Istoria literaturii române (vol. 5)

Pagina sursă a cărții.

Cartea în format PDF.

*

Cuprins

Între Anacreon și imnul religios (5-86)

Câteva considerații despre nașterea Romantismului. În Europa și la noi (87-97)

Poeții preromantici: toate-s vechi și nouă toate (98-184)

Asachi: dulceața italiană a limbii române (185-212)

Anatolida sau răsăritul lumii (213-282)

Psalmul 101 la Dosoftei și Heliade (283-288)

Despre un manuscris al lui Procopie Pătruț (289-292)

Ora candorilor… (293-297)

Dimitrie Bolintineanu: amorul material și lumina orbitoare (298-333)

Câmpia transcendentală (334-365)

Isihia romantică (366-376)

Vasile Alecsandri – „regele” vesel (377-398)

Mezul iernei (399-403)

Alecsandri și Eminescu (404-409)

Influențe ale liricii engleze romantice în poezia pașoptistă (410-424)

Praedicationes (vol. 16)

Pagina sursă a cărții.

Cartea în format PDF.

*

Toți Sfinții, iubiții mei, revarsă în noi harul lui Dumnezeu într-un mod personalizat, adică trecut prin ființa lor. Și, dându-ne nouă harul lui Dumnezeu, pe care îl au de la El, ei ne dăruie și modul în care îl simt ei, Sfinții Lui. Cu atât mai mult Maica lui Dumnezeu ne dăruie nouă harul lui Dumnezeu într-un mod personalizat, trecut prin ființa ei, ca să simțim, în revărsarea de har dăruită nouă, și iubirea ei și curăția ei și sfințenia ei și grija ei față de noi (p. 8).

Așadar, iubiții mei, avem un rugător în cer pentru noi, care este dintre noi, din neamul nostru românesc, și el ne dorește tot binele! Și Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu, alături de toți Sfinții români știuți și neștiuți de către noi, se roagă pentru luminarea și mântuirea noastră! Iar evlavia noastră față de ei este spre folosul nostru veșnic, pentru că ei ne ajută prin rugăciunile lor cele pline de iubire față de noi (p. 17).

Și mă uit mereu la tineri și la tinere, la acești oameni frumoși, care arată bine, și care sunt ca niște flori înflorite, care se cred netrecătoare pe acest pământ. Se uită mereu în oglindă, se aranjează, sunt conștienți de tinerețea și de frumusețea lor, dar fac abstracție de ziua de mâine. Însă tinerețea care se crede nemuritoare, care face abstracție de ziua de mâine, e o tinerețe mahmură. E o tinerețe care nu s-a trezit, care nu și-a dat încă seama de cât de evanescentă e viața noastră. Pentru că viața noastră e pentru a ne împodobi duhovnicește, pentru a ne curăți interior și nu pentru a salva aparențele. Tinerii trebuie să fie bătrâni la minte, să fie înțelepți! Iar bătrânii trebuie să fie supli la minte, cu entuziasm tineresc! Căci tinerețea trebuie să trăiască cu Dumnezeu, iar bătrânețea să se împlinească numai în El (p. 74-75).

Și dacă cunoști, din tine însuți, prezența și lucrarea Duhului Sfânt, adică a slavei Dumnezeului nostru treimic, care coboară de la Tatăl, prin Fiul, întru Duhul Sfânt în viața celor credincioși, atunci o poți vedea și în viața și în cuvintele altora. Pentru că Duhul Sfânt ne luminează spre a înțelege lucrarea Sa din noi și din confrații noștri întru credință, după cum ne luminează cu privire la falsa spiritualitate a celorlalți. Pentru că de la El știm să deosebim experiențele bune de cele rele, înșelătoare (p. 79).

Tot în a 3-a rugăciune a Vecerniei, vorbindu-se despre relația Fiului cu Duhul Sfânt, ni se spune că Duhul Cel bun este al Fiului. Și aceasta, pentru că Duhul Sfânt, „Care din Tatăl purcede” [In. 15, 26, BYZ], Se odihnește în Fiul și conlucrează cu Fiul și cu Tatăl întru toate (p. 85).

Căci, la Cincizecime, limbile Sfinților Apostoli „au fost înțelepțite pentru slava cunoașterii de Dumnezeu”. Dar și la Cincizecimea personală, la Botez, noi am fost luminați de slava Lui și umpluți de har, pentru ca să fim propovăduitorii voii lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu acest lucru cere de la noi: ca să fim învățători ai bunei credințe și ai evlaviei celei dumnezeiești pentru toți cei care doresc să Îl cunoască pe Dumnezeu și să Îi slujească Lui împreună cu noi (p. 88).

Fiecare Sfânt are povestea lui de viață, are traseul său unic, are propriul său drum cu Dumnezeu prin care s-a mântuit. Cine l-a ajutat, cine l-a format, cine l-a ispitit, cine l-a cinstit, ce a citit, cum s-a rugat, cum a trăit și a adormit: sunt detalii pe care le vom afla citind viețile lor. Iar eu, pe fiecare zi, aflu noi și noi detalii din viețile Sfinților și viața mea se îmbogățește enorm. Fără ei, fără Îngerii, Sfinții, geniile și marii oameni ai istoriei, viața mea ar fi fost foarte săracă în idei, sentimente și înțelegeri existențiale (p. 93).

Continuă să citești Praedicationes (vol. 16)

Istoria literaturii române (vol. 4)

Pagina sursă a cărții.

Cartea în format PDF.

Cuprins

Țiganiada: introducere (4-37) / Asemănări între Budai-Deleanu și Heliade (38-63)/ Țiganiada: tradiție și inovație (64-126)/ Fragii ca sugestie erotică la Budai-Deleanu și Ion Barbu (127-132)/ Există în Țiganiada germenii romanului românesc? (133-137)/ Așteptând romantismul. Între Divanul și Memento mori: Reporta din vis (138-204).

Puteți fi partenerii noștri

mana dreapta a Sfantului Patriarh Ioan Gura de Aur

De aici puteți downloada, în mod gratuit, cărțile noastre editate la nivel online!

***

Dacă doriţi să ajutaţi financiar platforma noastră online şi proiectele noastre editoriale o puteţi face contactându-ne pe adresa de email:

dorinfather@yahoo.com

sau făcând donații în contul:

Picioruş Gianina Maria Cristina

BCR

RO31RNCB0080079049010001

***

Platforma noastră este editată pe Windows 10 și Firefox updatat la zi. Dacă nu sunteți în acești parametri…e posibil ca unele părți ale onlineului nostru să nu le puteți vizualiza.

***

Vă mulţumim frumos tuturor!

Ieremias, cap. 39, 1-25, cf. LXX

1. Cuvântul care a fost de la Domnul către Ieremias în anul al 10-lea al împărăției lui Sedechias[, iar] acesta [a fost] anul al 18-lea al împăratului Nabuhodonosor, împăratul Babilonului.

2. Și puterea împăratului Babilonului a împrejmuit împotriva Ierusalimului, iar Ieremias era păzit în curtea temniței care este în casa împăratului,

3. în care l-a închis pe el împăratul Sedechias, zicându-i: „Pentru ce profețești tu, zicând: «Așa a zis Domnul: <Iată, Eu dau cetatea aceasta în mâinile împăratului Babilonului și o va lua pe ea!

4. Iar Sedechias nu are să se mântuie din mâna haldeilor, că[ci cu] dare va fi dat întru mâinile împăratului Babilonului și va grăi gura sa către gura lui și ochii săi ochii lui vor vedea.

5. Și va intra Sedechias întru Babilon și acolo va ședea>»?”.

6. Iar cuvântul Domnului a fost către Ieremias, zicându-i:

7. „Iată, Anameil [Αναμεηλ], fiul lui Salom [Σαλωμ], fratele tatălui său [ἀδελφοῦ πατρός σου], vine către tine, zicându-ți: «Câștigă-ți ție câmpul meu, cel [care este] în Anatot [Αναθωθ], că[ci] ție [îți este] judecata [ca] să îl iei întru stăpânire!»!”.

8. Și a venit către mine Anameil, fiul lui Salom, fratele tatălui meu, înspre curtea temniței, și mi-a zis mie: „Câștigă câmpul meu, cel [care este] în pământul lui Veniamin, cel [care este] în Anatot, că[ci] ție [îți este] judecata [ca] să îl câștigi, iar tu ești cel mai bătrân!”. Și am cunoscut [atunci] că este cuvântul Domnului

9. și am câștigat câmpul lui Anameil, al fiului fratelui tatălui meu [υἱοῦ ἀδελφοῦ πατρός μου], și i-am plătit lui cei 7 sicli și cei 10 arginți.

10. Și am scris întru carte și am pecetluit și am adeverit [cu] martori și am pus argintul în balanță[1].

11. Și am luat cartea stăpânirii [mele][2], cea pecetluită și care a fost citită,

12. și am dat-o pe ea lui Baruh [Βαρουχ], fiului lui Nirios [Νηριος], fiul lui Maaseas [Μαασαιας], înaintea ochilor lui Anameil, a fiului fratelui tatălui meu, și înaintea ochilor celor care au stat [ca martori] și scriind [eu] în cartea stăpânirii [mele] și înaintea ochilor iudeilor celor [care erau] în curtea temniței.

13. Și i-am rânduit lui Baruh, înaintea ochilor lor, zicându-i:

14. „Așa a zis Domnul Atotțiitorul: «Ia cartea stăpânirii acesteia și cartea care a fost citită! Și o vei pune pe ea în vasul cel de strachină [ἀγγεῖον ὀστράκινον], ca să rămână zile mai multe».

15. Că[ci] așa a zis Domnul: „Încă vor fi câștigate câmpuri și case și vii în pământul acesta”.

16. Și m-am rugat către Domnul, după [ce a fost] să dau a mea carte a stăpânirii către Baruh, fiul lui Nirios, zicând:

17. „O, Doamne, Tu ai făcut cerul și pământul [cu] tăria Ta cea mare și [cu] brațul Tău cel înalt și ridicat! Nimic nu are să se ascundă de Tine.

18. Făcând milă spre mii [ποιῶν ἔλεος εἰς χιλιάδας] și răsplătind păcatele părinților întru sânurile copiilor lor [cei] după ei [καὶ ἀποδιδοὺς ἁμαρτίας πατέρων εἰς κόλπους τέκνων αὐτῶν μετ᾽ αὐτούς]. [Tu ești] Dumnezeul cel mare și cel tare,

19. Domnul sfatului celui mare și Cel puternic [întru] lucruri. [Tu ești] Dumnezeul cel mare, Atotțiitorul, și Domnul cel cu nume mare [μεγαλώνυμος]. Ochii Tăi [sunt] întru căile fiilor oamenilor [οἱ ὀφθαλμοί Σου εἰς τὰς ὁδοὺς τῶν υἱῶν τῶν ἀνθρώπων], [ca] să dai fiecăruia după calea sa [δοῦναι ἑκάστῳ κατὰ τὴν ὁδὸν αὐτοῦ].

20. Care ai făcut semne și minuni în pământul Egiptosului [și], până [în] ziua aceasta, și în Israil, și în[tre] cei muritori. Și Ți-ai făcut Ție nume ca [în] ziua aceea

21. și l-ai scos pe poporul Tău, pe Israil, din pământul Egiptosului, cu semne și cu minuni și în[tru] brațul cel înalt și cu vederile cele mari [καὶ ἐν ὁράμασιν μεγάλοις][3].

22. Și le-ai dat lor pământul acesta, pe care l-ai jurat părinților lor, pământul curgând lapte și miere [γῆν ῥέουσαν γάλα καὶ μέλι].

23. Și au intrat și l-au luat pe el, dar nu au ascultat glasul Tău și în poruncile Tale nu au umblat. Toate câte le-ai poruncit lor nu le-au făcut, iar [Tu] ai făcut să le vină lor împreună toate relele acestea.

24. Iată, mulțimea vine spre cetatea aceasta [ca] să o ia pe ea! Și cetatea a fost dată întru mâinile haldeilor, a celor care se războiesc [cu] ea de la fața sabiei și a foametei. [Iar] cum ai zis, așa s-a făcut.

25. Și Tu zici către mine: «Câștigă-ți ție câmp pe argint!». Și am scris carte și am pecetluit-o și am adeverit [cu] martori, dar cetatea a fost dată întru mâinile haldeilor…”.


[1] L-am cântărit. Am cântărit prețul pământului.

[2] Actul de proprietate asupra pământului.

[3] Și cu mari vedenii.

Psalmul 2. Comentariu teologic

Cine se semețește, cine crede lucruri mari și neadevărate despre el însuși, acela gândește cele deșarte [Ps. 2, 1, LXX]. Cugetarea deșartă e cugetarea păcătoasă. Visarea păcătoasă. Și cugetarea cea deșartă e la polul opus al dreptei cugetări, al cugetării la Dumnezeu ziua și noaptea. Cine se împotrivește Tatălui și Unsului Său, adică Fiului Său [Ps. 2, 2, LXX], și Duhului Sfânt, se împotrivește lui Dumnezeu. Fiul întrupat este Hristosul sau Unsul Tatălui, pentru că El a primit ungerea cea dumnezeiască pentru noi. Și ungerea Lui cea dumnezeiască este umplerea umanității Sale de slava Sa, pe care a îndumnezeit-o deplin. Pentru ca să ne dăruie și nouă, tuturor celor credincioși, din slava Lui, prin care să ne sfințim și noi viața noastră.

Ce vor toată ziua cei păcătoși? Să rupă legăturile poruncilor, cele prin care noi ne legăm duhovnicește de Dumnezeu, și să lepede jugul cel bun al credinței [Ps. 2, 3, LXX]! Tocmai de aceea, Dumnezeu, Cel care locuiește în ceruri [ὁ κατοικῶν ἐν οὐρανοῖς], râde de ei și îi batjocorește pe ei [Ps. 2, 4, LXX]. Pentru că nu poți să ajungi în cer prin păcate, ci numai prin legăturile poruncilor și prin jugul cel bun al credinței, al ascezei dumnezeiești.

Dumnezeu va râde de cei păcătoși, îi va batjocori și „va vorbi către ei în urgia Lui [ἐν ὀργῇ Αὐτοῦ] și în mânia Lui [ἐν τῷ θυμῷ Αὐτου]” [Ps. 2, 5] la Judecata Sa cea dreaptă. Și aceasta „îi va tulbura pe ei [ταράξει αὐτούς]” [Ps. 2, 5, LXX] veșnic, pentru că pedeapsa lor va fi veșnică.

Însă cel Sfânt al lui Dumnezeu e pus de El împărat peste Sion, peste muntele cel sfânt al Lui [Ps. 2, 6]. Sfântul lui Dumnezeu e primit în Împărăția lui Dumnezeu. Și Împărăția Lui cea veșnică este ca un munte înalt și sfânt, pentru că e câștigată prin sfințenie și prin multă osteneală, iar nu prin lene și prin destrăbălare.

Muntele Sion [Σιων] este în ebraică Har Țiiion [הַר צִיּוֹן‎] și are 765 de metri[1]. Și în Sion e mormântul Sfântului Profet David, dar și locul Cinei celei de Taină[2]. Pentru că trebuie să fii Sfânt ca să le înțelegi pe cele sfinte ale lui Dumnezeu.

Însă Împăratul [Βασιλεὺς] de la Ps. 2, 6, LXX, este Hristos Domnul, Cel care ne-a vestit nouă porunca Domnului [Ps. 2, 7, LXX]. Și Tatăl ne vorbește în mod explicit despre Fiul Său, Cel născut din El din veșnicie [Ps. 2, 7, LXX], și El este Cel care stăpânește tot pământul [Ps. 2, 8]. Și Hristos este Păstorul Bisericii, Cel care păstorește cu toiag de fier, pentru că îi zdrobește pe cei păcătoși [Ps. 2, 9].

Ca să fii împărat peste tine însuți trebuie să înțelegi voia lui Dumnezeu. Pentru că nu putem judeca în mod drept, dacă nu învățăm voia lui Dumnezeu [Ps. 2, 10]. Iar viața cea duhovnicească e aceasta: în care Îi slujim lui Dumnezeu cu frică și ne bucurăm de El cu cutremurare dumnezeiască [Ps. 2, 11, LXX]. Frica de Dumnezeu ne umple de cutremurare dumnezeiască. Frica Lui e plină de bucuria Lui. Iar cei care au o viață evlavioasă, în mod paradoxal, trăiesc frica de El împreunată cu bucuria față de El.

Dacă nu luăm învățătura Lui și nu ne sfințim viața în comuniune cu Dumnezeu, de aceea trăim urgia Lui [Ps. 2, 12]. Urgia și mânia Lui se manifestă în viața noastră. Mânia Lui se aprinde degrabă [Ps. 2, 12, LXX], pentru că Îl mânie păcatele noastre pentru care nu ne pocăim. Și păcatele noastre ne pot omorî, pentru că, datorită lor, Dumnezeu ne nimicește din calea cea dreaptă [Ps. 2, 12, LXX], adică nu ne mai dă timp de pocăință și de mântuire. Dar cei care nădăjduiesc în Dumnezeu sunt fericiți [Ps. 2, 12, LXX], pentru că nădejdea lor e plină de pace și de bucurie. Ei nădăjduiesc în răsplata cea veșnică a lui Dumnezeu, pentru că deja sunt cu El și se bucură împreună cu El[3].


[1] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Mount_Zion. [2] Ibidem.

[3] Terminat la 14. 43, în zi de vineri, pe 19 februarie 2021.

Psalmul 1. Comentariu teologic

Psaltirea Bisericii îl fericește pe omul lui Dumnezeu, pe cel Sfânt al Lui. Pe omul care trăiește cu Dumnezeu tot timpul. Pentru că este fericit omul [ἀνήρ] care nu merge în sfatul celor neevlavioși și nu stă în calea păcătoșilor și nu șade pe scaunul celor ciumați [λοιμῶν] [Ps. 1, 1, LXX], al celor bolnavi de patimi grele. Cel care trăiește „în sfatul neevlavioșilor [ἐν βουλῇ ἀσεβῶν]” [Ps. 1, 1, LXX], după sfaturile lor cele rele, are prieteni răi. Pentru că ei îl învață la rele, la cele potrivnice voii lui Dumnezeu. Și când faci cele rele, atunci stai „în calea păcătoșilor [ἐν ὁδῷ ἁμαρτωλῶν]” [Ps. 1, 1, LXX], pentru că trăiești ca un păcătos notoriu.

Și dacă este o cale a păcătoșilor, atunci, cu siguranță, este și o cale a Sfinților. Sau ieșirea de pe calea Sfinților e tocmai calea păcătoșilor. Pentru că păcatul este ieșirea noastră din bine, din relația cea sfântă, interioară, cu Dumnezeu.

„Pe scaunul ciumaților [ἐπὶ καθέδραν λοιμῶν]” [Ps. 1, 1, LXX] stau cei care rămân în păcatele lor. Care nu se pocăiesc pentru ele, care nu se leapădă de ele. „Ciuma sau pesta (lat. pestis = epidemie) este o boală infecțioasă deosebit de contagioasă, produsă de bacteria Yersinia pestis”[1]. Puricele de șobolan transmite forma bubonică a ciumei de la șobolan la om. Incubația durează de la câteva ore până la 7 zile[2]. Și când se manifestă, boala produce „febră, dureri de cap și articulații, stare de abatere, slăbiciune până la pierderea conștiinței”[3]. Pentru că păcatul, prima oară, ne pare ceva „bun”, dar urmările lui rele apar în timp. El rămâne în noi prin răul său, dacă nu ne lepădăm de el prin mărturisire sacramentală.

Omul care nu păcătuiește e un om fericit. Inima lui e plină de slava lui Dumnezeu. Pentru că „în legea Domnului [este] voia lui și în legea Lui va cugeta ziua și noaptea” [Ps. 1, 2, LXX]. Voia lui urmează voii lui Dumnezeu. Fericirea noastră este starea interioară de curăție și de sfințenie. A asculta de voia lui Dumnezeu înseamnă a trăi cuvios, a trăi plin de rugăciune și de cugetare teologică. Verbul μελετάω înseamnă a gândi atent la ceva, a cugeta ceva anume. Aici avem viitorul: „μελετήσει ἡμέρας καὶ νυκτός [va cugeta ziua și noaptea]” [Ps. 1, 2, LXX]. Pentru că întreaga noastră viață creștină e o cugetare teologică, o continuă dorință de a-L înțelege pe Dumnezeu și de a înțelege voia lui Dumnezeu cu noi.

Nu avem nicio clipă pentru noi! Pentru că orice clipă a vieții noastre trebuie dăruită lui Dumnezeu. Și dacă Îi slujești Lui tot timpul, atunci nu ești o buruiană, ci „un pom sădit lângă ieșirile apelor [τὰς διεξόδους τῶν ὑδάτων]” [Ps. 1, 3, LXX]. Apele harului ne hrănesc. Suntem pomii cei verzi și plini de roade ai lui Dumnezeu, pentru că El ne sporește pe noi. El ne dă viață din belșug.

Dăm rodul nostru „la timpul său [ἐν καιρῷ αὐτοῦ]” [Ps. 1, 3, LXX], dacă ne nevoim duhovnicește. Virtuțile noastre cresc, înfloresc și rodesc duhovnicește, dacă noi le lucrăm tot timpul. Și rodul [τὸν καρπὸν] [Ps. 1, 3, LXX] nostru e duhovnicesc, pentru că noi conlucrăm cu Dumnezeu tot timpul la mântuirea și sfințirea noastră.

Neevlavioșii sunt ca praful [Ps. 1, 4, LXX], pentru că n-au rădăcini duhovnicești. La Judecata lui Dumnezeu, cei neevlavioși nu se vor ridica, nu vor avea îndrăzneală către Domnul, pentru că nu vor fi în sfatul Drepților, în ceata lor [Ps. 1, 5, LXX]. „Calea Drepților [ὁδὸν Δικαίων]” e cea cunoscută de Dumnezeu, e calea sfințeniei, pentru că împreună cu Dumnezeu ne sfințim noi. Însă va pieri calea neevlavioșilor [Ps. 1, 6, LXX], adică păcatul, pentru că în Iad nu vom mai putea păcătui. Căci Iadul va fi chinul veșnic pentru păcatele noastre nepocăite, pentru păcatele nespovedite ale vieții noastre[4].


[1] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Pestă.

[2] Ibidem. [3] Ibidem.

[4] Terminat la 12. 55, în zi de vineri, pe 19 februarie 2021.

Teză despre teologia Sfântului Grigorios al Nissisului

Ierom. Agapie Corbu, Sfântul Grigorie de Nyssa tâlcuitor al Scripturii. O introducere în exegeza biblică patristică (teza doctorală), ed. a 2-a, Ed. Sf. Nectarie, Arad, 2011, 368 p.

Paternitatea dumnezeiască a Scripturii, p. 66.

Autorul spune că „natura Sfintei Scripturi este hristocentrică. Acest hristocentrism se resimte în Vechiul Testament prin aceea că abia în Hristos cele ale Vechiului Testament își găsesc deplina tâlcuire și împlinire” (p. 116). Însă Scriptura, în fapt, ne vorbește despre Dumnezeul nostru treimic. Despre revelarea Lui în viața celor credincioși Sieși. Pentru că fundamentul Dumnezeieștii Scripturi este triadologic.

Partea a doua a cărții începe în p. 125 și se ocupă cu tâlcuirea Scripturii. Osteneala tâlcuirii, p. 133. Traduce pe πόνος cu durere, p. 134, când el înseamnă osteneală.

Da, e adevărat, că „autoritatea unei tâlcuiri ține și de autoritatea moral-duhovnicească a interpretului”, p. 138. De viața de sfințenie a celui care tâlcuiește.

Exegeza Sfântului Grigorios este științifică și duhovnicească în același timp, p. 143. Scopul pastoral al exegezei, p. 145. Obiectivitatea experienței duhovnicești, p. 147. „obiectivitatea prezenței Duhului Sfânt în exeget devine garantul autenticității și validității unei exegeze” (p. 147). În n. 44, p. 147, autorul nostru accentuează „caracterul primordial al experienței duhovnicești în opera Sfântului Grigorie”.

„caracterul progresiv al Revelației” dumnezeiești, p. 148. Pentru că Dumnezeu S-a revelat Sfinților Lui din ce în ce mai mult, dându-le noi și noi detalii despre Sine și despre voia Sa cu lumea.

Sensul literal al Scripturii e fundamentul celui duhovnicesc, p. 149. Da, e adevărat: „sensul duhovnicesc nu este arbitrar”, p. 163. El poate fi înțeles numai de către oamenii duhovnicești, care știu că înțelegerea duhovnicească e organică, are legătură interioară, pentru că e revelare de la Dumnezeu.

p. 167: „Adevărata tâlcuire duhovnicească e foarte exigentă din punctul de vedere al vieții pe care o pretinde din partea exegetului și, de aceea, e și foarte rară”. Nu tâlcuirea cere viață duhovnicească, ci viața duhovnicească e cea care naște tâlcuirea cea duhovnicească!

Drumul spre sensul duhovnicesc este ontologic și intelectual, p. 180. Căci o tot mai mare „asemănare [cu Dumnezeu] îi permite exegetului să vadă în el însuși, să citească în el însuși tâlcuirea duhovnicească a Sfintei Scripturi”, p. 182. Exegetul trebuie să aibă „o minte dogmatică”, p. 183.

p. 189: Pentru Sfântul Grigorios al Nissisului, „teologhisirea e nedespărțită…de experierea lăuntrică a adevărurilor dumnezeiești descoperite nouă”. „Biserica are ca Scriptură oficială textul grec al Vechiului Testament”, p. 196, adică LXXul.

„dimensiunea pnevmatică a Împărăției”, p. 199. Sfântul Grigorios a călătorit în Israel, p. 203. „întâietatea duhovniciei în viața creștinului”, p. 205, a experienței duhovnicești.

„parafraza ermineutică”, p. 211; „citarea textului biblic în mod liber”, p. 212; folosirea contextului în interpretare, p. 215; „teologie exegetică”, p. 216; „așa-zisele «contradicții» din interiorul Scripturii sunt doar aparente, pentru că ele se limpezesc prin trăire duhovnicească. Poticnirea de acestea e dovada unei vieți lipsite de harul dumnezeiesc”, p. 230.

Pentru că „Sfântul Grigorie nu cunoaște…niciun conflict între exegeză și spiritualitate, între teologie şi trăire, ci teologhisirea și exegeza sa sunt în slujba trăirii [duhovnicești], iar trăirea face posibilă și exegeza[, cât] și teologhisirea” duhovnicească, p. 231.

Autorul deplânge pe drept „îngusta metodă critico-istorică”, p. 231. Aspectul „harismatic și pastoral al exegezei”, p. 261. Coerența interioară a teologiei, p. 267.

Cuvântul viu și lucrător al Scripturii, p. 323. „experiența ascetică are efecte cu totul nemijlocite asupra gândirii teologice”, p. 33o. „Sfântul Grigorie însuși dă dovadă în opera sa de o vastă cultură teologică și profană, pe care nu se sfiește s-o afișeze”, p. 337-338.

p. 340: „caracterului bisericesc al exegezei”.

Autorul și-a atins scopul prestabilit al lucrării, dar nu m-a convins cu citarea textelor din Sfântul Grigorios. El le-a preluat în mare parte și nu le-a tradus personal. Și a venit cu idei prestabilite și le-a introdus în discuție, în loc să deducă din textele Sfântului problemele de discutat. Însă stilul lucrării e plăcut și cursiv, pentru că e scrierea unui om preocupat din interior de viața duhovnicească.

Absența

Justin Remes[1] își numea ultima carte, publicată în 2020, Absence in Cinema: The Art of Showing Nothing. Titul cărții sale vine de la zicerea lui Robert Bresson, director de film francez mort în 1999[2], cum că „Cinema is the art of showing nothing”, pe care autorul a pus-o ca epigraf al cărții[3].

Filmul se face undeva, în altă parte, și e văzut acolo unde vrei tu. Unde vrei să iei o pauză sau să îți vină somnul. El nu este o formă vizuală vie, o transmisie în direct, ci una moartă. Tocmai de aceea, îl poți confunda cu o poveste din trecut, pentru că este deja trecut, oricât de recent ar fi editat.

Prezența noastră în bazele de date ale instituțiilor de tot felul e una scriptică. Poți să fii sau poți să nu fii cu adevărat. Despre noi fiecare poate vorbi la trecut, chiar dacă suntem în viață. Pentru că istoria împreună cu alții îi privește pe aceștia ca date deja existente în memoria noastră. Și când mori, tu poți să fii perceput pe mai departe ca viu, pentru că memoria nu cunoaște moartea.

El pleacă și vine. Ea pleacă și se reîntoarce. Numai când stăm de vorbă, față către față, știm cu adevărat că cel din fața noastră există. Mai există. Pentru că îndepărtarea aruncă o urmă de neîncredere asupra existenței. Medierea unei convorbiri prin telefon sau în format video e plină de realitate în comparație cu filmul mort. Tocmai de aceea prinde tot mai mult teren transmisia live, care e plină de neprevăzut, în comparație cu forma înregistrată. Forma înregistrată e un film mut, pentru că nu poți vorbi cu actorii ei.

Cartea ne vorbește despre trecut. E un trecut prezent, la fel ca și filmul. Foamea după realitate naște experimentul live. Numai că experimentul nu se uită la detalii, ci e o trăire personală. Un experiment live poate atinge profund telespectatorii. Îi poate enerva, înspăimânta, indigna, entuziasma, bucura mult. Fiecare înțelege cât poate și cât decide să privească. Stingerea telefonului sau a computerului înseamnă o altă parte a vieții noastre. Tot ceea ce am văzut mai înainte poate să nu aibă de-a face mai deloc cu viața noastră. Care și ea este o absență pentru ceilalți. Tot ceea ce e privat ne face absenți din viața altora.


[1] A se vedea: https://iastate.academia.edu/JustinRemes/CurriculumVitae.

[2] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Robert_Bresson.

[3] Conform cărții pe care o am în format EPUB.

Predică la Duminica a XXXIII-a după Cincizecime [2021]

Iubiții mei[1],

„smerenia, contrar mândriei, [ne] deschide inima [noastră] într-o mișcare de dragoste către întreaga făptură. [Pentru că] ea se desfătează văzând pe ceilalți în slavă”[2], în slava lui Dumnezeu. Smerenia ne deschide inima noastră spre oameni și spre întreaga creație, pentru ca să le vedem pe toate în profunzimea lor. Și pentru că le vedem pe toate în profunzimea lor, noi ne bucurăm de modul în care Dumnezeu ajută pe fiecare om în viața sa, dar și fiecare făptură a Lui în parte.

Însă, dacă smerenia este o continuă ieșire iubitoare spre alții, o continuă îmbrățișare a oamenilor, mândria ne închide inima și ne îndepărtează de oameni. Și ne îndepărtăm de toți, pentru că îi disprețuim pe oameni în inima noastră. Și îi disprețuim, pentru că ne credem centrul universului și nu vrem ca un altul să fie „mai bun” decât noi. Și asta când noi ne credem „mai buni” decât alții, fără să fim în fapt…

Și pentru că e o vedere exclusivistă, pentru că e o închidere în sine, mândria privește pe deasupra oamenilor și îi disprețuiește pe toți, ca și când i-ar cunoaște pe fiecare în parte [Lc. 18, 11], pe când smerenia privește în sine și spre pământ, având conștiința păcătoșeniei proprii, și cere milostivirea lui Dumnezeu [Lc. 8, 13].

Și când ceri mila lui Dumnezeu, atunci vrei mila Lui pentru toți oamenii. Când ceri mila Lui, atunci îți vezi rănile tale, bolile tale, patimile tale, și înțelegi că de acest rău care te-a afectat în mod profund ontologic, de acest rău care a intrat adânc în ființa ta, însă cu voia ta, nu poți scăpa decât cu ajutorul lui Dumnezeu. Pentru că păcatul ne omoară duhovnicește mereu, dar înviem numai cu ajutorul lui Dumnezeu. Pentru că numai mâna iubirii Sale de oameni ne poate scoate din Iadul cel mai de jos, de unde am căzut prin păcatele noastre cele rele.

Perspectiva încrezută, orgolioasă asupra istoriei și a prezentului e una care se fundamentează pe distanța față de realitatea oamenilor. Pe privirea de la distanță a lor. Cunoști date, cunoști anumite amănunte despre oameni, dar îți place să crezi că această perspectivă parțială și mioapă a ta este „realitatea” oamenilor.

Însă fiecare om are povestea lui de viață! Fiecare om este o lume care se cere cunoscută prin apropierea iubitoare de el. Ca să cunoști realitatea oamenilor trebuie ca ea să ți se reveleze și din partea lui Dumnezeu, cât și a lor. Fapt pentru care, numai prin prietenia și iubirea față de oameni, și luminat de Dumnezeu, poți să înțelegi cine sunt oamenii și de ce trăiesc cum trăiesc și de ce au făcut și fac lucrurile pe care le-au făcut și le fac. Pentru că trebuie să afli ce a stat și stă la baza faptelor lor.

Una vezi din afară, de la distanță, și alta vezi din intimitatea reală cu oamenii! Pentru că realitatea oamenilor nu este exterioară lor, ci interioară lor. Și când vrei să judeci faptele unui om, după ce îl cunoști în mod real, atunci vezi că răul lui e amestecat cu binele lui, și că adâncul lui îți cere să îl iubești și să îl ierți și să te rogi pentru el și nu să îl condamni. Pentru că el, confratele tău, are nevoie de înțelegerea și de rugăciunea ta, și amândoi aveți nevoie de mila și de ajutorul lui Dumnezeu.

Apropierea de oameni te bulversează și te schimbă cu totul. Cât timp crezi că știi cine sunt oamenii, încă nu ai învățat să-i iubești. Dar când începi să îi iubești în mod real, atunci nu îi mai condamni nici pentru păcatele strigătoare la cer pe care le fac, pentru că inima ta e îndreptată spre mântuirea omului, spre binele lui, și nu spre excluderea lui. Căci bunătatea ta față de el e consecința iubirii pentru el și nu a indiferenței față de păcatele sale. Da, păcatele lui sunt mari și merită certat pentru ele! Dar omul e dincolo de păcatele lui. Omul se poate scutura imediat de păcatele lui așa cum scuturi haina de praf. Tocmai de aceea, păcatele nu îl definesc pe om, ci pocăința e cea care ne definește și ne umple de frumusețe. Pentru că vameșul s-a coborât de la templu îndreptat [δεδικαιωμένος] [Lc. 18, 14, BYZ], tocmai prin pocăința lui.

Când privești numai la tine și te gândești doar la binele tău, atunci ești cocoșat și însingurat, ești baricadat în propria ta casă interioară, în sinele tău. Pentru ca să vezi perspectiva lui Dumnezeu asupra ta, trebuie să ieși din tine și să urci în templul Său, ca să I te rogi Lui [Lc. 19, 10]. Și urcarea în templu e pocăința ta pentru păcatele tale! Pentru că numai pocăința știe să se roage cu adevărat.

Tot ceea ce facem fără pocăință și fără iubire, facem mașinal, fără folos interior. Pentru că privim pe deasupra oamenilor și a lucrurilor de zi cu zi, dar nu ne adâncim în noi înșine. Însă pocăința e coborâre adâncă în noi și rămânere în noi pentru a ne ruga Domnului! Cel care se pocăiește poate merge oriunde, pentru că el slujește mereu Domnului, neîncetat. El e înăuntrul său și nu bate câmpii! Noi, cei care ne imaginăm tot felul de lucruri „mari” despre noi înșine, pierdem timpul degeaba, pentru că numai coborând în noi înșine ne umplem de slava lui Dumnezeu. Căci în afara noastră nu găsim binele care ne odihnește. Pentru că slava lui Dumnezeu e binele care ne odihnește și acum, dar și veșnic.

Îndreptarea e duhovnicească! Dumnezeu e Cel care ne îndreaptă interior prin slava Lui. Și ne ridică în picioare și ne face liberi și ne face să stăm drepți duhovnicește prin pocăință, prin recunoașterea de sine și prin cererea continuă a milei Lui. Pentru că nu suntem Drepți înaintea Lui decât atunci când ne considerăm păcătoși. Conștiința vie a păcătoșeniei personale face parte din pocăința noastră, alături de rugăciunea continuă, de spovedirea continuă a păcatelor, de împărtășirea sacramentală continuă cu Domnul și de toate faptele evlaviei dumnezeiești.

– Putem să inventariem faptele altora și să vorbim despre ele?

– Da, putem! Însă nu putem fi niciodată categorici în ceea ce îi privește pe oameni. Pentru că noi nu știm, cu adevărat, adâncul omului și nici ce dorește el cu adevărat. Căci el, cel de ieri, astăzi poate fi altul, iar noi am rămas în mintea noastră certându-ne cu el, cel de ieri. Continua mobilitate interioară a oamenilor e darul lui Dumnezeu pentru împlinirea și mântuirea noastră. Căci noi putem alege binele lui Dumnezeu și să îl lucrăm în multe feluri, după cum putem să alegem să facem răul în multe feluri. Însă binele, cel făcut cu toată voia noastră, e cel care ne definește.

Răul ne depersonalizează, ne urâțește, ne desfigurează interior, pe când binele e cel care ne umanizează și ne îndumnezeiește. A alege contrar voii lui Dumnezeu înseamnă a alege să cobori și să rămâi în Iad, în chinul tău cel veșnic. Tocmai de aceea, a alege Iadul e cea mai mare neîmplinire, una veșnică. Pentru că alegi să nu ai nimic din frumusețea, din curăția și din sfințenia oamenilor. Alegi să nu ai nimic de-a face cu iubirea și cu comuniunea, ci numai cu urâtul și cu disperarea și cu deznădejdea. Iar dacă nu alegi viața cu Dumnezeu, ai ales deja Iadul.

Căci, iubiții mei, alegerea lui Dumnezeu înseamnă viața continuă cu El. Dacă Îl alegi pe El ești mereu în Biserica Lui, ești mereu în slujirea Sa, ești mereu învățat de El cele ale Sale, ești mereu umplut de bucuria Lui cea veșnică. Viața cu Dumnezeu nu e anostă, nu e întunecată, nu e fără bucurie, ci e plină de noutate și de împlinire dumnezeiască. Pentru că înțelegi mereu tainele Lui, te umpli de iubirea și de pacea Lui, Îi slujești Lui cu evlavie și cu recunoștință, și te simți împreună cu toți oamenii și nu deasupra lor sau în indiferență față de ei.

Pentru că viața de comuniune a Bisericii e viața noastră de zi cu zi, iar noi ne simțim cu toții părtași slavei lui Dumnezeu. Slava Lui e bucuria și pacea noastră, e înțelepciunea și sfințenia noastră. El, prin slava Sa, ne face să nu ne simțim singuri și triști. Pentru că împreună cu El noi avem totul, fiindcă El e viața noastră. Și pentru că El e cu noi, nu ne simțim bine făcând răul, ci numai făcând binele care ne sfințește.

Și noi spovedim tot păcatul, tot răul din noi înșine, pentru ca să ne curățim de el. Căci vrem ca El, în mod deplin, să fie cu noi și în noi prin slava Lui, și să ne mutăm împreună cu Sfinții și Îngerii Lui. Perspectiva eshatologică împlinitoare a vieții noastre e perspectiva întregii creații. Pentru că noi mergem spre Împărăția lui Dumnezeu și nu spre un loc neștiut și neînțeles. Noi mergem spre Dumnezeu, atrași fiind de El la Sine, pentru ca să trăim împreună cu El veșnic.

Însă, dacă te omori prin păcatele tale și stai în starea ta de moarte sufletească până la sfârșit, viața ta e o continuă neîmplinire. Pentru că împlinirea omului e viața cu Dumnezeu, e viața sfântă. Și noi, pe oamenii care nu se pocăiesc, nu trebuie să îi condamnăm, ci să ne rugăm pentru ei cu durere, pentru întoarcerea lor, căci și așa suferința lor interioară e imensă.

Așa cum nu putem fi indiferenți față de cei bătrâni, față de cei singuri, față de cei suferinzi, ci încercăm să le înseninăm viața, tot la fel nu putem trece nepăsători peste dramele celor care nu Îl cunosc pe Dumnezeu. Sufletul lor e o rană vie! În adâncul lor, ei țipă după iubirea noastră! Căci un om necredincios e un om singur și bolnav în mod fundamental. E singur, pentru că nu Îl are pe Dumnezeu, și e bolnav ontologic, pentru că El nu l-a vindecat cu mila Lui.

De aceea, pentru toți însingurații pământului, pentru toți cei care nu L-au cunoscut pe Dumnezeul lor, noi trebuie să ne rugăm neîncetat. Ca ei să Îl cunoască pe El și Biserica Lui. Și să vină aici, împreună cu toți cei credincioși, ca să se vindece fundamental de neiubire. Pentru că Dumnezeu e Cel care ne învață să iubim și să ne sfințim viața și să ne bucurăm de curăția și de marea Lui transfigurare interioară.

Dumnezeu să binecuvânte drumul nostru spre Învierea Domnului, pe care îl începem azi! Să ne întărească pe toți în faptele evlaviei și ale curăției dumnezeiești, ca să ne nevoim pentru mântuirea noastră! Amin.


[1] Începută la 12. 17, în zi de joi, pe 18 februarie 2021. Cer înnorat, 8 grade, vânt de 11 km/ h.

[2] Arhimandritul Sofronie [Saharov], Nașterea întru Împărăția cea neclătită [neclătinată], cu trad. din lb. rusă de Ierom. Rafail (Noica), Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p. 225.

Psalmul al 90-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată

Bine e pentru tot omul
să fie-n viață cu Domnul
și să-I cânte sfântul nume,
ce e înalt peste lume!

Și din zori și până-n seară
să-Ți vestească mila-n țară
și-adevărul Tău cel sfânt
să îl strige pe pământ,
să îl cânte-n alăute
’n zece strune, în versuri multe!

Căci mi-ai făcut inima bună
de mă bucur împreună[1]
în sfintele Tale fapte,
ce-ai făcut cu bunătate.

Să-Ți fie, Doamne, mărite
lucrurile și slăvite!
Adânca Ta-nțelepciune
nimeni n-o va putea spune.

Omul fără minte-ntreagă
nu va putea să-nțeleagă
ale Tale sfinte fapte
ce-s de mâna Ta lucrate,

când păcătoșii, cu toană,
ieșiră ca iarba,-n goană,
și cu cei fărădelege
se-ntărâtară s-alerge,

ca să piară cu ocară,
să le iasă vestea-n țară.
Iar Tu, Dumnezeu[le] Sfinte,
ești tot mare ca-nainte!

Și vor pieri cu ocară
toți vrăjmașii Tăi din țară
și cei ce-s fărădelege
de pe pământ se vor șterge!

Iar steagul meu să ajungă
ca inorogul să-mpungă
și la vârsta cea bătrână
să petrec cu viață lină!

Și vrăjmașii de departe
să nu cuteze să mă caute,
nici să poată să îmi strice
când vor vrea să se ridice,

ca să piară cu ocară,
cu vicleșugul ce-l lucrară,
să li se-audă de nume,
când vor pieri de pe lume!

Iară Dreptul să-nflorească
ca finicul și să crească
și ca cedrul din Liban,
roditor din an în an!

La Domnu-n casă să se prindă
și floarea să și-o întindă,
cu vlăstare altoite,
peste curțile Lui sfinte,

să rodească în dreptate,
numai har și bunătate!
Și la vârsta cea bătrână
să petreacă viață lină,

și să spună în noroade
bunătățile Lui toate,
căci Domnul e cu dreptate
și la El nu-i strâmbătate!


[1] Cu Tine.