Perceperea dureroasa a timpului

Din felul în care privim realitatea şi lumea noastră în copilărie şi adolescenţă, în comparaţie cu perspectivele maturităţii, se vede treaba că firea noastră nu iubeşte animozitatea prefacerii vremurilor. Nu ştiu prea bine, în acest moment, dacă nostalgiile care ne apucă uneori privind înspre trecut, nu sunt legate şi de faptul că odinioară nu aveam percepţia pierderilor ireparabile, care acum a devenit irepresibilă. Nostalgia care ne doboară, conţine multe date ale trecutului, pe care creierul nostru nu le mai procesează în detaliu, dar care se topesc în pasta afectivităţii ca într-un tablou culorile calde.

Datele reale pe care le acumulăm de-a lungul vieţii, nici nu mai suntem în stare, poate, cu maximă precizie, să le mai descoperim selectiv şi să le mai analizăm concret. Vremea lui Ceaşescu şi vremea comunismului nu e frumoasă, pentru mulţi, doar din cauza lui Ceauşescu, „tătucul” ce avea grija locurilor de muncă pentru fiecare şi a porţiei de mâncare, ci pentru că e vremea în care am trăit noi, în care am copilărit, am iubit, am făcut copii sau ne-am întemeiat o familie.

Dacă nu avem perspectiva universalităţii cronologice, cădem în ispita de a amesteca nivelele de conştiinţă şi a ne reprezenta o epocă de tiranie drept o perioadă frumoasă de existenţă. Dacă, în schimb, pe noi ne apucă crizele de conştiinţă sau durerile şi necazurile cele mai mari într-o vreme paşnică şi prosperă pentru majoritatea oamenilor, e sigur că nu vom putea expune decât o memorialistică înecată de valuri negre ale amintirilor.

Însă de cele mai multe ori, constatăm că cel mai zdrobitor lucru, mai greu decât experienţele cele mai grele, este acela de a te simţi constatativ, inexpresiv sau prea puţin expresiv în faţa implacabilului care te loveşte chiar şi fără să te lovească nimic. A constata că lucrurile trec, se duc ca strălucirea soarelui pe suprafaţa mării, devine în tine o nostalgie, sentimentul unei necunoscute ontologice. Peisajele exterioare se prelungesc şi se confundă cu peisajele interioare ale sentimentelor şi ale gândurilor, datele percepţiei empirice cu rezultatele proceselor de filtrare a realităţii şi cu rafinările decantărilor intelectuale zilnice, încât, deşi un tablou de van Gogh nu se confundă cu un câmp de floarea soarelui sau cu un cer înstelat şi nici un om viu cu norul unui sentiment, nici chiorăitul maţelor cu foamea gândului, cu toate acestea, ele se combină în noi, iar la sfârşitul tuturor analizelor şi a tuturor prefacerilor, ne vedem că suntem suma a tot ceea ce trăim, că apa vieţii prin care trecem nu ne lasă uscaţi.

Sentimentul trecerii vine treptat, după ce în fiinţa noastră încep să se înmagazineze lucrurile vieţii ca nişte haine vechi, cu care nu ştii ce să mai faci, să le arunci sau să le păstrezi, din care nu te isterizează culoarea moliilor, ci dilema.

Greutatea stă în faptul că nu poţi şi nu vrei să arunci o amintire ca pe o ladă veche, ca pe un cufăr cu ţoale demodate, că o iubire din trecut nu se demodează în fiinţa ta şi nu se supune legilor deteriorante ale materiei, că nu poţi să renegi ceea ce eşti şi că trebuie să te asumi chiar şi atunci când îţi vine să urli la ceasul singurătăţii cu tine însuţi, mai rău ca un lup, văzând că te-ai simţi mai bine în mijlocul pustiului sau al pădurii sălbatice, decât în mijlocul conştiinţei tale agresive, agasante, feroce, însetate de sângele tău amestecat cu dureri cadaverice.

Realitatea vine să ne înveţe că totul e trecător. Apa Dâmboviţei curge ca şi apa lui Heraclit. Verdele frunzelor ne izbeşte cu o adiere de durere care se transformă în torentele nefericirilor şi nemulţumirilor nerezolvate. Copiii mici, în cruzimea vârstei lor, se joacă râzând în parcuri şi zâmbesc vieţii fără să înţeleagă că părinţii lor îi privesc cu neîncredere, cu deziluzionare obiectivă, cu gelozie, pentru că pe ei a început de ceva vreme să-i doară indeterminarea, neştiinţa, nefiinţa proprie, sau, altfel spus, plaga neantului nevindecată în fiinţa lor şi manifestată ca păcate îngropate în sine.

Realitatea empirică vine cu ce are ea: fugit ireparabile tempus. Iar omul nu mai înţelege nimic, pentru că în planul vieţii sale interioare, timpul nu fuge nicăieri, timpul se acumulează. În sine însuşi omul percepe două realităţi complet diferite: una care îl somează să recunoască faptul că se preschimbă şi moare, împreună cu ambinţa vieţii sale, şi alta care îl terorizează cu nemurirea sa, cu nedestrămarea a ceea ce este, a ceea ce a devenit prin acumularea lucrurilor despre care a crezut că trec şi nu se mai întorc niciodată. Dacă a vrut să fie hoţ şi a crezut că apele timpului spală nesinceritatea lui, e silit să constate că amprentele hoţiei s-au întipărit şi îl caracterizează la fel de mult ca şi amprentele genetice.

Inconsecvenţa constatărilor noastre introspective nu face decât să adauge perdele de întuneric peste dosarele multelor noastre crime clasate, aruncate în sertarele conştiinţei, pe care nu mai vrem să le mai redeschidem. Toţi avem în conştiinţele noastre arhive CNSAS enorme, necercetate, filme şi microfilme ale deraierilor morale, până la cele millimicronice, pe care nu vrem să le răsfoim cu ochii minţii.

Una peste alta, pentru că e toamnă, nu pot să-mi reprim amintirea că frunzele moarte snopite de vânt aveau un alt gust pe vremea lui Ceauşescu. Dar nu din cauza lui Ceauşescu. Atunci străzile pe care le străbăteam erau mai puţin măturate şi toamna îmi aducea dureri de carne smulsă, impresia că mă împrăştii şi că iubirea mea rămâne în oameni pe care, nu ştiu de ce, nu eram sigură că aveam să îi mai regăsesc, vedeam cum îi pierd, cum se îndepărtează ca un peisaj oarecare pe care îl laşi în urmă. Iar azi mă doare toamai neperimarea lor, consistenţa agasantă a vieţii lor în viaţa mea, mai ales acolo unde n-aş mai vrea nici o persistenţă de acest fel.

Împreună cu cele două realităţi de care am vorbit mai devreme, există o a treia realitate, a imuabilului inefabil haric, singurul care ne poate scăpa de apele morţii şi ale nemuririi nedorite, care gestează apele timpului în acelaşi sens de primordială iubire. Interferenţa lui în spaţiul interior şi exterior al vremii vremuite şi contorizate insuportabil de biata noastră fiinţă, ne deschide o a treia dimensiune, a veşniciei netrăite încă, ininteligibile şi inimaginabile, care ne usucă în sfârşit lacrimile şi sudorile grele ale durerilor.

Însă pentru har nu avem percepţie, organ al transcendenţei, pentru că toată fiinţa noastră este un astfel de organ, un ochi avid de zorii veşniciei, o sete de ordine fericită în dulapul sufletului, din care să nu mai fie nevoie să aruncăm bluza strâmtă a iubirii decolorate cu care nu ne putem prezenta la recepţii mondene sau chiloţii sexy ai minţii dezavuate de liniştea adâncă a lepădării de sine.

Drd. Piciorus Gianina Maria-Cristina