O perspectivă comparativă cu lumea românească veche, care ar trebui să ne trezească simţul responsabilităţii faţă de credinţa şi Biserica noastră şi al raportării cu onestitate la lumea în care trăim, dar căreia trebuie să îi adresăm în fiecare clipă un mesaj ortodox, din profunzimile fiinţei şi ale trăirii noastre ca oameni cultivaţi, cercetători ai realităţii şi scriitori ortodocşi.

În istoria sa, De neamul moldovenilor, din ce ţară au eşit strămoşii lor, Miron Costin făcea, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea,următoarea urare cititorilor săi, care nouă ni se pare o prea frumoasă pledoarie duhovnicească pentru lectură, valabilă pentru toate veacurile şi, prin urmare, şi pentru noi astăzi, din care prima parte socotim că o putem caracteriza ca o rugăciune pentru noi, ca noi să putem să citim şi să ne înţelepţim în linişte, şi mai socotim că, măcar pentru această rugăciune a strămoşilor noştri, avem datorie lăsată cu limbă de foc de a ne sili spre învăţătură: puternicul Dumnezeu, cinstite şi iubite cititorule, să-ţi dăruiască, după aceste cumplite vremi ale anilor noştri, cândva, şi mai slobode [liniştite] veacuri, întru care, pe lângă alte treburi, să ai vreme a face iscusită zăbavă şi cu cititul cărţilor, că nu este altă şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viaţa omului zăbavă, decât cititul cărţilor; căci, cu cititul cărţilor, cunoaştem pe Ziditorul nostru Dumnezeu, cu cititul, laudă Îi facem pentru toate ale Lui cătră noi bunătăţi [daruri], cu cititul, pentru greşelile noastre, milostiv Îl aflăm [vezi deci lectura ca doxologie, ca nevoinţă şi virtute – n.n.]. Din Scriptură înţelegem minunate şi veşnice faptele puterii Lui. Ea face viaţa fericită, ea agoniseşte nume nemuritor. Însuşi Mântuitorul nostru, Domnul şi Dumnezeul Hristos, ne învaţă, zicând: „Ispitaite pisaniia”, adică „cercaţi Scripturile”. Scriptura depărtate lucruri de ochii noştri ne învaţă, cu acele trecute vremi să pricepem cele viitoare.

Lectura este deci o virtute duhovnicească pentru care ni se iartă păcatele! Ea face omul nemuritor, dar nu în sensul pe care cultura şi arta secularizată îl acreditează, anume de agonisire a celebrităţii artistice, a faimei prin care numele cuiva rămâne „nemuritor” în istoria culturii universale, ci în sensul în care, nevoindu-se ca să cunoască Adevărul, să-L cunoască pe Dumnezeu şi faptele puterii Lui, adică tot sensul creaţiei Sale şi al iconomiei Sale dumnezeieşti cu oamenii, fiinţa umană se curăţeşte de patimi şi de păcate şi aşa, cercetând Scripturile, agoniseşte nume nemuritor.

Sfintele Scripturi erau pentru cărturarii noştri creştini, centrul vieţii, izvorul a tot adevărul, de la care pornea orice altă scrisoare sau scriptură sau scriere. (Cei vechi – şi vedem la Grigore Ureche – numeau Sfânta Scriptură, Scrisoare). Model al oricărei scrieri era Scriptura Sfântă, în ideea că scrisul este sfânt: Lăsat-au puternicul Dumnezeu iscusită oglindă minţii omeneşti, scrisoarea , iar scrisoarea este un lucru veşnic. Când ocărăsc într-o zi pe cineva, este greu a răbda; dar în veci? Eu voi da seamă de ale mele, câte scriu, zicea acelasi Miron Costin.

Aşa trebuie să scriem şi noi astăzi, cu conştiinţa profundă că scrisul nostru este un dat de la Dumnezeu şi că orice scriem trebuie să fie oglindă a sfinţeniei, iar a scrie minciuni, oricare ar fi considerentele noastre, înseamnă ocară veşnică.

Modul în care înţelege Miron Costin scrierea şi lectura cărţii este o filosofie creştin-ortodoxă şi tradiţional-bizantină pe care creştinii noştri de astăzi ar trebui să o cunoască foarte bine, care ar trebui să le fie foarte familiară, dar care nu le este astfel, pentru că intelighenţia modernă se ruşinează cu ea şi ezită să-i pună în lumină adevărată valoare morală şi intelectuală. În schimb, adesea o exilează de la ochii noştri în ţinuturi îndepărtate şi umbroase ale cunoaşterii, ca pe o persona non grata, sub eticheta de „concepţie medievală” – şi am fost (şi noile generaţii sunt, la rândul lor) îndoctrinaţi cu această etichetare şi cu acest punct de vedere secularist încă de pe băncile şcolii.

Pentru cei care cercetează istoria şi cultura noastră veche, este un fapt limpede şi de nedezminţit – chiar dacă aproape niciodată recunoscut, în ciuda evidenţei – că toţi cărturarii noştri din vechime (nu numai ierarhii Bisericii, ci şi boierii învăţaţi) au fost oameni profund religioşi, care, chiar şi atunci când au studiat în străinătate – precum cronicarii ţării –, şi-au păstrat cea mai curată gândire ortodoxă. Nu de puţine ori, aceşti cărturari erau foarte familiari cu teologia ortodoxă tradiţională şi patristică, erau ei înşişi posesorii unei cugetări teologice de cea mai înaltă ţinută şi de cea mai mare mare profunzime, aşa cum au fost, spre exemplu, stolnicul Constantin Cantacuzino sau fraţii Radu şi Şerban Greceanu.

Mai mult, domnitori precum Fer. Neagoe Basarab – autorul unei opere parenetice (învăţături adresate fiului său, Teodosie) care este în acelaşi timp un tratat de vieţuire creştină-isihastă – sau Sf. Constantin Brâncoveanu, aveau schimburi epistolare cu patriarhii sau cu marii ierarhi şi teologi ai vremii, în care erau discutate probleme de o foarte adâncă subtilitate teologică, probleme tainice ce priveau ritmul intim duhovnicesc al vieţii ori disticţii foarte fine care trasau limita între erezie şi ortodoxie. Sfantul Constantin Brâncoveanu şi-a permis chiar să-l contrazică pe patriarhul Ierusalimului, Dosithei (care a iniţiat editarea în greceşte, dar în tipografiile româneşti ale Sf. Antim Ivireanul, a Sf. Fotie cel Mare, într-un tom imens, Contra latinilor), luând apărarea unui teolog grec ce refuza să recunoască drept ortodox termenul transsubstantiatio, şi nu s-a sfiit să considere că acel teolog, pe nume Cariofil, avea dreptate. Pe aceeaşi temă, un boier ca Nicolae Milescu-Spătarul (care a tradus Vechiul Testament în română pentru ediţia Bibliei de la 1688), scria pentru catolici un manual în latină, pe care l-a numit Enchiridion sive Stella Orientalis Occidentali splendens (Manual Steaua Orientului strălucind în Occident).

Până atât de departe meregea cunoaşterea teologică şi conştiinţa ortodoxă a domnitorilor şi a cărturarilor noştri din vechime! Însă toate acestea se încearcă a se acoperi, începând cu secolul al XIX-lea, de un văl gros al prejudecăţilor raţionalist-ateiste aparţinând acelei părţi a intelectualităţii care priveşte la modelul pedagogic şi filosofic occidental ca la unicul său mesia.

Citind istoriile literaturii române sau alte articole şi cărţi pe acest subiect, al scriitorilor din epoca veche, am mereu impresia amară că literatura noastră religioasă joacă rolul de Ovidiu exilat la Tomis, printre barbari. Şi cu toate aceste, ţinem morţiş să ne recuperăm cărturarii din vechime, dar nu ca să le redăm locul pe care îl merită, nu pentru ca să îi evaluăm onest şi să le apreciem înalta filosofie de viaţă creştină şi demnitate morală, ci mai degrabă pentru a ne lăuda că am avut şi noi cărturari şi cultură în Evul Mediu, deşi ne dăm după colţ de ruşine ori de câte ori ei vorbesc despre Dumnezeu sau exprimă concepţii scripturistic-patristice, creştin-ortodoxe, bizantine, despre viaţă, despre societate, despre politică, despre istorie, literatură, artă, cultură, etc., concepţii care nu rimează cu umanismul renascentist al Apusului şi cu sensul evoluţionist-ateist al culturii europene. Şi care e răul aici? E oare acela că nu mergem în acelaşi ritm funest de desacralizare a vieţii cu lumea occidentală?

Se pare că da, dar atunci când Europa Occidentală se întoarce asupra sa cu un ochi critic şi recunoaşte că şi-a pierdut valorile creştine şi că e pe punctul să se auto-distrugă ca entitate spirituală şi morală, aşa cum a existat din Antichitate şi până de curând, prin practicarea unui ateism care dizolvă propria credinţă, dar se deschide tuturor celorlalte culturi şi valori de pe alte continente, care îi sunt străine, riscând să se integreze fie în islamismul asiatic, fie în păgânismul african, fie în masa amorfă a celor ghidaţi de filosofia consumist-capitalistă şi new-age-istă, in cultura coca-cola, fără nici un Dumnezeu şi fără nici o valoare spirituală reală în care să crezi şi pentru care să fii în stare să mori, atunci zic, când minţi luminate din Occident au început să recunoască singure ce enorm pericol paşte lumea lor, tocmai atunci ne trezim şi noi şi se trezeşte şi intelectualitatea românească să înceapă să evalueze corect şi să se mândrească cu „valorile noastre spirituale tradiţionale”, deşi nici atunci în totalitate şi cu sinceritate.

Unde este fair-play-ul unei asemenea atitudini?

Mesajul pentru creştinii de astăzi, de la care am pornit, este însă acela de a nu se speria de cunoaştere şi de lectură şi de a studia cu atât mai vârtos cărţile sfinte şi toate cărţile înaintaşilor noştri, judecând lucrurile în adâncime, nu la suprafaţă, căci vor afla, citind mult şi studiind, adevărata conştiinţă creştină şi adevărata cărturărie, care trebuie să ne caracterizeze pe noi, ca scriitori creştini-ortodocşi.

Psa. Drd. Gianina Picioruş

Did you like this? Share it: