Moartea trecea, cu cai mascaţi, ca în cântec, prin faţa porţii. Auzeam fanfara care, în oraşul în care am copilărit, era nelipsită de la morţi şi alrgam la poartă, căci drumul ducea cu consecvenţă, de la Biserica Sfânta Vineri de lângă noi spre cimitir. Aruncam o ocheadă plină de frică la chipul palid din sicriu, care se vedea prin geamul de la dric. Alb, prea alb. Uneori cenuşiu, cu un nas mare.

Contactul cu moartea pasageră prin faţa porţii noastre m-a făcut să privesc cu alţi ochi oamenii vii, pe nesimţite. Am plâns moartea bunicii mele cu mult înainte ca ea să se petreacă şi fără ca să existe încă semne vădite ale unui final de existenţă pământeană, pentru că aveam sentimentul morţii viu în mine. Odată m-am oprit în faţa porţii casei, cum făceam de multe alte ori, şi am constatat cu durere că va veni o zi în care nu-mi va mai deschide nimeni. Şi a venit. Însă am plâns şi m-am îndurerat pentru aceste momente mai mult înainte ca ele să se producă, decât după.

Bătrânii mai ales, în hainele lor vechi, ponosite, demodate, mi se pare că îmbracă încă de pe acum, veşmintele morţii. Cei munciţi, osteniţi, pe care viaţa i-a încercat mult, cu trupul uscat şi uşor ca o lumânare, îmi par că încep să se pătrundă de transfigurare, că strigă să lepede hainele învechite ale trupului.

Fiecare cred că avem în inimă, icoanele unor oameni neştiuţi de alţii, prin care, la un moment dat, ne-a zâmbit însăşi Icoana lui Dumnezeu. O astfel de icoană în copilăria mea s-a numit ţaţa Maria. Ce-aş putea spune că o deosebeşte de toate celelalte persoane pe care le-am întâlnit atunci? Raţional gândind, nimic. Avea însă un fel de a ne vorbi nouă, copiilor, un fel de a ne aduce daruri, prăjiturele şi bomboane, şi de a ni le da, incomparabil. Răspândea lumină, astăzi aş putea spune, fără să greşesc, că ne umplea inima de har. Venirea ei la noi era o bucurie de nedescris. Alergam strigând: A venit ţaţa Maria! A venit ţaţa Maria! Nimeni altcineva nu mai scotea bucuria din noi aşa cum o făcea ea.

O singură dată am fost la ea acasă, împreună cu mamaia. Era singură, văduvă. Nu-mi amintesc detalii din locuinţa ei, dar îmi amintesc uluirea pe care am avut-o să întâlnesc cea mai sclipitoare curăţenie în căsuţa ei modestă, în cămăruţa ei, frumuseţea unei curăţenii care a rămas un reper al conştiinţei pentru mine, până în ziua de astăzi. Sunt sigură însă acum că harul se adăuga la curăţia reală care domnea acolo, o făcea să strălucească şi mai mult în ochii mei, pentru că nicăieri în altă parte nu am mai trăit această impresie. Nu ştiu nimic din viaţa ei, decât că a murit singură, pentru că era certată cu rudele ei. Habar nu am cum a trăit. Într-o zi a trecut un cunoscut prin faţa porţii şi ne-a strigat că a murit, ca să ştim. N-am fost la înmormântare. Ştiu însă că mi-a lăsat o amintire plină de duioşie în inimă, inconfundabilă.

Am întâlnit şi la Părintele Savatie o astfel de evocare, a unui om care i-a marcat prin bunătate copilăria (chiar dacă el părea să fi avut oarecare păcate), iar Părintele Dorin mi-a povestit tot la fel, despre un om care l-a impresionat profund, cu detalii care m-au mişcat până la lacrimi. De aceea am spus la început că tind să cred că fiecare din noi am avut parte de o persoană trimisă de Dumnezeu, care să ne impresioneze profund prin umanitate, care să ne pregătească – fără ca să ştim – pentru credinţă şi pentru iertare, prin predica pildei iubirii lor.

I-am pus pe aceşti oameni la pomelnic, pentru că era cel mai firesc gest cu putinţă, cu atât mai mult cu cât ei sunt foarte vii în pomelnicul inimilor noastre, în care icoana lor respiră neîncetat. Însă am sentimentul rugăciunii reciproce, când rememorez lucrurile, al scufundării în acel adânc inimii de la nivelul căruia nu se întrevede nici o ruptură, nici un hiatus între vii şi morţi, între prezent şi veşnicie.

Drd. Piciorus Gianina Maria-Cristina

Did you like this? Share it: