Preotul lumii postmoderne: un prestator de servicii sau un părinte harismat?

Când sari din băncile facultăţii în reverenda neagră, care îţi astupă, în primele zile, respiraţia sau te incomodează când mergi, pentru că uneori calci pe ea, nu ai senzaţia că ai intrat într-o lume, care nu te vrea decât lacunar, ci eşti înmiresmat de o bucurie, care tocmai a căzut peste tine, de harul lui Dumnezeu, care te face să vezi numai binele din oameni.

Hirotonia întru preot, aşteptată cu o inocenţă a inimii, face din tine o fiinţă întraripată, dar care merge pe pământ, cu mâini atât de curate, încât Îl ţine pe Domnul în ele şi din mâinile căreia curge har, când sfinţeşte ceva sau când binecuvintează pe creştetul capului.

Prin mâinile episcopului tău a intrat în tine harisma preoţiei, această mare grandoare, în faţa căreia omul smerit se pleacă şi te cinsteşte, sărutându-ţi mâna şi cerându-ţi să te rogi pentru el, iar ceilalţi, duşi de valul unui exhibiţionism maleficios, îţi arată cât de insignifiant e preotul unei lumi, care a făcut din Dumnezeu o fiinţă periferică.

Înveţi repede diferenţa dintre smeritul creştin ortodox şi credinciosul ortodox cu o credinţă diluată, care a făcut din fiinţa lui un bazar, un melanj religios de toate categoriile sau între amatorul de senzaţii religioase şi apaticul, agnosticul, nihilistul religios, răzvrătitul de mare vervă sau segregaţionistul de orice fel.

Vei fi chemat să faci sfeştanii, exorcizări, sfinţiri de case şi de maşini cel mai adesea. Slujba este aceeaşi pentru toţi, dar modul în care te percep unii sau alţii îţi creează tot felul de indispoziţii. Chiar şi cel mai apropiat de Biserică îţi va da, uneori, senzaţia dureroasă, că tu nu eşti decât un antreprenor al harului, care îl serveşti când vrea el, la ora pe care o vrea, pe care te plăteşte mizerabil, cel mai adesea, şi care trebuie să nu îl dezavantajezi cu nimic.

Deşi eşti primit cu apelativul de „Părinte”, rareori în mintea celui care te salută astfel tu eşti un Părinte autentic. Se antepune între mine, ca preot, şi credincios, multipla literatură orală despre păcatele preoţilor sau neputinţa lui de a sesiza imediat persoana ta, lăuntricitatea ei.

De fiecare dată eu mă raportez în mod direct la om, la nevoile adânci, reale, ale sale. Îl iau aşa cum este el cu adevărat, în adâncimea lui, fără parafă socială, dezmărginit de păcatele lui, de neştiinţa lui, de conjunctura în care îl găsesc.

Însă el mă priveşte ori ca pe cineva căzut din cer, care nu are nimic de-a face cu adevărul acestei lumi şi care nu ştie decât să facă slujbe ori ca pe un funcţionar ecleziastic, care face slujbe, în  mod exclusiv, pentru că este interesat material iar slujbele mele sunt cerute pentru că aşa e obiceiul sau pentru că aşa s-ar putea atrage norocul în casa lui.

Sunt o fiinţă interpretabilă ca preot. Când merg pe stradă îmbrăcat în reverendă trec, de câteva sute, mii de ori, prin tot felul de abordări ale fiinţei mele.

De la o privire sfioasă asupra mea, de mare cuviinţă, pot trece imediat la o privire arogantă, care mă transformă într-o fiinţă indezirabilă sau devin imediat un bufon sau o sperietoare de care te temi, un sfânt puţin mai încolo, pentru ca să cad, mai apoi, în plasa unei lamentabile indiferenţe.

Cel mai adesea, indiferenţa este stratul subţire, de vopsea, al feţei, sub care stă un ochi foarte atent, care te feliază ca pe un peşte. Acel ochi vrea ca să vadă, dacă în tine e ceva preoţesc. Cu tot ateismul nostru lamentabil avem în străfundul nostru o teamă şi o veneraţie criptică faţă de preot.

Recunoaştem în el sfinţenia lui Dumnezeu, faptul că acest om nu e unul ca toţi ceilalţi. Dacă îl suspectăm sau dacă îl renegăm, dacă aruncăm asupra lui toată responsabilitatea ireverenţelor noastre sau vrem să vedem în fiinţa lui toată sfinţenia de care nu vrem să fim capabili, aceasta se datorează faptului că el e un Părinte harismat, un Părinte care ne facilitează, prin fiinţa lui, o relaţie personală cu Dumnezeu.

Harul care vine prin rugăciunile sale, care sunt rugăciunile Bisericii lui Dumnezeu, este aerul care ne face din nou să ne placă viaţa, să ne placă dinamismul şi frumuseţea ei încântătoare sau, ca să limităm acţiunea lui, la răspunsul unui om venit în treacăt la Biserică, harul acesta ne face bine, ne mai linişteşte, ne aduce pace în casă.

Există însă posibilitatea, ca preotul să se piardă sub avalanşa atâtor responsabilităţi megatonice. Sucombi sub greutatea epitrahilului, dacă uiţi că preotul lui Dumnezeu e cu adevărat preot, când nu se dezice de vocaţia lui. De aici şi îngăduinţa noastră faţă de credincioşi, dar şi lipsa de respect a multora faţă de noi.

Însă credinciosul smerit simte, că harul lui Dumnezeu vine şi prin mâna celui pe care îl ştie, în mod explicit, ca un preot „mai de lume” sau „ca vai de lume”. Nu i se pare că simte harul lui Dumnezeu, ci chiar îl simte, când slujeşte preotul. Are în sine sentimentul că se află în Biserica lui Dumnezeu şi că ea nu e o simplă asociaţie de oameni, ci un trup divino-uman, o lume unică, plină de har, în care harul astupă toate slăbiciunile şi neputinţele noastre, dacă ne smerim şi plecăm capul în faţa lui Dumnezeu.

Tocmai de aceea, preotul nu poate fi aliniat niciodată în rândul unor funcţionari seculari. El e un Părinte care sfinţeşte, pe cei pe care-i educă şi pe care-i conduce. El este un nexus între cer şi pământ la propriu. Societatea postmodernă poate minimaliza funcţia mediatică a preoţilor, poate limita aportul lor direct în societate, restricţionând canalele mass-media pentru segmentul religios.

Însă preotul va fi un factor de coeziune în orice situaţie, care explicit sau underground, umple lumea de harul dumnezeiesc, care se coboară în el sau în cadrul slujbelor sale. El va face întotdeauna slujbe universale, care vor cuprinde în ele rugăciuni pentru toată lumea, pentru toţi viii şi adormiţii planetei.

Chiar şi când nimeni nu mai crede în preot, atunci va crede el că lumea este cuprinsă în braţele lui Dumnezeu, chiar dacă este o copilă prostuţă şi frivolă.

Preotul va fi mereu un indispensabil. Oricum l-am caracteriza noi şi oricum ar fi el, face minuni pe care nicio ciocolată cu cremă sau un DVDplayer nu le va poate face, deşi sunt amplu mediatizate. El va fi rugul de foc nestins, dintr-o lume tristă, care îşi freacă mâinile, de frig, întru iglu.

Pr. Drd.  Dorin-Octavian Picioruş