Teologie pentru azi

Iubiții mei[1],

„smerenia, contrar mândriei, [ne] deschide inima [noastră] într-o mișcare de dragoste către întreaga făptură. [Pentru că] ea se desfătează văzând pe ceilalți în slavă”[2], în slava lui Dumnezeu. Smerenia ne deschide inima noastră spre oameni și spre întreaga creație, pentru ca să le vedem pe toate în profunzimea lor. Și pentru că le vedem pe toate în profunzimea lor, noi ne bucurăm de modul în care Dumnezeu ajută pe fiecare om în viața sa, dar și fiecare făptură a Lui în parte.

Însă, dacă smerenia este o continuă ieșire iubitoare spre alții, o continuă îmbrățișare a oamenilor, mândria ne închide inima și ne îndepărtează de oameni. Și ne îndepărtăm de toți, pentru că îi disprețuim pe oameni în inima noastră. Și îi disprețuim, pentru că ne credem centrul universului și nu vrem ca un altul să fie „mai bun” decât noi. Și asta când noi ne credem „mai buni” decât alții, fără să fim în fapt…

Și pentru că e o vedere exclusivistă, pentru că e o închidere în sine, mândria privește pe deasupra oamenilor și îi disprețuiește pe toți, ca și când i-ar cunoaște pe fiecare în parte [Lc. 18, 11], pe când smerenia privește în sine și spre pământ, având conștiința păcătoșeniei proprii, și cere milostivirea lui Dumnezeu [Lc. 8, 13].

Și când ceri mila lui Dumnezeu, atunci vrei mila Lui pentru toți oamenii. Când ceri mila Lui, atunci îți vezi rănile tale, bolile tale, patimile tale, și înțelegi că de acest rău care te-a afectat în mod profund ontologic, de acest rău care a intrat adânc în ființa ta, însă cu voia ta, nu poți scăpa decât cu ajutorul lui Dumnezeu. Pentru că păcatul ne omoară duhovnicește mereu, dar înviem numai cu ajutorul lui Dumnezeu. Pentru că numai mâna iubirii Sale de oameni ne poate scoate din Iadul cel mai de jos, de unde am căzut prin păcatele noastre cele rele.

Perspectiva încrezută, orgolioasă asupra istoriei și a prezentului e una care se fundamentează pe distanța față de realitatea oamenilor. Pe privirea de la distanță a lor. Cunoști date, cunoști anumite amănunte despre oameni, dar îți place să crezi că această perspectivă parțială și mioapă a ta este „realitatea” oamenilor.

Însă fiecare om are povestea lui de viață! Fiecare om este o lume care se cere cunoscută prin apropierea iubitoare de el. Ca să cunoști realitatea oamenilor trebuie ca ea să ți se reveleze și din partea lui Dumnezeu, cât și a lor. Fapt pentru care, numai prin prietenia și iubirea față de oameni, și luminat de Dumnezeu, poți să înțelegi cine sunt oamenii și de ce trăiesc cum trăiesc și de ce au făcut și fac lucrurile pe care le-au făcut și le fac. Pentru că trebuie să afli ce a stat și stă la baza faptelor lor.

Una vezi din afară, de la distanță, și alta vezi din intimitatea reală cu oamenii! Pentru că realitatea oamenilor nu este exterioară lor, ci interioară lor. Și când vrei să judeci faptele unui om, după ce îl cunoști în mod real, atunci vezi că răul lui e amestecat cu binele lui, și că adâncul lui îți cere să îl iubești și să îl ierți și să te rogi pentru el și nu să îl condamni. Pentru că el, confratele tău, are nevoie de înțelegerea și de rugăciunea ta, și amândoi aveți nevoie de mila și de ajutorul lui Dumnezeu.

Apropierea de oameni te bulversează și te schimbă cu totul. Cât timp crezi că știi cine sunt oamenii, încă nu ai învățat să-i iubești. Dar când începi să îi iubești în mod real, atunci nu îi mai condamni nici pentru păcatele strigătoare la cer pe care le fac, pentru că inima ta e îndreptată spre mântuirea omului, spre binele lui, și nu spre excluderea lui. Căci bunătatea ta față de el e consecința iubirii pentru el și nu a indiferenței față de păcatele sale. Da, păcatele lui sunt mari și merită certat pentru ele! Dar omul e dincolo de păcatele lui. Omul se poate scutura imediat de păcatele lui așa cum scuturi haina de praf. Tocmai de aceea, păcatele nu îl definesc pe om, ci pocăința e cea care ne definește și ne umple de frumusețe. Pentru că vameșul s-a coborât de la templu îndreptat [δεδικαιωμένος] [Lc. 18, 14, BYZ], tocmai prin pocăința lui.

Când privești numai la tine și te gândești doar la binele tău, atunci ești cocoșat și însingurat, ești baricadat în propria ta casă interioară, în sinele tău. Pentru ca să vezi perspectiva lui Dumnezeu asupra ta, trebuie să ieși din tine și să urci în templul Său, ca să I te rogi Lui [Lc. 19, 10]. Și urcarea în templu e pocăința ta pentru păcatele tale! Pentru că numai pocăința știe să se roage cu adevărat.

Tot ceea ce facem fără pocăință și fără iubire, facem mașinal, fără folos interior. Pentru că privim pe deasupra oamenilor și a lucrurilor de zi cu zi, dar nu ne adâncim în noi înșine. Însă pocăința e coborâre adâncă în noi și rămânere în noi pentru a ne ruga Domnului! Cel care se pocăiește poate merge oriunde, pentru că el slujește mereu Domnului, neîncetat. El e înăuntrul său și nu bate câmpii! Noi, cei care ne imaginăm tot felul de lucruri „mari” despre noi înșine, pierdem timpul degeaba, pentru că numai coborând în noi înșine ne umplem de slava lui Dumnezeu. Căci în afara noastră nu găsim binele care ne odihnește. Pentru că slava lui Dumnezeu e binele care ne odihnește și acum, dar și veșnic.

Îndreptarea e duhovnicească! Dumnezeu e Cel care ne îndreaptă interior prin slava Lui. Și ne ridică în picioare și ne face liberi și ne face să stăm drepți duhovnicește prin pocăință, prin recunoașterea de sine și prin cererea continuă a milei Lui. Pentru că nu suntem Drepți înaintea Lui decât atunci când ne considerăm păcătoși. Conștiința vie a păcătoșeniei personale face parte din pocăința noastră, alături de rugăciunea continuă, de spovedirea continuă a păcatelor, de împărtășirea sacramentală continuă cu Domnul și de toate faptele evlaviei dumnezeiești.

– Putem să inventariem faptele altora și să vorbim despre ele?

– Da, putem! Însă nu putem fi niciodată categorici în ceea ce îi privește pe oameni. Pentru că noi nu știm, cu adevărat, adâncul omului și nici ce dorește el cu adevărat. Căci el, cel de ieri, astăzi poate fi altul, iar noi am rămas în mintea noastră certându-ne cu el, cel de ieri. Continua mobilitate interioară a oamenilor e darul lui Dumnezeu pentru împlinirea și mântuirea noastră. Căci noi putem alege binele lui Dumnezeu și să îl lucrăm în multe feluri, după cum putem să alegem să facem răul în multe feluri. Însă binele, cel făcut cu toată voia noastră, e cel care ne definește.

Răul ne depersonalizează, ne urâțește, ne desfigurează interior, pe când binele e cel care ne umanizează și ne îndumnezeiește. A alege contrar voii lui Dumnezeu înseamnă a alege să cobori și să rămâi în Iad, în chinul tău cel veșnic. Tocmai de aceea, a alege Iadul e cea mai mare neîmplinire, una veșnică. Pentru că alegi să nu ai nimic din frumusețea, din curăția și din sfințenia oamenilor. Alegi să nu ai nimic de-a face cu iubirea și cu comuniunea, ci numai cu urâtul și cu disperarea și cu deznădejdea. Iar dacă nu alegi viața cu Dumnezeu, ai ales deja Iadul.

Căci, iubiții mei, alegerea lui Dumnezeu înseamnă viața continuă cu El. Dacă Îl alegi pe El ești mereu în Biserica Lui, ești mereu în slujirea Sa, ești mereu învățat de El cele ale Sale, ești mereu umplut de bucuria Lui cea veșnică. Viața cu Dumnezeu nu e anostă, nu e întunecată, nu e fără bucurie, ci e plină de noutate și de împlinire dumnezeiască. Pentru că înțelegi mereu tainele Lui, te umpli de iubirea și de pacea Lui, Îi slujești Lui cu evlavie și cu recunoștință, și te simți împreună cu toți oamenii și nu deasupra lor sau în indiferență față de ei.

Pentru că viața de comuniune a Bisericii e viața noastră de zi cu zi, iar noi ne simțim cu toții părtași slavei lui Dumnezeu. Slava Lui e bucuria și pacea noastră, e înțelepciunea și sfințenia noastră. El, prin slava Sa, ne face să nu ne simțim singuri și triști. Pentru că împreună cu El noi avem totul, fiindcă El e viața noastră. Și pentru că El e cu noi, nu ne simțim bine făcând răul, ci numai făcând binele care ne sfințește.

Și noi spovedim tot păcatul, tot răul din noi înșine, pentru ca să ne curățim de el. Căci vrem ca El, în mod deplin, să fie cu noi și în noi prin slava Lui, și să ne mutăm împreună cu Sfinții și Îngerii Lui. Perspectiva eshatologică împlinitoare a vieții noastre e perspectiva întregii creații. Pentru că noi mergem spre Împărăția lui Dumnezeu și nu spre un loc neștiut și neînțeles. Noi mergem spre Dumnezeu, atrași fiind de El la Sine, pentru ca să trăim împreună cu El veșnic.

Însă, dacă te omori prin păcatele tale și stai în starea ta de moarte sufletească până la sfârșit, viața ta e o continuă neîmplinire. Pentru că împlinirea omului e viața cu Dumnezeu, e viața sfântă. Și noi, pe oamenii care nu se pocăiesc, nu trebuie să îi condamnăm, ci să ne rugăm pentru ei cu durere, pentru întoarcerea lor, căci și așa suferința lor interioară e imensă.

Așa cum nu putem fi indiferenți față de cei bătrâni, față de cei singuri, față de cei suferinzi, ci încercăm să le înseninăm viața, tot la fel nu putem trece nepăsători peste dramele celor care nu Îl cunosc pe Dumnezeu. Sufletul lor e o rană vie! În adâncul lor, ei țipă după iubirea noastră! Căci un om necredincios e un om singur și bolnav în mod fundamental. E singur, pentru că nu Îl are pe Dumnezeu, și e bolnav ontologic, pentru că El nu l-a vindecat cu mila Lui.

De aceea, pentru toți însingurații pământului, pentru toți cei care nu L-au cunoscut pe Dumnezeul lor, noi trebuie să ne rugăm neîncetat. Ca ei să Îl cunoască pe El și Biserica Lui. Și să vină aici, împreună cu toți cei credincioși, ca să se vindece fundamental de neiubire. Pentru că Dumnezeu e Cel care ne învață să iubim și să ne sfințim viața și să ne bucurăm de curăția și de marea Lui transfigurare interioară.

Dumnezeu să binecuvânte drumul nostru spre Învierea Domnului, pe care îl începem azi! Să ne întărească pe toți în faptele evlaviei și ale curăției dumnezeiești, ca să ne nevoim pentru mântuirea noastră! Amin.

[1] Începută la 12. 17, în zi de joi, pe 18 februarie 2021. Cer înnorat, 8 grade, vânt de 11 km/ h.

[2] Arhimandritul Sofronie [Saharov], Nașterea întru Împărăția cea neclătită [neclătinată], cu trad. din lb. rusă de Ierom. Rafail (Noica), Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p. 225.