Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

În ajutorul tău

Pagina sursă a cărții.

Cartea cuprinde 110 poeme.

În format PDF – EPUB – KINDLETORRENT.

*

Domnul ne-a spus
să nu nădăjduim nimic
în schimbul faptelor noastre
celor bune [Lc. 6, 35, BYZ].
Să nu îi iubim pe alții,
pentru ca ei să ne iubească.
Să nu împrumutăm pe cineva cu adevăruri
și să așteptăm să ne admire.
Pentru că oamenii vor mânca
iubirea noastră și vor pleca. Mulți vor pleca.
Câți nu au recunoștință vor pleca. Dar noi să nu ne amărâm inima că ei fac asta, că ei pleacă, pentru că poruncile Lui sunt viața noastră. Și noi trebuie să împlinim poruncile Lui
pentru ca El să locuiască în noi
și nu pentru ca oamenii
să ne îmbrățișeze,
să ne laude,
să ne vorbească de bine.

*

O, ce pedeapsă mare vor lua
de la Dumnezeu predicatorii
aceia care se luptă cu Biserica!
Cei care mint cu Scriptura în mână,
care o răstălmăcesc pe măsura propriilor lor
înșelări, care se luptă cu
adevărul lui Dumnezeu ziua și noaptea.
Ce folos că sunt volubili?
Ce folos că ei „țin sabatul”
sau cred că au fost „botezați cu Duhul Sfânt”
sau că botezul lor
„are de-a face” cu Biserica? Dacă stau afară
de Biserică, ei luptă împotriva ei
și a lui Dumnezeu!
Pentru că Biserica nu poate fi reînființată,
Biserica nu poate fi redusă
la mintea omului păcătos,
pentru că ea este
sădirea Lui de viață în oameni,
la Cincizecime, și ea a ajuns până la noi ca
viața noastră cu Dumnezeu.
Biserica e aici: e Biserica Ortodoxă!
Biserica lui Dumnezeu e
Biserica Sfinților Apostoli
și a Sfinților Părinți,
e Biserica tuturor Îngerilor
și a Sfinților Lui!
Cine poate „să inventeze”
ceva mai bun decât sfințenia?
Cine poate să dorească „ceva mai mult”
decât îndumnezeirea sa?
O, ce pedeapsă vor lua de la El
predicatorii plini de o veselie hulpavă!
O, ce Iad își caută ei cu febrilitate,
în orice predică prin care
se rănesc de moarte!

*

S-au urcat în 385 până la Catedrală.
S-au urcat până la refuz. I-au strivit
pe cei din jur, pentru că ei, ele,
merg la Catedrală,
ca să treacă prin altar.
Fascinație pentru ce nu au voie.
Dreptul lor de după sfințire.
Pentru că la Catedrală merg
și nu în altă parte.
Nu i-a răspuns fiicei ei,
pentru ca să nu o certe că ea,
femeie bătrână și bolnavă,
s-a dus la Catedrală.
Dar ea s-a dus ca să îi fie bine,
a stat 3 ore la rând,
și a intrat prin altar
și a văzut cum e,
că e Catedrala noastră,
a poporului.
La care, cea de lângă ea,
a vorbit așa, în general,
despre ce pedepse vor primi,
dacă vor vorbi anapoda
despre acest mare
eveniment eclesial.
La întoarcere,
toți au vrut să intre
în 385 până la Unirii.
Au ținut autobuzul pe loc,
pentru că doreau
să intre buluc înăuntru.
Ironiile au început imediat
să-i îmbrățișeze
și au fost împinși să coboare.
Unii au coborât, alții nu.
Guralivi și guralive. Erau bucuroși
că au fost la Catedrală și nu le păsa
că unii se întorc de la muncă
și n-au chef de bucurii sfinte.
Bucuria lor a devenit publică.
Ei au fost, dar s-au și întors!

*

„Nu avea chip,
nici frumusețe” [Is. 53, 2, LXX].
Avuseseră grijă fariseii, cărturarii, romanii
să Îl pună la punct.
Cel mai mare părea
„necinstit” [Is. 53, 3, LXX].
Părea „lipsit [mai mult]
decât toți oamenii” [Ibidem].
De aceea, fariseismul, până azi,
este eligibil, în ciuda inconsistenței sale.
Iar cărturarul fără carte e respectabil,
chiar dacă noi, cu toții, îl numim plagiator.
Pe când dreptul, fie el și roman, e interpretabil,
te duce cu vorba în mod prozaic
și te scoate
afară din casă
pe chichițe avocățești.
Dar El a înviat a treia zi,
ca un Biruitor, și S-a înălțat
în sânul Treimii,
de acolo de unde
nu S-a despărțit niciodată!

*

Să nu fii șosea pentru câtă viteză e la noi!
Să nu fii autostradă pentru câte figuri avem!
Camera de luat vederi nici nu ne vede.
Ne place să murim în stil mare:
contorsionați,
cu smurdul călare pe noi,
revărsați pe toată șoseaua, dar
și prin porumbiște.
Ne place să murim în plină tinerețe,
în plină viață.
Ne plac mamele îndoliate,
toată familia noastră gemând,
un cortegiu funerar baban,
ca pentru teribiliști.
Ne place viteza ce ține cât moartea.
Ne place viteza de proști ce suntem.
Altă metaforă nu vrem
să vă spunem,
decât că am murit degeaba.

Înțelepciunea lui Sirah (ediția liturgică)

Pagina sursă a cărții.

În format PDFEPUB KINDLE – TORRENT.

Puteți fi partenerii noștri

mana dreapta a Sfantului Patriarh Ioan Gura de Aur

De aici puteți downloada, în mod gratuit, cărțile noastre editate la nivel online!

***

Dacă doriţi să ajutaţi financiar platforma noastră online şi proiectele noastre editoriale o puteţi face contactându-ne pe adresa de email:

dorinfather@yahoo.com

sau făcând donații în contul:

Picioruş Gianina Maria Cristina

BCR

RO31RNCB0080079049010001

***

Platforma noastră este editată pe Windows 10 și Firefox updatat la zi. Dacă nu sunteți în acești parametri…e posibil ca unele părți ale onlineului nostru să nu le puteți vizualiza.

***

Vă mulţumim frumos tuturor!

Psalmii lui Salomon. Psalmul 8, cf. LXX

1. [(Psalmul) lui Salomon, întru biruință]. Necaz și glas de război a auzit urechea mea, glasul trâmbiței sunând măcel și pieire.

2. Glasul poporului celui mult ca vântul cel foarte mult, ca viforul de foc cel mult purtându-se prin pustiu.

3. Și mi-am zis în inima mea: „Așadar, unde îl va judeca Dumnezeu pe el?”.

4. Glas am auzit: „Întru Ierusalim, [întru] cetatea sfințeniei”.

5. Zdrobitu-s-a[u] șalele mele de la veste, slăbit-a[u] genunchii mei, temutu-s-a inima mea, tulburatu-s-a[u] oasele mele ca inul.

6. Am zis: „Își îndreaptă căile lor în[tru] dreptate”.

7. Socotit-am judecățile lui Dumnezeu de la zidirea cerului și a pământului [ἀνελογισάμην τὰ κρίματα τοῦ Θεοῦ ἀπὸ κτίσεως οὐρανοῦ καὶ γῆς] și am îndreptat pe Dumnezeu în[tru] judecățile Sale cele dintru veac [ἐδικαίωσα τὸν Θεὸν ἐν τοῖς κρίμασιν Αὐτοῦ τοῖς ἀπ᾽ αἰῶνος].

8. Descoperit-a Dumnezeu păcatele lor înaintea soarelui [și] a cunoscut tot pământul judecățile lui Dumnezeu cele drepte.

9. În cele de sub pământ [ἐν καταγαίοις], [întru] cele ascunse [κρυφίοις], [au făcut] fărădelegile lor [αἱ παρανομίαι αὐτῶν], [întru] urgii [ἐν παροργισμῷ]. Fiul cu mama și tatăl cu fiica împreună se plămădeau [υἱὸς μετὰ μητρὸς καὶ πατὴρ μετὰ θυγατρὸς συνεφύροντο][1].

10. Preacurveau [ἐμοιχῶντο][2], fiecare [cu] femeia aproapelui său [ἕκαστος τὴν γυναῖκα τοῦ πλησίον αὐτοῦ]. Făgăduințe au pus împreună [între] ei [συνέθεντο αὑτοῖς συνθήκας], cu jurământ pentru acestea [μετὰ ὅρκου περὶ τούτων].

11. Pe cele sfinte ale lui Dumnezeu le jefuiau, ca și [când] nefiind [nu ar fi] al moștenitorului[3] răscumpărând [să răscumpere][ὡς μὴ ὄντος κληρονόμου λυτρουμένου].

12. Călcau în picioare jertfelnicul Domnului din toată necurăția [lor] [ἐπατοῦσαν τὸ θυσιαστήριον Κυρίου ἀπὸ πάσης ἀκαθαρσίας] și în facerea sângelui au spurcat jertfele precum cărnurile cele spurcate [καὶ ἐν ἀφέδρῳ αἵματος ἐμίαναν τὰς θυσίας ὡς κρέα βέβηλα].

13. Nu au lăsat păcat pe care nu l-au făcut [să nu-l facă] mai mult decât neamurile.

14. Pentru aceasta Dumnezeu le-a amestecat lor duh de înșelare [πνεῦμα πλανήσεως], le-a dat lor să bea [ἐπότισεν αὐτοὺς], întru beție [εἰς μέθην], potir de vin neamestecat [ποτήριον οἴνου ἀκράτου].

15. L-a adus de la capătul pământului pe cel care lovește cu tărie, a hotărât război în Ierusalim și [în] pământul său.

16. L-au întâmpinat lui [pe el] stăpânitorii pământului cu bucurie [și] i-au zis lui: „Cea dorită [este] calea ta. Veniți! Intrați cu pace!”.

17. Au netezit căile cele pietroase dinspre intra- rea sa, au deschis porțile în Ierusalim [și] au încununat zidurile sale.

18. A intrat ca tatăl întru casa fiilor săi, cu pace a[u] stat picioarele sale, cu neclintirea cea multă.

19. A cuprins turnurile sale cele tari și zidurile Ierusalimului. Că[ci] Dumnezeu l-a adus pe el cu neclintire în[tru] înșelarea lor.

20. [I-]a pierdut pe stăpânitorii lor și pe tot cel înțelept întru sfat, a vărsat sângele celor care locuiesc Ierusalimul ca apa necurăției.

21. [I-]a luat pe fiii și pe fiicele lor, care s-au născut în[tru] pângărire.

22. Au făcut după necurățiile lor precum părinții lor [ἐποίησαν κατὰ τὰς ἀκαθαρσίας αὐτῶν καθὼς οἱ πατέρες αὐτῶν], au spurcat Ierusalimul [ἐμίαναν Ιερουσαλημ] și cele care au fost sfințite [cu] numele lui Dumnezeu [καὶ τὰ ἡγιασμένα τῷ ὀνόματι τοῦ Θεου].

23. S-a îndreptat Dumnezeu în[tru] judecățile Sale [ἐδικαιώθη ὁ Θεὸς ἐν τοῖς κρίμασιν Αὐτοῦ] în[tre] neamurile pământului [ἐν τοῖς ἔθνεσιν τῆς γῆς] și cei Cuvioși ai lui Dumnezeu [sunt] ca mieii în[tru] nerăutate în mijlocul lor [καὶ οἱ Ὅσιοι τοῦ Θεοῦ ὡς ἀρνία ἐν ἀκακίᾳ ἐν μέσῳ αὐτῶν].

24. Cel vrednic de laudă [este] Domnul, Cel care judecă tot pământul în[tru] dreptatea Sa.

25. Iată acum, Dumnezeu[le], ne-ai arătat nouă judecata Ta în[tru] dreptatea Ta, văzut-au ochii noștri judecățile Tale, Dumnezeu[le]!

26. Îndreptat-am numele Tău cel cinstit întru veci [ἐδικαιώσαμεν τὸ ὄνομά Σου τὸ ἔντιμον εἰς αἰῶνας], că Tu [ești] Dumnezeul dreptății [ὅτι Σὺ ὁ Θεὸς τῆς δικαιοσύνης], judecându-l pe Israil întru învățătură [κρίνων τὸν Ισραηλ ἐν παιδείᾳ].

27. Întoarce, Dumnezeu[le], mila Ta peste noi [ἐπίστρεψον ὁ Θεός τὸ ἔλεός Σου ἐφ᾽ ἡμᾶς] și îndură-Te de noi [καὶ οἰκτίρησον ἡμᾶς]!

28. Adună împrăștierea lui Israil cu milă și bunătate, că credința Ta [este] cu noi!

29. Și noi ne-am întărit gâtul nostru[4], dar Tu ești Învățătorul [Παιδευτὴς] nostru.

