Praedicationes (vol. 19)

2 comments

Pagina sursă a cărții.

Cartea în format PDF.

*

Cine nu se roagă, nu știe nici să vorbească. Pentru că a vorbi nu înseamnă a scoate cuvinte pe gură, ci a rosti acele cuvinte care ajung la inima omului și îl bucură și îl zidesc și îl fac să ajungă la conștiința să se nevoiască pentru mântuirea sa. Cuvintele noastre sunt inima noastră, dacă ele sunt pline de slava lui Dumnezeu care locuiește în noi. Cuvintele noastre suntem noi, cei care ieșim mereu spre alții pentru a-i îmbrățișa. Dar ca să îmbrățișezi autentic trebuie să îmbrățișezi cu conștiința că ești robul lui Dumnezeu, care Îi datorezi Lui tot ceea ce ești și ai (p. 3).

Oamenii nu sunt din ce în ce mai nereligioși, ci tot mai neștiutori și mai necitiți! N-are cine să stea de ei, să îi învețe, să îi îndrume, să îi iubească. Pentru mulți se întâmplă acest lucru! Și dacă spun multe hule și prostii, spun din neștiință, nu neapărat din răutate sau din împotrivire față de Dumnezeu. De aceea e nevoie să stai cu ei de vorbă, să te vadă mâncând și vorbind, să te vadă bucurându-te și nevoindu-te alături de ei. Pentru că au nevoie să învețe cum se trăiește ortodox, cum se stă la masă ortodox, cum se muncește ortodox, cum se bucură oamenii Bisericii (p. 7).

Dar când Domnul ne-a vorbit despre Sine, potrivit revelării Sale în Scriptură, El ne-a arătat că Scriptura se actualizează în mod continuu. Pentru că și noi avem slava lui Dumnezeu în noi înșine, primită la Botez, și viața noastră cu Dumnezeu este o viață harismatică. Fapt pentru care, Dumnezeu nu ni Se revelează nouă din afară, ca Dumnezeu străin, necunoscut nouă, ci ca Dumnezeul a Cărui slavă veșnică e în noi și cu Care noi trăim în mod intim. Și când El ne vorbește despre Sine, ne vorbește dinăuntru nostru, în mod tainic, în orice clipă a vieții noastre, pentru că viața cu El e o continuă cunoaștere vie a Lui (p. 18-19).

Am, adesea, seri și nopți în care nu mă pot odihni, tocmai pentru că sunt plin de bucurie și de pace sfântă. Vreau să dorm și nu pot să dorm! Și nu pot să dorm nu pentru că am vreo grijă, ci pentru că gâlgâie în mine bucuria, țâșnește din mine rugăciunea, iar mintea mi-e clară ca un lac înghețat sub strălucirea lunii. Minte clară, limpede, tăioasă, iar inima începe să mă doară, pentru că vrea să doarmă. Și nu pot dormi, tocmai pentru că sunt prea împlinit, prea bucuros, prea împăcat cu toate. Dar aceste trăiri sfinte și dumnezeiești le am pentru că muncesc, scriu, traduc, slujesc, mă rog, discut mereu despre cele dumnezeiești. Sufletul și trupul meu sunt într-o continuă mișcare în relația mea cu Dumnezeu, de aceea nu mă mai pot odihni când îmi doresc, când aș avea nevoie. Pentru că, atunci când te înveți cu primirea celor ale lui Dumnezeu, nu te mai poți opri din vederea și din înțelegerea lor (p. 21).

Citesc adesea cărți istorice și științifice și urmăresc contribuția fiecărui mare om la dezvoltarea științifică și tehnologică a lumii. Și observ că aportul lor, adesea, e foarte mic, dar inovator, și pentru acel mic aport ei sunt „mari” pentru oameni. Dar citesc, în același timp, și teologie dumnezeiască și văd cum aportul Sfinților, în materie de fapte și de fraze experiențiale e mult mai mare decât al oamenilor de știință și de tehnologie. De ce? Pentru că Sfinții trăiesc și gândesc împreună cu Dumnezeu, pe când oamenii științei pot fi și necredincioși. Și când gândești împreună cu Dumnezeu, atunci ai o experiență abisală, mântuitoare, pentru că cunoașterea ta e în același timp și mântuirea ta (p. 25).

Rugăciunea noastră pentru mântuirea tuturor are la baza ei mila lui Dumnezeu față de noi, dar și uluitoarea noastră plasticitate interioară. Căci noi ne putem modela după Dumnezeu, după cum ne-am modelat după patimile de rușine o viață întreagă. Dacă le-am slujit demonilor în nebunia noastră, noi Îi putem sluji cu atât mai mult lui Dumnezeu, pentru că El ne-a creat tocmai pentru viața cu El. De aceea, orice om se poate schimba, se poate pocăi, se poate sfinți la orice vârstă, pentru că Dumnezeu e Cel ce ne zidește duhovnicește. Și când noi ne rugăm pentru toată lumea, pentru pocăința și mântuirea ei, credem că Dumnezeu îl poate mântui pe orice om. Și El ne mântuie pe toți, dacă renunțăm la nebunia patimilor noastre pentru viața cu El (p. 26).

Deși îmi place uneori, pentru diversitatea muzicală, slujirea mai multor Diaconi la un loc, totuși prefer un Diacon duhovnicesc, unul cu o voce plină de pocăință și de experiență sfântă, care, atunci când cântă, să mă facă să plâng, să mă facă să mă pocăiesc și nu să mă distreze ca la concert. Pentru că ascult muzică de concert, atunci când știu că sunt la concert. Dar când sunt la Biserică, eu nu vreau să mă simt la concert, nu vreau să fiu distrat, ci străpuns duhovnicește în inima mea. Pentru că la Slujbele Bisericii noi trebuie să ne pocăim, să ne trezim, să ne ridicăm din morți, să ne umplem de simțiri și de gânduri sfinte și nu să ne pierdem în cadențe melodice (p. 31-32).

Read more

Jurnalul Părintelui Sofian Boghiu [7]

Leave a comment

Arhimandrit[ul] Sofian Boghiu, Jurnal, Ed. Bizantină, București, 2019, 476 p.

*

Pe 6 ianuarie 1994 a fost la Tiraspol, împreună cu PS Teofan Savu, ca să ducă daruri pentru Ilie Ilașcu și cei 4 închiși cu el, p. 427. Și când doreau să le confiște mașina, i-a convins cu câteva sticle de vin, p. 427.

Pe 15 februarie 1994 a fost înmormântat Episcopul Roman Ialomițeanul și i s-a părut că e viu în sicriu, p. 428. L-a cunoscut pe acesta de la Seminar, de la Cernica, p. 428. Când a fost instalat PS Nifon Mihăiță: „Un lux orbitor. O masă copioasă la câteva sute de oaspeți. Plătită de o doamnă foarte bogată”, p. 428.

Pe 10 martie 1994 vorbește de alte boli ale sale. Pe 4 mai 1994 adoarme ÎPS Antim Nica, p. 429. Pe 27 august 1994 se îmbolnăvește de Zona Zoster[1], p. 429.

Pe 20 decembrie 1994 era în America, la Detroit, p. 430. Pe 1 ianuarie 1995 vede ninsoarea din America, p. 432-433. Pe 10 februarie 1995 a fost operat la Spitalul din Parma, p. 435.

Pe 7 octombrie 1992 împlinea 80 de ani, p. 439. Pe 21 ianuarie 1993 a fost ales Arhiepiscop de Cluj Părintele Bartolomeu Anania, p. 439.

A fost și la privegherea Doamnei Preotese Maria Stăniloae, pe 23 martie 1993: „Am fost la priveghi, la Maria preoteasa! Părintele Dumitru (Stăniloae) stă la căpătâiul ei. Ne-a povestit cât de mult l-a ajutat, purtând ea toate grijile casei, așa încât el a putut să-și folosească în libertate tot timpul pentru teologie și pentru scris, până la 90 de ani!”, p. 441.

Incident prezentat pe 27 aprilie 1993: „Zilele trecute, la Catedrala Patriarhală, un bătrân de 84 de ani din Târgul Mureș a aruncat o bombă incendiară în biserică în timpul slujbei de dimineață, în dreptul strănii patriarhale. A umplut de flăcări și de fum turla, până la Pantocrator. Au intervenit pompierii”, p. 441.

Pe 28 iulie 1995 a fost împreună cu Patriarhul Teoctist Arăpașu la Techirghiol pentru băi. Și aici: „[am fost] odihnit bine, uns cu nămol la ghiol, masă și din nou odihnă, masaj, acupunctură”, p. 447.

Pe 5 august 1995 a paralizat Părintele Argatu, p. 449. Pe 1 ianuarie 1997 cunoaște viața și gândirea Sfântului Ioann de Kronștadt, p. 451-452.

Pe 10 noiembrie 1997: „Astăzi am fost la Sihăstria, la părintele Cleopa. Este slăbit, cu foarte multe operații și merge greu…Dar [este] foarte viu, comunicativ, foarte lucid”, p. 453.

Pe 13 decembrie 1997 îi arde chilia, pe când el era la Utrenie, p. 454. Motivul: „focul a fost aruncat pe fereastră”, p. 454.

Pe 15 mai 1998 e diagnosticat cu arterită, p. 455. Despre mineri pe 19 ianuarie 1999, p. 458. Pe 3 decembrie 1998 a murit Părintele Cleopa, p. 458. Pe 25 martie 1999: „A început războiul NATO împotriva Ortodoxiei, un război crunt cu adevărat. Sârbii sunt foarte hotărâți să se apere, să reziste”, p. 459.

Pe 6 octombrie 1999 era la Stuttgart, p. 460.

Însemnările răzlețe încep în p. 461. Ultima secțiune a cărții. Pe 21 ianuarie 1985 s-a făcut mișcarea de rotire a Palatului Sfântului Sinod ca să fie la distanța de 7 metri de Biserică, p. 472. Palatul Sfântului Sinod are greutatea de 9.000 de tone, p. 472. Aldulescu este cel care l-a scăpat de tăierea piciorului (cu arterită) pe Părintele Paisie de la Sihla, p. 474.

Ultima însemnare este despre Gropnița Mănăstirii Neamț, p. 475-476.

[1] A se vedea: https://www.synevo.ro/zona-zoster-afectiune-infecto-contagioasa/.

Predică la Duminica a 19-a după Cincizecime [2023]

Leave a comment

Iubiții mei[1],

Sfântul Andreas cel nebun pentru Hristos a trăit multe vedenii dumnezeiești în viața sa[2], însă, pe cea de azi, care a devenit praznicul Acoperământul Născătoarei de Dumnezeu, a trăit-o în Biserica din Vlaherne, în Constantinopol[3]. Și vedenia aceasta a văzut-o noaptea, la Priveghere[4]. Și ea s-a petrecut astfel: „Și iată că, deodată, când era aproape ceasul patru din noapte, Fericitul [Andreas] a văzut-o pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu înaintând dinspre ușile împărătești spre altar. Părea foarte înaltă și era însoțită de un alai de Sfinți Îngeri înfricoșători. În mijloc se vedeau Înaintemergătorul Domnului și Apostolul Ioan, care o țineau la braț pe Împărăteasa îngerilor. Puterile cerești, îmbrăcate în alb, cântau cântări duhovnicești fermecătoare, pe care însă nu le puteau auzi decât Andrei și Epifanie. Fecioara a venit apoi spre mijlocul Bisericii, unde era amvonul. A stat pe solee și a îngenunchiat, rugându-se Fiului ei pentru mântuirea credincioșilor, încât multă vreme lacrimile i-au udat cinstita față. Andrei i-a spus atunci lui Epifanie: «Vezi, fiule, pe Doamna și Stăpâna lumii?». Iar Epifanie a răspuns: «Da, Părinte, cu rugăciunile tale, o văd!». După ce Fecioara s-a rugat îndelung, s-a ridicat și a intrat în Altar, și-a scos din Capela Soros Acoperământul și a venit spre ușile împărătești. Și-a pus, cu o mișcare cuviincioasă și impunătoare, Acoperământul deasupra capului ei feciorelnic, apoi l-a luat iarăși în mâini și l-a întins peste toți cei care erau adunați în Biserică. Acoperământul desfășurat se mărise parcă și-i cuprindea pe toți, strălucind cu raze de chihlimbar. Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a stat mult timp astfel, acoperindu-i pe credincioși. Apoi, când Fecioara a început să se înalțe spre ceruri, încetul cu încetul s-a făcut nevăzut și Acoperământul ei. Însă harul ei ocrotitor se simțea încă în Biserică, pentru că veșmântul se afla tot în racla lui. Cele întâmplate au fost văzute doar de binecuvântatul Andrei și de ucenicul lui în cele duhovnicești, Epifanie. Pentru acest dar făcut tânărului, Andrei a înălțat apoi mulțumiri Domnului”[5].

Și traducătorul nostru consideră că Epifanios de aici, ucenicul său, ar fi Sfântul Epifanios, Patriarhul Constantinopolului, cel pomenit pe 25 august[6].

Într-o altă ediție a Vieții sale, traducătorul ne spune că Sfântul Andreas a trăit în sec. 9-10 și că Viața sa a fost scrisă între anii 910-920[7]. Vederea dumnezeiască a Preacuratei Stăpâne o avem între p. 177-178 și, în esență, ambii traducători spun același lucru: că Preacurata Stăpână și-a întins Acoperământul ei peste cei credincioși din Biserică. Și prin asta ne arată că ea este în rugăciune continuă pentru noi. Pentru că ne acoperă, prin preasfintele ei rugăciuni, de toate relele întâmplări ce pot veni în viața noastră. Și la baza rugăciunii ei stă multa dragoste cea pentru noi. Pentru că Preacurata Stăpână este plină de dragostea lui Dumnezeu pentru noi, adică de dorința sfântă ca noi să ne mântuim.

Sinaxarul românesc ne spune că vedenia a fost văzută în timpul Împăratului Leon cel Înțelept, în zi de duminică[8]. E vorba de Sfântul Împărat Leon al VI-lea cel Înțelept, care a împărățit între 886-912, acesta fiind ucenicul Sfântului Patriarh Fotios cel Mare[9].

Însă, în Sinaxarul românesc, în comparație cu versiunea grecească a Vieții Sfântului Andreas, avem și rugăciunea Preacuratei Stăpâne pentru noi, cei credincioși. Căci ea s-a rugat atunci și a zis: „Împărate ceresc, primește pe tot omul cel ce Te slăvește pe Tine și cheamă în tot locul preasfânt numele Tău! Și unde se face pomenirea numelui meu, acel loc îl sfințește și preamărește-i pe cei ce Te preamăresc pe Tine și pe cei ce cu dragoste mă cinstesc pe mine, Maica Ta! Primește-le toate rugăciunile și făgăduințele și-i izbăvește din toate nevoile și răutățile!”[10]. De unde vedem mijlocirea ei cea pentru noi, pentru toți cei credincioși, pentru ca bine să ne fie și să ne mântuim cu pace.

Praznicul Preacuratei Stăpâne însă se suprapune peste Evanghelia duminicii de față [Lc. 6, 31-36]. Și dacă Evanghelia praznicului este Lc. 10, 38-42; 11, 27-28, și ne vorbește despre Sfintele Marta și Maria, despre slujirea și ascultarea lor, despre fericirea Preacuratei Stăpâne și despre fericirea celor care ascultă cuvântul lui Dumnezeu și îl păzesc pe el, adică îl trăiesc în viața lor, Evanghelia duminicală ne vorbește despre iubirea față de toți oamenii. Pentru că trebuie să ne comportăm față de toți ca față de noi înșine [Lc. 6, 31]. Adică să facem pentru alții ceea ce facem și pentru noi înșine. Și așa cum avem grijă de noi și de sănătatea și de viața noastră și de toate cele ale noastre, așa trebuie să avem grijă și față de toți ceilalți.

De aceea, atunci când muncim pentru alții și când le dăm milostenie, să muncim și să dăm milostenie așa cum am munci pentru noi sau ne-am da nouă înșine. Pentru că porunca Domnului e aceasta: „Și precum voiți ca să vă facă vouă oamenii [Καὶ καθὼς θέλετε ἵνα ποιῶσιν ὑμῖν οἱ ἄνθρωποι], faceți și voi lor asemenea [καὶ ὑμεῖς ποιεῖτε αὐτοῖς ὁμοίως]!” [Lc. 6, 31, BYZ].

Și eu am înțeles porunca Domnului în acest fel: ca atunci când ies pe stradă și văd toate cele care îmi stau în față, să mă comport față de ele ca și când ar fi ale mele. Adică să mă comport față de toate cu cea mai mare grijă, știind că nu sunt ale mele, ci ale comunității întregi. Și asta înseamnă să nu fac murdărie pe stradă, să nu îmi însușesc ce nu îmi aparține, să nu rănesc pe nimeni, să nu stric nimic din jur și să mă comport delicat cu toți cei pe care îi întâlnesc. Pentru că scopul meu, când ies din casă, nu e să distrug, să fur, să minimalizez, să indispun, ci să contemplu, să mă bucur, să mă rog, să mă duc unde am nevoie, să muncesc cu credință și să mă întorc acasă cu pace, bucurându-mă de munca și de slujirea mea. Ieșirea din casă e pentru a ne bucura, pentru a intra în comuniune cu ceilalți și cu întreaga creație. Dacă ies pe câmp sau merg în pădure, dacă călătoresc cu mașina sau cu trenul, dacă ies în parc sau într-un loc public, nu ies pentru ca să distrug totul în jurul meu și să îi enervez pe ceilalți, ci pentru ca să mă bucur și să vorbesc în pace cu ceilalți.

A avea conștiința că toate sunt pentru toți și că toți trebuie să se bucure de viață și de darurile lui Dumnezeu înseamnă a împlini porunca iubirii față de toți oamenii. Fiindcă atunci când Domnul ne poruncește să ne iubim vrăjmașii [Lc. 6, 35], El ne cere să îi privim pe toți oamenii în perspectiva veșniciei. Căci Împărăția Lui nu este o lume a celor despărțiți, care nu se suportă și nu se vor, ci e lumea celor care se iubesc unii pe alții și se bucură unii de alții. De aceea, a-i iubi pe toți oamenii înseamnă a te pregăti pentru comuniunea veșnică cu Dumnezeu, cu toți Sfinții și cu toți Sfinții Lui Îngeri. A-i iubi pe toți înseamnă a crește continuu în comuniunea cu toți oamenii. Și, cu toate că nu poți să îi cunoști pe toți oamenii și să vorbești cu toți, a-i iubi pe toți și a te ruga pentru toți cei vii și cei adormiți înseamnă a-i avea pe toți în inima ta. Adică a fi cuprinzător, a avea cuprinderea interioară pe care o cere de la noi iubirea lui Dumnezeu.

Pentru că El ne iubește pe toți și dorește mântuirea tuturor. Iar când noi ne însușim iubirea lui Dumnezeu, când facem ceea ce face El față de noi, atunci suntem plini de iubirea și de pacea Lui.

De la Sfântul Siluan Athonitul am învățat să nu rup floare sau creangă de copac, dacă nu am nevoie de ele și să nu omor insectă sau animal, dacă nu îmi fac rău, dacă nu dau buzna peste mine. De aceea, spovedesc orice tăiere de animal sau de pasăre pe care le mănânc sau orice omorâre de insectă neavenită, de care nu pot scăpa în casă. Pentru că am conștiința că toate au dreptul la viață ca și mine. Și când respecți viața florilor, a copacilor, a animalelor, a păsărilor, a insectelor, a peștilor, a oamenilor, atunci respecți viața tuturor. Și o respecți ca pe darul lui Dumnezeu. Și dacă tu nu vrei să fii omorât în batjocură, atunci nu omori nici alte animale, plante sau insecte degeaba, fără rost. Pentru că ceea ce nouă nu ne place, aceea nu trebuie să facem nici altora.

Trebuie să facem bine tuturor, iubiții mei, să facem bine dezinteresat. Adică nu pentru vreun interes meschin. Trebuie să facem bine, pentru că binele ne împlinește. Dar binele împlinește pe tot omul și toată făptură. Căci și un om se bucură când primește milostenie, dar se bucură și un animal sau o pasăre când primesc mâncare și apă de la noi. Iar grija noastră trebuie să fie față de toți oamenii și față de toată creația lui Dumnezeu. Pentru că toți avem nevoie de grijă milostivă și de atenție iubitoare.

Acum un an, la Cugir, Părintele Dan Popovici a susținut o conferință despre iubirea față de creația lui Dumnezeu, intitulând-o Porunca a 11-a[11]. Pe care a început-o vorbind despre Sfântul Amfilohios Macris [Αμφιλόχιος Μακρής][12] și despre iubirea lui specială pentru copaci. Căci acesta a umplut de pini insula Patmos prin iubirea lui pentru creația lui Dumnezeu. Dar, totodată, dădea canon la Spovedanie ca fiecare să planteze de la 2 la 5 pini acolo unde ei locuiesc[13]. Lucru pe care ar trebui să îl facem și noi, cu toții, sădind flori, sădind viță de vie, sădind copaci, făcând fântâni de apă la răscruci de drumuri, pentru ca de ele să se bucure mulți oameni. Ca astfel, în locurile pustiite de viață, să apară din nou viața, din nouă frumusețea lui Dumnezeu.

Iar „plata voastră va fi multă și veți fi fiii Celui Preaînalt. Că[ci] El este bun cu cei nemulțumitori [τοὺς ἀχαρίστους] și [cu] cei răi [καὶ πονηρούς]” [Lc. 6, 35, BYZ]. Plata noastră va fi veșnică, pentru că cei buni față de toți sunt fiii lui Dumnezeu. Și cum El e bun față de noi toți, așa trebuie să fim și noi, ca binele Lui să ne împlinească în mod desăvârșit. Amin!

[1] Începută la 18. 20, pe 25 septembrie 2023, în zi de luni. Cer înnorat, 28 de grade, vânt de 16 km/ h.

[2] O aveți aici în format PDF: https://www.academia.edu/15383710/Viata_Sfantului_Andrei_cel_nebun_pentru_Hristos_v2. E vorba despre Viața Sfântului și de Dumnezeu purtătorului Părinte Andrei cel nebun pentru Hristos, tradusă din lb. engl. și gr. de Constantin Fădur.

[3] Idem, p. 49. A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Vlaherne.

[4] Ibidem. [5] Idem, p. 50.

[6] Cf. Idem, p. 12, n. 25 și https://www.synaxarion.gr/gr/sid/457/sxsaintinfo.aspx.

[7] Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos, trad. din lb. gr. de Ieroschim. Ștefan [Nuțescu] Lacoschitiotul, Ed. Asociația Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos și Ed. Evanghelismos, 2002, p. 8.

[8] Mineiul pe octombrie, ed. BOR 1929, p. 27.

[9] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Λέων_ΣΤ΄.

[10] Cf. Mineiul pe octombrie, ed. BOR 1929, p. 27.

[11] O găsiți aici: https://www.youtube.com/watch?v=uhNdEuHoBvI.

[12] A se vedea: https://orthodoxwiki.org/Amphilochios_(Makris)_of_Patmos și https://el.wikipedia.org/wiki/Άγιος_Αμφιλόχιος_Μακρής.

[13] Minutele 2-3, cf.  https://www.youtube.com/watch?v=uhNdEuHoBvI.

Jurnalul Părintelui Sofian Boghiu [6]

Leave a comment

Arhimandrit[ul] Sofian Boghiu, Jurnal, Ed. Bizantină, București, 2019, 476 p.

*

Pe 25 mai 1993 era în America și era ziua eroilor, p. 406. E consultat de Dr. Coșeriu și propus pentru operație pe 10 iunie 1993, p. 407. Vede rațe sălbatice, p. 408. Pe 3 iunie 1993 a fost examinat medical timp de 6 ore, p. 409. Pentru operația la ochi. Vede „pâlcuri de flamingo”, p. 410.

Mănâncă mititei (mici) în America pe 8 iunie 1993, p. 413. L-au anesteziat la ora 8, pe 10 iunie 1993, p. 413. Operația a durat până într-o oră, pentru că la ora 9 „l-am revăzut pe părintele Grama lângă mine, vesel că toate au mers foarte bine”, p. 413. Iar, după operație, „ochiul operat este acoperit acum cu un monoclu fixat cu un plastic. Peste pansament port ochelari fumurii contra razelor ultraviolete”, p. 413-414.

Pe 12 iunie 1993 vizitează un muzeu al automobilelor, p. 414. Cu toată istoria lor. Apoi un muzeu de artă, p. 414. Iar seara mănâncă la un restaurant românesc de pe malul lacului Eric, p. 415.

Pe 13 iunie 1993 își amintește că se împlinesc 34 de ani de la arestarea lui din 13 iunie 1958, care a avut loc într-o vineri seara, cu ploaie. Pe când lucra la pictura din pridvorul Bisericii din cimitirul Mănăstirii Ghighiu, p. 415. „Ne-au arestat și ne-au dus la București. Eram 16 arestați cu toții, iar 16 erau din grupul Rugul Aprins. Vina noastră: organizație dușmănoasă împotriva regimului comunist”, p. 415. La Salcia, când a fost închis, erau 100 de Preoți închiși din cei 1.000 de deținuți, p. 416.

Participă la orele de Religie ale Părintelui Remus și vorbește cu copiii, p. 416. A văzut cum se produce o tornadă pe 18 iunie 1993, p. 417. A văzut copaci smulși din rădăcină de către tornadă, p. 417. Pe 19 iunie 1993 a vizitat un parc natural în America, p. 417. Vede biserici romano-catolice închise din cauza lipsei credincioșilor, p. 418.

Diferența: „Aici, în SUA, un bolnav fără serviciu plătește fiecare zi de spitalizare cu 600 de dolari, fără niciun fel de analize. În România, conform declarațiilor oficiale, unui bolnav i se acordă 33 de cenți pe zi!”, p. 419.

Dr. Mihai Coșeriu l-a operat la ochi, iar fratele lui, Dr. George Coșeriu, l-a operat de prostată pe 17 mai 1989, p. 419. A visat un tigru ieșind dintr-o apă tulbure, p. 419. În iulie 1993 se uită la televizor în chilia sa: „La televizor, predica unui pastor baptist și cântările lor. Un adevărat teatru! Atrag prin vorbărie, mai ales prin simplificarea pentru măsură a adâncimilor Sfintei Scripturi și a ascezei”, p. 419. Și o altă veste tristă: „Astăzi America a legiferat avortul. Grozav de tristă zi! Pentru America, dar și pentru mine!”, p. 419. Și pe atunci: „În USA sunt 250 de milioane de locuitori, din care 62 de milioane nu au nicio religie”, p. 419.

Îl vede pe Părintele Calciu în iulie 1993, p. 419. Tot în iulie 1993 află că peste 9 luni trebuie să facă încă o operație de prostată, p. 420. Pentru că o Sfântă Icoană a Maicii Domnului a plâns în 1986 și s-au făcut multe minuni acolo, 20 de pastori protestanți, dimpreună cu parohiile lor, au trecut la Ortodoxie în 1987, p. 420.

La Chicago s-a urcat în turnul Sirs, care are 443 de metri înălțime și 103 etaje, p. 421. După care, seara, a văzut fântâna arteziană de acolo, care aruncă apă colorată la 100 de metri înălțime, p. 421. Părintele Alexander Schmemann a murit de cancer la creier, p. 421. Vede licurici „scânteind prin aer. [Iar] aceste scânteieri de licurici, în amurg și în noapte, aduc în suflet o bucurie plină de pace. Sunt ca niște muște mai lunguiețe, cu aripi”, p. 422.

Drumul spre țară: Chicago, trece Atlanticul, Amsterdam, Timișoara, București, p. 422. Și când ajunge la București află că a fost canonizat Sfântul Ștefan cel Mare, p. 422. În 30 septembrie 1993: „Mitropolitul Vladimir de la Chișinău [este] mare dușman a tot ce e românesc. Deși Moscova nu îi ajută cu nimic, el rămâne foarte atașat de Moscova, și ceea ce face Snegur pe plan politic, asta face în biserică mitropolitul Vladimir, în ciuda faptului că toți sunt români de neam și de credință ortodoxă”, p. 423.

În octombrie 1993, dând o mărturie colosală: „Am fost la Fudeni, să-l spovedesc pe părintele Dumitru Stăniloae. Este foarte lucid și memoria l-a ajutat foarte mult. A insistat mult asupra anilor tinereții, căsătoria și urmările ei. Regretă că nu s-a făcut călugăr. Are o mare căință pentru păcate. Dumnezeu l-a ajutat să se mențină într-o smerenie adâncă. Mi-a povestit că după fiecare mare succes cărturăresc, apărea o grea suferință în familie. L-am împărtășit. Se bucură nespus. Stă mereu cu fața în sus. Are dureri grozave. Doctorii l-au deschis să-l opereze și l-au închis la loc: are cancer. Visează mereu lume multă în jurul lui, cerându-i Sfânta Împărtășanie. El se apără spunându-le că nu are cele de trebuință. N-a spus niciun cuvânt despre munca lui uriașă, decât o mică nădejde că Dumnezeu îi va ierta măcar o parte din păcate”, p. 423.

După care urmează ziua de 7 octombrie 1993: „Astăzi a fost înmormântat părintele Dumitru [Stăniloae]. A adormit în noaptea de 4-5 octombrie, ora 1.00. Acum este zi caldă, cu soare blând și luminos, și tot dealul Mitropoliei a fost plin cu lume, ca într-o frumoasă zi de Paști. S-a format un cortegiu care a însoțit mașina mortuară, mergând pe jos prin mijlocul Capitalei și până la Cernica. Au ajuns la 6.00 seara. S-a cântat din toată inima imnul Învierii. Rog pe toți sfinții, din cele douăsprezece filocalii, să-l întâmpine și să-l ajute înaintea Judecății lui Dumnezeu”, p. 424.

Și după ce dă o mărturie atât de plenară despre Înmormântarea Sfântului Dumitru Teologul, Părintele Sofian spune și despre sine: „Azi împlinesc și eu 81 de ani de viață. Seara târziu, tinerii întorși de la înmormântare[a Sfântului Dumitru] au venit să îmi cânte La mulți ani! Dumnezeu să-i binecuvânte pe toți! Tot astăzi m-a vizitat părintele Marc-Antoine [Costa de Beauregard], preot ortodox francez, foarte sever în viața personală, asemenea unui călugăr, deși este căsătorit. Părintele Stăniloae l-a iubit foarte mult!”, p. 424.

Mitropolitul Gurie Grosu, cel care a scris Abecedarul românesc, a murit la Sfântul Antim în 14 noiembrie 1943[1]. Părintele Sofian l-a cunoscut aici între 1941-1943, p. 424. Și îl numește „mitropolit al răbdării”, p. 424. În aceeași zi, de 15 noiembrie 1993, „am fost la Fundeni, la părintele [Ilarion] Argatu[2]. Are inima bolnavă și piciorul bolnav – de la tornada din America! Are multe necazuri cu cele două mănăstiri proiectate: una la Ierihon, alta la Betleem! Dumnezeu să-l miluiască!”, p. 425.

Se plânge de faptul că la Sfântul Antim e curent în Biserică, p. 425.

[1] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Gurie_Grosu.

[2] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ilarion_Argatu.

Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu: Poezia Mistică [14]

Leave a comment

Versul „Cum nu mi s-a dat Duhul cu măsură” este o parafrază la In. 3, 34: „Căci Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură”. Însemnând că Dumnezeu dăruiește multă bogăție de har celor care fac voia Lui. Iar Sfântul Ilie a simțit din plin această „nemăsurare” de bunătate și de harisme ale Domnului, pe care le-a revărsat peste el. Remarcăm că parafrazează nu de puține ori Sfânta Scriptură: o citise cu multă atenție și pătrundere înainte de a fi întemnițat și, probabil, mai avusese discuții și în închisoare cu alți deținuți politici care erau Preoți, actualizând astfel în memorie anumite versete. Și, desigur, totodată, Duhul Sfânt îi amintea ceea ce trebuia, făcându-l să cuprindă înțelesurile tainice și mistice ale Dumnezeieștii Scripturi…

El mărturisește trăirea unei Cincizecimi personale, vorbind despre „limbile de foc” ale Duhului Sfânt (cf. Fapt. Ap. 2, 3). Sau poate, iarăși, ceva aparte văzut în descoperire. „Pânze de vis” poate fi o metonimie eminesciană indicând ceva ce ne-a descris drept „corăbii” și „altare fantastice[1]”: „Mă simțeam mereu cu trup-altar între alte altare, arhitectonic legate între ele în timpul rugăciunii. Vedeam corăbii care veneau spre mine, și altare fantastice, în culori”[2].

„Corăbiile erau mai mult bărci… Niște bărci mai mari. Așa le vedeam în vedere dumnezeiască… Însă, când se apropiau de mine, vedeam că ele sunt de fapt siluete de Sfinți, cărora eu nu puteam să le disting foarte bine înfățișarea. Și…când îl vedeam pe Sfântul Apostol Pavel în vedenie, îmi apăreau niște arcade care se extindeau și cuprindeau universuri. Erau de culoare bleu. Dar sub acele forme diverse pe care le vedeam… știam, de fapt, că mă întâlnesc cu un Sfânt anume. Prezența lor îmi revela și numele acestora…”[3].

Așadar, versul „Pânze de vis, din limbile de foc” indică, probabil, prezența în vedere mistică a unor bărci/ corăbii simbolice, care, insistând el în nevoință și în rugăciune, i se descopereau mai apoi a fi Sfinți. Poate unii dintre Sfinții Apostoli, despre care e posibil să fi vorbit în mod tainic, zicând:  „Pânze de vis, din limbile de foc”. Sau poate fi o altă înțelegere mistică…

Sfântul Ilie a mărturisit că: „Am văzut temple, biserici sub diverse forme în extaz… Însă cele pe care le-am văzut erau mai strălucitoare, mult mai impunătoare și fin lucrate în comparație cu Bisericile pe care le putem vedea pe pământ. /…/ Însă ceea ce era interesant era că fiecare Sfânt mi se arăta sub o anume culoare. Fiecare Sfânt avea culoarea lui duhovnicească… Și, spre exemplu, Sfântul Gheorghe [† 23 aprilie] avea culoarea roșu, verde Sfântul Dumitru [† 26 octombrie] iar negru și alb Sfânta Parascheva [† 14 octombrie]”[4].

„Când se gândea la Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruință, și era [fiind] în lumina lui Dumnezeu, vedea apropiindu-se de el un templu minunat și minuțios lucrat, cum nu a văzut vreodată pe pământ. «Era de un roșu aprins, foarte frumos». La Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir, îi apărea culoarea vernil. La Sfânta Prea Cuvioasă Maică Parascheva vedea călugărițe îmbrăcate în negru… Dar «un negru frumos»… Și aveau fața și mâinile albe. La Sfântul Apostol Pavel vedea sfere, care se transformau în arcade și bolți, care cuprindeau tot universul… și i se revela culoarea bleu”[5].

În altă parte spune că, în nevoința sa, „m-au ajutat și celelalte trupuri duhovnicești de Sfinți și Îngeri”[6]…

Aceste „Pânze de vis, din limbile de foc,/ Ne duc pe căi ce spațiile fură,/ Să mutăm munții, stelele din loc”: calitatea de contemplator duhovnicesc nu înseamnă o poziție statică, ci se arată un univers duhovnicesc în care contemplarea presupune o dinamică spirituală, o mișcare fulgerătoare în cruce: pe orizontală, „pe căi ce spațiile fură” (precum își imagina Eminescu despre Luceafărul său, care zbura printre ceruri de stele și pentru care „căi de mii de ani treceau/ În tot atâtea clipe”[7], ca să fac o comparație cu literatura…), dar și pe verticală, în sensul de creștere duhovnicească, încât simțea cum Duhul Sfânt dăruiește putere „să mutăm munții, stelele din loc”. Așa cum Mântuitorul a făgăduit celor care vor avea credință și așa cum le-a dăruit Sfinților Apostoli, care mai înainte erau temători, iar apoi au cucerit lumea, umblând ca niște corăbii neînfricate și propovăduind  pretutindeni.

Și observăm că analogia a ceea ce poate fi contemplat în extaz cu realitatea noastră concretă, materială, nu se oprește la natura terestră, pentru că Sfântul Ilie vorbește despre „Sclipirea nebuloaselor fierbinte” care „În Duh și în afară [de trup și de lumea aceasta] m-au tot dus”. Și a mărturisit că, pe cât înainta în rugăciune și în curățirea de patimi, pe atât înainta și în vederea luminii dumnezeiești, în care i se deschideau noi și noi lumi, universuri contemplate doar cu ochii inimii…

„I-am spus că Sfântul Ioan Damaschin denumește omul «un microcosmos în macrocosmos». Și el mi-a spus că omul se poate dezvolta spiritual până la a cuprinde o galaxie. O altă vedenie: a văzut trei coloane, între care erau cercuri care cuprindeau microcosmosuri, care se deschideau în macrocosmosuri și care, la rândul lor, cuprindeau galaxii. E vorba despre ceea ce vedea în lumina lui Dumnezeu… Și când omul se îndumnezeiește, îmi spune el, cuprinde universuri și galaxii întregi din Împărăția lui Dumnezeu”[8]…

Nu știu dacă prin „sclipirea fierbinte” a nebuloaselor se referea la incandescența luminii lor, ca un superlativ vizual, sau totodată și la o senzație calorică duhovnicească. Probabil că da. Și remarcăm, de asemenea, că oferă o denumire cunoscută doar în epoca modernă unui fenomen pur duhovnicesc. Sigur că nu întâlnim în cărțile mai vechi referiri la „nebuloase”. Explicațiile pot fi două: fie doar termenul este nou, fie – așa cum s-a întâmplat adesea în istorie – Dumnezeu i-a dat Sfântului Său să vadă în extaz simboluri și realități duhovnicești care aveau legătură cu preocupările lui în materie de cunoaștere. Iar Sfântul Ilie preciza: „Simbolul e din cauza neputinței celui care vede extatic. Și când vrei să exprimi ceea ce ai văzut…iarăși nu poți vorbi decât simbolic. Însă e clar faptul că unele simboluri sunt generale…pe când altele sunt personale (s. n.)”[9].

Și a mai spus ceva esențial: „Nu se primesc rezolvări de-a gata [a ceea ce vedem în extaze], ci simboluri sub diferite forme, care se măresc [în ceea ce privește forma și conținutul lor] sau apar sub alte înfățișări”[10]. Apropo de cei care cred că Dumnezeu Se exprimă numai elementar și că oricine ia Biblia în mână o și înțelege fără eforturi!… El nici măcar Sfinților Lui pe care îi răpește în extaz nu le dă să vadă întotdeauna, în revelații, lucruri clare, obligându-i la noi eforturi de rugăciune și de cugetare…

[1] Folosește „fantastice” cu sensul: inimaginabil de frumoase, care întrec orice închipuire omenească.

[2] Scrierile complete ale Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu și viața sa, comentate de ucenicul și fiul său întru Domnul, Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, vol. I, Teologie pentru azi, București, 2010, p. 27, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2010/03/03/fericitul-ilie-vazatorul-de-dumnezeu-opere-complete-vol-1/.

[3] Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Despre omul Împărăției, op. cit., p. 87.

[4] Idem, p. 86-87.

[5] Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Despre omul Împărăției, op. cit., p. 113.

Modul cum spunea „un negru frumos” exprima de fapt superlativul, iar fața sa iradia de bucurie. Noi nu ne putem imagina culoarea negru ca fiind foarte frumoasă, dar el susținea că acel negru văzut de el în lumina dumnezeiască era extraordinar de frumos. Și este de remarcat că forma un contrast puternic cu „fața și mâinile albe” ale monahiilor văzute în vedenie. Altădată mi-a spus că „Negrul e culoarea care pune în evidență albul feței. El evidențiază o față albă, frumoasă, luminoasă” (idem, p. 167). (Și e foarte interesant că, în acea perioadă, Părintele Dorin l-a visat de câteva ori și de fiecare dată „era îmbrăcat în negru…dar fața și mâinile îi erau luminate, pline de lumină”, cf. idem, p. 76.) Și mi-a citat aproximativ un vers dintr-un poem al lui Eminescu, Icoană și privaz, în care apare același contrast. Mi-a spus că ar fi vrut să facă un studiu numit „Culorile în poezia eminesciană” (cf. idem, p. 166). Cred că și-a dat seama că Eminescu avea și lecturi duhovnicești, dar și intuiții și poate chiar luminări dumnezeiești în anumite privințe. Mi-am reamintit această discuție acum, recent, când am recitit vol. 10 din operele sale. Am comentat în același sens culorile care apar în cele două metamorfoze ale Luceafărului (și cred că el m-a luminat ca să înțeleg aceasta):

«Remarcăm, de asemenea, că, în prima apariție, Luceafărul e îmbrăcat cu un „vânăt giulgi” (în unele variante manuscrise e albastru), iar în cea de-a doua în „negru giulgi”. Înfățișarea aceasta mortuară nu poate să nu frapeze. Chiar gesturile lui amoroase, după cum am văzut mai înainte („I-atinge mâinile pe piept,/ I-nchide geana dulce”), conțineau evidente sugestii tanatice. În ceea ce privește legătura cu Zburătorul sau cu strigoiul, existența interferențelor între teme și motive trebuie studiată cu foarte mult discernământ, pentru fiecare poem în parte, pentru că Eminescu gândește și regândește și aprofundează fiecare problematică de nenumărate ori, plecând de la o situație anterioară dar ajungând, nu de puține ori, la soluții cu totul noi, atât din punct de vedere poetic, cât și filosofic.

Vestimentația Luceafărului, îmbrăcarea lui în „vânăt giulgi” și în „negru giulgi” poate să aibă însă și alte sensuri sau să vizeze alte scopuri, și anume punerea în lumină a frumuseții personajului. Ca dovadă, avem versurile din Icoană și privaz, în care haina neagră și cea viorie scot în relief frumusețea marmoreană a copilei: „De vrei ca toată lumea nebună să o faci,/ În catifea, copilă, în negru să te-mbraci – / Ca marmura de albă cu fața ta răsari,/ În bolțile sub frunte lumină ochii mari/ Și părul blond în caier și umeri de zăpadă – / În negru, gură-dulce, frumos o să-ți mai șadă! // De vrei să-mi placi tu mie, auzi? și numai mie,/ Atuncea tu îmbracă mătasă viorie./ Ea-nvinețește dulce, o umbr-abia ușor,/ Un sân curat ca ceara, obrazul zâmbitor/ Și-ți dă un aer timid, suferitor, plăpând,/ Nemărginit de gingaș, nemărginit de blând”.

Întorcându-ne la Luceafăr, deși giulgiul, ca element vestimentar, este un element tanatic inechivoc, culorile alese, vânăt (însemnând vioriu sau violet) și negru, s-ar putea să nu aibă valoare sumbră, ci dimpotrivă, să fie culori vitale, care să pună în evidență trăsăturile fizice și spirituale extraordinare ale aceluia, mlădierea unui suflet luminos în interiorul unui trup de marmură albă».

Această exegeză a mea a fost publicată mai întâi aici:  https://www.teologiepentruazi.ro/2014/11/23/luceafarul-5/.

Ulterior și în vol. 6 din Istoria de față, p. 744-745 : https://www.teologiepentruazi.ro/2021/08/14/istoria-literaturii-romane-vol-6/.

[6] Scrierile complete ale Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu…, vol. I, op. cit., p. 26.

[7] De fapt, Eminescu a luat această sugestie tot din literatura religioasă, din aghiografii mai ales, în care se afirmă o altă valoare a timpului în Raiul contemplat de Sfinți în vedeniile extatice.

[8] Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Despre omul Împărăției, op. cit., p. 137-138.

[9] Idem, p. 88.

[10] Idem, p. 71.

Ieșirea, cap. 21, cf. LXX

Leave a comment

1. Și acestea [sunt] dreptățile pe care le vei pune înaintea lor:

2. «Dacă ai să dobândești rob evreu, 6 ani îți va sluji ție, dar [în] al 7-lea an va pleca liber, în dar.

3. Dacă el singur are să vină, singur va și ieși. Iar dacă femeia [sa] are să intre împreună cu el, [atunci] va ieși și femeia [sa] împreună cu el.

4. Iar dacă domnul [său] are să-i dea lui femeie și are să-i nască lui fii și fiice, femeia și copiii va fi [vor fi] ai domnului său, iar el singur va ieși.

5. Iar dacă slujitorul a fost răspunzând [are să răspundă și] are să zică: <L-am iubit [Îi iubesc] pe domnul meu și pe femeie și pe copii, nu mă grăbesc [să fiu] liber>,

6. îl va apropia pe el domnul său către tribunalul lui Dumnezeu [τὸ κριτήριον τοῦ Θεου] și atunci îl va aduce pe el la ușă, pe prag, și domnul îi va găuri lui urechea [cu] sula și îi va sluji lui întru veac.

7. Iar dacă cineva are să-și vândă fiica sa slujitoare [οἰκέτιν], [aceasta] nu se va îndepărta precum ies roabele [αἱ δοῦλαι].

8. Dacă nu are să-i placă domnului ei, care împotriva lui nu a mărturisit, o va elibera pe ea, dar domnul [ei] nu este [trebuie] a o vinde pe ea neamului celui străin, pentru că a lepădat-o pe ea.

9. Iar dacă [cu] fiul [său] are să o logodească pe ea, [atunci] după dreptatea fiicelor îi va face ei [κατὰ τὸ δικαίωμα τῶν θυγατέρων ποιήσει αὐτῇ].

10. Și dacă are să-i ia lui pe o alta, [atunci] de cele necesare și de îmbrăcăminte și de anturajul ei nu o va lipsi.

11. Iar dacă pe acestea trei nu are să i le facă ei, [atunci] va ieși în dar, fără de argint.

12. Și dacă are să lovească cineva pe altcineva și are să moară [acela], [atunci cu] moarte să se omoare[1]!

13. Iar dacă nu [a fost] din propria voință, ci Dumnezeu l-a dat întru mâinile sale [ἀλλὰ ὁ Θεὸς παρέδωκεν εἰς τὰς χεῖρας αὐτοῦ], tu îi vei da loc [în] care va fugi acolo cel care a omorât.

