Teologie pentru azi

Regimul creator este unul special: „M-ascund de lume când vremea a sosit/ Să intru graiului întru slujire /…/ Extaza fericirii m-a cuprins/ Fiece frunză-n mine se frământă/ Am devenit la toate câte sunt/ Cămara lor cea tainică de nuntă” (Autoportret). Într-adevăr, după mărturiile poetului, cărțile de imne au fost scrise în condiții de recluziune, prin chilii de Mănăstiri, în Ardeal, Moldova, prin păduri sau aproape de mare… El însuși surprinde poetic această peregrinare creatoare: „Mă mut din zare-n zare, ținut după ținut/ Cu coșnițele pline pe un car cu roate/ Străbat pe jos pământ și anotimp/ Până la floarea din pustietate // Deschid un cort la margini de păduri/ La pândă noaptea singur pe sub stele/ Până pogoară toate câte sunt/ Cu aurul în coșnițele mele”…

Cu timpul, a căpătat conștiința că „Ți-ai înălțat din imne o cetate”, în care nu poate „decât să crești lăuntric cu râvnire/ Până cei da cântând de-un luminiș/ Ce te va-nchide în nemărginire” (Lucrare)…

La scurtă vreme după Imnele Moldovei, în anul următor, apar și Imnele Țării Românești[1]. Iar acest volum este închinat „lui Constantin Brâncoveanu și copiilor săi martirizați, Constantin, Ștefan, Radu și Mateiaș”. Și, într-adevăr, volumul conține mai multe imne închinate Sfinților Mucenici Brâncoveni, alături de care sunt imnificați Sfântul Nicodim de la Tismana, Sfântul Ioan Valahul, Sfântul Antim Ivireanul, Matei Basarab, Negru Vodă, Doamna Maria Brâncoveanu, Constantin Brâncuși, Tudor Vladimirescu etc. De asemenea, ca și în volumele precedente, sunt cântate locuri cu însemnătate deosebită, cetăți, Mănăstiri, regiuni istorice, precum Oltenia.

Într-o precuvântare către cititor, autorul precizează că, prin acest volum, „închei trilogia de Imne deschisă cu un deceniu în urmă [o jumătate de deceniu, de fapt] cu Imnele Transilvaniei, Imnele Moldovei, prolog fiindu-le Imnele Bucuriei”[2]. Și reamintește că demersul său a fost motivat de o situație pe care el o deplânge: „atâtea fapte și personalități ale acestei istorii de măreție universală_[,] care ne sunt date nouă să le purtăm_[,] sunt ignorate, lăsate în anonimat, aprinși fiind adesea după frumuseți străine mai la îndemână, [timp în care] cele de acasă necultivate cu stăruință riscă să se risipească. […] Avem nevoie de viața nealterată a înaintașilor actualizată în cuvânt. Suntem singura latinitate orientală, și nouă ne revine cu fiecare generație datoria de a cerceta izvoarele de tradiție bizantină care au dat un Roman Melodul_[,] ca să numim pe acest Dante al Haghiei Sofii. Izvor Imnelor acestor cărți este în egală măsură natura românească_[,] universală și ea în semnificațiile ei adânc simbolice”[3].

Vecinătatea directă cu Imperiul Otoman, care își revărsa armatele tot timpul peste aceste locuri, a făcut ca Muntenia sau Țara Românească să nu iasă în evidență prin capodopere arhitectonice impunătoare (excepție făcând Curtea de Argeș și alte câteva construcții brâncovene). Dar Alexandru prinde esența acestui teritoriu într-o pictură foarte elocventă, pe cât de rezumativă:

Matei Basarab a spus
În altar să se jertfească
Zilnic trupul lui Iisus
Anume pe limba românească

Sanctuarele s-au înmulțit
Ca să poată toată țara-ncape
Și monahi din Athos s-au întors
Să vegheze pravila-ndeaproape

Satele de-asemeni s-au ales
Cu un spor în prunci și în avere
Și din cât le prisosea-n cules
Ridicau altare de-nviere

Țara s-a umplut de mănăstiri
Foarte stinse la înfățișare
Unde erau trei însuflețiri
Se putea trăi din îndurare

Să nu știe nimeni că le-avem
Le-așezam nu-n locurile bune
Mai ales în mlaștini Dintr-un lemn[4]
La miez de noapte-n rugăciune

Și zugravii prins-au în culori
Chipurile cele mai smerite
De bătrâni țărani nemuritori
Cum trăiau pe sate printre vite

Și-n biserică fiind prea strâmt
În pridvor s-a tras câte-o aură
Și cu vremea prin pogorământ
S-a extins biserica-n natură

(Limba românească)

Românii au considerat natura o extindere a Bisericii lor. Dacă n-au avut temple masive și impunătoare, au trăit în schimb cu conștiința că Biserica lor se prelungește în afară, în păduri și câmpii și în toată natura înconjurătoare. Și cu toate că muntenii n-au avut nici cronicari de seamă, precum moldovenii (este totuși de reținut numele lui Constantin Cantacuzino), nici mari Ierarhi cărturari precum Sfinții Varlaam și Dosoftei (Sfântul Antim Ivireanul e georgian), nici savanți precum Cantemir sau corifeii Școlii Ardelene, cu toate acestea, limba română literară are la bază graiul muntenesc (considerat cel mai curat) și primul mare monument de limbă română literară este Biblia de la București, tipărită în 1688 de Șerban Cantacuzino. Biblie în care a fost șlefuit graiul muntenesc și care are un extraordinar caracter poetic.

---

[1] Ioan Alexandru, Imnele Țării Românești, Ed. Cartea Românească, București, 1981.

[2] Idem, p. 7.

[3] Idem, p. 7-8.

[4] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Mănăstirea_Dintr-un_Lemn.

Sau: https://ro.orthodoxwiki.org/Mănăstirea_Dintr-un_Lemn.

Alexandru reamintește, din când în când, în versuri, că „am fost răpit din slăvi în slăvi” (Ceruire) și că „Anume-n vis am fost învrednicit/ Și-n inimă și-n gând și-n nevedere/ Cu ce-i mai tainic și mai preacurat/ În firea mea de umbră și durere // Unde nu poate simțul prigoni [unde nu sunt simțiri pământești]/ Și patima să șteargă și subție [simțirile sfinte]/ În iezerul acela neclintit [al luminii dumnezeiești]/ Urzit-a steaua logosu-n pustie [a văzut strălucirea Logosului veșnic]” (Prezență).

În urma experiențelor sale duhovnicești, consideră că „Iubirea nu-i decât mireasma/ Rămasă după crinul ce-a trecut/ Din care-ți facă cămașă pe măsură/ Și poți trăi pe lume nevăzut” (Iubire): adevărata iubire o simte și o cunoaște omul abia după ce a avut revelații și vederi dumnezeiești și ea este ca o mireasmă „după crinul ce-a trecut”, după ce s-a terminat extazul. Iar unul ca acesta trăiește pe lume „nevăzut”, neînțeles și necunoscut de oameni, care nu își dau seama de transfigurarea ființei lui.

Cine a trăit astfel de experiențe sfinte, poate spune:

Zilele-s scurte nopțile păreri
Viața e un imn de bucurie
Ai fost răpit de prea curatul vânt
Și-ai devenit icoană străvezie

Și ce se vede nu poate fi rostit
Imnul e doar un fel de îngăimare
Un ropot scurt când ploile-au trecut
Și-un fel de mir pe buze de-ndurare

Începe-un fel de murmur de izvor
Și-n jurul tău făpturile s-adună
Răpus de cântec leul răbdător
Paște cu mielul iarba împreună

(Imnograf)

Pentru acest imnograf, orfismul nu e un cuvânt gol, nu e simplă teorie literară. Iar dintre Sfinții poeți și Imnografi ai Bisericii, îi dedică un minunat poem Sfântului Efrem Sirul:

Poet din unghii până-n fir de păr
Pe unde calci pământul se aprinde
În neamul meu de veacuri strămutat
Ești fratele de lacrimi și colinde

Te-am răsucit în graiul românesc
Pe-un fus cu lâna oii ce mă ține
Și-ntr-un ștergar sub grâu împărătesc
Te-am așezat în sângele din mine

Pe nava din Aton ai lunecat
Cu turmele valahilor la vale
Și s-a întins pe chituri în Carpat
Șindrila caldă-a stihurilor tale

În miezul iernii noi te pomenim
Când țurțurii la ștreșini lăcrimează
Și picurii deșteaptă prin omăt
Pământul nou sub cerul de amiază

(Efrem Sirul)

Poezia aceasta vorbește despre traducerea imnelor Sfântului Efrem Sirul în românește cu mai mult timp în urmă, în Mănăstiri, de pe manuscrise grecești („din Aton”), ceea ce e o surpriză mare și frumoasă pentru mine. Alexandru spune chiar că s-a întins pe schiturile din Carpați „șindrila caldă-a stihurilor tale”, cu alte cuvinte susține o răspândire semnificativă a traducerilor din imnele Sfântului Efrem. Când am comentat Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir, am observat acolo mai multe considerații și tâlcuiri teologico-duhovnicești care mi s-au părut inspirate din imnele Sfântului Efrem, asemănarea depășind posibilitatea coincidenței, după părerea mea[1]…

Sfântul Efrem Sirul este pomenit pe 28 ianuarie, când începe încet-încet dezghețul și lacrimile țurțurilor vestesc apropiata desprimăvărare, „pământul nou”, amintind credincioșilor de ziua învierii…

Ioan Alexandru are conștiința că: „Avut-am parte de atâta milă/ Și de atâta har dumnezeiesc/ Și pot să spun fără de nicio silă/ Îmi pare bine că mă veștejesc” (Vedere). Pentru el, așteptarea morții nu e sumbră și înfricoșată, ca la Arghezi (deși nici cutremurarea lui Arghezi nu e păgână, ci doar prinde fiorul omenesc cel mai adânc în relație cu moartea), ci liniștită. Prinde și el în versuri unda zguduitoare, ca și Arghezi: „Când înceta-va cumpăna fântânii/ Și scârțâitul ușii din țâțâni/ Și când ulciorul țăndări dintr-o poartă/ Își va rodi grăuntele-n străbuni // Când pasărea aceea uriașă/ În casa mea din rai va pogorî/ Și-n zborul ei de aur peste țară/ Pe dinăuntru mă va zăvorî”. Dar, spre deosebire de Arghezi, pentru Alexandru aceasta va fi Ziua fericită:

Va fi o zi ce-aștept cu-nfrigurare
Cu-aceeași bucurie în care am trăit
Ziua luminii ziua împăcării
Clipa de nuntă ceasul fericit

Ziua-ntâlnirilor și-a sărbătorii
Ziua vederii fără să privesc
Când fi-voi pretutindeni dintr-odată
Întreg smerit să nu mă mai smeresc

Va fi ziua intrării pentru veșnicie în lumina dumnezeiască, la nunta cu Hristos, ziua întâlnirii cu toți Sfinții, ziua vederii duhovnicești, fără privirea limitată a ochilor de trup care face eforturi să distingă. Ziua începând cu care trupul nu îi va mai pune limite, distanțele nu vor mai fi importante (ca și cum „fi-voi pretutindeni [oriunde] dintr-odată”), și va rămâne smerit, cu harul lui Dumnezeu, fără a mai face eforturi ascetice, ca aici, în viața pământească.

Atunci va putea jubila pentru că „Lumina săptămânii a trecut [cele șapte veacuri ale acestei lumi]/ Și-i ziua opta astăzi pe coline /…/ Acum trăiesc de-a dreptul fără ani/ Din libertate și din bucurie // Unde e moarte boldul tău _[?]/ Nu mai e loc în lume pentru tine /…/ Mormântu-i gol în carnea de pe mine” (Octogon).

Trăirea în harul dumnezeiesc l-a făcut să poată spune cu bucurie: „Nu peșteră [de tâlhari] ci templu-i trupul meu/ De-aceea e râvnit de nemurire/ Și mi se cere tainic și mereu/ Să-l țin în curăție și cinstire” (Imn). Și a făcut acest lucru și asceză și pocăință, căci „plânsul e arvuna ce ne ține/ Legați prin transparență de izvor” (Donum lacrimarum), de Dumnezeu, Izvorul vieții. „Bună-i văpaia plânsului în zori/ Și-n miez de noapte lacrima e sfântă/ Iar toamna în amurgu-ndurător/ Se face plânsul candelă de nuntă” (Neagoe Basarab).

Singurul poem datat se numește Păunul și este notat „4 martie 1977” (ziua cutremurului devastator care a afectat România): „De leac este păunul pe pământ/ Făptura sa-i aducere aminte/ A îngerului care va veni/ S-aprindă lampa printre oseminte”… A Îngerului care va vesti învierea cu trupul a tot neamul omenesc.

---

[1] A se vedea, spre exemplu, articolul meu de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2014/07/06/sfantul-efrem-sirul-si-dimitrie-cantemir/.

Alexandru și-a descoperit afinitatea cu pictura lui Ștefan Luchian pentru că el însuși, așa cum am arătat și mai sus, e un admirator și contemplator al naturii, considerată de Sfinții Părinți un pedagog către Dumnezeu și redescoperită astfel de către romantici, care, după veacuri de „renaștere” păgână și de artă clasică după modele greco-latine, au proclamat superioritatea artei creștine și au (re)devenit sensibili la glasul tainic al naturii terestre și cosmice. Ioan Alexandru cântă, și în acest volum, în multe poeme, natura vegetală, în primul rând, contemplând-o în toate cele patru sezoane. Ba chiar scrie imne soarelui și luminii, dar și Imnul naturii:

Natura sfântă bucuria mea
Sora mea tainică și bună
Eu mai presus de tine-n univers
Nu pot să duc pe nimenea de mână

Suspini și tu iubito așteptând
Ziua luminilor să te învie
Aștepți slăvitul ceas peste pământ
Când fi-vom înfiați în veșnicie /…/

Că te-ai născut sărmană sora mea
În chin și suferință, pe colină
Că tânguie-se toate câte sunt
Prihana mea e singura de vină

M-apasă jugul sfintei datorii
De-a mă-ngropa în lacrimi lângă tine
Desăvârșind suspinul tău ascuns
Cu sângele luminilor din mine

Aceasta este conștiința ortodoxă: omul este responsabil pentru suferința întregii făpturi. Dacă omul nu ar fi păcătuit, universul material nu ar fi cunoscut degradarea treptată, până la stadiul de desfigurare la care se află acum (în comparație nu numai cu Raiul sau cu pământul primordial, ci chiar și cu vremea de până la potop și apoi până la devastările pe care le-au provocat ultimele secole și mai ales revoluția industrială). Iar făptura întreagă suspină așteptând „ziua luminilor”, cum spune poetul, adică ziua Domnului, a restaurării întregului pământ. Așa cum ne-a spus Sfântul Apostol Pavlos: „Căci așteptarea nerăbdătoare a zidirii descoperirea fiilor lui Dumnezeu așteaptă. Căci zidirea a fost supusă deșertăciunii, [dar] nu de bunăvoie, ci pentru cel ce s-a supus, spre nădejde; că[ci] și aceasta, zidirea, va fi eliberată din robia stricăciunii întru libertatea slavei copiilor lui Dumnezeu. Căci am cunoscut că toată zidirea împreună suspină și împreună suferă chinurile nașterii până acum. Dar nu numai, ci și ei [noi], pârga Duhului având, și noi înșine în noi înșine suspinăm, înfierea așteptând, răscumpărarea trupului nostru” (Rom. 8, 19-23)[1].

Aceste cuvinte sunt traduse poetic astfel de Ioan Alexandru:

Cum pot eu oare să vă mulțumesc
Crini și garoafe roze și petunii
Că nicio prihănire-n voi nu e
Ci totuși v-ați supus deșertăciunii

Cum aș putea eu de aici să plec
Când voi ați fi așa cum se cuvine
Sub stelele de aur în amurg
Fânețe fără moarte pe coline

Iar voi supuse-aceluiași soroc
Cât zvâcnetul columbei din aripă
Vă-mprăștiați ca spuza unui foc
Și veșnicia voastră e în clipă /…/

De-aceea fericirea m-a cuprins
Și mă zorește-n toate cu iubire
Primesc mireasma clipei paradis
Și ce rămâne e nădăjduire

Cum răsărit-a cerul din cuvânt
Unde se duc surorile albine
Și ce râvnește fratele pământ
Aștept și eu în țărna ce mă ține

Și nu voi înceta să mulțumesc
Căci nimeni n-are-asupra mea putere
Să mă oprească să nădăjduiesc
Trecând prin vremi vedere din vedere …

(Mulțumire)

Cosmosul acesta a fost creat de Dumnezeu ca un templu, tămâiat de miresmele florilor și plin de icoanele înțelepciunii, puterii și frumuseții dumnezeiești. Așa, spre exemplu, trandafirul e o icoană vegetală a Domnului răstignit: „Spânzurat pe lemne și fântâni/ În grădini și ziduri de cetate/ Ochiul său de lacrimi fără somn/ Picură din cer singurătate /…/ Și când n-are cerul niciun nor/ Îi atârnă stelele-n privire/ Și se-ndeasă spinii-n jurul lor/ A tăgadă și-a mărturisire” (Trandafirul).

Dintre anotimpuri, primăvara poartă simbolul învierii. Dar și vara țese peisaje ale transfigurării: „Ai vântului sunt arborii de-acum/ Îngreuiați pe ape de lumină/ Revarsă aur plopii fără fum/ Și tot rămâne verde pe colină /…/ Se naște-n slăvi ceva înălțător/ Și cerurile sunt nencăpătoare /…/ Ceru-i adânc, pământul e prea strâmt/ Într-un avânt, e totul în coroane” (Vara). Toamna, „Cuvântu-i rodul împăcării-n toate/ De vrei cuiva minuni să îi arăți/ Scoate-l pe deal în vie pe-nserate” (Toamna). Dar așteptarea neprihănirii o descrie cel mai bine iarna, cu ninsorile ei pure și zăpezile imaculate: „Ninsoarea a venit ca un cuvânt/ De dincolo de soarele apune/ Să amintească tuturor ce sunt/ Că numai neprihana le rămâne // S-așterne moale ca un fân de crini/ Pe tot ce-i stă cu neputință-n cale/ E alb și piscul scânteind stelar/ Și cea din urmă pată de pe vale” (Iarna); „Ușor și blând pământul s-a făcut/ Și lepădat de sine sub ninsoare/ Lâna aceasta tunsă de pe-un miel/ Ce a ieșit pe-o stea din scăldătoare” (Ninsoarea).

Poetul nu uită: „Colinzile pe lume m-au adus/ În satul nostru-n țară transilvană/ În noaptea de Crăciun am fost născut/ Sub candela aprinsă la icoană” (Biografie). Credința lui este că Biserica întrupează cu adevărat ideea de patrie: „Nu-i patrie acolo unde nu e schit/ Fără părinți_[,] rămânem fără vatră_[.]/ Fără cămașa focului pe noi [fără îmbrăcămintea de har]/ Lucrează numai carnea idolatră” (Imnul lui Constantin Brâncoveanu).

---

[1] A se vedea: Sfântul Apostol Pavlos, Epistola către Romei, traducere și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2023, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2023/06/08/epistola-catre-romei-editia-byz/ sau https://www.teologiepentruazi.ro/2023/06/08/epistola-catre-romei-byz-editia-liturgica/.

Legat de experiențele mistice ale autorului și, totodată, de personalitățile mari ale Moldovei, un poem aparte este intitulat Eminescu:

Corpul tău văzutu-l-am în vis
Descojit de bronzul din morminte
Oasele în ploaie așteptau
Să primească duh de la Părinte[1]

Îți vorbeam într-o grădină-n vânt
În puterea umbrelor de noapte
Plânsu-n teasc s-a prefăcut în vin
Și pe dealuri holdele sunt coapte

Și-nțeleg că locul este sfânt
Și nu-i moarte unde e iubire
Cei răniți în sânge de Cuvânt
Numai dorm acolo-n cimitire

Tind să înțeleg poemul ca pe o descoperire duhovnicească în vis. Oasele erau spălate de o ploaie (ploaia milei lui Dumnezeu) și așteptau să învie, să primească duh, ca și cum ar fi fost înaintea învierii de obște. Apoi, „Îți vorbeam într-o grădină-n vânt”, în grădina Raiului, în vântul Duhului Sfânt. Versurile caută să mărturisească tainic despre mântuirea poetului Mihail Eminescu, din câte înțeleg, că el este într-un „loc sfânt”, care nu poate fi decât Paradisul.

Ioan Alexandru este al doilea care aduce o mărturie în acest sens, după cea a Părintelui Nicodim Bujor de la Cernica: „M-am rugat Maicii Domnului pentru Eminescu. Și Maica Domnului mi s-a arătat și mi-a spus: «Nu te mai ruga pentru Eminescu, căci Eminescu este mântuit! Eu l-am mântuit pe el» [prin rugăciunile mele]”[2].

Un alt poem – destul de încifrat, și acesta – îi este închinat altui botoșănean, Ștefan Luchian: „Greul și grija vieții pe pământ/ Să ușureze mâna spre vedere/ Pe zece raze astfel mai profund/ Lovește ochiul țărmul de durere // Nu e de-ajuns cu sufletul să vezi/ Mai trebuie luminii o rănire/ Ca prigonind cenușa-n calea sa/ Să nu rămână cu vreo pătimire /…/ Căci una este fulgerul în lut/ Pulberea aspră de pe stânca roasă/ Și-n nara ei un vânt s-a încleștat/ Până o vede-n strai de cuvioasă”… (Luchian).

Cert este că Ioan Alexandru l-a admirat foarte mult. În 1978, el a publicat, la „Arta Grafică” din București, un album de pictură Luchian, pe care l-a prefațat cu un elaborat articol despre viața și opera pictorului, dovedindu-se și un priceput critic de artă plastică. Nepot de zugrav (pictor de Biserici), Luchian devine unul dintre cei mai mari pictori ai României și chiar pictează și el câteva Biserici. „Nu din sărăcie lăuntrică vine zugravul spre natura necuvântătoare”, scrie Alexandru, „ci din bucuria cuvântului care-i susține și desăvârșește propria viață și împarte în natură căldură și frumusețe. De această finețe spirituală sunt pătrunse imaginile naturii în tablou și acest aur sufletesc adăugat naturii face ca o floare pictată de Luchian să fie mai mult decât cea din grădină. […] Opera lui constituie o adâncă întrupare a naturii în universul culorilor”[3]. Etc.

---

[1] Eu am scris cu majusculă, în volum cuvântul e scris cu literă mică.

[2] Cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2024/08/20/marturii-ii-35/.

A se vedea și: Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Mărturii ortodoxe contemporane, vol. 2, Teologie pentru azi, București, 2025, p. 143, cf.  https://www.teologiepentruazi.ro/2025/07/14/marturii-ortodoxe-contemporane-vol-2/.

[3] Ioan Alexandru, Luchian, zugravul, în prefața albumului amintit din 1978, p. 10-11.

Voievozii s-au sprijinit pe pildele Sfinților Martiri ai Bisericii și i-au luat pe aceștia ca apărători ai pământului creștinesc peste care domneau și pentru care luptau: „Astfel a-nțeles de la-nceput/ Alexandru-ntâi să ctitorească/ Sub Suceava bourului său/ Oasele de aur să rodească // Din Cetatea Albă-n răsărit/ Pe atunci în margină de țară/ Să-l ridice pe Ioan cel Nou/ Așezat în criptă la hotară”, pe Sfântul Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, martirizat în Trapezunt, ale cărui Sfinte Moaște au fost aduse de Alexandru cel Bun la Suceava (Din cronica domniei lui Alexandru cel Bun).

Pe lângă marii voievozi, au fost mereu și mari personalități duhovnicești, precum Sfântul Daniil Sihastrul: „Barba se-ntinde până la genunchi/ Dintre sprâncene ochii se-nfiripă/ Gura s-a stins ca stelele în prund/ Când e mișcat izvorul de-o aripă” (Daniel Sihastru). „La Putna un sihastru Daniel/ Și-n sihăstrie pururi o Teodoră” (Pomelnicul Mănăstirei Bistrița), Sfânta Teodora de la Sihla și alte sihastre…

Sfântul Dosoftei, Mitropolitul Moldovei, primul nostru poet, care a ctitorit poezia românească traducând și versificând Psaltirea, este evocat în poemul David (care îi este dedicat): „Psalmistul cântă regele ascultă/ Și demonii din el se risipesc/ Acesta-i rostul celor ce cuvântă/ Să liniștească neamul omenesc”. Pentru că poezia nu e un simplu meșteșug sau o simplă transmitere de emoție, pentru Ioan Alexandru, ci are rol taumaturgic, de liniștire a neamului omenesc, în sens de vindecare și împăcare a sufletului. Dar și doxologic: „Ce spun poeții nu-i învățătură/ Ci mai presus e imn nestăvilit/ E bucuria fără de măsură/ A fiului pierdut și regăsit”. E imn spre preamărirea lui Dumnezeu care iartă și vindecă suferința și moartea noastră. Psalmul sau poezia-rugăciune este „sabia ce-ajunge la putere/ În loc de sânge cu tăișul uns/ De mirul milei întru străvedere/ Prin voalul firii fără-a-l fi străpuns”. Este sabie care unge cu mir și vindecă rănile sufletului, tăind patimile și păcatele. Căci, după cum a spus Sfântul Apostol Pavlos, „viu [este] cuvântul lui Dumnezeu  și lucrător și mai tăios decât toată sabia cea cu două tăișuri  și străpungând până la împărțirea sufletului și a duhului, a încheieturilor și a măduvelor, și judecător al aducerilor-aminte  și al gândurilor inimii” (Evr. 4, 12).

Marele Stareț și înnoitorul monahismului isihast pe plaiuri moldovenești, la Mănăstirea Neamț, Sfântul Paisie Velicikovski, este elogiat în poemul Ctitor la Neamț:

Te păstrează cronica-n culori
Îmbunătățit la-nfățișare
Barba ca argintul lămurit
Și obrazul pal de lumânare

Nu doar la înfățișarea exterioară era „îmbunătățit”: poetul folosește înadins un termen specific literaturii monahale isihaste, care denumește starea de înduhovnicire, de elevare spirituală, când un Părinte ajunge deasupra patimilor prin asceza sa și văzător cu duhul. Iar „ca argintul lămurit” (cf. Ps. 11, 7), în mod evident, nu este o comparație care să definească doar culoarea bărbii, ci este o altă expresie folosită foarte des în literatura și cultul ortodox, indicând pe cei pe care Dumnezeu i-a curățit și luminat cu harul Său. La fel și „obrazul pal de lumânare” indică chipul palid de asceza multă dar radiind har, sugerând transformarea Sfântului însuși într-o lumânare arzândă înaintea lui Dumnezeu. Astfel încât este un portret deopotrivă fizic și moral, deosebit de sugestiv.

Fără pic de sânge pământiu
Și pe buze nicio pătimire
Și cuvântul când te-nvrednice
Dobândeai viață-ntru slujire

Era deasupra pământului, deasupra patimilor, plin de viață dumnezeiască. „Și Moldova-n lacrimile ei/ Te-a țesut Paisie străine”, pe cel ce-a fost mai întâi străin de ea, dar a devenit și străin de viața pământească, pătimașă.

Personalitățile duhovnicești au fost și cărturare au fost cele care au oferit fundamentul pentru rezistența și vitejia românilor în vremuri cumplite: „Apa în vin și vinul e de leac/ Izvorul scânteiază în potire/ Pe unde-au fost stejarii lui Ștefan/ Acum e un poet și-o mănăstire /…/ Sihastrul Daniel la Voroneț/ Îndură-n ritmul sângelui măsură [în rugăciunea isihastă]/ De vrei să mistui ctitoria lui/ Te va smeri o candelă-n aură /…/ La Neamț sunt cărturarii de priveghi/ Cu inima Bizanțului pe masă/ Torc lin argintul agerimii lor/ Pe fir de sânge-n slovă de mătasă // Și nou-născut cuvântul românesc/ Un car moldav pe fân între bucate/ Îl trece munții noaptea în Ardeal/ Și îl împarte fraților pe sate”…

Dar Ioan Alexandru nu îi trece cu vederea nici pe sihaștrii contemporani, dedicându-i un poem Părintelui Ilie Cleopa de la Mănăstirea Sihăstria (care a fost trecut în rândul Sfinților anul în 2025 de Biserica Ortodoxă Română):

După furtună focul a venit
Și nu era în el statornicie
Și flăcările când s-au potolit
Amurg a fost și pace pe câmpie

Și văzătorul între stânci dosit
În adierea vântului de seară
A înțeles că cerul s-a-mplinit
Și umbra lui se varsă peste țară

De-atunci e liniștirea pe pământ
Virtutea cea mai tainică și sfântă
Un lac de munte-nfiorat de vânt
Și-ntr-însul cerul care îl cuvântă

Și a mai fost apoi un legământ
Când s-a desprins columba peste ape
Și omul pribegit-a din cuvânt
Și-i cel de fiecare mai aproape

(Sihăstrie)

Primele două catrene descriu poetic vederea lui Dumnezeu de către Sfântul Profet Iliu Tesvitis pe muntele Horib, în conformitate cu relatarea de la I. Împ. 19, 11-12. Această narațiune, însă, nu e descriptivă, ci mistică: Dumnezeu nu este văzut în foc și furtună, ci în „adierea vântului de seară”, cum zice Alexandru. „Iar expresia din limba ebraică este « glas de șoaptă subțire» sau «kol demamah dakah [דְּמָמָ֥ה דַקָּֽה  /ק֖וֹל]» [I Împ. 19, 12, WTT] pentru a exprima prezența extatică suportabilă a lui Dumnezeu. În limba greacă, corelativul expresiei ebraice este: «glas de adiere subțire [φωνὴ αὔρας λεπτῆς]» [I Împ. 19, 12, LXX]. Pentru că noi nu suportăm cu adevărat decât vederile extatice care ne liniștesc, care ne umplu de mila lui Dumnezeu și de pacea Lui. Și Sfântul Eliiahu a avut parte și de vederea extatică a vântului celui mare al lui Dumnezeu și de vederea cutremurului și a focului Său, dar a fost liniștit numai de glasul de șoaptă subțire al Lui [I Împ. 19, 11-12, WTT]. Pentru că tainele lui Dumnezeu, pe care El ni le dă să le vedem în mod extatic, sunt mari și greu de purtat de către noi, căci pe noi ne odihnesc doar vederile Lui pașnice și pline de milă față de noi”[1].

Este un loc scriptural care ne dă mărturie despre faptul că vederea extatică a lui Dumnezeu înseamnă, pentru văzător, intrarea într-o pace copleșitoare, care umple sufletul de bucurie și de liniște. De aceea și poetul spune: „De-atunci e liniștirea pe pământ/ Virtutea cea mai tainică și sfântă”. Iar contemplatorul vederii cerești este ca „Un lac de munte-nfiorat de vânt/ Și-ntr-însul cerul care îl cuvântă”, care îl umple de har și de descoperiri mai presus de orice rațiune omenească.

„Și a mai fost apoi un legământ/ Când s-a desprins columba peste ape”, la Botezul Domnului, când Dumnezeu a deschis oamenilor calea de a deveni duhovnicești și de a-L vedea în lumina Sa dumnezeiască.

Aceasta este înălțimea la care sihăstria îi cheamă pe oameni și pe care Alexandru a cunoscut-o din experiență.

---

[1] Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Predică la pomenirea Sfântului Profet Eliiahu din Tișbii [20 iulie 2020], cf.https://www.teologiepentruazi.ro/2020/07/16/predica-la-pomenirea-sfantului-profet-eliiahu-din-tisbii-20-iulie-2020/.

A se vedea, de același autor, și cărțile: Teologia vederii lui Dumnezeu, Teologie pentru azi, București, 2009, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2009/11/18/teologia-vederii-lui-dumnezeu/; și: Teologia îndumnezeirii, Teologie pentru azi, București, 2008, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2009/10/03/teologia-indumnezeirii/.