30. Să nu ne treci cu vederea pe noi, Dumnezeu[l] nostru, ca să nu ne înghită pe noi neamurile, ca nefiind [ὡς μὴ ὄντος][ca și când nu ar exista] răscumpărând [λυτρουμένου][un răscumpărător].

31. Și Tu [ești] Dumnezeul nostru dintru început și în Tine [este] nădejdea noastră, Doamne!

32. Și noi nu ne vom depărta de Tine, că[ci] judecățile Tale cele bune [sunt] pe[ste] noi.

33. [Cu] noi și [cu] copiii noștri [este] bunăvoirea Ta întru veac, Doamne, Mântuitorul nostru! Încă nu vom fi clătinați [întru] a veacului vreme.

34. Cel vrednic de laudă [este] Domnul, în[tru] judecățile Sale, în[tru] gura celor Cuvioși [ai Săi] și binecuvântat [este] Israil de către Domnul întru veac.


[1] Aveau relații incestuoase.

[2] Săvârșeau adulter.

[3] Iar Moștenitorul lui Dumnezeu, Cel care ne-a răscumpărat pe noi, a fost Hristos Dumnezeu.

[4] Ne-am împotrivit Ție.

Lucas 20, 21-47, cf. BYZ

21. Și L-au întrebat pe El, zicând: „Învățătorule, am cunoscut că drept zici și înveți, și nu iei [aminte la] fața [καὶ οὐ λαμβάνεις πρόσωπον] [omului], ci, în[tru] adevăr, calea lui Dumnezeu o înveți:

22. Se cuvine nouă să dăm bir Chesarului [Ἔξεστιν ἡμῖν Καίσαρι φόρον δοῦναι] sau nu [ἢ ου]?”.

23. Dar, văzând șiretenia [τὴν πανουργίαν] lor, a zis către ei: „De ce Mă ispitiți?

24. Arătați-Mi dinarul [Ἐπιδείξατέ Μοι δηνάριον]! Ce chip și inscripție are [τίνος ἔχει εἰκόνα καὶ ἐπιγραφήν]?”. Și, răspunzând, au zis: „Al[e] Chesarului”.

25. Iar El le-a zis lor: „Prin urmare [τοίνυν], dați pe cele ale Chesarului Chesarului [ἀπόδοτε τὰ Καίσαρος Καίσαρι] și pe cele ale lui Dumnezeu lui Dumnezeu [καὶ τὰ τοῦ Θεοῦ τῷ Θεῷ]!”.

26. Și n-au putut să-L apuce pe El [Καὶ οὐκ ἴσχυσαν ἐπιλαβέσθαι Αὐτοῦ] [în] cuvânt înaintea poporului [ῥήματος ἐναντίον τοῦ λαοῦ]! Și, minunându-se de răspunsul Său, au tăcut.

27. Dar, apropiindu-se unii [dintre] sadduchei – care vorbesc împotrivă [οἱ ἀντιλέγοντες], [pentru ei] nefiind înviere [ἀνάστασιν μὴ εἶναι] – L-au întrebat pe El,

28. zicând: „Învățătorule, Mosis a scris nouă, dacă fratele cuiva are să moară, având femeie, și acesta are să moară fără de copii, ca să ia fratele său femeia și să ridice sămânță fratelui său.

29. Așadar, erau 7 frați. Și cel dintâi luând femeie, a murit [ca] cel fără de copii.

30. Și luând cel de al doilea femeia și acesta a murit [ca] cel fără de copii.

31. Și, de asemenea, cel de al treilea a luat-o pe ea. Și de asemenea și [toți] cei 7. Nu au lăsat copii și au murit.

32. Și, mai apoi de toți, a murit și femeia.

33. Așadar, la înviere, a căruia [dintre] ei este femeia? Căci cei 7 au avut-o pe ea femeie”.

34. Și Iisus, răspunzând, le-a zis lor: „Fiii veacului acestuia se însoară și se mărită.

35. Dar cei care s-au învrednicit să dobândească veacul acela [οἱ δὲ καταξιωθέντες τοῦ αἰῶνος ἐκείνου τυχεῖν] și învierea cea din morți [καὶ τῆς ἀναστάσεως τῆς ἐκ νεκρῶν], nici [nu] se însoară, nici [nu] se mărită.

36. Căci încă nici să moară [nu mai] pot [οὔτε γὰρ ἀποθανεῖν ἔτι δύνανται]. Căci sunt ca Îngerii [ἰσάγγελοι γάρ εἰσιν] și sunt fiii lui Dumnezeu [καὶ υἱοί εἰσιν τοῦ Θεοῦ], fiind fiii învierii [τῆς ἀναστάσεως υἱοὶ ὄντες].

37. Iar că cei morți învie, și Mosis a descoperit în rug, când zice: «Pe Domnul Dumnezeul lui Avraam și pe Dumnezeul lui Isaac și pe Dumnezeul lui Iacov».

38. Iar Dumnezeu nu este al celor morți [Θεὸς δὲ οὐκ ἔστιν νεκρῶν], ci al celor vii [ἀλλὰ ζώντων]. Căci toți [cu] El trăiesc [πάντες γὰρ Αὐτῷ ζῶσιν]”.

39. Și, răspunzând unii [dintre] cărturari, au zis: „Învățătorule, bine ai zis!”.

40. Și nu mai îndrăzneau a-L întreba pe El nimic [Οὐκέτι δὲ ἐτόλμων ἐπερωτᾷν Αὐτὸν οὐδέν].

41. Dar [Iisus] a zis către ei: „Cum zic [unii despre] Hristos [Πῶς λέγουσιν τὸν Χριστὸν] a fi fiul lui David [υἱὸν Δαυὶδ εἶναι]?

42. Iar acesta, David, zice în[tru] cartea psalmilor: «Zis-a Domnul Domnului meu: <Șezi [în] cele de-a dreapta Mea,

43. până am să pun pe vrăjmașii Tăi scăunel picioarelor Tale!>».

44. Așadar, [dacă] David Îl numește Domn pe El, atunci cum este fiul său?”.

45. Și, auzind tot poporul, a zis Ucenicilor Săi:

46. „Luați aminte de la cărturari [Προσέχετε ἀπὸ τῶν γραμματέων], [de la] cei care voiesc a umbla în veșminte [τῶν θελόντων περιπατεῖν ἐν στολαῖς] și iubind întâmpinările în piețe [καὶ φιλούντων ἀσπασμοὺς ἐν ταῖς ἀγοραῖς] și scaunele cele dintâi în sinagogi [καὶ πρωτοκαθεδρίας ἐν ταῖς συναγωγαῖς] și locurile cele dintâi la cine [καὶ πρωτοκλισίας ἐν τοῖς δείπνοις]!

47. Care mănâncă casele văduvelor [οἳ κατεσθίουσιν τὰς οἰκίας τῶν χηρῶν] și [cu] prefăcătorie îndelung se roagă [καὶ προφάσει μακρὰ προσεύχονται]. Aceștia vor lua [și] mai multă judecată [Οὗτοι λήψονται περισσότερον κρίμα][1]”.


[1] Vor lua și mai multă osândă la Judecata lui Dumnezeu.

Bacovia post-Bacovia: ieșirea din infern [6]

Alt poem, Baladă (vol. Cu voi) ne surprinde cu descinderea efectivă a poetului în istoria Evului Mediu, deși nu l-am văzut până acum manifestându-se paseist sau nostalgic:

„O noapte de sineală[1] din vremi voievodale…/ Plecase voievodul în lupte blestemate;/ Iar eu păzeam domnița închisă în cetate – / O, noaptea, de sineală, de epoci triumfale… //

Dormeau, adânc, oștenii în noaptea diafană/ Când eu sării afară din cortul de mătasă – / Vedeam o semilună pe zare cum se lasă./ Și nălucit, crezusem – flamura otomană. //

Cu ceata buimăcită fugeam, acum, călare,/ Dar boarea nopții clare ne-ntoarse la cetate/ Și povestindu-mi visul domniței spăimântate,/ I-am arătat cu spada tabloul de pe zare. //

În alb, domnița blondă, în noaptea ideală,/ De sus, de la fereastră, ca-n vis ieși afară,/ Scăldată în sineală, ea râse-n noaptea clară…/ O, cât a râs domnița în noaptea de sineală…”.

De data aceasta, epitetele care caracterizează atmosfera și epoca medievală sunt evident pozitive: „triumfale”, „diafană”, „ideală”, „sineală”, „clară”. Epitete unice la Bacovia, mai cu seamă într-o asemenea escaladare spre beatitudine…

În ciuda războaielor „blestemate”, fundalul epocii medievale este o culoare ideală: sineala care poate fi albastrul de Voroneț. Iar fundalul sonor îl constituie râsul plin de veselie al domniței. Coșmarurile nu durează, spre deosebire de epoca contemporană, în care „totul e-o grea agonie” și „amorul, aici, a murit” (Mister).

Dar întoarcerea la Evul Mediu nu este atât istoric evocatoare, ci mai mult ideatică. „Panorama deșertăciunilor” capătă amplitudine în volumele ulterioare Plumb-ului, în poeme cu mesaj mult mai limpede în acest sens.

Un prim exemplu este poemul Pantofii din același volum, Cu voi:

„Pantofi de aur, expuși în vitrină,/ Veți sta sub dantele, în nopți de baluri,/ Și-n ale valsului leneșe valuri/ Veți râde prin săli, – potop de lumină. //

Pe trist catafalc, cu tristă regină,/ Veți sta în piciorul de gheață, și sfânt,/ Și-n trecerea vremii veți arde-n mormânt,/ Pantofi de aur, expuși în vitrină…”.

Din vitrină la „potopul de lumină” al nopților de baluri, de aici la expunerea pe catafalc și apoi la „arderea în mormânt” se măsoară deșertăciunea deșertăciunilor.

Moartea nu iartă aurul sau pe regina balurilor. Numai decorul se schimbă, realitatea e străveche, după cum bine știe Bacovia.

Ce e în vitrine ajunge și în mormânt. Sau ajunge să fie consumat de focul timpului neiertător. Combustia temporală este sentimentul cel mai pregnant la Bacovia, după cum și cugetarea la moarte și la zădărnicia patimilor este ubicuă.

Un scenariu horror ne întâmpină în Sepulcre violate: „Vagabondând, într-un amurg blond,/ Am dat de-ale cimitirului porți – / Acolo cioclii își bat joc de morți,/ Și-am râs un râs de vagabond. // O, râsul ființei vagabonde…/ Și ce-am văzut era straniu/ Într-un copac am găsit un craniu,/ Pe o cruce niște cozi blonde”.

Scenariul e terifiant dar nu neapărat realist: nu cioclii scot osemintele din morminte sau resturile umane pentru a le atârna în copaci sau prin cimitir (dacă s-a întâmplat într-adevăr a fost un act oribil), ci mai degrabă cred că poetul s-a folosit de un pretext narativ-dramatic, pentru a ne comunica faptul că moartea își pune efigia pe lumea vie. Lumea are impresia că trăiește, dar fantoma morții bântuie în universul celor vii, avertizându-i de sfârșitul inevitabil.

Însă poemul lui Bacovia e cu adevărat medieval, în substanță, urcând totodată pe filiera romantică a meditațiilor la morminte.


[1] Albastru, albăstreală, azur, claritate, limpezime, seninătate, ultramarin.

Predică la Duminica a XXVII-a după Cincizecime [2018]

Iubiții mei[1],

nașterea omului e o taină profundă, dumnezeiască, pentru care trebuie să fim foarte recunoscători lui Dumnezeu. Pentru că omul nu e numai rodul întâlnirii dintre un spermatozoid și un ovul, nu e numai trup, ci și suflet. Iar sufletul nostru e creat de Dumnezeu în clipa în care mama începe să aibă în pântecele ei un embrion, un făt, un copil. Pentru că sufletul nostru nu preexistă trupului nostru, ci e creat de Dumnezeu în clipa în care avem o unire a celor două celule ale embrionului în pântecele mamei, pentru ca sufletul să își conducă propriul său trup. Pentru că omul e trup și suflet din prima clipă a zămislirii sale, iar viața fiecărui om e unică și irepetabilă.

Omul este unirea aceasta dumnezeiască dintre suflet și trup, dintre ceea ce nu se vede și ceea ce se vede, dintre spiritual și material, dintre ceea ce face Dumnezeu și ceea ce fac părinții noștri. E conlocuirea sufletului cu trupul, atât sufletul, cât și trupul nostru, fiind unice. Pentru că Dumnezeu ne creează pe fiecare în parte ca pe un unicat și nu ca pe o copie a altcuiva. Și cere de la noi să avem o relație veșnică cu El, pentru ca să ne împlinim într-un mod unic în relația cu El. În relația de ascultate și de iubire a Lui și de lăudare veșnică a Sa.

Tocmai de aceea, când Fiul lui Dumnezeu Își asumă umanitatea noastră – care a fost creată de El, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt –, și Se face om, Dumnezeu și om, născându-Se din Preacurata Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, El, Cel nevăzut, Se face văzut prin trupul Său, Se lasă simțit de către noi, Se face apropiat nouă, pentru ca noi să facem experiența vie a întâlnirii cu Dumnezeu. Pentru ca noi să trecem, în această simțire reală a Lui, de la ceea ce e văzut, de la trupul Său, la ceea ce e nevăzut, adică la dumnezeirea Sa.

Însă, așa după cum nu putem să ne apropiem de trupul omului, fără să ne apropiem, în primul rând, de sufletul său, tot la fel nu putem simți dumnezeirea Lui, fără să ne împărtășim cu Trupul și cu Sângele Său cele euharistice. Pentru că împărtășindu-ne cu El, Cel euharistic, ne împărtășim cu trupul Său cel răstignit și înviat, cel îndumnezeit, dar ne umplem în același timp și de slava dumnezeirii Sale, atâta timp cât dumnezeirea Lui s-a unit pentru veșnicie cu umanitatea Sa.

Și taina omului ne luminează asupra tainei întrupării lui Dumnezeu Cuvântul. Căci așa cum, după voia lui Dumnezeu, sufletul e unit cu trupul în om fără ca cele două părți ale omului să se anuleze în mod reciproc, tot la fel, în persoana Domnului nostru Iisus Hristos, dumnezeirea Sa e unită cu umanitatea Sa fără ca cele două firi să se anuleze reciproc. Iar datorită acestei unități ipostatice sau personale a dumnezeirii și a umanității în persoana Domnului, noi putem să Îl reprezentăm pe El iconic.

Pentru că în Sfânta Lui Icoană, noi pictăm umanitatea Lui, cea nedespărțită de dumnezeirea Sa. Dumnezeirea Lui o indicăm prin anumite semne iconice. Și ne raportăm la umanitatea Lui, ca și cei care L-au văzut în trup, ca la o fereastră larg deschisă spre dumnezeirea Lui. Pentru că cei care credeau în Domnul, credeau în El pentru că simțeau, prin intermediul umanității Lui, dumnezeirea Sa. El le vorbea, El îi iradia pe oameni cu slava Lui, El intra în viața lor în mod dumnezeiește, făcându-le mult bine, și oamenii puteau să Îl simtă și să Îl înțeleagă în profunzimea Lui. Pentru că simțeau, prin trupul Lui, dumnezeirea Sa.

Tot la fel, noi citim cuvintele și faptele Sale și Îl simțim pe El în ele. Pentru noi, Dumnezeiasca Scriptură nu este literă moartă, nu e istorie la care nu avem acces, ci e literă vie, e literă dumnezeiască în viața noastră. Pentru că noi simțim și vedem viața ei dincolo de litere, dincolo de expunerile Scripturii, avem acces la adâncul dumnezeiesc al Scripturii, pentru că ea e divino-umană, ca și Sfintele Icoane, ca și Dumnezeiasca Euharistie. Omenescul Scripturii, al Icoanelor și al Euharistiei e format din cuvinte, din culori și linii, din pâine, vin și apă, care devin Trupul și Sângele Său, pe când dumnezeiescul lor e format din slava lui Dumnezeu, care se revarsă în ființa noastră, a celor credincioși, din ființa Dumnezeului nostru treimic.

Și există această divino-umanitate a Scripturii, a Icoanelor și a Euharistiei, această unire dintre slava lui Dumnezeu și materie, pentru că noi, oamenii, suntem sufletești și trupești în același timp. Din voia lui Dumnezeu, în Biserica Lui, noi avem materie transfigurată în Scriptură, materie transfigurată în Icoană, materie transfigurată în Euharistie, pentru că suntem chemați să ne transfigurăm întreaga noastră ființă în relația cu Dumnezeu. Căci Biserica e Trupul Lui și noi trebuie să ne facem asemenea Lui întru toate. Dar nu ne putem face asemenea Lui fără ajutorul Său.

De aceea, Biserica are un cult divino-uman zilnic, o slujire continuă a lui Dumnezeu. Ea are un cult și un ritm ascetic de viețuire. Iar prin asceza Bisericii se caută nu omorârea trupului, ci transfigurarea lui, umplerea lui de viața lui Dumnezeu. Fapt pentru care asceza Bisericii e mistică, e plină de luminări, de simțiri și de vederi ale lui Dumnezeu. Căci postul te umple de slava lui Dumnezeu, așa după cum te umplu și rugăciunea și citirea de cărți sfinte și închinarea în fața lui Dumnezeu și a Sfinților și a Îngerilor Lui și milostenia și viața în curăție și sfințenie.

Din acest motiv, viața Bisericii e divino-umană. Pentru că, trăind în Biserica lui Dumnezeu potrivit poruncilor Sale, noi ne umplem de viața lui Dumnezeu, adică de slava Lui, și ne sfințim continuu viața noastră.

Nicio instituție de pe fața acestui pământ, în afară de Biserică, nu ne umple de sfințenie! Școala ne educă, Spitalul ne vindecă trupește, de la piață putem cumpăra doar alimente și bunuri casnice. Însă mâncarea trupului nu hrănește și sufletul nostru. Căci hrana sufletului e slava lui Dumnezeu, pe care o primim în Biserica Lui, și de aceea Biserica nu poate fi înlocuită de nimic și de nimeni în viața noastră.

Însă Biserica e una și nu o mie! Biserica Lui e Biserica Cincizecimii, e Biserica Lui care a dăinuit în istorie până azi, e Biserica Ortodoxă, e Biserica în care noi trăim și ne bucurăm dumnezeiește. Și când vorbim despre eclesiologie, despre învățătura despre Biserică, ne referim la această Biserică, una și singura. Iar când vorbim despre triadologie, despre învățătura despre Dumnezeul nostru treimic, noi ne referim la dogma Treimii formulată de această Biserică și de învățătura triadologică a Sfinților Părinți ai acestei Biserici.

Pentru că Biserica își are istoria ei bine definită, își are Sfinții ei, își are modul ei de-a fi, căci ea poate fi reperată istoric pas cu pas. De aceea nu poți alege o pseudo-biserică, dacă ești cinstit cu tine însuți. Ci vei alege Biserica, singura Biserică, pentru că alta nu există.

Astăzi, 9 decembrie, Biserica pomenește zămislirea [σύλληψις] Sfintei Anna[2]. Adică zămislirea Preacuratei Stăpâne în pântecele maicii sale. Momentul când ea a luat ființă în pântecele maicii sale. Și, după cum spuneam la începutul predicii de față, omul e om din prima clipă a zămislirii sale, pentru că el are din prima clipă un suflet nemuritor și un trup aflat în plină dezvoltare. Iar după cum nu putem omorî un om, doar pentru că e bolnav și neputincios, tot la fel nu putem omorî fătul în pântecele maicii sale doar pentru faptul că el e foarte plăpând. Ci, dimpotrivă, copilul nenăscut, cât și omul neputincios trebuie să aibă parte de toată atenția noastră, de toată  iubirea noastră, de toată grija noastră, pentru că sunt oameni aflați în nevoie. Sunt oameni care nu se pot îngriji singuri și au nevoie de ajutorul nostru.

Pentru că rolul praznicului de azi e tocmai acesta: ca să precizeze faptul că Preacurata Stăpână a fost o persoană din prima clipă a vieții sale. Că ea a fost o persoană din prima clipă a vieții ei, adică de la zămislirea ei în pântecele matern. Și că viața fiecărui om trebuie respectată și apărată și apreciată. Că viața omului e un dar de la Dumnezeu, după cum dar de la Dumnezeu e și el ca persoană.

Tot azi Biserica o pomenește și pe Sfânta Ana [Ἡ Ἁγία Ἄννα], Profetesa [ἡ Προφήτιδα], mama Sfântului Profet Samuil [Σαμουήλ][3]. Care s-a rugat Domnului pentru a avea un fiu și pe care l-a făgăduit Lui [I Sam. 1, 10, LXX]. Și fiul rugăciunii și al făgăduinței ei a fost Sfântul Samuil [I Sam. 1, 20, LXX].

Însă Sfânta Anna, mama Născătoarei de Dumnezeu, a avut în comun cu Sfânta Anna, mama Sfântului Samuil, neputința de a naște copii. Ambele au fost sterile, sterpe. Și ambele au născut câte un copil, în urma rugăciunii lor, pe care l-au dăruit lui Dumnezeu.

Pentru că Dumnezeu ascultă rugăciunile oamenilor credincioși și îi face să fie părinți. Părinții unor copii buni, credincioși, părinții unor Sfinți.

Iar Evanghelia de azi [Lc. 13, 10-17] ne vorbește tot despre o femeie. Dar despre una posedată de demon. Căci „o femeie era având duh de neputință [πνεῦμα ἀσθενείας] de 18 ani și era gârbovită și [trăia] neputând să se îndrepte în mod deplin” [Lc. 13, 11, BYZ].

Însă la Dumnezeu nici o boală nu este nevindecabilă! Pentru că El ne poate vindeca oricând de boala noastră. Așa după cum i-a spus acestei femei demonizate: „Femeie [Γύναι], ai fost eliberată de slăbiciunea ta [ἀπολέλυσαι τῆς ἀσθενείας σου]!” [Lc. 13, 12, BYZ]. Iar boala e slăbiciune, pentru că boala ne slăbește viața, ne diminuează puterea noastră de a lucra, de a ne mișca, de a gândi și de a relaționa cu semenii noștri. Căci atunci când suntem sănătoși nu avem niciuna din aceste probleme. Dar când boala intră în viața noastră, atunci simțim că suntem din ce în ce mai puțin. Că ea ne obstrucționează, că ea ne încurcă, că ea ne strică viața, pentru că nu ne lasă să ne desfășurăm așa după cum ne dorim.

Însă când Domnul vorbește despre fățărnicia celor care nu se bucurau de vindecarea unui om [Lc. 13, 15, BYZ], ne arată că vindecarea trupească e darul lui Dumnezeu și că noi trebuie să ne bucurăm de vindecarea oricărui om, că trebuie să ne bucurăm de tot cel care se ridică de pe patul de boală și de moarte. Și, cu atât mai mult, trebuie să ne bucurăm de vindecarea duhovnicească a oricărui om, adică de convertirea și de pocăința lor. Pentru că și Sfinții Îngeri se bucură pentru cei care își îndreaptă viața. Așa după cum ne spune Domnul: „Așa, vă zic vouă, bucurie se face înaintea Îngerilor lui Dumnezeu [Οὕτως, λέγω ὑμῖν, χαρὰ γίνεται ἐνώπιον τῶν Ἀγγέλων τοῦ Θεοῦ] pentru un păcătos pocăindu-se [ἐπὶ ἑνὶ ἁμαρτωλῷ μετανοοῦντι]” [Lc. 15, 10, BYZ].

În Lc. 13, 16, BYZ, Domnul numește exorcizarea prin expresia dezlegarea din legătură. Din legătura demonilor. Textul e acesta: „Dar aceasta, fiica lui Avraam fiind, pe care Satanas [ὁ Σατανᾶς] a legat-o, iată, de 18 ani, nu se cuvenea să se dezlege din legătura aceasta [în] ziua sabatului?”.

Demonii ne leagă, prin patimi, de ei înșiși, spre slujirea lor. Pentru ca să le facem voile lor rele, aidoma unor robi. Pe când Domnul ne dezleagă, prin slava Lui, de demoni, de unirea cu demonii și ne unește cu Sine. Iar dezlegarea din cadrul Exorcizării e aidoma cu aceea din cadrul Mărturisirii.

Pentru că cel ce își mărturisește păcatele sale în fața Duhovnicului e iertat de Dumnezeu prin Duhovnic, prin Preotul Duhovnic, adică e dezlegat de ele. Este curățit de ele și umplut de slava lui Dumnezeu. După cum, același Duhovnic, când îl exorcizează pe cineva, nu face decât să se roage Domnului, pentru ca El să îi scoată pe demoni, prin slava Lui, din acel om. Și slava Lui îi alungă pe demoni din cel demonizat, după cum tot slava Lui curățește păcatele celui care s-a spovedit în fața Duhovnicului și a fost iertat de Dumnezeu prin Duhovnicul său.

Căci Dumnezeu, prin slava Lui, lucrează totul în Biserica Sa și în întreaga Sa lume. Orice Slujire a Bisericii se face prin slava lui Dumnezeu, prin harul Său necreat, iar ierarhia Bisericii nu împărtășește altceva decât slava sau harul Său.

La Botezul nostru, slava Lui e cea care ne naște din nou. Mirungerea ne dăruie slava Lui. Prin Euharistie noi ne umplem de slava Lui. Dumnezeu ne cunună prin slava Lui, după cum tot prin slava Lui ne și hirotonește. Iertarea păcatelor noastre înseamnă umplerea de slava Lui. Când sfințim sau binecuvântăm ceva sau pe cineva nu dăruim decât slava Lui. Pentru că slava Lui e viața lui Dumnezeu, prin Care El ne curățește și ne luminează și ne sfințește în Biserica slavei Sale.

De aceea, iubiții mei, a trăi creștinește, a trăi ortodox, a trăi eclesial înseamnă a fi plin de slava lui Dumnezeu, de slava Dumnezeului nostru treimic. Darul vieții și al sănătății sunt pentru ca noi să Îi slujim lui Dumnezeu și nu pentru ca să pierdem timpul degeaba. Căci rostul vieții noastre pe pământ e pentru ca noi să ne sfințim viața, în relația cu Dumnezeu, și pentru ca să trăim veșnic împreună cu El. Înveșnicirea noastră în bine este rostul vieții noastre pe pământ. Căci viața de acum, trăită în sfințenie, ne introduce în comuniunea veșnică cu Dumnezeu și cu toți Sfinții și Îngerii Lui.

Dar dacă considerăm că noi suntem doar trupuri și că, odată cu moartea, nu mai rămâne nimic din noi, ne îngustăm dramatic de mult perspectiva asupra existenței noastre. Pentru că nu acceptăm perspectiva luminoasă, veșnică, a existenței noastre cu Dumnezeu. Negându-ne veșnicia, noi ne negăm și istoria. Împlinirea noastră în istorie. Pentru că o perspectivă strict materialistă a vieții umane nu are nicio bucurie duhovnicească.

De aceea, pentru ca să se bucure, pentru ca să se bucure duhovnicește, dumnezeiește, înainte de marile praznice Biserica postește. Și postește nu pentru că nu știe să mănânce sau pentru că nu are ce mânca, ci pentru a trăi mai presus de materie. Pentru a căuta bucuria lui Dumnezeu, bucuria care depășește materialitatea grosieră. Iar bucuria lui Dumnezeu și bucuria noastră de Dumnezeu ne-o dăruie slava Lui. Pentru că noi postim pentru ca să simțim și mai mult și mai intens slava Lui în noi înșine.

Pe măsură ce ne oprim de la multul material, de la excesul material, de la plăceri de tot felul, pe atât trăim bucurii sfinte, adică simțiri și înțelegeri și vederi dumnezeiești, care sunt revelări ale slavei Lui în noi înșine. Căci fără asceză nu putem să privim dincolo de lumea aceasta, prin slava Lui, și să ne facem, de pe acum, trăitori ai Împărăției Sale. Pentru că viața Bisericii e slava lui Dumnezeu, dar pentru ea trebuie să te golești de materie, de patimi, de apucături rele.

Așa că noi, acum, înainte de praznicul Nașterii Domnului, nu postim pentru ca să ne facem rău nouă înșine, ci pentru ca să ne facem bine, un mare bine. Postim pentru ca să trăim dumnezeiește pe pământ, pentru ca să ne umplem adică de slava Lui. Postim pentru ca să ne bucurăm cu Dumnezeu și cu semenii noștri. Postim pentru ca să vedem mai bine, pentru ca să simțim mai bine, pentru ca să ne simțim mai bine. Postim pentru ca slava lui Dumnezeu să ne facă cu adevărat oameni, oameni raționali, oameni duhovnicești, oameni cerești.

Ca astfel să ne întâlnim cu Domnul, Cel care a sărăcit pentru noi, pentru ca pe noi să ne umple cu slava Lui. Pentru ca să ne facă bogați, extrem de bogați, dar nu în bani, ci în har. Căci aceasta e reala bogăție a omului: slava Lui, sfințenia lui Dumnezeu care coboară în noi și ne face pe noi să fim oameni dumnezeiești.

Vă mulțumesc tuturor acelora care ne-ați scris și ne-ați felicitat atât de frumos la împlinirea a 12 ani de creație online! Cuvintele dumneavoastră au fost o bucurie și o alinare neprețuită pentru noi doi, pentru mine și soția mea. Și nu pentru că avem nevoie de laude pentru ca să scriem și să edităm, ci pentru că ne-ați arătat adâncul dumneavoastră față de noi. Ne-ați arătat inima dumneavoastră, ne-ați arătat cum sunteți de fapt dumneavoastră, o parte din cei care ne citiți zilnic.

Iar noi ne bucurăm pentru că sunteți vii și entuziaști, că sunteți doritori de cunoaștere și de comuniune. Ne bucurăm pentru dumneavoastră și vă binecuvintez din toată inima. Pentru ca Dumnezeu să lucreze tot lucrul bun în sufletul și în viața dumneavoastră.

La mulți ani tuturor și multă pace și bucurie! Amin!


[1] Începută la 7. 38, în zi de miercuri, pe 5 decembrie 2018. Afară e minus un grad.

[2] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1402/sxsaintinfo.aspx.

[3] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1403/sxsaintinfo.aspx.

Predica la 12 ani de creație online [6 decembrie 2018]

Iubiții mei[1],

platforma Teologie pentru azi, care a împlinit în clipa de față 12 ani de relevanță publică, e aidoma unei Catedrale aflată în construcție. Pentru că ea se construiește pe fiecare zi, de către mine și de către soția mea, fiind o zidire întru adevărul lui Dumnezeu, spre slava lui Dumnezeu și spre mântuirea oamenilor.

O zidire binecuvântată de Dumnezeu, care a început și a continuat ca o mărturisire entuziastă a vieții și a experienței Bisericii și ca o invitație clară la dialogul onest, deschis, prietenesc. Pentru că am dorit să lucrăm în folosul oamenilor, să le răspundem la întrebări și la nelămuriri de tot felul, predicându-le experiența noastră ortodoxă și vorbind, cu discernământ, despre starea de fapt a lumii noastre.

Între 6 decembrie 2006 și 1 octombrie 2009 am scris sute de articole de exegeză și de aprofundare teologică și literară, de introducere în modul de trăire ortodoxă și în felul nostru de a vedea lumea, și am derulat diverse proiecte online recuperatoare[2].

Pentru ca, de la începutul lui octombrie 2009 și până azi, scrisul nostru de până atunci, care era exclusiv online, să capete și anvergura unei edituri online a Bisericii și să publicăm, cu harul lui Dumnezeu, 164 de cărți[3]. Pe care, în cea mai mare parte a lor, le-am scris împreună cu soția mea, și pe care le-am editat în mod integral.

Iar dacă platforma Teologie pentru azi are 2.116 pagini în clipa de față, pe fiecare pagină fiind 7 articole, biblioteca Teologie pentru azi, în cele 164 de cărți publicate, are 3.845 de pagini în 2009, 6.281 în 2010, 4.223 în 2011, 1.774 în 2012, 2.928 în 2013, 7.544 în 2014, 4.460 în 2015, 3.392 în 2016, 4.271 în 2017 și 2.293 în 2018. Adică 41.011 de pagini. Pe care le-am corectat de mai multe ori și pe care le-am editat online, pe multe dintre ele scriindu-le și traducându-le.

Da, e un efort mare! Pe care nu-l puteam face fără ajutorul lui Dumnezeu. Căci El m-a întărit și mă întărește în fiecare zi, dimpreună cu soția mea, pentru ca să mai punem încă o cărămidă și încă una la Catedrala teologică de față.

Însă acest efort sinergic, această lucrare dimpreună cu Dumnezeu, e neapărată pentru teologia ortodoxă, pentru literatura română, pentru cultura română și universală.

Nu ne zbatem degeaba!

Nu pierdem timpul, ci îl tezaurizăm!

Pentru că lucrăm pentru Biserica Dumnezeului Celui Viu și pentru luminarea națiunii române și pentru toți cei care vor să cunoască experiența noastră teologică și de viață.

Pentru că Biserica are nevoie de Dumnezeiasca Scriptură în termenii prezentului, după ediții critice și manuscrise. Biserica are nevoie de Vieți ale Sfinților actualizate și amplificate. Biserica are nevoie de traduceri patristice și de exegeze la mărturia Sfinților lui Dumnezeu. Biserica are nevoie de o Dogmatică amplă, profund elaborată, care să fie o sinteză a întregii ei Tradiții. Biserica are nevoie de o exegeză luminată de Dumnezeu asupra literaturii și a culturii române, pentru ca să înțelegem cât de pătrunse sunt ele de viața și de modul de a gândi ale Bisericii.

Și la toate acestea sau la această Catedrală a mărturisirii și a dialogului viu, continuu, noi slujim cu smerenie și cu dăruire. Vă slujim cu conștiința că fiecare trebuie să își împlinească vocația, chemarea lui de la Dumnezeu.

Iar chemarea mea este să slujesc Bisericii lui Dumnezeu, în mijlocul națiunii române, în care m-am născut și am crescut și m-am educat. Și fiecare dintre dumneavoastră, fără doar și poate, e chemat să asculte de Dumnezeu, de voia Lui cea sfântă, acolo unde trăiește și muncește.

De aceea, iubiții mei, noi muncim și publicăm pentru dumneavoastră, pentru ca, la rândul dumneavoastră, urmându-ne exemplul bun, să munciți cu dăruire în folosul oamenilor! Folosiți-vă puterea de muncă și priceperea și timpul și banii nu doar pentru familie, ci și pentru Biserică și neamul românesc! Să vedeți, adică, nevoile oamenilor în ansamblul lor, pentru că mulți au nevoie de noi. De ceea ce putem să facem noi în mod concret.

Sărăcia, incultura, imaturitatea sunt la tot pasul. Că dăruim ceva de mâncare, că dăruim o carte bună, o Sfântă Icoană, o mângâiere, un sfat, o mărturie de conștiință, toate acestea ne arată că nu suntem indiferenți. Că nu stăm numai pe telefon și la televizor, închiși în casele noastre, ci ne pasă și de cei care n-au prea multe lucruri sau nu are cine să-i îndrepte spre calea cea dreaptă.

Banii sunt o ispită continuă. Sănătatea e o ispită continuă. Locul de muncă bine plătit e o ispită continuă. Poziția socială bună e o ispită continuă. Pentru că noi credem în mod fals că banii și sănătatea și locul de muncă și anturajul nostru ne pot scăpa de orice lucru rău. Nu, nu ne pot scăpa de nimic! Numai Dumnezeu ne mântuie în fiecare zi, numai El ne întărește, numai El ne luminează! Și El dorește ca noi să fim lumini și prieteni reali pentru oameni. El dorește să nu fim insensibili, să nu fim inumani, să nu fim ipocriți, să nu ne pierdem timpul în lucruri deșarte, ci să răscumpărăm tot timpul vremea vieții noastre, zidindu-ne duhovnicește.

Și ne zidim duhovnicește prin toată fapta cea bună. Ne zidim prin vederea oamenilor în mod cuviincios și onest, prin dăruirea în ceea ce facem, prin grija la ceea ce spunem și facem. Pentru că vom fi judecați de Dumnezeu, după cum bine știți, pentru fiecare cuvânt, pentru fiecare clipă trăită, pentru fiecare lucru făcut de către noi.

Așadar, iubiții mei, ziua de azi e o zi împlinitoare pentru mine și pentru soția mea și cred că și pentru dumneavoastră, dar, în același timp, este un respiro în fugă. Pentru că scriem, edităm cărțile viitoare, privind spre viitor, și uitând trecutul. Căci nădejdea noastră este Dumnezeu, iar noi privim spre El și nu spre ce am făcut. Pentru ca, întru El, să lucrăm cele care se cuvin, cele care sunt de folos, cele mântuitoare pentru toți.

Vă dorim la mulți ani tuturor și multă pace și bucurie dumnezeiască! De la Dumnezeu Tatăl, de la Dumnezeu Fiul și de la Dumnezeu Duhul Sfânt, de la Dumnezeul nostru treimic, de la Care vine toată bucuria, pacea și sănătatea noastră. Amin!


[1] Începută la 7. 33, pe 4 decembrie 2018, o zi de marți. Ceață, – 6 grade. Iconul aniversar de deasupra a fost desenat de soția mea, Psa. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, în ziua de 3 decembrie 2018.

[2] A se vedea: https://archive.org/bookmarks/fatherdorin.

[3] Le găsiți pe toate aici, în CV-ul meu: https://www.teologiepentruazi.ro/cv-pr-dr-dorin-octavian-piciorus/.

Page 1 of 2108

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno