Zi: 7 decembrie 2006

Graba de a nu părea diletant

One comment

Există cărţi care se spun repede, în grabă, autorii lor având ochii fixaţi la aceia, care le par a fi mai buni decât dânşii, ca nu cumva să le-o ia înainte.

Există oameni, pentru care cartea este o fugă după a o termina, ca sa o pună, în faţă, la index, şi să pară, prin aceasta, oameni voluminoşi în gândire.

Gândirea momentului e o gândire de volum, o gândire cantitativă şi nu una, neapărat, interesantă. E mai puţin interesant daca nu eşti citit, ci e mai interesant, daca există o carte despre tine, cu tine, care să îţi poarte numele şi pe care să o poţi contrapune altor cărţi.

Deşi cărţile nu se bat între ele, nu se duşmănesc, autorii lor se dau în vânt după minimalizarea reciprocă.

Cartea nou scrisă este un alt afront, o bătaie în piept şi mai puternică, o revanşă, existând rânjetul semidoct, nelalocul lui întotdeauna, că această carte e fundamentul fundamentelor. Grija pentru fundamental, oţărirea faptului de a părea impozant cu orice preţ.

Am văzut astfel de grăbiri ale cărţilor, uneori devastatoare pentru sănătatea autorilor sau pentru sănătatea spaţiului gândirii. Inima nu se simte comod când răbufneşte, când caută să îşi  dovedească cu orice chip înţelepciunea, cuantumul de cărţi citite, experienţele. Inima este un organ sensibil, prea sensibil la revanşe. Şi, cu toate acestea, cărţile grabei sunt dozate cu multă fierbere, cu multa înnegurare.

Nu ştiu cum aş putea caracteriza, în două cuvinte, această avalanşă de sentimente, care poartă pe scriitorii unor astfel de cărţi. Nu am încercat niciodată să mă sinucid într-un astfel de mod.

Poate, la tinereţea mea primă, am avut ceva atacuri de invidie productivă, cu marii oameni ai lumii, dar eu mă luptam pe atunci numai cu cei morţi, cu cei din cărţi, şi nu cu unii care ar fi fost atunci, pe scena scrisului.

Pierdere de timp să acuzi. E o pierdere de timp, până la urmă, să şi constaţi fenomenul.

Numai că această constatare nu are de gând sa proclame vreo lege împotriva acestor oameni, vreo pedepsire a lor, ci e o spunere a unui of, pe care nu îl pot accepta, eu, personal.

Cartea grabei este cartea autosuficienţei. Aceasta atitudine a mea poate fi înţeleasă în mod echidistant, ca o luare de poziţie echidistantă împotriva principiului, care stă la baza acestor cărţi şi a modului de a produce cărţi de către astfel de autori. Eu deplâng autorii şi constat imperfecţiunile inerente ale cărţilor.

Un al doilea motiv, pentru care nu cred, că o carte trebuie să apară în grabă, este acela, că ea trebuie să reprezinte un efort al tău de cercetare, de decantare, de cunoaştere de sine, de exprimare de sine. Cartea trebuie să te poarte într-un mod frumos, într-un mod propriu. Ea nu trebuie să fie o gâlgâire de manie, de frică sau de complezenţă, ci o direcţie vizionară, o înrâurire, o fermecare a cititorului.

Doresc cărţi, care să mă umple, care să mă zidească, care să mă informeze, să mă îndrume, să mă facă să mă regăsesc.

Autosuficienţa nu mă poate provoca la studiu, pentru că ea merge mana în mană cu repetiţia sterilă, cu divagaţia fără trimitere infra-paginală, cu rememorările sclerozate, cu textele hot-dog, în care inseram lucruri pe care nu le putem înghiţi, pentru că acele citaţii sunt or prea fierbinţi, or prea îngheţate.

Cartea, care nu l-a parcurs pe scriitor, nu mă va parcurge nici pe mine. Cartea, care nu l-a schimbat pe scriitor, mă va irita sau mă va învăţa lucruri pe care deja le ştiam sau pe care le-aş fi putut afla oricum de la alţii, care sunt tot de teapa scriitorului cu pricina.

Da, cartea nu trebuie sa fie un pamflet plin cu înjurături şi nicio năbădăioasă si ostentativă repetiţie de piruete, care se petrec mereu la fel, în mod previzibil. Cartea trebuie sa îţi permită să respiri, să te înveţe să respiri cu toată fiinţa. O carte care mă introduce în viaţă este cartea, care mă face să o consider prietenul meu.

Dar, daca autorul se grăbeşte sa fie un torent de cultură, fără să fie şi un torent de bun simţ, cartea este o decoraţie decolorată, o ratare ratată, un datul de-a berbeleaca la 60 de ani.

Şi, tocmai când credea că ne-a minţit, cartea grabei este cartea diletantismului profesionist.

O grabă care se termină prost, pentru că nu mă pune pe nicio grabă. Deşi pot zâmbi printre dinţi, o zâmbire ciudată în faţa autorului, cartea care s-a grăbit va fi doar o carte, care nu trebuia să iasă niciodată din sertarul scriitorului.

Pr. Drd. Dorin Octavian Picioruş

Mass-media – a patra putere a statului

One comment

Mass-media, şi în special televiziunea, a devenit, din trâmbiţatul cenzor al abuzurilor politice şi sociale, un mijloc de manipulare a populaţiei, în profitul tocmai al celor pe care se presupunea că este chemată să îi demaşte, fiind un narcotic pentru adormirea conştiinţelor şi pentru destabilizarea mentală şi spirituală a oamenilor.

Vizionând miercuri seara, 5 iulie 2006, la postul DDTV, un film cutremurător despre confiscarea libertăţii presei în SUA, film intitulat „Orwell s-ar răsuci în mormânt” şi realizat de o televiziune americană, mi s-au deschis ochii şi mai mult asupra realităţilor lumii de azi. Realizatorii acestui remarcabil material trăgeau un semnal de alarmă foarte vehement asupra faptului că în senatul american se duce o aprigă bătălie între cei ce apără libertatea presei şi cei care vor să o sugrume, prin votarea unei legi iniţiate de curând şi care permite corporaţiilor gigant să înghită toate posturile mici, independente, de radio sau TV, astfel încât orice voce individuală să poate deveni solubilă în marea de informaţie ce reprezintă exclusiv, punctul de vedere al marilor trusturi de presă, care, la rândul lor, sunt total obediente faţă de marile companii finanţiste.

În film se atrăgea atenţia că nu adevăratele ştiri, de o importanţă capitală pentru populaţie, sunt oglindite de către mass-media, ci vigilenţa poporului este adormită într-un mod foarte pervers, atenţia sa fiind deviată către ceea ce interesele comerciale şi politice dictează. Politica însăşi este dirijată de interese financiare colosale. Situaţia a început să se deterioreze foarte mult începând cu epoca lui Ronald Reagan, degradare care a continuat într-un mod alarmant mai ales odată cu instalarea la putere a administraţiei conduse de G. W. Bush jr. Filmul susţine că există dovezi incontestabile ale faptului că actualul preşedinte al SUA a falsificat alegerile, întrucât în Florida, Curtea Supremă a suspendat numărătoarea voturilor înainte ca adevărul, ce fusese confirmat în sondaje, anume că Al Gore era învingător, să iasă la iveală.

Cu toate acestea, nu a e x istat nici un scandal de presă pe acest subiect. Ca şi în cazurile 11 septembrie şi invadarea Irakului, presa a oglindit în proporţie covârşitoare punctele de vedere oficiale şi nu au fost iniţiate dezbateri polemice semnificative pe aceste subiecte, tratându-se cu o indiferenţă incredibilă din punct de vedere profesional, nenumăratele şi profundele controverse pe care le-au iscat toate aceste evenimente. Dimpotrivă, când au existat voci protestatare, din partea unor oameni implicaţi sau care prezentau dovezi zdrobitoare, acestea nu s-au regăsit în emisiunile TV sau în paginile ziarelor, deşi constituiau subiecte foarte fierbinţi. Legăturile strânse de afaceri ale familiei Bush cu familia Ben Laden, o familie deosebit de influentă în Arabia Saudită, sunt mai mult decât suspecte şi cu toate acestea, nu izbucneşte nici un scandal de presă pe această temă, nimeni nu protestează şi nimeni nu demisionează, dimpotrivă, ţintele predilecte ale ziariştilor sunt adversarii politici ai preşedintelui Bush.

Ceea ce am enunţat până acum sunt numai câteva idei sumare ale acestui film, care însă m-a lăsat să am o viziune mai pertinentă asupra ceea ce înseamnă presa şi mai ales televiziunea, în societatea de astăzi. După 1989, multă lume a considerat la noi, că televiziunea naţională a fost mereu aservită puterii – indiferent care era aceasta – şi într-o proporţie mai mare sau mai mică, cred că este un fapt adevărat. Se spera că apariţia televiziunilor private va aduce o briză proaspătă şi răcoritoare de adevăr pentru români, o schimbare în bine a situaţiei. Dezamăgirea a fost însă mare, direct proporţională cu aşteptările, pentru privitorul însetat de frumuseţe şi adevăr.

Astăzi, cu excepţia posturilor înfiinţate de Dan Diaconescu, care emit însă în condiţii modeste şi care par a fi altceva, fără a intra acum în alte comentarii detaliate, şi a televiziunii naţionale, care a încercat în ultimul timp să se detaşeze faţă de restul televiziunilor, fără să reuşească prea mult, toate televiziunile private din România formează un cor de opinie uniformizat, cu mici disonanţe care pot părea chiar penibil de false (prost concertate) unui ochi pătrunzător. Opiniile divergente care vin să ne întărească credinţa în libertatea de expresie , sunt lăsate să zboare din colivie într-un mod controlat, astfel încât să nu facă decât să sporească haosul mental, neîncrederea şi dezorientarea care îi stăpâneşte pe mulţi dintre români.

După cum standurile magazinelor ne iau ochii cu o diversitate falsă a produselor, diversitate care este, în realitate, numai a firmelor producătoare, nu şi a produselor oferite, care în esenţă, sunt puţine şi elementare, la fel şi spaţiile de emisie abundă prin iluzia numărului mare al opiniilor exprimate, opinii care sunt însă canalizate într-un unic flux de gândire propice epocii consumiste şi libertine pe care o străbatem, destinat pentru a forma alte concepţii decât cele tradiţionale şi pentru a parazita conştiinţele. Iluzia abundenţei de opinii este susţinută şi de selecţia personajelor emitente, selecţie ale cărei criterii sunt în mare parte discutabile şi care are „responsabilitatea” să le facă să pară exponenţii tuturor păturilor sociale din România, obţinându-se efectul scontat de diversitate şi reprezentativitate. Însă nu trebuie să ne aşteptăm ca redactorii sau prezentatorii TV să recunoască în vreun fel că sunt manipulaţi sau că ne manipulează pe noi, pentru că salariile consistente au capacitatea de a distorsiona sinceritatea faţă de tine însuţi şi faţă de ceilalţi.

Ni se vinde într-un mod agresiv ideea că ziariştii sunt nişte împătimiţi ai profesiunii lor, nişte maniaci ai libertăţii de expresie, care îşi pun adesea viaţa în pericol, ca nişte adevăraţi eroi, pentru informarea populaţiei, că ei sunt de partea noastră , a oamenilor amărâţi şi storşi de iluzii. Nimic mai fals. Ţintele lor, care vizează audienţa, în loc să fie subiecte care să ne acapareze atenţia prin pertinenţa lor şi prin importanţa capitală pentru societate şi pentru condiţia persoanei umane, sunt în aproape 99 % din cazuri, hilare, deviind cel mai adesea în emisiuni groteşti sau în relatarea alarmist-penibilă a unor drame sau comedii personale, de interes general minim.

Generalizarea panicardă a impresiei de violenţă şi de haos este tocmai ceea ce constituie perdeaua de fum din care minţile noastre, odată învăluite, nu trebuie să mai discearnă adevărul. Mai mult, din reportajele difuzate, atunci când e vorba de lucruri grave, de războaie sau alte evenimente importante care se petrec în lume, înţelegem că eroii nu sunt cei care luptă pentru dreptate sau cei care suferă, ci… ziariştii care au avut curaj (pe bani mulţi!) să relateze aceste evenimente. Pentru aceeaşi sumă, ar avea mulţi acelaşi curaj nebunesc .

Însă umanismul scos de la naftalină al celor ce concep multe din emisiunile TV creează impresia că se doreşte a se aduce în scenă omul simplu, ignorat până acum, care se trezeşte în luminile rampei , şi care se consideră astfel centrul atenţiei şi crede astfel că lumea e avidă să-l îmbrăţişeze şi să-l consoleze pentru nefericirea lui. Şi tot mass-media ne-a inoculat încet, dar sigur, şi această idee, că omul, ca să existe, are nevoie de aprobarea opiniei publice, ca instanţă supremă, care ne reglementează faptele, în locul lui Dumnezeu. Creştinul ortodox însă nu trăieşte din aprobarea pe care i-o acordă opinia publică, ci din dorinţa de a fi plăcut lui Dumnezeu, chiar dacă toţi oamenii de pe planetă ar fi împotriva lui.

Ni se impun concepte şi credinţe noi, prin aşezarea în ecrane a tot felul de personaje, care par ca noi sau dintre noi , ale căror apariţii şi personalităţi sunt hiperbolizate prin repetitivitate şi prin iluzii optice ce ţin de tehnica vizualului, prin punerea într-o lumină favorabilă în mod permanent. Naşterea unor personalităţi din neant, care au emisiuni proprii sau care apar frecvent pe televizoare, are scopul de a închide gura protestatarilor împotriva a ceea ce este ignobil, imoral şi josnic, fiindcă ni se serveşte drept răspuns tocmai acea concepţie care a fost inoculată în mod programatic în mintea oamenilor, anume că schimbările de mentalitate, pe care le vedem şi le trăim şi unii din noi le suportăm cu greu, de fapt – zic ei – ar fi susţinute de majoritatea populaţiei care doreşte să evolueze , ca dovadă, personajele care apar la televizor şi care fac rating, pentru că omul nu găseşte altceva la ce să se uite sau pentru că i s-a creat sentimentul că este puternic dacă este solidar cu ceea ce se întâmplă.

Dar tot acest circ mediatic, este comandat de sus, şi în afară de faptul că aduce sume exorbitante unor persoane care se lăfăie în bogăţii pentru că ne fac serviciul de a ne prosti şi a ne sataniza tot mai mult, are rolul de a distrage atenţia de la adevăratele probleme, cele fundamentale, ale vieţii, de a ne adânci în egoism şi a ne însingura în fiinţa noastră, până la pragul demenţei, şi de a ne astupa bine ochii pentru ca cei de la putere, care învârt banii şi politica, să-şi poată face liniştiţi treaba mai departe, fără a fi deranjaţi de conştiinţe treze şi vigilente, în mijlocul unui haos lamentabil, cum ne este prezentată a fi lumea de astăzi, din care Dumnezeu S-a retras (cum spun catolicii şi protestanţii), o lume căreia nu i se mai dă nici o şansă. Se plătesc bani grei –‚dar se câştigă bani încă şi mai grei –, pentru faptul de a ni se vinde un circ cât mai fioros şi mai sălbatic, cu gladiatori moderni şi animale cu chip uman care sfâşie inimi: ale celor nevinovaţi şi prea sensibili. În timp ce pâinea constă dintr-o alimentaţie din ce în ce mai chimizată, mai deficitară şi mai anaturală, pentru ca omul să nu mai recepteze nimic frumos despre el însuşi şi să nu se mai înalţe cu mintea la Creatorul Său.

Cu trupul şi cu sufletul său, omul este omorât sistematic, calculat, este jupuit de adevărata sa fire şi identitate divino-umană, încet, cu meticulozitate, iar mass-media şi cu precădere televiziunea, este şi va deveni tot mai mult o piesă importantă în acest proces de dezumanizare şi de înrobire a oamenilor. Ea nu mai este acea a patra putere din stat, capabilă să cenzureze abuzurile celor care se îmbată de putere şi de lux, ci a s-a preschimbat într-o forţă docilă, manipulată şi manipulantă, după dorinţa celor care au în mâini frâiele acestei lumi, care sărmanii, nu ştiu că şi ei nu sunt decât nişte păpuşi mapeţ pentru stăpânitorul acestei lumi, care nu are părtăşie cu Hristos. Circul mediatic vrea să ne convingă că sălbăticia este adevărata noastră fire şi că singurul loc de manifestare este această lume coruptă, lume a instinctelor, în care supravieţuieşte numai cel care este cel mai crud, mai calculat şi mai rău.

Cei de sus au interesul ca noi să credem că suntem nişte animale, pentru ca nici ei să nu mai fie judecaţi pentru ceea ce fac. Dacă însă ne vom trezi şi ne vom ţine de Hristos şi de Biserica noastră, avem o şansă să ne facem auziţi în această lume şi să rămânem vii şi întregi pentru cea viitoare.

Drd. Gianina Maria-Cristina Picioruş