Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Căile ocolitoare

I. Eludarea Adevărului scripturistic

Facere 3, 6: „De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el.”

Există până astăzi ispita de a ajunge la fericire şi nemurire prin alte căi decât prin cea arătată şi poruncită de Dumnezeu: prin plăceri trupeşti – rodul e bun de mâncat –, prin estetică (artă, cultură) – rodul e plăcut ochilor la vedere – sau prin cunoaştere (ştiinţă, filosofie) – rodul dă ştiinţă.

Precum Sfinţilor Protopărinţi li s-a cerut, în Rai, să arate răbdare şi credincioşie, iar diavolul le-a inoculat că există o rută ocolitoare, mai uşor de străbătut, la fel şi omului după cădere şi nouă astăzi, de multe ori, ni se pare prea grea calea Crucii, prea anevoioasă şi căutăm alternative, neînţelegând că iubirea şi ascultarea este singura cale. După cum spunea Fer. Sofronie, ispita demonului a fost şi este „de a folosi tânjirea sa [a omului n.n.] firească spre vecinicia cea neschimbată, sugerându-i gândul de a putea dobândi acea căutată dumnezeire în afara acestui Dumnezeu aspru” [1].

Omului i se deschid în viaţă două căi. Una este cea a unui neîncetat povârniş, a unui urcuş care îţi umple toată fiinţa de răni şi de suferinţă care te aduce de multe ori în pragul insuportabilităţii, descrisă astfel de acelaşi dumnezeiesc Părinte: „Dumnezeu nostru, Acesta necontenit ne trage spre un suiş şi mai înalt, silindu-şi fiii a părăsi etapele trecute în suferinţe. El – este Atotbun, dar niciodată nu pare a fi mulţumit cu măsurile dobândite de noi. Iar durerea pe care omul o cearcă urmându-I pare să nu stârnească în El compătimirea pe care am aştepta-o noi” [2].

În astfel de momente uităm că El a fost pe Cruce, că a asudat sudori de sânge şi nu ne mai gândim decât la noi, că nu mai putem, că am ajuns la epuizare şi că El nu pare să ne audă şi să ne ajute. Iar suferinţa, nevoia, lipsurile şi durerile noastre sunt vizibile pentru cei din jur, care preferă asfaltul neted şi nu drumul pietros şi suişurile periculoase.

Cea de-a doua cale este cea pe care apucă oamenii cărora varianta alternativă li se pare un sado-masochism ilogic. Sunt cei care cred că pomul acestei vieţi pământeşti are un rod bun de mâncat şi care nu vor să dea „vrabia din mână”, răsfăţul unei vieţi uşoare, pentru o viaţă veşnică care zboară până să pună ei mâna pe ea, intangibilă, nepipăibilă.

Mai sunt şi cei care cred că rodul pomului acestei vieţi este plăcut ochilor la vedere, care apreciază plastic viaţa, care se hrănesc nu atât din gustul rodului, cât din vederea lui, nutrindu-se cu deliciile estetice ale existenţei.

Şi mai sunt şi aceia care se hrănesc cu ştiinţa pe care o dă mâncarea din rod, ştiinţa despre ei înşişi ca oameni căzuţi, aparadisiaci, şi despre viaţa în/ pe care o trăiesc, fără ca această ştiinţă să poată să deschidă vreun ochi spre veşnicie, decât în mod speculativ-teoretic şi subiectiv-fantezist.

Când oamenii au conştiinţa adevăratei lor ontologii, ca fiinţe create de Dumnezeu, şi a limitărilor proprii, atunci pot aprecia estetic realităţile vieţii sau se pot afunda în studiul ei, pornind de la un fundament real al observaţiilor şi judecăţilor lor, căci contemplaţia şi cunoaşterea sunt daruri de la Dumnezeu.

Când însă se socotesc pe ei înşişi ca puncte de plecare în cercetarea şi aprecierea existenţei, atunci amprenta narcisist-luciferică a rezultatelor este inevitabilă. Ei descoperă frumuseţea şi adâncul de cunoaştere pe care îl poartă cu sine rodul pomului – şi în rodul respectiv se descoperă mai ales pe sine –, dar la Autorul pomului, la Creatorul lui, la Cel ce are întru Sine unitatea plăcerii, a frumuseţii şi a cunoaşterii, nedivizată, nu se gândesc, pentru că sunt prea absorbiţi de adorarea de sine, de exerciţiile de admiraţie răsfrânte în mii de oglinzi ale aceleiaşi imagini de sine pe care o consideră auto-măgulitoare.

„Omul, simţind înlăuntrul său răsfrângerea, oglindirea Fiinţei Absolute, riscă să cadă într-o exagerată înţelegere de sine şi să caute ceva ce îi depăşeşte măsura. Aflându-se într-o astfel de aberaţie, el năzuieşte să se întărească în viziunea sa, socotindu-o greşit ca fiind adevărul despre sine. Anume aceasta este ce a suferit Adam, iar după el, mulţime din urmaşii săi au repetat şi repetă mai departe acelaşi păcat. (…) Însă fatala nebunie, care ne-a despărţit de dragostea Tatălui, poate şi trebuie să nască în noi o sfântă frică şi o rugăciune cu adânc plâns.” [3]

Cel care crede însă că a descoperit în sine frumuseţe şi cunoaştere, încât să-şi fie suficient, nu e în stare să plângă după Dumnezeu.

Adevărul crud – şi pe care nu suportă să-l audă cei mai mulţi – este că aceia care vor să ajungă nemuritori numai prin artă şi filosofie, dispreţuind Scripturile şi pe Dumnezeu, se consideră superiori „spiritualiceşte” celor ce au ca singur ideal împlinirea poftelor trupeşti, dar nu fac decât să numească produsele speculaţiei şi fanteziei lor „spirituale”, deşi ele nu au nimic de-a face cu spiritualul, cu duhovnicescul adică, ci sunt exact aceleaşi pofte trupeşti detestate în formele lor grosiere de manifestare, însă estetizate sau ideologizate sub aspectul unor teorii ştiinţifice şi/ sau filosofice.

Oamenii care îşi canalizează toată energia creatoare spre zonele estetice sau epistemologice ale vieţii, fără a „îngădui” transcendenţei să se încrucişeze cu orizontala existenţei terestre, cred că Dumnezeu e uşor de jignit şi că dacă L-au invitat afară din viaţa oamenilor, El a şi ieşit. Ei nu înţeleg că operează disecţii monstruoase asupra creaţiei care nu le aparţine, (dar pe care sunt convinşi că pot pune monopol), segmentând dimensiunea vieţii şi împărţind-o arbitrar şi autonomizant în etică, estetică şi filosofico-ştiinţifică, considerând că fiecare dintre ele există şi trebuie să existe independent, cu studiu şi formă de manifestare specifică (artă „pură”, ştiinţă sau filosofie autonome, etc.), împotriva Teologiei care respectă această tridimensionalitate ontologică a fiinţei umane şi a vieţii. Teologia are dimensiunea morală, cea estetică şi cea filosofică, unite în râvna ei iubitoare de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi de a înţelege creaţia Sa.

Primul însă care a efectuat acea operaţie dihotomică a fost diavolul – al cărui nume înseamnă tocmai „cel care desparte” – care a prezentat astfel realitatea încât să pară că e formată din însuşiri disparate, anume din plăcere, frumuseţe şi cunoaştere, fiecare în stare să nască o satisfacţie autonomă. El a secţionat realitatea, aşa cum cineva ar secţiona un om şi i-ar expune membrele, insistând că şi-au păstrat frumuseţea întregului. Anterior, el însuşi s-a secţionat pe sine de Dumnezeu şi de restul creaţiei, având aspiraţii de auto-determinare şi de auto-îndumnezeire. Iar după ce a eşuat, a vrut să-i afilieze şi pe oameni la nefericirea sa.

Diavolul i-a îndemnat pe primii oameni la cunoaştere, la a cunoaşte binele şi răul, învăţându-i însă să cunoască răul şi nu binele, în care ei trăiau plenar. Însă ei au greşit pentru că nu au cercetat şi nu au cunoscut de unde vine îndemnul, ci şi-au îndreptat (li s-a deviat) atenţia către ţinta pe care le-a indicat-o el, către rodul pomului, iar nu către a cerceta natura urâtă şi rea a sfatului demonic primit, pe care puteau să-l ignore dacă păzeau porunca Părintelui lor. La fel şi astăzi – şi oricând în istorie –, el opune în mintea oamenilor dispuşi să îl creadă, porunca lui Dumnezeu care este îndemn la prevedere (priveghere) şi la cunoaştere adevărată, şi cercetarea curioasă şi perfidă a lumii, discursivă şi autonomă (nu pentru că nu ar fi opozabile, ci pentru că vrea să îndemne spre cea din urmă), ascunzându-se în spatele bogăţiei de frumuseţe şi de cunoaştere pe care Dumnezeu a pus-o în creaţie, precum odinioară s-a ascuns în spatele pomului.

Amăgiţi de plăcerile vieţii, de frumuseţea lumii şi a lor înşişi, precum şi de panorama cunoaşterii ce se deschide ca un orizont nesfârşit, oamenii vor să Îl exileze pe Creatorul universului din viaţa lor şi din creaţia Sa, şi să purceadă la exploatarea frumuseţii şi la defrişarea tainei fără scrupule, fără înţelegere şi contemplare duhovnicească a lumii, doar de dragul de a se întări în credinţa că au sporit prin puterile proprii, că au ajuns prin ştiinţă şi tehnică, stăpânii invincibili ai universului, iar prin creaţie artistică, să se „măsoare” cu Dumnezeu.

Dar până nu renunţă la impresia falsă a puterii, prin care crede că poate să adauge universului şi sieşi frumuseţe sau că poate să cunoască fără rest tainele lumii, omul nu se poate apropia de plâns, de pocăinţă, de înţelegerea adevăratei sale firi şi de înveşnicire.

În această lume căzută, şi tocmai pentru că lumea a căzut prin mândrie, Dumnezeu S-a ascuns în smerenie şi în taină. În smerenie a venit şi Dumnezeu-Fiul pe pământ şi tot în smerenie Şi-a îmbrăcat şi cuvintele, Înţelepciunea cea negrăită şi neapropiată. Aşa încât cei smeriţi (iar smeriţi nu inseamnă necunoscători, ignoranţi sau aculturali sau refractari la cunoaştere ci cei care recunosc că fără Dumnezeu nu pot să cunoască nimic, iar enorm de mulţi au fost şi smeriţi, fiind în acelaşi timp mari teologi, gânditori, artişti, oameni de ştiinţă sau de cultură) găsesc calea cea adevărată, cea dureroasă dar dreaptă către Dumnezeu, cea care duce cu adevărat la Dumnezeu şi la veşnicie, la frumuseţe şi înţelepciune nepieritoare, nu drumurile ocolitoare, prin care omul vrea să-şi păstreze „demnitatea” de a nu fi condus de Părintele său, dar care pogoară în Iad şi în moarte veşnică.

Iar smerenia suferitoare e întotdeauna bucurie, frumuseţe şi înţelepciune, plină de har, unitară. Ea înseamnă a nu vrea să-L răneşti pe Cel Care ţi-a dat naştere şi Care te iubeşte fără margini şi a asculta de poruncile Lui, chiar dacă ţie ţi se pare că meriţi sau că e logic să ai sau să cunoşti ceva, sfâşiind şi ucigând creaţia Lui şi propria ta inimă, ca un animal sălbatic, fiind sălbăticit de patimi şi de răutate demonică.

Ea, smerenia, e frumuseţe în toţi cei ce vor să se umple de frumuseţe şi adâncă ştiinţă în toţi cei care vor să cunoască şi să cerceteze cu conştiinţă. Ortodoxul iubeşte adevărul, frumosul şi cunoaşterea fără să le separe între ele, fiindcă e smerit şi nu vrea să omoare frumuseţea creaţiei, dezmembrând-o anarhic.

Din înşelarea amarnică, în care mulţi am căzut şi cădem, Dumnezeu ne-a dat o ieşire smerită, necunoscută de orgoliul lumii: rugăciunea cu adânc plâns, cunoaşterea cu lacrimi, truda căutării adevărate, redescoperirea prin pocăinţă a frumuseţii şi a înţelepciunii dumnezeieşti sădite în toată creaţia şi în noi înşine, ca temelie şi pecete fiinţială. Frumuseţea, desfătarea şi înţelepciunea de care este plină toată creaţia, trebuie contemplate ca una şi ca ceea ce conduce mintea şi sufletul omenesc spre iubirea şi cunoaşterea Ziditorului său, Cel ce este, Fiinţa Însăşi, Tot ce este mai frumos şi mai vrednic de cunoscut şi de dorit pentru om, mai presus de tot universul acesta care are început şi sfârşit, Dumnezeu Însuşi Care satură şi dăruieşte nesăturare, Care potoleşte setea şi umple de dor nesfârşit.

Iar omul e nemuritor doar dacă are un dor veşnic.

II. Câteva gânduri despre calea estetică

În capitolul dedicat lui Dante din „Canonul occidental”, Harold Bloom scrie că „măreţia canonică a lui Dante nu are, până la urmă, nici o legătură cu Sfântul Augustin sau cu (…) adevărurile religiei creştine” şi că „singurul teolog important pentru Dante: Dante însuşi” [4]. Aşezând în scris „cea mai poetică dintre toate idolatriile” [5], Dante „îşi celebrează propria putere de reprezentare” [6].

Ceea ce spune Harold Bloom despre Dante Aligheri este însă valabil pentru orice artist, cu precădere pentru cei geniali, că „nu va recunoaşte că opera lui este ficţiune, ficţiunea lui supremă. El o va considera adevărată universal şi atemporal” [7]. În cazul de faţă, credinţa catolică nu mai are un cuvânt greu de spus în faţa ficţiunii: raiul, purgatoriul şi iadul catolic sunt surclasate de imaginaţia poetului.

În ultimă instanţă însă, Raiul şi Iadul, a căror realitate este revelată de Biserica Creştină, ajung să aibă prea puţină importanţă în faţa virtualităţii, a puterii de a fantaza despre ele. Pentru că ceea ce a adus Renaşterea, sub patronajul înalt al papilor şi a cardinalilor romano-catolici, a fost tocmai înlocuirea tradiţiei şi a revelaţiei Sfinţilor despre realităţile cele mai presus de fire, cu palida imaginaţie umană, exprimată însă foarte fastuos în opere de artă. Biserica Catolică avea însă nevoie de fastuosul uman, pentru că nu mai simţea minunea prezenţei harului în viaţa sa, pentru că se simţea golită interior de orice resursă harică, întrucât a considerat că harul lui Dumnezeu este ceva creat şi l-a îndepărtat, prin urmare, de la sine.

Când Biserica Catolică este lăudată în dauna Bisericii Ortodoxe, pentru „înţelepciunea” sa de a patrona artele frumoase şi a le încuraja, în speţă este lăudată superbia de a îngădui inventarea unei realităţi care să concureze revelaţia evanghelică, invenţie care (culmea!), alegându-şi subiectele (suntem în perimetrul Renaşterii) din revelaţia biblică, o eclipsează în ochii publicului, pentru a propune propria sa viziune, încărcată de concepţii şi de patimi umane. Iar când Biserica Ortodoxă este criticată pentru „lipsa de imaginaţie” şi de voinţă spre deschiderea culturală, este de fapt regretat curentul de evlavie care a stăvilit, mult timp, în ţările ortodoxe, avântul sfidător exprimat inclusiv artistic, de a-L înlocui pe Dumnezeu cu omul, sau aşa cum spune Sfântul Iustin Popovici (acuzând arianismul catolic), pe Dumnezeu-Omul cu omul.

Este evident că ceea ce inventează artistul nu este altceva decât o nouă religie, în care zei sunt personajele (literare sau plastice), iar zeul suprem din panteonul acestei religii este însăşi capacitatea sa de creaţie. Nici măcar artistul însuşi, ca om, ci virilitatea sa creatoare, inspiraţia sa, a cărei sursă o va identifica – metaforic – în muze, în Apolo şi în toţi zeii antichităţii clasice greco-romane, în acei zei pe care mai bine de un mileniu de creştinism, înainte de Renaştere, i-a deconspirat ca demoni. Artistul are pretenţia, prin opera sa, de a „fi întrecut orice altă creaţie a naturii sau a artei”, înlocuind adevărul că „doar Dumnezeu, prin intermediul Bisericii Sale putea crea şi susţine o frumuseţe dincolo de natură şi de artă” [8].

Îndrăgostiţi „veşnici”, într-o lume în care fidelitatea devine o „erezie”, artiştii se închină la iubirile lor în acelaşi mod în care strămoşii lor ortodocşi se închinau la Dumnezeu şi la Sfinţi în icoane, şi ca să fie şi mai limpede, le pictează pe aceste în icoane şi tablouri în locul Sfintelor care trebuia să fie reprezentate acolo sau le oferă ipostaza de călăuzitoare în Rai, precum Dante lui Beatrice, deşi „Dante, ca poet, nu-şi punea problema mântuirii Beatricei” [9]. Faptul că artiştii se închină la propria imagine despre Dumnezeu şi despre iubire ne este sesizat de indiferenţa lor impardonabilă şi incredibilă faţă de adevărata mântuire a celor pentru care îşi proclamau iubirea cea mai arzătoare, mai devoratoare. În asemenea condiţii, Divina comedie nu mai este o „metaforă”, un produs nevinovat al imaginaţiei şi al aspiraţiei umane creatoare, ci o substituire a Evangheliei.

Harold Bloom recunoaşte că, „de la Simon Magul, ereticii îşi ridicaseră iubitele la demnitatea ierarhiilor cereşti, aşa cum Simon însuşi, un prim Faust, o proclamase pe Elena, o prostituată din Tir, la rangul de încarnare a Elenei din Troia” [10]. Criticul american acceptă că, din punct de vedere creştin, lucrurile se prezintă sub forma unei cumplite erezii şi blasfemii. Artistul îşi deifică persoana iubită, o „înnemureşte” în propriul panteon – sau mai degrabă îşi deifică propria lui proiecţie fantezistă, pătimaşă, despre iubire, fără legătură cu Iubirea care este Dumnezeu Însuşi – dar niciodată nu îşi pune problema mântuirii ei sau a lui însuşi. El se mântuieşte şi se înveşniceşte pe sine însuşi şi pe cine vrea el, transportându-se în edenul propriei creaţii mentale, fără a-şi ridica întrebări asupra a cât de logic sau de pertinent este gestul său „artistic”. El ridică metafora la nivel de realitate şi nu se preocupă de urmări. În ultimă instanţă, inventează o altă cale de mântuire, menită să „boicoteze” Calea. „Dante era interesat de realizarea sa poetică, privită ca o cale spre Dumnezeu” [11], ca un drum lăturalnic, din momentul în care Hristos a spus clar: Eu sunt Calea.

Glasul acesta, care îi îndeamnă pe oameni la a inventa subterfugii, făgaşe prin care să evite Calea pe care ne-a spus Dumnezeu să mergem, nu este nou, el a mai răsunat şi în trecut, chiar pe când omul nu părăsise Raiul: „Veţi fi ca Dumnezeu” (Fac. 3, 5). Omul care îl crede, înţelege că există o altă posibilitate de mântuire, o posibilitate de a se mântui singur, în afara lui Dumnezeu. Un astfel de om este şi artistul sau omul de cultură care crede că, dacă rodul minţii lui este plăcut ochilor la vedere, este automat şi mântuitor, nedându-şi seama că investeşte cu funcţie soteriologică un adevăr inventat, sugerat de o voce care are numai interesul să-l denigreze pe om, să-l clatine din ontologia lui asumată ipostatic şi mântuită de Dumnezeu.

Rodul estetic este expus ca o hrană spirituală veritabilă, aşa cum un fruct de plastic, chiar şi foarte frumos, ar fi socotit apt de a înlocui mâncarea naturală. El trebuie să fie hrană spirituală pentru artist însuşi şi pentru mulţi care îl „culeg” (deşi artistul se are în vedere, în mare parte, numai pe sine însuşi) şi trebuie să aducă nemurirea şi deificarea sa şi a altor „aleşi”, într-un context în care acesta este privilegiat, ca şi creator. Întorcându-ne la Dante, pe care l-am luat drept prototip al artistului „luciferic”, poemul său „nu e nici adevăr, nici ficţiune, ci doar cunoaştere dantescă”, şi pe care „uneori o numim iubire” [12].
Rodul creaţiei sale, Beatrice, „apare iniţial doar poetului ei, Dante, iar prin el vine spre cititorii săi” [13], cititorii fiind doar umili adoratori nu numai ai creatorului artist, ci şi ai creaţiei, ai imaginaţiei sale. Iar „noi nu suntem Dante şi nu putem scrie Divina Comedie, fiind conştienţi în final doar de pierderea suferită. Beatrice este diferenţa între nemurirea canonicităţii şi această pierdere” [14].

Pentru noi, ca cititori sau admiratori ai unei opere, nu există vreun loc aparte în raiul dantesc şi nici în vreun alt paradis fantastic, nu putem decât să conştientizăm frumuseţea pe care n-o avem şi să rămânem adoratorii ei umili de la distanţă. Neputând fi şi noi artişti, pentru că „harul” de creator nu este transmisibil, rămânem cu gustul amar al „impotenţei” creatoare sau al insatisfacţiei existenţiale, cu regretul că nu suntem atinşi de aripa inspiraţiei, ocoliţi de „muze” şi abandonaţi, în final, mortalităţii, de către zeul-autor care nu se coboară să ne smulgă din „latura şi din umbra morţii”, aşa cum o face Hristos. Hristos, izvorul a toată frumuseţea şi Frumuseţea Însăşi, poate însă a dărui frumuseţe oricui o cere de la El. Idolatria artistică însă, nu poate decât să zdruncine conştiinţa celor care vor să atingă perfecţiuni inexistente.

Nemaiavând experienţa harului adevărat, a bucuriei de a trăi viaţa dumnezeiască, pentru că nu credem în ea, ajungem să ne refugiem în surogate umane de frumuseţe şi să ne căutăm nemurirea şi fericirea veşnică în paradise iluzorii. Popularea lor cu personaje este o altă „înşelare a ochiului”, spre a ne face să credem în densitatea umană care s-ar putea propaga în asemenea spaţii virtuale. „Se roagă altcineva Beatricei în afară de Dante, Pelerinul Eternităţii?” [15]. Nu, pentru că a exista la modul imaginar în raiul lui Dante nu este sinonim cu a exista în Raiul lui Dumnezeu.

Şi chiar şi atunci când Dante se roagă Beatricei, ea nu este decât „proiecţia idealizată a singularităţii lui Dante însuşi, a punctului său de vedere, ca autor, asupra propriei opere” [16]. Această ipostază ni se pare că seamănă mult cu cea eminesciană în care „pururi tânăr, ochii mei înălţam visători/ La steaua singurătăţii”. Artistul de geniu se proiectează deasupra lumii, superior ei şi, în acelaşi timp, apt de a se mântui pe el însuşi fără Dumnezeu. „Mândria nu este o virtute creştină, dar a fost întotdeauna o calitate esenţială a marilor poeţi” [17] şi orice artist „porneşte cu mândrie spre paradis” [18], într-o incursiune babilonică individuală.

Cei ce refuză, ca nedemn, gestul de a se prosterna înaintea lui Dumnezeu, dar în schimb, aleargă să se închine artei, rodului plasticizat al imaginaţiei umane – pentru că închinarea la artist le repugnă tot la fel de mult, din cauza egoismului fulminant –, aceştia sunt cei care visează, ei înşişi, în mod invariabil, la ipostaza de „zei”, de prezenţe deificate în panteonul culturii.

Însă, atât creatorului, cât şi admiratorului său închis în ţarcul idolatriei, nu-i rămâne decât dezamăgirea, singurătatea în spaţii debusolant de infinite ale veşniciei nefericite, în afara singurei vieţi adevărate a lui Dumnezeu, pe care El ne-a oferit-o şi nouă.

III. Despre facilul pierderii eternităţii la rulete metaforice

Domnul Gabriel Liiceanu reitera recent la televizor, urmându-l pe Noica, ideea că „dacă trebuie să cauţi o miză a eternităţii, o găseşti în cultură” [19].

Nu există îndoială că intelectualul, omul de cultură care înlocuieşte calea evanghelică, cu propria sa opţiune raţionalist-filosofică, caută eternitatea, nemurirea, deşi nu îl suportă pe colegul său de cursă lungă, teologul. Omul de cultură, literatul, artistul, filosoful a fost întotdeauna şi rămâne obsedat de veşnicie ca unul care n-o are, care se simte prizonier al imanenţei, sugrumat de perspectiva senectuţii şi a morţii, umilit de colbul perisabilităţii care se aşterne indiferent peste toate lucrurile care îl înconjoară şi care ameninţă să transforme în pulbere şi producţiile sale, comorile sale de cultură, mai mult au mai puţin, mai devreme sau mai târziu. El e supărat că Dumnezeu nu îi dă dreptate, că nu păstrează nenimicite în istorie toate creaţiile sale, că nu are siguranţa „înmărmuririi” eterne în palatele gândirii construite cu obstinaţie.

Ar dori ca ficţiunea artei sau a cugetării sale, a operelor sale, să părăsească paginile înnegrite de gânduri şi să devină realitate, o realitate nemuritoare în care el să trăiască, pentru că i se pare frumoasă, pentru că i se pare că i se potriveşte, pentru că e construită de el pentru el singur şi crede că e mai oportună decât Raiul lui Dumnezeu, pentru că îl înfioră îndumnezeirea pe care n-o înţelege şi de care se teme, crezându-se rejectat, dacă el nu are sensibilitate şi atracţie pentru ea.

Ar dori ca H. C. Andersen să trăiască veşnic în basmele sale şi să nu moară nebun, la fel van Gogh, la fel Nietzsche, ar dori ca Eminescu să trăiască pururea în păduri de mesteceni lângă izvoare cristaline şi sub bolţi de tei în floare şi să nu se stingă bolnav şi părăsit de toată lumea. Nu ca Dumnezeu să îi ierte şi să le dăruiască păduri nemuritoare şi lăcaşuri veşnice în Împărăţia Sa, ci ca aceia să rămână veşnic în palatele de cleştar ale plăsmuirii minţii lor. Pentru că, la rândul său, fiecare vrea să trăiască în „nemurirea” lui.

Însă ei nu ştiu sau nu vor să afle sau să admită că tradiţia care a păstrat revelaţiile dumnezeieşti ale oamenilor Sfinţi începând de la Sfântul Adam, apoi Sfânta Scriptură şi revelaţiile dumnezeieşti care au urmat, din cărţile Sfinţilor Părinţi sau din Vieţile Sfinţilor, sunt unicele surse din care a aflat omul despre frumuseţi mai presus de fire şi de la care pornind, a fantazat despre lucruri pe care mintea nu poate să le conceapă fără ajutor supranatural. Înţelepciunea, ca şi sensibilitatea poetică, sunt mari daruri dumnezeieşti, amprente divine în fiinţa umană, dar ele sunt „mirosuri” după care prindem urma veşniciei, „urmele” lui Dumnezeu pe pământ şi în univers, indicii către nemurire, nu configuratoare ale veşniciei. Nu veşnicia are chipul frumuseţii pământeşti sau al frumuseţii ideale umane, ci invers. Însă atunci când afirmăm că trăsăturile dumnezeieşti sunt de fapt ale noastre, atunci suntem cu adevărat lipsiţi de originalitate şi plagiatori, atunci suntem demonici, luciferici.

Ce presupune, aşadar, a aşeza miza nemuririi pe cultură? Nimic altceva, decât a crede că ficţiunile ar putea deveni realitate, că gândurile omeneşti, care par înalte şi sublime, au o şansă să FIE ele ADEVĂRUL. Noi nu ştim care este Adevărul, zic oamenii de cultură neafiliaţi în mod intim la învăţătura Bisericii, (deşi unii dintre ei pot să fie şi să se declare ortodocşi), să dăm deci o şansă tuturor adevărurilor care se bat pentru întâietate, care se înghesuie în panteonul culturii, poate că unul din ele este Adevărul şi am câştigat miza.

Să punem, deci, miza pe cultură, ţintind eternitatea, zic ei (extrapolăm formula Noica – Liiceanu pentru a caracteriza o comunitate de oameni de cultură mult mai largă), fără să-şi dea seama poate, că ne trădează un ingredient esenţial al caracterului lor: incertitudinea. Ei nu cred în gândirea lor şi în propriile producţii mentale la fel cum crede ortodoxul adevărat în Dumnezeul său şi în învăţătura Bisericii sale. Ei invidiază liniştea lui şi se arată dispreţuitori faţă de neclătinarea lui în orice adiere ideatică, deşi nu au decât procente minimale de certitudine. Şi atunci, în mijlocul avalanşei de interogaţii existenţiale, care îi macină interior (uneori până la disperare), vine soluţia aparent liniştitoare de conştiinţe: să mizăm pe adevărul nostru – poate că sorţi nevăzuţi vor extrage din urna morţii veşnice numele noastre pentru a ne face nemuritori şi vom câştiga pariul cu eternitatea.

Făcuse şi Pascal un pariu pe Dumnezeu, care e bun din punct de vedere logic, dar un creştin ortodox nu gândeşte numai în astfel de termeni economici, negustoreşte: nu, noi nu credem în Dumnezeu pentru că am mizat sau am pariat pe Dumnezeu şi aşteptăm să vedem dacă ne iese miza, ci pentru că avem certitudinea absolută că altă miză nu mai există. De altfel, Pascal propunea pariul pe Dumnezeu pentru atei, nu pentru credincioşi.

Domnul Liiceanu înnsuşi mărturisea, în „Jurnalul de la Păltiniş”, că Noica, confruntat cu perspectiva morţii, după ce făcuse de multe ori apologia seninătăţii socratice în faţa celui mai mare vrăjmaş al omului, se purta cu totul aiurit şi neliniştit: „Pe el, care făcuse apologia bătrâneţii ca fiind punctul absolut de acumulare al vieţii, din care este firesc să se răsfrângă sensurile ei cele mai adânci, pe el care se mirase cum de nu a învăţat omenirea cultă, de şapte mii de ani încoace, să moară, pe el care mă uimise prin neomenescul sau supraomenescul lui, prin tot ceea ce făcea sau simţea altfel decât se face sau se simte îndeobşte, l-am descoperit tremurând, pălăvrăgind, chicotind, ameninţând şi plângând – bătrâneşte şi omeneşte deopotrivă.” [20].

Altfel spus, Noica însuşi a infirmat, cu pilda vieţii lui, că miza pe cultură ar fi câştigătoare. Cu toate acestea ucenicul, plăcându-i modelul paideutic patristic, considera însă că nu i se potriveşte poposirea în regăsirea de sine a fiului, ieromonahul Rafail Noica, ci căutarea nesfârşită şi peregrinările fără ajungere undeva, dorinţa de „glorie a spiritului asistată de Dumnezeul culturii” [21].

Credincioşii ortodocşi, conştienţi de darul credinţei lor, nu mizează pe Dumnezeu, pentru că a miza înseamnă a crede că ar mai fi şi alte „numere” câştigătoare şi că eternitatea se câştigă la loteria hazardului, hazard care el însuşi exclude credinţa în Dumnezeu şi în pronia Sa, şi atunci am fi sofişti şi absurzi. Creştinii ortodocşi cred în mod absolut în Dumnezeu şi nu îşi pun viaţa şi soarta veşnică în mâinile unor raţionaliste îndoieli carteziene care să formuleze paradoxal certitudini, ci în realitatea vieţii duhovniceşti exprimată de formula patristică: iubesc, deci exist. Iubesc pe Dumnezeu, iubesc pe oameni şi toată creaţia, deci exist. Şi iubesc, pentru că Dumnezeu este Iubire, iar noi suntem chipul Lui şi toate potenţele creatoare ale fiinţei noastre nu sunt decât actualizarea acestui Chip, după cuvintele Sfântului Iustin Popovici.

Trebuie să spunem aici că multe nume mari, de oameni ai culturii sau ai ştiinţei, care se revendică a fi ai lui Hristos şi ai Bisericii, sunt adesea confiscate pentru domeniul exclusiv al culturii de-transcendentalizate, din simplul motiv că ei n-au fost teologi cu diplomă sau cu operă şi, din modestie, nu au făcut din credinţa lor intimă un motiv de expunere publică repetată, ceea ce face ca urmaşii să le distorsioneze adevărul vieţii şi să le amintească doar în treacăt apartenenţa şi adeziunea la credinţă.

Un singur exemplu de confiscare a adevărului în detrimentul credinţei şi al teologiei, deosebit de grăitor pentru istoria şi cultura noastră, e că toţi marii gânditori din ceea ce se numeşte Evul Mediu românesc, deci şi cronicarii, sunt numiţi exclusiv „cărturari” şi „filosofi”, iar operele lor, „filosofice” şi „umaniste”, deşi este strigător la cer de evident că aceste opere sunt grele de teologie, de morală şi de conştiinţă creştin-ortodoxă. „Divanul” lui Dimitrie Cantemir este o operă curat teologică şi nu filosofică, cum s-a încercat a se acredita, iar puritatea dogmatică ortodoxă a cosmologiei sale este de necontestat; la fel şi poemul „Viaţa lumii” al lui Miron Costin, este un poem teologic, şi în intenţia declarată a autorului şi în elaborare. Dar când dimensiunea ortodoxă, etică şi teologică, a gândirii lor este remarcată, acest lucru se face aproape întotdeauna cu o pronunţată nuanţă peiorativă, depreciativă.

Mai mult decât atât, în viziunea domnului Virgil Cândea, segmentul modern al culturii noastre se comportă subversiv şi sabotor faţă de secolele trecute de cultură creştină, întemeiată pe Evanghelie: „Cultura românească, în tot ce are ea specific şi major este o cultură creştină, întemeiată pe Evanghelia înţeleasă ca Scriptură sacră şi mesaj. Se poate reconstitui această cultură de cel puţin şapte secole prin documente şi izvoare narative. Perioada precedentă ne este accesibilă prin monumente şi inscripţii, sau prin mărturii străine. Ultimul secol, al secularizării şi înstrăinării de tradiţie, nu este relevant pentru identitatea creştină a culturii romaneşti. (…) Subliniind rolul Evangheliei în cultura românească, nu vom trece sub tăcere modul în care acest rol a fost afectat, ca şi în alte parţi ale lumii, de progresul secularizării în epoca modernă. Există o opinie necritică privind daunele spirituale provocate de ateismul oficial din România în perioada. În realitate, secularizarea culturii elitelor din România începe cu cel puţin un secol înainte, ea se afirmă în timpul revoluţiei din 1848. Dupa această dată, reformele politice, culturale, educative, operate sub influenţa ideilor apusene, provoacă o ruptură dramatică în cultura românească. Partea ei tradiţională, creştină, inspirată de Evanghelie se refugiază în Biserică şi monahism dar, deşi covârşitor majoritară, nu are putere in politica oficiala. Aceasta va fi obţinută în deceniile următoare de o minoritate educată în Occident (liberală), apoi de altă minoritate educată în URSS (comunistă), amândouă adversare Tradiţiei creştine, deşi din atitudini politice iremediabil adverse. Cazul este tipic pentru varietatea acţiunilor şi chipurilor subversiunii în lumea de azi.” [22]

Artiştii de marcă, oamenii de cultură moderni, care şi-au exprimat aderenţa la credinţa ortodoxă, sunt oarecum împinşi spre periferia culturii, „certaţi” pentru lipsa de „deschidere”, pentru rămânerea într-un „cerc închis” al religiei şi al Bisericii. Ca să nu mai vorbesc despre membrii clerului bisericesc, care sunt „excluşi” de la cultură şi întotdeauna de la a fi citaţi în lucrările cărturarilor atei, chiar dacă unii dintre ei, precum Fer. Dumitru Stăniloae, a gândit dumnezeieşte, în studii nenumărate şi în volume groase.

Personal, mai e un motiv pentru care nu-mi plac mizele: pentru că cei care mizează sau pariază pe ceva, rămân hipnotizaţi, cu ochii ţintă la jocul în care au intrat şi nu-i mai interesează nimic din jur, aşteptând să vadă numai dacă miza se dovedeşte câştigătoare. Sunt în stare să piardă totul, poate, dar nu sunt în stare să se dezlipească de masa de joc mai înainte de a se da verdictul, fără să-i mai intereseze câştigul, pentru că ar înţelege fulgerător, că a paria e o pierdere de vreme, că a te obişnui să pariezi înseamnă a începe să pierzi chiar înainte de a câştiga ceva.

Iar când e vorba de eternitate, mi se pare de-a dreptul neserios să faci pronosticuri, în speranţa că unul din ele s-ar putea să-ţi fie favorabil, doar pentru că îţi place să asculţi foşnetul frumos al gândurilor tale pe hârtie şi să te îmbeţi cu apa rece a ideilor.

Iată însă că, după o singură vizită la Sfântul Munte Athos, împreună cu Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu revine în faţa noastră, pe ecrane, pentru a ne mărturisi că, luând contact cu ritmul isihast al vieţii monahale athonite, şi-a perceput ”vidul interior”, „caleidoscopicul vieţii”, „vâltoarea” patimilor în care se zbate sufletul său. [23] Ne spune domnia sa, cu sinceritate zdrobitoare, vorbindu-ne nouă şi mulţimii anonime de privitori, ca în faţa propriei conştiinţe: „Mi-am simţit neputinţele, destrămările…” [24]

Deşi domnul Gabriel Liiceanu mai păstrează, încă, viziunea căilor, a cărărilor divergente prin care se poate ajunge la lumina veşniciei, începe să recunoască, după o viaţă de trudă în câmpul culturii, într-un ceas mai tardiv al vieţii domniei sale (Dumnezeu Singur ştie care ceas este acesta), că există o cale lină, o cale în care te aduni şi nu te risipeşti, o cale pe care ajungi să te simţi ca monahii de la Sfântul Munte, cu o existenţă ritmată de porunci (pentru că ritmul vieţii duhovniceşti a fost deosebit de impresionabil pentru cei doi erudiţi vizitatori), iar nu cadenţată [25] de năzuiri năvalnice şi de entuziasmul proiectelor concepute fără să te consulţi cu Dumnezeu, fără a te „investi într-un orizont care e mai real decât persoana proprie” (Andrei Pleşu) [26].

Ideea că miza vieţii tale trebuie să o joci toată pe o carte, rămâne însă, mai departe, ca un cui sfredelitor în conştiinţa domnului Liiceanu. Domnia sa afirma, cu acelaşi prilej, că la Sf. Munte, „pariul Ortodoxiei se joacă într-o variantă exemplară”.

Din punct de vedere raţional, logica domniei sale este impecabilă. La fel şi din punct de vedere moral-uman sau al moralităţii raţionale. A vrea să nu te abaţi de la crezul vieţii tale, este un lucru ce demonstrează verticalitate, determinare demnă de toată admiraţia, dar pusă exclusiv în felul acesta, problema demonstrează o tezaurizare în contul raţiunii şi al moralei autonome, a atitudinii ortodoxe, a credinţei înseşi, care însă nu este un pariu cu nimeni, nici măcar cu tine însuţi. Pentru că tocmai aceasta este esenţa credinţei: ea are certitudini inexplicabile raţional („Le coeur a ses raisons, que la raison ne connaît point.” – Pascal), prin ea trăiesc oameni care au un ritm perplexant, indelebil, pentru cei cu care vin în contact, oameni care nu aşteaptă, în modul cel mai paradoxal cu putinţă, să fie câştigători, care deznădăjduiţi definitiv că ar putea fi în stare de vreun lucru bun, nădăjduiesc mai presus de nădejde în mila lui Dumnezeu.

Ei, adevăraţii ortodocşi (care se mai numesc şi Sfinţi), au pierdut dorinţa de câştig şi nu mai au decât marele dor de a pierde cu adevărat totul, de a redeveni nimic, pentru că din nimic creează Dumnezeu: „Întorcându-ne întru nimic [prin pocăinţă] – noi devenim materialul din care Îi este propriu Dumnezeului nostru a făuri” [27].

Efortul creştinilor ortodocşi este distructiv, nihilist, nimicitor pentru că este o strădanie infernal de grea şi de covârşitoare, de a nărui încrederea în sine, construcţia babilonică a propriei deveniri. Din acest punct de vedere, Ortodoxia ar trebui, în mod logic, să fie captivantă pentru tinerii sau pentru toţi intelectualii care aleg filosofiile negativiste, anarhice, sataniste, doar că ortodoxul mută perspectiva negaţiei de la Dumnezeu către sine însuşi, fapt pentru care iţi trebuie un curaj, o vitejie mult mai mare decât dau dovadă „titanii” luptei cu Dumnezeu, căci conflictul cu sine atinge cote insuportabile, devenind adesea feroce. Devenirea întru fiinţă ortodoxă înseamnă anihilare de sine de cea mai sângeroasă speţă, ucidere de orgoliu şi nimicire de mândrie până la ultima picătură. Devenim fiinţe atunci când trăim grozăvia perspectivei des-fiinţării noastre prin păcat. Anularea de sine a ortodoxului este cea care îi permite lui Dumnezeu să Se manifeste întru el creator, pentru că numai El este Creator, iar noi, ontologic, nu ne putem crea nici pe noi înşine, nici nimic altceva.

Aşa încât Ortodoxia nu trăieşte în mediul pariurilor, precum o face cultura. Nici nu vede căi multiple de desăvârşire, pentru că înţelege să existe doar o singură cale: coborârea în iadul fericitei deznădejdi smerite. Restul nu depinde de om, restul, adică învierea şi înălţarea, înveşnicirea, e darul lui Dumnezeu.

[1] Arhimandritul Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, traducere din limba rusă de Ierom. Rafail Noica, Ed. Sofia, Bucureşti, 2005, p. 311.
[2] Ibidem.
[3] Idem, p. 309.
[4] Harold Bloom, Canonul occidental. Cărţile şi şcoala epocilor, traducere de Diana Stanciu, postfaţă de Mihaela Anghelescu Irimia, Ed. Univers, Bucureşti, 1998, p. 85 şi 67.
[5] Idem, p. 75.
[6] Idem, p. 78.
[7] Idem, p. 64.
[8] Idem, p. 78.
[9] Idem, p. 79.
[10] Idem, p. 74. (Simon Magul debita multe aberaţii şi erezii halucinante pe seama acelei femei, subiect despre care se poate vedea şi opera Sfântului Irineu de Lyon, Adversus haereses.)
[11] Idem, p. 79.
[12] Idem, p. 81.
[13] Idem, p. 80.
[14] Idem, p. 81.
[15] Idem, p. 85.
[16] Idem, p. 68.
[17] Idem, p. 81.
[18] Ibidem.
[19] În cadrul talk-show-ului cu Andrei Pleşu, Altfel, de la Realitatea TV, 24 septembrie 2006.
[20] Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş (Un model paideic în cultura umanistă), ediţie revăzută şi adăugită, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 258.
[21] Idem, p. 103. A se observa că „Dumnezeul (culturii)” e scris cu „d” mare, ca să fie într-un fel ridicat pe aceeaşi treaptă cu Singurul Dumnezeu Adevărat.
[22] Acad. Virgil Cândea, Evanghelia în cultura românească, http://www.crestinismortodox.ro/Evanghelia_in_cultura_romaneasca-160-1121.html.
[23] Conform aceleiaşi emisiuni, Altfel, amintite mai sus, din data de 29 octombrie 2006.
[24] Ibidem. Ne cerem scuze pentru că citatele noastre sunt foarte aproximative, dar nu întotdeauna cu totul identice cu cele afirmate, pentru că în acelaşi timp notam şi ascultam ce se discuta mai departe. Însă nu am suprasolicitat interpretarea lor şi nici nu le-am distorsionat în vreun fel, ci ele exprimă cu cea mai mare acurateţe şi precizie cele ce s-au spus cu acest prilej.
[25] Andrei Pleşu: „Monahii dau ritm vieţii. Noi avem cadenţe, dar nu ritm…” (Ibidem).
[26] Ibidem.
[27] Arhimandritul Sofronie, op. cit., p. 179.

Drd. Gianina Picioruş

Did you like this? Share it:

Previous

Comunicăm, deci nu s-a uitat de noi (proiectul unei conferinţe despre comunicare)

Next

Martorii lui Iehova pe calea institutionalizarii. Problema adaptarii unui discurs sectar

1 Comment

  1. starceanub

    Putem vorbi de cultură ca un fel de „pseudoteologia omului fără Dumnezeu?”. Toţi vorbesc despre această paralelă între teologie şi cultură, între Biserică şi cultură.

    Cultura, de fapt, este un surogat în măsura în care neagă vorbirea cu Dumnezeu, neagă această ancorare în ce nu poate fi catalogat şi exprimat. Cultura nu împlineşte, nu umple fiinţa, ci doar o amână la infinit, ca un sac fără fund. Nu sunt împotriva culturii, ci doar împotriva a ceea ce se înţelege astăzi prin cultură, un fel de struţo-cămilă care nu are nici cap şi nici coadă.

    Regăsirea culturii pe sine se poate face numai în Biserică, asemenea şi omul de cultură, lucru mărturisit indirect şi de Liiceanu în urma pelerinajului făcut la muntele Athos.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno
istanbul escort istanbul escort istanbul escort