14. Și dacă cineva are să se pună asupra aproapelui [său, pentru ca] să-l omoare pe el [cu] viclenie, și are să fugă [la jertfelnic], de la jertfelnicul Meu să-l iei pe el [și] să-l omori.

15. Cel care îl lovește pe tatăl său sau pe mama sa, [cu] moarte să se omoare!

16. Cel care îl vorbește de rău pe tatăl său sau pe mama sa, va muri [cu] moarte.

17. Cel care are să-l fure pe vreunul, pe oarecare [din] fiii lui Israil, și l-a asuprit [îl asuprește] pe el să-l vândă și are să fie aflat la el, [cu] moarte să moară!

18. Iar dacă doi oameni or să se ocărască și vreunul are să-l lovească pe aproapele [său cu] piatra sau [cu] pumnul și nu are să moară, dar are să zacă în pat,

19. dacă omul s-a ridicat [și] are să umble afară în toiag, nevinovat va fi cel care l-a lovit [ἀθῷος ἔσται ὁ πατάξας], [însă], afară de odihna sa [πλὴν τῆς ἀργίας αὐτοῦ], va plăti și leacurile [ἀποτείσει καὶ τὰ ἰατρεῖα][2].

20. Iar dacă cineva are să-l lovească pe slujitorul său sau pe slujitoarea sa cu toiagul și are să moară sub mâinile sale [ἀποθάνῃ ὑπὸ τὰς χεῖρας αὐτοῦ], [cu] dreptate să fie răzbunat!

21. Iar dacă are să trăiască o zi sau două, nu va fi răzbunat, căci argintul al său este.

22. Iar dacă are să se lupte doi oameni și or să o lovească pe femeia având în pântece și are să iasă copilul ei nedeplin format [καὶ ἐξέλθῃ τὸ παιδίον αὐτῆς μὴ ἐξεικονισμένον], pedeapsă va fi suferind, precum bărbatul femeii are să pună asupra [sa], [și] va da cu cinste [δώσει μετὰ ἀξιώματος].

23. Iar dacă deplin format era, va da suflet pentru suflet [ἐὰν δὲ ἐξεικονισμένον ἦν δώσει ψυχὴν ἀντὶ ψυχῆς],

24. ochi pentru ochi [ὀφθαλμὸν ἀντὶ ὀφθαλμοῦ], dinte pentru dinte [ὀδόντα ἀντὶ ὀδόντος], mână pentru mână [χεῖρα ἀντὶ χειρός], picior pentru picior [πόδα ἀντὶ ποδός],

25. arsură pentru arsură [κατάκαυμα ἀντὶ κατακαύματος], rană pentru rană [τραῦμα ἀντὶ τραύματος], umflătură pentru umflătură [μώλωπα ἀντὶ μώλωπος].

26. Iar dacă cineva are să lovească ochiul slujitorului său sau ochiul slujitoarei sale și are s-o orbească, liberi îi vei trimite pe ei pentru ochiul lor.

27. Iar dacă dintele slujitorului sau dintele slujitoarei sale are să-l scoată[3], liberi îi va trimite pe ei pentru dintele lor.

28. Iar dacă taurul are să împungă bărbat sau femeie și are să moară, [cu] pietre va fi omorât taurul și nu va fi mâncată [nu vor fi mâncate] cărnurile sale, iar stăpânul taurului nevinovat va fi.

29. Dar dacă taurul are să fie împungător [κερατιστὴς] de ieri [πρὸ τῆς ἐχθὲς] sau de alaltăieri [πρὸ τῆς τρίτης] și [ei] or să mărturisească [aceasta] stăpânului său și [acela] nu are să-l omoare pe el și [taurul] are să omoare bărbat sau femeie, taurul va fi omorât cu pietre, iar stăpânul său va muri asemenea.

30. Iar dacă răscumpărare are să se pună asupra lui, [atunci] va da răscumpărări ale sufletului său [δώσει λύτρα τῆς ψυχῆς αὐτοῦ] câte or să pună asupra lui [ὅσα ἐὰν ἐπιβάλωσιν αὐτῷ].

31. Iar dacă are să fie împuns fiu sau fiică, după dreptatea aceasta îi vor face lui.

32. Iar dacă taurul are să împungă slujitor sau slujitoare, [atunci] 30 didrahme de argint va da stăpânului lor și taurul va fi omorât cu pietre.

33. Iar dacă cineva are să deschidă groapă sau are să taie groapă în piatră și nu are să o acopere pe ea și are să cadă acolo vițel sau măgar,

34. stăpânul gropii va plăti, argint va da stăpânului lor, iar cel care a murit va fi al lui[4].

35. Iar dacă taurul cuiva are să-l împungă pe taurul aproapelui [său] și are să moară, vor vinde taurul cel viu și vor împărți argintul său, iar pe taurul cel mort îl vor împărți.

36. Iar dacă, de ieri și de alaltăieri, are să se facă cunoscut că taurul este împungător și mărturisiți or să fie stăpânului lor, dar [acela] nu are să-l omoare pe el, [stăpânul] va plăti taur pentru taur, iar cel mort va fi al lui.

37. Iar dacă cineva are să fure vițel sau oaie și are să o înjunghie pe ea sau are s-o vândă, [atunci] 5 viței să răsplătească pentru un vițel și 4 oi pentru o oaie.

[1] Cel care a ucis.

[2] Îi va plăti și nemunca, repausul său, dar și medicamentele pentru vindecare.

[3] Din cauză că i-a bătut pe ei.

[4] Animalul mort va fi al celui cu groapa.

Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu: Poezia Mistică [13]

Leave a comment

„Urcarea în feciorie” înseamnă înălțarea duhovnicească prin curăția inimii și a minții. Iar faptul că „ne-am urcat în feciorie unul” arată unirea cu Dumnezeu, în harul Duhului Sfânt, după cum a spus Domnul: „ca să fie una, precum Noi [suntem una]!” (In. 17, 11). Pentru că, așa cum am spus și mai sus, Dumnezeu este feciorie și curăție, în mod absolut. Sau „ne-am urcat în feciorie unul” indică faptul că s-a curățit de patimile trupești, a devenit nepătimitor, ne-mai-doritor de cele trupești, feciorelnic atât cu sufletul cât și cu trupul, ajungând „întru unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, întru bărbat desăvârșit, întru măsura vârstei plinătății lui Hristos” (Ef. 4, 13).

Și Sfântul Ilie „s-a urcat” în fecioria Duhului, cu harul lui Dumnezeu, pentru că „mi-e plin safirul de rubine”, sau altfel spus, pentru că s-a coborât cu mintea în inimă și safirul minții s-a umplut de rubinele inimii, cugetarea curată s-a unit cu iubirea dumnezeiască din inimă.

„Împletind urmașul cu străbunul”: unind trecutul cu viitorul, Sfântul fiind nădejdea de mântuire a multor generații.

„Mi-am liniștit înfrângerea în tine”: suferința amară a înfrângerii din viața aceasta a liniștit-o în harul dumnezeiesc, prin vederea vieții celei fericite a veșniciei, care depășește cu mult împlinirea oricăror idealuri sau dorințe pământești.

„Am plăsmuit”: m-am renăscut duhovnicește, m-am recreat pe mine însumi întru harul dumnezeiesc, prin credință și iubire și nevoință. „Și Duhul e ca vântul” pentru că „Duhul [Sfânt] suflă unde vrea și [tu] auzi glasul Lui, dar nu știi de unde vine [El] și unde merge; astfel este tot cel născut din [harul] Duhului” (In. 3, 8).

„Ne vom scula în freamăt tot mai vii” la învierea cea de obște, în freamătul Duhului ca vântul. Vom fremăta de viața dumnezeiască precum copacii pădurii adânci al căror frunziș nu tace niciodată, ci e pururi viu și rugător.

Iar cel ce contempla lumina dumnezeiască, în același timp auzea chemarea lui Hristos: „Aud chemând, din nori de cer, Cuvântul:/ «Neînfricați și blânzi, veniți, copii!»”. Nu știu dacă simțea lăuntric acest cuvânt, duhovnicește, sau îl și auzea, în vedenie.

„Dansați cu Duhul”, săltați de bucurie, sufletul să tresalte în „viorii acorduri”: o sinestezie din punct de vedere poetic, care transcrie, din nou, senzații duhovnicești, din ceea ce Sfântul Ilie vedea și auzea în extaz. În legătură cu epitetul „viorii”, amintesc confesiunile Sfântului Ilie: „Am văzut lumina dumnezeiască descompunându-se[1] până la violet, violetul fiind cea mai compactă culoare a luminii dumnezeiești…și la care am ajuns foarte greu. Îți cere o mare curăție a minții și a inimii și a întregului trup. Am văzut violetul luminii dumnezeiești numai sub forma câtorva picături care cad. […]  Culorile au o succesiune în cer […]. Și pentru a vedea și a înțelege diversele culori ale luminii necreate, îți trebuie o sfințenie pe măsură. Asta înseamnă succesiune: grade ascendente, tot mai mari, ale sfințeniei. Pe măsură ce crești în curăție și sfințenie, pe atât vezi tot mai multe culori ale luminii dumnezeiești și înțelegi tot mai mult realitățile dumnezeiești pe care Dumnezeu ți le descoperă în mod dumnezeiesc”[2].

„Dansați cu Duhul viorii acorduri,/ Lăsând în goluri”, în lumea golită de sens și de credință, „dâre triumfale” ale biruinței voastre asupra deșertăciunii și a păcatului! Sau poate că înțelesul este mult mai profund și e, din nou, rodul direct al experienței extatice.

„Precum oceanul nordic în fiorduri/ Senine, reci, sub viscol de petale”: dansați cu Duhul viorii acorduri precum oceanul nordic în fiorduri senine… Muzica oceanului nordic și a fiordurilor sale e neauzită și necunoscută marii majorități a oamenilor. Doar foarte puțini ajung să o asculte. La fel și culorile nordului polar, viorii (albul întinderilor înghețate poate căpăta nuanțe viorii) și în alte culori, sunt văzute și contemplate de foarte puțini oameni. Fotografiile sau înregistrările video nu pot reproduce cu adevărat sunetele și culorile vii de acolo.

În poezia sa, ca în majoritatea situațiilor, Sfântul Ilie vorbea despre ceea ce vedea în lumina dumnezeiască, mai ales că se referă la un „ocean nordic” cu „fiorduri senine și reci”, aflat însă „sub viscol de petale”, și care dansează „sub viorii acorduri”. Și undeva mai sus, în alt poem, am comentat versul: „M-au mângâiat ninsorile și gerul/ Din mătăsoase frăgezimi ce curg”. Sunt fenomene trăite, contemplate în lumina dumnezeiască și care au, în mod analog, frumusețea celor hibernale terestre (întrecându-le, desigur, inexprimabil de mult), fără suferința frigului sau a durerilor provocate, aici, pe pământ, de asprimea gerului iernii.

[1] În sensul revelării ei în multe intensități, culori și nuanțe. Căci el a mărturisit: „Totul a început prin apariția crucii de lumină solară în dreptul inimii, apoi lumina s-a extins, în mod treptat, asupra întregului corp. […] Cu timpul, lumina spirituală m-a învăluit și s-a extins spre infinit. […] Mi-a apărut întâi lumina albă, apoi, treptat, luminile mistice în culori deosebite. Am auzit, am simțit, am gustat cu mirosul, am pipăi în Duh cu duhul și trupul meu duhovnicesc – văzut în diferite feluri de culori și forme”. Cf. Scrierile complete ale Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu și viața sa, comentate de ucenicul și fiul său întru Domnul, Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, vol. I, Teologie pentru azi, București, 2010, p. 26, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2010/03/03/fericitul-ilie-vazatorul-de-dumnezeu-opere-complete-vol-1/.

[2] Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Despre omul Împărăției, op. cit., p. 71, 83.

Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu: Poezia Mistică [12]

Leave a comment

Vederea luminii dumnezeiești îl umplea pe Sfântul Ilie de dragoste nespusă, curată și sfântă. De aceea o ipostaziază poetic prin sugestii de trăsături ale unei înfățișări feminine, numind-o „iubita mea”, ca și cum ar fi pictat o făptură umană cu o înfățișare preafrumoasă: „ovalul” feței (ovalul reprezenta forma perfectă pentru autorul acestor versuri), „împietrirea formelor curate”, „pocalul/ Culorilor pe față împurpurate”, „Purtând minuni, din ceruri, pe obraz” etc.

Voia să exprime faptul că chipul luminii dumnezeiești sau al Împărăției cerești este inimaginabil de frumos, de aceea a înfățișat, ca pe niște trăsături umane, câteva elemente din vedeniile sale, care i-au rămas în mod pregnant în amintire: forme „curate”, desăvârșite, culori minunate, senzația de frăgezime și de prospețime a scăpărărilor și scânteierilor harice ale luminii.

Mă gândesc că, dacă nouă, lumina noastră pământească, lumina solară, ne produce atâtea minunate senzații în funcție de anotimp sau de ceasurile zilei ori de locul în care ne aflăm și de jocurile sale printre ramuri de copaci sau pe oglinzi de ape și, nu de puține ori, ne oferă acel sentiment de mângâiere  și de prospețime a atingerilor sale, cu cât mai mult nu va fi simțit Sfântul Ilie, cu sensibilitatea sa poetică sporită mult de harul dumnezeiesc, frăgezimi indescriptibile ale luminii dumnezeiești, în atingeri duhovnicești, pe care încearcă să le sugereze în stilul vechii poezii a Cântării Cântărilor: „Îmi scapără sub degete ovalul/ Și împietrirea formelor curate;/ Iubita mea, cum ți-aș sorbi pocalul/ Culorilor pe față împurpurate! /…/ Tu suie-mi sub priviri și mângâiere/ Mai despletită-n fragedul extaz,/ Căci te-am dorit în sfânta mlădiere/ Purtând minuni, din ceruri, pe obraz”. Dar orice idee de realism sau de erotism frivol este expulzată de subtilitatea simbolurilor și a sugestiilor inefabile, precum și de ermetismul imaginilor plastice.

Remarcăm faptul că vorbește despre „luciri” și „scăpărări” și „scânteieri” ale luminii dumnezeiești, despre „dulceața” ei, despre vedere a nimburilor ori a formelor „împietrite”, despre „arcușuri” și „murmure” ale lucirii, despre culori care împurpurează fața luminii și despre dorința de a sorbi (de a simți cu tot sufletul) pocalul de culori, ca pe un vin haric, despre pipăiri ale scăpărărilor și „mângâieri” „în fragedul extaz”: adică despre un preaplin de simțiri și „senzații pure”!

„Lucirea mării” de lumină dumnezeiască „murmură întruna” – este o lumină sonoră, care se vede și se aude, care produce o bucurie negrăită celui care o contemplă: „râzând alergi pe limpezi lunecușuri”. În același timp, însă, sentimentul de bucurie și senzația de joc nu seamănă cu nimic din cele pământești, ci este o nevinovăție plină de gravitatea sfințeniei: „Acvatic și de umbre în cristale/ E jocul tău în preajma ta o rugă”.

Lumina divină se desface „din valuri abisale” pentru a fi contemplată de cel căruia i se revelează. Acesta trăiește, deopotrivă, impresia de fluiditate a mișcării și a preschimbărilor, de extraordinară mobilitate și dinamism („Râzând alergi /…/ „Îmi scapără sub degete ovalul” /…/ Acvatic și de umbre în cristale/ E jocul tău /…/ Să-ți oglindim ispititoarea fugă”), cât și pe cea de stabilitate, de nemișcare: „împietrirea formelor curate”.

Înțelegerile mistice îmi scapă, mă depășesc…

1 2 3 … 2.377