Eşti nevoit să plăteşti cu adevărul şi cu fidelitatea prieteniile adevărate, trainice şi să mimezi plăcerea de complezenţă, acolo unde vezi că nu îţi este locul. De fapt plătim un preţ şi atunci când ne bucurăm, dar şi când ne căznim, în mod generos, să ne simţim bine, într-un anume loc şi cu anumite persoane.

Toată viaţa mea am alergat după oameni reali, integri, dintr-o bucată, care să mă facă să uit de toate când sunt cu ei şi în faţa cărora să mă simt ca în faţa propriei mele conştiinţe. Am găsit astfel de oameni, dar, din păcate, foarte puţini, în comparaţie cu avântul meu după deplinătatea omului, a acelui om fără rest, a prietenului deplin şi pentru totdeauna. M-am lovit de cele mai multe ori de nespus de multe caricaturi umane, care mi-au lăsat un gust mar, tocmai când credeam că lucrurile merg bine.

Adică prietenia demara în forţă, trăiam o stare extraordinară de angajare interioară, de exuberanţă emoţională, care se sfârşea lamentabil la circa 40% din drumul relaţiei noastre. Oamenii se retrăgeau din relaţia cu mine brusc, fără preaviz şi fără nici o explicaţie credibilă. Am, sufăr de această tară a iubirilor sfârşite la jumătate, a prieteniilor în care am pus mult suflet, multe cuvinte, multă energie şi nu m-am ales decât cu o suferinţă vie, încă vie, pe care nu ştiu cu ce să mi-o astâmpăr.

Tocmai de aceea mă refer în acest moment la preţul prieteniei, ca la un preţ care constă în adevăr deplin şi fidelitate deplină. Adevărul persoanei mele trebuie ştiut de prietenul meu şi eu trebuie să trăiesc faţă de el cu fidelitatea faţă de tot ce îmi spune despre el. Prietenul meu nu trebuie să fie într-un anume fel, care să îmi placă mie, adică nu trebuie să fie un alter ego al meu, ci un el care să îşi ştie potenţele şi limitele şi care să mă provoace să îl cunosc şi să îl înţeleg, să îl iubesc şi să îmi fie drag să vorbesc cu el şi despre el.

Acest om trebuie să mă facă să îi plătesc cu onestitate şi cu acurateţe relaţia sa cu mine. Relaţia dintre noi doi nu trebuie să aibă nimic frivol şi nimic parşiv, să nu fie lamentabilitate de fiecare clipă şi nici ascundere după degete. Prietenia constă într-o muncă cu sine, care să sprijine relaţia ca efort pentru adevăr, pentru înţelegere, pentru sfinţenie.

Pentru mine, ca preot ortodox, prietenia este o calitate indispensabilă a sfinţeniei. Nu pot să înţeleg o relaţie de prietenie interesată material. Când există această intenţie, de a profita de celălalt, atunci intrăm în zona neagră a vieţii sociale.

Trăiesc de multe ori calitatea de persoană greu digerabilă în anumite cercuri, în care trebuie să mă mişc şi atunci experiez din plin sentimentul penibilului şi al intoleranţei. Cumetriile de complezenţă nu sunt deloc utopice, într-o societate care nu pune valorile creştin-ortodoxe la baza relaţiilor dintre oameni şi nici nu cred că pot fi extirpate într-o lume plurală. Însă trebuie să cunoaştem strategiile care ne fac cât mai puţin părtaşi acelora.

Cuvintele, în acele momente fals-amiabile, sunt nişte măşti care nu ne ascund dedesubturile sufletului, ci ne sprijină dorinţa de a termina cât mai repede discuţia, ca să putem pleca de acolo şi să respirăm în voie. Nu sunt strâns cu mâinile de gât, dar nu mi se dă nici un drept ca să fiu eu însumi. Cel cu care trebuie să mă aliez pentru o anume muncă, nu e gata să mă primească în inima lui, ci mă abordează impersonal, tăios, reprobator faţă de multe din opiniile mele. Te simţi singur lângă el, nu ca lângă un prieten. Colaboratorul de nevoie sau cumătrul de convenienţă va profita din plin de iluzia intimităţii pe care o ai cu el. El nu va fi un om pentru tine, un om deplin, un prieten, ci un om interesat de tine ca unealtă de lucru sau ca maşină de făcut bani.

Atâta timp cât voi confunda colegul de serviciu sau ruda mea de-o conştiinţă cu mine şi voi crede că îmi sunt şi prieteni, numai pentru că îmi sunt aproape, că pe ei îi întâlnesc de multe ori în viaţă, mă înşel amarnic. Prietenul trebuie să treacă mereu testul sincerităţii şi al fidelităţii, pe când amicul de vorbă sau de pahar sau ruda mea, nu se va gândi la mine ca la o parte din fiinţa lui, ci ca la o persoană fără de care poate trăi la fel de bine.

Experienţa prieteniei m-a învăţat că prietenul nu poate fi înlocuit de nimeni. Moartea lui lasă un gol imens în inima ta, pe care nu îl poate umple o altă persoană. Prietenia e un har dumnezeiesc care se verifică în timp, care se naşte în suflete nobile, cu aspiraţii înalte şi care nu se poate vinde, decât cu preţul demonizării tale totale.

De aceea şi alerg după ea şi am alergat întotdeauna, pentru că e o realitate care mă împlineşte şi fără de care nu mă simt întreg. Cei care s-au oprit din drum în relaţia de prietenie cu mine, cred că şi-au dat seama că nu au nevoie de prieteni, pentru că nu pot să plătească preţul prieteniei. Pe de o parte, le-a fost frică de sinceritatea de care nu erau în stare să o ofere iar pe de altă parte, i-a cocoşat preţul pe care fidelitatea, statornicia în dragoste, îl cere. Îi consider pe foştii mei prieteni nişte victime ale propriei lor neputinţe sau ale propriului lor mod de viaţă. Ruinele acelor prietenii au rămas ca nişte prunci avortoni în inima mea. Din aceste dureri nu pot ieşi decât rugăciuni sau poeme, uneori proză, ca în aceste momente.

Concluzia demersului meu de acum ar fi un sfat practic, pentru cei care nu au nimic de pierdut, pentru că nu au trăit încă, o mare prietenie cu cineva. Dacă nu sunteţi în stare să vă bucuraţi, dacă nu vreţi să fiţi fericiţi în prietenia cu cineva, nu vă apropiaţi de oameni pe jumătate. Relaţiile de complezenţă vă vor face nişte oameni de succes, vă vor aduce prosperitate şi lauri, dar veţi trăi ca nişte nuci care nu au miezul bucuriei în ele însele, fapt pentru care se simt stinghere în mijlocul a tot ce au obţinut. Dacă nu vreţi să fiţi bucuroşi iubind, alegeţi drama singurătăţii fără bucurii puternice, dezgustul grimasei fericite.

Pr. Drd. Dorin-Octavian Picioruş

Did you like this? Share it: