Reprezentativ

Cartea Sfântului Profet Malahias

Pagina sursă

Cartea în format PDF.

*

„Fiul îl slăvește pe tatăl și robul pe domnul său. Iar dacă Eu sunt Tatăl, unde este slava Mea? Iar dacă Eu sunt Domnul, unde este frica Mea?, zice Domnul Atotțiitorul” (p. 4).

„Pentru că de la răsăriturile soarelui [și] până la apusuri numele Meu s-a slăvit în[tre] neamuri. Și în tot locul tămâie să aduceți numelui Meu și jertfă curată, pentru că mare [este] numele Meu în[tre] neamuri, zice Domnul Atotțiitorul” (p. 5).

„Dacă nu aveți să ascultați și dacă nu aveți să puneți întru inima voastră [ca] să dați slavă numelui Meu, zice Domnul Atotțiitorul, și [atunci] voi trimite asupra voastră blestemul și voi blestema binecuvântarea voastră și o voi blestema pe ea și voi risipi binecuvântarea voastră și nu va [mai] fi întru voi, că[ci] voi nu puneți în inima voastră” (p. 6).

„Legea adevărului era în gura sa și nedreptatea nu a fost aflată în buzele sale. În pace, îndreptând, a mers cu Mine și pe mulți i-a întors de la nedreptate” (ibidem).

„Că[ci] buzele preotului va [vor] păzi cunoașterea și legea vor căuta din gura lui, pentru că este îngerul Domnului, al Atotțiitorului” (p. 6-7).

„[Oare] nu un Dumnezeu v-a zidit pe voi? [Oare] nu un Tată al tuturor [vă este] vouă? De ce ați părăsit fiecare pe fratele său, [ca] să spurcați făgăduința părinților voștri?” (p. 7).

„Iată, Eu trimit pe Îngerul Meu și va privi calea înaintea feței Mele și fără de veste va veni întru templul Său Domnul, pe Care voi Îl căutați, și Îngerul făgăduinței, pe Care voi Îl voiți! Iată, vine!, zice Domnul Atotțiitorul” (p. 9).

„Pentru că Eu [sunt] Domnul Dumnezeul vostru și nu M-am schimbat. Dar voi, fiii lui Iacov, nu vă depărtați de nedreptățile părinților voștri. V-ați abătut [de la] cele legiuite ale Mele și nu le-ați păzit. Întoarceți-vă către Mine și Mă voi întoarce către voi!, zice Domnul Atotțiitorul” (p. 10).

„Oare va păcăli omul pe Dumnezeu?” (Ibidem).

„Și Îmi vor fi Mie, zice Domnul Atotțiitorul, întru ziua pe care Eu o fac întru mântuire, și îi voi alege pe ei [în] ce chip alege omul pe fiul său, pe cel care slujește lui” (p. 11).

„Pentru că, iată, ziua Domnului vine arzând ca un cuptor și îi va arde pe ei! Și toți cei străini de fel și toți cei care fac fărădelegi vor fi trestie și îi va aprinde pe ei ziua cea care vine, zice Domnul Atotțiitorul, și nu o să rămână din ei rădăcina, nici joarda” (Ibidem).

„Și vă va răsări vouă, celor care vă temeți de numele Meu, Soarele dreptății, și vindecarea [va fi] în aripile Sale” (Ibidem).

„Și iată, Eu vă trimit vouă pe Ilias Tesvitis mai înainte să vină ziua Domnului cea mare și cea arătată” (p. 12).

Reprezentativ

Cartea Sfântului Profet Zaharias

Pagina sursă

Cartea în format PDF.

*

„Și vei zice către ei: «Acestea zice Domnul Atotțiitorul: <Întoarceți-vă către Mine și Mă voi întoarce către voi, zice Domnul!>»” (p. 4).

„Mântuiți-vă întru Sion cei care locuiți fiica Babilonului! Pentru că acestea zice Domnul Atotțiitorul: Dinapoia slavei M-a trimis peste neamurile care v-au prădat pe voi. Pentru că cel care se atinge de voi [este] ca cel care se atinge de pupila ochiului Său. […] Înfrumusețează-te și te veselește, fiica Sionului! Pentru că, iată, Eu vin și voi locui în mijlocul tău, zice Domnul! Și neamuri multe vor fugi spre Domnul în ziua aceea și Îi vor fi Lui întru popor și se vor sălășlui în mijlocul tău și vei cunoaște că Domnul Atotțiitorul M-a trimis către tine” (p. 8-9).

„Să se teamă tot trupul de la fața Domnului! Pentru că S-a ridicat din norii cei sfinți ai Săi”.

„Și mi-a arătat mie pe Iisus, pe preotul cel mare, stând înaintea feței Îngerului Domnului și diavolul stătuse de-a dreapta sa, [pentru] a sta împotriva lui” (p. 10).

„Pentru că, iată, Eu aduc pe Robul Meu, Răsăritul! Pentru că piatra pe care am dat-o înaintea feței lui Iisus, pe piatra cea una 7 ochi sunt. Iată, Eu sap groapă, zice Domnul Atotțiitorul, și voi pipăi toată nedreptatea pământului acestuia într-o zi” (p. 11).

„Și vei lua argint și aur și vei face cununi și le vei pune pe capul lui Iisus al lui Iosedec, al preotului celui mare și vei zice către el: <Acestea zice Domnul Atotțiitorul: Iată, omul! Răsăritul [este] numele lui. Și dedesubtul său se va ridica și se va zidi casa Domnului. Și acesta va lua virtutea și va ședea și va începe pe tronul său și va fi preotul din cele de-a dreapta Lui și sfat de pace va fi în mijlocul Amândurora. Iar cununa va fi a celor care rabdă…” (p. 17).

„Acestea zice Domnul Atotțiitorul: Judecata cea dreaptă judecați, iar milă și îndurare faceți fiecare către fratele său [vostru]!” (p. 20).

„Acestea zice Domnul Atotțiitorul: Iată, Eu mântui poporul Meu din pământul răsăriturilor  și din pământul apusurilor!” (p. 21).

„Acestea [sunt] cuvintele pe care le veți face: Grăiți fiecare adevărul către aproapele său și judecata cea de pace judecați în porțile voastre! Și fiecare răutatea aproapelui său nu o socotiți în inimile voastre, iar jurământul cel mincinos să nu iubiți! Pentru că toate acestea le-am urât, zice Domnul Atotțiitorul” (p. 22-23).

„Bucură-te foarte, fiică a Sionului! Propovăduiește, fiică a Ierusalimului! Iată, împăratul tău îți vine ție [vine la tine] drept și mântuind! [Și] El [este] blând și șezând pe cel de sub jug și pe mânzul cel tânăr” (p. 25).

„Că[ci] dacă ceva [este] bun, [atunci este] al Lui, iar dacă ceva [este] frumos, [atunci este] de la El” (p. 26).

„Și au rânduit plata Mea 30 de arginți. […] Și am luat cei 30 de arginți și i-am aruncat pe ei întru casa Domnului, întru cuptorul de topit” (p. 30).

„Și va fi în ziua aceea, [că] voi pune Ierusalimul [ca] piatră călcată în picioare de toate neamurile. [Și] tot cel care o calcă în picioare pe ea, batjocorind-o, o va batjocori și se vor aduna împotriva ei toate neamurile pământului” (p. 32).

„Și voi turna peste casa lui David și peste cei care locuiesc Ierusalimul Duhul harului și al îndurării. Și [ei] vor privi către Mine, către [Cel pe] Care L-au batjocorit. Și vor plânge peste El [cu] plângere, ca peste cel iubit, și vor suferi durere [cu] durere, ca asupra celui întâi-născut. În ziua aceea, tânguirea se va mări în Ierusalim, ca tânguirea rodiei tăiată în câmp” (p. 33).

„Și voi zice către el: «Ce [sunt] rănile acestea în mijlocul mâinilor tale?». Și [el] va zice: «[Ale celor] care m-au bătut în casa celui iubit al meu” (p. 34).

„Și vor sta picioarele Lui în ziua aceea pe Muntele Măslinilor, cel dinaintea Ierusalimului, [cel] dinspre răsărituri” (p. 36).

„Și Domnul Dumnezeul meu va veni și toți Sfinții [vor fi] împreună cu El. În acea zi nu va fi lumină, ci frig și gheață. Va fi o zi, și ziua aceea [este] cea cunoscută Domnului. Și nu [va fi] zi și nu [va fi] noapte, ci către seară va fi lumină. Și în ziua aceea va ieși apă vie din Ierusalim […]. Și Domnul va fi întru Împărat peste tot pământul. În ziua aceea Domnul va fi unul și numele Său [va fi] unul, înconjurând tot pământul”… (p. 36-37).

„Și va fi în ziua aceea extazul cel mare al Domnului în[tru] ei”… (p. 37).

Reprezentativ

Puteți fi partenerii noștri

mana dreapta a Sfantului Patriarh Ioan Gura de Aur

De aici puteți downloada, în mod gratuit, cărțile noastre editate la nivel online!

***

Dacă doriţi să ajutaţi financiar platforma noastră online şi proiectele noastre editoriale o puteţi face contactându-ne pe adresa de email:

dorinfather@yahoo.com

sau făcând donații în contul:

Picioruş Gianina Maria Cristina

BCR

RO31RNCB0080079049010001

***

Platforma noastră este editată pe Windows 10 și Firefox updatat la zi. Dacă nu sunteți în acești parametri…e posibil ca unele părți ale onlineului nostru să nu le puteți vizualiza.

***

Vă mulţumim frumos tuturor!

Predică la pomenirea Sfântului Nicolaos, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei [6 decembrie 2019]

Iubiții mei[1],

dăruirea e legată în mod fundamental de oboseală, de nevoința cea duhovnicească. Pentru că atunci când te dărui oamenilor, când slujești și muncești pentru ei, oboseala e veșmântul cu care te îmbraci, e aerul pe care îl respiri, e mâncarea pe care o mănânci. Pentru că cel ce se nevoiește duhovnicește nu poate fi proaspăt, nu poate fi relaxat, fără cearcăne și fără dureri, ci, dimpotrivă, el e afundat în multă oboseală și în tăcerea cu care le gândește și le face pe toate.

Însă oboseala sfântă, cuvioasă, e împlinirea noastră. Ea vorbește despre noi, atunci când noi tăcem. Sau lucrarea noastră și roadele ei vorbesc despre noi tot timpul. Pentru că nevoința e apa care întreține ființa noastră, care o ține în voia lui Dumnezeu, care o ține în slava Lui. Iar Dumnezeu conlucrează cu noi tot timpul la mântuirea noastră, dacă noi suntem tot timpul oameni ai nevoinței, ai oboselii celei duhovnicești.

Conlucrarea cu El e conștientă și o trăim tot timpul. De aceea ne lucrăm mântuirea cu frică și cu cutremur dumnezeiesc, dar și cu multă bucurie și veselie dumnezeiască. Pentru că nu presupunem că suntem cu Dumnezeu, ci noi suntem cu El tot timpul și El schimbă în noi tot timpul sufletul și trupul nostru. Pe fondul oboselii celei duhovnicești, El ne schimbă continuu și veșnic. Și schimbările dumnezeiești pe care El le săvârșește în noi sunt mântuirea noastră.

De aceea e nevoie continuă de lucrare, de muncă, de slujire a lui Dumnezeu și a oamenilor. E nevoie să facem din munca noastră acasă și din cea de la serviciu asceza noastră. Adică modul nostru concret în care noi Îi slujim lui Dumnezeu și le slujim și oamenilor. Pentru că astfel toată viața noastră este o slujire continuă, în care noi ne implicăm deplin și folosul ei e propria noastră mântuire.

Iar cine își face din viața lui o continuă asceză, acela introduce și odihna lui în asceză. Pentru că odihna face parte din muncă. Ne odihnim pentru ca să muncim, pentru ca să slujim, și nu pentru ca să ne bucurăm egoist de câteva ore de relaxare.

Și toată introducerea mea de până acum are de-a face cu Sfântul Nicolaos, Părintele nostru, dar și cu fiecare dintre noi. Pentru că Sfântul Nicolaos este un exemplu de dăruire continuă, dar care s-a nevoit continuu să fie bun în relațiile sale cu oamenii. Iar lupta interioară pentru a fi capabili de bunătate, de iubire față de oameni e imensă și e dusă clipă de clipă. Pentru că bunătatea e consecința curățirii de patimi, a luminării și a sfințirii noastre.

Nu ajungem filantropi doar pentru că avem bani!

Nu ajungem iubitori de oameni doar pentru că facem din când în când câte un bine minor!

Ci adevărata filantropie, adevărata iubire de oameni se naște în noi când facem mult bine oamenilor și în mod continuu. Mult și continuu, nu puțin și rar! Iar multul bine și mai ales multul bine continuu e o imensă, o copleșitoare oboseală.

Spre exemplu, nu avem bani ca să dăm altora. Nu avem nici haine, nici mâncare să le dăm. Dar putem să le dăm timpul nostru și putem să ne dăm pe noi înșine spre slujirea altora. Însă dacă începem să ne rugăm pentru oameni ore în șir, dacă scriem și traducem ore în șir pentru ei, dacă îi spovedim ore în șir, dacă îi sfătuim ore în șir, dacă muncim ore în șir pentru cineva, acasă la el sau într-un orfelinat sau într-un spital sau într-o organizație caritabilă, toate aceste lucruri făcute zi de zi sunt obositoare la culme. Dar aceasta e nevoința ortodoxă! Care nu e din când în când, care nu e doar când vrem, ci e tot timpul, și când vrem și când nu vrem, și când ne place și când nu ne place.

Pentru că Sfinții, cărora noi ne rugăm și cărora le cerem ajutorul, au ajuns în Împărăția lui Dumnezeu numai pe calea aceasta anevoioasă, obositoare. Viața lor a fost o imensă oboseală. Dar una în care Dumnezeu i-a schimbat în mod continuu, în care i-a transfigurat în mod continuu.

Tocmai de aceea, fuga după distracție, după relaxare, după concediu, n-are de-a face cu asceza ortodoxă. „Luna cadourilor”, luna decembrie, nu este luna îmbuibării, ci luna dăruirii. Pentru că până pe 25 decembrie noi postim, ne pregătim ca să devenim tot mai prunci pentru Pruncul Cel dumnezeiesc, pentru Domnul și Dumnezeul mântuirii noastre, apoi prăznuim duhovnicește în primul rând și nu prin petreceri nesfârșite. Iar cadourile pe care le facem sunt expresia iubirii și a bucuriei pentru semenii noștri și nu moduri ostentative de a ne arăta bogăția. Pentru că darurile sunt ferestre spre inima noastră și o cale lină spre inima altora. Căci ele vorbesc despre noi înșine, dar și despre prețuirea pe care noi o acordăm oamenilor.

…Luigi Martino, cel care a studiat Sfintele Moaște ale Sfântului Nicolaos în secolul trecut[2], a ajuns la concluzia că „Nicolaos a suferit probabil de artrită cronică și poate și de o pronunțată durere cefalică, evidențiată printr-o îngroșare nenaturală a interiorului craniului”[3] său. Și, cu toate acestea, el a fost un om al dăruirii continue! În ciuda bolilor sale, Sfântul Arhiepiscop Nicolaos a mers mai departe. Pentru că a pus în prim-plan slujirea lui Dumnezeu și a semenilor și nu pe sine însuși.

Lichia [Λυκία], o regiune din Turcia de azi[4], a fost locul unde s-a născut și a trăit Sfântul Nicolaos[5]. Iar numele său apare în 6 din cele 16 liste de nume ale participanților la Sinodul I Ecumenic[6]. Pentru că el a fost unul dintre Sfinții Părinți participanți la Sinodul I Ecumenic din 325.

Sfântul Nicolaos s-a născut în Patara [Πάταρα[7]], în mitropolia Mira [Μύρα][8] din provincia Lichia, din părinți nobili și credincioși[9]. Și, când era prunc, miercurea și vinerea sugea doar o dată pe zi[10], vorbindu-ne astfel în mod tainic despre valoarea netrecătoare a postului.

Și-a păstrat fecioria lui și și-a ținut mintea curată. Iar când părinții lui au adormit și el a rămas cu o mare avere, nu s-a lipit cu inima de ea[11], ci s-a făcut dăruitor, ajutându-l pe un tată să își căsătorească cele 3 fiice ale sale[12]. Iar pentru că Sfântul Nicolaos s-a dăruit în continuu în slujirea lui Dumnezeu și a oamenilor, și Domnul l-a hirotonit pe el Episcop în mod minunat. Pentru că l-a vestit prin vedenie Episcopilor, care s-au încredințat că el e omul lui Dumnezeu[13].

Și omul lui Dumnezeu, Sfântul Nicolaos, s-a arătat un învățător adevărat al Bisericii și un om cu o minte sfântă, pentru că a fost plin de slava lui Dumnezeu[14]. Și el a surpat templele idolești, stricând locașurile demonilor din eparhia sa[15]. Și astfel, trăind o viață sfântă, a adormit în pace și a fost îngropat în Biserică[16]. Pentru că el, cu adevărat, s-a făcut biserică vie a lui Dumnezeu și ne îndeamnă și pe noi să fim la fel ca el. Căci îndemnul Domnului pentru noi e aceasta: „Veți fi Sfinți [Ἅγιοι ἔσεσθε], căci Eu, Domnul Dumnezeul vostru, [sunt] Sfânt [ὅτι Ἐγὼ Ἅγιος Κύριος ὁ Θεὸς ὑμῶν]” [Lev. 19, 2, LXX]. Și noi putem fi Sfinți numai prin slava Lui, prin care ne umplem de sfințenia Sa.  

Iar Sfântul Nicolaos a fost botezat pe când era prunc[17], așa după cum ne-am botezat și noi. Pentru că pruncii trebuie să crească în sfințenie în Biserica lui Dumnezeu. Și dacă toată viața noastră trebuie să I-o dăm lui Dumnezeu, să I-o dăruim Lui, atunci trebuie să I-o dăruim de la început, din primul nostru an de viață. Ca El să ne crească duhovnicește în Biserica Sa.

Sfântul Nicolaos și-a început studiile la vârsta de 7 ani și a avut un pedagog. Și el a studiat literatura păgână a vremii sale: pe Omiros [Ὅμηρος], cunoscut de noi ca Homer[18], pe Eshilos [Αἰσχύλος][19], cunoscut de noi ca Eschil[20], pe Evripidis [Εὐριπίδης][21], cunoscut de noi ca Euripide[22]ǀ[23]. Cu toate acestea, el a ales să trăiască creștinește, iar cultura vremii sale nu l-a scos din teologia și viețuirea Bisericii. Pentru că nici pe noi nu ne pot convinge de vreun lucru rău cărțile pe care le citim, dacă noi nu alegem să dăm curs celor rele. Însă, cei care citesc cărți fără să se poziționeze critic față de ele, aceia se îmbâcsesc de tot felul de idei rele, pătimașe, pentru că nu știu să lupte pentru sănătatea lor sufletească și trupească, pentru mântuirea lor.

Sfântul Nicolaos e hirotonit Episcop pe la anul 295[24]. Până la 325, până la Sinodul de la Nicea, sunt 30 de ani. Conform sursei de aici[25], el s-a născut pe 15 martie 270 și a adormit pe 6 decembrie 343, la vârsta de 73 de ani. Cu alte cuvinte a fost hirotonit Episcop la 25 de ani, iar la Sinodul I Ecumenic avea 55 de ani.

Sfintele sale Moaște s-au arătat izvorâtoare de mir imediat după îngroparea sa[26], arătându-ne astfel sfințenia lui. Pentru că sfințenia e o realitate în oameni și nu un nume fără conținut! Și noi ne apropiem de Sfinții lui Dumnezeu tocmai pentru ca să ne umplem de sfințenia lor, care este sfințenia lui Dumnezeu. Pentru că Sfinții sunt plini de slava Lui.

În data de 9 mai 1087, Sfintele sale Moaște au fost aduse la Bari, în Italia[27] și se află în basilica romano-catolică de aici[28]. Însă mâna sa cea dreaptă este la București, în Biserica Sfântul Gheorghe Nou, începând din anul 1599[29], adică de 420 de ani.  Și dacă nu putem ajunge în Italia, ne putem închina la București Sfântului Nicolaos, unde, de praznicul său, vine multă lume să se închine Sfintelor sale Moaște.

Așadar, iubiții mei, nu poți să-i birui pe oameni decât cu bunătatea inimii, cu sfințenia vieții tale! Așa după cum Sfântul Nicolaos ne biruie pe toți cu bunătatea sa față de noi.

Și pentru ca să-i urmăm lui, trebuie să ne umplem de sfințenia lui Dumnezeu. Pentru că Cel care ne sfințește pe noi, pe toți, e Dumnezeul mântuirii noastre și numai întru slava Lui noi ne putem sfinți viața noastră.

Vă doresc multă sănătate și bucurie tuturor și Dumnezeu să ne întărească pe mai departe în postirea noastră și în tot lucrul cel bun! Pentru că binele Lui e cel care ne mântuie, binele pe care îl facem împreună cu Dumnezeul mântuirii noastre. Amin!


[1] Începută la 7. 07 minute, în ziua de 4 decembrie 2019, zi de miercuri. Cer înnorat, două grade, vânt de 10 km/ h.

[2] Adam C. English, The Saint Who Would Be Santa Claus. The True Life and Trials of Nicholas of Myra, Pub. Baylor University Press, Waco, Texas, 2012, p. 16.

[3] Idem, p. 18.

[4] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Lycia și  https://www.ancient.eu/lycia/.

[5] Adam C. English, The Saint Who Would Be Santa Claus. The True Life and Trials of Nicholas of Myra, op. cit., p. 27.

[6] Idem, p. 28.

[7] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Patara_(Lycia).

[8] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Myra.

[9] St. Nicholas of Myra, Life, by Michael the Archimandrite (Vita per Michaelem), in Bibliotheca Hagiographica Graeca 1348, trans. by John Quinn and Bryson Sewell, 2014, p. 4 PDF, cf. https://www.roger-pearse.com/weblog/wp-content/uploads/2015/03/vita-per-Michaelem.pdf.

[10] Idem, p. 5. [11] Ibidem. [12] Idem, p. 6-8. [13] Idem, p. 9-10. [14] Idem, p. 11. [15] Ibidem. [16] Idem, p. 14-15.

[17] Adam C. English, The Saint Who Would Be Santa Claus. The True Life and Trials of Nicholas of Myra, op. cit., p. 44.

[18] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Homer.

[19] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Aeschylus.

[20] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Eschil.

[21] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Euripides.

[22] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Euripide.

[23] Adam C. English, The Saint Who Would Be Santa Claus. The True Life and Trials of Nicholas of Myra, op. cit., p. 61.  [24] Idem, p. 95.

[25] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Saint_Nicholas#Bishop_of_Myra.

[26] Adam C. English, The Saint Who Would Be Santa Claus. The True Life and Trials of Nicholas of Myra, op. cit., p. 183.

[27] Idem, p. 198.

[28] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Basilica_di_San_Nicola

[29] Cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2018/12/04/predica-la-pomenirea-sfantului-nicolaos-arhiepiscopul-mirelor-lichiei-6-decembrie-2018/.

Predica la 13 ani de creație online [6 decembrie 2019]

Iubiții mei[1],

Catedrala Teologie pentru azi[2], cu harul lui Dumnezeu, s-a mai înălțat cu încă un an. E formată acum din 15.137 de articole, 14.473 de comentarii, plus încă 18 cărți publicate, care însumează 2.800 de pagini. Și dacă e să vorbim despre cât cântăresc toate cărțile marca TPA, atunci ele cântăresc 43. 811 pagini[3]. Care reprezintă darul nostru pentru România apostolică, pentru România lui Dumnezeu.

Și cu toate că am început predica în termeni statistici, și asta pentru ca să fiu clar de la bun început, nici eu și nici soția mea nu scriem uitându-ne la cifre, ci la împlinirea interioară. Tocmai de aceea, nealergând ostentativ după cifre, noi avem și alte pietre disponibile pentru Catedrală. Și care au fost scrise înainte de 2006, când am început zidirea ei văzută, în ochii tuturor, dar și după aceea. Pentru că fiecare carte are vremea ei și rostul ei. Dar, în același timp, trebuie să ne luptăm pentru vremea fiecărei cărți în parte.

Și am comparat în predica de anul trecut platforma TPA cu o Catedrală, și mizez și acum pe această imagine, nu pentru a elogia dimensiunile ei considerabile, ci pentru a sublinia interioritatea ei abisală. Pentru că frumusețea Catedralei teologice nu stă în exteriorul ei, ci în interiorul ei. Iar când oameni ai lui Dumnezeu vor începe să dea atenție Catedralei TPA, când o vor studia și aprofunda cu minte clară, duhovnicească și cu inimă spălată teologic, îmi vor da dreptate: frumusețea ei stă înăuntru, în conținutul celor scrise.

Pentru că această Catedrală se zidește zilnic împreună cu Dumnezeu și pentru Dumnezeu, și nu conține pata orgoliului sau a revanșei. Dimpotrivă, ea este mărturia clară a faptului că imposibilul devine posibil în fiecare zi. Că în fiecare zi, împreună cu Dumnezeu, cu Dumnezeul mântuirii noastre, se fac singurele lucruri trainice, valabile totdeauna, și care împlinesc în mod real pe oameni.

Acum 13 ani erau foarte puțini cei care știau despre noi doi, despre mine și soția mea, că zidim în cuvinte. Și cei care știau acest lucru nu ne-au încurajat niciodată spre așa ceva: spre munca zilnică la nivel online. Pentru că în mod real nimeni nu a crezut în noi și nici nu s-a așteptat de la noi la o astfel de ispravă pe termen lung. Nimeni în afară de Dumnezeu, de Preacurata Stăpână, de Îngerii și Sfinții Lui. Pentru că noi ne sprijinim în tot ceea ce facem pe ajutorul Lui, pentru că dorim doar împlinirea întru El.

Când am început să zidim în mijlocul lumii, la vedere, Catedrala de astăzi, ne-am pierdut aproape toți prietenii și cunoscuții pe care îi aveam pe atunci. Deodată, ca la un semn…inima lor s-a schimbat față de noi. Impactul a fost foarte mare pentru ei, pentru că i-a umplut de gheață, de necomunicare, de resentimente. Căci n-au putut să suporte faptul că ne-au subestimat, că n-au văzut nimic special în noi, că ne-au tratat cu superficialitate.

Însă nu ne-am descumpănit și nici nu ne-am schimbat inima față de cineva. Pentru că noi n-avem o luptă cu cineva anume, ci doar o luptă cu noi înșine, adică propria noastră asceză. Și când te interesează doar relația cu Dumnezeu, atunci munca ta sporește uluitor de mult, pentru că nu cauți decât împlinirea în Dumnezeu.

De aceea, Catedrala are frumusețea ei înăuntru. Taina ei este viața ei, faptul că ea e reală, că se înalță în mod real din sufletele și trupurile noastre și că pentru a o cunoaște trebuie să o poți înțelege. Ea poate rămâne în online, o putem transla pe foaia de hârtie, o putem lăsa în manuscris sau o putem coborî cu noi în mormânt…Însă în orice formă ați vedea Catedrala TPA, ea există și crește pentru veșnicie. Pentru că e lucrarea mântuirii noastre, e modul nostru de a exista și de a-I mulțumi lui Dumnezeu pentru marele dar al vieții.

Am invitat și invităm în mod constant pe oameni la a fi catedrale, la a fi biserici vii ale lui Dumnezeu. Pentru că oricine poate fi o biserică vie a Lui! Pentru că oricine, înmulțindu-și talantul său, poate să rodească rod veșnic.

Și dacă Dumnezeu vă cheamă la lucruri mari, la a scrie teologie, la a traduce Tradiția Bisericii, la a educa și a ajuta oamenii, să nu vă dați la o parte! Să nu vă uitați la câți vă stau împotrivă, pentru că Cel ce vă ajută e mai puternic decât toți! Pentru că Dumnezeu are un plan al Său cu fiecare dintre noi și El dorește ca acest plan să se realizeze continuu, pentru veșnicie.

Mulțumirea și rugăciunea noastră plină de recunoștință îi îmbrățișează pe cei care ne-au ajutat, ne ajută și ne vor ajuta în demersul nostru scriitoricesc și editorial. Prietenia reală este inestimabilă și ajutorul la nevoie este neapărat. De aceea, cei care au făcut lucruri punctuale, pragmatice în viața noastră, sunt vii mereu în rugăciunea și în prețuirea noastră. Greutatea muncii și ispitele de tot felul sunt eclipsate de bucuria și de împlinirea dumnezeiască pe care le aduc înțelegerile teologice și duhovnicești. Pentru că aceste înțelegeri sfinte sunt frumusețea de taină a Catedralei.

Bucurați-vă împreună cu noi în această zi sfântă de praznic!

Bucurați-vă și cei care ne iubiți și cei care sunteți distanți față de noi!

Pentru că această Catedrală e voia lui Dumnezeu cu noi și ea face bine oricui. Oboseala noastră nu se transmite, dar se poate simți. Și dacă o puteți simți, ea e vie, e autentică, și vă îmbrățișează. Amin!


[1] Începută la 8. 55, în zi de luni, pe 2 decembrie 2019. Soare, zero grade, vânt de 5 km/ h.

[2] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/.

[3] Căci până în 2018 publicaserăm 41.011 de pagini de carte, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2018/12/06/predica-la-12-ani-de-creatie-online-6-decembrie-2018/.

Sara pe deal

Sara pe deal buciumul sună cu jale,
Turmele-l urc, stele le scapără-n cale,
Apele plâng, clar izvorând în fântâne;
Sub un salcâm, dragă, m-aștepți tu pe mine.

Luna pe cer trece-așa sfântă și clară,
Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară,
Stelele nasc umezi pe bolta senină,
Pieptul de dor, fruntea de gânduri ți-e plină.

Nourii curg, raze-a lor șiruri despică,
Streșine vechi casele-n lună ridică,
Scârțâie-n vânt cumpăna de la fântână,
Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână.

Și osteniți oameni cu coasa-n spinare
Vin de la câmp; toaca răsună mai tare,
Clopotul vechi împle cu glasul lui sara,
Sufletul meu arde-n iubire ca para.

Ah! în curând satul în vale-amuțește;
Ah! în curând pasu-mi spre tine grăbește:
Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă,
Ore întregi spune-ți-voi cât îmi ești dragă.

Ne-om răzima capetele-unul de altul,
Și surâzând vom adormi sub înaltul,
Vechiul salcâm. — Astfel de noapte bogată,
Cine pe ea n-ar da viața lui toată?

În mod poate neașteptat, poezia aceasta a lui Eminescu e un text ce implică ideea de idilă pastorală (zic ideea de idilă pastorală pentru că eul liric care cugetă se integrează peisajului rural dar nu poate fi asimilat cu un țăran sau cu un păstor), invocând – prin simboluri reprezentative – imaginea satului, a lumii românești tradiționale, fără ca tensiunea metafizică să scadă vreun pic, fiind constant înaltă pe tot parcursul celor șase catrene. Și aș zice la un voltaj spiritual egal, nefluctuant.

Acest lucru nu se întâmplă nici în Călin, nici în Floare albastră și nici măcar în Luceafărul, unde există alunecări pasagere în registrul expresiv folcloric sau umoristic, o evoluție graduală către un apogeu și o relaxare momentană pe parcurs, ca o pauză de principii înalte (dar o pauză în care lumea trăiește tot timpul).

Din această perspectivă, Sara pe deal mi se pare un unicat ca tehnică poetică. Nu există punct în interiorul niciunui catren, în ciuda faptului că astfel de puncte ar fi putut fi numeroase, aproape după fiecare vers. E o indicație a poetului privitoare la ritmul foarte alert în care trebuie parcursă poezia, la faptul că succesiunea de imagini nu trebuie interpretată curgând sacadat (deși ele par distincte, dezunite logic și cronologic, momente care nu sunt neapărat sincronizate), ci într-o continuitate neîmpiedicată (ca undele unui râu), și la a nu slăbi vreo clipă din tensiunea înaltă impusă încă de la primele versuri.

Această lipsă de întreruperi accentuează foarte mult fluiditatea melodică a versurilor, senzația de cântec realizat doar prin punctuație, în care virgula, punctul și virgula și respectiv cele două puncte devin un fel de note muzicale sau cel puțin însemnări despre calitatea sunetelor pe o partitură foarte complexă.

Eminescu trebuie decriptat și la acest nivel, pentru că poetul a dovedit mereu un auz și o percepție interioară a sunetelor de muzician redutabil.

Există mereu două planuri: unul terestru și altul cosmic, unul ascendent și altul descendent, unul temporal și altul etern, unul vizual și altul auditiv. Ele sunt în același timp separate și interconectate.

Există un deal și o vale, pe care mai târziu Blaga le va lega într-o filosofie unduitoare, considerându-le ca alcătuind matricea stilistică românească (sub o zariște cosmică și un orizont al revelației pe care Blaga le-a dedus de la Dosoftei și Eminescu, după cum am arătat cu ocazia altor studii).

Această consonanță deal-vale reprezintă în poezie încă un element creator de tensiune constantă și de muzică în valuri ritmice.

Pe deal urcă turmele, întâmpinate în cale de stele scânteietoare. Scena e pilduitoare, e o parabolă, după cum spuneam și altădată: turma Păstorului celui Bun urcă spre Cer, așteptată și întâmpinată de Stelele Împărăției. E un tablou specific Crăciunului dar nu numai. Imaginarul corespunde întru totul simbolisticii creștine milenare.

Luna e „clară” precum izvorârea apelor în fântâni e „clară” („fântână” înseamnă izvor la Sfântul Dosoftei). Am semnalat și în alte rânduri faptul că, la Eminescu, izvorârea stelelor și a apelor e coincidentă, pentru că ambele trimit la Geneză: la puritatea cosmică a momentelor primordiale, la virtuțile de strălucire și transparență ale universului din pruncia sa, mai înainte de căderea demonilor și a oamenilor.

Izvorul e o icoană, la Eminescu, a izvorârii de viață, în timp ce stelele sunt icoane ale luminii: lumina și viața (pură, clară, sfântă) sunt sigiliile simbolice ale începutului de lume (ca în Scrisoarea I stelele „izvorând din infinit”…).

Izvoarele apelor prind în oglinda lor izvorârea de stele, fotografiind pentru conștiința poetului clipa primordială a venirii la viață a cosmosului.

Dar luna e „sfântă și clară” și pentru că este efigia Dumnezeirii care Se reflectă în creația Sa (ca și în episodul introductiv din Scrisoarea I), văzând-o „bună foarte”.

Izvorul curat al lumii este în Dumnezeu. „Din Duhul Sfânt izvorăsc izvoarele harului care adapă toată făptura cu rodire de viață”, spune o cântare bisericească ortodoxă.

Un Dumnezeu „clar” se vede în izvorârea „clară” a lumii pe care o aduce la viață. Pentru Eminescu, toată făptura e o oglindă „clară” a Acestui Dumnezeu, o oglindă în care se vede „clar” chipul Său de lumină.

O asemenea conștiință poetică, precum Eminescu, care ilustrează constant, în nenumărate poezii, în parabole și simboluri, momentul revelator și extaziant al izvorârii lumii întru ființă, nu avea cum să fie fascinată de neant sau iubitoare de resorbție în neființă. De asemenea, citind pururea semnătura Creatorului-Lumină în oglinda de puritate și strălucire a izvoarelor, nu se putea lăsa sedus de teze și fantezii cosmogonice păgâne, în care e total absentă amprenta sfințeniei desăvârșite a unui Creator personal și absolut, Care a imprimat icoana Sa de frumusețe, nevinovăție și pace în toate cele create.

Universul este transparent pentru chipul „clar” al lui Dumnezeu, care se imprimă în oglinda sa de izvoare (izvoare înțelese ca prunci ai apelor, după o definiție heliadescă, din Anatolida).

Epitetul „clar” va fi remarcat și utilizat cu insistență, cu conotații metafizice, de Ștefan Petică, singurul care a sesizat profunda spiritualizare a multor epitete eminesciene și care a încercat să reproducă – personalizat – în poezia sa substanța adânc religioasă a liricii predecesorului său romantic.

„Apele…clar izvorând în fântâne /…/ Luna pe cer trece-așa sfântă și clară /…/ Stelele nasc umezi pe bolta senină”: versurile reprezintă un alt tablou cosmogenetic în opera lui Eminescu.

Nașterea stelelor și izvorârea apelor în fântâni (izvorârea izvoarelor: poetul evită o aparentă tautologie – mai degrabă o neclaritate expresivă – folosind termenul latinesc „fântână” pentru izvor, adică în sens etimologic, precum Dosoftei; mai adesea, însă, în opera sa, vorbește despre nașterea sau răsărirea izvoarelor) semnalează ceea ce Eminescu a pictat de multe ori în poeziile sale, precum în acel vers magistral din Călin (file din poveste): izvoarele sar „în cuibar rotind de ape, peste care luna zace”.

Am putea socoti „fântâna” în care izvorăsc ape tot ca pe un cuibar, având în vedere forma rotundă. Asemenea, Luceafărul vedea „cum izvorau lumine [luminători, aștri];// Cum izvorând îl înconjor”, într-o mișcare galactică circulară. După cum și în Scrisoarea I stelele izvorăsc „roi”, roind. Cuibarul de ape și fântâna de izvoare reproduc forma galaxiilor și sensul curgerii spre viață, spre ființă.

Luna „sfântă și clară” care Se privește în apele „clar izvorând în fântâne” – numai niște izvoare clare, curate pot reflecta clar pe Dumnezeu – e luna „gândirilor dând viață” din Scrisoarea I, care de asemenea Se reflectă în „strălucire de izvoară”.

Ambele tablouri ilustrează nașterea lumii, când „stelele nasc umezi pe bolta senină”: umezi pentru că „De-a lor rugă-i plină noaptea. A lor dulci și moi icoane/ Împlu văile de lacrimi, de-un sclipit împrăștiet” (Memento mori). Ele umplu valea plângerii de lacrimi de lumină. Căci în această vale a plângerii care e lumea noastră, lacrimile de lumină ale icoanelor stelare nasc lacrimile noastre de pocăință, pentru că ele îi simbolizează pe Sfinții și Îngerii care (ne) luminează ca niște stele. Și cine înalță ochii spre turma cerească a stelelor (Memento mori: „în cârduri cuvioase stelele se mișcă-ncet”…), se alătură turmelor care urcă dealul și „stele le scapără-n cale”, luminându-le calea, drumul spre Cer.

„Valea-i în fum”, adică pământul, lumea de jos, dar în Cer „stelele scapără”, dincolo de fumul lumii. Iar turmele urcă dealul tocmai pentru ca să se înalțe mai presus de „fumul păcatelor lumiei aceștiia” cu „fumuroase și înșelătoare lucruri”[1].

Mișcarea turmelor e ilogică pentru momentul înserării, dacă gândim din perspectivă realistă, din moment ce însuși Eminescu ne spune că oamenii osteniți „vin de la câmp” acasă și că păstorii de turme sunt „în stână” unde „murmură” din fluiere. Nimeni nu mai urcă dealul cu turmele când se îngână seara cu noaptea!

Și totuși Eminescu nu se contrazice, pentru că, după cum am intuit de mult, acestea nu sunt turme de animale, iar peisajul nu este realist, ci simbolic/ iconic.

Turmele care urcă dealul în acest moment vesperal nu au păstori, pentru că păstorii lor sunt stelele care „le scapără-n cale”. Ele nu sunt conduse de păstori pământești, pentru că nu sunt turme firești, dintr-o idilă pastorală, ci turmele unui tablou religios care deschide poezia. L-am văzut pe poet procedând astfel și în alte poeme, precum Melancolie sau Scrisoarea I.

Aici, în Sara pe deal, tabloul ne amintește de felul în care pictau primii creștini în catacombe pe Hristos ca Păstor împreună cu oile Sale. Eminescu se păstrează însă într-o obscuritate simbolică totală. Dar icoana/ pictura religioasă nu e doar incipientă, ci e întrețesută și în restul textului poetic.

Pe când cumpăna lumii „scârțâie-n vânt”, axa verticală a salcâmului „înalt” și „vechi” urmează traiectoria turmelor.

„Nourii curg, raze-a lor șiruri despică,/ Streșine vechi casele-n lună ridică”: norii sunt o metaforă biblică a anilor curgători ai vieții omului. Eminescu o cunoștea bine și o folosește și în alte poeme: „Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri” (Trecut-au anii…) etc. Satul însă, reprezentat metonimic de „streșine vechi”, se ridică mai presus de nori, adică de vremea care vremuiește, se înalță „în lună”, la Dumnezeu.

Trei lucruri sunt „vechi” în această poezie: satul, clopotul și salcâmul (axis mundi sau simbol al pomului vieții). Satul și salcâmul se înalță, pe când clopotul umple sonor spațiul, spre a-l redimensiona duhovnicește.

Viața terestră rămâne în fum. De fumul ei se eliberează cei care pot să se înalțe. Poetul sesizează această mișcare ascendentă a turmelor spirituale și caută să li se integreze, așezându-se sub „înaltul salcâm”, pe o axă verticală așadar.

Muzica, fundalul sonor al poemului e un adevărat recviem: „buciumul sună cu jale”, „apele plâng”, „scârțâie-n vânt cumpăna de la fântână”, „fluiere murmură-n stână”, „toaca răsună mai tare”, „clopotul vechi împle cu glasul lui sara”.

Până când „satul în vale-amuțește”. După „împlere” urmează și golirea de sunete. Sau reumplerea cu liniște. Întotdeauna la Eminescu muzica escaladează tonurile până la un punct în care „maestrul asurzește”, „în momentele supreme” (Scrisoarea V) și mai „sună în urechi” doar „setea liniștei eterne” (Scrisoarea IV).

Escaladarea a fost semnalată mai ales prin sunetul de toacă, „mai tare”, pe cât sufletul ajunsese să ardă „ca para”. În Melancolie, inima bate cum „toacă cariul”. Aici, toaca ritmează flăcările inimii.

Și tot ca de obicei, în poezia de dragoste a lui Eminescu, întâlnirea e preconizată să se termine cu o „adormire”. Adică cu moarte. Pentru că apogeul iubirii nu poate fi decât golire de patimă, arderea pătimașă neavând substanță veșnică. Așa cum liniștea ia locul muzicii/ sunetelor, aidoma veșnicia înlocuiește combustia efemeră.

Eminescu are intuiția nedezmințită de a eterniza și a sacraliza sentimentul fulgurant, are conștiința că para sufletului nu durează mai mult decât para focului, dacă nu transcende valea aceasta spre înălțimea spre care urcă și turmele. Tocmai de aceea simte nevoia ca iubirea lui să nu rămână la manifestarea elementară a unei combustii erotice care se eterizează, se volatilizează. El încearcă să cosmicizeze și să sfințească sentimentul, asociindu-i rotirea aștrilor, valențele nașterii lumii din nimic. Într-o versiune manuscrisă a poeziei, inclusă fiind în poemul Ecò, sânii iubitei „cresc dulci și rotunzi ca și rodii/ Stelele-n cer mișcă-auritele zodii”.

Însă această iubire rămâne la statutul de ideal/ deziderat, ca și în Dorința, Lacul etc. Drama poetului a fost aceea că nu a găsit pereche acestui ideal (fapt relevat de numeroase poeme, de la Mortua est! și Venere și Madonă până la Scrisoarea IV, Scrisoarea V și Luceafărul). Încât combustia aceasta pe care dorea să o înveșnicească, transfigurată, s-a transformat în eșec dureros și în coșmar: „Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,/ Ori ca Hercul înveninat de haina-i;/ Focul meu a-l stinge nu pot cu toate/ Apele mării. /…/ Pot să mai renviu luminos din el ca/ Pasărea Phoenix? /…/ Ca să pot muri liniștit, pe mine/ Mie redă-mă!” (Odă (în metru antic)). Iar Oda, în forma finală, e din 1882, un deceniu mai târziu după redactarea poeziei Sara pe deal.

Para sufletului s-a transformat în rug de tortură pentru poet. Dar învierea luminoasă pe care o aștepta, după cum am arătat altădată, vine de la Hristos, Care îi dăruie lui Hyperion puterea păsării Phoenix. De la Cel care rotește zodiile și Se oglindește, tainic și clar totodată, în „strălucire de izvoară”…


[1] Varlaam, Opere, alcătuire, transcriere a textelor, note și comentarii, glosar și bibliografie de Manole Neagu, Ed. Hyperion, Chișinău, 1991, p. 148.

Isaias, cap. 17, cf. LXX

1. Cuvântul împotriva Damascosului: „Iată, Damascosul [Δαμασκὸς] va fi ridicat dintre cetăți și va fi întru cădere!

2. Părăsit întru veac întru patul turmelor și odihnă, și nu va fi cel care îl prigonește.

3. Și nu va mai fi tare [ca] să-l scape pe Efrem și nu va mai fi împărăția în[tru] Damascos și rămășița sirilor [a sirienilor] va pieri. Căci tu nu [ești] mai bun decât fiii lui Israil și [decât] slava lor, acestea zice Domnul Savaot.

4. În ziua aceea va fi părăsirea slavei lui Iacov [ἔκλειψις τῆς δόξης Ιακωβ] și cele mai grase ale slavei sale vor fi cutremurate [se vor cutremura].

5. Și va fi [în] ce chip are să adune cineva secerișul stând și sămânța spicelor în brațul său are să secere. Și va fi [în] ce chip are să adune cineva spicul în valea cea tare.

6. Și are să rămână în ea paiul. Sau ca boabele de măslin, două sau trei pe vârf atârnat[e], sau patru sau cinci pe ramurile lor are să rămână, acestea zice Domnul Dumnezeul lui Israil.

7. [În] ziua aceea, omul va fi nădăjduind în Cel care l-a făcut pe el, iar ochii săi întru Cel Sfânt al lui Israil vor privi.

8. Și nu or să nădăjduiască în altare[1] și nici în lucrurile mâinilor lor[2], pe care le-au făcut degetele lor, și nu vor vedea pomii lor[3] și nici urâciunile lor.

9. [În] ziua aceea cetățile tale vor fi părăsite, [în] ce chip au părăsit amorreii [οἱ αμορραῖοι] și eveii [ευαῖοι] de la fața fiilor lui Israil, și vor fi pustii.

10. Pentru că L-ai lăsat pe Dumnezeu, pe Mântuitorul tău, și de Domnul, de ajutorul tău, nu ți-ai adus aminte. Pentru aceasta vei sădi plantă necredincioasă și sămânță necredincioasă.

11. Iar [în] ziua [în] care ai să sădești, vei fi rătăcit [vei începe să rătăcești]. Iar dacă dimineața ai să semeni, va înflori întru seceriș [în] care zi vei primi moștenire și ca tatăl omului vei împărți moștenirea fiilor tăi.

12. Vai, mulțimea neamurilor celor multe! Ca marea învălurindu-se: așa veți fi tulburați [așa vă veți tulbura]. Iar spatele neamurilor celor multe ca apa va răsuna,

13. ca apa cea multă. Neamurile cele multe [vor fi] ca apa cea multă, [cu] tărie copleșind. Și îl va blestema pe el și departe pe el îl va prigoni, ca praful plevei împrăștiindu-se înaintea vântului și ca pulberea roții viforul purtând.

14. Jalea va fi către seară, înainte de dimineață, și nu va [mai] fi. Aceasta [este] partea celor care v-au jefuit pe voi și moștenirea celor care v-au moștenit pe voi.


[1] Închinate zeilor.

[2] Nici în idoli.

[3] Închinați zeilor.

Rămâne să ne vedem. Poemul 72

Cât de copii suntem
noi cu ridurile noastre!
Cum ne jucăm noi
la fiecare vârstă
și ne pierdem
în ceea ce sperăm,
în ceea ce vrem!
Ne trebuie doar o clipă
și uităm
că suntem bătrâni,
că suntem singuri,
că suntem neputincioși,
atunci când ne amintim
lucruri care ne plac,
pe care nu le-am uitat
niciodată.
Cât de frumoși suntem noi,
când scoatem din noi curăția,
când o punem în fața tuturor
ca pe o față veselă!

Predică la Duminica a XVI-a după Cincizecime [2019]

Iubiții mei[1],

un teolog ortodox[2], vorbind despre teologia Iadului, afirma faptul că „învățătura Sa ne lovește, ne incomodează, ne scoate din complezența noastră”[3]. Pentru că Domnul ne vorbește despre veșnicia Iadului și despre veșnicia chinurilor din Iad. Și chinurile din Iad sunt veșnice, pentru că oamenii au ales să își trăiască viața în indiferență față de Creatorul lor și de împlinirea lor intimă. Pentru că Iadul nu e o predestinare pentru vreun om, căci nimeni nu s-a născut pe pământ ca să meargă în Iad pentru veșnicie, ci e consecința vieții noastre indiferente față de Dumnezeu și față de scopul vieții noastre: îndumnezeirea noastră.

Iar Evanghelia de astăzi [Mt. 25, 14-30] s-a încheiat cu vorbirea despre Iad. Pentru că El a poruncit: „Și pe robul cel netrebnic aruncați-l întru [Καὶ τὸν ἀχρεῖον δοῦλον ἐκβάλετε εἰς] întunericul cel mai din afară [τὸ σκότος τὸ ἐξώτερον]! Acolo va fi plânsul [Ἐκεῖ ἔσται ὁ κλαυθμὸς] și scrâșnirea dinților [καὶ ὁ βρυγμὸς τῶν ὀδόντων]” [Mt. 23, 30, BYZ].

Iar întunericul cel mai din afară e Iadul, pe când starea celor din Iad e aceea de plâns veșnic și de scrâșnire din dinți, pentru că nu își mai pot împlini patimile lor.

Însă învățătura despre Iad, care e o învățătură eshatologică, pentru că ține de cele din urmă ale vieții noastre, ar trebui să fie una care ne ghidează viața. Pentru că, dacă ne-am gândi adesea la moarte și la Iad nu am mai trăi cu atâta indolență, cu atâta nesimțire, cu atâta indiferență față de viața noastră și a tuturor celorlalți. Și asta cu atât mai mult cu cât cugetarea la moarte și la Iad fac parte din asceza ortodoxă, din nevoința noastră zilnică.

Dar, după cum se observă din Evanghelia de azi, Domnul vorbește despre Iad în relație cu darurile Sale. În relație cu darurile Sale pe care ni le-a dat nouă. Iar noi suntem robii Săi, cărora El ne-a dat averile Sale [τὰ ὑπάρχοντα Αὐτοῦ] [Mt. 25, 14, BYZ]. Însă, când un stăpân își împarte averile cu robii lui, el face din robii lui niște fii ai săi. Îi ridică din starea lor de robie și îi face liberi și demni. Îi face oameni care pot decide pentru viața lor. Pentru că așa a făcut și Domnul cu noi: ne-a scos din robia demonilor prin Botez și ne-a făcut fiii Lui. Ne-a făcut fiii Lui duhovnicești, care putem alege în mod liber binele lui Dumnezeu și ne putem întări în binele Lui, adică în viața de sfințenie, pentru că El ne ajută mereu prin slava Lui.

Și Domnul insistă pe împroprietărirea noastră duhovnicească, pe averea noastră. Pentru că la unii ne-a dat cinci talanți, la alții doi, iar la alții unul [Mt. 25, 15, BYZ], neexistând om care să nu primească ceva de la El. Ne-a dat după cum a dorit, pentru că darurile Sale sunt averea Lui cea veșnică. Numai că darurile Sale El ni le-a dat pentru ca să rodim pe măsura lor. Căci „fiecăruia [i-a dat] după puterea sa [ἑκάστῳ κατὰ τὴν ἰδίαν δύναμιν]” [Ibidem] de lucru, El știind foarte bine cât poate fiecare să facă.

– Care este, așadar, răsplata pentru cei care lucrează duhovnicește pe măsura lor?

– Este intrarea întru bucuria [εἰς τὴν χαρὰν] Domnului nostru [Mt. 25, 21, 23, BYZ]. Căci și cei cu cinci, cât și cei cu doi talanți înmulțiți duhovnicește moștenesc aceeași Împărăție a lui Dumnezeu sau Raiul milostivirii Sale. Pentru că Domnul ne vorbește și aici, ca și în toate pasajele scripturale unde se referă la veșnicia noastră, doar de două locuri veșnice pentru oameni: despre Rai și despre Iad. Iar Raiul lui Dumnezeu este bucuria cea veșnică cu Dumnezeu și cu Sfinții și Îngerii Lui, pe când Iadul e întunericul cel mai din afară, unde este plânsul și scrâșnirea dinților. Iadul este „pedeapsa cea veșnică [κόλασιν αἰώνιον]”, pe când Raiul este „viața cea veșnică [ζωὴν αἰώνιον]” [Mt. 25, 46, BYZ], viața veșnică cea fericită.

Și locul unde mergem în veșnicie ține de modul nostru de viețuire de aici, de pe pământ. Pentru că Domnul ne-a dat fiecăruia dintre noi averea Lui. Ne-a dat slava Lui și daruri duhovnicești, sufletești și trupești pentru ca noi să trăim și să lucrăm după voia Lui. Iar dacă avem un trup frumos și sănătos, dacă avem o minte bună și avidă de cunoaștere, dacă avem posibilitatea să ne educăm și să creștem armonios, atunci acestea sunt darurile Lui pentru noi. Căci El ne cere să îmbrăcăm darurile noastre trupești și sufletești în slava Lui, pentru ca să fim Sfinții Lui.

Unii sunt geniali, pentru că au primit 5 talanți [πέντε τάλαντα] [Mt. 25, 15] de la Dumnezeu. Au primit mari daruri de la El. Dar ei vor munci pe măsura lor. Vor munci cu râvna lor mare, pentru că vor munci pe măsura lor. Căci împlinirea reală e când muncești pe măsura ta. Și când muncești cât poți tu de mult, atunci ești împlinit, pentru că ai făcut tot ce ai putut.

Dacă ai daruri mai puține, trebuie să faci același lucru: să muncești pe măsura ta. Să faci pe fiecare zi ceea ce trebuie să faci. Ceea ce simți că te împlinește. Însă, dacă crezi că ai daruri foarte puține primite de la Dumnezeu, dacă vezi că ești modest în comparație cu alții, nici atunci nu trebuie să treci în corabia lenii, ci trebuie să lucrezi pe măsura ta. Pentru că Dumnezeu nu face experimente pe oameni și nici discriminări! El dăruie fiecăruia după puterea lui și cere de la el ceea ce poate și nu ceea ce nu poate omul să facă.

De aceea, oameni cu diverse boli, cu diverse handicapuri, unele care ne umplu de cutremurare, se întăresc în răbdare și în râvna lor și reușesc să facă lucruri uluitoare, prin care ne umilesc pe noi, cei sănătoși. De ce? Pentru că nu admit că sunt de aruncat. Nu admit că ei nu pot să facă nimic bun cu viața lor. Și pentru că nu se dau bătuți, pentru că nu stau să își plângă de milă, ei reușesc să facă lucruri uimitoare. Și reușesc să le facă, pentru că au puterea să le facă.

Iar Evanghelia de astăzi este o introducere cum nu se mai poate mai bună pentru ziua noastră națională. Pentru că 1 decembrie 1918[4] a existat, tocmai pentru că românii au vrut să fie împreună. Și când vrei ceva, trebuie să lupți pentru visul tău. Trebuie să faci din viața ta o asceză, dacă ai un vis măreț, bun pentru mulți oameni. Și asta înseamnă că binele unei națiuni se dobândește prin binele pe care îl face fiecare membru al acelei națiuni. Pentru că aportul fiecărui membru al națiunii contează în arhitectura spirituală a națiunii.

Oamenii aleg să facă anumite lucruri în viața lor și le fac. Unii cred că pot face orice cu viața lor, pe când alții cred că viața lor e darul lui Dumnezeu și că trebuie dăruită Lui. Și unii și alții suntem judecați de Dumnezeu pentru viața noastră. Iar judecata Lui cea dreaptă ne trimite în Rai sau în Iad, în funcție de viața pe care am avut-o pe pământ.

De aceea, nu putem trăi fără conștiința veșniciei. Nu putem trăi făcând abstracție de voia lui Dumnezeu cu noi, de împlinirea noastră cu El. Și ca oameni, dar și ca popor nu putem face abstracție de voia lui Dumnezeu cu noi, pentru că El va judeca și oamenii și popoarele. El va judeca tot conținutul vieții noastre istorice, tot ceea ce am simțit, am voit, am gândit și am trăit noi. Pentru că noi suntem expliciți în fața Lui, suntem văzuți în tot ceea ce suntem și nu ne putem ascunde de El.

Așadar, iubiții mei, să nu ne îngropăm cu totul potențele și să nu ne dezicem de ceea ce suntem! În disputele politice recente, cineva scria pe Facebook: „Eu nu mă mai întorc niciodată [în țară]! De fapt, mai am un an și voi renunța la cetățenia română. O spun cu durere, dar refuz să mai fac parte dintr-un popor de sclavi”[5]. Pe când un Preot, tot pe Facebook, scria: „mă gândesc că democrația nu-i de noi”[6].

Dimpotrivă, democrația este și pentru noi, fiindcă este pentru oameni care aleg în cunoștință de cauză și muncesc pentru împlinirea lor reală. Iar a renunța la cetățenie, în mod formal, nu înseamnă și a-ți scoate țara din suflet. După cum a-ți vorbi de rău poporul înseamnă a te include și pe tine, pentru că nu poți fi deasupra lui, ci doar parte componentă din el.

Discreditarea valorilor naționale nu are de-a face cu valorile, ci cu rănile noastre interioare. Cu resentimentele noastre. Dacă nu ne simțim bine în familia, în neamul, în țara noastră, nu sunt de vină alții, ci întotdeauna noi înșine. A renunța la țara ta și la credința ta înseamnă a renunța la tine însuți, la împlinirea ta reală. Pentru că împlinirea noastră reală e în limba, în familia, în țara noastră, în Biserica noastră. Oricât de multe lucruri am cunoaște și oricât de mult am călători, noi le zidim pe cele noi pe fundamentul cel vechi, pe ceea ce suntem. Și oamenii care cresc armonios, care se dezvoltă ca personalități marcante ale lumii, sunt arhitecturi spirituale la care au contribuit toți factorii care i-au marcat.

Fiți ortodocși români, iubiții mei, fiți ceea ce sunteți! Pentru că suntem fiii lui Dumnezeu după har, născuți și crescuți aici, în poporul român. Iar Biserica lui Dumnezeu este mama poporului român, pentru că poporul nostru s-a coagulat în jurul ei de la început.

Faceți lucruri nepieritoare!

Zidiți-vă în slava lui Dumnezeu, pentru ca să fiți veșnic cu El!

Pentru că un popor e mare nu prin numărul lui, ci prin oamenii lui și prin creațiile lor. Și dacă suntem ai lui Dumnezeu, atunci suntem poporul Lui, moștenitorii averilor Sale celor veșnice.

Vă doresc la mulți ani și multă bucurie sfântă în această zi mare a românilor! Și să ne apropiem de marele praznic al Nașterii Domnului cu inimă tot mai frumoasă și mai lină, pentru ca să slujim Domnului, Celui care S-a făcut Prunc pentru noi și pentru mântuirea noastră! Amin.


[1] Începută la ora 22.00, în zi de marți, pe 26 noiembrie 2019. Cer înnorat, 8 grade, vânt de 3 km/ h.

[2] Protoiereul Lawrence R. Farley: https://www.ancientfaith.com/contributors/lawrence_farley.

[3] Pr. Lawrence R. Farley, Focul nestins. Învățătura ortodoxă despre iad, trad. din lb. engl. de Adela Lungu, Ed. Doxologia, Iași, 2019, p. 43.

[4] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ziua_națională_a_României.

[5] Ovidiu Fracea.

[6] Pr. Adrian Cazacu.

Isaias, cap. 16, cf. LXX

1. Îi voi trimite ca șerpii pe pământ. [Oare] nu piatra cea pustie este muntele Sionului?

2. Căci vei fi ca pasărea zburând [și] puiul [ei] luat, fiica Moabului, iar apoi [și tu], Arnonule [Αρνων]!

3. Mai multe sfătuiește-te [și] fă umbră jalei ei pururea! În[tru] miezul zilei [cu] întuneric fug. Au fost uimiți. Să nu te duci departe.

4. Vor pribegi ție [la tine] fugarii Moabului, vor fi umbră vouă de la fața [celui care] prigonește. Că[ci] a fost ridicată împreună-luptarea ta [ὅτι ἤρθη ἡ συμμαχία σου] și stăpânitorul a pierit, cel care calcă [călca] în picioare [toate] pe pământ [ὁ καταπατῶν ἐπὶ τῆς γῆς].

5. Și va fi pus pe calea cea dreaptă tronul [cel] cu milă [καὶ διορθωθήσεται μετ᾽ ἐλέους θρόνος] și va ședea pe el cu adevăr în cortul lui David [καὶ καθίεται ἐπ᾽ αὐτοῦ μετὰ ἀληθείας ἐν σκηνῇ Δαυιδ], judecând și cercetând judecată și sârguind dreptate [κρίνων καὶ ἐκζητῶν κρίμα καὶ σπεύδων δικαιοσύνην][1].

6. Auzit-am semeția lui Moab, [că este] semeț foarte. Mândria ai scos-o. [Oare] nu așa [este] prezicerea ta?

7. [Oare] nu așa [este]? Se va văieta Moabul, căci în Moabitis toți se vor văieta. Celor care locuiesc [De cei care locuiesc] Desetul [Δεσεθ] vei avea grijă și nu vei fi rușinat.

8. Câmpurile Esevonului [Εσεβων] va jeli [vor jeli]. Via Sevamaei înghițind neamuri [ἄμπελος Σεβαμα καταπίνοντες τὰ ἔθνη]. Călcați în picioare viile ei până la Iazir [Ιαζηρ]! Să nu vă împreunați. Rătăciți-vă [în] pustiu! Cei care au fost trimiși au fost părăsiți, căci au trecut pustia.

9. Pentru aceasta voi plânge ca plângerea Iazirului pe via Sevamaei. Pomii tăi i-a doborât Esevon și Eleali, că[ci] asupra secerișului și asupra culesului[2] tău voi călca și toate vor cădea.

10. Și va fi luată veselia și bucuria din viile tale și în viile tale nu se vor [mai] veseli și nu vor [mai] călca vin întru jgheaburi, căci a încetat [aceasta].

11. Pentru aceasta, pântecele Meu în Moab ca lira va suna și cele dinăuntrul meu ca zidul care a fost reînnoit.

12. Și va fi întru rușinarea ta. Căci a ostenit Moab în[tru] altare și va intra întru cele făcute de mâna lui ca să se roage și nu are să poată să se izbăvească pe el”.

13. Acesta [este] cuvântul pe care l-a spus Domnul împotriva Moabului, când a spus și [acestea]:

14. „Și acum [vă] zic [vouă că] în trei ani [de zile] cel muncitor cu ziua va necinsti slava Moabului în toată avuția [lui] cea multă și va fi lăsat în urmă cel puțin și cel necinstit”.


[1] Profeție despre Hristos Domnul.

[2] Se referă la culesul viilor.