sangeriu

Nonşalanţa noastră vizavi de pericolele ce ne pândesc la tot pasul, multe dintre ele ipotetice, e proverbială. Trecem cu multă indiferenţă şi oboseală posacă pe lângă dureri şi moarte, chiar pe lângă propria noastră moarte posibilă, purtaţi de o indiferenţă plină de groază. Politica ne crizează numai în domeniul portofelului. Dacă nimeni nu se leagă de banii noştri atunci ne e indiferent sau toţi ne sunt potenţiali prieteni. Totul e potenţial important, atunci când găsim o sursă de venit, undeva, în memoria noastră pusă pe căpătuială.

Însă, dacă munca şi viaţa trăită frumos nu ne mai plac, avem un apetit neostoit pentru blasfemii. Paul Cernat, într-un articol din Dilema Veche, scria de curând: „când literatura încetează să mai producă „blasfemii”, înseamnă că socialmente ea a încetat să mai conteze”[1].

Ar trebui să extindem această declaraţie aberantă, dar adevărată în practică, şi în ceea ce priveşte televiziunile, internetul sau cutumele vieţii noastre private, în care ne place să băgăm, din plin, miasma ordinară a luptei cu Dumnezeu.

Care sunt izvoarele, motivaţiile obsesiilor noastre? Dacă blasfemiile vin din beligeranţa noastră faţă de acel Cineva, în care nu vrem să credem sau pe Care, mai bine-zis, nu vrem să Îl acceptăm, nu cumva şi obsesiile noastre, sunt fiicele legitime ale acestei mizerabile şi prosteşti lupte cu Dumnezeu?

Oamenii zilelor noastre sunt insubordonaţi ca şi arta[2]. Oamenii vidaţi de credinţa în Dumnezeu, oamenii „fără rădăcini”            (conform titlului unei cărţi a părintelui profesor Dumitru Popescu) sunt aceia care renegă, detestă, se ceartă cu ordinea, cu puterea, cu schimbările de climă, cu viaţa şi cu ei înşişi.

Sunt într-un continuu război interior, care se revarsă în afară. Nu îşi găsesc locul, pentru că ei plutesc pe deasupra solului, pe deasupra unei convingeri, a unei munci asidue într-o direcţie anume.

Parazitismul lor experenţial însă, degajă un miros greu, de altercaţie demonică cu sfinţenia, cu adevărul, cu iubirea de oameni, de patrie, de frumos. Niciun cuvânt, nicio realitate nu le mai spune nimic şi încearcă să împroaşte cu noroi tot ceea ce îi depăşeşte, tot ceea ce ei nu înţeleg sau tot ce e prea frumos, încât să fie stâlcit de mâna unui om chinuit de obsesii.

Obsesia puterii macină pe omul, care nu vrea să se cucerească, ci vrea să domine pe alţii, să îi subjuge. Obsesia puterii mănâncă mulţi bani sau îi toacă pe tot felul de bizarerii puerile[3].

Găselniţele sunt întotdeauna profitabile şi au de-a face cu relaxarea egoului sau cu relaxarea sexuală. Sublimarea sexuală este emoţia intelectualizată egoistic, acea vulcanică dorinţă strânsă abil de gât, care e avidă de „pofte dulci”[4].

Idolul sexual se interpune între tine şi Dumnezeu şi nu mai vezi razele Soarelui din cauza minorului astru căzător, care s-a interpus în faţa Acestuia. De fapt, nici astrul cu ochi îmbătători nu e până la urmă iubirea vieţii tale ci e doar una dintre oglinzile întâmplătoare, în care tu îţi priveşti viaţa închisă în sine, viaţa baricadată în propria-ţi făptură.

Întrebările existenţiale se reduc la foarte puţine. De fapt nici nu sunt rostite prea bine în mintea ta, pentru ca să nu ţi se pară prea mare şi acest efort. Efortul de a te gândi, de a te judeca la rece stârneşte frustrări, depresii, enervare.

Am cunoscut oameni, care preferă să nu gândească prea mult (ce să mai spun despre faptul de a se regândi pe ei înşişi?), pentru ca să nu devină prea serioşi pentru ei şi pentru cei din jurul lor.

În balta anonimatului şi a neputinţei declarate aprioric, fără niciun exerciţiu cât de mic al muncii, concetăţenii timpului meu se simt la cald. Căldura falsei neputinţe şi sloganul fatalităţii fără ieşire a României sunt batistele cu care se şterg la nas cu toţii şi pe care le lasă la vedere, ca să vină şi urmaşii noştri şi să sufere şi ei tot de aceleaşi false obsesii şi incertitudini.

Dar blasfemia e acel banc tupeist, care te face mare în faţa unor lichele de duzină sau înjurătura şi gluma fără perdea, care doreşte aprig, să se răsfeţe cu imaginile crude ale genitalului. În gura omului fără credinţă, aluziile sexuale şi acea necontenită pomenire a dracului, sunt întreaga abordare a realităţii, în cea mai mare parte a timpului.

Dacă tot nu crede în Dumnezeu, de ce ar crede aprigul drăcuitor, că dracul este o entitate benefică pentru el? Şi la ce l-ar putea ajuta şi cum l-ar ajuta, dacă de cele mai multe ori necredinciosul nu prea se simte bine singur şi, mai ales, noaptea, când se sperie foarte repede de tot felul de năluci şi stafii, adică de coloraturi diverse ale diavolilor?

Dacă pornografia este o obsesie îngurgitată mediatic, care descompune din interior fiinţa noastră[5], frica de demoni este o obsesie dobândită, cel mai adesea în copilărie, în cadrul mediului parental, mai mult sau mai puţin credincios.

Obsesia sexuală este obsesia dominării altuia[6]. Obsesia evenimentelor petrecute în întuneric, teama de demoni este obsesia de a nu te lăsa dominat. De la statutul de agresor decazi la cel de agresat. Însă scăparea cu pielea curată nu prea foloseşte la nimic, dacă nu există nicio schimbare în bine în fiinţa ta. De fapt, pentru un necredincios binele nu are amprentă morală, ci financiară, socială, individualistă.

Ce este de făcut? Una dintre căi ar fi plecarea urechii spre bunul simţ, spre o normalitate asumată. Ieşirea din umbrele anonimatului şi ale anarhiei interioare trebuie să se facă printr-un dialog cu faţă umană, în care fiecare să îşi asume părerea celuilalt şi, în acelaşi timp, să îşi declare propria lor experienţă[7].

Atâta timp cât ne înscriem în medii de comunicare online, la care ne logăm ca nişte stafii anonime, purtând diverse porecle, care mai de care mai uluitoare prin stranietatea lor sau nu avem simţul răspunderii, pentru lucrurile pe care le-am greşit, nu putem să ne simţim cu coloană vertebrală.

După o lungă perioadă de declasare interioară, de intrare în sub-existenţă e nevoie de o curăţire interioară, de apropierea de Dumnezeu şi de oameni, de ieşiri în natură, pentru a simţi normalitatea.

Pierdem gustul normalităţii, dacă ne pervertim inima. Normalitatea e o stare de spirit şi nu o idee pedantă sau o banalitate.

Dacă începem să idolatrizăm o idee, o realitate falsificată, noi înşine devenim nişte oameni vandabili, cu un preţ scăzut şi nu nişte persoane.

În limba latină persoană însemna, în primul rând „mască”, dar nu în sensul de grimasă, ci de rolul pe care tu îl ai şi pe care trebuie să îl joci în lume[8].

În limbaj actual, fiecare dintre noi avem un rol, o misiune, ceva de spus în lumea noastră. Dar acest ceva al nostru, trebuie spus bine şi, mai ales, decent. Nu putem să ne scriem toţi visele pe garduri, în graffitti şi nici nu putem crede, că putem face ceva, fără o specializare, fără un stadiu de pregătire.

Specializarea e una dintre coordonatele vieţii postmoderne şi numai cei abili, cei pregătiţi pentru o anume funcţie, pot face faţă, cu brio, aşteptărilor. Dar nu trebuie nici să transformăm specializarea într-o altă luptă de clasă sau într-o închidere în casta noastră, de unde nu ne mai văd, decât cei care ne ştiu parola. Discreditarea celor care sunt neiniţiaţi în domeniul nostru nu este soluţia optimă, pentru a-i face să iubească şi să creadă în ceea ce credem şi iubim noi înşine.

„Reduta ştiinţei” nu este atractivă, dacă nu are cine să-i facă propedeutica. Închiderea între propriile noaste jaluzele creează falsa obsesie a impenetrabilităţii unei profesii, a unei vocaţii.

Personal, nu pot suporta ideea că este intraductibilă, în temeni joşi, o experienţă de viaţă sau profesională, dacă ai realmente cunoştinţă de ea. Putem să transmitem o informaţie oricui doreşte să o afle. Aici ni se observă specializarea reală: când putem să-l facem pe neiniţiat să respire uşurat, că a înţeles, într-un timp record, rezolvarea la problema lui.

Când căutăm oameni duhovniceşti, harismatici, cei mai plăcuţi pentru noi sunt cei care ne dau, într-un timp record, cele mai nebănuite răspunsuri.

Omul nu ştie ce vrea, adeseori nu ştie de ce e bolnav, ce îl interesează şi, în câteva secunde, poate să audă câteva adevăruri despre el, care îi cad drept în moalele capului.

Atunci simte că se face lumină şi pentru el. Oamenii care ştiu să facă lumină şi, mai ales, să facă lumină la secundă, pe nepregătite, aceia ştiu să ne scape de obsesii, învăţându-ne să le citim pe îndelete.

Aşadar: dacă nu avem obsesii, să ne găsim duhovnici, care să ne debusoleze în bine, cu adevărurile mântuitoare ale Bisericii!


[1] Paul Cernat, Blasfemia şi drepturile artei,cf.

http://www.algoritma.ro/dilema/fw.htm?current=119/index.htm.

[2] Ibidem.

[3] Acum se transmite pe B1 TV, reality show-ul: „No comment”, unde Monica Gabor şi Irinel Columbeanu îşi despoaie, în mod public, intimitatea, în cel mai prost gust cu putinţa iar banii aceluia sunt fituiţi pe tot felul de gusturi bizare, ale adolescentei Monica, care are doar 18 ani. În gaşca celor care aruncă banii pe orice se înscriu şi maneliştii noştri, numai unul şi unul, în marea lor măsură agramaţi, care se iau la întrecere în a cumpăra, dintr-un snobism grobian, lucrurile cele mai scumpe.

[4] Emil Brumaru, Sonet IX, vol. „Infernala comedie”,cf.

http://www.algoritma.ro/dilema/fw.htm? current=119/index.htm.

[5] Cristian Bădiliţă, Pisica lui Petrarca si Sfîntul Mitică, în revista Rost (2004), nr. 21-22. Autorul articolului spunea: „Icoana compune, pornografia descompune, adesea iremediabil”, cf.

http://www.romfest.org/rost/nov-dec2004/pisica.shtml.

[6]„Iubirea face legea” din Selecta Andei Adam, nu înseamnă numai că ne putem iubi, ci apetitul sexual e cel care conduce totul şi el e „atotputernic” în orice tip de relaţie, pentru că „nimeni nu poate să-i facă faţă”. Ideologizându-se dominaţia banului şi pansexualismul, societatea contemporană nu pare a mai avea nicio racordare la transcendenţă.

[7] Domnul Adrian Lemeni spunea într-un discurs al său: „Dialogul nu reprezintă doar un exerciţiu în care este respectat principiul alterităţii, ci şansa mărturisirii propriei identităţi culturale şi spirituale”, cf. Lect. Dr. Adrian Lemeni, Asumarea identităţii creştine din perspectiva unei conştiinţe a dialogului în contextul contemporan, apud.

http://www.culte.ro/ClientSide/agendasecretar.aspx?ID=375.

[8] Cf. Gheorghe Guţu, Dicţionar Latin-Român, ed. a doua, revăzută şi adăugită, Ed. Humitas, Bucureşti, p. 984.

Pr. Drd. Dorin-Octavian Picioruş

Did you like this? Share it: