένοις].
12. Pentru aceea, întăriți mâinile cele care au slăbit și genunchii care au slăbănogit!
13. Și faceți cărări drepte picioarelor voastre, ca [cine este] șchiop să nu se abată, ci mai degrabă să se vindece!
14. Căutați pacea cu toți și sfințenia [Εἰρήνην διώκετε μετὰ πάντων καὶ τὸν ἁγιασμόν], fără de care nimeni [nu] va vedea pe Domnul [οὗ χωρὶς οὐδεὶς ὄψεται τὸν Κύριον]!
15. Îngrijindu-vă [ἐπισκοποῦντες] [ca] nu [cumva] vreunul lipsindu-se [μή τις ὑστερῶν] [să fie lipsit] de harul lui Dumnezeu [ἀπὸ τῆς χάριτος τοῦ Θεοῦ], [ca] nu [cumva] vreo rădăcină a amărăciunii [μή τις ῥίζα πικρίας], crescând în sus [ἄνω φύουσα], să [vă] tulbure [ἐνοχλῇ] și prin aceasta să fie spurcați cei mulți [καὶ διὰ ταύτης μιανθῶσιν πολλοί].
16. [Și să] nu [fie] vreunul curvar sau necredincios ca Isav [μή τις πόρνος ἢ βέβηλος ὡς Ἠσαῦ], care pentru o mâncare a vândut drepturile sale de întâi-născut [ὃς ἀντὶ βρώσεως μιᾶς ἀπέδοτο τὰ πρωτοτόκια αὐτοῦ].
17. Căci ați cunoscut că și după aceea, voind să moștenească binecuvântarea [θέλων κληρονομῆσαι τὴν εὐλογίαν], a fost lepădat [ἀπεδοκιμάσθη]. Căci loc de pocăință nu a aflat [μετανοίας γὰρ τόπον οὐχ εὗρεν], deși cu lacrimi căutând-o [a căutat-o] pe aceasta [καίπερ μετὰ δακρύων ἐκζητήσας αὐτήν][4].
18. Căci [voi] nu v-ați apropiat muntelui [de munte], atingându-l, și [nici] focului [de focul cel] arzând și [nici] întunericului [de întuneric] și [nici] întunecimii [de întunecime] și [nici] vârtejului de vânt [de vârtejul de vânt]
19. și [nici] sunetului trâmbiței [de sunetul de trâmbiță] și [nici] glasului cuvintelor [de glasul cuvintelor], pe care, cei care le-au auzit, au cerut să nu li se mai adauge lor cuvânt.
20. Căci nu puteau să poarte porunca: „Dacă fiara are să se atingă de munte, va fi omorâtă cu pietre”.
21. Și așa înfricoșătoare era vederea, [încât] Moisis a zis: „Înspăimântat sunt [Ἔκφοβός εἰμι] și [plin] de [cu]tremur [καὶ ἔντρομος]!”.
22. Dar [voi][5] v-ați apropiat muntelui [de muntele] Sion și cetății [de cetatea] Dumnezeului Celui viu, Ierusalimului celui ceresc [de Ierusalimul cel ceresc] și zecilor de mii de Îngeri [de zecile de mii de Îngeri]
23. și adunării de sărbătoare [de adunarea de sărbătoare] și Bisericii [de Biserica] celor întâi-născuți înscriși în ceruri [καὶ Ἐκκλησίᾳ πρωτοτόκων ἐν οὐρανοῖς ἀπογεγραμμένων] și Dumnezeului [de Dumnezeu], Judecătorului [de Judecătorul] tuturor și duhurilor [de duhurile] Drepților [cele] desăvârșite [καὶ πνεύμασιν Δικαίων τετελειωμένων]
24. și de făgăduința cea nouă [cu] mijlocitorul Iisus și [cu] stropirea sângelui mai bine grăind [care grăiește mai bine] decât [sângele] lui Abel.
25. Vedeți să nu-L lepădați pe Cel ce grăiește! Căci dacă aceia nu au scăpat, care s-au lepădat de Cel care învață [învăța] pe pământ[6], [cu] mult mai mult [nu vom scăpa] noi, care ne întoarcem [de la] Cel din ceruri.
26. [Căci] glasul Aceluia a cutremurat atunci pământul, iar acum a făgăduit, zicând: „Încă o dată Eu clatin nu numai pământul, ci și cerul”.
27. Iar acest „încă o dată” arată schimbarea celor care se clatină, ca [unele care sunt] făcute, ca să rămână cele care nu se clatină.
28. De aceea, luând Împărăție neclintită [Βασιλείαν ἀσάλευτον], să avem har, prin care să slujim [cu] bună-plăcere lui Dumnezeu, cu închinare [μετὰ αἰδοῦς] și evlavie [καὶ εὐλαβείας].
29. Căci Dumnezeul nostru [este] foc mistuind [πῦρ καταναλίσκον].
[1] Dacă răbdați certarea Domnului.
[2] Părinții noștri trupești.
[3] Prin certarea Domnului.
[4] A căutat cu lacrimi binecuvântarea părintească.
[5] Creștinii.
[6] De Hristos.
Iubiții mei[1],
în adâncul nostru cu toții dorim viața cea fără de moarte. Pentru că viața cea fără de moarte e viața cea veșnică din Împărăția lui Dumnezeu. Iar într-o cântare a praznicului de astăzi, noi am mărturisit: „Îngropându-ne [cu] Tine prin Botez, Hristoase Dumnezeu[l] nostru, vieții celei fără de moarte ne-am învrednicit [cu] Învierea Ta, și cântând, grăim: Osanna în[tru] cei preaînalți, binecuvântat [este] Cel care vine în[tru] numele Domnului!”[2].
Cu alte cuvinte, pentru noi, creștinii ortodocși, viața cea fără de moarte a început odată cu moartea și învierea noastră mistică, împreună cu Domnul, pe care le-am trăit la Botezul nostru. De atunci am început să trăim în ritmul vieții celei veșnice, în ritmul vieții cu Dumnezeu și, pentru noi, viața noastră de aici e plină de viața cea veșnică a lui Dumnezeu. Și viața noastră creștină e plină de cântare, de doxologie, de mărturisire, de bucurie înaintea lui Dumnezeu, a Celui care ne-a descoperit nouă mila Lui. Căci, așa cum Domnul a arătat compătimire față de Sfântul Lazaros, prietenul Său, ca un iubitor de oameni[3], tot la fel S-a arătat compătimitor cu fiecare dintre noi, atâta timp cât a murit și a înviat cu noi în Botezul nostru, pentru ca să ne dăruie nouă viața cea fără de moarte, viața cea veșnică.
Noi le spunem stâlpări la sălciile pe care le-am binecuvântat astăzi[4]. Căci în Triodul grecesc această zi se numește: Κυριακή των Βαΐων[5] [Chiriachi ton Vaion], adică Duminica Stâlpărilor. Însă, pentru ca să fie mai expresivă pentru români, în Triodul nostru duminica de astăzi se numește Duminica Floriilor, adică a florilor, deși noi aducem la Biserică doar sălcii pentru binecuvântare și nu flori.
Însă, în fapt, această duminică nu e nici a stâlpărilor și nici a florilor, pentru că nu cinstim ramurile de copaci și nici florile, ci e duminica în care „prăznuim strălucita și slăvita sărbătoare a intrării în Ierusalim a Domnului nostru Iisus Hristos”[6]. Intrarea Lui în Ierusalim pentru ca să Se dea morții de bunăvoie. Și când această intrare a Sa în Ierusalim a avut loc, Domnul a fost primit cu stâlpări în mâini și cu multă bucurie, oamenii primindu-L ca Împărat al lui Israil.
Dar această intrare sfântă fusese deja profețită! În Ps. 117, 25-26, unde s-a spus: „O, Doamne, mântuie acum! O, Doamne, sporește acum! Binecuvântat [este] cel care vine în numele Domnului” [cf. LXX], în Zah. 9, 9, unde s-a spus: „Bucură-te foarte, fiica Sionului! Vestește, fiica Ierusalimului! Iată, Împăratul tău îți vine ție drept și mântuind, El [fiind] blând și călărind pe cel de sub jug/ pe măgar și pe mânzul cel tânăr!” [cf. LXX], cât și în Ps. 8, 3, unde s-a spus: „Din gura pruncilor și a celor care sug ai pregătit laudă” [cf. LXX].
Căci versetele din Psalmul 117 s-au împlinit astfel: „A doua zi, mulțime multă, care a venit la sărbătoare, auzind că Iisus vine întru Ierusalim, au luat ramuri/ stâlpări de finici [τὰ βαΐα τῶν φοινίκων] și au ieșit întru întâmpinarea Lui, și strigau: „Osanna [Ὡσαννά]! Binecuvântat [este] Cel care vine în[tru] numele Domnului, Împăratul lui Israil [εὐλογημένος ὁ ἐρχόμενος ἐν ὀνόματι Κυρίου, Βασιλεὺς τοῦ Ἰσραήλ]” [In. 12, 12-13, BYZ]. Iar Osanna e o transliterare a sintagmei ebraice הוֹשִׁ֨יעָ֥ה נָּ֑א [Hoșiah nna] [Ps. 118, 25, WTT], care înseamnă Mântuie acum!
Și Domnul a intrat în Ierusalim pe un măgar tânăr [In. 12, 14, BYZ], învățându-ne să fim decenți în viața noastră socială. Și când a intrat în Ierusalim, iar arhiereii și cărturarii i-au auzit pe copii strigând în templu și zicând: „Osanna fiului lui David [Ὡσαννὰ τῷ υἱῷ Δαυίδ]!”, ei s-au indignat [Mt. 21, 15, BYZ]. Iar Domnul le-a citat Ps. 8, 3 în Mt. 21, 16, spunându-le, în mod indirect, că acum s-a împlinit această profeție. Pentru că și pruncii, luminați de Dumnezeu, au înțeles că Iisus Hristos este Mașiah, că este Hristos, că este Fiul lui Dumnezeu întrupat.
Însă rugăciunea de binecuvântare a sălciilor ne spune un amănunt revelator: că primirea Lui ca un Împărat a prevestit Învierea Sa cea de a treia zi[7]. Pentru că El nu a intrat în Ierusalim ca să fie Împăratul lumesc al Ierusalimului și al Israilului în totalitatea sa, ci Împăratul duhovnicesc al întregului pământ. Pentru că, suportând toate chinurile de bunăvoie, până la moartea Sa pe Cruce, și îndumnezeindu-Și umanitatea Sa, Domnul a înviat din morți ca un biruitor, ca Împăratul întregii creații. Și, de fapt, această zi, ziua Învierii Sale, a fost lăudată de copiii Ierusalimului, atunci când au fost luminați de Dumnezeu să Îl vadă ca Mașiah, ca Hristos, ca Dumnezeu întrupat.
Cei doi orbi din Ieriho Îl numesc pe Domnul „fiul lui David [υἱὸς Δαυίδ]” [Mt. 20, 30-31, BYZ], așa după cum L-au numit și pruncii din Ierusalim [Mt. 21, 15, BYZ]. Pentru că Mesia, după umanitatea Sa, e din sămânța lui David. Amintind Ps. 109, 1, LXX în Mt. 22, 44, Domnul le-a spus că Hristos e Domnul lui David după dumnezeirea Sa, deși, după umanitatea Sa, e fiul lui [Mt. 22, 45, BYZ]. Pentru că Hristos nu e doar om, ci e Dumnezeu și om.
Sfântul Marcos, în 11, 7, ne spune că era un mânz de măgar [τὸν πῶλον] [BYZ]. Unul care nu cunoștea răutatea lumii. Și Apostolii și-au pus veșmintele peste măgăruș și peste ele a șezut Domnul [Mc. 11, 7, BYZ]. Pentru că Domnul vrea să șadă în noi pentru toți vecii, vrea să locuiască în noi pururea.
„Mulți”, ne spune tot Sfântul Marcos, „își așterneau veșmintele lor pe cale” [Mc. 11, 8, BYZ], înaintea Domnului. Pentru că suntem chemați să ne punem cu totul pe calea Lui, făcându-ne preș înaintea Sa. Adică smerindu-ne pe noi înșine, renunțând la mentalitatea noastră telurică, utilitaristă și crezând toate cele pe care El ni le poruncește, căci cuvintele Lui sunt viața noastră.
Alături de veșmintele așternute pe cale, cei din Ierusalim tăiau stâlpări/ ramuri din pomi și le răspândeau pe cale [Mc. 11, 8, BYZ]. La prima vedere, ierusalimitenii nu erau ecologiști, pentru că stricau vegetația. Dar ramurile aduse Domnului, tot acest verde impunător închinat Lui, ne vorbește despre închinarea întregii noastre energii lui Dumnezeu. Pentru că trebuie să ne aducem cu totul Lui, cu toată puterea noastră de a crede și a înfăptui, dar și unii pe alții la Hristos.
Sfântul Ioannis ne spune că Sfinții Apostolii, atunci, pe loc, nu au înțeles semnificația celor petrecute la intrarea Lui în Ierusalim [In. 12, 16]. „Dar [ἀλλ᾽], când S-a preaslăvit Iisus [ὅτε ἐδοξάσθη Ἰησοῦς]”, adică atunci când El a înviat din morți și Apostolii S-au umplut de har și au început să înțeleagă duhovnicește viața și cuvintele Domnului, „atunci și-au adus aminte că acestea erau scrise asupra Lui și [că] acestea I-au făcut Lui” [In. 12, 16, BYZ]. Pentru că și noi avem nevoie de ani întregi pentru a înțelege și a aprofunda faptele și cuvintele Domnului, dar, mai ales, avem nevoie de luminarea Lui. Căci nu putem să Îl înțelegem pe El fără ajutorul Lui și fără prezența Lui duhovnicească în noi.
Domnul intră în Ierusalim, pentru că, odată cu întruparea Lui, El Și-a asumat traiectoria istorică a grăuntelui de grâu. Iar „dacă nu are să moară grăuntele de grâu, căzând întru pământ, el rămâne singur, dar dacă are să moară, aduce multă roadă” [In. 12, 24, BYZ]. Și roada Lui e întreaga Biserică, care mereu se extinde, mereu devine mai cuprinzătoare.
Praznicul de azi e un praznic bucuros! Tocmai de aceea îl prăznuim cu multă veselie și cu dezlegare la pește. Și praznicul de azi ne vestește biruința proximă, foarte apropiată a Domnului. Biruința Lui desăvârșită asupra păcatului, a morții, a demonilor, a urâtului existențial. Pentru că nimic din acestea toate nu se găsesc în El și nu au de-a face cu umanitatea Lui transfigurată, îndumnezeită.
– Ce daruri trebuie să Îi aducem Domnului în acest praznic?
– „Stâlpările virtuților [τοὺς κλάδους ἀρετῶν]”[8] noastre! Să arătăm virtuți reale înaintea Lui, fapte autentice de credință și de iubire. Pentru că oamenii vor vedea onestitatea, vor vedea bunul simț, vor vedea smerenia, vor vedea cumințenia noastră. Virtuțile nu pot trece neobservate în mod deplin! Chiar dacă pe unele le poți ascunde, nu le poți ascunde pe toate. Și ele te arată creștin și nu de voia ta, nu liber cugetător.
Înaintea Domnului trebuie să întindem faptele cele dumnezeiești [θείων ἔργων] și să-L primim în noi în mod mistic [μυστικῶς][9], tainic, duhovnicesc. Căci El vine să pătimească de bunăvoie, pentru ca să ne dăruie tuturor nepătimirea [ἀπάθειαν][10]. Și nepătimirea e harisma dumnezeiască prin care ne umplem de slava lui Dumnezeu și suntem păziți de El ca să nu mai dorim cele trecătoare, ci să ne umplem de vederea și de dorirea celor dumnezeiești, celor veșnice.
Puiul de măgar încălecat de Domnul a închipuit neamurile cele păgâne[11]. Neamurile domolite, domesticite în Biserică, învățate cuviința prin viața de nevoință a Bisericii.
Prima cântare a praznicului de la Litie ne confirmă faptul că pruncii evreilor au vorbit profetic despre Domnul, fiind luminați de Duhul Sfânt, așa după cum vor vorbi și Apostolii Lui[12]. Iar Domnul, pe mulți din viața noastră îi face să vorbească în mod profetic, atunci când ne povățuiește prin intermediul lor. Căci vrea ca noi să primim luminarea Lui prin intermediul oamenilor, pentru ca să vedem cum Se coboară El, cu multă iubire și smerenie, la nivelul nostru de înțelegere.
Trebuie să avem „stâlpări înțelegătoare [κλάδων νοητῶς]”[13], adică gânduri pline de teologie, de curăție, de mulțumire adusă lui Dumnezeu. Trebuie să fim stâlpări duhovnicești, ramuri verzi ale Bisericii lui Dumnezeu, mădulare vii ale lui Hristos. Căci verdele din noi, viața Lui din noi, arată puterea Lui continuă de a ne întineri, de a ne sfinți, de a ne transfigura.
Și atâta timp cât îndrăznim în Domnul, în mila Lui față de noi, avem tinerețea Lui în noi, suntem biruitori, suntem în stare de lucruri incredibil de mari. Dar când nu mai avem nădejde, când nu mai avem entuziasm dumnezeiesc, când începem să vedem lumea în negru, atunci am îmbătrânit în mod real, pentru că ne-au năpădit patimile.
Și nu îmi plac oamenii care își plâng de milă, care nu îndrăznesc mereu la Dumnezeu, în rugăciunea față de El, care cred că totul e pierdut și singura noastră ocupație e resemnarea.
Însă, a te resemna înseamnă a muri duhovnicește.
A nu mai crede în mod zilnic în harul schimbării duhovnicești, în mila Lui care ne schimbă continuu, înseamnă a muri. Dar, dacă vrei să trăiești, trebuie să te pocăiești continuu și să crezi în El în ciuda tuturor greutăților și a împotrivirilor la adresa ta.
Ieri, la procesiunea sfântă de la Alexandria, v-am purtat și pe dumneavoastră în suflet. Unde am fost, Preoți și credincioși, pentru ca să ne mărturisim identitatea ortodoxă. Pentru că identitatea noastră eclesială, faptul că suntem creștini ortodocși, trebuie mărturisit în mod public. Căci noi trăim în societate și societatea are nevoie de noi și la bine și la greu. Iar sănătatea autentică a unei societăți este viața interioară, creștină, a membrilor ei. Pentru că, ceea ce trăim în noi, devoalăm prin cuvintele și faptele noastre.
De aceea, iubiții mei, să ne bucurăm împreună cu Domnul, cu Cel care a pătimit pentru mântuirea noastră! Pentru că rănile Lui ne-au umplut pe noi de viața Lui cea veșnică.
Vom spovedi și împărtăși în toată această Săptămână Sfântă! Voi merge acasă, la cei care mă vor solicita, dar voi spovedi și împărtăși și aici, la Biserică. Și vă aștept cu păcatele puse pe hârtie, scrise pe scurt, fără detalii și cu pocăință în suflet, pentru ca să ne arătăm Domnului. Căci spovedirea păcatelor o faceți înaintea lui Dumnezeu, eu, Duhovnicul dumneavoastră, fiind doar cel care vă călăuzesc spre întâlnirea cu Dumnezeul tuturor. Căci El e Cel care ne odihnește pe toți, așa cum, în mod pașnic, a intrat în Ierusalim. Pentru că El dorește ca să facă din toți un Ierusalim, un oraș al păcii, în care El să fie Împăratul nostru.
Îl doriți pe Împăratul nostru? Dacă răspunsul e pozitiv, dacă e da, atunci să fie da! Să veniți la El fără teamă, cu dorința de a vă umple de pacea Lui și de curăția Lui cea veșnică! Amin.
[1] Începută în ziua de 12 aprilie 2019, zi de vineri, ora 15. 37. Afară sunt 16 grade și cer înnorat.
[2] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Tri/t07.html. Ultima cântare a Vecerniei. Textul e acesta: „Συνταφέντες Σοι διὰ τοῦ Βαπτίσματος, Χριστὲ ὁ Θεὸς ἡμῶν, τῆς ἀθανάτου ζωῆς ἠξιώθημεν τῇ Ἀναστάσει Σου, καὶ ἀνυμνοῦντες κράζομεν· Ὡσαννὰ ἐν τοῖς ὑψίστοις, εὐλογημένος ὁ ἐρχόμενος, ἐν ὀνόματι Κυρίου”. [3] Ibidem.
[4] Rugăciunea de binecuvântare a sălciilor e aceasta: „Doamne, Dumnezeul nostru, Care șezi pe Heruvimi, Cel ce ai arătat puterea Ta și ai trimis pe Unul-născut Fiul Tău, pe Domnul nostru Iisus Hristos, ca să mântuie lumea prin Crucea, prin Îngroparea și prin Învierea Sa, și Căruia, venind în Ierusalim spre Patima Sa cea de bună voie, poporul, care ședea întru întuneric și în umbra morții, luând semnele biruinței, ramuri de copaci și stâlpări de finic, I-a prevestit Învierea Lui, Însuți, Stăpâne, păzește-ne și pe noi, care urmând acelora purtăm în mâini ramuri de copaci în această zi de înainte-prăznuire! Și precum pe acele popoare și pe acei prunci care Ți-au strigat Ție Osanna, așa apără-ne și pe noi, ca, prin laude și cântări duhovnicești, să ne învrednicim de Învierea cea de a treia zi, cea dătătoare de viață, în Iisus Hristos, Domnul nostru, cu Care împreună ești binecuvântat, cu Preasfântul și Bunul și de viață făcătorul Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!”. Cf. Molitfelnic, ed. BOR 2002, p. 690. Am îndreptat textul pe alocuri.
[5] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Tri/t07.html. A se vedea și https://el.wikipedia.org/wiki/Κυριακή_των_Βαΐων.
[6] Triodul, ed. BOR 1986, p. 467.
[7] Cf. Molitfelnic, ed. BOR 2002, p. 690.
[8] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Tri/t07.html. [9] Ibidem. [10] Ibidem. [11] Ibidem. [12] Ibidem. [13] Ibidem.
Am citit, plin de admirație, mărturisirea sa. Pentru că recunoștința e cel mai uman lucru. De aceea am ținut să publicitez articolul Acad. Ioan Aurel Pop în modul în care el l-a publicat pe pagina sa de Facebook.
1. Și a zis Domnul către mine: „Încă mergi și iubește femeia iubind [care iubește] cele rele și [care este] preacurvară, precum Dumnezeu îi iubește pe fiii lui Israil și ei privesc către dumnezeii cei străini [θεοὺς ἀλλοτρίους][1] și iubesc prăjiturile cu stafide [πέμματα μετὰ σταφίδων]!”.
2. Și mi-am logodit-o mie [καὶ ἐμισθωσάμην ἐμαυτῷ] [cu] cei 15 [bani] de argint [πεντεκαίδεκα ἀργυρίου] și [cu] un gomor[2] de orzuri [καὶ γομορ κριθῶν] și [cu] un nevel[3] de vin [καὶ νεβελ οἴνου].
3. Și am zis către ea: „Multe zile vei ședea cu mine și nu ai să curvești, nici [nu] ai să fii [cu un] alt bărbat, iar eu [sunt] cu tine”.
4. Fiindcă multe zile vor sta fiii lui Israil nefiind împărat și nefiind stăpânitor și nefiind jertfă și nefiind jertfelnic și nici preoție și nici cele lămurite.
5. Și după acestea se vor întoarce fiii lui Israil și vor căuta pe Domnul Dumnezeul lor și pe David, împăratul lor[4] și se vor uimi în[tru] Domnul [καὶ ἐκστήσονται ἐπὶ τῷ Κυρίῳ][5] și în[tru] cele bune ale Lui în[tru] zilele cele de apoi [καὶ ἐπὶ τοῖς ἀγαθοῖς Αὐτοῦ ἐπ᾽ ἐσχάτων τῶν ἡμερῶν].
[1] Către idoli.
[2] Gomorul era o măsură de circa 450 de kg. Cf. LXX Supplements, apud BW 10.
[3] Vas de vin, cf. LXX Supplements, apud BW 10.
[4] Adică pe Hristos, fiul lui David după umanitatea Sa.
[5] Vor avea vederi dumnezeiești, extaze sfinte.
Iubiții mei[1],
când călătorim în locuri noi, unde n-am mai fost vreodată, și care sunt interesante pentru sufletul nostru, ochii noștri sunt atenți la tot felul de detalii. Pentru că vrem să reținem cât mai multe lucruri, deși știm că această privire nepotolită, această dorință de a băga totul în noi ne obosește. La fel, când intrăm în spații noi, necunoscute din online sau într-o mare bibliotecă, ochii noștri se uită în toate părțile după titluri, după cărți, după noutăți. Căci avem ochi avizi după noutate. Pentru că nouă ne plac noutățile, știrile, experiențele profunde, subiectele de cercetare care ne împlinesc, care ne lămuresc, care ne suscită interesul.
Și de ce ne plac noutățile? Pentru că fugim de singurătate, de repetiție, de rămânerea în lucrurile deja știute. Și când ajungem să avem de-a face cu lucruri captivante, interesante, nu trecem mai departe, până nu înțelegem întrucâtva de ce acele lucruri ne acaparează.
Dacă avem de-a face cu lucruri bune, cu lucruri care ne împlinesc, acestea ne trec în mod frumos, în mod cuvios spre altele ca ele. Dar dacă ne opresc în loc patimi și gânduri păcătoase, trebuie să le înțelegem răutatea, nocivitatea, pentru ca să trecem mai departe în drumul nostru cu Dumnezeu. Pentru că nicio patimă nu poate fi învinsă până nu o înțelegem în mod deplin. Până nu îi înțelegem nocivitatea, până nu îi înțelegem nefericirea, până nu înțelegem câtă nefericire ne-a produs.
Dacă am experimentat de mici singurătatea, lipsa prietenilor, neiubirea, știm că singurătatea este un prilej de multă amărăciune și păcătuire. Dimpotrivă, dacă am trăit de mici într-un grup de prieteni, știm de asemenea că și grupul te îndeamnă la anumite păcate, pe lângă împlinirea pe care ți-o aduc relațiile de prietenie.
Când ești de unul singur, trăiești foarte dureros viața, dar durerea te poate face profund. Pe când viața într-un grup de prieteni te poate face un om prefăcut, un om lipsit de profunzime, un om care nu poți să îți iei viața în propriile tale mâini. Iar noi avem cu toții nevoie de propriul drum în viață. Căci, chiar dacă vrem sau nu vrem acest lucru, noi trebuie să decidem, să optăm pentru o anume traiectorie a vieții noastre.
Însă, sunt puțini cei care își urmează vocația! Sunt puțini cei care vor să sufere și suferă mult pentru a se împlini interior. Cei mai mulți – lucru observabil – se lasă pe mâna părinților, a anturajului, a nevoilor sociale din timpul lor. Din timpul când trebuie să își decidă viitorul. Și astfel aleg o meserie bănoasă sau își schimbă profesia cu o alta, dacă văd că aceea e mai profitabilă.
Însă problema adolescenței și a tinereții este dragostea. Începutul dragostei. Și pentru dragoste ai nevoie de bani. Dar mai înainte de bani e nevoia de un altul, de celălalt. Și pentru ca să fii plăcut de o fată sau de un băiat trebuie să ai lucruri în comun cu ea sau cu el. Frumusețea, timpul liber, dorința de experiențe nu sunt pași siguri pentru o relație reală. Însă munca reală, credința, onestitatea, dăruirea, atenția, conștiința sunt începutul iubirii.
Pentru că iubirea are multă conștiință și multă dăruire, dar și multă muncă în spatele ei. Căci înțelegi că atunci când iubești trebuie să te dărui și să dărui lucruri reale persoanei iubite.
Dacă tinerii ar fi învățați să își caute soțul/ soția la Dumnezeu, în rugăciunea către Dumnezeu, lucrurile nu s-ar mai complica atât de mult. Însă, pentru că nu își cer partenerul de viață de la Dumnezeu, îl aleg pe cel pe care i-l recomandă oamenii. Și oamenii aleg după gustul lor. Însă tinerii ar trebui să se căsătorească după gustul lor, după iubirea lor luminată de Dumnezeu. Căci Dumnezeu, Care ne luminează despre orice lucru din viața noastră, cu atât mai mult dorește să ne lumineze în problemele esențiale ale vieții noastre. Iar Căsătoria este un lucru fundamental în viața unui Mirean, după cum intrarea în Monahism e un lucru fundamental pentru un Monah.
Și dacă am stărui în rugăciune și am aștepta ca Dumnezeu să ne vorbească într-un anume fel, am alege în mod real partenerul de viață. Pentru că Dumnezeu ne luminează în scurt timp asupra celui pe care îl iubim și îl respectăm.
Dar un om care dorește să afle despre alții, despre istoria altora, despre perioade istorice în lanț, dorește în primul rând să se cunoască pe el însuși. Cine citește experiențele Sfinților Bisericii, viețile marilor oameni ai lumii, diverse opere literare și filosofice, înțelege că are multe în comun cu ei, dar și că are multe neajunsuri în comparație cu ei. Nu poate să nu îți placă profunzimea, măsura, ordinea, frumusețea, sublimitatea operelor de artă și a întregii creații a lui Dumnezeu. Pentru că oamenii iau din cele ale lui Dumnezeu și își pun în sufletul lor sau filtrează toate prin sufletul lor, îmbogățindu-se prin cele pe care le pot înțelege și iubi.
Numai că poți să aduni înțelegeri multiple și să te lămurești interior în măsura în care te curățești de patimi. În măsura în care scoți răul din tine, poți să te afunzi în profunzimea înțelepciunii lui Dumnezeu.
La prima vedere, problema curățirii de patimi este una abstractă, deși ea este foarte practică. Pentru că trebuie să știi care sunt patimile. Și ca să le cunoști, ai nevoie să citești cărțile Sfinților lui Dumnezeu despre patimi. Pentru că, pe baza lor, începem să identificăm în noi înșine propriile noastre patimi. Iar în relațiile cu patimile noastre sunt și păcatele noastre.
În jurul patimilor desfrânării, mândriei, urii, răutății, iubirii de sine, iubirii de bani, fricii și a altora ca ele se învârt toate păcatele noastre. Cele pe care noi trebuie să le spovedim! Pe care noi trebuie să le punem pe hârtia de Spovedanie și să ni le asumăm ca rele ale noastre.
Și păcătuim pentru că poftim păcătos, pentru că ne e frică, pentru că ținem la orgoliul nostru, la ce spun alții despre noi. Păcatul e modul nostru nefiresc de a exista. Și pe măsură ce ne spovedim păcatele și patimile și luptăm cu patimile din noi, pe atât înțelegem că lupta pentru noi înșine e lupta pentru curăție. Dar lupta pentru curăție ne arată că noi suntem în luptă continuă cu vechiul om, cu omul păcatului, cu omul afundat în păcate. Și dacă în noi înșine, în mod continuu, păcatul se infiltrează pentru că pactizăm cu el, pentru că îi dăm drumul în casa sufletului nostru, iar noi ne aplecăm spre diverse patimi, această stare interioară ne umple de pocăință. Căci vedem în noi înșine lucruri care nu ne plac, un fel de-a fi cu care nu suntem de acord, dar pentru care avem slăbiciune.
Iar slăbiciunile noastre păcătoase sunt continua noastră nefericire. Nefericire pe care trebuie să o punem continuu în rugăciunea noastră către Dumnezeu, pentru că doar El ne poate ajuta să ne învingem patimile.
Așadar, cunoașterea de sine înseamnă a cunoaște lucrurile de care suntem capabili, a ne cunoaște potențele, dar și ceea ce frânează dezvoltarea noastră mintală, sufletească și duhovnicească. Pe măsura la cât citim, la cât muncim, la cât ne rugăm, înțelegem cât putem munci și cât ne putem osteni într-o zi, într-o săptămână, într-un an. Avem nevoie să revedem continuu lucrurile făcute, cât și pe cele nefăcute, ca să înțelegem diferența dintre a vrea și a putea. Iar dacă privești cu atenție lucrurile pe care le-ai făcut, ele seamănă cu tine, ele te exprimă, dar te exprimă și în bunele, cât și în relele tale.
Tocmai de aceea, e nevoie continuă de o continuă sporire duhovnicească, pentru ca sporirea noastră intelectuală și materială să fie amprentată puternic de duhovnicie. Căci, la propriu, nici nu putem să ne oprim din sporirea duhovnicească, fără să cădem în grave păcate. Ci, odată ce am început să ne cunoaștem pe noi înșine și să îi slujim lui Dumnezeu, acest proces interior e nesfârșit. Nu îl putem opri deloc. Pentru că fiecare zi înseamnă un pas mai departe în cunoașterea lui Dumnezeu și în cunoașterea de sine.
Astfel înțelegem de ce anul bisericesc nu are nicio zi liberă, adică fără vreo slujire liturgică. În fiecare zi noi Îi slujim lui Dumnezeu și pomenim un număr mare de Sfinți ai lui Dumnezeu. Pentru că fiecare zi a Bisericii, ca și a noastră, personală, e o ascensiune spre Împărăția lui Dumnezeu. E o urcare continuă spre Dumnezeu. Și pentru că viața noastră este o continuă urcare, e o continuă elevare interioară, cunoașterea de sine e mereu plină de noutate. Pentru că, ajutat de Dumnezeu, poți să faci lucruri de care nu te credeai capabil. În sensul bun al cuvântului.
Dar orice renunțare la urcuș înseamnă cădere. Și orice păcat e o cădere din urcușul duhovnicesc! De aceea, pe foaia de Spovedanie – pe care mulți nu o înțeleg și nici nu o doresc, dar care e oglinda reală a păcatelor noastre – avem multe de scris. Avem multe de scris tot timpul. Și ceea ce spovedim, aceea Dumnezeu vindecă în noi. Pentru că ceea ce spovedim, aceea recunoaștem că suntem.
Și mulți se întreabă de ce, la Spovedanie, nu ne spunem și faptele bune. Sau, tocmai pentru că vor să le spună și pe acelea, pentru că vor să fie știute și recunoscuți mai degrabă datorită lor, mulți ne spun faptele și gândurile și sentimentele lor bune, dar nu și pe cele rele. Însă Spovedania este numai pentru cele rele, pentru că ele trebuie îndreptate! Și dacă omul se îndreaptă, dacă iese din acele păcate pe care le spovedește, se luminează tot mai mult și faptele lui cele bune. Pentru că iertarea continuă a lui Dumnezeu ne întărește în nevoința noastră și ne umple de smerenie și de pace. Căci noi avem conștiința fermă că El ne păstrează pe linia de plutire a vieții duhovnicești și că numai El ne readuce la loc, în harul Său și în pacea Bisericii, la fiecare spovedire a păcatelor noastre.
La fiecare Spovedanie noi trebuie să ne spovedim doar păcatele noastre! Ultimele păcate, pe cele făcute de la ultima noastră Spovedanie. Fără detalii, doar păcatele! Însă Duhovnicii vor înțelege, dincolo de ceea ce noi spovedim, cine suntem de fapt. Pentru că și a te spovedi e o mare sinceritate și o mare exigență față de sine. La fiecare spovedire a păcatelor, noi coborâm în noi înșine, la realitatea noastră interioară, dar coborâm împreună cu Dumnezeu, de la Care așteptăm ajutorul nostru. Pentru că numai El ne vindecă și ne rezidește interior, numai El ne umple de pacea Sa și de toată delicatețea. Iar Duhovnicul e martorul îndreptării noastre continue, dar și cel prin care coboară în noi slava lui Dumnezeu. Și trăind în slava Lui, noi putem da mărturie despre realitatea duhovnicească a Spovedaniei și a vieții Bisericii în integralitatea ei.
Așadar, iubiții mei, cunoașterea de sine, pentru noi, creștinii ortodocși, nu înseamnă doar a ne cunoaște păcatele, patimile și virtuțile, ci a cunoaște din plin și prezența lui Dumnezeu în viața noastră. Prezența Lui în noi prin slava Sa cea veșnică. Pentru că noi nu suntem singuri în cunoașterea și în definirea de sine, ci întotdeauna cu Dumnezeu. Căci omul, dintru început, a fost plin de slava lui Dumnezeu, slava Lui fiind constitutivă firii noastre. Pentru că omul așa a fost creat de Dumnezeu: curat, fără de păcat și plin de slava Lui. Iar Biserica e mediul divino-uman în care omul își trăiește cu adevărat starea lui firească, aceea de om duhovnicesc.
Trăiți duhovnicește și bucurați-vă de Dumnezeu în fiecare clipă! Pentru că postul nostru, ca și rugăciunea noastră, ne satură cu totul ființa noastră și ne deschide mereu spre Dumnezeu.
Bucurați-vă de Dumnezeul mântuirii noastre și de orice om în care vedeți lucrarea iubirii lui Dumnezeu! Pentru că mâna lui Dumnezeu se vede în toată creația Lui și toată creația Lui este academia noastră duhovnicească. Din care putem să învățăm zilnic și pe care o putem cuprinde mereu în rugăciunea și în nevoința noastră. Amin!
[1] Începută la 15. 15, pe 6 aprilie 2019, într-o zi de sâmbătă. Soare, 18 grade.
