un tarm de mare

Atunci când oamenii nu mai au ruşine de nimeni încep să apară pe stradă monştri. Tot la fel, „când ţara te vrea prost”, incredibilul atinge cote, care nu se pot scuza. Un articol, care pledează cu încredere, pentru oamenii, care nu vor să fie, până la sfârşit, animalele de povară ale demonilor.

Simţul ruşinii nu este o cicatrice din „timpuri imemoriale”, de care trebuie să ne dispensăm cât mai repede. Nu este nicio pată pe cămaşă, de la o muscă, care şi-a făcut treaba mare pe bunătatea noastră de ţoală şi de care ne ferim să vorbim cu alţii.

Când ne simţim penibili în faţa propriei noastre oglinzi, atunci suntem josnici. Dacă roşim, fără doar şi poate, am făcut lucruri de care ne e teamă să vorbim cu gura până la urechi sau să ne mândrim cu ele.

Dacă ne e ruşine mare, groaznică, de noi înşine, înseamnă că mai e ceva de recuperat din biata noastră fiinţă. Cât mai suntem sensibili, chiar şi pentru dementul nostru egoism, pentru avariţia noastră de mare lux, atunci mai avem o şansă reală pentru a fi oameni.

Şi dacă suntem oameni sau încercăm să ne reabilităm, să devenim din pătimaşi raţionali, cu dreaptă cugetare, atunci incredibilul, monstruosul pe care îl auzim, cu care intrăm în contact, nu ne mai miră.

Monştri apar atunci, când nu mai au ce pierde, pentru că au pierdut tot. Şi nu în a pierde ar sta marea durere, ci în a crede, că nu mai poate fi schimbat nimic din ceea ce s-a făcut, din cine suntem. Monstruozitatea este aberaţia care urmează nihilismului.

După ce ai negat tot ce se poate nega şi nu îţi mai pasă de nimic, poţi să faci orice. Însă această virilitate falsă a puterii absolute e una din fantasmele cu care demonii îi conduc pe oameni, spre momentul dramatic de a-şi pune capăt zilelor.

Ca să te sinucizi trebuie să crezi că nu mai crezi în nimic, că nimănui nu îi pasă de tine. Ca să detonezi o bombă într-un mall imens sau într-un stadion ticsit de oameni, trebuie să crezi că realitatea e o joacă fără urmări cauterizante.

Şi ai simţul irealităţii, când parcurgi, treaptă cu treaptă, sinuciderea de sine, omorârea omului interior. Fiecare păcat de care noi glumim spumos, fiecare idee falsă la care ambalăm toate motoarele fiinţei noastre, fiecare modă care ne mănâncă atâta energie, omoară, lin, ruşinea din noi, adică oferă societăţii monştri pe bandă rulantă.

Discrepanţa dintre omul smerit de la ţară, agramat şi lovit de boli şi neajunsuri de tot felul şi orăşeanul care butonează toate posturile, pentru că nu are cui să ţipe că este şi el om, este evidentă în România.

Ştim foarte bine, că instabilitatea emoţională a intelectualului fără credinţă în Dumnezeu, fără certitudini, ia calea psihologului, a psihanalistului (dacă vrea să recunoască, că lucrurile nu merg prea bine cu el) şi că omul credincios, smerit, de multe ori de condiţie modestă, emană o frumuseţe liniştită, de care ai nevoie, ca de o plimbare prin pădure.

Nu spun acum, că toţi care vin la Biserică sunt deodată Sfinţi şi că niciunul dintre ei nu mai are probleme cu doldora. Dimpotrivă, cei care se aproprie de Dumnezeu au şi mai multe probleme şi dacă sunt puţine, ori oamenii, ori dracii, le inventează cât mai multe, ca omul să se simtă întotdeauna în priză.

Însă omul credincios are o nădejde, are certitudini, are o respiraţie frumoasă, venită dintr-o inimă liniştită. Trebuie să savuraţi un astfel de moment de candoare duhovnicească şi îmi veţi da crezare, mie, preotului care a scris aceste rânduri, că e penibil să nu ai certitudini şi stabilitate în viaţa ta personală.

Dacă ruşinea este un martor imparţial al unor realizări porcoase, atunci incredibilul de a fi nesimţit, de a fi infractor, de a fi indecent până în pânzele albe, nu se iartă uşor, chiar dacă se poate uita repede.

Un om care le face pe toate, care răstoarnă pe gât toată murdăria de care poate fi în stare, e un monstru sau un om care se poate înfiora. Dacă nu crede că nu mai are nicio şansă, atunci se poate înfiora de cât de impardonabilă e viaţa lui. Şi această înfricoşare, simţită faţă în faţă cu un dezastru de viaţă, a fost, pentru mulţi, un preludiu al sfinţeniei.

Sfinţenia poate începe de la o simplă constatare: eu sunt urât ca dracul, prin câte am făcut, dar pot să fiu frumos, ca Dumnezeu, dacă mă pocăiesc pentru toate. Însă trebuie să mai avem ruşine, ca să ne venim în fire şi, mai ales, să mai avem timp, ca să ne vedem la idei, între atâtea idei contrafăcute, care ni se bagă în cap prin toate metodele.

În ceea ce mă priveşte, cred că oamenii sunt creaţi pentru ca să devină dumnezei şi nu nişte simple maimuţe dresate, care ştiu toate filmele, toţi politicienii, toate CD-urile de manele pe de rost, dar nu îşi ştiu Dumnezeul şi nu se cunosc nici cât negru sub unghie.

Cred în oameni şi mă rog pentru oameni cu strângere de inimă şi cu multă dragoste, chiar dacă oamenii nu îşi dau mari şanse. Mă rog pentru monştri cu faţă umană ştearsă, depreciată, pentru că eu cred, că harul lui Dumnezeu e mai puternic decât orice virus mediatic şi decât orice imbecilizare sistematică, dictată de sus. Şi, tocmai de aceea, scriu despre normalitatea de a-ţi recunoaşte ruşinea, dar şi despre impardonabilul oricărei existenţe pângărite de monstruozitate.

Pr. Drd. Dorin-Octavian Picioruş

Did you like this? Share it: