Religia numită "filosofie"
„Filozofia nu este nimic altceva decât arta de a-ţi ascunde fantasmele în spatele unui limbaj cât mai abstract cu putinţă”, iar filosofii de profesie îşi scriu cărţile „punându-şi masca unei gândiri a cărei profunzime este dovedită de chiar abstracţiunile cu care îşi chinuie cititorii”, întrucât „ceea ce e abstract nu e cu nimic mai profund decât intuiţiile noastre cele mai banale” [1].
Dacă altcineva ar fi enunţat acestea şi nu un doctor în filosofie, ar fi fost în mod sigur etichetat în fel şi chip, cu atât mai mult dacă acest „altcineva” ar fi provenit din mediul teologic. Însă, în articolul citat [2], domnul Sorin Lavric încearcă să demonstreze că încrederea investită în filosofi şi în tratatele de filosofie este o veneraţie care are la bază un sentiment religios, fiind în sine un act de credinţă, un act de idolatrie, zicem noi, prin care „tu [cititorul, iubitorul de filosofie] institui lumea cărţilor şi tu îi conferi autoritate, ridicându-i apoftegele la rangul unor adevăruri sibilinice şi irefutabile” [3]. În paranteză fie spus, bine ar fi să creadă domnia sa şi alţii în proorociile Sibilelor, care, până la nefericita ideologie „iluministă”, făceau parte din norul de mărturii al credinţei creştine.
Domnia sa insistă susţinând chiar că, de la cărţile lui Aristotel şi până la cele ale lui Hegel, în lipsa sentimentului „religios” mai sus menţionat, „în afară de monotonia doctă a unor aberaţii specioase, nimic nu e de găsit în ele” [4] . Prin urmare, prima jumătate a articolului său este covârşitoare în precuparea sa de a stabili o asemănare între închinarea religioasă (creştină, în speţă, pentru că se referă la Evanghelii) şi sentientul aprioric de respect şi veneraţie al celor care, prin prisma educaţiei primite sau a informaţiilor la care au avut acces, se aştepată să afle Adevărul în textele filosofice. Domnia sa consideră că aceeaşi fervoare „mistică” îi animă şi pe creştinii care citesc Evangelia şi pe cei care citesc operele filosofice tradiţionale, în virtutea a ceea ce li s-a spus că reprezintă cărţile respective, şi unora şi celorlalţi: „nu e nici o deosebire între modul în care ne raportăm la Dumnezeu şi felul în care citim o carte, şi asta deoarece credinţa este o trăire prin care lucrul în care credem capătă puterea de a ne înrâuri. Credinţa e actul prin care fiinţa în care credem are putinţa de a ne influenţa” [5].
În toate aceste afirmaţii sunt mai multe erori logice care trebuie dejucate, deşi autorului îi este foarte familiară logica filosofică, însă, aşa cum şi dânsul recunoaşte, logica plutitoare în abstracţiuni mentale poate să joace feste incredibile celui ce se ia după ea.
Mai întâi de toate, modul marxist-ştiinţific de a pune problema, recunoaşterea în religie – şi mai ales în religia creştină – doar a unei fantezii pur umane devenită mitologie, este o opţiune personală, bineînţeles, la care nimeni nu îl poate împidica să adere, dar care este de un foarte prost-gust, în ce ne priveşte, şi de un cras semi-doctism. Ştim însă foarte bine că, în ciuda infantilismului ideologic cu care este tapetată acestă teorie, în ciuda rezonanţelor inevitabile ale epocii comuniste, care însoţesc o asemenea afirmaţie, ea face mai departe, senină şi nestingherită, carieră în universităţi şi în şcoli, şezând solemnă la catedra minţilor multor intelectuali, de unde se revarsă peste „vulg” cu inocenţa reperabilă a unui adevăr bătut în cuie.
Domnul Lavric, ca filosof, deşi nu ne lasă să înţelegem că ar fi trăit vreodată ineditul intersectării cu Dumnezeu sau cu al impasului conştiinţei faţă în faţă cu religia, ne descrie cum se simt creştinii când se roagă lui Dumnezeu sau când citesc Evanghelia, cu o nonşalanţă pe care o percepem, inevitabil, ca sfidătoare. Domnia sa poate să ne reprezinte, în cele mai bogte detalii, dacă doreşte, experienţele lecturilor filosofice ale domniei sale, ba chiar îi dăm dreptate, atâta timp cât se mişcă într-un perimetru pe care l-a experiat şi pe care îl cunoaşte foarte bine.
Însă, în ceea ce priveşte credinţa noastră, constatăm cu durere că multe din cele enunţate de domnul Lavric se bazează pe o necunoaştere profundă (ca să nu zic totală) a realităţilor religioase, mai degrabă, am putea zice, pe ceea ce îşi imaginează (pentru că tot ne-a mărturisit că gândirea domniei sale este imaginaţie în proporţie covârşitoare, lucru pe care îl credem) atunci când consideră că poate percepe şi reproduce fiorul cu care credinciosul creştin citeşte Sfânta Evanghelie. Impresia pe care o lasă în urmă este că nu are nici o competenţă teologică şi nici o tangenţă cu Biserica sau cu trăirea creştină şi, în aceste condiţii, ne exprimăm indignarea pentru impersonalizarea frauduloasă pe care şi-o permite, de pe poziţiile adevărului epistemologic cu pretenţii de satelit NASA, în stare să reproducă chiar şi geografia spirituală la care nu are, cu nici un chip, acces.
Venind dintr-un domeniu profund speculativ, d. Sorin Lavric nu poate, nu are cum să depăşească, în ceea ce priveşte trăirea creştină şi ortodoxă, câmpul speculaţiei în care s-a auto-circumscris.
De fapt, ceea ce susţine, cu fervoare, am putea zice, autorul articolului, este faptul că nu există cineva care să ne influenţeze – nici măcar o Autoritate Divină, care este, zice domnia sa, tot o proiecţie mentală fantastică –, ci noi ne influenţăm pe noi înşine prin imaginaţia fabuloasă care este pusă în mişcare ante şi post-lectură, şi că „a gândi înseamnă cu precădere a-ţi imagina (s. n.), iar a citi un text filozoficînseamnă a-i folosi litera ca pretext pentru declanşarea unei fantezii” [6].
Ceea ce aplaudăm la acest articol este recunoaşterea „oficială” a faptului că gândirea filosofică este împânzită cu fantasme de tot felul şi că „subconştientul” abstracţiunuilor filosofice abundă în basme teoretizate şi închipuiri mai mult sau mai puţin personale sau personalizate, în percepţii proprii, pătimaş-subiectiviste, care se prezintă ca adevăr obiectiv şi indubitabil. Nu e nimic nou, ştiam acest lucru foarte bine, îl puteam scrie şi noi înainte de a citi articolul domnului Sorin Lavric.
Noutatea este că vine din gura unui filosof, deşi nu sunt mulţi care ar fi dispuşi să fie de acord cu domnia sa şi să recunoască acelaşi lucru, „iar motivul acestei escamotări, dacă e să-l spunem pe şleau, este vanitatea (s.n.): un filozof care ar da frâu liber intuiţiilor şi sentimentelor sale şi-ar pierde prestigiul de oracol al conceptelor sale abstracte. Ar fi un degenerat, un apostat ridicându-se împotriva propriei bresle, un trădător care a îndrăznit să încalce regula de fier a orcărei secte filozofice: ascunderea intuiţiilor în spatele conceptelor abstracte” [7]. Recurgerea la o sferă religios-creştină din care îşi selectează termenii această portretizare a filosofului, precum şi întreaga comparaţie cu sistemul emoţional al creştinului, apropierea forţată de complexul afectiv-contemplativ creştin, ne vorbesc foarte limpede despre tendinţa filosofilor de a instaura totalitarismul dogmaticist în filosofie şi de a o transforma pe aceasta, avansând-o în grad, de la „inferiorul” statut de instituţie umană, la cel de religie, instituţionalizată academic.
În aceste condiţii, dacă înţelegem şi demontăm acest mecanism în spatele căruia stă imaginaţia ce stârneşte setea avid-luciferică de putere (de fapt, viciul şi imaginaţia se stârnesc reciprc, iar mândria e cel mai mare viciu), atunci credem şi afirmaţia domnului Sorin Lavric că „filosofia îşi trage farmecul din mister, putere şi seducţie” [8] – înţelegând prin mister nu o taină, ci obscurantizarea bine calculată a limbajului abstractizat la maxim, pentru a garanta succesul unei „pretinse infailibilităţi a demonstraţilor conceptuale” [9].
Ceea ce nu aplaudăm însă, ci ne face să ne indignăm şi să credem că sinceritatea mai are totuşi un parcurs destul de mare până la a fi totală, este stăruinţa în a asemăna experienţa creştină cu seducţia erotico-intelectualist-luciferică a filosofiei, cu care aceasta îşi cucereşte adepţii. Autorul insistă în a ne convinge că aceeaşi seducţie şi aceeaşi fantezie apriorică funcţionează şi în cazul creştinilor şi a felului în care îşi trăisc aceştia credinţa.
Teoria domnului Lavric nu se referă numai la unii creştini, ci la toţi creştinii, în mod generalizat, aşa încât nici noi nu putem vorbi acum de unii creştini care ar putea cădea în păcatul mândriei, ci de creştinii care îşi trăiesc în mod autentic credinţa. Pe unii ca aceştia, „seducţia puterii” de care vorbeşte domnia sa, că ar fi exercitată asupra lor de Evanghelii, i-a dus prin tot felul de pustii şi de chinuri care mai de care mai cumplite şi mai greu de auzit pentru noi, care nu am trecut prin ele, în timp ce moartea cea mai grea de care am auzit să o fi suportat-o un filosof, din cauza opiniilor sale, este cea a lui Socrate, care – să fim serioşi – în comparaţie cu torturile Sfinţilor Mucenici creştini începând cu primul veac creştin şi până în epoca totalitarist-comunistă, este o adormire lină de bebeluş. Aşa a fost şi este „seducţia puterii” Evangheliilor! Şi să nu ne spună domnia sa că s-a referit la „puterea” din veacul viitor, pentru că nu ia în ecuaţie un asemenea veac viitor, ci numai puterea din lumea aceasta, de pe acest pământ. Aşa o putere oferă Evangheliile pe pământ, că nu e Sfânt în Biserică a cărui viaţă să nu fie o rană vie a sufletului şi a trupului său! Iar pe cei a căror viaţă nu e o suferinţă nu e nevoie să îi renege domnul Lavric, pentru că însăşi Biserica îi leapădă ca nefiind ai ei.
Dacă dogma Bisericii oferă seducţia puterii, de ce se simte atunci Nietzsche dator să lupte împotriva iubirii, a blândeţii şi a milostivirii, ca nişte handicapuri ale omului viril, puternic, în loc să se afilieze la ea? De ce nu se afiliază la doctrina Bisericii toţii ideologii puterii pământeşti, toţi filosofii şi domnul Lavric însuşi, ba chiar şi sataniştii, din moment ce e la fel de seducătoare ca şi filosofia (şi ca orice ideologie care mizează pe voinţa de putere), încât poate să susţină această asemănare fără să clipească?
Dacă domnul Sorin Lavric ar avea câtuşi de puţin tangenţă cu creştinismul ortodox, ar vedea domnia sa că, spre deosebire de filosofia în care nu crede dar pe care o practică şi credinţa creştină pe care o denigrează şi o subsumează imaginaţiei şi patimilor umane, există o diferenţă esenţială care se traduce prin aceea că, în toată istoria sa, credinţa creştină şi-a identificat unul dintre cei mai mari duşmani ai săi ca fiind imaginaţia, pe care Sfinţii Părinţi au numit-o „puntea dracilor”, afirmând, ca adevăr sfinţitor şi inviolabil, că cine se încrede în sine şi în imaginaţia sa şi primeşte gânduri şi imagini în minte, în timpul rugăciunii mai ales, acela nu este apt pentru teologie şi nu se poate sfinţi şi nici apropia de adevărata slăvire a lui Dumnezeu, cu inima curată.
Mai mult chiar decât această retrospectivă istorică a cărei detaliere este imposibilă, pentru că ar necesita tratate întregi şi volume fără număr, este de remarcat ca esenţial – pentru o conştiinţă postmodernă pentru care adevărurile evanghelice sunt demonetizate –, faptul că, tocmai de lipsa imaginaţiei, dacă ar lua aminte autorul, oamenii de cultură atei şi mai ales literaţii au acuzat şi acuză neîncetat Biserica, şi de „intoleranţă” şi lipsă de apreciere estetică faţă de nişte biete creaţii şi fantezii „inofensive” – precum cea, recentă, a doamnei Alina Mungiu! Despre faptul că imaginaţia nu este nici pe departe inofensivă, dar şi că ideologiile ateiste sfârşesc prin a se bate cap în cap, ne dă dovadă însuşi articolul despre care vorbim.
Literatura şi chiar filosofia – după cum recunoaşte domnul Sorin Lavric – şi-au făcut din fantasmele minţii umane un idol şi o religie cu „dogme” (filosofice sau literare) fixe, de netransgresat – ca şi cum n-ar fi vorba de percepţii subiectiviste, ci de adevărul de necontrazis – în timp ce Teologia ortodoxă s-a războit şi se războieşte necontenit cu imaginaţia, pe care o socoteşte o facultate umană proprie omului căzut, care împlineşte o nevoie a nedesăvârşirii care ne caracterizează în această stare, dar care nu-i caracteriza pe Sfinţii Protopărinţi în Eden şi nu-i caracterizează nici pe Sfinţii care sunt acum în Rai, o facultate pe care Ipostasul Întrupat al Fiului lui Dmnezeu n-a avut-o, întrucât a asumat întreagă firea noastră umană, afară de păcat.
A identifica puctul de convergenţă între Teologie şi filosofie în cel mai mare duşman al vieţuirii curate şi al credinţei ortodoxe este – îndrăznim să o spunem – o aberaţie, o eşuare a gândirii, aşa cum numai navigarea îndelungă între gheţurile abstracţiunilor mentale poate să provoace.
Domnia sa crede că „ochii minţii” (o sintagmă împrumutată din Teologie dar neînţeleasă cum trebuie) sunt „sediul fantasmelor” [10] şi că gândirea, cugetarea este preponderent imaginativă, fantasmagorică, în timp ce o asemenea perspectivă este cu totul inacceptabilă pentru Ortodoxie, este o erezie.
Închei aici spunând numai că ceea ce reprezintă, pentru mine personal, culmea absurdului, este că, în timp ce filosofia şi literatura acuză Teologia de „închistare” în Dogmatică, iar pe ele însele se reprezintă ca zburdând libere pe întinderile imaginaţiei, în acelaşi timp ambele au pus legi fixe imaginaţiei şi au teoretizat atâta despre fantezia şi despre gândirea umană, încât legile teoriei literare sau legile filosofice îşi revendică un imobilism cu mult mai restrictiv şi mai intolerant decât orice Dogmatică Ortodoxă, cu cât ele nu se pot prezenta niciodată ca inviolabile prin inspiraţia dumnezeiască, ci ca rodul fanteziei şi al gândirii umane discursive şi subiectiviste. Însă orgoliul enorm, „vanitatea” de care vorbea domnul Lavric, reuşeşte să instituie un dogmatism literar şi filosofic foarte dur, dar care nu îşi întemeiază „infailibilitatea” pe nimic – pe ce ar putea să o întemeieze, pe subiectivism şi pe fantezie? – numai pentru că vrea să concureze Dogmatica Sfântă a Bisericii noastre.
Aşadar, recunoaştem că e multă imaginaţie şi vanitate în filosofie, dar nu ne asumăm păcatul imaginaţiei, ci ne luptăm împotriva lui şi nici nu ne recunoaştem în simţirile şi în trăirile domnului Lavric, vizavi de lectura cărţilor, chiar şi a celor care nu sunt sfinte. Nu citim Evanghelia cu fior aprioric, ci abia multa lectură şi multa cugetare la cuvintele sfinte ne aprind dorul de Dumnezeu, iar iubirea ortodocşilor pentru Dumnezeu nu stă în imaginaţia înfierbântată, aşa după cum – ca să folosesc o comparaţie la care recurge şi d. Lavric – iubirea pentru o femeie nu stă în imaginaţie, ci e un dor viu care macină inima.
[1] Sorin Lavric, Filozofia ca act de credinţă, în „Idei în dialog” (2006), nr. 11, p. 21.
[2] Idem, p. 18-21.
[3] Idem, p. 20.
[4] Ibidem.
[5] Idem, p. 18.
[6] Idem, p. 20.
[7] Idem, p. 21.
[8] Idem, p. 20.
[9] Idem, p. 21.
[10] Idem, p. 20.
Drd. Gianina Picioruş
FILOZOFÍE, filozofii, s.f. 1. Ştiinţă constituită dintr-un ansamblu închegat de noţiuni şi idei, care interpretează şi reflectă realitatea sub aspectele ei cele mai generale; concepţie generală despre lume şi viaţă. 2. Totalitatea concepţiilor şi a principiilor metodologice care stau la baza unei discipline sau a unei ştiinţe. 3. (Rar) Atitudine (înţeleaptă) faţă de întâmplările vieţii; mod specific de a privi problemele vieţii. 4. (Fam.) Lucru greu de făcut, problemă greu de rezolvat. – Din ngr. philosophia, fr. philosophie.
( http://dexonline.ro/search.php?cuv=filozofie )
Daca un om nu are capacitatea de a intelege 1 cuvant nu il alegeti ca exemplu indiferent de cum ar fi el .
Credem ca d-l Sorin Lavric are toata capacitatea de a intelege cuvantul „filosofie” („filozofie”), iar denuntarea lui ca inapt pentru aceasta arata intoleranta breslei.
Drd. Gianina Piciorus
Intoleranta breslei ? E foarte normal pentru cineva care incepe textul cu „Filozofia nu este nimic altceva decât arta de a-ţi ascunde fantasmele în spatele unui limbaj cât mai abstract cu putinţă”, e ciudat sa spuna asta caci faci filozofie si cand mergi la piata cat despre comentariul dumneavoastra nu pot spune decat ca se ascunde in spatele retoricii dialectii si a „discursului etic” cu esenta de inconsitenta performativa .
Filosofia de la piata nu este acelasi lucru cu filosofia academica si „peroratiile” din piata nu sunt admise cand vorbesti despre Hegel sau Kant. Incercati dumneavoastra sa faceti filosofia pietei la Facultatea de Filosofie si sa ne spuneti si noua cum ati fost primit. Asta inseamna ca sunteti ipocrit. Va faceti ca nu intelegeti ceea ce am vrut sa spun si incercati sa va ascundeti deziluziile sub o exprimare care se vrea pretentioasa, dar este incoerenta. Fiti mai atent la anacolut!
In cazul in care nu ati observat, facem pe acest blog comentarii ortodoxe si nu ne ascutim sabiile dialectice. Asta e treaba filosofilor, intre ei, dupa cum am semnalat intr-un alt articol referitor la acelasi subiect (http://bastrix.wordpress.com/2007/01/19/intre-aberatie-si-intoleranta-in-filosofie/). Incoerentele logice pe care le-am consemnat in acest articol sunt dintre cele mai elementare si el nu vizeaza performante dialectice ori retorice, ci tocmai semnalarea unor erori grave de judecata adapostite sub umbrela „dialecticii performante”.
Ne lovim in atitudinea dv. tocmai de ceea ce am criticat: promiscuitatea gandirii camuflata de formule filosofice parut degajate, „superioare”, din care insa lipseste substanta ideatica adevarata.
Crisparea dv. dovedeste ca nu sunteti inca destul de matur pentru subtilitati filosofice, caci despre cele teologice nici nu poate fi vorba.
Drd. Gianina Piciorus
„filosofia de la piata” este un exemplu minor din filosofia practica pentru cei care nu pot intelege ce si cum e cu filosofia. Cat priveste primirea mea la respectiva facultate cat si absolvirea au fost un succes.
Candva eram tare curios din punct de vedere filozfic sa studiez religia, si in cercetari am descoperit un gust amar, nu semnificatia cuvantului „Dumnezeu” sau religia m-au nedumerit, ci doar sistemul religios este infect si plin de vicii.
O intamplare nefericita (cu happy end) m-a determinat sa renunt la intrebarile religioase axandu-ma numai pe sistem . Ma indepartez de subiect …
Chiar asa? Despre sistemul religios nu o sa scrieti? Sau despre misionarismul preotilor? (care imi vin in casa la Boboteaza si Ajun)
Mi-ati dat dreptate, chiar si fara sa vreti, in ceea ce priveste faptul ca ati intrat in dialog cu noi din alte motive decat cele pe care le expuneti.
Mi-am dat seama ca sunteti student la Filosofie (intr-un an inferior, judecand dupa cum vorbiti), tocmai de aceea v-am si spus sa faceti la cursuri sau la seminarii „filosofia pietei” sau sa abordati orice alt fel de discurs in afara celui didacticist care va este predat, ca sa va dati seama de diferenta abisala dintre definitia pe care ati avut „amabilitatea” sa o transcrieti din Dex si ce inseamna ideologizarea si dogmatismul otelit al filosofiei academice.
Tocmai despre acest lucru vorbea D-l Lavric, dar sunteti prea indoctrinat la aceasta ora ca sa intelegeti, prea tanar si prea orgolios de optiunea dv. „filosofica” pentru a putea sesiza carentele „sistemului”: ale sistemului de invatamant, academic, dar si ale tuturor sistemelor filosofice care nu sunt decat proiectii mentale subiectiviste asupra lumii.
In alta ordine de idei, dv. aveti o problema cu preotii si, desi nu stiti sa va faceti explicit deloc, ne vindeti in subsidiar ideea ca, daca ati citit sau auzit lucruri rele despre unii si altii, noi ar trebui prin a incepe sa ne facem autocritica si nu sa ne propunem ca indrumatori de constiinte.
Insa sunteti din nou ipocrit din cale-afara, la fel ca toti aceia care cer ca oamenii Bisericii, clerici sau mireni, sa nu isi exprime punctul de vedere, pentru ca nu va place dv., ci sa fie inchisi in curtea Bisericii.
Nu va deosebiti deloc, intru nimic, de duritatea propagandei comuniste anti-religioase.
Preotii au obligatia sa viziteze oamenii la domiciliu de Boboteaza si de Craciun, iar dv. aveti optiunea sa nu-i primiti, daca sunteti ateu. Nu scrie pe usa dv. ca nu vreti sa-i primiti, ca sa nu mai sune.
Dv. sunteti deranjat de 2 ori pe an de „misionarismul” preotilor, iar noi suntem atacati in fiecare clipa aproape de propaganda ateista si materialista furibunda care umple mass-media si nu numai.
Daca v-ati oprit la „sistem” (un eufemism pentru prejudecatile dv. fata de Biserica) si ati sistat cautarile adanci si intrebarile esentiale, cu regret trebuie sa constatam ca nu nelinisti fiintiale profunde trebuie sa va fi indemnat sa urmati Filosofia, ci alte considerente, necunoscute noua.
Iar blogul pe care scriem incearca sa raspunda unor framantari autentice ale omului postmodern, iar nu unor toane sau mofturi de sezon.
Drd. Piciorus Gianina
„Am facut-o ca pe un joc, cu o singura idée in minte: sa fac literatura accesibila, sa-l fac pe tipul care vinde salata la piata sa-l inteleaga pe Heidegger.” Dan C. Mihailescu -> http://www.dancmihailescu.ro/
Vedeti ca nu numai eu ma gandesc subiectul „Filozofie la piata”!!! ori ceva asemanator… 😉
dam, ok sunt ipocrit, va cer sa va subminati jobul si toti cei din breasla. (poate stiu mai multe decat mi-as fi dorit). Va multumesc ca ati fost destul de explicita si cand o sa aveti timp sa imi explicati si mie in ce consta misionarismul unui preot, caci intrebari referitoare la D-zeu nu am, sau alte nelamuriri de genul acesta.
Despre misionarismul preotilor credem ca este insuficient si ca Biserica ar trebui sa-si spuna punctul de vedere cu mult mai multa forta si mai des. Insa atitudinea dv de a ne soma sa vorbim despre ceea ce vreti dv este detestabila, in opinia noastra.
Aveti o parere extremist de buna despre dv. Pentru cineva care isi rastoarna biblioteca pe blog, dar care nu numai ca nu e in stare sa formuleze o intrebare esentiala, dar nici macar nu poseda o astfel de intrebare in forul sau interior, aveti pretentii supradimensionate de la noi in comparatie cu propria dv. capacitate aprehensiva si o impertinenta juvenila care nu va face decat penibil in fata noastra.
Emiteti pretentii intr-un mod in care nu vi se cuvine sa o faceti. Am putea atunci si noi sa va cerem dv. sa postati un text despre cum va cunoasteti pe dv insiva sau cum credeti ca va situati in lumea postmoderna, daca va simtiti fiinta puzzleizata de efectele deconstructivismului postuman, etc, etc.
Cu pretentia de a va culege ideile exclusiv din batatura mintii proprii, iar nu din carti. E usor sa citezi din carti, dupa ce ai invatat in cls I sa citesti.
Cartile pe care le puneti pe blog sunt una, iar dv sunteti altceva, un xerox al lor, care a inceput sa se creada pe acelasi palier epistemic cu cele pe care le copiaza. Daca acest lucru este adevarat, daca asa va credeti, atunci ceea ce faceti si ceea ce pretindeti nu se numeste decat furt intelectual, cel putin din punct de vedere moral.
Am dori sa va admiram ingenuitatea cugetarii dv filosofice personale, pe un blog pur personal, daca se poate, desi nu credem ca se poate.
Daca sunteti in curs de a va forma o cultura si vreti sa faceti si pe altii partasi la exercitiile dv, foarte frumos din partea dv, dar v-ar sta bine sa va deparazitati mai intai de ignoranta si de impertinenta si apoi sa cautati sa initiati dialoguri.
Ati sarit de mult calul minimei decente si daca veti continua cu jignirile gratuite, ne cerem scuze celor care ne citesc ca v-am luat in serios si va rugam insistent sa nu ne mai pierdeti timpul.
Drd. Piciorus Gianina
„Stimata” doamna, eu nu m-am legat de ctitica dumneavoastra personala (subliniez) , si nici nu intentionez sa fac asta pentru ca oricui ii este greu sa critice citind cateva randuri.
Am incercat si incerc sa fac o biblioteca virtuala un catalog al materiilor neavand nici macar calculator personal si pierzand ore in sir … si pentru ce? Ca sa aruncati in mine?
Daca nu v-am expus ideile in termeni tampi de complicati credeti ca sunt un nepriceput si ignorant . Ideile simple sunt cele mai drepte.
Blog personal ? Am deja unul si este tot aici, dar ce anume ma poate determina sa va dau o adresa? Poate noi critici?
Asta poate sa faca si cel de pe strada, e adevarat ca atunci cand ajungi la maturitatea gandurilor incepi sa critici (Nietzsche). Dar poate nu e general valabil.
Sau poate v-am dezamagit ca nu v-am combatut in citate si carti?
Doriti sa imi captati comprehensiunea la nivel filozofic?
La ce folos cand am fost condamnat inainte sa imi expun pledoaria
Succes mai departe.
Drd. Piciorus Gianina
Pingback: Intre aberatie si intoleranta in filosofie « Teologie pentru azi
…………..
R: prea bun pentru a fi moderat.
vs-a-vs de schimbul de comentarii de mai sus: pentru lume dar nu pentru oameni
vedem padurea, dar copacii unde sunt?!
cenzura a murit, traiasca cenzura !
Ma gandeam sa scriu cateva lamuriri cu privire la textul lui Lavric, dar dupa ce am citit „dialogul” maicii preotese cu tonysss ma tem putin de a nu fi si eu certat.
Deci cerand ingaduinta de a nu fi atacat personal, de a nu fi ironizat, de a nu mi se imputa faptul ca sunt student tot in an inferior la filosofieetc. Deci as vrea doar un raport argumente/contraargumente. Adaug ca personal ma aflu pe o pozitie de ortodox traditional, dar aceasta chestiune ramane personala.
Asadar :
1. De unde vine dispretul autoarei art. pentru discursul abstract? Si cum poate fi un discurs altfel decat abstract?
Eu cred ca orice propozitie a unei dogmatici ortodoxe este abstracta. O afirmatie, de ex „iubirea pentru o femeie nu stă în imaginaţie, ci e un dor viu care macină inima” e mereu abstracta, doar ca ea poate sa fie in nestire fata de propria abstractie.
2.Art. lui S. L. se raporteaza la teologie cum intreaga modernitate se raporteaza: psihologizant. Dar peroratia dvs. se refera la ceea ce nu e central in art. respectiv; faptul ca S. L. nu e un credincios si ca intelege prost fenomenul rugaciunii sau al lecturii biblice, sfidand ceea ce un crestin traieste ca pe o depasire ontologica a statutului sau uman, nu e deloc, cum nefericit spuneti, marxist.
De fapt noi, crestinii, trebuie sa acceptam ca in afara celor care inteleg mistic pe Dumnezeu, nu exista parteneri optimi de dialog. Decat in chipul acesta marginal: despre estetica actului contmplatiei mistice, despre miscarea psihica a credinciosului etc.
Argumentatia dvs. ar fi trebuit sa fie mult mai generala, devreme ce mii de cercetatori inteleg prost(stiintific- psihologizant) crestinismul; ma refer acum la discipline intregi ca istoria religiilor, antropologia rel. , sociologia rel., etc.
3. Articolul lui S. L. lanseaza niste idei privind miza gnoseologica a discursului filosofic. Aceste idei sunt discutabile. Dar de ce dvs. va lansati(intreb cu toata bunavointa) in afirmatii neargumentate, facute cu patima? Iata exemple:”Nu e nimic nou, ştiam acest lucru foarte bine, îl puteam scrie şi noi înainte de a citi articolul domnului Sorin Lavric.” E,spun cu modestie, parazitara in articol patima cu care tratati filosofia.
In plus, S. L. NU FACE EREZII, nu e posibil sa faca erezii, devreme ce nu marturiseste nimic impreuna cu noi. Am un prieten, student in anul I la Teologie caruia nu pot sa ii dau sa citeasca un roman fara sa imi inventarieze toate EREZIILE din el.
Asadar, cand citesti un text de S. L. in Idei… ca crestin te destinzi, nu cauti adevaruri crestine.
4. Presupunand, desigur, ca sesizati ca va razboiti nu numai argumentat si si prin retorica,patimas, prin atac la persoana, ce temei aveti pentru o astfel de atitudine intelectuala?
Si va pun aceasta intrebare punand in discutie intoleranta tipica a crestinilor si dispretul pe care tacit il poarta celor necrestini.
Domnule Mihai Dan,
Nu am de ce să vă „admonestez” dacă dv nu veniţi cu pretenţia absurdă de a dori să ne daţi lecţii, aşa cum a dorit colegul dv. într-o primă fază a dialogului nostru.
Cerem repect, nu identitate de opinii.
Spuneţi singur că „noi, crestinii, trebuie sa acceptam ca in afara celor care inteleg mistic pe Dumnezeu, nu exista parteneri optimi de dialog”.
Dar trebuie să purtăm un dialog, optim sau nu? Dacă da, cu ce alte argumente putem veni, decât cu argumentele celor care ne critică virulent credinţa? Căci argumentele nostre „mistice” nu au trecere în ochii dumnealor.
Credeţi că eu nu ştiu că asemenea argumente sunt penibile, în faţa adevăratei trăiri a intimităţii cu Dumnezeu, care nu mai are nevoie de argumente?
Ba da, ştiu. Tocami de aceea le-am şi spus, ca să se vadă mai bine cât de absurd sună. Nu aţi observat?
Adică, aceleaşi argumente sunt bune pentru filosofi, dar întoarse împotriva lor sunt „neconcludente”. Se pare că de aceeaşi părere sunteţi şi dv.
La fel, domniile lor sunt „nepătimaşi” debitând astfel de argumente ştiiţifice, dar eu sunt „pătimaşă”…
Dv. n-aţi fost… „pătimaş” când aţi scris?
Totusi, in ce masura este abstractizarea ca act mental condamnabil?
Nu puterea minţii de a abstractiza este condamnabilă, ci reducerea vieţii la teorie. Contrar a ceea ce spuneţi dv, dogma nu este o abstracţiune, nu e o teorie despre Dumnezeu sau despre viaţă, ci un adevăr revelat, o „fotografie” a realităţii dumnezeieşti mai presus de simţuri.
Pe când ideea filosofică este o dare cu părerea despre „cum ar fi”, fără nicio garanţie a adevărului. Nici filosofii nu contestă acest lucru.
Şi mai mergeţi dv. să-i adresaţi aceeaşi întrebare şi d-lui Lavric, pentru că nici dândul nu e prea tare prieten cu abstracţiunile.
Opozitia dintre teologie si filozofie, dupa care prima ar fi concreta si practica, iar a doua abstracta si teoretica, este o chestiune ce tine de perspectiva unui anumit tip uman al unui moment istoric.
In antichitatea greaca si in cea elenistica urmatoare, un filozof se presupunea ca-si traieste propriul sistem cat se poate de concret. Filozofia nu era numai o teorie elaborata dintr-un birou, ci un mod de viata. Daca nu-ti intrupai ideile prin propria-ti viata, erai descalificat ca filozof, daca nu chiar ca om.
O legatura la fel de stransa exista si intre filozofie si religie sau teologie. Prima nu era „laica”, in sensul de azi, chiar daca critica rational unele mituri si credinte populare.
Mai tarziu, aparitia teologiei crestine nu a anulat filozofia. Sf. Parinti nu se sfiau sa preia si sa adapteze masiv din neoplatonismul vremii, ba chiar sa-si numeasca „sistemul” „adevarata filozofie”.
Capacitatea de a abstractiza a evoluat incet in timp, iar modernitatea inceputa in cartezianismul sec. XVII ne-a aruncat in extrema cealalta. Noi traim o dihotomie intre abstract si concret, intre teorie si practica sau viata, nemaicunoscuta in istorie. De aceea, pentru noi, teologia, chiar si cea ortodoxa, care se presupune a fi cea mai traditionalista, e la fel de abstracta ca si filozofia sau stiinta.
De aceea, o discutie despre care-i mai abstract nu are nici un sens. E ca o „polemica” dintre un stelist si un rapidist…
…………………………
Dv vă confirmaţi şi vă infirmaţi opiniile singur, de la un enunţ la altul, încât nici nu mai e nevoie să mai comentez ceva.
Psa. Gianina
Sorin Lavric numai cu filosofia nu se ocupa… iar articolul lui e un deserviciu facut si filosofiei si religiei, considerand ca nu exista temeiuri, decat fantasme, recunoscute, dupa Lavric, de religie, nerecunoscute in mod perfid, de filosofie.
Oricum, argumentatia lipseste, profunzimea la fel… totul e retorica, presa culturala de scandal… vivat scandalul!