Nu trebuie sa confundam termenii! A fi smerit nu inseamna a fi fraier, ci e o harisma a sfinteniei, a celui care crescand in sfintenie, nu isi da seama la ce simplitate si frumusete a ajuns, dar ea este detectata de cei din jurul sau. Una e sa ai o parere smerita despre tine, cand toate pacatele iti arata cine esti si alta e sa ai o parere smerita despre tine, cand avand o mare sporire, tu spui ca e un fleac. Smerenia dumnezeiasca, ca si bucuria dumnezeiasca, nu sunt cotidianitati de alcov, ci sunt urmarile unor mari suferinte, privatiuni, a unor iluminari dumnezeiesti cu duiumul.

Un om care acum incepe sa isi vada pacatele nu poate fi smerit, poate fi numai mai atent la sine. Cunoasterea de sine nu inseamna nici ea smerenie, ci inseamna inceputul detectarii inselarilor din fiinta ta. A fi inselat intru ceva, inseamna a crede un gand, a te increde intr-o idee, pe care tu o crezi buna, dar ea este satanica. Dau exemple de ganduri infipte in mintea noastra, care sunt ganduri demonice fara drept de apel: ideea ca avem haruri speciale, ca suntem de neinteles de catre ceilalti, ca suntem geniali, ca suntem de neinlocuit, ca suntem Sfinti etc.

Ideea ca suntem destepti pentru ca am citit sau ca noi gandim numai pentru ca avem studii inalte este iarasi o bagatela satanica pe care o credem fara sa o mestecam. Insinuarile satanice sunt atat de vechi in viata noastra, ca unii dintre noi nici nu mai stim cand am invatat sa mintim, sau sa plangem pentru ca sa primim o papusa sau sa furam, pentru ca ne place ce are celalalt.

Deci daca incepem sa ne vedem la idei nu ne-am smerit. Suntem pe cale de a ne smeri. Nici daca ne dam seama ca suntem cei mai pacatosi, mai curvari, mai mandrii, mai lacomi oameni ai pamantului nu ne-am smerit nici atunci. Nici daca ne impartasim si ne spovedim des, nici daca vedem des  manastiri .

Smerenia incepe sa apara atunci cand vedem lumina dumnezeiasca pentru prima data, cand avem primul extaz in viata noastra. De aici incolo incepe smerenia. Pana aici e o pregatire pentru smerenie.

Parintii duhovnicesti, adica purtatorii de Dumnezeu, apar dupa mai multe vederi ale luminii, dupa multe dureri, dupa multe ispite trecute cu bine, dupa multa cunoastere, rugaciune, sfintenie. Abia la ei vine smerenia, ca o harisma inalta, nu prea observata de prea multi. Pe Sfantul smerit il poti confunda mai tot timpul cu un om mandru, sucit, rau, autoritar si poti iubi pe unul care habar are unde sa te duca, dar are straie frumoase pe el, vorbeste mult si stie putine.

Smerenia nu e un premiu, nu e o decoratie, nu e o carte citita, ci o harisma, un dar imens ca di dragostea de Dumnezeu. Acum se cam confunda termenii, se dilueaza la culem si toata lumea pare ca stie.

De multe ori cei care par multora smeriti pozeaza intr-un fel anume, da bine la nestiutori, pentru ca, pentru cei din urma, a fi Sfant inseamna a sta teapan, a nu glumi niciodata, a se ruga tot timpul si, daca se poate, sa nu manance si sa nu se duca niciodata sa se spele sau sa-si faca nevoile.

Sfintenia ca si smerenia e cea mai naturala miscare, mod de viata a omului in har, prin har, inaintea lui Dumnezeu. Daca nu as fi vazut Sfinti in carne si oase as fi zis ca astia nu sunt oameni, cu supermani. Dar ei sunt oameni, insa nu impostori. Sunt oameni care sunt dintr-o bucata in relatia lor cu Dumnezeu, muncesc mult, se roaga in tacere, vorbesc cu putere, nu fac compromisuri si se nevoiesc cu intelegere.

Asa ca Sfintii nu apar din prostie si nici din intamplare iar smerenia nu este o floare la ureche, pe care sa o arati cand vrea cetateanul x si sa o dai jos, pana vine un alt curios, ca sa ti-o pui la ureche. Aceasta e una cu toata fiinta ta si daca ea exista in tine si nu o vad multi, inseamna ca nu au ochi sa o vada. Marturisesc ca trairea mea pe langa Sfinti m-a facut sa ma regasesc de-a binelea si sa pun lucrurile in ordine. Insa ordinea nu e sesizabila decat pentru ochii profunzi ai blandetii si ai cuviintei.

Pr. Drd.  Dorin Octavian Picioruş

Did you like this? Share it: