Cand pierzi pe cineva drag din viata ta crezi ca pierzi cu totul pe acel om, dar peste ceva timp intelegi ca legatura ta cu el, cu cel adormit, este mult mai intensa. Il pierzi fizic, palpabil, dar il castigi mai adanc in inima. Iubirea tasneste din inima noastra atunci cand ne-am astepta cel mai putin: atunci cand prezenta lui, a celui plecat, ni se arata ca fiind absolut necesara.

Amintirea sau uitarea sunt lucruri relative pentru om. Ne amintim de oamenii pe care i-am uitat si uitam, in aparenta, pe toti pe care i-am intalnit. Dar undeva, in inima noastra, ca intr-un mare ocean fara fund, cad toti cei pe care i-am intalnit vreodata. Cei care au contat in inima noastra si conteaza, cei care au facut sa insemne ceva pentru noi nu sunt niciodata uitabili. Nu trebuie sa credem ca uitam ceva! Ni se pare ca uitam. Pentru ca la un moment dat ne trezim ca ne e dor de bunicii nostri, de parinti, de vreun prieten sau prietena din tinerete, de fostele noastre carti de scoala, de locurile pe unde am umblat, de te miri ce copac sau caine pe care l-am vazut, de cine stie ce clipa suava sau mohorata. Nu ne mai gandisem de mult la toate acestea si reapar deodata in noi, dau navala, cu o forta incredibila.

De unde vin si cate vin? De ce ne amintim lucruri pe care le credeam cu totul sterse din noi si de ce reapar amintirile care ne starnesc lacrimi? Un lucru e sigur: Dumnezeul nostru reimprospateaza memoria noastra, uitarile noastre, de multe ori, si le face vii pentru ca sa ne minunam de El si de oameni, de tot ce am vazut si am trait. Asa, de la o vreme, am invatat sa nu mai ma tem sa uit, pentru ca, cu siguranta, imi voi aduce aminte tocmai de cel care trebuie, tocami de acea intamplare de care am nevoie. Memoria nu e un raft peste care s-a pus praf, ci dimpotriva e un rezervor de viata care mereu se reinprospateaza, ca sangele, ca albia fluviului.

Pierdem, ca sa castigam de fapt. Ne recastigam viata tocmai cand incepem sa ne uitam trecutul, cand ni se sterg amintirile trecute si apare in noi viata ca o noutate zilnica, ca o spumoasa revarsare de viata, de har, de bucurie. Paradoxal, cand pierdem pe cineva, ne regasim la o alta intensitate cu cei pe care i-m pierdut. Iubirea transforma relatia dintre noi si ei in reverenta, in rugaciune, in cinstire. Cand ma doboara cateodata reamintirea, imi dau lacrimile instantaneu.

Dincolo de lucrurile de care ne amintim sta intotdeauan niste lacrimi dulci, niste lacrimi facatoare de bine. Ne reinprospatam periodic, zilnic. Numai ca nefiind atenti la detalii, prea multi pierdem din vedere detaliile banale, dar atat de intime, trasaturile fine ale vietii de zi cu zi, care sunt de fapt propria noastra crestere spre vesnicie. Cand ne dislocam din istorie, cand dorim sa pierim deodata, sa nu mai existam deloc, nu facem decat sa ne zbatem intr-o demonica si galagioasa lupta cu dorinta de uitare. Cand ne dorim sa uitam nu putem decat sa ne reamintim detalii agasante.

A vrea sa nu uiti inseamna sa chemi uitarea, sa vrei uitarea. Cand vrem insa sa traim viata noastra, sa ne bucuram in ea, atunci uitam.

Insa cand stam la panda ca sa smulgem altora pofta de viata, cand zdrobim in noi chemarea la viata, la fericire, atunci ne intunecam fiinta, ne facem niste vehicule in viteza care macina mereu detalii agasante. Nu detaliile de care nu putem sa scapam sunt sursa noastra de viata! Ci dimpotriva, detaliile care pricinuiesc intalnirea cu altii, iertarea, cumintenia, uitarea raului din noi si din lume.

Rugaciunea de iertare, rugaciunea in care ne cerem iertare Prea Curatei Treimi este o uitare de raul din noi si de blestematiile din lume. Cu cat ne rugam mai mult, mai constient, mai deschis la inima, cu atat uitam mai mult, ne uitam, cu atat coboara pacea lui Dumnezeu in noi si traim un Pasti ferice in fiecare clipa. Numai sa cauti sa ierti si intelegi ca uiti tot ce a fost rau.

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian

Did you like this? Share it: