Cum reactionam cand nu stim sa reactionam sau cand nu stim in fata cui reactionam? Cu un zambet indulgent sau printr-o dispozitie interioara care asteapta reactia partenerului de discutie in mod pacifist.

De multe ori se reactioneaza insitinctual la intrebari punctuale sau la reprosuri pe care le-ai putea primi frumos.

Ce te face sa te simti agasat? Tare personale. Impostura care nu tine de cald. O superficialitate marcanta. Un orgoliu solzos, o raie de orgoliu care nu te poate discupla in nici un fel. Sau pur si simplu, o dispozitie fricoasa fata de orice partener de discutie.

Pentru ce m-as simti agasat de o intrebare la care pot sa raspund cu ‘nu stiu’ sau pot sa dau un raspuns dupa posibilitatile mele? Pentru ce as dori in mod automat sa ma fac de ras, daca stiu ca nu sunt la inaltimea partenerului meu de discutie? Si pentru ce, totusi, as avea tendinta sa neg ce spune altul, daca eu tot nu stiu nimic din rapunsul pe care il neg?

Nu cred in complexe de nici un fel. Cred insa in presupuse inhibitii interioare, care se traduc cu nedorinta de a trece peste blocaje interioare, peste traume, peste intemperii dureroase ale vietii.

Putem da un exemplu plauzibil, in cazul copilului care si-a vazut bunica moarta si ii e frica instinctiv de morti si de inmormantari. La 7 ani e acceptabil acest blocaj, dar la 40 de ani mai este acceptabil? Nu! El trebuie sa se maturizeze trecand peste fricile peste care nu a putut sa treaca in copilarie, in adolescenta, in timpul maturitatii sale. Ceea ce poate fi acceptabil pentru un copil nu este acceptabil pentru un adult.

Trebuie sa invingem teama de necunoscut, de suferinta, de primire a noastra cu racela, teama de inaltime, claustrofobia aparuta din senin, non-apetitul pentru munca, emotiile si impulsurile necontrolate. Cu harul lui Dumnezeu si cu multa staruinta trebuie sa trecem peste tot felul de frici si de apucatori necontrolate, pe care le-am inmagazinat in trecut. Nu e de ajuns, pentru mine, sa imi spui ca ai o boala, o neputinta, ci trebuie sa imi spui si ce ai facut in mod real pentru remedierea ei cat de cat.

Daca nu ne-am luptat pentru a eradica ceva din noi ( ma refer la o eradicare duhovniceasca a neputintelor noastre) nu avem dreptul sa ne plangem ca suntem cum suntem. Un om matur nu poate fi scuzat ca e nesimtit, ca e mitocan, ca are apucaturi mahalagiste sau dorinta nestapanita de a-si omori adversarii din priviri. Este inacceptabil pentru un om matur, credincios sau necredincios, sa fie pueril la minte, incapabil sa isi exprime sentimentele, trairile, crezurile in mod cursiv.

Cand spunem ca avem experienta de viata trebuie sa ne referim la faptul ca avem un cuantum de intelegere de sine si de intelegere a lumii in care traim, care ne permite sa formulam o axioma comportamentala general valabila pentru om. Spre exemplu, cred pe cineva un om cu experienta de viata, daca ajunge in mod interior la concluzia, ca a fi respectuos nu costa nimic, ci arata noblete de caracter. Sau pe altul care ajunge la concluzia ca viata are sensuri profunde sau ca bunatatea e cea care ne vindeca.

Experienta de viata intra in experienta duhovniceasca, e parte integranta a ei. Asa cum voi detalia in cursul nostru de teologie mistica, experienta de viata este vestibulul, antreul pregatitor al vietii duhovnicesti. Si ce inseamna sa ai experienta de viata? Inseamna sa fii trecut prin tot felul de dureri, neajunsuri, persecutii, eforturi, griji etc. din care sa fii invatat adancimi de suflet si de caracter, necesare pentru induhovnicirea ta.

Daca examenele vietii tale, cataclismele tale si bucuriile tale au fost convertite de tine in momente de inteleptire personala si de multumire fata de Dumnezeu si de oameni inseamna ca am trait frumos. Daca din pacatele noastre am scos purtarea de grija a lui Dumnezeu si din bucuriile si implinirile noastre am scos iubirea Sa de oameni infinita inseamna ca nu am trait degeaba.

Iar daca din tot ce vedem si auzim si se petrece cu noi nu scoatem lucruri care sa ne ajute, sa ne zideasca, sa ne fortifice si ramanem la impresia ca viata e o continua revansa, o banala si stupida razbunare, pierdem toata frumusetea unui paduri ravisante, pentru ca noi suntem atenti la tantarii ce ne ciupesc copios. Eu ma uit la padure chiar daca ma dor muscaturile de tantari. Ma uita la frumusetea milei lui Dumnezeu cu noi, adica la padure, si nu la tantari, adica la tot felul de ispite, necazuri, dureri, rautati care ni se fac pe diferite cai. Ma dor nedreptatile, le privesc cu atentie, dar in mod fundamental, mai mult decat fundamental de fundamental ma uit la oportunitatile dumnezeiesti infinite pe care Dumnezeu ni le ofera si prin care ma simt implinit.

Gust harul lui Dumnezeu atat de plin si de bogat, pe care il primim acum si tanjesc dupa plinatatea lui. Trebuie sa fii nebun ca sa nu vrei sa fii fericit. De fapt nici nebunii nu vor sa fie nefericiti. Probabil ar trebui sa spun altfel: ar trebui sa fii de metal ca sa nu vrei sa fii fericit. Si fericirea e tocmai aceasta: sa ai o inima simpla, simplificata de patimi, curatita de patimi, o constiinta prietena noua, care sa nu ne mustre adanc, chinuitor si o bogatie de pace dumnezeiasca, de care sa nu vrem nicidecum sa ne despartim. Da, suntem predestinati la indumnezeire, la frumusete cu totii, la fericire. E conditia deplin umana, pe care Dumnezeu ne-a dat-o.

Omul adevarat este cel plin de har, cel sfintit la trup si la suflet, si nu caricatura de om, care nu vrea sa-si admita neputintele, limitarile. Iar daca incerci sa fii prieten cu adevarul lui Dumnezeu, nu cred ca mai ai tendinta sa te bati cu oamenii, sa negi adevarul oamenilor, ci dimpotriva doresti cu nesat sa il cunosti. Cand esti ranit de acest adevar, de adevarul lui Dumnezeu, nu vrei vesnic sa te vindeci de el.

 

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian

Did you like this? Share it: