Zi: 9 decembrie 2006

Eşti nevoit să plăteşti cu adevărul şi cu fidelitatea prieteniile adevărate, trainice şi să mimezi plăcerea de complezenţă, acolo unde vezi că nu îţi este locul. De fapt plătim un preţ şi atunci când ne bucurăm, dar şi când ne căznim, în mod generos, să ne simţim bine, într-un anume loc şi cu anumite persoane.

Toată viaţa mea am alergat după oameni reali, integri, dintr-o bucată, care să mă facă să uit de toate când sunt cu ei şi în faţa cărora să mă simt ca în faţa propriei mele conştiinţe. Am găsit astfel de oameni, dar, din păcate, foarte puţini, în comparaţie cu avântul meu după deplinătatea omului, a acelui om fără rest, a prietenului deplin şi pentru totdeauna. M-am lovit de cele mai multe ori de nespus de multe caricaturi umane, care mi-au lăsat un gust mar, tocmai când credeam că lucrurile merg bine.

Adică prietenia demara în forţă, trăiam o stare extraordinară de angajare interioară, de exuberanţă emoţională, care se sfârşea lamentabil la circa 40% din drumul relaţiei noastre. Oamenii se retrăgeau din relaţia cu mine brusc, fără preaviz şi fără nici o explicaţie credibilă. Am, sufăr de această tară a iubirilor sfârşite la jumătate, a prieteniilor în care am pus mult suflet, multe cuvinte, multă energie şi nu m-am ales decât cu o suferinţă vie, încă vie, pe care nu ştiu cu ce să mi-o astâmpăr.

Tocmai de aceea mă refer în acest moment la preţul prieteniei, ca la un preţ care constă în adevăr deplin şi fidelitate deplină. Adevărul persoanei mele trebuie ştiut de prietenul meu şi eu trebuie să trăiesc faţă de el cu fidelitatea faţă de tot ce îmi spune despre el. Prietenul meu nu trebuie să fie într-un anume fel, care să îmi placă mie, adică nu trebuie să fie un alter ego al meu, ci un el care să îşi ştie potenţele şi limitele şi care să mă provoace să îl cunosc şi să îl înţeleg, să îl iubesc şi să îmi fie drag să vorbesc cu el şi despre el.

Acest om trebuie să mă facă să îi plătesc cu onestitate şi cu acurateţe relaţia sa cu mine. Relaţia dintre noi doi nu trebuie să aibă nimic frivol şi nimic parşiv, să nu fie lamentabilitate de fiecare clipă şi nici ascundere după degete. Prietenia constă într-o muncă cu sine, care să sprijine relaţia ca efort pentru adevăr, pentru înţelegere, pentru sfinţenie.

Pentru mine, ca preot ortodox, prietenia este o calitate indispensabilă a sfinţeniei. Nu pot să înţeleg o relaţie de prietenie interesată material. Când există această intenţie, de a profita de celălalt, atunci intrăm în zona neagră a vieţii sociale.

Trăiesc de multe ori calitatea de persoană greu digerabilă în anumite cercuri, în care trebuie să mă mişc şi atunci experiez din plin sentimentul penibilului şi al intoleranţei. Cumetriile de complezenţă nu sunt deloc utopice, într-o societate care nu pune valorile creştin-ortodoxe la baza relaţiilor dintre oameni şi nici nu cred că pot fi extirpate într-o lume plurală. Însă trebuie să cunoaştem strategiile care ne fac cât mai puţin părtaşi acelora.

Cuvintele, în acele momente fals-amiabile, sunt nişte măşti care nu ne ascund dedesubturile sufletului, ci ne sprijină dorinţa de a termina cât mai repede discuţia, ca să putem pleca de acolo şi să respirăm în voie. Nu sunt strâns cu mâinile de gât, dar nu mi se dă nici un drept ca să fiu eu însumi. Cel cu care trebuie să mă aliez pentru o anume muncă, nu e gata să mă primească în inima lui, ci mă abordează impersonal, tăios, reprobator faţă de multe din opiniile mele. Te simţi singur lângă el, nu ca lângă un prieten. Colaboratorul de nevoie sau cumătrul de convenienţă va profita din plin de iluzia intimităţii pe care o ai cu el. El nu va fi un om pentru tine, un om deplin, un prieten, ci un om interesat de tine ca unealtă de lucru sau ca maşină de făcut bani.

Atâta timp cât voi confunda colegul de serviciu sau ruda mea de-o conştiinţă cu mine şi voi crede că îmi sunt şi prieteni, numai pentru că îmi sunt aproape, că pe ei îi întâlnesc de multe ori în viaţă, mă înşel amarnic. Prietenul trebuie să treacă mereu testul sincerităţii şi al fidelităţii, pe când amicul de vorbă sau de pahar sau ruda mea, nu se va gândi la mine ca la o parte din fiinţa lui, ci ca la o persoană fără de care poate trăi la fel de bine.

Experienţa prieteniei m-a învăţat că prietenul nu poate fi înlocuit de nimeni. Moartea lui lasă un gol imens în inima ta, pe care nu îl poate umple o altă persoană. Prietenia e un har dumnezeiesc care se verifică în timp, care se naşte în suflete nobile, cu aspiraţii înalte şi care nu se poate vinde, decât cu preţul demonizării tale totale.

De aceea şi alerg după ea şi am alergat întotdeauna, pentru că e o realitate care mă împlineşte şi fără de care nu mă simt întreg. Cei care s-au oprit din drum în relaţia de prietenie cu mine, cred că şi-au dat seama că nu au nevoie de prieteni, pentru că nu pot să plătească preţul prieteniei. Pe de o parte, le-a fost frică de sinceritatea de care nu erau în stare să o ofere iar pe de altă parte, i-a cocoşat preţul pe care fidelitatea, statornicia în dragoste, îl cere. Îi consider pe foştii mei prieteni nişte victime ale propriei lor neputinţe sau ale propriului lor mod de viaţă. Ruinele acelor prietenii au rămas ca nişte prunci avortoni în inima mea. Din aceste dureri nu pot ieşi decât rugăciuni sau poeme, uneori proză, ca în aceste momente.

Concluzia demersului meu de acum ar fi un sfat practic, pentru cei care nu au nimic de pierdut, pentru că nu au trăit încă, o mare prietenie cu cineva. Dacă nu sunteţi în stare să vă bucuraţi, dacă nu vreţi să fiţi fericiţi în prietenia cu cineva, nu vă apropiaţi de oameni pe jumătate. Relaţiile de complezenţă vă vor face nişte oameni de succes, vă vor aduce prosperitate şi lauri, dar veţi trăi ca nişte nuci care nu au miezul bucuriei în ele însele, fapt pentru care se simt stinghere în mijlocul a tot ce au obţinut. Dacă nu vreţi să fiţi bucuroşi iubind, alegeţi drama singurătăţii fără bucurii puternice, dezgustul grimasei fericite.

Pr. Drd. Dorin Octavian Picioruş

Înfiorarea teribilă a lumii occidentale în faţa senectuţii şi a morţii cade mai nou pe capul românilor sub formă de politică estetică naţională, ca o nouă fericire doctrinară menită să ne destupe minţile faţă de cum trebuie să apreciem bunul sau prostul gust cotidian. Televiziunile, care au renunţat de mult la a face educaţie culturală şi morală, s-au apucat în schimb, sub imbolduri financiar-comerciale evidente, să ne dea lecţii despre cochetărie şi să ne facă educaţie estetico-vestimentară în modul cel mai practic cu putinţă, cu exemplificări concrete pe vedete.

În spatele acestor lecţii gratuite însă, n-am putut să nu observăm cum ni se predă o doctrină furibundă a noii filosofii mondiale anti-naturaleţe şi pro-dezumanizare, ce urmăreşte transformarea omului într-un artefact uman. Un exemplu de astfel de emisiune este „CiaoTV”, de la Prima TV, prezentată de „Cătălin Dezbrăcatu”, al cărei tipar trebuie însă căutat peste ocean, după cum m-am lămurit şi eu mai bine urmărind un film american pe tema expusă mai sus, difuzat de B1TV pe 24 septembrie 2006.

În acest film, staruri americane dintre cele mai celebre, erau surprinse de paparazzi în diferite ipostaze, în care, din impardonabilă neglijenţă, lăsau să se vadă efectele îmbătrânirii sau ale kilogramelor în plus pe trupul lor, sau erau îmbrăcate prea simplu şi modest pentru numele pe care le poartă. Fotografiile de acest gen, luate pe furiş, erau puse în contrast cu filme de la decernarea premiilor Oscar sau de la alte ocazii speciale, în care aceste vedete arătau seducătoare, ebluisante, provocatoare în cel mai înalt grad cu putinţă, evident, fără să permită sesizarea ridurilor sau a altor defecte corporale.

Între celebrităţile surprinse de paparazzi în situaţii defavorabile se numărau: Cher, Melanie Griffith, Whitney Huston, Madonna, fetele de la Spice Girls, Britney Spears, Elton John, Bjork, Christina Aguilera, Shannen Doherty, Martha Steward, Debra Messing, Kirstie Allie, Sharon Stone, Alec Baldwin, Don Johnson, Dean Cain, Jennifer Aniston, Michael Jackson, Cindy Crawford, etc, etc.

Filmul cu pricina dorea să ne inducă, mai întâi de toate, percepţia că este o adevărată „erezie” şi un veritabil şoc psihic, să-ţi vezi idolii, pe care i-ai cunoscut anterior în contururi perfecte, reduşi la ipostaza unor oameni normali, suferind din cauza unor dezamăgitoare defecte corporale sau refuzând să se adapteze, în fiecare clipă a vieţii lor, tiraniei industriei fashion. Astfel, coşurile sau ridurile vizibile în situaţii normale de viaţă, au fost expuse şi ridiculizate în mod pantagruelic, fiind detestate pe un ton de ipocrizie greţos nu numai pentru o conştiinţă ortodoxă, ci şi pentru orice om care mai păstrează o urmă de bun simţ. Au fost consideraţi detestabili, într-o măsură chiar şi mai exagerată, sânii lăsaţi, precum şi expunerea, spre exemplu la plajă, a grăsimii depuse în exces pe coapse la femei, şi pe burtă la bărbaţi, asociată cu lipsa, de acum binecunoscutei şi la noi, musculaturi care se dobândeşte prin trasul la fiare.

Vedetele cu pricina au fost acuzate, la modul propriu al cuvântului, că se comportă ca nişte oameni normali sau că îşi fac singure cumpărăturile, în loc să-şi trimită în acest scop, personalul specializat la piaţă (pardon, super-market). Madonna e vinovată că a ieşit pe stradă îmbrăcată casual, Don Johnson pentru că mânca un hot-dog cu poftă şi avea cămaşa necălcată, Dean Cain (alias „Superman”), pentru că şi-a permis să pună pe el câteva kilograme şi apoi, cu acest look dezagreabil, să agreseze plaja, Jennifer Aniston pentru că se machia la volanul maşinii sale (în timp ce staţiona într-o parcare), etc.

Concluzia realizatorilor era că vedetele şi super-vedetele nu işi pot permite să apară în faţa privitorilor şi a fanilor, chiar şi pe stradă, chiar şi într-o plimbare banală, fără ca mai înainte să treacă prin operarea de retuşuri radicale asupra lor, de către super-stilişti şi super-machiori. Ironia acidă şi nemiloasă a realizatorilor denota însă multă invidie şi duşmănie.

Noi ştim însă prea bine că televiziunile nu amendează niciodată comportamentul indecent, imoral sau blasfemiator, de multe ori, al vedetelor, decât, poate, dacă gesturile lor reprezintă, la un moment dat, o contravenienţă penală, ba dimpotrivă, aerul non-conformist şi nihilist-anarhist degajat de manifestările lor artistice, este mult popularizat şi apreciat atât de media, cât şi de publicul îndoctrinat cu noile ideologii postmoderniste. În schimb, iată că devine o ruşine inexprimabilă şi un motiv de pudoare infinită, să fii om, să îmbătrâneşti, să te prezinţi cu riduri pe faţă şi să nu mai ai un corp perfect (după ce ai trecut de 40-50 de ani!), sau să nu te îmbraci cât mai aiurit cu putinţă, ca să nu încalci regulile vestimentare impuse de autoritatea caselor de modă şi a stiliştilor.

Corectarea deficienţelor corporale (sâni prea mici, riduri, grăsime care pare excedentară şi trebuie extirpată, membre sau părţi ale corpului care trebuie ajustate sau mărite) sau a imaginii proprii prin machiaje combinate cu vestimentaţie fantezistă şi excentrică, ţine însă de o filosofie şi o mentalitate profund anti-creştină, care este implantată din ce în ce mai mult şi în societatea noastră. Asistăm tot mai des la încurajarea prin media a celor cu posibilităţi financiare, vedete sau oameni obişnuiţi, de a apela la chirurgia plastică, pentru a nu suferi o regretabilă insatisfacţie psihologică, în cazul că li se pare că nu mai au succes la public sau în societate din pricina look-ului. Psihoza ni se pare însă că este întreţinută tocmai de cei care afirmă că oferă remediul!

Noile filosofii de viaţă, pentru care contează exteriorul, aparenţa, prezentarea şi deloc interiorul, sufletul, impun fiinţei umane standarde, aşa-zis estetice, care sunt mutilante, atât pentru trup, cât şi pentru suflet. Putem face aici o comparaţie cu societăţile şi civilizaţiile care s-au dezvoltat de-a lungul istoriei fără a cunoaşte pe Dumnezeul adevărat, şi care toate (cel puţin despre câte am auzit noi) aveau şi au – a se vedea triburile africane de astăzi – în mentalitatea lor, ideea de corectarea unor date genetice ale trupului uman, de re-formulare a trupului, din convingerea că o anumită malformaţie căpătată voit (generată în mod violent şi profund dureros, aşa cum sunt şi operaţiile estetice, de altfel) face trupul mai atrăgător şi mai estetic decât este în mod natural.

În societatea chineză medievală, spre exemplu, femeile îşi maltratau laba piciorului, prin strângerea ei cu cruzime în feşe, de la vârste fragede, care făceau ca laba piciorului să nu mai crească şi să se prezinte ca un fel de ciot la maturitate (în emisiunea pe care am vizionat-o noi pe această temă, erau prezentate femei care încă şi astăzi mai practică acest lucru), pentru că se considera că piciorul cât mai mic este şi cel mai frumos. Ieri, 28 octombrie 2006, citeam în presă că bărbaţii chinezi doresc astăzi, în număr tot mai mare, să recurgă la operaţii estetice care să le lungească picioarele, pentru a fi mai înalţi cu până la zece centimetri, pentru că sunt la modă oamenii înalţi (a se citi: din rasa caucaziană) şi aceştia au succes în societate şi sunt preferaţi la angajare. Tot în presă şi tot zilele acestea, am aflat că, la noi, silicoanele ajută la CV., pentru că sânii mari ţin loc de răspunsuri în interviurile pentru angajare, după cum au demostrat-o sondajele.

Ca să revenim la discuţia noastră iniţială însă, această dimensiune iumană a re-estetizării umane, nu este decât o prelungire exprimată în exterior, a felului în care sunt receptate vedetele şi super-vedetele, ca nişte supra-oameni, idoli, zeităţi (ca o contrapondere la sfinţenia Sfinţilor care se modelează duhovniceşte împreună cu Dumnezeu), care au atins un prag ideal şi o perfecţiune a reconfigurării-de-sine (exterioare), surclasând normalitatea, şi care şochează, în mod paradoxal, atunci când işi permit să fie naturali şi normali. Prin neglijenţa lor, ei infirmă credinţa în ei a admiratorilor, a celor care şi-au însuşit (conştient sau inconştient) aceste ideologii fundamentate pe ura faţă de creaţia lui Dumnezeu în starea ei pură, simplă, nesofisticată, nedenaturată. În schimb, ne confirmă nouă teza că este inuman să fii super-vedetă şi super-om la orice oră din zi şi din noapte!

Din comentariile agresive la adresa vedetelor americane, am înţeles că, pe de-o parte acţionează logica urii şi a invidiei nimicitoare, care face din acei paparazzi nişte distrugători de mituri, iar pe de altă parte intervine dragostea pentru idolii propriilor fantezii perverse, care se manifestă limitativ şi reprobator faţă de excesul de sinceritate al vedetelor, exprimat empiric. Profilul acestui gen de emisiuni a fost impropriat cu largheţe de conştiinţă (ca tot ce aduce bani!) de către televiziunile noastre, iar succesul la vânătoare al paparazzi-lor mioritici este reprezentat cu generozitate în mass-media românească. Interesul excesiv pentru estetica trupului, construită şi reconstruită la infinit, ca şi pentru trand-uri şi modeling, a devenit obsesiv pe ecranele noastre, mai ales, dar şi în presa scrisă el respiră cu destulă mărinimie.

Mutilarea şi auto-mutilarea trupurilor prin tot felul de operaţii estetice dureroase, cu efecte estetice de foarte scurtă durată (de fapt, un alt fel de sado-masochism), prin tatuaje sau body-piercing efectuat în părţi dintre cele mai sensibile ale corpului, exprimarea nefirească, imorală, derapantă psihic, nu deranjează şi nu indignează nici media, nici societatea noastră, care se prefac apoi sensibile la crimele şi abuzurile în dauna libertăţii şi integrităţii persoanei umane, care se petrec în lume la tot pasul.

Manifestările excentric-demenţiale care poartă eticheta show-urilor sau a exprimărilor (fals-)artistice nu trezesc murmure de indignare sau mitinguri ale oamenilor scandalizaţi de atâta lipsă de bun simţ şi de morală elementară, nici măcar luări de poziţie ridiculizante, din partea liderilor formatori de conştiinţe din presa scrisă, în schimb, comportamentul normal începe să fie din ce în ce mai mult taxat ca reprobabil şi înjositor, iar creştinii noştri asistă fie cu neputinţă la toate acestea, fie cu nepăsare, fie cu răbufniri de vehemenţă pătimaşă, fără argumentări solide în favoarea teologiei şi moralei ortodoxe, răbufniri care nu fac decât să întărească dispreţul şi ura faţă de Biserică al contestatarilor învăţăturii evanghelice.

Mai mult, adaptarea şi ralierea interioară şi conştientă, a multora dintre creştini, a multor ortodocşi, la totalitatea elementelor doctrinare care formează ambientalul noului mod de viaţă postmodern, pentru care nu se sfiesc, câtuşi de puţin, chiar să aducă argumente inclusiv biblice, nu face decât să mărească raitingul unor astfel de concepte anti-creştine şi anti-umane, pentru că nu ne străduim să arătăm falia imensă care desparte viaţa ortodoxă adevărată de realitatea înconjurătoare în care ne zbatem ca într-un mediu amiotic otrăvit.

Nu înţelegem că lumea ne conţine dar nu ne stăpâneşte. Că realitatea fizică nu este identică sau suprapusă realităţii spirituale şi că pentru a cunoaşte adevărul vieţii duhovniceşti, trebuie să ne dezlipim retina de fascinaţia acestei lumi şi de strălucirea reflectorizantă a cancanurilor în care vrea să ne prindă. Trebuie să ne rupem de hipnoza infantilă în care trăim, ca să descoperim viaţa adevărată în mediul haric al celor trecuţi prin Sfântul Botez, a celor ce săvârşesc zilnic trecerea prin această viaţă sângeroasă şi crudă, ca Israel prin Marea Roşie, fără să se ude.

Drd. Gianina Maria-Cristina Picioruş