Paraclisele Sfinților Haralambos și Minas
Cartea poate fi downloadată de aici
în format PDF:
Paraclisele Sfintilor Haralambos si Minas
Este a 243-a carte pe care am publicat-o online.
Faptele Apostolilor BYZ (ediția liturgică)
Cartea poate fi downloadată de aici
în format PDF:
Faptele Apostolilor BYZ (editia liturgica)
Este a 242-a carte pe care am publicat-o online.
Faptele Apostolilor (ediția BYZ)
Cartea poate fi downloadată de aici
în format PDF:
Este a 241-a carte pe care am publicat-o online.
Slujba Sfântului Ilie văzătorul de Dumnezeu
Cartea poate fi downloadată de aici
în format PDF:
Slujba Sfantului Ilie vazatorul de Dumnezeu
Este a 240-a carte pe care am publicat-o online.
*
Sinaxarul
Întru această lună, în 4 zile, facem pomenirea Sfântului Ilie văzătorul de Dumnezeu, Mărturisitorul, Părintele nostru, care a mărturisit în închisorile comuniste dreapta credință și s-a sfințit prin rugăciunea cea neîncetată și a adormit în mod cuvios în luna mai a anului 2005.
Stihuri
Cu Sfinții și cu Puterile cele de sus împreună rugător și nouă neîncetat apărător.
L-ai iubit pe Dumnezeu în mod desăvârșit și ai fost primit de Cel ce te-a iubit.
În Miercurea Luminată ai adormit și Biserica Lui ai veselit.
Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu, pe numele său de mirean: Ilie Mocanu, s-a născut pe 20 iulie 1919, de ziua Sfântului Profet Iliu Tesvitis[1], din părinții Stan și Petra[2]. Mama sa a fost casnică și l-a crescut, iar tatăl său a fost militar[3]. Primele 4 clase le-a făcut în satul Balta Verde, în jud. Dolj[4], unde a fost detașat tatăl său, iar clasele 5-8 și Liceul teoretic în orașul Turnu Măgurele, din jud. Teleorman, terminându-l în 1939, la vârsta de 20 de ani.
A fost liniștit și serios de când era copil și nu s-a bătut cu nimeni și nici n-a înjurat pe nimeni, iar la Biserică a fost dus de către tatăl său, care a fost sever cu el. Era singuratic, îi plăcea să mediteze, și-a dorit de mic să fie Poet, apoi Profesor, ajungând și una și alta[5]. Și-a dorit să plece în război, ca să lupte pentru România, trăindu-l de la început și până la sfârșit, lucru care i-a schimbat caracterul într-o anume măsură. Și, fiind pe front, cu harul lui Dumnezeu, în loc să fie deznădăjduit, i s-a trezit în el dragostea de viață. Începuse Facultatea de Litere și Filosofie în 1939-1940 la București, a fost în război, și-a reluat studiile și a terminat-o în 1947, la vârsta de 28 de ani[6]. Și-a luat licența în Limba Română în 1947 și, în același an, a fost numit Profesor la Liceul Sfântul Haralambie din Turnu Măgurele[7]. A fost 5 ani Profesor de Limba Română la Turnu Măgurele (1947-1952) și un an de zile Inspector Școlar la Roșiori de Vede (1950-1951). Pentru că a fost văzut vorbind cu un legionar, Sfântul Ilie a fost considerat legionar și a fost încarcerat timp de 12 ani și 6 luni. A fost încarcerat în 12 ianuarie 1952[8], la vârsta de 33 de ani, și condamnat la 18, apoi la 15 ani de detenție cu muncă silnică[9]. În închisoare a învățat rugăciunea inimii de la un ucenic al Sfântului Arsenie Boca[10] și a ajuns să se curățească de patimile sale, să se umple de slava lui Dumnezeu din destul și a trăit zile întregi în slava lui Dumnezeu, îndumnezeindu-se în mod preafrumos[11]. Închisorile în care a suferit mult, dar s-a și îndumnezeit, au fost Uranus, Jilava, Gherla, Minele de plumb Baia Sprie și Cavnic, Spitalul TBC din Târgu Ocna și Aiud[12].
Marile sale vedenii dumnezeiești și starea sa de îndumnezeire le-a trăit în anii 1963-1964, adică la vârsta de 44-45 de ani. Poemele sale din închisoare le-a memorat și în ele și-a introdus vederile dumnezeiești trăite acolo. Iar textele sale despre acele zile sfinte confirmă și amplifică cele spuse în poeme.
A fost vindecat de congestie cerebrală de Însuși Domnul, pe Care L-a văzut într-o vedenie dumnezeiască[13]. Când a primit darul rugăciunii neîncetate și a început să vadă slava lui Dumnezeu întru el[14], doi demoni, ca un corb și ca un șobolan, s-au lipit de fruntea lui și îl enervau continuu, după care a venit demonul hulei pe fruntea lui care l-a chinuit interior[15]. După ce inima și mintea i s-au curățit și s-a umplut deplin de lumina dumnezeiască, Sfântul Ilie se vedea în lumina lui Dumnezeu și era o lumină în lumina Sa[16]. A auzit-o pe Născătoarea de Dumnezeu în vedenie cântând rugăciunea Tatăl nostru. A văzut Împărăția lui Dumnezeu și pe Sfintele Puteri cerești și pe Sfinții lui Dumnezeu lăudându-L neîncetat pe Dumnezeu[17]. L-a văzut pe Sfântul Arhanghel Mihail, împreună cu cetele lui, care au venit în ajutorul său în mod extatic[18]. Este vindecat din nou de Domnul, în vedenia visului, care i-a umblat în inimă și l-a vindecat pe când era în neputință extremă[19]. A primit darul deosebirii vedeniilor[20] și pe cel al vederii înainte[21]. A primit darul lacrimilor celor duhovnicești[22] și pe cel al povățuirii dumnezeiești. A primit darul vederii lucrurilor celor din trecut, văzându-L pe Domnul rugându-Se în Grădina Ghetsimani[23].
Și-ar fi dorit să se facă Monah[24], dar a ales să stea alături de familia lui și să nu le mai provoace noi dureri, după durerile trăite în timp ce el fusese închis pe nedrept. Însă și-a așteptat îndelung ucenicii săi, pe aceia pe care și i-a dorit să îi facă fii ai luminii dumnezeiești[25]. Iar atunci când Părintele Dorin Picioruș l-a întâlnit, ucenicul, editorul și moștenitorul operei sale, l-a văzut ca un stâlp de lumină dumnezeiască, care unea pământul cu cerul[26], și a trăit numeroase experiențe dumnezeiești în preajma sa și datorită lui.
În 1964 a fost eliberat din închisoare, având vârsta de 45 de ani, și a fost silit să facă munci improprii lui. Timp de 4 ani a fost Calculator de salarii pentru IGO [Întreprinderea de gospodărie orășenească) Turnu Măgurele [1964-1968], alți 4 ani a fost Translator de Limba Engleză la Combinatul de îngrășăminte chimice din Turnu Măgurele [1968-1972], iar numai în ultimii ani până la pensionare, timp de 5 ani, a fost Profesor de Limba Engleză [1971-1976]. Când s-a pensionat în 1976[27] avea 57 de ani.
Pe 5 ianuarie 1979, pe când avea 60 de ani neîmpliniți, Sfântul Dumitru Teologul i-a răspuns la scrisoarea sa și i-a spus că poemul său seamănă cu cele ale Sfântului Simeon Noul Teolog[28].
S-a bucurat mult de minunea Revoluției Române din decembrie 1989[29] și a avut revelația că Dumnezeu Își va arăta puterea Sa în România, pentru că aici „va flutura un adevărat drapel al credinței”[30]. În 1990 își începe pregătirea editorială pentru a-și publica experiența dumnezeiască[31], însă numai în anii 1997 și 1998 i s-au tipărit pentru prima oară în volum din poemele sale mistice și din însemnările sale mărturisitoare[32].
Ucenicul său îl cunoaște în vara anului 1995[33], pe când avea 17 ani, iar Sfântul Ilie avea 76 de ani. Era plin de cuviință, de atenție, de rugăciune dumnezeiască. Surâsul său era curat[34], fața sa era cuvioasă, trupul său era ascetic și deschiderea sa față de ucenicul său și de viitoarea sa soție a fost copleșitoare pentru ei. Și era atât de plin de slava lui Dumnezeu, încât ea ieșea în mod personalizat din el și îi inunda din destul și pe ei. Iar Academia Teologică din casa sa a fost formată din toate întâlnirile cu el, în care li s-a confesat în amănunt, și din toate povățuirile pe care li le-a dat.
Începând cu anul 1998 n-a mai putut să scrie[35] din cauza bolii Parkinson, a tremuratului continuu al mâinilor. Avea 79 de ani pe atunci.
Pe 21 aprilie 2003, pe când avea 83 de ani, îi dăruie ucenicului său cele 6 caiete manuscriptice[36]. Rămâne văduv pe 9 decembrie 2003, în zi de marți, la ora 19 și 10 minute, când a adormit iubita sa soție, Florica, pe care o alinta spunându-i Ochi albaștri[37]. Corespondența cu soția sa, dintre anii 1944-1947, i-a dăruit-o ucenicului său în septembrie 2004[38]. A orbit trupește în cele din urmă, dar s-a umplut deplin de rugăciune. Și a adormit pe 4 mai 2005, în Miercurea Luminată, trăind 85 de ani, 9 luni și 14 zile[39], dar s-a mutat în Împărăția lui Dumnezeu unde se roagă neîncetat pentru noi.
Sfinții lui Dumnezeu pomeniți pe 4 mai dimpreună cu Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu, Mărturisitorul:
Sfântul Curcodomus Diaconul de la Roma, ajutorul Sfântului Peregrinus, Episcopul de Antissiodorensis (sec. 2)[40], Sfântul Sfințit Mucenic Porphyrius († 250)[41], Sfânta Mucenică Pelaghia [Πελαγία][42] Fecioara († 287[43]), Sfântul Sfințit Mucenic Albianos [Αλβιανός], Episcopul de Anea [Ἄναια], împreună cu Sfinții săi ucenici martirizați dimpreună cu el († 284-303)[44], Sfântul Sfințit Mucenic Erasmus, Episcopul de Formia, în Italia, dimpreună cu 20.000 de Sfinți Mucenici martirizați dimpreună cu el († 303)[45], Sfântul Mucenic Florianus, dimpreună cu cei 40 de Sfinți Mucenici martirizați dimpreună cu el la Lorch, în Austria († 304)[46], Sfântul Sfințit Mucenic Silvanus, Episcopul Gazei, dimpreună cu 40 de Sfinți Mucenici († 311)[47], Sfânta Monica din Tagaste, mama Sfântului Ierarh Augustinus de Hippo Regius († 387)[48], Sfântul Presbiter Nepotianus († 395), nepotul Sfântului Heliodorus, Episcopul de Altino, din Italia[49], Sfântul Cuvios Ilarios [Ἱλάριος] Făcătorul de minuni[50], Sfinții Mucenici Antoninos [Ἀντωνίνος], Afrodisios [Ἀφροδίσιος], Valerianos [Βαλεριανός], Leontios [Λεόντιος], Macrobios [Μακρόβιος] și Midas [Μίδας], dimpreună cu cei 60 de Sfinți Cuvioși Mucenici martirizați împreună cu ei în Schitopolis (încep. sec. al IV-lea)[51], Sfântul Venerius, al doilea Episcop al Milanului, susținătorul Sfântului Ioannis Hrisostomos († 409), Sfântul Conleth, Primul Episcop de Kildare († 519), Sfântul Cuvios Antonius, întemeietorul Mănăstirii Sfântul Iulianus din Tours (sec. al VI-lea), Sfântul Cuvios Æthelred, fostul Rege al Merciei († 716)[52], Sfântul Sacerdos, Episcopul de Limoges, în Franța († 720)[53], Sfântul Cuvios Nichiforos [Νικηφόρος], Igumenul Mănăstirii Midichios († 813)[54], Sfântul Ierarh Atanasios [Ἀθανάσιος], Episcopul Corintosului (sec. 10-11)[55], Sfântul Gotthard, Episcopul de Hildesheim, în Germania († 1038)[56], Sfânta Cuvioasă Feodosia [Феодосия], Principesa Vladimirului și mama Sfântului Alexandr Nevskii [Александр Невский] († 1244)[57], Sfântul Cuvios Nichiforos [Νικηφόρος] Isihastul din Muntele Athos, Părintele duhovnicesc al Sfântului Grigorios Palamas († înainte de anul 1300)[58], Sfinții Cuvioși Isaak [Исаак], Climent [Климент], Kirill [Кирилл], Nikita [Никита] și Nikifor [Никифор] Alfanov [Альфанов], cei dimpreună frați, din Novgorod (sec. 14)[59], Sfântul Sfințit Mucenic Ioann Vasiliev Preotul († 1942)[60], Sfântul Sfințit Mucenic Nikolai Tohtuev [Николай Тохтуев] Diaconul († 1943)[61], Sfântul Sfințit Mucenic Vasilii Martîș [Василий Мартыш] Protoiereul († 1945), Sfântul și Dreptul Lazaros, Ierarhul, cel a 4-a zi înviat din morți, și Sfânta Maria Magdalini, cea întocmai cu Sfinții Apostoli, la mutarea Sfintelor lor Moaște[62], Preacurata Stăpână la sinaxa Sfintei sale Icoane Născătoarea de Dumnezeu „cea Veche” (sec. 16)[63].
Cu ale lui sfinte rugăciuni și cu ale celor dimpreună cu el pomeniți, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne și ne mântuie pe noi! Amin!
Opere complete (vol. 1)
Cartea poate fi downloadată de aici
în format PDF:
Este a 239-a carte pe care am publicat-o online.
*
Lumea civilizată nu suportă contemplația și, mai ales, nu suportă o viziune profundă asupra lumii. Atâta timp cât nimeni nu iese din tipare, cât nimeni nu reclamă viața ca sfințenie, cât timp Dumnezeu nu revine în discursul și în viața noastră într-un mod foarte epifanic, ești unul dintre cei mulți, care ai dreptul la o existență placidă, supervizat de forurile îndrituitoare (p. 6).
Postmodernismul are ca prim punct de plecare acceptarea necondiționată a efemerității, a fragmentarității, a discontinuității și a haosului (p. 15).
Eclectismul arhitecturii și al artei postmoderne în general dezgustă mediile tradiționaliste, iar detașarea esteticii de etică face ca postmodernismul să promoveze păcatul într-un mod „sublim”, din punctul de vedere al esteticii, dar nu și din cel al moralei. […] Trebuie să distrugem, ne încurajează postmodernismul, modelele culturale existente, prin arborarea nihilismului cu obstinație, pentru ca noua lume, lumea imposibilului, atunci când ea va deveni realitate, să fie o lume perfect autonomă și promotoarea unei alte origini de drept. Radicalismul reificării merge mână în mână cu partiționarea lumii. Cei bogați sunt elita care conduce lumea, pe când clasa de mijloc și sărăcimea se retrag în niște ghetouri apreciate de clasa care deține puterea, fiind prezentate de dragul plăcerii estetice drept lume a contingenței, dar pentru care nu se face nimic mai mult, în afară de o perfectă izolare a lor de spațiul unde activează megalomana putere capitalistă [p. 21].
Sermon at the Life-bearing Spring [2025]
Hristos is risen!
My beloveds[1],
the spring of the Mostpure Mistress proved to be a miracle worker, but it speaks to us secretly about the source of grace within ourselves. For the Lord told us: „the water that I will give him will become in him a spring of water springing up into eternal life” [Ioannis, 4, 14, BYZ]. The spring of the Theotokos works miracles unceasingly, because she works all things with the glory of God, just as His eternal glory unceasingly springs up in us. And both sources, the historical and the interior, show the ceaseless work of God in the world. Because God works everything in a most wonderful way, with great power and divine purity[2].
Those who seek God’s wonders, but do not love Him, are ungrateful. Because they want gifts, but not the relationship. Only that God wants us to have a real relationship with Him, one in which we are eternal with Him and not something pas- senger. Because the spring of God’s glory within ourselves is one that eternalizes His relationship with us. He shows His glory in us, so that we may become fully intimate with Him and so that we may have total trust in God. Because He teaches us through His glory what kind of life we must live[3].
The Saints speak to us through their Holy Icons, just as the Mother of God works miracles through the water of her mercy. The matter is permeable to grace, the matter can be transfigured incessantly, because the fulfillment of matter is divine transfiguration. If the matter were not penetrated by grace, our body could not be ghostualized. But God works all things through His glory and deifies our soul and body, because His glory is our fulfillment[4].
We have sanctified the water today, because the glory of God remains in the water and keeps it full of holiness. And the sanctification of the water has universalized the wonderful spring of Constantinople, because the grace of God works there and here the same. The same grace is in all believers. Because the glory of God is the air of the Church, which we breathe incessantly in a mysterious way[5].
The spring of the Church is God Himself. His Church expands unceasingly in history, because all creation must be transfigured. What was begun in the Church will be completed at the second coming into the glory of the Lord. Because the whole creation will enter in eternity, it will be transfigured through His glory, because all must be filled with His eternal glory[6].
We must fill ourselves with His light, because all will be filled with light. Our purpose is deification. The real relationship with God means our filling with His glory, i.e. our continuous deification. And God’s glory from the Church is the leaven of the transfiguration of all matter, of all creation, because His glory is the light that transfigures everything[7].
This is how we understand why today’s feast is a paschal one: because it has in its depths the glory of God that transfigures all. Because we do not drink water, but water full of the glory of God, which cleanses us, enlightens us and sanctifies us. And if the water is holy, we can sanctify ourselves all the more, because we and all creation must be filled with His glory[8].
With this holy water we sanctify your homes, your things, your lives. The water goes away, but His grace remains in us. And we need His grace in order to live christianly, in order to sanctify ourselves without ceasing. Therefore, we cannot live without His Church and without His grace. Our reporting to the Church is ontological, because our real fulfillment depends on it. Without His glory we are dead. Therefore, under no circumstances can we exclude the Church from society, because it is the spring of life for the whole creation, not only for our human society[9].
The glory of God is the real life of man, and we receive it through the Servants of the Church, who are not all Saints. Often, we have the most temptations through the unholy people of the Church, who claim to be Saints. If we cannot abstract the sins of the Servants of God, we lose our relationship with God, with the Spring of our life. And this is a fatal error. Because we confuse the bucket of water with the Spring of life. The Hierarch or the Priest can deceive us, they can hurt us in our faith, but we must pursue our fundamental interest and namely: our sanctification. And just as we go to the doctor for medicines and not for his person, so we should come to the Church for God’s salvation[10].
In the Great Week I confessed and gave communion to a few people for the first time. And, after I gave communion to one man, his eyes were filled with divine light, with grace. And when they confessed their sins out loud, I rejoiced beyond words, because they were healing themselves internally with His grace. It is the same today: whoever drinks with faith from this water, rejoices divinely. He rejoices secretly. Because our joys are divine, they are mysterious, they are ontologically healing, because they truly strengthen our person[11].
Some go to the gym for muscles, while we need the grace of God to strengthen us in the face of life’s hardships. Muscles don’t help you when you’re going through hard times, but peace of mind is the greatest blessing. Because the grace of God strengthens our will, strengthens our mind, strengthens our heart, strengthens our life in our relationship with God[12].
The Mother of God holds the Lord in her arms, in the Icon of today’s feast, to show us that grace descends from Him. For the Mother never replaces Hristos, but teaches us to do everything He tells us [Ioannis 2, 5, BYZ]. Because Maria, the Mother of God, fulfills herself in her relationship with her Son and with the Father and with the Holy Ghost, in her relationship with our triune God. And we, her ghostual children, have the same holy fulfillment: with our triune God, Who always fills us with His eternal glory[13].
And the relationship with God, my beloveds, is our eternal fulfillment. With whomever we have real loving relationships, we have eternal relationships. Because to love means to fully assume the other. But the real love is the ghostual love, it is the love full of God’s glory, through which God gives us the power to truly love people. Therefore, we always need His glory, so that we can truly love people. Amin[14]!
[1] Started at 12.22, in the Great Thursday, on 16 april 2025. Sun, 17 degrees, wind of 6 km/h.
[2] Hristos a înviat! Iubiții mei, izvorul Preacuratei Stăpâne s-a dovedit a fi unul făcător de minuni, dar el ne vorbește tainic despre izvorul harului din noi înșine. Căci Domnul ne-a spus: „apa pe care i-o voi da lui se va face în el izvor de apă izvorând întru viață veșnică” [Ioannis 4, 14, BYZ]. Izvorul Născătoarei de Dumnezeu face minuni neîncetat, pentru că ea le lucrează pe toate cu slava lui Dumnezeu, după cum neîncetat izvorăște în noi slava Lui cea veșnică. Și ambele izvoare, cel istoric și cel interior, arată lucrarea neîncetată a lui Dumnezeu în lume. Pentru că Dumnezeu le lucrează pe toate în mod preaminunat, cu multă putere și curăție dumnezeiască.
[3] Cei care caută minunile lui Dumnezeu, dar nu Îl iubesc pe El, sunt nerecunoscători. Pentru că vor daruri, dar nu și relația. Numai că Dumnezeu voiește să avem o relație reală cu El, una în care să fim veșnic cu El și nu ceva pasager. Pentru că izvorul slavei lui Dumnezeu din noi înșine e unul care eternizează relația Lui cu noi. El Își arată slava Lui în noi, pentru ca să ne intimizăm la modul deplin cu El și pentru ca să avem totală încredere în Dumnezeu. Pentru că El ne învață prin slava Lui ce fel de viață trebuie să trăim.
[4] Sfinții ne vorbesc prin Sfintele lor Icoane, așa cum Maica lui Dumnezeu face minuni prin apa milei sale. Materia e permeabilă la har, materia poate fi transfigurată neîncetat, pentru că împlinirea materiei este transfigurarea dumnezeiască. Dacă materia nu ar fi penetrată de har, trupul nostru nu ar putea fi înduhovnicit. Dar Dumnezeu lucrează toate prin slava Lui și ne îndumnezeiește sufletul și trupul nostru, pentru că slava Lui e împlinirea noastră.
[5] Am sfințit astăzi apa, pentru că slava lui Dumnezeu rămâne în apă și o ține plină de sfințenie. Și sfințirea apei a universalizat izvorul minunat de la Constantinopol, pentru că harul lui Dumnezeu lucrează și acolo și aici la fel. Același har e în toți cei credincioși. Pentru că slava lui Dumnezeu e aerul Bisericii, pe care noi îl respirăm neîncetat în mod tainic.
[6] Izvorul Bisericii e Dumnezeu Însuși. Biserica Lui se extinde neîncetat în istorie, pentru că toată creația trebuie să se transfigureze. Ceea ce s-a început în Biserică se va desăvârși la a doua venire întru slavă a Domnului. Pentru că întreaga creație va intra în veșnicie, se va transfigura prin slava Lui, pentru că toate trebuie să fie pline de slava Lui cea veșnică.
[7] Trebuie să ne umplem de lumina Lui, pentru că toate vor fi umplute de lumină. Scopul nostru este îndumnezeirea. Relația reală cu Dumnezeu înseamnă umplerea noastră de slava Lui, adică continua noastră îndumnezeire. Și slava lui Dumnezeu din Biserică e drojdia transfigurării întregii materii, a întregii creații, pentru că slava Lui e lumina care transfigurează toate.
[8] Așa înțelegem de ce praznicul de azi e unul pascal: pentru că are în adâncul lui slava lui Dumnezeu care transfigurează toate. Pentru că noi nu bem apă, ci apă plină de slava lui Dumnezeu, care ne curățește, ne luminează și ne sfințește pe noi. Și dacă apa e sfântă, noi cu atât mai mult ne putem sfinți, pentru că noi și întreaga creație trebuie să fim plini de slava Lui.
[9] Cu această apă sfântă vă sfințim casele, lucrurile, viețile. Apa se duce, dar rămâne harul Lui în noi. Și noi avem nevoie de harul Lui pentru ca să trăim creștinește, pentru ca să ne sfințim neîncetat. De aceea nu putem trăi fără Biserica Lui și fără harul Său. Raportarea noastră la Biserică e una ontologică, pentru că de ea ține împlinirea noastră reală. Fără slava Lui noi suntem morți. De aceea, sub nicio formă nu putem exclude Biserica din societate, pentru că ea este izvorul de viață al întregii creații, nu numai al societății noastre umane.
[10] Slava lui Dumnezeu este reala viață a omului și pe ea o primim prin Slujitorii Bisericii, care nu sunt toți Sfinți. Adesea, cele mai multe ispite le avem prin oamenii nesfinți ai Bisericii, care pretind a fi Sfinți. Dacă nu putem face abstracție de păcatele Slujitorilor lui Dumnezeu, noi pierdem relația cu Dumnezeu, cu Izvorul vieții noastre. Și aceasta e o eroare fatală. Pentru că încurcăm găleata de apă cu Izvorul vieții. Ierarhul sau Preotul ne pot sminti, ne pot răni în credința noastră, dar noi trebuie să ne urmărim interesul fundamental și anume: sfințirea noastră. Și așa cum mergem la medic pentru medicamente și nu pentru persoana lui, tot la fel ar trebui să venim la Biserică pentru mântuirea lui Dumnezeu.
[11] În Săptămâna Mare am spovedit și împărtășit câteva persoane pentru prima oară. Și, unui bărbat, după ce l-am împărtășit, i s-au umplut ochii de lumină dumnezeiască, de har. Iar când își spovedeau păcatele în gura mare, eu mă bucuram nespus, pentru că se vindecau interior cu harul Lui. Tot așa și azi: cine bea cu credință din apa aceasta, acela se bucură dumnezeiește. Se bucură tainic. Pentru că bucuriile noastre sunt dumnezeiești, sunt tainice, sunt vindecătoare ontologic, pentru că ne întăresc cu adevărat persoana noastră.
[12] Unii se duc pentru mușchi la sală, pe când noi avem nevoie de harul lui Dumnezeu ca să ne întărească în fața greutăților vieții. Mușchii nu te ajută când ți-e greu, dar pacea sufletului e cea mai mare binefacere. Pentru că harul lui Dumnezeu ne întărește voința, ne întărește mintea, ne întărește inima, ne întărește viața în relația noastră cu Dumnezeu.
[13] Maica lui Dumnezeu Îl are, în Icoana praznicului de azi, în brațe pe Domnul, ca să ne arate că harul coboară de la El. Căci Maica nu-L înlocuiește pe Hristos niciodată, ci ne învață să facem tot ceea ce ne spune El [Ioannis 2, 5, BYZ]. Mariologia Bisericii are întotdeauna sens hristologic. Pentru că Maria, Maica lui Dumnezeu, se împlinește în relația sa cu Fiul Său și cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, în relația cu Dumnezeul nostru treimic. Iar noi, fiii ei duhovnicești, avem aceeași împlinire sfântă: cu Dumnezeul nostru treimic, Care ne umple mereu de slava Lui cea veșnică.
[14] Și relația cu Dumnezeu, iubiții mei, este împlinirea noastră veșnică! Cu oricine avem relații reale de iubire, avem relații veșnice. Pentru că a iubi înseamnă a ți-l asuma pe celălalt în mod deplin. Dar iubirea reală e iubirea duhovnicească, e iubirea plină de slava lui Dumnezeu, prin care Dumnezeu ne dă puterea să îi iubim cu adevărat pe oameni. De aceea, avem nevoie mereu de slava Lui, pentru ca să îi putem iubi cu adevărat pe oameni. Amin!
Mărturii despre Sfântul Dumitru Teologul [2]
Ștefania Coșuleanu, Întâlnirea dintre persoană și persoană este lumină. Mărturii despre Părintele Dumitru Stăniloae la 30 de ani de la trecerea [sa] la Domnul, Ed. Basilica, București, 2023, 375 p.
*
Horia Dumitru Ionescu: a citit împreună cu el basmele lui Petre Ispirescu, p. 144; l-a învățat să citească, p. 144; l-a învățat să privească lucrurile în simplitatea lor, p. 144; este impresionat de faptul că și-a continuat activitatea după ce a ieșit din închisoare, deși era un om la 60 de ani, p. 144.
„Dumnezeu a vrut ca Dumitru Stăniloae să fie Preot și Teolog”, p. 145; a primit al 5-lea volum din Filocalie într-o seară de iarnă, în decembrie, lucru care l-a bucurat foarte mult, p. 146; securiștii îi cenzurau continuu cuvintele din Dogmatică înainte de tipărire, p. 146; după ce au plecat în Germania, vorbeau cu el la telefon, p. 147; vorbeau codat la telefon, p. 148; izvora din el multă liniște, care te calma, p. 148; geloșii din jurul lui, p. 149. I-a plăcut la Freiburg, pentru că a fost la ei acasă, p. 150.
Pr. Mircea Păcurariu: Sfântul Dumitru a ajuns Profesor de Dogmatică la 26 de ani, p. 152; la 1 ianuarie 1947 a ajuns Profesor de Ascetică și Mistică la București, p. 153; a făcut Dogmatică cu el, p. 154; a revenit în 1965 ca Îndrumător de Doctorat, p. 154; a fost Îndrumător de Doctorat pentru ÎPS Antonie Plămădeală, Pr. Ion Bria, PFP Daniel Ciobotea, p. 155; l-a recomandat în 1992 pentru a fi membru corespondent al Academiei, p. 155; dorea să îi dea titlul de Doctor Honoris Causa la Sibiu, pe 16 noiembrie 1993, dar el a adormit între timp, p. 155.
Era un om de omenie, un om al lui Dumnezeu, p. 157; slujea în mod smerit la Altar, p. 157; l-a vizitat acasă împreună cu ÎPS Calinic Argatu, p. 157.
Prof. Jürgen Moltmann: l-a întâlnit la Karlbad în 1978 și l-a influențat foarte mult în a doua parte a vieții sale, p. 175.
Prof. Emilian Popescu: l-a cunoscut la București, p. 180; preda Mistica în anii 3 și 4 de Facultate, iar Facultatea de Teologie era la Universitate, p. 179-180; în 1948, Facultatea de Teologie a fost scoasă din Universitate și mutată la Seminarul central din aprilie 1949, p. 180; și pentru că fratele lui s-a căsătorit cu o nepoată a Doamnei Maria Stăniloae, iar nașa a fost Lidia Stăniloae, a devenit intim cu Sfântul Dumitru, p. 180.
Îl considera un om genial, după cum genial era și Iorga, p. 181; Sfântul Dumitru i-a mărturisit că nu a învățat limba greacă nouă de la cursuri, ci din conversații și din ziare, p. 181; cunoștea limba germană, l-a cunoscut pe romano-catolicul Wilhelm Nyssen, p. 182; și-a făcut licența cu el, cu tema: Teologia Sfântului Grigorie Palama, p. 183; s-a spovedit la el, p. 185; Sfântul Cleopa Ilie a stat o vreme în Palatul Patriarhal, ținut de Patriarhul Justinian, pentru că exista ideea că va fi arestat. Tot atunci l-a trimis la Muntele Athos, la Locurile Sfinte și în Franța, p. 185; Sfântul Cleopa Ilie a venit în casa Sfântului Dumitru și au discutat și atunci și-a dat seama că Sfântul Cleopa știa pe de rost Filocalia lui, p. 185-186.
Înainte să fie luat în pușcărie, i-a spus Doamnei Maria ca Lidia să se căsătorească, p. 186; la Aiud, Sfântul Dumitru a stat în celulă cu Avocatul Petre Pandrea[1] din Craiova, care a vorbit despre cum se retrăgea într-un colț și se ruga și nu mai auzea nimic, p. 186.
După ce a fost corector, i s-a dat cursuri la Doctorat, p. 187; a avut o căsătorie fericită, p. 190; a adormit la 7 luni după adormirea Doamnei Maria, p. 180; a fost internat la Spitalul Elias, p. 190; l-au mutat la Spitalul Fundeni, dar nu l-au mai operat, p. 190.
Sfântul Dumitru Stăniloae, la adormirea sa, a fost depus în Catedrala Patriarhală, iar în ziua Înmormântării, sicriul său a fost scos în curte, în fața treptelor de la Palatul Patriarhiei, pentru că a fost lume multă, p. 192. Convoiul mortuar s-a oprit apoi la Piața Universității, apoi s-a îndreptat spre strada unde locuise Sfântul Dumitru, după care s-a mers până la Cernica pe jos, p. 192.
„A fost nu numai un teolog, ci a fost și un creator de limbă. El a creat o limbă teologică și literară, cum n-au făcut alții, p. 193-194.
[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Petre_Pandrea.
Sermon at the commemoration of the Holy Great Martyr Gheorghios [April 23, 2025]
Hristos is risen!
My beloveds[1],
Saint Gheorghios [Γεώργιος] is young, forever young in the Emperordom of God, because he fell asleep at the age of 23[2], for God showed through him that youth is a brilliant one, if we live it with the God of glory. He was martyred on april 23, 303, at the age of 23, because he had been born in 280. But through this, God showed that the youth is not a waste of time, but a great victory, a great success, a great fulfillment, if we live our lives together with Him. Because the time of our lives, little or much, is important for what we do in its space. Our inner burning, our attachment to God, the fundamental decisions we make, those define us. And if what we do defines us, then we are what we choose and do[3].
Therefore, we find enormous differences between young people. Some create non-stop through their studies and through their dedication, while others are unemployed non-stop. Looking enviously at those who are progressing, because you are wasting time, is not profitable at all, because time is gained through personal hoarding. Time becomes yours, if you do things every day that personalize you, that make you grow beautifully. If you don’t grow, you decay more and more. And the decadence of young people is their decision, regardless of how harmful the ambient environment is[4].
The capitalist ideology spoils the minds of young people with the idea that their salary is their value. That they are worth as much as the salary they receive. But the value of man is seen in the valuable things he does, because, in reality, his value is inestimable. Man does not cost 7.000 lei or 15.000 euros, but his value lies in the fact that he was created by God after His image and towards the likeness with Him. His value, that of man, is seen in what he does, but it is not exhausted in what he does. Therefore, man never costs as much as the salary he has or the wealth he has[5].
To raise a child means to build a masterpiece. And to raise a child means educating him continuously, filling him with beauty and peace, making him capable of walking and thinking on his own two feet. To have Saint Gheorghios in history, we had to first have his family and the Church of his time and all those who contributed to him being himself. For him to get decide that he wanted the life with Hristos and nothing else. Because a man’s life means a lot of people who help him be himself[6].
To socialize with someone online you must be a social person in your everyday life. And being a social person means being a person who trusts people, who understands people, who respects them, who loves them for who they are in themselves. And to understand people, you must deeply understand yourself. And you cannot deeply understand yourself if you do not understand that your value lies in the fact that you are created by God and in the ever-personalizing relationship with God and with people. With other words, the real socialization has behind it the real ghostual personalization. Because, in reality, you cannot speak personalizing with people, if you do not speak incessantly and personalizing with the God of our salvation. And to talk to God means to pray to Him without ceasing[7].
And the essence of martyrdom is precisely this: the total adherence to God and the boundless trust in Him. Because when you’re with Him, you trust Him with everything. And God fills you with His glory and overwhelming divine charisms, precisely because you trust in Him. Do not deny Him for a moment[8].
That is why there is a radical difference between the ghostual man and the religious fanatic. The ghostual man is always guided by God Himself, because he is full of His glory, while the religious fanatic is guided by his own religious ideas, by his own religious ideology in which he believes. The Saint of God chooses to die for Him, when God enlightens him that the time of his sleep has come, while the fanatic dies for the ideas in which he believes. And the fanatic, most often, dies in vain, while the Saint of God dies with God. He dies in order to be with Him forever[9].
Saint Gheorghios was the son of a senator. His father, Γερόντιος [Gherontios], was from a wealthy family from Cappadocia, while his mother, Πολυχρονία [Polihronia], was from Lydda [Λύδδα] of Palestine. Saint Gheorghios was baptized into a Monastery in Armenia and he himself became a member of the Army, getting to be a Duke[10]. And he gave up his social dignity not because he didn’t know what awaited him, but because he considered his religious identity to be his true identity. That it was the supreme value. And he chose to die for Hristos, because he was with Him. And dying for Hristos is not blind religious fanaticism, but endless love for the crucified and risen Hristos, for the ever-living Hristos[11].
After many overwhelming miracles, his head was cut off[12]. Not just any time, but on the Great Friday. And christians buried his Holy Relics together with his Holy mother, because she was also martyred[13]. But the religious fanaticism doesn’t make you perform miracles, but God, yes! The fanatic protests, exposes his ideas with force, but does not sanctify himself. Whereas the Saint, in silence or in public, sanctifies himself ceaselessly, because he is continually filled with the glory of God and not with personal ambitions. What is done in the eyes of the world is in vain, but what is done together with God is eternal holiness. And we praise the blessed holiness, we liturgically praise the Saints of God, who have overcome the world in themselves, i.e. all the passions of the world[14].
We are in the Lighted Week, and we are filled with the glory of God. For His glory, which is both of the Father and of the Ghost, is the light of His resurrection. His light illumines all, but it illumines within, not without! When Saint Pavlos saw Him on the road to Damascus, he saw Him with his soul and was blinded with his physical eyes. Because the true sight is of the soul and not of the body! If the Lord’s murderers had realized that He was God incarnate, they would not have approached Him, but because their spiritual eyes were blind, they thought He was a mere man…And the biggest mistakes we make are precisely because we don’t see who the people in front of us are. We don’t know how to talk to them, how to express ourselves to them[15].
Γεώργιος [Gheorghios] means tiller of the earth, ploughman[16]. And whoever plows the soil of his soul, he works the will of God in him. Because the holy living is the will of God, and whoever lives in holiness is filled with His glory and led by Him into all things. Amin[17]!
[1] Started at 20.51, in the Great Monday, on 14 april 2025. Cloudy sky, 14 degrees, wind of 10 km/h.
[2] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/2743/sxsaintinfo.aspx.
[3] Sfântul Gheorghios [Γεώργιος] e tânăr, pururea tânăr în Împărăția lui Dumnezeu, pentru că a adormit la vârsta de 23 de ani, căci Dumnezeu a arătat prin el faptul că tinerețea este una strălucită, dacă o trăim cu Dumnezeul slavei. A fost martirizat pe 23 aprilie 303, la vârsta de 23 de ani, pentru că se născuse în 280. Dar prin aceasta, Dumnezeu a arătat că tinerețea nu e o pierdere de timp, ci e o mare victorie, o mare reușită, o mare împlinire, dacă ne trăim viața împreună cu El. Căci timpul vieții noastre, puțin sau mult, e important pentru ce facem în spațiul lui. Arderea noastră interioară, atașamentul nostru față de Dumnezeu, deciziile fundamentale pe care le luăm, acestea ne definesc. Și dacă ne definește ceea ce facem, atunci noi suntem ceea ce alegem și facem.
[4] De aceea, găsim diferențe enorme între tineri. Unii se creează nonstop prin studiile și prin dedicarea lor, pe când alții șomează nonstop. A te uita cu invidie la cei ce progresează, pentru că tu pierzi timpul, nu este deloc profitabil, pentru că timpul se câștigă prin tezaurizare personală. Timpul devine al tău, dacă tu faci pe fiecare zi lucruri care te personalizează, care te fac să crești frumos. Dacă nu crești, decazi tot mai mult. Și decadența tinerilor e decizia lor, indiferent de cât de nociv este mediul ambiant.
[5] Ideologia capitalistă le strică mintea tinerilor cu ideea că salariul e valoarea lor. Că ei valorează cât salariul pe care îl primesc. Însă valoarea omului se vede în lucrurile valorice pe care le face, căci, în realitate, valoarea lui este inestimabilă. Omul nu costă 7000 de lei sau 15 mii de euro, ci valoarea lui constă în faptul că e creat de Dumnezeu după chipul Său și spre asemănarea cu El. Valoarea lui, a omului, se vede din ce face, dar nu se epuizează în ceea ce face. De aceea, niciodată omul nu costă cât salariul pe care el îl are sau cât averea pe care el o are.
[6] A crește un copil înseamnă a construi o capodoperă. Și a crește un copil înseamnă a-l educa în mod continuu, a-l umple de frumusețe și de pace, a-l face capabil să meargă și să gândească pe propriile lui picioare. Ca să îl avem pe Sfântul Gheorghios în istorie, a trebuit să avem mai întâi familia lui și Biserica din vremea lui și pe toți cei care au contribuit la faptul ca el să fie el însuși. Ca el să ajungă să decidă că vrea viața cu Hristos și nimic altceva. Pentru că viața unui om înseamnă o mulțime de oameni care îl ajută să fie el însuși.
[7] Ca să socializezi cu cineva online trebuie să fii un om social în viața de zi cu zi. Și a fi un om social înseamnă a fi un om care are încredere în oameni, care înțelege oamenii, care îi respectă, care îi iubește pentru ceea ce sunt în ei înșiși. Și ca să înțelegi oamenii trebuie să te înțelegi profund pe tine însuți. Și nu te poți înțelege profund pe tine însuți, dacă nu înțelegi că valoarea ta constă în faptul că ești creat de Dumnezeu și în relația mereu personalizatoare cu Dumnezeu și cu oamenii. Cu alte cuvinte, reala socializare are în spate reala personalizare duhovnicească. Pentru că, în realitate, nu poți să vorbești personalizator cu oamenii, dacă nu vorbești neîncetat și personalizator cu Dumnezeul mântuirii noastre. Și a vorbi cu Dumnezeu înseamnă a ne ruga Lui neîncetat.
[8] Iar esența muceniciei e tocmai aceasta: lipirea cu totul de Dumnezeu și încrederea nețărmurită în El. Pentru că atunci când ești cu El, ai încredere în El cu totul. Și Dumnezeu te umple de slava Lui și de harisme dumnezeiești copleșitoare, tocmai pentru că tu ai încredere în El. Nu te dezici de El nicio clipă.
[9] De aceea există o diferență radicală între omul duhovnicesc și fanaticul religios. Omul duhovnicesc e călăuzit mereu de Dumnezeu Însuși, pentru că el e plin de slava Lui, pe când fanaticul religios e călăuzit de propriile lui idei religioase, de propria lui ideologie religioasă în care crede. Sfântul lui Dumnezeu alege să moară pentru El, atunci când Dumnezeu îl luminează că a venit timpul adormirii sale, pe când fanaticul moare pentru ideile în care el crede. Și fanaticul, cel mai adesea, moare degeaba, pe când Sfântul lui Dumnezeu moare împreună cu Dumnezeu. El moare pentru ca să fie cu El pentru totdeauna.
[10] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/2743/sxsaintinfo.aspx.
[11] Sfântul Gheorghios era fiu de senator. Tatăl său, Γερόντιος [Gherontios], era dintr-o familie bogată din Cappadochia, pe când mama sa, Πολυχρονία [Polihronia], era din Λύδδα [Lidda] Palestinei. Sfântul Gheorghios s-a botezat într-o Mănăstire din Armenia și el însuși a devenit membru al Armatei, ajungând să fie Duce. Și el a renunțat la demnitatea lui socială nu pentru că nu știa ce îl așteaptă, ci pentru că a considerat că identitatea lui religioasă este adevărata lui identitate. Că ea este valoarea supremă. Și a ales să moară pentru Hristos, pentru că era cu El. Și a muri pentru Hristos nu e fanatism religios orb, ci e iubire nesfârșită pentru Hristos Cel răstignit și înviat, pentru Hristos Cel pururea viu.
[12] Cf.https://doxologia.ro/viata-sfantului-mare-mucenic-gheorghe-purtatorul-de-biruinta.
[13] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/2743/sxsaintinfo.aspx.
[14] După multe minuni copleșitoare, i s-a tăiat capul. Nu oricând, ci în Vinerea Mare. Și creștinii i-au îngropat Sfintele sale Moaște împreună cu Sfânta sa mamă, pentru că și ea a fost martirizată. Însă fanatismul religios nu te face să faci minuni, dar Dumnezeu, da! Fanaticul protestează, își expune ideile cu putere, dar nu se sfințește pe sine. Pe când Sfântul, în tăcere sau în public, se sfințește neîncetat, pentru că el se umple neîncetat de slava lui Dumnezeu și nu de ambiții personale. Ce se face de ochii lumii e în van, dar ce se face împreună cu Dumnezeu e sfințenie veșnică. Și noi lăudăm sfințenia cea binecuvântată, îi lăudăm liturgic pe Sfinții lui Dumnezeu, care au biruit lumea în ei înșiși, adică toate patimile lumii.
[15] Suntem în Săptămâna Luminată și suntem plini de slava lui Dumnezeu. Căci slava Lui, care e și a Tatălui și a Duhului, e lumina învierii Sale. Lumina Lui luminează tuturor, dar luminează înăuntru, nu în afară! Când Sfântul Pavlos L-a văzut pe calea Damascului, L-a văzut cu sufletul său și a orbit cu ochii fizici. Pentru că adevărata vedere e a sufletului și nu a trupului! Dacă ucigașii Domnului și-ar fi dat seama că e Dumnezeu întrupat, nu s-ar fi apropiat de El, dar pentru că ochii lor sufletești erau orbi, au crezut că e un simplu om…Și cele mai mari greșeli le facem tocmai pentru că nu vedem cine sunt cei din fața noastră. Nu ne dăm seama cum să le vorbim, cum să ne manifestăm față de ei.
[16] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Georgios.
[17] Γεώργιος [Gheorghios] înseamnă lucrător de pământ, plugar. Și cine își plugărește pământul sufletului, acela lucrează voia lui Dumnezeu întru el. Pentru că viața sfântă e voia lui Dumnezeu și cine trăiește în sfințenie e umplut de slava Lui și condus de către El întru toate lucrurile. Amin!
Pastorala pascală a PS Galaction Stângă [2025]
† Galaction,
din mila lui Dumnezeu Episcopul Sfintei Episcopii a Alexandrei și Teleormanului, tuturor dreptcredincioșilor creștini, cinului monahal, Preacucernicilor și Preacuvioșilor părinți din aceasta Sfântă și de Dumnezeu păzită Episcopie,
har, pace, sănătate și alese bucurii duhovnicești de la Hristos Domnul Cel înviat, iar de la noi părintească îmbrățișare și arhierească binecuvântare!
„Învierea Ta, Hristoase Mântuitorule,
Îngerii o laudă în ceruri, și pe noi, pe pământ,
ne învrednicește cu inimă curată să Te mărim!”
(Stihiră, glasul al VI-lea, Utrenia Învierii Domnului)
Iubiții noștri fii duhovnicești,
Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este praznic al praznicelor și cunună a sărbătorilor. Cu toții am așteptat-o, după obiceiul nostru strămoșesc, căci ea revarsă asupra tuturor bucurii sfinte, har și binecuvântare de la Dumnezeu.
Sufletele noastre trăiesc astăzi simțăminte de adâncă pace și mulțumire, mai mult decât în orice altă zi, pentru că Hristos, nădejdea mântuirii noastre, a înviat din mormânt. Prin Patimile și Moartea Sa pe Cruce, El ne-a adus mântuirea, iar prin Învierea Sa ne-a dăruit arvuna vieții celei veșnice la care suntem chemați.
„Pentru aceea și Dumnezeu L-a Preaînălțat și I-a dăruit Lui nume care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cerești și al celor pământești și al celor dedesubt. Și să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl” [Filip. 2, 9-11]. De aceea și Biserica Dreptmăritoare laudă Învierea Domnului, cântând: „Pentru aceasta Puterile cerești strigau Ție, Dătătorule de viață: Mărire Învierii Tale, Hristoase! Mărire Împărăției Tale! Mărire iconomiei Tale, Unule, Iubitorule de oameni!”.
La chemarea înălțătoare din această noapte a Slujitorilor Sfintelor Altare: „Veniți de primiți lumină!”, întreaga obște a credincioșilor a răspuns în armonia clopotului și a toacei cu imnul: „Învierea Ta, Hristoase, Mântuitorule, Îngerii o laudă în ceruri și pe noi, pe pământ, ne învrednicește, cu inimă curată să Te mărim”. Într-adevăr, Învierea Domnului cuprinde și covârșește nu numai pământul, ci și cerul, întrucât acesta s-a deschis, comunicarea dintre om și Dumnezeu s-a restabilit și Însuși Tatăl nostru Cel ceresc Se bucură în iubirea Sa față de lume de roadele pe care Sfânta Înviere a Domnului le dăruie omenirii.
Preamărirea Sfintei Învieri se constituie într-o mărturisire de credință. Mărturisirea lui Hristos Cel înviat aduce în lume și în viața fiecăruia dintre noi pacea cerească, împărtășită Ucenicilor Săi după Învierea Sa din morți. Ne aduce bucurie și fericire, după cuvântul Mântuitorului: „Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut!” [Ioan 20, 29]. Și ne face vrednici de răsplata făgăduită de Acesta: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor și Fiul omului va mărturisi pentru el înaintea Îngerilor lui Dumnezeu. Iar cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, lepădat va fi înaintea Îngerilor lui Dumnezeu” [Luca 12, 8-9]. Pentru ca această mărturisire a noastră să fie și vrednică și cu totul primită înaintea lui Hristos Cel înviat, este nevoie să nu fie făcută doar cu buzele, ci cu toată ființa noastră, din tot cugetul și puterea noastră, adică din credință și cu inimă curată.
Ne este de folos să înțelegem că Sfânta Înviere a Domnului este și un apel la o nouă apropiere de Dumnezeu, la o refacere a legăturii cu El. Se cuvine să realizăm că și atunci când ne îndepărtăm de Dumnezeu, din pricina păcatelor noastre, noi nu suntem total rupți de El. Întocmai ca fiul risipitor, care, plecând de la căldura și siguranța căminului creșterii sale, a rămas legat de acel loc, de Tatăl său. De aceea, când și-a venit în fire, în urma suferinței, n-a ales să plece altundeva decât spre casă. Stând în Casa Tatălui Său, ca odinioară Adam, fiul n-a știut să se bucure de condiția privilegiată în care se afla, considerând că merita mai mult. Consecința nesupunerii, a neascultării sale, a fost îndepărtarea și suferința. De aceea, perioada decăderii sale a fost ca o răstignire, care, născând pocăința, conștientizarea greșelii, cerea și pregătea învierea. Asemenea timpului de înstrăinare a fiului risipitor, Vechiul Testament a fost un timp de rătăcire și de înrobire, oamenii locuind „în latura umbrei morții” [Isaia 9, 1].
Din situația fiului risipitor se înțelege caracterul mântuitor al suferinței. Suferința a fost cea care l-a trezit la realitate, iar pocăința l-a făcut alt om. Este ușor să ni-l imaginăm după primirea lui de către Tatăl, total schimbat, așa cum total schimbat va fi și cel care își trăiește viața în lumina Învierii Domnului. Revenit întru sine, pocăit, fiul Îi cere iertare Tatălui său, prin cuvinte și gesturi gândite de mai înainte, dar sincere. Mărturisirea lui este pornită din inimă, este trăită, este o stare sufletească. Această stare se cuvine să o trăim și noi astăzi, cei care preamărim și mărturisim Sfânta Înviere a Domnului. Să sădim în sufletele noastre înțelegerea că adevărata închinare și mărturisire a Învierii trebuie să treacă prin acestea două: suferința pentru greșelile făcute și pocăința pentru acestea.
Tocmai pentru a arăta necesitatea pocăinței, Mântuitorul Hristos începe activitatea publică, propovăduirea Sa, zicând: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor!” [Matei 4, 17]. În ziua Cincizecimii, în urma predicii sale, fiind întrebat de cei pătrunși la inimă: „Ce să facem?”, Sfântul Apostol Petru le răspunde, îndemnându-i: „Pocăiți-vă și să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre!” [Fapte 2, 38]. Îndemnul la pocăință este o lucrare permanentă a Sfintei Biserici, el fiind adresat fiecărui creștin din toate timpurile în mod stăruitor: „Pocăiți-vă și vă întoarceți, ca să se șteargă păcatele voastre!” [Fapte 3, 19].
În firul vieții noastre pământești cădem în păcate, întinăm haina curată și luminoasă cu care ne-am îmbrăcat prin Sfântul Botez, după cum mărturisește Sfânta Biserică: „Înaintea Ta nimeni nu e curat de întinare, chiar dacă viața lui ar fi și numai o singură zi” [1], iar: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este întru noi” [I Ioan 1, 8].
Dumnezeu nu ne va judeca pentru că păcătuim, ci pentru că nu ne pocăim. A stărui în păcat este o dovadă că am căzut cu totul pradă diavolului și suntem vrednici de osândă, iar Mântuitorul rostește în acest sens o sentință foarte aspră: „Dacă nu vă veți pocăi, toți veți pieri!” [Luca 13, 3]. Pocăința este o condiție necesară spre însănătoșirea sufletească, spre mântuirea noastă, și de aceea ne rugăm la Sfânta Liturghie: „Cealaltă vreme a vieții noastre, în pace și întru pocăință a o săvârși, de la Domnul să cerem!”. Pocăința noastră nu trebuie să fie formală, căci astfel regretul și întristarea rămân simple sentimente fără o finalitate. Pocăința adevărată presupune o înnoire a minții și a inimii, o lepădare a tot ceea ce am fost mai înainte, o transformare interioară totală.
Mântuitorul ne îndeamnă: „Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia Crucea sa și să-Mi urmeze Mie!” [Marcu 8, 34]. A-ți lua Crucea înseamnă a-ți accepta limitele propriei firi, cu slăbiciunile și neajunsurile ei. Înseamnă că fiecare avem o Cruce de purtat, întemeiată pe o chemare și un dar, pe o nevoință și un rod propriu. A te lepăda de tine însuți presupune să înțelegi că esența vieții creștine este urmarea lui Hristos. Înseamnă să ajungi să trăiești acea stare care l-a făcut pe Sfântul Apostol Pavel să mărturisească: „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine și eu pentru lume” [Galateni 6, 14].
Urmarea lui Hristos implică lepădarea permanentă de orgolii, de egoism și de mândria acestei lumi. A-L urma pe Hristos înseamnă a răspunde cu iubire la iubirea Lui, cu jertfă la Jertfa Lui, cu iertare la iertarea Lui. Când vorbim despre Cruce, ne gândim, implicit, la nevoințe și încercări, la boală, la suferință și chiar la moarte. Dar adevăratul creștin trebuie să știe și să înțeleagă că orice Cruce personală este răsădită în Crucea lui Hristos: „Atunci când Crucea personală a fiecăruia se unește cu Crucea lui Hristos, atunci puterea și lucrarea acesteia din urmă trece asupra noastră, devenind un fel de canal prin care, din Crucea lui Hristos, se revarsă asupra noastră orice binefacere și orice dar desăvârșit” [2].
Când Crucea noastră este prinsă în Crucea lui Hristos ca mlădița în Viță, atunci viața noastră capătă un sens. Căci, în Hristos, Crucea nu e punctul final, nu e sfârșitul, ci calea, o cale luminoasă spre înviere. Și atunci, osteneala, nevoința, suferința noastră, moartea însăși, totul este săvârșit, suportat în Hristos. Și totul devine în El jertfă luminoasă, iubire și dăruire. Pentru a ne bucura de roadele mântuitoare ale Sfintelor Patimi și ale Învierii Domnului, suntem chemați la părtășie cu Hristos, participând cu El în viața noastră spirituală, la slăvitele Sale acte de biruință, după cum exprimă și cântarea Sfintei Biserici: „Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase, astăzi mă ridic împreună cu Tine, Cel ce ai înviat. Răstignitu-m-am ieri împreună cu Tine, Însuți împreună mă preamărește, Mântuitorule, în Împărăția Ta!” [3].
Iubiți fii ai Învierii Domnului,
Mântuitorul Iisus Hristos este nădejdea și mângâierea noastră. Încă de la căderea în păcat a Strămoșilor noștri Adam și Eva, Dumnezeu făgăduiește un Răscumpărător, Care va izbăvi lumea de robie, de întuneric și de moarte. De la întâia carte a Vechiului Testament, persoana Mântuitorului promis apare ca un fir roșu de-a lungul istoriei poporului evreu și e prevestită prin Profeți, inspirați de Sfântul Duh. Profețiile Vechiului Testament se completează una pe alta, astfel încât, împreună, formează un tablou măreț și unic, în care Sfântul Duh a zugrăvit portretul lui Mesia până în cele mai mici detalii.
În prima omilie creștină despre Paști, se teologhisea astfel: „Acesta e Cel ce ne-a izbăvit pe noi din robie la libertate, din moarte la viață, din tiranie la Împărăția cerurilor! Acesta e Paștiul mântuirii noastre! Acesta e Cel care a răbdat multe în multe feluri! Acesta e Cel ce a fost omorât în Abel, legat în Isaac, pribeag străin în Iacov, vândut în Iosif, lepădat în Moise, înjunghiat în miel, prigonit în David, necinstit în Proroci! Acesta e Cel întrupat din Fecioară, legat de lemn, îngropat în pământ, înviat din morți, înălțat la cele mai înalte ale cerurilor!” [4].
În Legea Veche, Mântuitorul Hristos apare ca făgăduință și nădejde, iar după Sfânta Sa întrupare ca împlinire și realitate. Ne bucurăm noi astăzi că umbra a trecut și darul a venit, iar prin Sfânta Sa Înviere, noi Îl avem pe Hristos Cel înviat, nu doar călător alături de noi pe firul vieții, ci, prin Sfânta Euharistie, înlăuntru nostru, în toată ființa noastră. Darul ni s-a dat, însă depinde de noi ce vom face cu acest Dar. De noi depinde mai departe ce răspuns vom da. Vom fi vrednici de a răspunde asemenea Sfântului Pavel: „M-am răstignit împreună cu Hristos și nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” [Gal. 2, 20]? Oare ne vom lepăda, zicând: „Nu cunosc pe Omul Acesta?” [Matei 26, 72]. Oare vom plânge cu amar sau ne vom întreba ca vânzătorul Iuda: „Ce voiți să îmi dați și eu Îl voi da în mâinile voastre?” [Matei 26, 15].
Și tocmai pentru că ne iubește atât de mult, Dumnezeu ne-a dat libertatea de a alege, de a hotărî, prin faptele și credința noastră, însăși mântuirea sau osânda noastră. De aceea și zice Domnul Hristos: „Iată, stau la ușă și bat! De va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine” [Apocalipsa 3, 20]. Mult folos sufletesc vom dobândi dacă vom asculta ce ne învață în această privință Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind în omilia sa despre trădarea lui Iuda, astfel: „Ai văzut ucenic? Ai văzut Ucenici? Acela L-a vândut pe Învățătorul, aceștia se îngrijesc de Paști. Acela se tocmește, aceștia se gătesc să Îl slujească. Și acela și aceștia s-au bucurat de aceleași minuni, de aceleași învățături, de aceeași putere. De unde dar schimbarea? De la libertatea de voință! Peste tot libertatea de voință este pricina tuturor faptelor noastre, a celor bune și a celor rele. […] Dacă Iuda n-a voit să primească leacul, nu-i vina Medicului, ci a celui care n-a vrut să fie vindecat” [5].
Sfântul Părinte Ioan Gură de Aur ne tâlcuiește în chip neîndoielnic că Iuda ar fi putut să se salveze dacă ar fi voit. Mântuitorul îl cheamă la pocăință și îi arată harul iertării și al iubirii Sale. Deși are parte de aceleași învățături și binecuvântări ca și ceilalți Apostoli, Iuda refuză de bună voie orice chemare, ascultă de ispita celui rău și se pierde în noaptea păcatului. Avertizându-ne de această cădere a lui Iuda, prin refuz și rea credință, Sfânta Biserică insistă, prin cântările ei din Joia Mare, zicând repetitiv: „Iar Iuda cel fărădelege n-a vrut să înțeleagă” [6].
Încă de la creație, omul este liber să dea ascultare, fie poruncii lui Dumnezeu, fie ispitei diavolului. Putem crede că, odată ce am ajuns ziua Paștiului, odată ce ne-am spovedit și ne-am împărtășit, am și dobândit mântuirea, în mod necondiționat, iar că, de acum, putem lua o pauză de la nevoință, pentru a ne odihni în bucuria Paștiului. Dar Sfânta Scriptură ne avertizează, prin glasul Sfântului Apostol Pavel: „Cel căruia i se pare că stă neclintit, să ia seama să nu cadă!” [I Corinteni 10, 12].
Viața noastră este o permanentă luptă: mai întâi pentru a dobândi harul lui Dumnezeu, iar atunci când l-am dobândit, să nu-l pierdem. De aceea, în virtutea liberului arbitru cu care am fost înzestrați de Dumnezeu, în toată viața noastră pământească ne aflăm într-o permanentă luptă duhovnicească între bine și rău, între patimi și virtuți. Ne povățuiește în acest sens, din nou, înțelepciunea Sfinților Părinți ai Bisericii, care aseamănă lupta de zi cu zi a creștinilor de astăzi împotriva ispitelor cu vremea prigoanelor împotriva Creștinismului din primele secole: „Nu-i timp de prigoană, dar este timp de mucenicie! Nu-i timp de lupte mucenicești, dar este timp de cununi! Nu te prigonesc oamenii, dar te prigonesc demonii! Nu te alungă tiranul, dar te alungă diavolul! Nu vezi cărbuni aprinși înaintea ta, dar vezi văpaia poftei aprinsă! Dacă ei au călcat pe cărbuni aprinși, calcă și tu văpaia trupului! Au luptat aceia cu fiarele, înfrânează și tu mânia, fiara cea sălbatică și neîmblânzită! Au stat aceia nedoborâți în fața unor dureri de nesuferit, biruie și tu gândurile păcătoase și rele ce gâlgâie în inima ta! Așa îi imiți pe Mucenici! Cumplit e jarul cărbunilor, dar mai grozav e jarul poftei! Niciodată nu încetează războiul acesta! Niciodată nu ne dă răgaz în viața aceasta! Lupta e continuă, pentru ca și cununa să fie strălucită!” [7].
Creștinii care s-au lepădat de toate cele lumești sunt liberi de orice ispită dată de poftele lumii acesteia, fiind adevărați Martiri ai lui Hristos. Drept aceea, Creștinismul implică o Mucenicie continuă, de zi cu zi, de clipă cu clipă, în care voia noastră trebuie răstignită, pentru a ne bucura deplin de Învierea lui Hristos, într-o viață reînnoită, trăită cu și întru Hristos.
Iubiți fii sufletești,
bucuria Sfintei Învieri a Domnului, pe care Biserica noastră Ortodoxă o evocă intens și solemn, acum și în toate cele 40 de zile ce vor urma, este bucuria și nădejdea noastră cea mai mare că toate încercările și greutățile vieții de acum le vom birui prin Hristos cel Înviat, „întru Care ne întărim”. Cât va fi lumea aceasta, mormântul gol al Domnului este mărturia puternică și tare că El este mereu viu și prezent alături de noi, că nu e nicicând străin de frământările și provocările ce ne încearcă, și, mai cu seamă, nu stă nepăsător, ci intervine, vindecă, întărește și ne împărtășește milostivirea și iubirea Sa. Iar pentru ca să ne ajute, El nu ne cere să ne răstignim în chip dureros asemenea Lui, ci să ne lepădăm de noi înșine, de voia noastră, de egoismul nostru, lăsând să se facă și cu noi voia lui Dumnezeu.
Am ascultat cu smerită cuviință, în această sfântă noapte, Canonul Sfântului Paști. Dacă ne-am aplecat cu inima la sfintele cântări, atunci am simțit cum ne poartă, din treaptă în treaptă, prin „Paștiul cel sfințit, care astăzi nouă s-a arătat. Paștiul cel nou și sfânt. Paștiul cel de taină, Paștiul cel preacinstit, Paștiul Hristos, Izbăvitorul. Paștiul cel fără de prihană, Paștiul cel mare, Paștiul credincioșilor, Paștiul care ne-a deschis nouă ușile Raiului” [8]. Învierea Domnului este calea lui Hristos, dar și calea noastră cu Hristos. Este trecere cu El, suiș, împărtășire. Împărtășire din viața lui Hristos cel înviat, împărtășire din bucuria cea desăvârșită. Căci, „iată, a venit prin Cruce bucurie la toată lumea!”. Din Cruce răsare bucuria, iar din Jertfă și iubire răsare viața. De Paști, „ne veselim dumnezeiește, că a înviat Hristos, ca un Atotputernic”. Căci Învierea este o biruință, o biruință a Iubirii!
După Învierea Sa, Hristos nu Se arată biruitor lui Pilat și nici arhiereilor. Pentru că El Se descoperă pe Sine celor care Îl iubesc pe El: femeilor Mironosițe și Apostolilor Săi. Învățăm din aceasta că numai prin iubire ne vom împărtăși de taina Învierii Sale și vom dobândi puterea ei. În acest sens, Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan ne spune: „Noi știm că am trecut din moarte la viață, pentru că iubim pe frați; cine nu iubește pe fratele său, rămâne în moarte” [I Ioan 3, 14]. De aceea, nu numai cu ocazia acestor zile sfinte ale praznicului, ci, în toată vremea și în tot locul, să nu uităm, în rugăciunile noastre, pe cei necăjiți, bolnavi, marginalizați și însingurați! Să nu uităm nici de faptele milei, pentru cei care au nevoie de ajutorul nostru! Să nu uităm nicicând că: „Dar din dar se face Rai!” și că, întotdeauna, nu contează mărimea ofrandei, ci dispoziția sufletească! Căci, „milostenia n-o face mărimea bogăției, ci măsura inimii” [9].
Împărtășindu-vă din inimă aceste povețe sfinte, și cu nădejdea împlinirii lor, vă încredințăm de rugăciunile Noastre, vă îmbrățișăm părintește pe toți și vă dorim zile îndelungate, în pace, cu bucurie și sănătate deplină, și vă adresăm vestirea îngerească: Hristos a înviat!
Al vostru de tot binele doritor și către Domnul cel înviat pururea rugător,
† Galaction,
Episcopul Alexandriei și Teleormanului.
[1] Molitfelnic, Ed. IBMO, București, 2019, p. 886.
[2] Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viața lăuntrică, Ed. Sofia, București, 2000, p. 96.
[3] Canonul Învierii Domnului, cântarea a 3-a.
[4] Meliton din Sardes, Despre Paști, în Sfântul Efrem Sirianul, Imnele Păresimilor, Azimelor, Răstignirii și Învierii, ed. a 2-a, Ed. Desisis, Sibiu, 2010, p. 44-41.
[5] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia întâi la trădarea lui Iuda în Predici și Sărbători împărătești și Cuvântări de laude la Sfinți, Ed. Basilica, București, 2015, p. 77-78.
[6] Denia din Joia Mare, Antifonul al 3-lea.
[7] Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântare de laudă la Sfântul Mucenic Varlaam, în Predici și Sărbători împărătești și Cuvântări de laude la Sfinți, op. cit., p. 518-519.
[8] Stihiră din Canonul Învierii Domnului.
[9] Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvinte de aur, vol. IV, Milostenia, inima virtuții, Ed. Egumenița, Galați, 2013, p. 317.
Pastorala pascală a Patriarhului României [2025]
Hristos a înviat!
„Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul, și acum este, când morții vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, și cei ce vor auzi vor învia” (Ioan 5, 25)
Preacuvioși și Preacucernici Părinți,
Iubiți frați și surori în Domnul,
Învierea lui Hristos este temelia și începutul învierii tuturor oamenilor. Această taină este inima sau centrul Evangheliei propovăduite de Sfinții Apostoli și esența credinței ortodoxe mărturisite de Biserică. De aceea, sărbătoarea Sfântului Paști este numită în Ortodoxie „Sărbătoarea sărbătorilor”.
Domnul Iisus Hristos, Cel înviat din morți, este numit în Sfânta Scriptură „începătură (a învierii) celor adormiți” (1 Corinteni 15, 20) și „Întâiul născut din morți” (Coloseni 1, 18), iar sărbătoarea Învierii Domnului Iisus Hristos este arvună duhovnicească și icoană profetică a învierii de obște a tuturor oamenilor din toate timpurile și din toate popoarele.
Domnul Iisus Hristos „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte pe cruce” (Filipeni 2, 8). El a asumat viața noastră amestecată cu moartea pentru a ne face părtași vieții Sale veșnice. Înainte de a-l învia din morți pe prietenul Său Lazăr, Iisus „a lăcrimat” (cf. Ioan 11, 35), trăind durerea neamului omenesc înrobit de păcat și de moarte. „Domnul lăcrimează, văzând pe omul făcut după chipul Său intrat în stricăciune, ca să ne scape de lacrimile noastre”, ne spune Sfântul Chiril al Alexandriei[1].
Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae descria starea în care ajunsese umanitatea stăpânită de moarte astfel: „Moartea este cea mai cumplită tragedie pentru oameni. Merită cu adevărat să plângem din pricina ei. Și chiar Dumnezeu trăiește mila pentru oameni din pricina ei. Căci nu este o dispariție pur și simplu, ci un chin veșnic. De aceea, El însuși Și-o însușește pentru a o birui sau intră în ea ca noi să nu rămânem în ea. Ea chinuiește pe om și înainte de-a se produce. Hristos o asumă, o primește, dar nu rămâne în ea, ci o face trecere la viața veșnic fericită pentru Sine și pentru cei ce se unesc prin iubire cu El și cu ceilalți. Moartea e biruită de iubire, de bucuria iubirii de Dumnezeu Cel iubitor de oameni”[2].
Învierea este darul exclusiv al lui Dumnezeu pentru toți oamenii. Însă, acest dar este oferit mai întâi în Iisus Hristos, în Fiul Său Cel veșnic, deoarece „din dor nesfârșit după oameni, Cel ce există prin fire S-a făcut cu adevărat însuși cel iubit”, adică om[3].
Ceea ce s-a realizat în Domnul Iisus Hristos prin Învierea Sa din morți se va realiza cu umanitatea întreagă, cu toate popoarele, cu toate generațiile, de la Adam până la sfârșitul lumii. Sfântul Apostol Pavel, în Epistola întâi către Corinteni, spune că „Paștiul nostru Hristos S-a jertfit pentru noi” (1 Corinteni 5, 7) și „precum în Adam toți (oamenii) mor, așa și în Hristos toți vor învia” (1 Corinteni 15, 22). Toți oamenii vor învia în Hristos, și cei care au crezut, și cei care n-au crezut în El, pentru că învierea de obște este darul lui Dumnezeu pentru întreaga umanitate. Însă, „cei ce au făcut cele bune” vor învia „spre învierea vieții, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea osândirii” (Ioan 5, 29).
Ca să-i încredințeze pe ucenicii Săi de adevărul Învierii Sale din morți, Domnul Iisus Hristos S-a arătat de mai multe ori și în mai multe locuri, timp de patruzeci de zile, de la Paști până la Înălțare. Mai întâi, Domnul Hristos S-a arătat Femeilor Mironosițe, apoi Ucenicilor Săi și altor oameni, așa cum ne mărturisesc Sfintele Evanghelii (cf. Matei cap. 28; Marcu cap. 16; Luca cap. 24; Ioan cap. 20-21), Cartea Faptele Apostolilor (cf. 1, 3) și unele scrieri ale Sfântului Apostol Pavel (cf. 1 Corinteni 15, 6).
Hristos Cel înviat este prezent în Biserică prin Duhul Sfânt, luminând Biserica să înțeleagă Scripturile, să săvârșească Sfintele Taine și să păzească toate cele poruncite de El, îndreptând necontenit viața creștinilor spre învierea de obște și spre Împărăția cerească a slavei Preasfintei Treimi (cf. Ioan 16, 13).
În mod deosebit, Hristos Domnul Cel înviat din morți este prezent și Se dăruiește credincioșilor în Taina Sfintei Euharistii. Prin participarea la Sfânta Euharistie, înțelegem și simțim duhovnicește că Învierea lui Hristos este temelia și începutul învierii noastre, potrivit făgăduinței Sale: „Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică, și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 54), sau „Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu rămâne întru Mine și Eu întru el” (Ioan 6, 56). Iată de ce Învierea Domnului nu este serbată doar o dată în an, ci la fiecare început de săptămână, Duminica. Această zi se numește Duminică pentru că ea este „Ziua Domnului” (Dies Dominica), adică ziua întâi a săptămânii în care a înviat Domnul, „ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm și să ne veselim întru ea” (Psalmul 117, 24).
De aceea, Sfântul Apostol Pavel îi îndeamnă pe creștini la viețuire în lumina Învierii lui Hristos și la pregătire pentru învierea de obște: „Au nu știți că toți câți în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? […] Așa și voi, socotiți-vă că sunteți morți păcatului, dar vii pentru Dumnezeu, în Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani 6, 3 și 11).
Iubiți credincioși și credincioase,
Domnul Iisus Hristos, Cel răstignit, înviat din morți și înălțat întru slavă, Se oferă lumii în Biserică, printr-o dublă mișcare de iubire: pe de o parte, inima omenească a lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este receptacolul tuturor suferințelor și al întregii vieți omenești din lume, iar pe de altă parte, viața divino-umană a lui Hristos Cel răstignit, înviat și înălțat întru slavă se comunică lumii prin Sfintele Taine și sfintele slujbe ale Bisericii, ca pregustare a păcii și bucuriei din Împărăția cerurilor (cf. Matei 28, 20).
Dacă nu ar fi învierea morților, viața omului, ca ființă rațională, liberă și iubitoare, s-ar reduce la un orizont biologic limitat, care se termină la mormânt. Fără înviere, ca biruință asupra păcatului și a morții, toate idealurile omenirii de adevăr, dreptate, bunătate și iubire milostivă rămân fără suport etern și fără sens existențial.
Din această perspectivă, credința în Domnul Iisus Hristos oferă mai multe înțelesuri ale Învierii pentru viața creștină.
1) Primul înțeles al Învierii pentru oameni este cel spiritual sau duhovnicesc. Domnul Iisus Hristos, prin Evanghelia Sa, cheamă pe oameni mai întâi la învierea sufletului din moartea cauzată de păcate: „Cel ce ascultă cuvântul Meu și crede în Cel ce M-a trimis are viață veșnică și la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viață” (Ioan 5, 24). Așadar, învierea oamenilor nu este rezervată doar unei epoci viitoare, la sfârșitul lumii acesteia, ci ea se produce acum în sufletele celor care aud și primesc Cuvântul lui Dumnezeu: „Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul, și acum este, când morții vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, și cei ce vor auzi vor învia” (Ioan 5, 25).
2) Al doilea înțeles al Învierii pentru oameni este unul biologic sau fizic. Din iubire milostivă față de cei îndurerați de moartea celor dragi, Domnul Iisus Hristos a înviat pe fiul văduvei din Nain (cf. Luca 7, 11-16), pe fiica lui Iair (cf. Matei 9, 18-26; Marcu 5, 21-43; Luca 8, 40-56) și pe prietenul Său, Lazăr, fratele surorilor Marta și Maria din Betania (cf. Ioan 11, 1-46). Aceste trei persoane tinere au revenit la viața pământească obișnuită, biologică, iar la bătrânețe au murit ca toți oamenii. Însă, cu prilejul învierii lui Lazăr, Domnul Iisus Hristos descoperă surorii acestuia, Marta, adevărul că sufletul omului care crede în Hristos rămâne veșnic viu, chiar dacă trupul acestuia moare. În acest sens, Domnul Iisus spune: „Eu sunt învierea și viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Și oricine trăiește și crede în Mine nu va muri în veac” (Ioan 11, 25-26).
3) Înțelesul eshatologic sau ultim al Învierii. Învierea Domnului Hristos nu este revenirea la viața pământească, biologică sau naturală, ci intrarea într-un nou mod de existență, necunoscut oamenilor până la Învierea lui Hristos, și anume este trecerea Lui cu sufletul și cu trupul la viața cerească veșnică, în Împărăția cerurilor, în care nu mai este lacrimă și nici moarte (cf. Apocalipsa 21, 4). Hristos Cel înviat din morți omoară moartea, adică îi pune un capăt, „cu moartea pe moarte călcând” – cum spune Troparul Învierii Domnului. De aceea, Sfântul Apostol Pavel spune despre Hristos Cel înviat că moartea nu mai are putere asupra Lui (cf. Romani 6, 9). Așa va fi și învierea de obște. Prin urmare, lumina și bucuria Învierii lui Hristos dau sens istoriei universale a omenirii și creației întregi, pentru că o îndreaptă spre viață veșnică și spre un cer nou și un pământ nou (cf. Apocalipsa 21, 1). Oamenii care vor fi încă în viață când Domnul Iisus Hristos va veni cu slavă și putere multă (Cf. Matei 16, 27 și 25, 31), să judece viii și morții, la a doua Sa venire, aceia se vor schimba într-o clipită (cf. 1 Corinteni 15, 51-52). Adică, aceia vor cunoaște o mutare de la condiția de viață umană, biologică, stricăcioasă, la o stare a trupului nestricăcioasă, înduhovnicită, transfigurată.
4) Învierea de obște va fi urmată de Judecata de Apoi sau Universală, de evaluarea spirituală a vieții și libertății tuturor oamenilor din toate timpurile și din toate locurile, potrivit criteriului iubirii milostive față de cei aflați în nevoi (cf. Matei 25, 31-46). Oamenii care în timpul vieții lor pământești au răspuns iubirii smerite și milostive a lui Dumnezeu vor fi veșnic fericiți în comuniune cu Dumnezeu Cel milostiv. Cei care în mod liber au refuzat chemarea iubirii milostive sau darnice a lui Dumnezeu, aceia vor simți vidul sufletesc al refuzului iubirii lui Dumnezeu, așa cum ne arată Evanghelia după Sfântul Evanghelist Matei, în capitolul 25.
Din acest capitol învățăm că Hristos Domnul respectă atât de mult libertatea omului, încât, din smerenie totală, prezența Sa se ascunde tainic în oamenii cei mai săraci și suferinzi, marginalizați, neglijați și disprețuiți, care trăiesc în lume la limita dintre viață și moarte. Însă, în Ziua Judecății de Apoi, Domnul Iisus Hristos va arăta slava și libertatea Sa de Creator al universului și al omului, de a stabili comuniunea eternă cerească de iubire și fericire cu toți oamenii smeriți și milostivi.
Așadar, învierea de obște este ținta finală spre care se îndreaptă Biserica și umanitatea întreagă. Aceasta explică de ce Crezul ortodox are la final, ca ultim articol, această mărturisire: „Aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie”. Faptul că noi mărturisim în Crezul sau Simbolul de credință ortodox că așteptăm „învierea morților și viața veacului ce va să fie” arată că toate etapele vieții sunt îndreptate spre înviere, că timpul nostru pe pământ este un timp de pregătire pentru înviere, că moartea nu este ultima etapă a vieții noastre, deoarece Hristos a transformat moartea în paște, în trecere spre viața veșnică. De aceea, creștinul trebuie să fie plin de speranță și de bucurie. El crede cu tărie că moartea fizică este doar o trecere sau o mutare la viața cerească, că viitorul definitiv sau ultim al omului este Împărăția lui Dumnezeu, adică intrarea drepților smeriți și milostivi în bucuria, pacea și lumina Preasfintei Treimi (cf. Romani 14, 17).
Dreptmăritori creștini,
Paștiul este o revărsare de bucurie ce perpetuează bucuria ucenicilor care au văzut pe Domnul Iisus Hristos înviat din morți. Prin urmare, bucuria că moartea a fost biruită și viața veșnică dăruită oamenilor în arvună este bucuria cea mai mare a credinței, care copleșește toate bucuriile trecătoare din viața omului pe pământ.
În aceste zile de sărbătoare, de lumină și de bucurie pentru viața noastră creștină, vă îndemnăm pe toți, cu părintească și frățească dragoste în Hristos, să arătați lumina dreptei credințe și a faptelor bune pretutindeni unde vă aflați, împărtășind și altora bucuria Învierii Domnului nostru Iisus Hristos.
Să ne rugăm să fie pace în țara noastră și în întreaga lume. Să arătăm semne de iubire frățească și tuturor românilor aflați printre străini.
În contextul Anului omagial al Centenarului Patriarhiei Române, mulțumim în mod deosebit tuturor celor care au sprijinit până acum și celor care vor sprijini, prin cuvânt și faptă, construirea Catedralei Naționale – Catedrala Mântuirii Neamului, pentru ca aceasta să poată fi sfințită în 26 octombrie 2025.
Cu prilejul Sfintelor Sărbători de Paști, vă adresăm tuturor calde doriri de sănătate și fericire, pace și bucurie, dimpreună cu salutarea pascală: Hristos a înviat! Adevărat a înviat!
Al vostru către Hristos-Domnul rugător,
† Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.
[1] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan VII-VIII, în Scrieri. Partea a patra, trad., introd. și note Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 41, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000, p. 752.
[2] Sf. Chiril al Alexandriei, Scrieri. Partea a patra, p. 752, n. 1414.
[3] Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, trad., introd. și note Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2006, p. 78.
Sermon at the Resurrection of the Lord [2025]
Hristos is risen!
My beloveds[1],
I live with the permanent need for resurrection, for inner, ghostual resurrection. Because the forgiveness of our sins means a continuous resurrection from the dead. And I need God’s sacramental forgiveness, because I need resurrection and life, the eternal life. Because the glory of God is our resurrection from the dead and our eternal life. A life that we begin now, in history, so that we may live it for all eternity[2].
And we are raised from Hell every time by the Lord, by the One who rose from the dead, because He forgives us of our sins and raises us from Hell through His most holy mercy. We come and confess our sins, we bring our falls to Him, we acknowledge them, we assume them as our own failures, while He, as a very merciful and loving God, forgives us, takes us out of Hell and makes us alive through His glory. From the dead He makes us alive, from the fallen He raises us to communion with Himself, forgets everything as if we had not done it and considers us His sons. For we, the helpless, come to Him dead, ghostually dead, and He makes us, through His glory, His Saints. That is why His mercy is better than life, than thousands of lives without Him[3].
The ease with which we sin again and again is crushing. Fact for which we have a very deep consciousness of our sinfulness. We know when we make mistakes, when we fall, we see how we are continually sinking into Hell and we know that no man can bring us out of there. Because the Conqueror of Hell, Hristos, our God, lifts us up from Hell, the One who descends to us in Hell, to restore us to the dignity of His sons. And our reputting in His glory or our condition as prodigal sons forgiven by Him is the continuous experience of our salvation. For He always takes us out of Hell, takes us out of the hands of demons, because we are His and we want to be His[4].
Every christian prepares for his death through the confession of sins and through sacramental communion with the Lord. Because at any time our bed can be our pit, as we confess in our evening prayers. And if the Confession means our resurrection from the dead, so that we, the ghostually alive, may unite with our Lord, with our Life, to be with Him for eternity, then our ghostual life is that of those resurrected from the dead. Because for me the Passover was many times this year, because the Lord resurrected me ghostually every time I confessed myself to Him. Therefore, today too, because today too I confessed and took communion with the Lord, and today is Passover for me, because He, my Life, raised me from death to life, took me out of the demons and made me His[5].
Israil was eating the paschal lamb roasted in the fire. At night, with unleavened bread and bitter herbs [Exodus 12, 5-6, 8, LXX]. And that lamb, which prefigured the Lamb of God, the One who takes away the sin of the whole world, was the Lord’s Passover [Πασχα Κυρίῳ] [Exodus 12:11, LXX]. In WTT, in the hebrew Bible, we have פֶּ֥סַח [Pesah], while in LXX, in the Septuagint, in the Divine Scripture of the Church, we have Πασχα [Pasha]. And in hebrew Pesah is an absolute singular, just as Pasha in greek is a defective of plural. And this is because there are not many Passovers, but only one, because our Passover is Hristos the Lord. For He brings us out of Hell and makes us alive, He raises us from death to life, to eternal life with Him[6].
We have received light this day, light that we carry home in our candle, but it speaks to us mysteriously of the light of God within ourselves. The light of the candle is material, but the light in us is uncreated and eternal, because it is the glory of God that makes us alive into Him. And His joy, of the ever-living One, is His light from within ourselves, because the light of His resurrection is the light that burns in our whole soul and in our whole body and which cleans us, enlightens us and sanctifies us without ceasing. For, without His light in us, we have no feast, we have no joy, we have no hope of salvation, because He, the Lord of glory, Who fills us with His eternal glory, is the toohappy feast of our life[7].
And the death is an overwhelming fear, unless you continually experience your resurrection from the dead. For you do not fear death, the moment of death, but the eternal Hell after death. And we presense the eternal Hell, because we are already in Hell, unless He, the Master, takes us out of Hell. But if the resurrection, for us, is a quotidian thing, what relevance does the death have in the equation of our lives? What death still possesses us, if we are full of His life and are with Him, with the God of glory? And we, the children of the resurrection and not of death, live happily on earth, in His Church, because He, our Life, does not leave us in the death of sins, but cleanses us with His mercy and makes us full of His glory and divine power. Because we must always fight against death, the death of sin, in order to be alive with Him[8].
Our Pesah is the eucharistic Hristos! I was filled with His glory on this divine night, through communion with Him. I am full of His glory. And whoever receives the Lord within himself makes himself a divine feast. Because neither the lamb roast, nor the cabbage rolls, nor the cakes, nor the wines, nor the palinka are the joy of the feast, but the joy of the feast is Himself, the Lord of glory, the One who rose from the dead on the third day, Who conquered Hell, brought His Saints out of Hell, came out of Hell full of His glory, transfigured, in order to fill us with His eternal glory. Because the joy of the holiday comes from God, it is holy joy, not earthly. But it descends from Him to us, to make us live divinely on earth and not carnally[9].
Is the life of the Church relevant? It is the only one absolutely necessary! Because the life of the Church is divine life. If the Church were just a gathering of people, led by a man, and we, the people, lived in it, it would be a human association and nothing more. If the Church did not start from God, from Pentecost, but was an appearance of the 3rd, 10th, 20th century and not the 1st century, we would have nothing holy in us, because it would be purely human. But the Church is the descent of God, through His glory, into men, beginning with Pentecost of the first century, and it is a continuous descent and dwelling of Him in us through His glory. Therefore, the Church is divine-human, because it is God who dwells in us, the men who are faithful to Him and adopted by Him through grace[10].
The mystery of the Church must be known and lived. Theology of the Church speaks to us about the mystery of the Church, about its overwhelming depth. And its depth is the ocean of divine glory in which we live and move and are. For we live with God, we live full of His glory in His Church, and our life with Him is our eternal joy. And we, to the whole world outside the Church, announce this on this holy night: that we await everyone here, in His Church, so that we may all be full of His glory. Therefore, we started the Service outside, in front of the Church, because the Resurrection of the Lord is for all people and for all of creation[11].
Be joyful! Have holy days on the feast of the Lord’s Resurrection! Be Holy, as our God is and asks us to be! For only filled with His holiness do we convince that we are His sons, that we are raised from the dead and not sour faces. The sad faces are unresurrected from the dead. The sad faces are unconfessed faces. But if you are with the Lord within you, then you are full of joy, kindness, peace, hospitality, because you always give of His things. Amin[12]!
[1] Started at 18. 04, in day of sunday, on 13 april 2025. Sun, 19 degrees, wind of 3 km/h.
[2] Iubiții mei, trăiesc cu nevoia permanentă de înviere, de înviere interioară, duhovnicească. Pentru că iertarea păcatelor noastre înseamnă o înviere continuă din morți. Și am nevoie de iertarea lui Dumnezeu sacramentală, pentru că am nevoie de înviere și de viață, de viață veșnică. Pentru că slava lui Dumnezeu e învierea noastră din morți și viața noastră cea veșnică. Viață pe care o începem acum, în istorie, pentru ca să o trăim toată veșnicia.
[3] Și noi suntem ridicați din Iad de fiecare dată de Domnul, de Cel care a înviat din morți, prin aceea că El ne iartă de păcate și ne ridică din Iad prin preasfânta Lui milă. Noi venim și ne spovedim păcatele, Îi aducem căderile noastre, ni le recunoaștem, ni le asumăm ca pe propriile noastre eșecuri, pe când El, ca un mult milostiv și iubitor de oameni, ni le iartă, ne scoate din Iad și ne face vii prin slava Lui. Din morți ne face vii, din căzuți El ne ridică la comuniunea cu Sine, uită toate ca și când nu le-am fi făcut și ne consideră fiii Lui. Căci noi, cei neputincioși, venim la El morți, morți duhovnicește, și El ne face, prin slava Lui, Sfinții Săi. De aceea mila Lui e mai bună decât viața, decât mii de vieți fără El.
[4] Ușurința cu care păcătuim iar și iar e zdrobitoare. Fapt pentru care avem conștiința păcătoșeniei noastre foarte profundă. Știm când greșim, când cădem, vedem cum ne afundăm continuu în Iad și știm că de acolo nu ne poate scoate niciun om. Pentru că din Iad ne ridică Biruitorul Iadului, Hristos, Dumnezeul nostru, Cel care coboară până la noi în Iad, ca să ne repună în demnitatea de fiii Lui. Și repunerea noastră în slava Lui sau condiția noastră de fii risipitori iertați de către El este experiența continuă a mântuirii noastre. Căci El ne scoate din Iad mereu, ne scoate din mâinile demonilor, pentru că suntem ai Lui și vrem să fim ai Lui.
[5] Orice creștin se pregătește de moartea lui prin spovedirea păcatelor și prin comuniunea sacramentală cu Domnul. Pentru că oricând patul nostru poate fi groapa noastră, așa cum mărturisim în rugăciunile serii. Iar dacă Spovedania înseamnă învierea noastră din morți, pentru ca noi, cei vii duhovnicește, să ne unim cu Domnul nostru, cu Viața noastră, pentru a fi cu El pentru veșnicie, atunci viața noastră duhovnicească e a unor înviați din morți. Căci pentru mine Paștiul a fost de foarte multe ori în acest an, pentru că Domnul m-a înviat duhovnicește de fiecare dacă când m-am mărturisit Lui. De aceea, și azi, pentru că și azi m-am spo- vedit și m-am împărtășit cu Domnul, și azi e Paști pentru mine, pentru că El, Viața mea, m-a ridicat pe mine de la moarte la viață, m-a scos dintre demoni și m-a făcut al Lui.
[6] Israil mânca mielul pascal fript în foc. Noaptea, cu azime și ierburi amare [Ieșirea 12, 5-6, 8, LXX]. Și mielul acela, care Îl prefigura pe Mielul lui Dumnezeu, Cel care ridică păcatul întregii lumi, era Paștiul Domnului [Πασχα Κυρίῳ][Ieșirea 12, 11, LXX]. În WTT, în Biblia ebraică, avem פֶּ֥סַח [Pesah], pe când în LXX, în Septuaginta, în Dumnezeiasca Scriptură a Bisericii, avem Πασχα [Pasha]. Iar în ebraică Pesah e un singular absolut, după cum și Pasha din greacă e defectiv de plural. Și aceasta pentru că nu sunt mai multe Pașturi, ci doar unul singur, pentru că Paștiul nostru este Hristos Domnul. Căci El ne scoate pe noi din Iad și ne face vii, El ne ridică din moarte la viață, la viața veșnică cu El.
[7] Noi am primit lumină în această zi, lumină pe care o purtăm în candela noastră spre casă, dar ea ne vorbește tainic de lumina lui Dumnezeu din noi înșine. Lumina candelei e materială, dar lumina din noi e necreată și veșnică, pentru că e slava lui Dumnezeu care ne face pe noi vii întru El. Și bucuria Lui, a Celui pururea viu, este lumina Lui din noi înșine, pentru că lumina învierii Sale e lumina care arde în tot sufletul și în tot trupul nostru și care ne curățește, ne luminează și ne sfințește neîncetat. Căci, fără lumina Lui în noi, n-avem niciun praznic, n-avem nicio bucurie, n-avem nicio nădejde de mântuire, pentru că El, Domnul slavei, Care ne umple pe noi de slava Lui cea veșnică, e praznicul preafericit al vieții noastre.
[8] Iar moartea e o frică copleșitoare, dacă nu trăiești continuu învierea ta din morți. Căci nu te temi de moarte, de clipa morții, ci de Iadul veșnic de după moarte. Și presimțim Iadul cel veșnic, pentru că deja suntem în Iad, dacă nu ne scoate El din Iad, Stăpânul. Dar dacă învierea, pentru noi, este un lucru cotidian, ce relevanță mai are moartea în ecuația vieții noastre? Ce moarte ne mai stăpânește pe noi, dacă noi suntem plini de viața Lui și suntem cu El, cu Dumnezeul slavei? Și noi, fiii învierii și nu ai morții, trăim fericiți pe pământ, în Biserica Sa, pentru că El, Viața noastră, nu ne lasă pe noi în moartea păcatelor, ci ne curățește cu mila Sa și ne face pe noi plini de slava Lui și de putere dumnezeiască. Pentru că trebuie să luptăm mereu împotriva morții, a morții păcatului, pentru ca să fim vii împreună cu El.
[9] Pesahul nostru este Hristos euharistic! De slava Lui m-am umplut în această noapte dumnezeiască, prin împărtășirea cu El. De slava Lui sunt plin. Și oricine Îl primește pe Domnul în el însuși face din el însuși un praznic dumnezeiesc. Pentru că nici friptura de miel, nici sarmalele, nici prăjiturile, nici vinurile, nici palinca nu sunt bucuria praznicului, ci bucuria praznicului este El Însuși, Domnul slavei, Cel a treia zi înviat din morți, Care a biruit Iadul, i-a scos pe Sfinții Lui din Iad, a ieșit din Iad plin de slava Lui, transfigurat, pentru ca să ne umple și pe noi de slava Lui cea veșnică. Căci bucuria praznicului vine de la Dumnezeu, e bucurie sfântă, nu pământească. Dar ea coboară de la El la noi, pentru ca să ne facă să trăim dumnezeiește pe pământ și nu trupește.
[10] Este relevantă viața Bisericii? E singura absolut necesară! Pentru că viața Bisericii e viață dumnezeiască. Dacă Biserica ar fi doar o adunătură de oameni, care ar fi condusă de un om și noi, oamenii, am trăi în ea, ar fi o asociație umană și nimic mai mult. Dacă Biserica nu ar avea început de la Dumnezeu, de la Cincizecime, ci ar fi o apariție de secol 3, 10, 20 și nu de secol I, n-am avea nimic sfânt în noi, pentru că ar fi pur umană. Dar Biserica e coborârea lui Dumnezeu, prin slava Lui, în oameni, începând cu Cincizecimea secolului I, și e o continuă coborâre și locuire a Lui în noi prin slava Lui. De aceea, Biserica e divino-umană, pentru că e Dumnezeu care locuiește în noi, oamenii cei credincioși Lui și înfiați de El prin har.
[11] Taina Bisericii trebuie cunoscută și trăită. Teologia Bisericii ne vorbește despre taina Bisericii, despre adâncul ei copleșitor. Și adâncul ei este oceanul de slavă dumnezeiască în care trăim și ne mișcăm și suntem. Căci trăim cu Dumnezeu, trăim plini de slava Lui în Biserica Sa, și viața noastră cu El e bucuria noastră cea veșnică. Și noi, întregii lumi din afara Bisericii, asta îi vestim în această noapte sfântă: că îi așteptăm pe toți aici, în Biserica Lui, pentru ca toți să fim plini de slava Lui. De aceea, am început Slujba afară, în fața Bisericii, pentru că Învierea Domnului e pentru toți oamenii și pentru întreaga creație.
[12] Să fiți bucuroși! Să aveți zile sfinte în praznicul Învierii Domnului! Să fiți Sfinți, precum și Dumnezeu nostru este și ne cere să fim! Căci numai plini de sfințenia Lui convingem că suntem fiii Lui, că suntem înviați din morți și nu niște fețe acre. Fețele triste sunt neînviate din moarte. Fețele triste sunt fețe nespovedite. Dar dacă ești cu Domnul în tine, atunci ești plin de bucurie, de bunătate, de pace, de ospitalitate, pentru că dărui mereu din cele ale Sale. Amin!
Ieșirea, cap. 36, cf. LXX
1. Și Veseleil și Eliav și tot cel înțelept [cu] mintea [καὶ πᾶς σοφὸς τῇ διανοία], căruia i-a fost dată [i-au fost date] înțelepciune și cunoaștere, a[u] făcut în[tru] ei, [pentru] a înțelege [și] a face toate lucrurile după cele sfinte, pe cele care se cuvin, după toate câte a poruncit Domnul.
2. Și a chemat Moisis pe Veseleil și pe Eliav și pe toți cei având înțelepciune [καὶ πάντας τοὺς ἔχοντας τὴν σοφίαν], căruia [cărora] i-a dat [le-a dat] Dumnezeu știință în inimă [ᾧ ἔδωκεν ὁ Θεὸς ἐπιστήμην ἐν τῇ καρδίᾳ], și pe toți cei care de bunăvoie voiesc [au voit] a se apropia către lucruri, pentru a le săvârși pe ele.
3. Și au luat de la Moisis toate prinosurile pe care le-au adus fiii lui Israil, spre toate lucrurile celui sfânt[1], [pentru] a le face pe acestea. Și ei încă primeau pe cele aduse, de la cei care aduc [le aducea] dimineață de dimineață.
4. Și veneau toți cei înțelepți, care fac [făceau] lucrurile celui sfânt, fiecare după lucrul său, pe care ei îl lucrau.
5. Și au zis către Moisis că: „Mulțime aduce poporul, mai mult decât lucrurile câte le-a poruncit Domnul să facă”.
6. Și a poruncit Moisis și a vestit în tabără, zicând: „Bărbatul și femeia să nu mai lucreze la pârgile celui sfânt [ἀνὴρ καὶ γυνὴ μηκέτι ἐργαζέσθωσαν εἰς τὰς ἀπαρχὰς τοῦ ἁγίου]!”. Și a fost oprit poporul încă a aduce [καὶ ἐκωλύθη ὁ λαὸς ἔτι προσφέρειν].
7. Și lucrurile le erau lor destule spre pregătirea [ce aveau] să facă și le-au [și] rămas.
8. Și a făcut tot cel înțelept, din cei care lucrează [din cei care lucrau], veșmintele cele sfinte [τὰς στολὰς τῶν ἁγίων], cele fiind ale lui Aaron, ale preotului, după cum i-a poruncit Domnul lui Moisis.
9. Și au făcut pe cel de pe umăr din aur și hiacint și purpură și stacojiu învârtit și in răsucit.
10. Și a fost tăiată [au fost tăiate] frunzele cele de aur ca perii, [ca] să le țeasă împreună cu hiacintul și [cu] purpura și cu stacojiul învârtit și cu inul răsucit. Lucru țesut
11. l-au făcut pe el, peste umeri ținându-se din amândouă părțile.
12. Lucru țesut, împletit unul cu altul, pentru sine. De la el au făcut, pentru el a[u] făcut din aur și hiacint și purpură și stacojiu învârtit și in răsucit, după cum i-a poruncit Domnul lui Moisis.
13. Și au făcut amândouă pietrele smaraldului, fixate și brodate [cu] aur, sculptate și dăltuite [cu] săpare de pecete de la numele fiilor lui Israil [γεγλυμμένους καὶ ἐκκεκολαμμένους ἐκκόλαμμα σφραγῖδος ἐκ τῶν ὀνομάτων τῶν υἱῶν Ισραηλ].
14. Și le-a pus pe ele pe umeri, pe cel de pe umăr, pietre de pomenire fiilor lui Israil [λίθους μνημοσύνου τῶν υἱῶν Ισραηλ], după cum i-a poruncit Domnul lui Moisis.
15. Și au făcut loghionul, lucru țesut [cu] broderie, după lucrul cel de pe umăr din aur și hiacint și purpură și stacojiu învârtit și in răsucit.
16. [În] patru colțuri, îndoit, au făcut loghionul, de o palmă de lung și de o palmă de lat îndoit.
17. Și au țesut în el țesătură cu pietre în patru rânduri: un rând de pietre: sardiu și topaz și smarald, rândul unu;
18. și rândul al doilea: antrax[2] și safir și iaspis;
19. și rândul al treilea: lighirion [λιγύριον][3] și agat și ametist;
20. și rândul al patrulea: hrisolit și beril și onix, înconjurate [cu] aur și legate împreună [cu] aur.
21. Și pietrele erau de la numele fiilor lui Israil, douăsprezece, de la numele lor, săpate întru peceți, fiecare de la numele său, întru cele 12 seminții.
22. Și au făcut pe loghion ciucuri împletiți, lucru de împletituri din aur curat.
23. Și au făcut două paveze de aureturi și două inele de aur și au pus cele două inele de aureturi la amândouă începuturile loghionului.
24. Și au pus împletiturile din aur în inelele de la ambele părți ale loghionului.
25. Și la cele două împreunări cele două împletituri. Și au pus peste cele două paveze și au pus peste umeri pe cel peste umăr dimpotrivă, în față.
26. Și au făcut două inele de aur și le-au pus peste cele două aripioare [ἐπὶ τὰ δύο πτερύγια], peste marginea loghionului, peste marginea cea dinapoi a celui de pe umăr, înăuntru.
27. Și au făcut două inele de aur și le-au pus pe ambii umeri ai celui de peste umăr, din jos de el, din față, după împreunarea de sus a țesăturii celui de peste umăr.
28. Și au strâns loghionul din inelele cele de pe el spre inelele celui de peste umăr ținându-se, din hiacint, împletite la țesătura celui de peste umăr, pentru ca să nu se slăbească loghionul de la cea de peste umăr, după cum i-a poruncit Domnul lui Moisis.
29. Și au făcut veșmântul cel până jos sub cel de peste umăr, lucru țesut, tot vânăt.
30. Iar marginea veșmântului cel până jos, în mijloc, [era] țesută împletit, gura având împrejur margine nestricată.
31. Și au făcut pe marginea veșmântului cel până jos, din jos, ca înflorind rodia, rodii din hiacint și purpură și stacojiu învârtit și in răsucit.
32. Și au făcut clopoței de aureturi și au pus clopoțeii dimprejur, pe marginea veșmântului cel până jos, în mijlocul rodiilor.
33. Clopoțel de aur și rodie, împrejur, pe marginea veșmântului cel până jos, spre a liturghisi, după cum i-a poruncit Domnul lui Moisis.
34. Și au făcut hitoanele cele de in, lucru șesut, lui Aaron și fiilor săi.
35. Și chidare de in și mitră de in și izmenele de in răsucit.
36. Și brâiele lor de in și de hiacint și de purpură și de stacojiu învârtit, lucru de broderie, [în] ce chip i-a poruncit Domnul lui Moisis.
37. Și au făcut frunza cea de aur, prinos celui sfânt, de aur curat și au scris pe ea litere întipărite [ca] pecete: Sfințirea Domnului [ἁγίασμα Κυρίῳ].
38. Și au pus peste ea marginea cea vânătă, astfel încât să fie peste mitră, deasupra, [în] ce chip i-a poruncit Domnul lui Moisis.
[1] Se referă la cortul cel sfânt.
[2] Piatră scumpă de culoarea cărbunelui aprins, cf. https://dexonline.ro/definitie/antrax/definitii.
[3] Opal, cf. https://dexonline.ro/definitie/lighirion sau piatră de Liguria, cf. Liddell-Scott, Greek Lexicon (Abridged) 26.426, apud BW 10.