Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Lumină lină

Auzim la Sfânta Slujbă a Vecerniei întotdeauna minunatul imn: Lumină lină a Sfintei Slave a Tatălui ceresc Celui fără de moarte, Celui Sfânt şi Fericit, Iisuse Hristoase, venind la apusul soarelui, văzând lumina cea de seară, lăudăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Dumnezeu; vrednic eşti în toată vremea a fi lăudat de glasuri cuvioase, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce dai viaţă, pentru aceasta lumea Te slăveşte.

Suntem în momentul în care vedem lumina blândă a înserării, în care geana de lumină se pleacă încet spre a se închide. Suntem la momentul înserării şi în curând ne vom afla pe pragul patului, ca un exerciţiu al morţii pe care îl facem în fiecare zi (oare nu îmi va fi acest pat groapă? – zicem la rugăciunea înainte de culcare). Şi ce vedem că ne pune Biserica noastră înainte? Cu ce ne mângâie, pentru asfinţirea luminii, pentru lăsarea întunericului, pentru reiterarea clipei morţii, pentru preambulul sfârşitului vieţii noastre pământene?

Mângâierea noastră este Dulcele Iisus, Lumină din Lumină, Lumina lină a Tatălui Său, căci „venind [noi] la apusul soarelui şi văzând lumina cea de seară”, lumina soarelui care se stinge ca o lumânare, strigăm către Lumina Care ne-a dat viaţă şi Care ne-a mântuit din întunericul Iadului, prin Întruparea Sa, strigăm ca să nu fim uitaţi ci să-şi amintească Fiul lui Dumnezeu şi Judecătorul nostru de noi în Lumina lină a Sfintei Slavei Sale şi zicem, cu alte cuvinte: Iisuse Hristoase, dă-ne nouă să vedem pururea Slava Ta, când viaţa noastră va fi spre seară şi când lumina palidă a acestei lumi se va stinge definitiv, Cel ce ai zidit lumea şi ai făcut ziua şi noaptea, Cel ce pentru noi ai apus ca un Soare şi te-ai pogorât în Iad ca să luminezi pe strămoşi, şi iarăşi ai răsărit, Soarele dreptăţii, înviiind din mormânt şi dăruind tuturor viaţă veşnică!

Şi iarăşi zicem: Slavă Sfintei Treimi, Dumnezeului nostru, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, şi vrednic eşti, Fiul lui Dumnezeu, a fi lăudat de glasuri cuvioase, de glasuri sfinte, Cel ce dai viaţă!

Când vedem că apune soarele pe cer, ne gândim că şi Soarele nostru Hristos a apus în mormânt, dar şi că vom răsări cu El, întru Sfântă Slava Sa, dacă vom trăi după poruncile Lui.

Cine e mângâierea noastră? Cine e alinarea suferinţei noastre, Cel ce a stins moartea noastră cu Moartea Sa? E Iisus Hristos, Lumina lină a Tatălui, Cel blând şi smerit cu inima, întru care nădăjduim să nu ne lase afară de cămara cea prea luminată a Împărăţiei Sale şi să ne privească cu ochi blând şi lin la dreapta Sa Judecată. Amin.

Drd. Picioruş Gianina Maria-Cristina

Did you like this? Share it:

Previous

Religia numită "filosofie"

Next

Zor de graffitti

1 Comment

  1. Aceasta a fost cea mai citita secventa a blogului nostru din data de 27 decembrie 2006. Va multumim tuturor!

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén