Cartea poate fi downloadată de aici
în format PDF:
Este a 269-a carte pe care am publicat-o online.
It is the 269th book I have published online.
The theological conference is in english and romanian.
Cartea poate fi downloadată de aici
în format PDF:
Istoria literaturii romane (vol. 12)
Este a 268-a carte pe care am publicat-o online.
Cartea poate fi downloadată de aici
în format PDF:
Este a 267-a carte pe care am publicat-o online.
Cartea poate fi downloadată de aici
în format PDF:
Este a 266-a carte pe care am publicat-o online.
Cartea poate fi downloadată de aici
în format PDF:
Este a 265-a carte pe care am publicat-o online.
*
Fragmente din carte:
În 2006, când mi-am asumat creația online, am dat imediat peste găștile online, peste cele religioase, culturale, politice, economice. Care erau asemănătoare celor de acum, dar la alt nivel, pentru că atunci se începea șederea online a românilor. Și n-am putut să mă apropii de niciuna dintre ele pentru că nu aveam nimic de vândut, nu mă interesau afilierile și nici nu îmi plăceau discuțiile de duzină. După 18 ani am aceleași principii nenegociabile, dar o operă imensă de arătat tuturor.
Opera mea editorială e cartea de vizită a mea și a soției mele. Teologie pentru azi (https://www.teologiepentruazi.ro/) e platforma pe care eu am editat-o în mod integral și e 100% autentică. Dacă aș fi căutat bani, relații, pălăvrăgeli, astăzi aș fi fost o nulitate ca mulți alții de atunci și de acum. Și mărturisesc acest lucru pentru cei care își încep munca online. Dacă vreți să faceți lucruri serioase, munciți pe fiecare zi și vedeți-vă de treabă! Cei care vor să vă piardă timpul sunt majoritatea (p. 32).
Cartea poate fi downloadată de aici
în format PDF:
Este a 264-a carte pe care am publicat-o online.
Oricând te văd/ Whenever I see you
Carte de poezie în română și engleză.
Poetry book in romanian and english.
Cartea poate fi downloadată de aici
în format PDF:
Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă (vol. 3)
Este a 263-a carte pe care am publicat-o online.
*
Cuprins
Sfântul Sfințit Mucenic Dionisios Areopagitul: de la Părinte apostolic la „pseudo” autor (3-43)
Despre ierarhia Bisericii în sec. I d. Hr. (44-177)
Cum a ajuns Sfântul Isaac Sirul „nestorian”? (178-192)
Taina Sfintei Spovedanii în vechile Molitfelnice românești (193-217)
Când au ajuns Sfinții Augustinus, Hieronymus și Teodoritos „Fericiți”? (218-223)
Libertatea oamenilor duhovnicești. Despre cum se naște excepționalismul ortodox (224-236)
Sursele citate (în ordinea apariției textuale) (237-286)
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
Fragrance
(novel)
*
Why do the authors want to make things talk? Do they want to return the world to paganism, like those who worship the elephant, then sink it in the sea[1]? If the milk jug or the cat could talk to us, would it be a kind of artificial intelligence more accessible? And if female robots, increasingly „appetizing”, enter our lives overnight, will we prefer „a love with them” instead of our own wife? And will our children, robots too, be like children or like dogs that follow us and obey us in everything, instead of the antics that children usually do? The experiment of artificializing food made us see what naturalness in food means. How much we miss it. The small, wormy apple, meaning with a worm in it, is normal. The ones that don’t spoil after a few days are something else, not food. They are non-food. And when we fly overhead, with our own cars, and not just on the streets like now, our air will be just as bufferable. And some, undoubtedly, will take to the ploughing, that is, through the air, and will tamp down other twin towers, other parliaments, other symbols of humanity, if humanity will continue to call itself that and not otherwise. Because if you transhumanize man, if you introduce excessive technology into him, he becomes a technologized man, a caricature of deification. Instead of deifying himself in his whole being and being completely beautiful and holy, he technologizes himself at the level of the body and becomes a machine, that is, something far too inappropriate for a man.
The car, far too full of iron, consumes excessively, is moved by you and can make mistakes, it gives you a nasty surprise when you want to enjoy yourself, when you want to get home faster. We say that the devil sticks his tail in and breaks your car on feast. And that’s not an exaggeration! Because he, as a ghost, is not seen by our eyes. You need ghostual sight for him, just as you need a microscope for what is inside. And the car does not stop when it wants to, but when it is stopped! Just as light is not taken when it is taken, but when you need to be annoyed. And, after about two hours of nerves, come on 3, the light comes too, playful, mischievous, as if nothing had happened. But you’re with the nerves on the clock, you are with the foams on you like the stallion, you are no longer the one you were. Because the wait has exceeded you. The wait has made you a man with all his minds at home, but with his hands on the buttons. As if Gică, after drinking yesterday, doesn’t want vodka today, but mineral water, because the price of diesel has gone up.
And what did our Marioara say, that I haven’t seen her by a chariot of weather? She said that the land must be sold, but first it must be divided. And that she goes to court, struggles, and gets the paperwork done, to sell it. What, let those from the association eat it, and let her sit idle?! That they’ve been eating it for 35 years with flakes with all, as if it were Angheluș’s pheasants, that I don’t even know when this one died too. He shot crows, he shot pheasants, he shot rabbits, he had his own rifle, whether he was a hunter or not. But if you have a gun permit, you shoot whatever comes on your baldness. And when a dog, for example, started eating ducks, not just anywhere, but in your yard, your carefully raised ducks, you called Angheluș and the negative example ended. The dog stopped barking, it was lying, decomposing near the plum tree, its teeth, bones, and sternum were visible, like in the movie Jana is not a form, but she transforms. And not at the bottom of the yard, but of the vineyard, because in the fall, the vines are harvested, not the dandelions.
The land, a problem debated in novels, over the fence, in public, insulting brother to brother, sister to sister. For a strip of, because her fence is this way and not that way, because my father had to leave it to me too, not just you, because I am his daughter too, not just you his boy. If Ion literally kisses the ground, others kiss it in thought. Or they kiss on the account. The account is in the Bank, the Bank is a metaphor for excess, from there you can take or steal, those who take borrow and give more than double, those who steal take and don’t appear on any news, because they don’t even realize when it happened. Or if it happened, that’s it, because the Bank is a metaphor, not an algorithm. We give you a 30-year loan, until you no longer have the binge for home, for family, for work, for food. The difference between one and the other is that the one who has a fixed, obsessive idea, has an idea of his own, although it seems normal and even goes on vacation, as well as to work, but he never forgets his idea, because someone is watching him, while the one who is asked to empty a bathtub with a spoon or a bucket, does not even think about pulling the plug. The plug is in the water! It’s at the bottom of the tub. And you, who have been ordered to drain the water from the bathtub, have only two methods, because that’s what the doctor said. If you’re not in a hurry or hurrying is not a priority in your life, you take the spoon. What do you say to yourself? Once and for all, someday, I’ll finish. Everything that is started ends. And go slowly, methodically, grow old, and finish it on the bathtub, because everything ends. If you’re in a hurry, you take the bucket, take each bucket to the first ditch, even if the first ditch is 10 kilometers away, then you come back for the second bucket. On the same principle: everything ends. But the doctor, on the 3rd bucket, after the 45 kilometers there and back, asks you: Do you look at yourself naked in front of the mirror? You say: No! Never!! Because I, by nature, don’t look naked in front of the mirror, so as not to lose my teeth. And he asks you, disappointed: Do you still believe in the myth about teeth, about teeth falling out?! And you tell him yes, because your grandfather taught you this fundamental myth. When his teeth fell out, he didn’t want to look in the mirror anymore. And I understood that the biggest problem of man is not to look in the mirror, so as not to be misled. But the doctor, without bothering, as if he were not talking to a patient, but to a crazy person, tells you: The big problem is looking into the eyes! If you look a person in the eyes, you give them the impression that you understand them, that you like them, that you would like to be their friend. And why would you want to be friends with someone who could do you good, but also a lot of harm?! The good as the good, because the good is good to eat, but how much harm could it do to you?!!
[1] Cf. https://www.mediafax.ro/cultura-media/pe-31-august-incepe-festivalul-dedicat-lui-ganesha-zeul-cu-cap-de-elefant-si-cu-patru-brate-21113337.
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
Fragrance
(novel)
*
After I bought the first month of online theatricals, two dashes wasn’t about the pulling on the nose, as I initially thought, but about the supposed positive pregnancy test, in which the bank speaks, has a comprehensive memory, the dress bought in Paris also speaks, the expired condom also speaks, and Manole got out of prison to see his Facebook girlfriend, whom he loves very much, while his father is buried, and whom he doesn’t kiss in the end, because the last minute was of silence. And they smiled and enjoyed the silence, because their love was clear, it had always. And when I returned from Church, after today’s Parastasis, and when I couldn’t sleep, but I could enjoy it, the play about men and women, performed in 3, was about love before and after divorce, about friendship with and without money, about going fishing and making polenta, which is cholesterol-free, about raising and educating children, so that you can rely on family and not on hasty gestures.
The decontextualized Confession of the man unhappy in love towards his lawyer friend contained three sexual sins, but also the beginning of the sexual experiences of the young man from the country. Who didn’t have many girls around. Which is why, first, he made love to a pumpkin, then to a goat, then to his sister-in-law, who had the same name as the goat, which was eventually slaughterred by his father. If the Confession had been real, he would no longer be happy about sleeping with the goat and his sister-in-law, but would have repented for his sins. Just as he and she, from two dashes, with multiple abortions at active and suicide attempts, understand that the abortions are crimes before God and people, but he wants to give her a contraceptive ring and not an Engagement ring. Because many sweet words seem good, but the deeds are false. Because the deeds are abominable sins and not divine virtues that save you. But when you speak about yourself honestly, whatever you have done, this is a step towards salvation, towards normality.
Box at the theater[1] I bought after the premium viewer for books[2]. Where we began the story of Marinică and his overflowing generosity during the cold weather. Because, in that city, the man who had the stove lit in the winter was an irresistible attraction for women. Until, on page 28, Mura enters, and his heart begins „to beat with a different beat”[3], that of love. And for which you must read further, to see what is written in the book. Just as, sometime, one of our readers, tempestuous, wanted a summary of Cănuță twisted man[4], when in front of him was a fine, theological commentary, at the short story. And because it’s not always good to waste time with people who waste time, you include the thing in spam or cut it quickly and go about your business.
What happened to Manole when he returned to Rahova Penitentiary for another period of time? He sculpted in ice, although at 50 degrees, that’s not the case. The contraceptive ring was no longer of any „help”, because the lady could no longer have children. The bench, scrawled with love on it, could be in Bucharest, New York, Singapore. Walls smeared with various colors have become globalized and you can find them anywhere, because graffiti sprays are sold on emag. Although, at night, a brave young man, using his own money, repaints people’s walls vandalized by various street artists. Americans, the poor, still savor the myth of Paris full of love, they even make movies to tell us this, but I have in mind those cute rats, longer than a man’s palm, that stuck their heads out right next to the Eiffel Tower. But, because the tower was made „with romanian steel”[5], you can’t say anything else, except that love is not born only there, in Paris, but wherever he and she meet. And your friend from elementary school, the one who was the joke of the class, because you were the smart one in the class, you can revalue him later, and this in a very serious way, when he becomes the second husband of your ex-wife, because he is the father of your own children. Whom you rarely see, because of your young wife, and he, day after day, educates them, supports them, is close to them, while you are their father from afar. And when your children love him and not you, because they rarely saw you, you won’t be surprised, even if you often tell yourself, with stupor, with annoyance, with sarcasm, how exactly he, the class clown, knew how to draw the winning ticket and love the woman you didn’t know how to value. The mother of your children is the ex, but it’s hard for you to say this. He, plush eyes Costeluș, pot-bellied, stupid, without future, made his future in your own future. And so that he too may laugh in your own laughter, you no longer laugh with your laughter, young man, you no longer laugh, but cry out of pity, because you realized that you made fun of your family. And, between two women, you belong to neither, because you only had children with one, with your wife, and she is no longer with you.
[1] Piciordeplay.ro.
[2] ReadEra Premium.
[3] Radu Tudoran, The city with poor girls, preface of Alex. Ștefănescu, Pub. The National Journal, Bucharest, 2011, p. 28.
[4] Here for the full text: https://ro.wikisource.org/wiki/Cănuță_om_sucit.
[5] Cosmin Pătrașcu Zamfirache, The Eiffel Tower, the symbol of Paris, was built with romanian steel and with the help of a revolutionary technology by a romanian engineer, in the newspaper The Truth, november 12, 2015, 2. 07 a.m., cf. https://adevarul.ro/stiri-locale/botosani/turnul-eiffel-simbolul-parisului-a-fost-1665883.html.
† Galaction,
din mila lui Dumnezeu Episcopul
Sfintei Episcopii a Alexandriei și Teleormanului,
tuturor Dreptcredincioșilor Creștini, Cinului Monahal,
Preacucernicilor și Preacuvioșilor Părinți din această Sfântă
și de Dumnezeu păzită Episcopie,
har, pace, sănătate și alese bucurii duhovnicești
de la Domnul Cel Înviat,
iar de la Noi părintească îmbrățișare
și arhierească binecuvântare!
„Aștept învierea morților
și viața veacului ce va să fie”
(din Simbolul de credință)
Iubiții noștri fii duhovnicești,
bucuria Sfintei Învieri a Domnului ne-a adunat astăzi la rugăciune spre a-I mulțumi și a-L slăvi pe Dumnezeu, „Care voiește ca toți oamenii să se mântuie și la cunoașterea adevărului să vină ” [I Tim. 2, 4]. Întărire în nădejde și nădejde ne dăruie această sărbătoare, astăzi, când „prăznuim omorârea morții, sfărâmarea Iadului și începătura altei vieți, veșnice” [Canonul Învierii, cântarea a VII-a]. De acum nu mai împărățește moartea, ci Viața! După tainica Sa rânduială, Dumnezeu ne-a răscumpărat pe noi prin Patima cea de bunăvoie a Însuși Fiului Său, iar prin Sfântă Învierea Sa a curmat robia păcatului și a zdrobit puterea morții. Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce astăzi a înviat din morți, „S-a jertfit pentru păcatele noastre și a înviat pentru îndreptarea noastră” [Rom. 4, 25]. Acestea s-au întâmplat „după Scripturi”, așa cum mărturisim în Crez. Atât Jertfa cea mântuitoare, cât și Sfânta Înviere a Domnului Hristos, au fost profețite cu mult timp înainte în Vechiul Testament, întărite apoi de Însuși Domnul Hristos înaintea Ucenicilor Săi, iar Sfinții Apostoli, martori ai lui Hristos Cel Răstignit și Înviat, le-au mărturisit și le-au propovăduit ca adevăruri dătătoare de viață.
Așa, de pildă, Prorocul Isaia, luminat de Sfântul Duh, grăia: „El a luat asupră-Și durerile noastre și cu suferințele noastre S-a împovărat. Și noi Îl socoteam pedepsit, bătut și chinuit de Dumnezeu, dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre și zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră și prin rănile Lui noi toți ne-am vindecat…Și fiindcă Și-a dat viața ca jertfă pentru păcat, va vedea pe urmașii Săi, Își va lungi viața și lucrul Domnului în mâna Lui va propăși” [Is. 53, 4-5, 10]. Iar Sfântul Proroc și Împărat David se bucura întru nădejdea Învierii Domnului, zicând: „Pentru aceasta s-a veselit inima mea și s-a bucurat limba mea, dar încă și trupul meu se va sălășlui întru nădejde. Că nu vei lăsa sufletul Meu în Iad, nici nu vei da pe Cel Cuvios al Tău să vadă stricăciunea” [Ps. 15, 9-10]. Pe lângă multele prorociri ale Vechiului Testament, chiar și viețile unor Bărbați Drepți, precum Noe, Avraam, Isaac, Moise, Iosif sau Împăratul David, care au ieșit biruitori din toate încercările grele prin care au trecut, păstrând nestricată icoana credinței în Dumnezeu întru ei, sunt o prefigurare a Învierii Domnului.
Din Sfintele Evanghelii aflăm că Însuși Domnul Hristos Și-a vestit propria Sa Înviere înaintea Ucenicilor Săi de nenumărate ori. Astfel ne dă mărturie Sfântul Apostol și Evanghelist Matei, zicând: „Pe când străbăteau Galileea, Iisus le-a spus: «Fiul omului va să fie dat în mâinile oamenilor. Și-L vor omorî, dar a treia zi va învia»” [Mat. 17, 22-23]. „De atunci a început Iisus să arate Ucenicilor Săi că El trebuie să meargă la Ierusalim și să pătimească multe de la bătrâni și de la arhierei și de la cărturari și să fie ucis, și a treia zi să învieze” [Mat. 16, 21]. În predica sa din ziua Cincizecimii, Sfântul Apostol Petru mărturisește adevărul Învierii Domnului, arătând că astfel s-a împlinit profeția făcută de Psalmistul David: „Mai înainte văzând [David], a vorbit despre învierea lui Hristos: că n-a fost lăsat în Iad sufletul Lui și nici trupul Lui n-a văzut putreziciunea. Dumnezeu L-a înviat pe Acest Iisus, Căruia noi toți Îi suntem martori” [F. Ap. 2, 31-32].
Urmând învățăturii Sfinților Apostoli, Sfânta Biserică a mărturisit dintotdeauna adevărul Învierii lui Hristos ca biruință asupra morții. În cuvântul de învățătură al Sfântului Ioan Gură de Aur din noaptea de Paști se spune despre această biruință: „Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate, că din mormânt iertare a răsărit. Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului; a stins-o pe ea Cel ce a fost ținut de ea. Prădat-a Iadul Cel ce S-a pogorât în Iad” [Introdus în Utrenia Învierii Domnului]. Ca Izvor al Vieții, Dumnezeu l-a făcut pe om cu suflet viu, cu puterea de a nu muri niciodată. Așadar, moartea nu aparține firii omenești, ea nu a fost creată de Dumnezeu. Moartea apare numai ca urmare a păcatului neascultării strămoșilor noștri Adam și Eva și a depărtării lor de Dumnezeu, Care este Izvorul Vieții. În acest sens, Sfântul Vasile cel Mare ne învață că omul „a păcătuit pentru că a întrebuințat rău voința sa liberă și a murit din pricina păcatului, că plata păcatului este moartea. Cu cât se depărta de viață, cu atât se apropia de moarte. Căci Dumnezeu este viață, iar lipsa vieții, moarte. Deci Adam, prin depărtarea sa de Dumnezeu, și-a pricinuit moartea. Astfel, nu Dumnezeu a creat moartea, ci noi, prin voința noastră rea, am atras-o asupra noastră. Pentru pricinile de mai sus, Dumnezeu a îngăduit desfacerea trupului, ca să nu păstreze pentru noi nemuritoare boala” [Sfântul Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări, în PSB 1, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2009, p. 168].
Astfel moartea devine lege pentru întregul neam omenesc. Inevitabilă, căci „precum printr-un om a intrat păcatul în lume, și prin păcat moartea, așa și moartea a trecut la toți oamenii, pentru că toți au păcătuit în el” [Rom. 5, 12], dar, dimpotrivă, necesară, din îngăduința lui Dumnezeu, „pentru ca răutatea să nu fie fără de moarte”. În Hristos Cel fără de păcat moartea își schimbă cu totul semnificația și rostul, devenind Jertfă adusă lui Dumnezeu pentru oameni. Jertfa Mielului lui Dumnezeu pentru răscumpărarea lumii este asumată de bunăvoie, după cum El Însuși ne grăiește din Dumnezeieștile Scripturi: „Pentru aceasta Mă iubește Tatăl, fiindcă Eu Îmi pun sufletul, ca iarăși să-l iau. Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine Însumi îl pun. Putere am Eu ca să-l pun și putere am iarăși să-l iau” [In. 10, 17-18]. Noi murim fără să vrem, din cauza firii noastre păcătoase. El a murit de bunăvoie, din iubire față de oameni „și a înviat a treia zi după Scripturi”.
Prin Învierea Sa din morți, Mântuitorul Hristos ne-a arătat că moartea nu pecetluiește existența noastră pământească. Ea nu este sfârșitul, după care nu mai rămâne nimic altceva decât plângere și tânguire veșnică. Sfârșitul este, de fapt, un nou început, iar moartea e numai o graniță ce desparte viața de aici, vremelnică, de cea de dincolo, de cea veșnică, după cum Însuși Hristos ne spune: „Eu sunt Învierea și Viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” [In. 11, 25]. Acest adevăr îl mărturisește și Sfântul Apostol Pavel, propovăduind: „Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morți va face vii și trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Său Care locuiește în voi” [Rom. 8, 11]. „Căci precum în Adam toți mor, așa și în Hristos toți vor învia” [I Cor. 15, 22]. Învierea lui Hristos este învierea omului, iar învierea omului este intrarea lui în viața veșnică.
Învierea Domnului a umplut viața noastră cu veșnicia Lui, a prefăcut moartea dintr-un sfârșit al vieții într-o trecere la viață și dintr-o amenințare ultimă într-o așteptare a celor mai de pe urmă. Vederea morții naște de acum în noi așteptarea învierii, nădejdea părtășiei la slava lui Dumnezeu. Această înțelegere l-a făcut pe Sfântul Apostol Pavel să le scrie credincioșilor din Tesalonic, învățându-i: „Fraților, despre cei ce au adormit, nu dorim să fiți în neștiință, ca să nu vă întristați ca ceilalți, care nu au nădejde. Pentru că de credem că Iisus a murit și a înviat, tot așa credem că Dumnezeu, pe cei adormiți întru Iisus, îi va aduce împreună cu El” [I Tes. 4, 13-14]. De aceea, astăzi, Biserica se veselește, cântând: „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm și să ne veselim întru ea!” [Ps. 117, 24]. Pentru că, înviind, Hristos ne dă certitudinea învierii, nouă și tuturor celor ce au trecut hotarul acestei vieți înaintea noastră, celor de un neam cu noi, prietenilor și tuturor cunoscuților și necunoscuților. De aceea cântăm în această sfântă zi, iară și iară, ca și cum e o veste pe care vrem să ne-o comunicăm cu insistență, ca să nu mai rămână loc de nicio îndoială: „Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând, și celor din morminte viață dăruindu-le!”.
În lumina Sfintei Învieri a lui Hristos, creștinul binecredincios găsește puterea de a răspunde grozăviei morții, rostind plin de nădejde: „Aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie!”. Ne întristăm în continuare pentru toți cei adormiți din neamurile noastre, pentru că orice despărțire de ființele dragi doare, dar durerea și întristarea noastră nu mai sunt unele căzute în resemnare și pesimism, ci unele îmbărbătate de nădejdea învierii și de revederea împreună cu toți în Împărăția lui Dumnezeu, unde El „va șterge orice lacrimă din ochii lor și moarte nu va mai fi” [Apoc. 21, 4].
Iubiți fii ai Învierii Domnului,
în fiecare Sfântă Liturghie, la finalul Crezului, Biserica dreptmăritoare își afirmă credința în învierea morților și nădejdea vieții celei veșnice, rostind cu tărie: „Aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie!”. Aceasta nu se constituie numai într-o mărturisire de credință, ci și într-un angajament. Binecredinciosul creștin știe și simte în inima sa că o așteptare a întâlnirii cu Dumnezeu în viața cea de apoi cere și o pregătire. Așa de pildă, cele cinci fecioare înțelepte, așteptând venirea Mirelui, nu au făcut-o oricum, ci luând și untdelemn în vase odată cu candelele lor. Deși Mirele a întârziat, ele aveau certitudinea venirii Lui, iar atunci când a venit la Nuntă, L-au întâmpinat așa cum se cuvenea: cu candelele aprinse. Nici noi nu știm ziua și ceasul în care vom păși din viața aceasta pământească, dar avem datoria de a ne împodobi în fiecare clipă cu untdelemnul credinței și al faptelor bune, astfel încât să fim mereu pregătiți pentru a da răspuns bun la Înfricoșătoarea Judecată a lui Hristos.
Sinaxarul de la Slujba din această sfântă noapte ne învață că „pogorându-Se la Iad, Domnul nu a înviat pe toți câți erați acolo, ci numai pe cei care au voit să creadă în El; și sufletele Sfinților din veac, ținute cu sila în Iad, le-a slobozit și a dăruit tuturor putința să se urce la ceruri” [Sinaxar, Utrenia Învierii Domnului]. După cum, în timpul activității Sale pământești, nu toți cei care au ascultat învățătura Domnului au și primit-o, tot așa, și în Iad, nu toți s-au împărtășit de Jertfa Sa plină de iubire. La învierea cea de obște, cu toții vom învia, fiecare în starea pentru care ne-am pregătit: unii spre viața veșnică, iar alții spre osânda veșnică. Lămurit ne arată acest fapt Mântuitorul Hristos, când spune: „Nu vă mirați de aceasta; că vine ceasul în care toți cei din morminte vor auzi glasul Lui, și vor ieși cei ce au făcut cele bune, spre învierea vieții, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea osândirii” [In. 5, 28-29].
Vorbind despre felul în care se cuvine să ne pregătim în această viață pentru a ne bucura de cea veșnică, iată cum ne grăiește Sfântul Vasile cel Mare spre duhovnicescul nostru folos: „Se potrivesc acum de minune cuvintele: Moartea păcătoșilor este rea. Pentru că este o moarte a Drepților, care, prin natura ei, nu este rea, ci bună. Căci cei care au murit împreună cu Hristos au schimbat moartea (din rea) în bună; dar și cei care au murit păcatului, mor de o moarte bună și mântuitoare. Așadar, moartea păcătoșilor este rea. Vine peste ei osânda, ca și peste bogatul acela, îmbrăcat în porfiră și vizon, care se bucura în fiecare zi în chip strălucit” [Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri dogmatice și exegetice, în vol. PSB 4, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2011, p. 494-495]. „Cei ce au murit împreună cu Hristos” suntem noi, creștinii, cei ce ne-am botezat și, prin credința noastră, am preschimbat moartea în bucuria Învierii. Precum Hristos a murit și a înviat din morți, și noi se cuvine să murim păcatului și să umblăm întru înnoirea vieții. Numai astfel putem avea nădejdea unei „morți mântuitoare”, adică spre învierea vieții și nu spre învierea osândirii. În Iad nu mai există pocăință. Nu ne rămâne altceva de făcut decât să ne pocăim în timpul vieții și să luptăm pentru dobândirea virtuților. De aceea, Sfânta Scriptură ne îndeamnă: „Drept aceea, privegheați, că nu știți ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului [Mat. 25, 13]. „La vreme potrivită te-am ascultat și în ziua mântuirii te-am ajutat; iată acum vreme potrivită, iată acum ziua mântuirii” [II Cor. 6, 2].
Biruind asupra morții, asupra păcatului și asupra diavolului, Mântuitorul Hristos S-a făcut leac pentru firea noastră, ca ea să nu mai fie robită de moarte, să nu mai fie chinuită de diavol și să nu mai fie întinată de păcat. Iar acest leac noi îl primim permanent în Sfântă Biserica Sa, prin Sfintele Taine. Prin Sfintele Taine, Hristos Cel Înviat este prezent și săvârșește aceeași lucrare de vindecare și sfințire pe care a săvârșit-o în viață, însă, într-un mod mai presus de lume, căci prezența Lui pe pământ nu mai este una istorică, ci una duhovnicească, în care El este Același, împărtășindu-Se lumii spre viață. Acest adevăr l-a făcut pe un mare teolog al neamului nostru să afirme că: „Biserica este locul în care se înaintează spre înviere, e laboratorul învierii” [Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, Ed. IBMBOR, București, 1997, p. 149].
Înțelegând Sfânta Biserică drept loc binecuvântat, în care Hristos Cel Înviat, prin Duhul Sfânt, săvârșește schimbarea noastră prin înnoirea vieții, Sfântul Ioan Gură de Aur glăsuiește atât de frumos: „Care port este, oare, așa de liniștit ca Biserica? Care grădină este așa de frumoasă ca adunarea voastră? Aici nu-i șarpele care ispitește, ci Hristos, care ne învață cele de taină; nu-i Eva, care ne pune piedică, ci Biserica, cea care ne ține în picioare; nu sunt aici frunze de copac, ci rodul Duhului; nu-i aici gard de spini, ci vie plină de belșug. Dacă găsesc spin în ea, îl transform în măslin; dacă găsesc lup, îl fac oaie, nu schimbând firea, ci prefăcând voința. De aceea, n-ai greși de-ai spune că Biserica e mai mare decât corabia lui Noe. Corabia lui Noe a primit în ea animale și a păstrat în ea tot animale; Biserica însă primește animale și le schimbă. Iată ce vreau să spun! A intrat în corabie uliu, a ieșit uliu; a intrat lup, a ieșit lup. În Biserică, însă, intră uliu și iese porumbiță; intră lup și iese oaie, intră șarpe și iese miel. Nu se schimbă firea, ci este alungat păcatul” [Sfântul Ioan Gură de Aur, Omiliile despre pocăință, Ed. IBMBOR, București, 1998, p. 155-156].
Iubiți fii sufletești,
Învierea Mântuitorului Hristos, ca eveniment petrecut în istorie, deschide o nouă perspectivă vieții omenești. Perspectiva aceasta covârșește întreaga istorie și duce la adevărata viață și libertate. Prin Sfânta Înviere, moartea care părea veșnică a fost surpată și nimicită de viața cea veșnică. Întunericul păcatului a fost biruit de Hristos, Mântuitorul nostru. Frica de moarte a fost schimbată în bucuria și nădejdea învierii, prin chemarea noastră la o viață nouă, la viața cea fără de moarte. Dogma aceasta a nemuririi și a vieții veșnice, prin învierea din moarte, stâlp și temelie a Bisericii creștine, s-a contopit cu sufletul românesc și alcătuiește principiul spiritual al existenței lui.
Să ne gândim la tradiția din noaptea Vinerii Sfintelor Patimi, atunci când credincioșii, după ce au înmormântat liturgic pe Domnul Cel Răstignit și au ocolit Biserica, cu lumânări aprinse, merg să aprindă o lumină și la mormintele celor dragi. Toate Crucile Cimitirului se luminează atunci de făclii aprinse și fiecare dintre cei adormiți este chemat pe nume și pomenit în rugăciuni fierbinți. Acolo, între stelele cerului și candelele Cimitirului, înțelegem cu adevărat adâncimea sufletului românesc, a identității spiritualității lui cu minunea Învierii din morți a Domnului Hristos. Ca fii ai acestui popor, suntem chemați să păstrăm flacăra acestei credințe în inima noastră și să fim martori și făclii nestinse pentru toți cei din jurul nostru.
Vremurile pe care le trăim cer, cu mai mare intensitate, mărturia noastră de credință și de iubire, căci necredinței, întunericului și suferinței, trebuie să le opunem certitudinea, lumina și puterea Învierii, care transformă totul. Societatea noastră și întreaga lume, în general, traversează o perioadă foarte tulbure, în care sunt puse la îndoială multe dintre valorile și sensurile vieții.
Într-o lume marcată de tot felul de crize, de instabilitate și nesiguranță, de conflicte și neînțelegeri între popoare, mulți oameni sunt astăzi întristați și dezamăgiți. Toate aceste tulburări nu sunt altceva decât dovezi ale unei crize spirituale și morale. Adevărul este că, dacă dragostea față de semeni s-a împuținat, fiecare dintre noi poate purtăm o vină. Poate că nu am făcut atât cât ar fi trebuit. Poate nu am dat suficientă mărturie și n-am fost „sarea și lumina” lumii. Poate că, în căutarea „pâinii celei de toate zilele”, am alergat prea mult după cele vremelnice, nesocotind porunca Domnului: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui, și toate acestea se vor adăuga vouă” [Mat. 6, 33].
De aceea, trebuie să căutăm mai intens bucuria pe care ne-o aduce Hristos Cel Înviat și să împărtășim această bucurie tuturor celorlalți. Orice faptă bună, cât de mică, are valoare de tezaur, dacă este făcută din inimă. Să încercăm să mângâiem pe cei întristați, să fim în pace cu noi înșine și cu cei din jurul nostru, să ne rugăm pentru binele tuturor. Să nu uităm nici faptele milei trupești, deoarece iubirea față de semeni nu trebuie arătată doar declarativ, ci ea trebuie unită cu fapta. Iată ce ne învață, în acest sens, Sfântul Apostol Iacov: „Dacă un frate sau o soră sunt goi și lipsiți de hrana cea de toate zilele, și când cineva dintre voi le-ar zice: ‹‹Mergeți în pace! Încălziți-vă și vă săturați!››‚ dar nu le dați cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul? Așa și cu credința: dacă nu are fapte bune, e moartă în ea însăși” [Iac. 2, 15-17]. Chiar dacă, uneori, drumul nostru prin viață e presărat cu suferință, să ne întărim sufletește și să ne aducem aminte că, după Cruce, vine Învierea. Nu există înviere fără răstignire, nici răsplată și bucurie fără jertfă.
Cu nădejdea că veți pune la inimă aceste îndemnuri și sfinte învățături, pe care cu părintească dragoste vi le-am împărtășit, Ne rugăm ca Domnul Hristos Cel Înviat să vă dăruiască ani mulți, cu pace, întru bucurie și sănătate deplină, și vă adresăm vestirea cea de biruință purtătoare: Hristos a înviat!
Al vostru de tot binele doritor și
către Domnul Cel Înviat pururea rugător
†Galaction,
Episcopul Alexandriei și Teleormanului.
Hristos a înviat!
„Mironosiţele femei, foarte de dimineață stând înaintea mormântului Dătătorului de viață, aflat-au Înger pe piatră șezând: și acela, grăind către dânsele, așa zicea: Ce căutați pe Cel viu printre morți? […] Mergând vestiți Ucenicilor Lui”.”
Preacuvioși și Preacucernici Părinți,
Iubiți frați și surori în Domnul,
Sărbătoarea Sfintelor Paști sau sărbătoarea Învierii Domnului nostru Iisus Hristos este cea mai mare sărbătoare a creștinătății. Învierea Domnului Hristos înseamnă biruința sau victoria iubirii Lui smerite și milostive asupra urii și invidiei, trădării și fricii, asupra păcatului, a iadului și a morții. Domnul Iisus Hristos Cel răstignit a înviat din morți „cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le”[2]. Aceasta este suprema veste bună pentru creștinătate și omenirea întreagă, și anume începutul unei alte vieți, viața veșnică din Împărăția cerurilor. De aceea, se cântă în noaptea de Sfintele Paști: „prăznuim omorârea morții […] și începătura altei vieți, veșnice”[3].
Primele persoane umane care au primit vestea cea bună a Învierii din morți a Domnului Iisus Hristos Cel răstignit au fost femeile mironosițe sau purtătoare de aromate. În dimineața Învierii Domnului Hristos, ele au fost cele mai curajoase ființe umane dintre toți oamenii care L-au cunoscut pe Iisus. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur, admirând curajul și fidelitatea femeilor mironosițe, spune despre acestea: „Uită-te cum și Domnul, prin femei, le binevestește ucenicilor! Domnul […] ridică la cinste neamul cel mai disprețuit, neamul femeiesc, îi oferă bune speranțe și îi vindecă durerea”[4].
Din Noul Testament aflăm numele următoarelor femei mironosițe: Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov și a lui Iosif ori Iosie (numită și Maria lui Cleopa), Salomeea (soția lui Zevedeu), Ioana, soția lui Huza, un administrator și iconom al regelui Irod, și Suzana, iar Sinaxarul din Duminica a treia după Paști, numită și Duminica Femeilor Mironosițe, le adaugă și pe Maria și Marta, surorile lui Lazăr[5].
Sfânta Evanghelie după Sfântul Evanghelist Marcu, referitor la Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, ne spune că: „după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, și Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă (pe Iisus). Și dis-de-dimineață, în prima zi a săptămânii (Duminică), pe când răsărea soarele, au venit la mormânt. Și ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la ușa mormântului? Dar ridicându-și ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare. Și intrând în mormânt, au văzut un tânăr șezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veșmânt alb, și s-au înspăimântat. Iar el le-a zis: Nu vă înspăimântați! Căutați pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus” (Marcu 16, 1-6).
Sfântul Evanghelist Matei, vorbind despre același eveniment, arată cine și cum a prăvălit piatra de pe ușa mormântului: „Și iată, s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer și venind, a prăvălit piatra și ședea deasupra ei. Și înfățișarea lui era ca fulgerul, și îmbrăcămintea lui, albă ca zăpada. Și de frica lui s-au cutremurat cei ce păzeau și s-au făcut ca morți. Iar îngerul, răspunzând, a zis femeilor: Nu vă temeți, că știu că pe Iisus Cel răstignit Îl căutați. Nu este aici; căci a înviat precum a zis; veniți de vedeți locul unde a zăcut” (Matei 28, 2-6).
Din cele spuse de Sfinții Evangheliști Marcu și Matei, vedem că dis-de-dimineață, fără niciun însoțitor și fără niciun ajutor, femeile mironosițe au mers la mormânt să ungă cu miresme trupul lui Iisus, după tradiția iudaică, mărturisind evlavia și prețuirea lor față de Domnul Iisus Hristos Cel răstignit și îngropat. Aveau mult curaj și evlavie, dar nu aveau destulă putere sau forță fizică să rostogolească piatra de la ușa mormântului. De aceea, se întrebau între ele: „Cine ne va prăvăli nouă piatra de la ușa mormântului?”, pentru că bărbații lipseau.
Ucenicii Domnului erau speriați, după răstignirea și moartea lui Iisus, și se temeau să nu li se întâmple și lor ceva rău din partea iudeilor. Iar pentru că femeile mironosițe nu aveau pe nimeni dintre bărbați care să le ajute, Dumnezeu a trimis din cer un înger pentru a îndepărta piatra de la ușa mormântului, arătând astfel că, la duioasa lor iubire și evlavie pentru Iisus Cel răstignit, El (Dumnezeu) răspunde cu minunea milostivirii și a ajutorului Său.
Desigur, minunea răsturnării pietrei de la ușa mormântului nu s-a făcut pentru ca Iisus să poată învia, deoarece El înviase deja din morți trecând prin „piatra pecetluită” a mormântului[6], așa cum va trece prin ușile încuiate în seara aceleiași zile și Se va arăta în mijlocul ucenicilor Săi, spunându-le: „Pace vouă!” (Ioan 20, 19).
Minunea răsturnării pietrei de la ușa mormântului s-a făcut doar pentru ca Femeile Mironosițe să poată vedea mormântul gol și să poată înțelege că Domnul Iisus a înviat și nu mai este printre cei morți. Iar în mormântul gol au rămas doar giulgiurile (cf. Ioan 20, 6-7), pentru a arăta că trupul Domnului, uns cu smirnă și învelit în pânză, lipită puternic pe piele, „ca plumbul”, nu a fost furat pe ascuns și în grabă de către ucenicii Săi, ci a înviat din mormânt, precizează Sfântul Ioan Gură de Aur[7].
Dar cu toate că îngerul le-a spus lor „nu vă înspăimântați!”, femeile mironosițe nu s-au liniștit complet, ci la teama pe care au trăit-o ca întâlnire cu neobișnuitul, cu taina lucrării lui Dumnezeu în pământ și pe pământ, s-au adăugat bucurie mare și uimire, deoarece ele au înțeles că Iisus Cel răstignit și îngropat a înviat din morți.
De aceea, Sfântul Evanghelist Marcu spune că femeile „au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică și uimire” (Marcu 16, 8), iar Sfântul Evanghelist Matei arată că „[…] Iisus le-a întâmpinat, zicând: Bucurați-vă! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui și I s-au închinat. Atunci Iisus le-a zis: Nu vă temeți. Duceți-vă și vestiți fraților Mei să meargă în Galileea, și acolo Mă vor vedea” (Matei 28, 9-10).
Prin urmare, evlavia, prețuirea, curajul și credința femeilor mironosițe au fost răsplătite cu bucuria de a se întâlni cu Însuși Domnul Iisus Hristos Cel înviat din morți. Gestul de evlavie și bucurie sfântă al femeilor care L-au întâlnit pe cale pe Iisus Cel înviat din morți rămâne până la sfârșitul veacurilor icoana cea mai frumoasă a Bisericii care se închină lui Hristos, tocmai pentru că El, Biruitorul morții și Izvorul Bucuriei veșnice, ne întâmpină pe fiecare în parte și pe toți laolaltă pe calea vieții noastre, adesea amestecată cu teamă sau frică de moarte, și ne oferă încă din lumea aceasta arvuna bucuriei vieții veșnice din ceruri.
Atât prin atitudinea lor plină de evlavie și smerenie, de prețuire și dragoste pentru Hristos, cât și prin faptul că au crezut în Învierea Lui fără îndoială, fără a mai pune vreo întrebare îngerului, femeile mironosițe au devenit apostoli către Apostoli sau „apostoli ai Apostolilor”, după cum le-a numit Sfântul Ipolit Romanul († 235) și le-a lăudat mult Sfântul Ioan Gură de Aur[8].
Bucuria întâlnirii cu Hristos Cel înviat este bucuria negrăită pe care Biserica o aduce lumii. Vestea biruinței vieții veșnice asupra morții este glasul neconfundat al Bisericii în lume. Puterea iubirii lui Hristos mai tare decât puterile morții este harul vindecător și sfințitor, dăruit de El Bisericii Lui, în toate veacurile, ca răspuns la credința ei (cf. Ioan 11, 25).
Asemenea femeilor credincioase cuprinse de teamă și bucurie sfântă, care s-au închinat lui Iisus Cel răstignit și înviat, creștinii adevărați se închină Sfintei Cruci și sărută icoana Învierii Domnului Iisus Hristos, zicând: „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim”[9], iar El, Domnul Hristos Cel înviat, le spune tainic: „Bucurați-vă! Nu vă temeți!”. Biserica trăiește în Sfintele Taine, în slujbele ei, în sărbătorile ei, în rugăciunile ei, pretutindeni în lucrarea ei, bucuria ajutorului care vine oamenilor de la Hristos Cel răstignit, înviat și înălțat întru slavă la cer.
Iubiți credincioși și credincioase,
Împreună cu Maica Domnului, femeile mironosițe sunt icoana tuturor femeilor credincioase din Biserică, femei care, de-a lungul istoriei, prin credința, curajul și jertfelnicia lor, au devenit adesea mucenițe sau martire, mărturisind cu prețul vieții lor pe Hristos Cel răstignit și înviat, sau au devenit cuvioase maici și surori în mănăstiri, ori bune mame creștine în familie, care au dat naștere copiilor și i-au crescut în dreapta credință, binevestind prin evlavia, smerenia și hărnicia lor în familie, în Biserică și în societate, credința lor în Hristos Cel înviat.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2026 drept Anul omagial al pastorației familiei creștine și Anul comemorativ al sfintelor femei din calendar (mironosițe, mucenițe, monahii, soții și mame), subliniind astfel rolul esențial pe care familia și femeia creștină îl au în Biserică și în societate.
Biserica a promovat demnitatea femeii, mai ales prin faptul că venerează pe Maica Domnului Iisus Hristos, ca ideal al feminității, purtătoare de Dumnezeu și de sfințenie, numind-o Preasfânta (Panaghia). Ea este deodată Fecioară și Mamă, icoană a Bisericii sfințite de harul Preasfintei Treimi, a umanității purtătoare de Hristos și a iubirii smerite și milostive sau darnice.
Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae o descrie pe Maica Domnului ca fiind și mama tuturor oamenilor credincioși, care cred, Îl iubesc și împlinesc cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos: „În Maica Domnului avem în cer o inimă de mamă, inimă care s-a topit cel mai mult pentru Fiul ei și a bătut și bate ea însăși la inima Lui pentru cauza Lui, care e mântuirea noastră, căci mântuirea nu e o chestiune de justiție, ci de iubire între Dumnezeu și oameni”[10].
Prin iubirea milostivă și binecuvântarea sfințitoare a Preasfintei Treimi, femeia a devenit, în Maria din Nazaret, Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioară, pentru ca în Fiul ei, Iisus Hristos, să fie veșnic unite Dumnezeirea și umanitatea. În acest sens, Fecioara Maria, credincioasă și smerită, a fost chemată să nască pe Fiul lui Dumnezeu ca Om pe pământ, pentru ca oamenii să se poată înălța la viața cerească, veșnică.
După modelul Maicii Domnului, vocația sfântă a femeii este de a da viață copiilor și de a cultiva comuniunea de viață în familie și societate, întrucât numai comuniunea de iubire smerită și generoasă poate fi viață adevărată.
Ca mamă, femeia creștină evlavioasă modelează conștiința și simțirea copiilor, fiind izvor de afecțiune și icoană a dăruirii și purtării de grijă pentru întreaga familie, semn de binecuvântare divină și bucurie pentru Biserică, urmând sfintelor femei din calendarul Bisericii Ortodoxe Universale.
Prin nașterea de prunci, prin îngrijirea și creșterea lor, părinții, mamă și tată, nu mai trăiesc pentru ei înșiși: viața lor devine dăruire și dăinuire în comuniune de iubire. Cine nu poate iubi copiii nu poate deveni părinte, iar cine nu poate deveni părinte nu poate deveni om deplin. Deși Domnul Iisus Hristos când a devenit adult nu a avut copii, El a avut totuși ucenici și fii duhovnicești, cărora le-a spus: „Lăsați copiii și nu-i opriți să vină la Mine, că a unora ca aceștia este Împărăția cerurilor” (Matei 19, 14).
Iubirea față de toți copiii este început al înțelegerii iubirii părintești a lui Dumnezeu față de toți oamenii. Iar dacă un copil nu simte iubirea părintească a oamenilor din jur, acesta nu poate simți nici taina iubirii părintești a lui Dumnezeu pentru oameni, invocată în rugăciunea „Tatăl nostru”.
Familia este binecuvântare și icoană a iubirii lui Dumnezeu pentru umanitate, un spațiu sacru al lucrării harului Preasfintei Treimi orientat spre viață și iubire eternă. În familie, relația părinți-copii se înțelege mai ales din perspectiva relației omului cu Dumnezeu. Copiii nu se nasc doar pentru o viață terestră, ci se nasc și ca să poată deveni, prin Botez, fii ai lui Dumnezeu după har (cf. Ioan 1, 12-13) și să dobândească viața veșnică din Împărăția Preasfintei Treimi, prin credință în Iisus Hristos (cf. Ioan 11, 25) și fapte bune ale iubirii milostive (cf. Matei 25, 31-46).
Dreptmăritori creștini,
În societatea contemporană, familia creștină trăiește uneori într-o lume indiferentă sau confuză din punct de vedere spiritual, fiind confruntată, adeseori, cu multiple provocări și crize precum sărăcia, migrația, șomajul, alcoolismul, drogurile, depresia, divorțul și nesiguranța zilei de mâine.
Astăzi, când ni se propun „modele” străine de valorile creștine, este necesar să fie afirmate cu tărie sfințenia căsătoriei, solidaritatea în familie și între familii, demnitatea maternității, a paternității, a filiației și a fraternității, ca daruri ale iubirii lui Dumnezeu, ce trebuie cultivate în comuniune de iubire și coresponsabilitate.
Cunoscând provocările actuale la adresa familiei creștine, preoții ortodocși sunt îndemnați să încurajeze și să susțină familiile care au o viață creștină duhovnicească, să sprijine material și spiritual familiile cu mulți copii, familiile monoparentale sau aflate în situații dificile, să încurajeze enoriașii să contribuie la sprijinirea familiilor sărace, precum și la educația religios-morală a copiilor din comunitate.
Să arătăm o atenție deosebită familiilor care au copii bolnavi, dar și persoanelor adulte singure, sărace, bolnave, vârstnice, descurajate, îndoliate și îndurerate, oferindu-le un semn al iubirii lui Hristos față de ei, o rugăciune pentru ei, o faptă bună și un cuvânt bun. Lumina Învierii Domnului nostru Iisus Hristos ne cheamă, așadar, să arătăm mereu în jurul nostru, prin cuvânt și faptă, semne de speranță, de solidaritate și de comuniune fraternă.
Ne rugăm Domnului nostru Iisus Hristos Cel înviat din morți să umple inimile și casele tuturor cu bucuria pe care a dăruit-o femeilor mironosițe și cu pacea pe care El a oferit-o ucenicilor Săi după Înviere.
Cu prilejul Sfintelor Sărbători de Paști, vă adresăm, iubiți frați și surori în Domnul, calde doriri de sănătate și fericire, dimpreună cu salutarea pascală: Hristos a înviat! Adevărat a înviat!
Al vostru către Hristos-Domnul rugător,
† Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.
[1] Stihiră, glasul al 5-lea, în Slujba Învierii, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2010, p. 55.
[2] Troparul Sfintelor Paști, în Slujba Învierii, p. 33.
[3] Tropar, Cântarea a 7-a, Canonul Învierii, în Penticostar, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2012, p. 20.
[4] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 89, în Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, ediția a II-a revăzută, trad. Pr. Dumitru Fecioru, coll. Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. 27, serie nouă, Ed. Basilica, București, 2025, p. 1000.
[5] Sinaxar în Duminica a treia după Paști, a Mironosițelor, în Penticostar, pp. 106-107.
[6] Cf. Troparul Învierii, glasul 1, Catavasier sau Octoih Mic, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2017, p. 31. Sf. Ioan Gură de Aur spune: „De bună seamă, El (Iisus) a înviat când și piatra, și pecețile erau așezate. Dar, de vreme ce trebuia ca și ceilalți să fie pe deplin încredințați, mormântul se deschide după Înviere și astfel este crezut ce s-a întâmplat” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 85, în Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan, vol. II, trad. Maria-Iuliana Rizeanu, Mihai Grigoraş, coll. Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. 18, serie nouă, Ed. Basilica, București, 2019, p. 418).
[7] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 85, în Omilii la Evanghelia după Ioan, p. 419.
[8] A se vedea: Sf. Ipolit Romanul, Comentariu la Cântarea Cântărilor 25, în Yancy Smith, The Mystery of Anointing: Hippolytus’ Commentary on the Song of Songs in Social and Critical Contexts: Texts, Translations, and Comprehensive Study, Gorgias Press, Piscataway, 2015, pp. 540-541; Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 88, în Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, p. 991.
[9] Din cântarea după citirea Sfintei Evanghelii de la Utrenia Duminicilor, în Catavasier sau Octoih Mic, p. 65.
[10] Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, în coll. Dumitru Stăniloae – Opere complete, vol. 12, Ed. Basilica, București, 2018, p. 332.
În Miercurea Mare am fost la Doamna Alexandra și am spovedit-o și împărtășit-o. Apoi la Tușa Marița, care e bună de vorbă și o istorie vie a localității, la Tanti Antoneta, care se recuperează după operație, și la Nea Marin Frumosu, la Tușa Filoftea, la Floarea și la Stela, la Nea Ștefan, care avea curtea plină de flori, dar și usturoi verde. Am fost la Marin și Victoria, la Nea Mihalache, după care la Ștefan și Filoftea, care mă așteptau, deși nu vorbisem cu ei.
Am început prima Evanghelie a Joii Mari, le-am spovedit și împărtășit pe Ioana, Lenuța și Virginia, am slujit în pace Prohodul Domnului, în trei strane, iar azi, în Sâmbăta Mare, sunt în așteptarea sfintei lumini de la Ierusalim, ca orice creștin al Bisericii, și al marelui praznic al Învierii Domnului, pe care îl vom începe la miezul nopții. Praznicul central al vieții noastre, cel care ne dovedește că mergem spre învierea de obște și spre Împărăția lui Dumnezeu, iar nu spre nicăieri.
Am primit ouă roșite de la credincioșii noștri, masa noastră de Paști va fi simplă: ouă, brânză și verdețuri, pentru ca să trecem la masa de dulce în mod lin.
E totul bine, cu harul lui Dumnezeu! Și asta e tot ceea ce contează.
Hristos is risen!
My beloveds[1],
Hristos, the One crucified for us, rose again on the third day according to the Scriptures, that He might be with us always. And He is always with us in His Church, because He gives Himself to us as Food unto eternal life. And we, without Him in us, have no personal certainty of Him. But the Lord being in us and with us always, together with the Father and the Holy Ghost, is the certainty of certainties, is the proof of proofs for us, for we testify of our inner relationship with the Father, with the Son and with the Holy Ghost, with our triune God, as the eternal foundation of our life. For, without God in us, without God in us through His glory, we cannot prove that we have a purpose in life. But His presence in us is the purpose of our life, because He desires us for an eternal relationship with Him[2].
Faith in God is His touch on us through His glory. It is His delicate entry into our life, which calls us to His continuous knowledge. But to know God means to experience intimacy with Him. At every Divine Liturgy we serve the Lord, we glorify Him, we learn about Him and His will with us, but in order to share with Him. Knowing Him is not a keeping at a distance from Him, but a coming towards Him, in order to receive Him within us. Because the Lord comes and unites Himself in an ineffable way with us, purifying, enlightening and sanctifying us, the unworthy, in order to make us His own. For, ultimately, knowing and uniting with Him means our deification, our filling with His eternal glory, because to be with Him means to remain with Him for eternity[3].
The sinful man smells you after the Liturgy and finds that you have drunk. But you did not drink, but you shared with the Lord of glory! And the sharing with Him meant filling you with His glory, with purity and holiness. Because the purpose of liturgical life is continuous sharing with the Lord and our filling with the glory of our triune God. The churchly life, ultimately, is a living, real, deifying experience. You do not come primarily to read, to sing, to worship, but you come to Church to be filled with the glory of God. And if the purpose is our filling with His glory, any coming to Church is eschatological. Because we experience here the continuous coming of God in us, of the One who will be in us, for eternity, through His glory[4].
The crucified and risen Hristos has His humanity transfigured and full of divine light. In Him you must believe, you must love Him, you must seek Him and truly desire Him, so that He may show Himself to you in His glory. And when He appeared to Saint Pavlos, His overwhelming presence filled him with faith. Because the faith means the touch of His glory to us. Because only into His light do we see His eternal light. And in Him we are filled with His eternal life, with His light, because He dwells in us through His glory. And our true home is co-dwelling with God. Because Hristos, crucified on Golgotha and Who has risen above all knowledge, descends into us from Pentecost, together with the Father and the Holy Ghost, through Their glory, in order to dwell with us forever. And our home is God, because we live with Him into His glory[5].
The 3 Apostles saw Him in His glory on Tabor, but they saw Him in His glory on the day of His Resurrection. The eyes of the two were opened and they recognized Him, the risen One, when they shared with Him [Lucas 24, 31, BYZ]. Because they saw Him in themselves, as the others saw Him, because He filled them with His glory. And His glory is our eternal light, through which we see and feel Him, the One who is our Life, because His glory is His eternal brightness. And when you want proofs of His power, you want, actually, to feel His glory in you, because it is His eternal life. The life that raises us from the dead, so that we may always be with the God of glory[6].
But there are more resurrections from the dead! Whenever we are resurrected from our sins, we are resurrected from the dead. And we rise through His eternal glory! But because our resurrection now is mysterious, it is deep within us, not many intuit it, not many know it. But His same glory will raise all the dead at His second coming into glory! Yes, His same glory will raise us all, the one that now raises us mysteriously! And the resurrection then will be a transfiguration of our body, although, within ourselves, we will have our soul with all its memory and interior acquisitions. We will be ghostual beings, but each one will have his treasure within himself. The treasure of glory in himself. But if you do not have His treasure within you, if you do not have His eternal glory within you, you are a living darkness. You are a darkness of Hell[7].
„Now all was filled with light [Νῦν πάντα πεπλήρωται φωτός], heaven and earth and those beneath”[8]. Now, at His Resurrection! Because His light shone also from His transfigured humanity. For He, the eternal, was full of light, but now also His humanity, inseparably united with His divinity, became full of eternal light. Just as we, at the general resurrection, will be full of light, because He is our Light. But He enlightens all, because He made His garments red [Isaias 63, 2, LXX]. He enlightens us, because He endured everything for our salvation. And His Cross is full of His Resurrection, because the crucified One rose from the dead on the third day, as He said[9].
People believed Him dead, but He had announced His Resurrection centuries before. No one witnessed His Resurrection, but He appeared to His Holy Apostles and the Holy Myrrh-bearing Women and to many others, to assure them that He is alive. And He assures us also, now and forever, that He is alive, because He gives Himself to us as eternal Food and Drink. So that we may live forever, because He, our God, is alive. Therefore, He is the God of the living, because all are alive before Him. And He is the God of life, because He will raise us all from the dead[10].
But why doesn’t God perform overwhelming miracles in everyone’s life, so that we all believe in Him? Because He doesn’t want us to love Him by force! His unspeakable miracles are at every step in our life, but we don’t want to believe in Him, not because we don’t feel Him, but because we don’t want to love Him. Everywhere, as men, we see women, but we only love one, the one our heart chooses to love. In the same way, there are many faiths and gods, but we don’t want the true God, because we don’t love Him. If we loved Him, we would obey His commandments completely. Because His will is our salvation[11].
Enjoy the feast of the Lord with peace, the feast of our salvation! Because He died and rose again for our salvation. To fill us with all His peace and joy. Amin[12]!
[1] Started at 9.54, in day of thursday, on 2 april 2026. Cloudy sky, 9 degrees, wind of 21 km/h.
[2] Hristos a înviat! Iubiții mei, Hristos, Cel răstignit pentru noi, a înviat a treia zi după Scripturi, pentru ca să fie mereu cu noi. Și El e mereu cu noi în Biserica Sa, pentru că ni Se dă nouă pe Sine ca Mâncare spre viața veșnică. Iar noi, fără El în noi, nu avem nicio certitudine personală a Lui. Dar Domnul fiind în noi și cu noi pururea, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, este certitudinea certitudinilor, e dovada dovezilor pentru noi, căci noi mărturisim despre relația noastră interioară cu Tatăl, cu Fiul și cu Duhul Sfânt, cu Dumnezeul nostru treimic, ca despre fundamentul veșnic al vieții noastre. Căci, fără Dumnezeu în noi, fără Dumnezeu în noi prin slava Lui, noi nu putem dovedi că avem un scop în viață. Dar prezența Lui în noi e scopul vieții noastre, pentru că El ne dorește pentru o relație veșnică cu El.
[3] Credința în Dumnezeu este o atingere a Lui de noi prin slava Lui. E o intrare a Lui delicată în viața noastră, care ne cheamă la cunoașterea Lui continuă. Dar a-L cunoaște pe Dumnezeu înseamnă a trăi intimitatea cu El. La fiecare Dumnezeiască Liturghie noi Îi slujim Domnului, Îl slăvim pe El, aflăm despre El și voia Lui cu noi, dar pentru a ne împărtăși cu El. Cunoașterea Lui nu e o ținere la distanță de El, ci o venire spre El, pentru a-L primi pe El în noi. Pentru că Domnul vine și Se unește pe Sine în mod de negrăit cu noi, curățindu-ne, luminându-ne și sfințindu-ne pe noi, nevrednicii, pentru ca să ne facă pe noi ai Lui. Căci, în definitiv, cunoașterea și unirea cu El înseamnă îndumnezeirea noastră, umplerea noastră de slava Lui cea veșnică, pentru că a fi cu El înseamnă a rămâne cu El pentru veșnicie.
[4] Omul păcătos te miroase după Liturghie și constată că tu ai băut. Dar tu nu ai băut, ci te-ai împărtășit cu Domnul slavei! Și împărtășirea cu El a însemnat umplerea ta de slava Lui, de curăție și de sfințenie. Pentru că scopul vieții liturgice este împărtășirea continuă cu Domnul și umplerea noastră de slava Dumnezeului nostru treimic. Viața bisericească, în ultimă instanță, este experiență vie, reală, îndumnezeitoare. Nu vii în primul rând pentru ca să citești, pentru ca să cânți, pentru ca să te închini, ci la Biserică vii pentru ca să te umpli de slava lui Dumnezeu. Și dacă scopul este umplerea noastră de slava Lui, orice venire la Biserică este eshatologică. Pentru că noi trăim aici venirea continuă a lui Dumnezeu în noi, a Celui care va fi în noi, pentru veșnicie, prin slava Lui.
[5] Hristos Cel răstignit și înviat are umanitatea Sa transfigurată și plină de lumină dumnezeiască. În El trebuie să crezi, pe El trebuie să Îl iubești, pe El trebuie să Îl cauți și să Îl dorești cu adevărat, pentru ca El să ți Se arate ție în slava Lui. Și când i S-a arătat Sfântului Pavlos, prezența Lui copleșitoare l-a umplut de credință. Pentru că credința înseamnă atingerea slavei Lui de noi. Pentru că numai întru lumina Lui, noi vedem lumina Sa cea veșnică. Și întru El ne umplem de viața Lui cea veșnică, de lumina Sa, pentru că El locuiește în noi prin slava Lui. Și adevărata noastră casă este împreuna locuire cu Dumnezeu. Pentru că Hristos Cel răstignit pe Golgota și Care a înviat mai presus de cunoașterea tuturor, coboară în noi de la Cincizecime, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, prin slava Lor, pentru ca să locuiască cu noi pururea. Și acasa noastră este Dumnezeu, pentru că noi locuim cu El întru slava Lui.
[6] Cei 3 Apostoli L-au văzut în slava Lui pe Tabor, dar L-au văzut în slava Lui și în ziua Învierii Sale. Celor doi li s-au deschis ochii și L-au cunoscut pe El, Cel înviat, când s-au împărtășit cu El [Lucas 24, 31, BYZ]. Pentru că L-au văzut în ei înșiși, după cum L-au văzut și ceilalți, pentru că i-a umplut de slava Lui. Și slava Lui e lumina noastră cea veșnică, prin care noi Îl vedem și Îl simțim pe El, pe Cel care este Viața noastră, pentru că slava Lui este strălucirea Lui cea veșnică. Și când vrei dovezi ale puterii Sale, tu vrei, de fapt, să simți slava Lui în tine, pentru că ea este viața Lui cea veșnică. Viața care ne învie pe noi din morți, pentru ca să fim mereu cu Dumnezeul slavei.
[7] Dar există mai multe învieri din morți! Oricând înviem din păcatele noastre, noi înviem din morți. Și înviem prin slava Lui cea veșnică! Dar pentru că învierea noastră de acum e tainică, e în adâncul nostru, nu mulți o intuiesc, nu mulți o știu. Însă aceeași slavă a Lui va învia toți morții la a doua Sa venire întru slavă! Da, aceeași slavă a Lui ne va învia pe toți, cea care acum ne învie tainic! Și învierea de atunci va fi o transfigurare a trupului nostru, deși, în noi înșine, vom avea sufletul nostru cu toată memoria și achizițiile sale interioare. Vom fi făpturi duhovnicești, dar fiecare va avea comoara lui în el însuși. Comoara de slavă în el însuși. Dar dacă n-ai comoara Lui în tine, dacă n-ai slava Lui veșnică în tine, tu ești un întuneric viu. Ești un întuneric al Iadului.
[8] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Pen/Pascha.html.
[9] „Acum toate a[u] fost umplut[e] de lumină [Νῦν πάντα πεπλήρωται φωτός], cerul și pământul și cele de dedesubt”. Acum, la Învierea Lui! Pentru că a strălucit lumina Lui și din umanitatea Sa transfigurată. Căci El, Cel veșnic, era plin de lumină, dar acum și umanitatea Lui, unită nedespărțit cu dumnezeirea Lui, a devenit plină de lumină veșnică. Așa cum și noi, la învierea de obște, vom fi plini de lumină, pentru că El este Lumina noastră. Dar El luminează toate, pentru că Și-a făcut veșmintele Sale roșii [Isaias 63, 2, LXX]. El ne luminează, pentru că a suportat toate pentru mântuirea noastră. Și Crucea Lui e plină de Învierea Sa, pentru că Cel răstignit a înviat a treia zi din morți, după cum a zis.
[10] Oamenii Îl credeau mort, dar El vestise cu secole înainte Învierea Lui. Nimeni nu a fost martorul Învierii Sale, dar El S-a arătat Sfinților Lui Apostoli și Sfintelor Femei Mironosițe și multora, pentru ca să îi încredințeze că El e viu. Și El ne încredințează și pe noi, acum și în veci, că El e viu, pentru că ni Se dă nouă ca Mâncare și Băutură veșnice. Pentru ca noi să fim vii pentru totdeauna, pentru că El, Dumnezeul nostru, e viu. De aceea, El e Dumnezeul celor vii, pentru că toți sunt vii înaintea Lui. Și El e Dumnezeul vieții, pentru că ne va învia pe toți din morți.
[11] Însă de ce Dumnezeu nu face minuni copleșitoare în viața fiecăruia, pentru ca toți să credem în El? Pentru că El nu dorește să Îl iubim cu forța! Minunile Sale cele negrăite sunt la tot pasul în viața noastră, dar noi nu vrem să credem în El nu pentru că nu-L simțim pe El, ci pentru că nu vrem să Îl iubim pe El. Peste tot, ca bărbați, vedem femei, dar nu iubim decât una, pe care inima noastră alege să o iubească. Tot la fel, credințe și dumnezei sunt mulți, dar noi nu Îl vrem pe adevăratul Dumnezeu, pentru că nu Îl iubim. Dacă L-am iubi, am asculta poruncile Lui întru totul. Pentru că voia Lui e mântuirea noastră.
[12] Bucurați-vă cu pace de praznicul Domnului, de praznicul mântuirii noastre! Pentru că El a murit și a înviat pentru mântuirea noastră. Ca să ne umple pe noi de toată pacea și bucuria Sa. Amin!
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
Fragrance
(novel)
*
The taste for art is formed by great art. When you encompass a lot in your soul, the encountering an exhibition full of worthless things, of things made in haste, is like a bad meal when you are hungry. You come to buy nothing. You come to leave naked. But the artist prostitutes himself visually, he makes fun of himself, so as not to be excluded. He considers the social exclusion harder than his own failure, when things are the other way around. That public opinion doesn’t fulfill you, but what you do is your fulfillment. And if at 50 you make fun of yourself, after you started promisingly, no one will make you great at 70. In fact, those who you think will laugh at you, your opponents, the jokers of the dozen, want you to be brave and not cowardly. They speak ill of you not so that you believe them and eat them out of the palm of their hand, but so that you mind your own business, to be cold to the mockers. Don’t care! Yes, don’t care about anyone!! Make your painting, your book lines every day, because these are the treasure hidden within you.
The precision, the rigor, the greatness, and the value lot are the answer. And what was left of Ioșca in the end? His silences and not the unrealistic sexual intercourses, done according to the norm. What remained was the raw experience, which you know very well, and not the mannerism of fantasy. I liked his style, the alert communication, without many corners, and that’s why I wanted to talk, to make a dialogical book together. But, one year away, his few novels remain like a deaden spot of color, somewhere far away in me, and all I have left is their silence. Maybe the silence is the true dialogue between him and me. But the silence without dialogue has no gioia perenne[1], but I am at the end of the world, beyond what you don’t know about me. And what could have been, we don’t even know how important it would have been for both of us or whether the differences would have been the same as the silence now.
The pork cracklings made at oven had a complementary taste with the white grapes I recently bought. Sometimes I eat fasting chocolate, my dark chocolate, with melted cheese or some butcher’s sausage, although I know it’s not good to put the end before the beginning. But, when I’m in a hurry, I say that’s where they all end up, no matter what order I eat them in. Although the sweet, before, don’t fall me well at stomach. But starting the meal with its end is the theological perspective of the Church. To know where you must go, you have to start with death, with the thought of death and the Judgment that will come. The value of each day does not consist in how much you do and how much you earn, but in who you become through everything you do. You, your problem, is the problem of the end! The good end is the beginning of salvation. When you look at who you should be, then everything you do has inner coherence, because you don’t want to show who you are, but you enjoy who you are with God and with people. The ostentativity is chocolate in appearance, because you eat it first, you eat it too easily. But the difficulty of life is not what you look like, but who you are every day. Because even when you are not seen, when you are not noticed, when you are not understood, you are the one who lives piously, you live in the peace of God.
Last night I needed to paint to calm myself down inside. The painting as a need, not as a hobby, as a whim! And I discovered the peach pink for the space between the faces. White was first, blue, something purple, and this autumn peach, restrained with white, was my own rest. And after the minutes of painting, suddenly, as if I had nothing, I was able to sit down to watch TV, to the mathematics of the poker game, and then fall asleep peacefully. Towards morning I woke up from a dream in which I was writing, I was writing about this very novel, I knew where I was, but I had the false impression that I had done something wrong, that I shouldn’t have written about that thing. But, in definitive, you can write about anything. And one can write from close up or from a distance, more focused or in passing, without this not making a topic of discussion a topic of interest. Because everything is important, but not for everyone. And in literature you learn this from your first written book: that one thing is what you transmit and another is what the readers read. Everyone is prepared to understand according to their level of understanding. You can put the important things in plain sight, you can emphasize them, but he stops at his level, at his taste, at his need for truth. And when he argues with you, he argues with his understandings and not yours, and when he admires you, he admires what he was able to understand from you and not everything about you. Much remains on the outside, the rereadings still teach you something, but your inner growth means a different understanding of things. And you don’t have to be afraid of what you don’t understand, but you must enjoy your current understandings, because they are the steps for the never-ending ladder.
[1] eternal joy
