De ce gandurile nu pot avea copyright?

Pentru ca nici un gand nu poate fi tinut in inima ta fara sa ai experienta lui. Cine isi inchipuie ca citind un text sau preluand un text ia odata cu el si sentimentele care l-au adus la lumina, se insala. Cineva poate sa imi fure literele, dar nu cuvintele, nu adevarurile pe care le simt la intensitatea mea. Din punct de vedere personal legea dreptului de autor este una frivola, puerila, pentru ca presupune faptul, ca daca cineva imi fura lucrarea sau parti din ea, mi-a furat si munca, sufletul sau rezultatul muncii mele la cartea respectiva. Nu!

Textele eminesciene sau scripturale, textele discursurilor lui Iorga sau ale lui Gandhi nu-mi apartin, chiar daca le am in posesie. Ele sunt in arhiva mea, eu le pot citi, insa numai trairea mea le poate intelege sau eu le pot intelege la nivelul dezvoltarii mele duhovnicesti si intelectuale. Nu trebuie sa intram in criza atunci cand ne dam seama ca nu putem intelege un text in mod satisfacator. Nici nu se poate face asta daca nu crestem in intelegere.

Textele cresc in importanta in inima noastra, daca noi crestem in Dumnezeu si in experienta noastra duhovniceasca si de viata. La fiecare citire, dupa cum spunem adesea ( n-a ajuns un loc comun) intelegem altceva din texte. Insa trebuie sa si dovedesti cuantumul personal de intelegere. Nu trebuie numai sa presupunem ca am inteles ceva mai mult din a doua sau a treia citire a Idiotului sau a poemelor shakesperiene, ci trebuia sa demonstram asta.

Gandurile nu pot fi ingradite atata timp cat ele nasc alte ganduri, iar circulatia gandurilor noastre e benefica. Gandirea, intelectia umana se dezvolta tocmai prin comunicarea ideilor si prin conexiunile nebanuite dintre ele. Daca pentru noi un text nu are mare importanta, vedem ca pentru un altul, in mintea altuia naste multe minuni, foarte multe lucruri bune. Si daca crestem pe masura ce citim sau crestem pe masura ce ne curatim de patimi, inseamna ca nu cartea este idealul vietii noastre ci experienta directa. Cartile sunt depozitarele unor experiente. Cartile sunt unelte de lucru sau parti unde noi ne spunem pentru altii.

Insa nu trebuie sa idolatrizam cartile sau sa ramanem la carti ci trebuie sa tindem spre experiente, spre lucrurile care ne implinesc in mod real.

Este un act copilaresc sa te lauzi cu ce ai memorat sau sa presupui, ca anumite fraze cuprind tot ce esti tu, tot ce vrei tu, tot ce ai tu nevoie sa vezi, sa auzi sau sa ai. Dupa cum tot la fel de copilaresc e sa crezi ca poti sa te erijezi drept cunoscator al unui lucru, in masura in care nu l-ai intodus interior in fiinta ta. E penibil sa pari indragostit in fata unuia indragostit cu adevarat sau sa pari Sfant in fata unui Sfant real, care toata ziua se trudeste ca sa vada cat de pacatos este , nu cat de Sfant este.

Penibilitatea este extrema cand stai fata in fata cu tine si te lauzi pentru ce nu ai facut sau sa inalti nasul pe sus, cand stii ca esti prost de dai cu capul in gropi. Masura noastra ne este cunoscuta prea bine. Stim foarte bine cine sunten. Numai ca adevarata masura a noastra iese in fata in mod placut, cand recunoastem si public ce stim si ce nu stim.

Cand iti accepti neputintele si limitarile tocmai atunci devii uman. Cand esti triumfalist ca zeii Olimpului sau crezi ca esti frate cu Artarxerxe atunci esti mai mult tabloid, decat om.

Copyrightul a aparut tocmai pentru ganduri tabloidizate, pentru masti care nu au de-a face cu viata, ci suntem atenti sa nu ne fure cineva brendul inainte ca noi sa facem bani frumosi cu el.

Tabloidul ca si copyrightul e bun numai pentru cei care nu gandesc prea mult, ci pentru cei care vor sa se mintsa frumos sau care vor sa puna stavili imaginare gandirii.

Adica ce vrea sa spuna sistemul copyright cititorului? Numai daca citesti cartea asta ai gandurile din ea si le poti folosi. Insa e o mare minciuna. Gandurile de acolo le pot avea si eu, daca am trairile ce stau sub cuvintele din carte. Sau pot sa am mai multe ganduri decat in carte sau mai putin cizelate sau mai bine cizelate dar sa le am in mine.

Prin toate aceste cuvinte ale mele nu relativizez insa cartile dar nici nu le pun sub lacat. Eu insumi sunt un om care scrie carti si stiu cum arata cartile pe interior. Ci vreau sa precizez faptul ca oricine poate sa isi scrie cartile inimii lui, care vor fi mai bune sau mai rele, nu conteaza, insa nu trebuie sa presupuna ca ce a gandit el este atat de unic, incat nimeni altcineva nu mai poate gandi la fel. Pentru ca dreptul de autor presupune, in idealitatea sa, ca o carte este total unica, irepetabila in vreun cuvant al ei in alta parte.

Insa cartile nasc carti pentru ca nasc ganduri. Cartile nasc sentimente si imping la sentimente si experiente. Intelegem cu timpul ca prin scris nu devenim personali, ci mai mult ne generalizam, ajungem la lucrurile general valabile, dar, e normal, fiecare in felul sau. Traim in acelasi timp o generalizare a experientei proprii pe masura ce ne personalizam tot mai mult crezurile sau ne personalizam pe masura ce gasim puncte tot mai convergente cu cat mai multi oameni.

Insa trebuie sa nu credem ca suntem intransmisibili si nici sa ne pretiozizam mai mult decat trebuie, pentru ca ne distrugem punctele de confluenta cu cei din jurul nostru.

Nu cer nimic in definitiv, nu cer desfiintarea dreptului de autor ( pentru ca are si bunele lui, prin faptul ca pretuieste si remunereaza munca noastra intru catva), ci o regandire personala a lui si a statutului nostru de oameni creatori. Nu trebuie sa ne lasam sedusi de conceptul intransmisibilitatii ideilor si nici sa nu credem ca alti oameni nu pot avea aceleasi sentimente si ganduri ca si noi. Trebuie sa ne dorim cu precadere a intalni pe oamenii care au experiente ca si noi, pentru ca sa progresam si mai repede. Comuniunea si comunicarea sunt factorii reali de progres personal si comunitar si incepem sa intelegem asta cat mai multi dintre noi.

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *