Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Comunicăm, deci nu s-a uitat de noi (proiectul unei conferinţe despre comunicare)

Vorbim pentru ca să nu ne uităm cuvintele, pentru că vorbim în gol. Asta cred mulţi. Discutăm, pentru a nu lăsa uitarea să ne uite cuvintele, pentru a nu se uita de noi. Asta cred alţii. Şi aceştia mulţi.

Proza, aşa-zis a absurdului, apărută în secolul al XX-lea, nu ne propune o formă de literatură care nu are niciun sens, ci are alt sens, decât cel cu care ne familiarizasem până atunci. Numai că acest alt sens e o nevrotică luptă cu toate instanţele posibile.

E ca în cazul dictonului: A fi la modă înseamnă a fi un revoluţionar. Şi a fi un revoluţionar în modul tău de a fi, în viaţa ta, înseamnă a enerva tot timpul pe cei care se mişcă mai greu sau deloc, spre alte forme de manifestare şi de viaţă. Dar pentru a fi revoluţionar în adevăratul sens al cuvântului trebuie să fii revoluţionar întru adevăr, nu în afara adevărului.

Eu sunt pentru revoluţiile interioare, pentru depăşirile interioare continue. Nu mă interesează să birui pe cineva, ci să mă birui pe mine însumi în fiecare zi. Nu poţi birui pe nimeni, pentru că nu aşa se pune problema victoriei.

Ca preot ortodox, ştiu că marile victorii nu sunt cele triumfaliste, cele fără nicio înfrângere, ci victoria adevărată este constanţa până la sfârşit în bine, în adevărul mântuitor, în fapta bună, cu toată obida care cade peste noi.

Persoana mea poate fi ultragiată în chip şi fel. Eu pot fi contestat de tot felul de oameni şi pentru nenumărate motive. Însă nu voi fi contestat în mod fundamental de cel care comunică întru adevăr cu mine şi ca un frate al meu. Cel care aşteaptă să-i răspund la întrebări, cel care mă cunoaşte din relaţia mea cu el, nu mă poate contesta ca fiinţă şi nici ca om, care vrea să relaţioneze frumos cu alţii, pentru că va afla adevărul meu şi el îi va face bine.

Nu lovim pe cei pe care îi cunoaştem cu adevărat, pentru că şi ei ne cunosc pe noi cu adevărat. Nu lovim pe cei cu care am mâncat la masă uimindu-ne de prezenţa lor, ci pe cei pe care îi invidiem într-un mod josnic sau pe cei pe care nu-i cunoaştem, dar ne place să-i bârfim, ca să mai treacă timpul.

Titlul pe care l-am pus la început, vrea să ne aducă aminte că a comunica înseamnă a ne dărui viaţa celui care ne ascultă. A comunica înseamnă să asculţi.

Dar dacă mă asculţi vorbindu-ţi despre mine, trebuie să fii în stare să vorbeşti despre tine. Trebuie să fii capabil să mă receptezi, fără să mă indispui, fără să mă obturezi şi mai ales, fără să îmi zgârii inima, sensibilitatea inimii.

Sunt un om căruia îi e dor să comunice în mod total. Am o dorinţă imensă pentru a descifra tainele oamenilor sau, mai bine-zis, de a mă lăsa pătruns de nevoia de adevăr a oamenilor. Receptez oamenii asemenea unei priviri care strânge totul, tot ce poate cuprinde, la un loc. Îi pun pe toţi la un loc, pentru că mi-e dor de toţi şi îmi pasă de toţi.

Din punct de vedere fizic şi din cauza dihoniilor multiple dintre noi, nu pot sta de vorbă cu toţi câţi ar dori să stea de vorbă cu mine sau cu cineva ca mine. Dar asta nu mă face să doresc mai puţin această cuprindere a tot ce pot cuprinde.

Receptăm pe oameni în anumite cadre, îi revedem făcând diferite gesturi, îi recunoaştem ca persoane cu care ne-am intersectat sau cu care am vrea să ne intersectăm în mod fundamental, la un strat de adâncime, din care să reiasă lucruri extraordinare.

Dacă nu am vrea să le cunoaştem, pentru ce ne-am dori să le abordăm? Dacă ne place să ne credem nişte oameni care iubesc şi sunt iubiţi la rândul lor, de ce am scoate din discuţiile noastre, toate întrebările fundamentale despre noi?

Pentru că discuţia nu trebuie numai să ne intereseze, ci să ne şi macine. Interesul utilitarist nu poate ajunge prea departe într-o discuţie, pentru că nu ne poate capta în mod fundamental atenţia ceva care ne minimalizează. Omul minimalizat este omul care se simte frustrat, chiar dacă nu o afirmă sau nu se manifestă ca atare. Discuţia care ne comunică fiinţa este o comunicare totală, o discuţie care demonstrează calitatea vieţii, standardul la care îţi trăieşti fiecare respiraţie.

Dacă ne ciocnim când vorbim, dacă nu ne îngăduim într-o comunicare de sine, e semn că ne certăm cu noi înşine, nu cu partenerul de dialog. Delicateţea unei discuţii constă în a recepta adevărul partenerului tău, ca un adevăr pe care şi-l asumă, nu ca pe un adevăr care reprezintă, în mod neapărat, adevărul adevărat.

Celălalt nu trebuie să îţi fie propria-ţi oglindă, ci el trebuie să fie un teritoriu de sine, pe care a crescut diferite adevăruri, pe care vrei să le auzi. Celălalt e o pădure diversă, care nu se cere defrişată, ci analizată cu atenţie. Cine dă cu securea în copaci, imediat de cum îi vede, nu ştie ce înseamnă să primească de la fiecare, adevărul pe care acesta îl poartă cu sine.

Noi trebuie să receptăm adevăruri trăite, adevăruri suportate de către oameni. Dacă nu toate aceste adevăruri sunt bune sau nu ni se potrivesc, nu înseamnă că discuţia cu cineva este o pierdere de timp, atâta timp cât cel cu care vorbim, crede în adevărurile cu care vine înaintea noastră.

Pr. Drd. Dorin Octavian Picioruş

Did you like this? Share it:

Previous

Evanghelia din ziua de Paşti, după traducerea lui Luther din 1545

Next

Căile ocolitoare

2 Comments

  1. starceanub

    Valoare dialogului reprezintă şi o măsură a felului în care interlocutorii cunosc valorile iubirii manifestate.

    Un om care acceptă dialogul numai în măsura în care se vede pe sine în celălalt, în care se autoelogiază prin celălalt nu este decât un monolog, atâta tot.

    Avem o mare nevoie azi de dialog, dar unul care să aibă la bază adevărata dorinţă de a-l cunoaşte pe celălalt, adevărurile celuilalt.

  2. I want to find topics similar to this article.
    I search on google. and found here.
    Thank you

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén