„Filozofia nu este nimic altceva decât arta de a-ţi ascunde fantasmele în spatele unui limbaj cât mai abstract cu putinţă”, iar filosofii de profesie îşi scriu cărţile „punându-şi masca unei gândiri a cărei profunzime este dovedită de chiar abstracţiunile cu care îşi chinuie cititorii”, întrucât „ceea ce e abstract nu e cu nimic mai profund decât intuiţiile noastre cele mai banale” [1].
Dacă altcineva ar fi enunţat acestea şi nu un doctor în filosofie, ar fi fost în mod sigur etichetat în fel şi chip, cu atât mai mult dacă acest „altcineva” ar fi provenit din mediul teologic. Însă, în articolul citat [2], domnul Sorin Lavric încearcă să demonstreze că încrederea investită în filosofi şi în tratatele de filosofie este o veneraţie care are la bază un sentiment religios, fiind în sine un act de credinţă, un act de idolatrie, zicem noi, prin care „tu [cititorul, iubitorul de filosofie] institui lumea cărţilor şi tu îi conferi autoritate, ridicându-i apoftegele la rangul unor adevăruri sibilinice şi irefutabile” [3]. În paranteză fie spus, bine ar fi să creadă domnia sa şi alţii în proorociile Sibilelor, care, până la nefericita ideologie „iluministă”, făceau parte din norul de mărturii al credinţei creştine.
Domnia sa insistă susţinând chiar că, de la cărţile lui Aristotel şi până la cele ale lui Hegel, în lipsa sentimentului „religios” mai sus menţionat, „în afară de monotonia doctă a unor aberaţii specioase, nimic nu e de găsit în ele” [4] . Prin urmare, prima jumătate a articolului său este covârşitoare în precuparea sa de a stabili o asemănare între închinarea religioasă (creştină, în speţă, pentru că se referă la Evanghelii) şi sentientul aprioric de respect şi veneraţie al celor care, prin prisma educaţiei primite sau a informaţiilor la care au avut acces, se aştepată să afle Adevărul în textele filosofice. Domnia sa consideră că aceeaşi fervoare „mistică” îi animă şi pe creştinii care citesc Evangelia şi pe cei care citesc operele filosofice tradiţionale, în virtutea a ceea ce li s-a spus că reprezintă cărţile respective, şi unora şi celorlalţi: „nu e nici o deosebire între modul în care ne raportăm la Dumnezeu şi felul în care citim o carte, şi asta deoarece credinţa este o trăire prin care lucrul în care credem capătă puterea de a ne înrâuri. Credinţa e actul prin care fiinţa în care credem are putinţa de a ne influenţa” [5].
În toate aceste afirmaţii sunt mai multe erori logice care trebuie dejucate, deşi autorului îi este foarte familiară logica filosofică, însă, aşa cum şi dânsul recunoaşte, logica plutitoare în abstracţiuni mentale poate să joace feste incredibile celui ce se ia după ea.
Mai întâi de toate, modul marxist-ştiinţific de a pune problema, recunoaşterea în religie – şi mai ales în religia creştină – doar a unei fantezii pur umane devenită mitologie, este o opţiune personală, bineînţeles, la care nimeni nu îl poate împidica să adere, dar care este de un foarte prost-gust, în ce ne priveşte, şi de un cras semi-doctism. Ştim însă foarte bine că, în ciuda infantilismului ideologic cu care este tapetată acestă teorie, în ciuda rezonanţelor inevitabile ale epocii comuniste, care însoţesc o asemenea afirmaţie, ea face mai departe, senină şi nestingherită, carieră în universităţi şi în şcoli, şezând solemnă la catedra minţilor multor intelectuali, de unde se revarsă peste „vulg” cu inocenţa reperabilă a unui adevăr bătut în cuie.
Domnul Lavric, ca filosof, deşi nu ne lasă să înţelegem că ar fi trăit vreodată ineditul intersectării cu Dumnezeu sau cu al impasului conştiinţei faţă în faţă cu religia, ne descrie cum se simt creştinii când se roagă lui Dumnezeu sau când citesc Evanghelia, cu o nonşalanţă pe care o percepem, inevitabil, ca sfidătoare. Domnia sa poate să ne reprezinte, în cele mai bogte detalii, dacă doreşte, experienţele lecturilor filosofice ale domniei sale, ba chiar îi dăm dreptate, atâta timp cât se mişcă într-un perimetru pe care l-a experiat şi pe care îl cunoaşte foarte bine.
Însă, în ceea ce priveşte credinţa noastră, constatăm cu durere că multe din cele enunţate de domnul Lavric se bazează pe o necunoaştere profundă (ca să nu zic totală) a realităţilor religioase, mai degrabă, am putea zice, pe ceea ce îşi imaginează (pentru că tot ne-a mărturisit că gândirea domniei sale este imaginaţie în proporţie covârşitoare, lucru pe care îl credem) atunci când consideră că poate percepe şi reproduce fiorul cu care credinciosul creştin citeşte Sfânta Evanghelie. Impresia pe care o lasă în urmă este că nu are nici o competenţă teologică şi nici o tangenţă cu Biserica sau cu trăirea creştină şi, în aceste condiţii, ne exprimăm indignarea pentru impersonalizarea frauduloasă pe care şi-o permite, de pe poziţiile adevărului epistemologic cu pretenţii de satelit NASA, în stare să reproducă chiar şi geografia spirituală la care nu are, cu nici un chip, acces.
Venind dintr-un domeniu profund speculativ, d. Sorin Lavric nu poate, nu are cum să depăşească, în ceea ce priveşte trăirea creştină şi ortodoxă, câmpul speculaţiei în care s-a auto-circumscris.
De fapt, ceea ce susţine, cu fervoare, am putea zice, autorul articolului, este faptul că nu există cineva care să ne influenţeze – nici măcar o Autoritate Divină, care este, zice domnia sa, tot o proiecţie mentală fantastică –, ci noi ne influenţăm pe noi înşine prin imaginaţia fabuloasă care este pusă în mişcare ante şi post-lectură, şi că „a gândi înseamnă cu precădere a-ţi imagina (s. n.), iar a citi un text filozoficînseamnă a-i folosi litera ca pretext pentru declanşarea unei fantezii” [6].
Ceea ce aplaudăm la acest articol este recunoaşterea „oficială” a faptului că gândirea filosofică este împânzită cu fantasme de tot felul şi că „subconştientul” abstracţiunuilor filosofice abundă în basme teoretizate şi închipuiri mai mult sau mai puţin personale sau personalizate, în percepţii proprii, pătimaş-subiectiviste, care se prezintă ca adevăr obiectiv şi indubitabil. Nu e nimic nou, ştiam acest lucru foarte bine, îl puteam scrie şi noi înainte de a citi articolul domnului Sorin Lavric.
Noutatea este că vine din gura unui filosof, deşi nu sunt mulţi care ar fi dispuşi să fie de acord cu domnia sa şi să recunoască acelaşi lucru, „iar motivul acestei escamotări, dacă e să-l spunem pe şleau, este vanitatea (s.n.): un filozof care ar da frâu liber intuiţiilor şi sentimentelor sale şi-ar pierde prestigiul de oracol al conceptelor sale abstracte. Ar fi un degenerat, un apostat ridicându-se împotriva propriei bresle, un trădător care a îndrăznit să încalce regula de fier a orcărei secte filozofice: ascunderea intuiţiilor în spatele conceptelor abstracte” [7]. Recurgerea la o sferă religios-creştină din care îşi selectează termenii această portretizare a filosofului, precum şi întreaga comparaţie cu sistemul emoţional al creştinului, apropierea forţată de complexul afectiv-contemplativ creştin, ne vorbesc foarte limpede despre tendinţa filosofilor de a instaura totalitarismul dogmaticist în filosofie şi de a o transforma pe aceasta, avansând-o în grad, de la „inferiorul” statut de instituţie umană, la cel de religie, instituţionalizată academic.
În aceste condiţii, dacă înţelegem şi demontăm acest mecanism în spatele căruia stă imaginaţia ce stârneşte setea avid-luciferică de putere (de fapt, viciul şi imaginaţia se stârnesc reciprc, iar mândria e cel mai mare viciu), atunci credem şi afirmaţia domnului Sorin Lavric că „filosofia îşi trage farmecul din mister, putere şi seducţie” [8] – înţelegând prin mister nu o taină, ci obscurantizarea bine calculată a limbajului abstractizat la maxim, pentru a garanta succesul unei „pretinse infailibilităţi a demonstraţilor conceptuale” [9].
Ceea ce nu aplaudăm însă, ci ne face să ne indignăm şi să credem că sinceritatea mai are totuşi un parcurs destul de mare până la a fi totală, este stăruinţa în a asemăna experienţa creştină cu seducţia erotico-intelectualist-luciferică a filosofiei, cu care aceasta îşi cucereşte adepţii. Autorul insistă în a ne convinge că aceeaşi seducţie şi aceeaşi fantezie apriorică funcţionează şi în cazul creştinilor şi a felului în care îşi trăisc aceştia credinţa.
Teoria domnului Lavric nu se referă numai la unii creştini, ci la toţi creştinii, în mod generalizat, aşa încât nici noi nu putem vorbi acum de unii creştini care ar putea cădea în păcatul mândriei, ci de creştinii care îşi trăiesc în mod autentic credinţa. Pe unii ca aceştia, „seducţia puterii” de care vorbeşte domnia sa, că ar fi exercitată asupra lor de Evanghelii, i-a dus prin tot felul de pustii şi de chinuri care mai de care mai cumplite şi mai greu de auzit pentru noi, care nu am trecut prin ele, în timp ce moartea cea mai grea de care am auzit să o fi suportat-o un filosof, din cauza opiniilor sale, este cea a lui Socrate, care – să fim serioşi – în comparaţie cu torturile Sfinţilor Mucenici creştini începând cu primul veac creştin şi până în epoca totalitarist-comunistă, este o adormire lină de bebeluş. Aşa a fost şi este „seducţia puterii” Evangheliilor! Şi să nu ne spună domnia sa că s-a referit la „puterea” din veacul viitor, pentru că nu ia în ecuaţie un asemenea veac viitor, ci numai puterea din lumea aceasta, de pe acest pământ. Aşa o putere oferă Evangheliile pe pământ, că nu e Sfânt în Biserică a cărui viaţă să nu fie o rană vie a sufletului şi a trupului său! Iar pe cei a căror viaţă nu e o suferinţă nu e nevoie să îi renege domnul Lavric, pentru că însăşi Biserica îi leapădă ca nefiind ai ei.
Dacă dogma Bisericii oferă seducţia puterii, de ce se simte atunci Nietzsche dator să lupte împotriva iubirii, a blândeţii şi a milostivirii, ca nişte handicapuri ale omului viril, puternic, în loc să se afilieze la ea? De ce nu se afiliază la doctrina Bisericii toţii ideologii puterii pământeşti, toţi filosofii şi domnul Lavric însuşi, ba chiar şi sataniştii, din moment ce e la fel de seducătoare ca şi filosofia (şi ca orice ideologie care mizează pe voinţa de putere), încât poate să susţină această asemănare fără să clipească?
Dacă domnul Sorin Lavric ar avea câtuşi de puţin tangenţă cu creştinismul ortodox, ar vedea domnia sa că, spre deosebire de filosofia în care nu crede dar pe care o practică şi credinţa creştină pe care o denigrează şi o subsumează imaginaţiei şi patimilor umane, există o diferenţă esenţială care se traduce prin aceea că, în toată istoria sa, credinţa creştină şi-a identificat unul dintre cei mai mari duşmani ai săi ca fiind imaginaţia, pe care Sfinţii Părinţi au numit-o „puntea dracilor”, afirmând, ca adevăr sfinţitor şi inviolabil, că cine se încrede în sine şi în imaginaţia sa şi primeşte gânduri şi imagini în minte, în timpul rugăciunii mai ales, acela nu este apt pentru teologie şi nu se poate sfinţi şi nici apropia de adevărata slăvire a lui Dumnezeu, cu inima curată.
Mai mult chiar decât această retrospectivă istorică a cărei detaliere este imposibilă, pentru că ar necesita tratate întregi şi volume fără număr, este de remarcat ca esenţial – pentru o conştiinţă postmodernă pentru care adevărurile evanghelice sunt demonetizate –, faptul că, tocmai de lipsa imaginaţiei, dacă ar lua aminte autorul, oamenii de cultură atei şi mai ales literaţii au acuzat şi acuză neîncetat Biserica, şi de „intoleranţă” şi lipsă de apreciere estetică faţă de nişte biete creaţii şi fantezii „inofensive” – precum cea, recentă, a doamnei Alina Mungiu! Despre faptul că imaginaţia nu este nici pe departe inofensivă, dar şi că ideologiile ateiste sfârşesc prin a se bate cap în cap, ne dă dovadă însuşi articolul despre care vorbim.
Literatura şi chiar filosofia – după cum recunoaşte domnul Sorin Lavric – şi-au făcut din fantasmele minţii umane un idol şi o religie cu „dogme” (filosofice sau literare) fixe, de netransgresat – ca şi cum n-ar fi vorba de percepţii subiectiviste, ci de adevărul de necontrazis – în timp ce Teologia ortodoxă s-a războit şi se războieşte necontenit cu imaginaţia, pe care o socoteşte o facultate umană proprie omului căzut, care împlineşte o nevoie a nedesăvârşirii care ne caracterizează în această stare, dar care nu-i caracteriza pe Sfinţii Protopărinţi în Eden şi nu-i caracterizează nici pe Sfinţii care sunt acum în Rai, o facultate pe care Ipostasul Întrupat al Fiului lui Dmnezeu n-a avut-o, întrucât a asumat întreagă firea noastră umană, afară de păcat.
A identifica puctul de convergenţă între Teologie şi filosofie în cel mai mare duşman al vieţuirii curate şi al credinţei ortodoxe este – îndrăznim să o spunem – o aberaţie, o eşuare a gândirii, aşa cum numai navigarea îndelungă între gheţurile abstracţiunilor mentale poate să provoace.
Domnia sa crede că „ochii minţii” (o sintagmă împrumutată din Teologie dar neînţeleasă cum trebuie) sunt „sediul fantasmelor” [10] şi că gândirea, cugetarea este preponderent imaginativă, fantasmagorică, în timp ce o asemenea perspectivă este cu totul inacceptabilă pentru Ortodoxie, este o erezie.
Închei aici spunând numai că ceea ce reprezintă, pentru mine personal, culmea absurdului, este că, în timp ce filosofia şi literatura acuză Teologia de „închistare” în Dogmatică, iar pe ele însele se reprezintă ca zburdând libere pe întinderile imaginaţiei, în acelaşi timp ambele au pus legi fixe imaginaţiei şi au teoretizat atâta despre fantezia şi despre gândirea umană, încât legile teoriei literare sau legile filosofice îşi revendică un imobilism cu mult mai restrictiv şi mai intolerant decât orice Dogmatică Ortodoxă, cu cât ele nu se pot prezenta niciodată ca inviolabile prin inspiraţia dumnezeiască, ci ca rodul fanteziei şi al gândirii umane discursive şi subiectiviste. Însă orgoliul enorm, „vanitatea” de care vorbea domnul Lavric, reuşeşte să instituie un dogmatism literar şi filosofic foarte dur, dar care nu îşi întemeiază „infailibilitatea” pe nimic – pe ce ar putea să o întemeieze, pe subiectivism şi pe fantezie? – numai pentru că vrea să concureze Dogmatica Sfântă a Bisericii noastre.
Aşadar, recunoaştem că e multă imaginaţie şi vanitate în filosofie, dar nu ne asumăm păcatul imaginaţiei, ci ne luptăm împotriva lui şi nici nu ne recunoaştem în simţirile şi în trăirile domnului Lavric, vizavi de lectura cărţilor, chiar şi a celor care nu sunt sfinte. Nu citim Evanghelia cu fior aprioric, ci abia multa lectură şi multa cugetare la cuvintele sfinte ne aprind dorul de Dumnezeu, iar iubirea ortodocşilor pentru Dumnezeu nu stă în imaginaţia înfierbântată, aşa după cum – ca să folosesc o comparaţie la care recurge şi d. Lavric – iubirea pentru o femeie nu stă în imaginaţie, ci e un dor viu care macină inima.
[1] Sorin Lavric, Filozofia ca act de credinţă, în „Idei în dialog” (2006), nr. 11, p. 21.
[2] Idem, p. 18-21.
[3] Idem, p. 20.
[4] Ibidem.
[5] Idem, p. 18.
[6] Idem, p. 20.
[7] Idem, p. 21.
[8] Idem, p. 20.
[9] Idem, p. 21.
[10] Idem, p. 20.
Drd. Gianina Picioruş
