Graba de a nu părea diletant
Există cărţi care se spun repede, în grabă, autorii lor având ochii fixaţi la aceia, care le par a fi mai buni decât dânşii, ca nu cumva să le-o ia înainte.
Există oameni, pentru care cartea este o fugă după a o termina, ca sa o pună, în faţă, la index, şi să pară, prin aceasta, oameni voluminoşi în gândire.
Gândirea momentului e o gândire de volum, o gândire cantitativă şi nu una, neapărat, interesantă. E mai puţin interesant daca nu eşti citit, ci e mai interesant, daca există o carte despre tine, cu tine, care să îţi poarte numele şi pe care să o poţi contrapune altor cărţi.
Deşi cărţile nu se bat între ele, nu se duşmănesc, autorii lor se dau în vânt după minimalizarea reciprocă.
Cartea nou scrisă este un alt afront, o bătaie în piept şi mai puternică, o revanşă, existând rânjetul semidoct, nelalocul lui întotdeauna, că această carte e fundamentul fundamentelor. Grija pentru fundamental, oţărirea faptului de a părea impozant cu orice preţ.
Am văzut astfel de grăbiri ale cărţilor, uneori devastatoare pentru sănătatea autorilor sau pentru sănătatea spaţiului gândirii. Inima nu se simte comod când răbufneşte, când caută să îşi dovedească cu orice chip înţelepciunea, cuantumul de cărţi citite, experienţele. Inima este un organ sensibil, prea sensibil la revanşe. Şi, cu toate acestea, cărţile grabei sunt dozate cu multă fierbere, cu multa înnegurare.
Nu ştiu cum aş putea caracteriza, în două cuvinte, această avalanşă de sentimente, care poartă pe scriitorii unor astfel de cărţi. Nu am încercat niciodată să mă sinucid într-un astfel de mod.
Poate, la tinereţea mea primă, am avut ceva atacuri de invidie productivă, cu marii oameni ai lumii, dar eu mă luptam pe atunci numai cu cei morţi, cu cei din cărţi, şi nu cu unii care ar fi fost atunci, pe scena scrisului.
Pierdere de timp să acuzi. E o pierdere de timp, până la urmă, să şi constaţi fenomenul.
Numai că această constatare nu are de gând sa proclame vreo lege împotriva acestor oameni, vreo pedepsire a lor, ci e o spunere a unui of, pe care nu îl pot accepta, eu, personal.
Cartea grabei este cartea autosuficienţei. Aceasta atitudine a mea poate fi înţeleasă în mod echidistant, ca o luare de poziţie echidistantă împotriva principiului, care stă la baza acestor cărţi şi a modului de a produce cărţi de către astfel de autori. Eu deplâng autorii şi constat imperfecţiunile inerente ale cărţilor.
Un al doilea motiv, pentru care nu cred, că o carte trebuie să apară în grabă, este acela, că ea trebuie să reprezinte un efort al tău de cercetare, de decantare, de cunoaştere de sine, de exprimare de sine. Cartea trebuie să te poarte într-un mod frumos, într-un mod propriu. Ea nu trebuie să fie o gâlgâire de manie, de frică sau de complezenţă, ci o direcţie vizionară, o înrâurire, o fermecare a cititorului.
Doresc cărţi, care să mă umple, care să mă zidească, care să mă informeze, să mă îndrume, să mă facă să mă regăsesc.
Autosuficienţa nu mă poate provoca la studiu, pentru că ea merge mana în mană cu repetiţia sterilă, cu divagaţia fără trimitere infra-paginală, cu rememorările sclerozate, cu textele hot-dog, în care inseram lucruri pe care nu le putem înghiţi, pentru că acele citaţii sunt or prea fierbinţi, or prea îngheţate.
Cartea, care nu l-a parcurs pe scriitor, nu mă va parcurge nici pe mine. Cartea, care nu l-a schimbat pe scriitor, mă va irita sau mă va învăţa lucruri pe care deja le ştiam sau pe care le-aş fi putut afla oricum de la alţii, care sunt tot de teapa scriitorului cu pricina.
Da, cartea nu trebuie sa fie un pamflet plin cu înjurături şi nicio năbădăioasă si ostentativă repetiţie de piruete, care se petrec mereu la fel, în mod previzibil. Cartea trebuie sa îţi permită să respiri, să te înveţe să respiri cu toată fiinţa. O carte care mă introduce în viaţă este cartea, care mă face să o consider prietenul meu.
Dar, daca autorul se grăbeşte sa fie un torent de cultură, fără să fie şi un torent de bun simţ, cartea este o decoraţie decolorată, o ratare ratată, un datul de-a berbeleaca la 60 de ani.
Şi, tocmai când credea că ne-a minţit, cartea grabei este cartea diletantismului profesionist.
O grabă care se termină prost, pentru că nu mă pune pe nicio grabă. Deşi pot zâmbi printre dinţi, o zâmbire ciudată în faţa autorului, cartea care s-a grăbit va fi doar o carte, care nu trebuia să iasă niciodată din sertarul scriitorului.
Pr. Drd. Dorin Octavian Picioruş
Multe cărţi astăzi au un mare handicap, lipsa de profunzime.
Mulţi confundă profunzimea cu bogăţia materialului, cu acea greutate a cărţilor expuse în bibliografie. Nu, profunzimea unei cărţi stă în profunzimea autorului! Orice carte spune ceva despre cel care a scris-o.
Într-un mod involuntar autorul îşi destăinuie caracterul şi intenţia, se spune pe sine.
Erudiţia nu stă numai în bogăţia informaţiilor culese, ci şi în adâncimea ei, în acel tridimensional al cuvântului: lungime, înălţime şi adâncime.