De ce ne plac oratorii sau aia care le zic bine?

Lumea sta in fotoliu si priveste duminica seara la Altfel. Domnul Plesu le zice cu stil, e incomodant pentru frugalizatorii mintii, pentru tabloidarzi, iar domnul Liiceanu ne duce in meandrele fine ale intelegerii. Daca nu ne plac inseamna ca ne vine sa cascam. Daca ne plac, inseamna ca nu mai vrem sa se termine emisiunea. Poate ca e de la sine inteles, ca imi plac si nu vreau ca Realitatea TV sa ii desfiinteze din februarie anul viitor, cand, sper sa nu fi inteles prost, expira contractul emisunii.

Ni se livreaza sentimente bune, fraze geniale, umor de mare calitate si discutii de inalta tinuta academica, adica omeneasca. Mai pe scurt: o emisiune traznet de buna!

Tot la fel de buna e si Cap si pajura, fiecare cu profilul ei, unde domnul Cristian Tudor Popescu exaspereaza pe ascultator cu gandirea pe loc, sfichuizanta, dura, categorica, aidoma lamei de barbierit cand vrei sa fugi si te tai de curge sange si domnul Emil Hurezeanu, bonom, cu zambet pus peste sare, care atata la melodia inimii si leaga frazele cu o claritate de te da afara din casa, daca nu iti place casa. Adica, tot de bine.

Dar mie imi plac si cei care nu prea plac sau imi plac oameni care sunt total diferiti unul de altul pentru ca fiecare are ceva al lui.

Daca domnul Gheorghe (Politica frate!), domnul Paler si domnul C.T. Popescu, mie, ca preot, nu imi plac la capitolul credintei, pentru ca sunt atei declarati si o spun cu durere, ca oameni taiosi, dintr-o bucata, cu un stil zdrobitor, imi plac la culme.

Prefer atata gandirea cat si credinta, vigoarea si delicatetea credintei domnului Patapievici, care starneste intotdeauna repulsie celor care nu pot fi elite culturale, pentru ca nu s-au construit deloc, in nici un fel sau nu au facut-o sistematic ca el. In Idei in dilaog se pune ultimul, pe pagina de final, cu un articol de fiecare data percutant si asta inseamna modestie.

Respect statul jos, pe scaun, de atatea ore al domnului Dan Diaconescu de la OTV si rabdarea lui cu fiecare invitat. Respect delicatetea si modestia doamnei Mociornita si discursul ei autentic feminin (nu feminist), care e o incantare. Respect discusrul inchegat si plin de miez, un regal, al istoricilor Alex Mihai Stoenescu si Adrian Cioroianu, locvacitatea domnului Pruteanu si a domnului Adrian Paunescu, discursul amplu si cu zeci de nume si date al domnului Vadim, dar si discursul mai rudimentar, dar plin de prospetime teologica de multe ori al domnului Becali sau tenacitatea domnului Vanghelie.

Respect, stimez, iubesc muti oratori, vorbitori, comentatori, scriitori, preoti, artisti, actori, pentru care ar trebui sa stau ore intregi, ca sa spun ce cred despre fiecare. Insa imi plac si ne plac oratorii autentici tocmai pentru ca ajung la inima noastra, ne dau detalii despre ei, despre viata, pentru ca in definitiv ne place autenticitatea vietii si a experientei.

Talk-showurile sunt gustate de mai toti pentru ca sunt life, pentru ca au o doza ridicata de imprevizibilitate, pentru ca asteptam spontaneitatea, neprevazutul. In video chatul de la Realitatea TV, unde internetistii fac impreuna cu moderatorul o emisiune privata, se vede rolul determinant al neprevazutului. Ei nu stiu cine ii vede si nici nu stiu ce vor fi intrebati. Insa intrebarile noastre si ale moderatorului fac emisiunea. Implicarea celor doua parti, a publicului privat si a moderatorului, scot din invitat intrebarile.

Astfel, daca oratorii ne stiu intrebarile, daca ni le intuiesc si vorbesc despre ele, daca ne dau niste raspunsuri, noi stam cu gura cascata la ei si ii ascultam.

Insa oratorii corecti cu noi si cu ei, care ne spun transant lucrurile, care se consuma pentru noi, aceia sunt iubitii publicului. Problema e ce facem noi pentru oratori?

Daca ii cinstim, daca ii elogiem, daca le facem viata mai usoara aratam ca suntem demni sa ne vorbeasca. Daca ne impartasesc experientele lor pe gratis iar noi beneficiem de ele, nu ar fi tot la fel de corect ca si noi sa le urmam exemplul?

Imi place sa felicit oamenii si sa le multumesc pentru binele pe care il fac altora. E normal sa fii recunoscator cu cei care te creeaza si iti sustin moralul.

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian

Intoleranta si credinta noastra

Discutiile intre forumisti sufera cel mai adesea de intoleranta si culmea, noi, crestinii ortodocsi, suntem cei mai intoleranti cu cei care nu sunt ca noi sau nu sunt la nivelul nostru. Imediat ti se cere sa fii ca grupul lor. Ti se cere sa te conformezi si mai niciodata nu ti se face supriza de a se conforma tie.

Cum am putea sa fim la fel, daca nici nu ne cunoastem? Si chiar daca ne-am vedea fizic, cat ar trebui sa stam de vorba, ca sa ne cunoastem cat de cat?

Baiul vine de acolo, ca cel ce te citeste nu intelege ca tu faci un efort ca sa scrii, tu, oricare, si ca nu vrei in nici un caz sa fii deranjat interior de cel care te citeste. Eu citesc orice, pe oricine, fara sa pun conditii. E si normal sa fie asa. Cel care scrie scrie la nivelul lui, ce crede el, daca vrei il citesti, daca nu vrei nu il citesti. Iar daca nu il citesti, tu ai de pierdut si nu altul.

Insa a transforma cititul intr-o ideologie si a considera ca cine nu e ca noi e impotriva noastra, asta e o ingustime de minte. Daca tu ai o intelegere, un crez si crezi cu putere in anumite valori, vorbeste deschis despre ele si cine le vrea, sa se ralieze la ele in mod liber, fara sa ii impuna nimeni.

Ce are credinta in Dumnezeu cu forta sau cu lovirea peste gura, cu cuvantul, a celui care nu crede ca mine? Nimic! Daca credinta inseamna iubirea mea pentru Dumnezeu, care ma implineste, cum m-ar putea deranja in mod fundamental, atat de fundamental unul care nu crede si spune numai prosti, daca eu sunt absorbit de iubirea mea pentru Dumnezeu?

Insa intoleranta la parerea altuia arata ca nu vrem sa auzim pe celalalt, ci vrem sa-i anihilam personalitatea, crezurile, experienta. Daca nu toleram, daca nu admitem parerile sincere ale oamenilor, in care ei cred, nu facem altceva decat sa ii oprimam moral si afectiv si sa ne aratam niste tortionari ai spiritului.

Credinta ortodoxa nu admite lipsa de noblete sufleteasca, marlania, datul in barba la fiecare cuvant, strambatura fetei cand ne vedem cu cineva, impunsaturile de prost gust. Nu le admite pentru ca nu ii sunt proprii. Toleranta inseamna sa stii sa vezi pe altul si sa il accepti daca vrea sa vorbeasca sincer cu tine.

Intoleranta inseamna sa te crezi singurul posesor al intregului adevar in orice problema si sa nu vezi, ca tocmai iubirea si comunicarea te fac mult mai incapator pentru adevar, ca adevarul intra in sufletul tau pe masura ce vezi mult mai profund pe oameni si lumea in care traim.

Suntem intoleranti, in concluzie, pentru ca nu vedem frumosul din oameni, nu vedem micul frumos din marele urat sau marele frumos, care mai are si mici pete.

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian

Invitatie la supliciul mintii…si al inimii. Scrisoare deschisa pentru dv.

( Trimisa unui Forum ortodox)

Ca sa intelegem ceva, inevitabil, trebuie sa ne facem mintea mai mare. La fel si inima. Daca presupunem ca nu putem lega nici o discutie cu nimeni si ca nimeni nu ne poate intelege, e de la sine inteles ca noi suntem cei mai buni, adica cei mai singuri. Nu stiu cine, de ce, pana cand am fost si voi fi invitat alaturi de dv. Nu stiu nimic despre dv. si dv. nimic despre mine. La o prima vedere ar fi trebuit sa sterg mesajul de intampinare, daca as fi mers pe ideea, ca dv., grupul dv., din care fac acum parte, imi este ostil, chiar daca este unul crestin-ortodox.

Ca webmaster a mai multor forumuri, ca preot ortodox care are ce face acasa toata ziua, sau ca doctorand in Teologie, care citeste, scrie, traduce etc., n-ar fi trebuit sa intru,nu? Nu stiu cati din dv. o fac la invitatia altora. In sectiunea linkuri a dv. la dorinfather@yahoo.com este un link spre Teologie pentru azi, pe care o conduc. Nu stiu cati dintre dv. ma vor vizita. Dar eu am facut pasul spre dv., sa va bag inb seama, sa va cunosc, sa ma aproprii de dv.

Si ma aproprii de dv. desi este un supliciu, e o greutate, dupa cate am pe cap, sa mai stau si cu dv. de vorba. E un supliciu pe care mi-l asum. Conditiile de la intrarea in forumul dv. erau acelea sa fiu crestin ortodox si sa nu promovez ecumenismul.

Inteleg ca prima e de bine, dar a doua, nu. Adica, daca sunt preot ortodox, se pare ca ma aflu in aceasta oala a dv., dar daca promovez ecumenismul ( desi nu mi-a spus nimeni ce este ecumenismul din perspectiva dv.), se face ca e de rau.

Insa, dupa ce am raspuns si la exipolurile dv. si am vazut, pe ici pe colo ce scrieti, ar trebuie cumva sa va fac si eu observatii? Stiu ca la prima mea abatere, cand nu voi fi de acord cu dv, voi fi invitat afara fara jena, daca acum sunt primit intre randuri cu aplauze.

Observ din prima ca am de-a face cu o comunitate rigida, pe care eu trebuie sa mi-o asum, dar nu stiu cat ma asuma ea. Eu sunt nevoit, ca fiind unul, sa am rigoare pentru 400 de oameni cati sunteti dv., dar dv., s-ar putea, sa nu intrati niciunul sau prea putini, in rigorile mele. Ce sa facem atunci?!

Daca e sa facem ce trebuie sa facem, excluzand aventura, ar trebui sa imi vad de treaba mea. Dv. ati ramane cu totii ortodocsi, si fara mine, si cu asta basta. Dar dv. vreti sa fiu si eu aici, insa, iarasi zic, nu stiu pentru ce, din ce motiv si pentru cat timp.

Daca dv. puneti rigori inseamna ca nu ati avut suplicii adevarate, lupte cu dv., ca sa iesiti scaldati in bine din ele si sa va fie bine. Daca eu pun rigori pe care dv. nu le puteti accepta sau pe care nu vreti sa le acceptati, se numeste ca sunt sau as fi impertinent sau de ce nu, mai putin preot, pentru ca imi permit sa vorbesc astfel.

Insa, cu toate astea, ma risc. Dar ma risc pe nervii dv si pe timpul meu.

Daca imi respectati timpul alocat dv., va respect si eu.

Daca nu stiti sa imi respectati timpul si finetea obrazului, aceea de a da curs cererii dv., inseamna ca nu avem intentii seroase si mai bine ne apucam de altceva.

Va multumesc pentru atentie!

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian

Insesizabila poveste. Despre el la persoana a 4-a

El statea cu sensibilitatea pusa la pamant in fata lui, a celuilalt. Il batuse pana cand il dureau mainile, pana cand oasele mainii drepte, a pumnului, il dureau. Disproportia dintre tata si fiu sau dintre mama si fiica nu mai contau in acest moment si nu mai conta nici daca el sau ea sau nici unul dintre ei, deci cel de la persoana a 4-a, vazuse ceva din intamplare.

Cearta devenise agresiune, agresiunea calca in picioare cuvintele, cuvintele nu mai contau deloc in fata lui, si cand da cu pumnul, cel mai tanar, nu avea nici o alta sansa, decat sa le rabde. Rabdarea, o astfel de rabdare, naste monstri. Frustrarile se tin lant. Ele pot naste misoginism, triumfalism, barbarism, sadomasochism interior, dorinta de ati bate joc de cei care ti se par tot la fel de neputinciosi, ca si tine, cel de odinioara.

Sangele ii siroaia pe obraz. Lacrimile se amestecau cu mucii lui sau cu murdaria de pe jos.
Fata ii devenise altceva.

Ea era o expresie, pe care daca ai fi stat sa o descifrezi, te-ar fi infiorat.

Fata lui era o panorama deschisa, viguroasa, a razbunarii, a dorintei de a se razbuna cu orice pret sau de a baga in pamant pe cel din fata lui, de a-l desfiinta pur si simplu. Cand te gandesti in spatele vietii tale, lucrurile sunt estompate. Dar atunci nu erau. Amintirea uita, te uiti, iti revii, dar undeva se aduna tot timpul o mie de miliarde de frustrari, pe care nu mai stii sa le gestionezi prea bine.

Mama il elibera de mazga de pe fata. Ii sterse lacrimile, nu si furia, il imbraca in alte haine (pe astea i le rupsese celalalt) si il trimise la joaca.

Ce fel de joaca mai e aia, in care iti vine sa vorbesti cu jucariile, dar nu si cu oamenii?

Ce joaca teribila e aceea in care iti inabusi toate cuvintele, pentru ca nici un cuvant al tau, nu valoreaza nici un ban?

De unde joaca?! Si cu toate astea el se juca in tacere, invaluit intr-o umbra de mister frumos, pe masura ce furia din el pierea si venea grija de caii lui de plastic, care trebuia si ei culcati, cand vine seara. Furia se pierdea in launtrul inimii lui si iesea la rampa frumusetea.

De fapt frumusetea era acea savoare, pe care al patrulea, o gaseste la al treilea si nu o mai gaseste la primul. Mama era intre primul si al treilea. Al patrulea sta distant de istorie si nareaza istoria.

Istoria are nevoie de istorici, dar are nevoie si de personaje reale. Daca al patrulea pierdea din vizor drama aceasta mica, ea nu ar fi existat niciodata in istorie. Cel care comenteaza evenimentul face istorie fara sa vrea, fara sa ii stie consecintele. Insa istoriile se pierd ca si urmele personajelor. Istoria se rescrie de fiecare data, mai dureros sau mai fals, cu mai multa patima sau cu dezinvoltura. {…}

Insa, in acea seara, al treilea s-a gandit ca viata nu poate sa fie bataie si nici stres zilnic. A inteles cat de prost esti cand nu stii sa iti respecti timpul, viata, cand nu stii sa iti respecti inima si lacrimile. Nu a mai vrut sa planga si nici sa scoata lacrimi din el atunci cand nu are nici o indulgenta din partea nimanui. Si-a propus sa nu repete greseli paternale, sa nu contamineze la randul lui alte lacrimi, tot la fel de suave si de sincere ca si ale lui.

Pentru istorii de inima, trebuie sa ai…inima! El, al treilea, are inima.

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian

De ce este adevărul frumos

Un răspuns pentru cei care pun în antiteză frumuseţea cu adevărul lui Dumnezeu

Adevărul este o poezie, o mare poezie. A citi adevărul este ca şi cum ai privi o apă limpede, un răsărit de soare dulce strălucind într-un aer curat care te renaşte şi cu duhul, şi cu trupul, sau o pădure plină de răcoare şi de linişte vorbitoare!

Apropo: oare aţi văzut, v-aţi dat seama până acum, că toate lucrurile din natură, aşa cum le-a creat Dumnezeu, câmpurile, pădurile, munţii, apele, toate, toate, vorbesc, sunt o tăcere care vorbeşte cu noi, care ne predică despre isihie, sunt nişte cuvinte asurzitoare pentru rezonanţa cea mai adâncă a inimii omeneşti?

Da, adevărul este cea mai mare poezie. El este o mireasmă, un tablou mirific, un poem care face să vibreze corzile sufletului. Şi cu cât citim mai mult adevărul, din Sfintele Scripturi, din Vieţile Sfinţilor, din cărţile dumnezeieşti ale Sfinţilor Părinţilor noştri mai vechi sau mai noi, purtători de Duh, care ne transmit Duhul lui Dumnezeu prin cuvintele lor, cu atât mai mult ni se acordează sufletul nostru care se înţepenise prin păcat, care îşi acoperise cu rugina patimilor corzile sale atât de sensibile.

Adevărul este un peisaj dumnezeiesc, mai frumos decât toate peisajele de pe pământ, cu cât mai mult îţi obişnuieşti ochii, îi deprinzi cu contemplarea frumuseţii din cuvintele sfinte. Ele îţi înmiresmează inima, te umplu de linişte, de trilurile liniştirii duhovniceşti, pe care ai vrea să le ai în urechi neîncetat – în urechile minţii – mai mult decât orice alt sunet dulce de pe pământ, care te-ar inunda cu pace.

Când te afunzi în adevăr, frumuseţea te îmbată. El e un izvor care gâlgâie în inima ta şi care te adapă cu viaţă, fără de care simţi că te topeşti, că te stingi ca o lumânare, că pieri încet dar sigur – nimic mai dureros. Pe Hristos-Adevărul şi Creatorul lumii Îl simţi şi ca Persoană, Care te iubeşte şi care te susţine, dar şi ca frumuseţe şi dulceaţă, Care Se ascunde în spatele tuturor lucrurilor de pe pământ, pe care le-a adus şi le ţine în existenţă prin harul Său, şi Care Se simte şi în cuvintele Sale, cu precădere ale Sfintelor Scripturi, dar şi ale tuturor Sfinţilor insuflaţi de El.

Adevărul e numai poezie, numai frumuseţe. Contemplându-l mai des, te umpli de dor după munţii înalţi ai sfinţeniei, după dealurile line ale cuvioşiei, după apele limpezi şi curate ale harului, doreşti cu ardoare să auzi din nou mierlele cele dulci şi bine viersuitoare ale teologiei, privighetorile bunelor vestiri ale zorilor feciorelnici ai vieţii venice. Nu te mai saturi să vezi câmpiile pline de lanuri aurii şi de holdele roadelor duhovniceşti, care aşteaptă secerişul, nu te-ai mai da dus de la umbra fermecătoare a pădurii înţelesurilor dumnezeieşti, care te mângâie şi te alină cu nădejdea întâlnirii prea iubitului Mire, a Celui pe Care Îl simţi, Îl presimţi, mai întâi, în toată frumuseţea şi poezia care te înconjoară.

De aceea am renunţat la poezie, la literatură, la cultură şi Îl caut pe Hristos, pe Începătorul a toată frumuseţea, pe Cel Care ne-a iubit mai înainte de a face lumea, Care a zis: „cunoscut-am toate păsările cerului şi frumuseţea ţarinii cu Mine este” (Ps. 49, 12), Care e minunat „mai mult decât zbuciumul neasemuit al mării” (Ps. 92, 6), pe Cel ce este „împodobit cu frumuseţea mai mult decât fiii oamenilor” (Ps. 44, 3), şi Care, la vremea cuvenită, pe o Cruce ridicată de păcatele noastre, „nu avea nici chip, nici frumuseţe” (Is. 53, 2).

Adevărul, chiar când nu pare că are chip şi frumuseţe, este mai frumos decât toate lucrurile din univers. (Poate că de aceea nici nu putem recunoaşte frumuseţea Lui, pentru că nu este din lumea aceasta.) Nici o politică, nici o filosofie, nici o cultură, nici o artă şi nici un adevăr personal sau vremelnic nu merită să-i jertfeşti slujirea Adevărului veşnic.

Drd. Gianina Maria-Cristina Picioruş

Ultragierea Teologiei prin intelecţie

Moda de a fi anti-creştin atinge în mod aberant elitele societăţii, cu efecte vizibile în lipsa verticalităţii şi a idealurilor moral-spirituale în rândul noilor generaţii.

Asist cu consternare la dezvoltarea agresivă a unei mode pe care ne-o vând intelectualii atei, de a ieşi în faţă cu ostentaţie şi a se mândri cu necredinţa lor şi, mult mai mult decât atât, cu ignoranţa totală şi necamuflată în materie de Teologie şi de tot ce ţine de Biserică. Ca şi cum a vorbi despre Dumnezeu ar fi cea mai mare ruşine, ca şi cum ar fi cea mai mare necinste şi înjosire pentru dumnealor. Cu alte cuvinte, o adevărată erezie, a fi credincios şi a cunoaşte învăţătura şi morala biblică şi patristică!

Orice persoană are dreptul să fie şi să se afişeze ca liber cugetător, dacă aşa doreşte. Că mulţi oameni de cultură se declară liberi cugetători şi atei este una, un fapt ce ţine de libera voinţă şi alegere, de liberul lor arbitru, pe care mai înainte de a-l garanta statul, l-a dăruit oamenilor Dumnezeu. Nimeni nu vrea să-i facă pe aceştia credincioşi cu forţa, când Însuşi Dumnezeu nu îi sileşte! Nimeni nu le cere să declare altceva decât ei înşişi cred, nici măcar de dragul revirimentului moral al unei societăţi care se scufundă în egotism, debusolare spirituală şi dezlănţuire furibundă a patimilor celor mai abjecte.

Prin urmare, pot – forţat vorbind – să le „respect” rămânerea în necredinţă. Însă nu pot să mă împac cu ceea ce nu este cu nici un chip acceptabil, din nici un punct de vedere, şi anume cu persiflarea neîncetată a Teologiei şi dispreţul lor necenzurat la adresa a tot ce ţine de Biserică şi de viaţa creştină, începând cu cele mai înalte şi mai sfinte dogme şi norme morale, şi până la ritualuri şi la oamenii înşişi ai Biserici, clerici sau mireni, care, toţi şi toate, au darul să stârnească o iritabilitate nervoasă în aceste persoane.

Ceea ce ne apare de-a dreptul perplexant este că acest gen de intelectuali atei se declară deschis, fără să fie obligaţi, cei mai ignoranţi şi mai prost informaţi oameni de pe pământ, în materie de Teologie, şi aceasta ne-o dezvăluie cu o nonşalanţă uluitoare, ba chiar ca pe un lucru care ar trebui să le facă cinste. Nu le este câtuşi de puţin ruşine că nu ştiu nimic despre Dumnezeu sau despre învăţătura creştină: se laudă nu numai că nu cred, ci că nu ştiu nimic! Nici nu au cercetat niciodată cum stau lucrurile şi, fără a cerceta, sunt convinşi că nici nu au nimic de aflat. Dictonul crede şi nu cerceta, care îi oripilează, ei îl adoptă în acest caz (singular!) fără nici o rezervă.

Nu există nici un alt domeniu de pe suprafaţa Terrei, în afară de Teologie, despre care să aibă o asemenea părere, că nu merită nici măcar o ocheadă în sutele de mii de cărţi teologice care există. Este consternant că numai învăţătura dumnezeiască are parte de acest tratament preferenţial. Domniile lor se declară proşti – să-mi fie iertat cuvântul sau să fie considerat în sensul său etimologic, adică simpli, neînvăţaţi – în privinţa dogmelor şi a moralei creştine, însă fac aceasta cu superbie, neînţelegând penibilul şi ilaritatea pe care le dezvoltă în cei credincioşi care îi citesc sau îi ascultă.

Tot atât de multe ropote de râs am fi stârnit şi noi în faţa lor, dacă am fi intrat pe domeniul de studiu care le este propriu, fără o iniţiere prealabilă. Dacă noi am veni în faţa lor şi am afirma că nu ştim cine este Shakespeare sau Eminescu, să zicem, am fi trimişi, fără drept de apel, la munca de jos. Noi ce să zicem când domniile lor nu ştiu cine este sau despre ce a vorbit Sfântul Maxim Mărturisitorul sau Sfântul Grigorie Palama? Şi e o întrebare formulată eufemistic.

Intelectualii care îşi exhibă ateismul nu se sfiesc adesea să exprime nişte inepţii colosale, care denotă o ignoranţă crasă, incredibilă, incalificabilă, în ceea ce priveşte Teologia şi Biserica. Francheţea lor în a-şi denuda această carenţă gnoseologică este dezarmantă, întrucât nu se percepe din partea unor neaveniţi, ci a unora care se pretind cărturari, cărturarii ţării. Pentru aceştia însă este o mare demnitate să nu ştii nimic despre Dumnezeu şi despre învăţăturile Lui dăruite omenirii.

Morala şi dogma creştină sunt batjocorite în modul cel mai ignobil şi mai indigerabil cu putinţă, pentru orice om cu o urmă de bun simţ, pentru simplul motiv că aceste personalităţi ale culturii nu le apreciază întru nimic. E treaba domniilor lor, ceea ce consideră demn de apreciat sau nu, însă nedumerirea mea persistentă este: de ce se mândresc cu acest lucru atât de mult, de ce fac din aceasta un motiv de glorie, o notă de geniu? E genial să fii prost într-un domeniu, într-atât încât să nu ştii nici cele mai elementare lucruri cu putinţă?

De când e genial să nu ştii ceva, să nu ai habar? Şi, cu toată seriozitatea, nu detectez în această ignoranţă afişată cu superbie luciferică nici cea mai mică urmă de gnoseologie apofatică sau de filosofie oarecare: nu, numai neştiinţă pură şi dezinteres, lovituri cu tifla acolo unde se vrea a se acoperi o mare ne-simţire spirituală. Sper să-mi fie înţeleasă durerea mea şi să nu fiu receptată ca cineva care vrea să demitizeze eroii vremii noastre, dar scuipatul unora dintre ei asupra lui Dumnezeu, asupra Bisericii şi a învăţăturii teologice se aseamănă foarte mult cu atitudinea maneliştilor care nu consideră necesar să ştie şi cine e Wagner, dacă se pricep să cânte în genul lor şi asta le e de ajuns. Suficienţa şi autosuficienţa, chiar dacă manifestată la un nivel mult mai elevat al societăţii, este un alt fel de ochelari de cal, cu lentile aurite, „de firmă”, cum s-ar zice.

Opinia de genul religia e pentru babe şi pentru proşti, care, oricât de infantilă, are mare trecere în mediile intelectualist-progresiste şi este un loc comun în mentalitatea multora, ar fi demnă de pus sub reflecţie dacă, de-a lungul istoriei omenirii, cu adevărat numai babele şi proştii ar fi călcat pragul Bisericilor şi ar fi îmbrăţişat învăţătura Răstignitului Dumnezeu. Oamenii aceştia, cu o minte tăioasă, dar rece, par să ignore cu desăvârşire milioanele (o cifră mică faţă de realitate!) de confraţi cărturari, care, de-a lungul vremii, s-au aşezat sub Cruce şi s-au plecat ei. Au fost toţi tâmpiţi?

Mulţi îşi justifică atitudinea prin aceea că Teologia Sfinţilor Părinţi ar fi inferioară filosofiei şi literaturii, şi de aceea nu ar merita efortul, însă afirmă aceasta fără să fi citi nici măcar un singur Sfânt Părinte, nici un singur Teolog de marcă al Bisericii – dacă Biblia or fi răsfoit-o măcar, deşi nici de asta nu aş băga mâna în foc – şi tocmai ceea ce lor le repugnă mai tare, tocmai asta fac: se pronunţă fără să aibă habar nici de cele mai umile cunoştinţe teologice. Şi nu se sfiesc să ascundă acest lucru, ci o declamă cu mânie proletară împotriva Bisericii, cu iradierea de fericire a muncitorului comunist că nu e intelectual. Aceeaşi mândrie o are acum intelectualul ateu, că e o nulitate în spaţiul teologic.

Dacă tot am adus aminte de comunism, Biserica este singura pe care nimeni nu a reabilitat-o după Revoluţie, singura instituţie care e la fel de hulită şi de repudiată şi astăzi, precum era şi în comunism, căreia i se închide gura frenetic îndată ce încearcă să se apere, căreia i se refuză în mod repetat dreptul de a se apăra, şi despre clerul şi credincioşii căreia, torturaţi în închisori sau ucişi, se vorbeşte separat, ca şi cum nu ar fi din Trupul ei, încercându-se a i se confisca Mucenicii pe care numai ea i-a învăţat să moară pentru adevăr şi dreptate.

Ştim că partizanii mureau în munţi cu Biblia sau cu Psaltirea în mâini, ştim că au fost mulţi preoţi şi credincioşi ai Bisericii care au umplut închisorile şi care, dacă n-au murit muceniceşte, au rezistat supravieţuind prin credinţă. Însă Biserica şi învăţătura creştină pe care au apărat-o nu este respectată nici măcar de ruşinea sângelui lor, dacă nu din alte motive.

Multora le este ruşine să vorbească de rău despre iudaism sau despre evrei, numai din jenă faţă de supravieţuitorii holocaustului, dintr-un minim respect pentru morţii din lagărele naziste. Însă în cazul Bisericii noastre şi al Teologiei ortodoxe, se pare că nici un mort pentru adevăr şi nici un martir al creştinătăţii, nici unul din miliardele (şi iarăşi cred că e o cifră prea mică), începând cu secolul I şi terminând cu istoria recentă a României, nu poate opri buldozerul distructiv al minţilor hulitoare, pornit nimicitor împotriva temeliilor străvechi şi nevăzute ale Sfintei Biserici.

Dacă nu crede în Dumnezeu şi în Fiul Său, măcar pentru a nu jigni memoria unora ca aceştia, care n-au pregetat să moară în condiţii cumplite, Alina Mungiu Pippidi (ca să pomenesc un nume care a făcut vâlvă recent) – şi alţii ca ea – care trece drept o campioană a democraţiei, libertăţii şi drepturilor omului, care zice că e mare anti-comunistă –, n-ar fi trebuit să scrie (a se citi: să dejecteze) acea piesă de teatru infectă! Măcar din respect pentru credinţa altora care au suferit şi au murit în condiţii cumplite, chiar dacă ea în ea însăşi nu află nici un fel de credinţă – şi ce e mai rău decât, cum zice românul, un om care n-are nici un Dumnezeu? – trebuia să nu pună pe hârtie acea bătaie de joc la adresa creştinismului.

Oare, cei ce au murit, au făcut-o pentru ca oameni cu performanţe intelectuale notabile, dar fără scară către cer, să-şi bată joc de tot ce au avut ei mai sfânt şi mai scump fiinţei lor? Să se întrebe aceste personalităţi ale României, cu toată sinceritatea de care sunt în stare, într-un moment de intimitate cu conştiinţele domniilor lor: faţă în faţă cu trecutul şi cu viitorul acestei ţări, cum se află ei înşişi?

Ce exemplu dau pentru cei tineri: de a putea călca în picioare tot ceea ce nu-ţi convine, nici nu înţelegi şi nici nu vrei să cunoşti? De a fi un om care calcă pe cadavre, pentru a fi bine-văzut? Nu credeam să revină o asemenea îndatorire elitelor intelectuale! Ce pretenţii să mai avem, atunci, de la cei simpli? Dar faţă de cei morţi, cum se situează în acest spaţiu al virtuţii şi moralei? Consideră dânşii, cu toată sinceritatea, că morţii din închisorile comuniste, le-ar aplauda, dacă ar auzi astăzi, discursurile şi operele împotriva lui Dumnezeu şi a creştinismului?

Cred că aceste întrebări pot provoca o minimă reflecţie despre ce înseamnă a fi sincer cu tine însuţi, când nu ai crezurile celorlalţi.

Drd. Picioruş Gianina Maria-Cristina

Omul prometeic: un avatar al Luceafărului căzut

Diavolul promite întotdeauna ceea ce nu poate niciodată da. Cum să îi poată reda omului nemurirea şi fericirea, tocmai acela care l-a scos pe om din Paradis şi din starea de fericire de care se bucura?

Când l-a înşelat pe om în Rai, diavolul i-a promis că îl va face dumnezeu (şi nu l-a făcut decât muritor), iar acum, când Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Om şi l-a făcut pe om, dumnezeu după har, cu adevărat, diavolul îi spune că nu e de dorit să fii dumnezeu, ci brută, om pătimaş şi revoltat împotriva Creatorului. I-aş întreba pe satanişti, pe ideologiştii adoratori ai Satanei: dacă nu e de dorit să fii dumnezeu, de ce diavolul l-a scos pe om din Rai tocmai pe premisa că va deveni dumnezeu, de ce atunci i-a promis ceva ce acum îi spune că nu se merită să fii, acum, când Dumnezeu i-a dăruit omului îndumnezeirea, cu preţul prea scump al Întrupării şi Răstignirii Sale? Nu se contrazice Satana? Ba da, se contrazice, fiindcă e „tatăl minciunii”, după cum l-a numit Mântuitorul neamului omenesc.

Sau dracul vrea să ne inculce ideea că trebuie să ne facem noi singuri dumnezei, prin „forţe proprii” (care forţe?!). Însă omului comod şi iubitor de patimile sale, pentru care (pentru alipirea de ele) se declară chiar şi luptător împotriva lui Dumnezeu, trebuie să îi punem de asemenea întrebarea: la ce folos să te mai osteneşti să devii dumnezeu prin propriile forţe, ce nevoie mai ai să faci tu, cel preiubitor de toate desfătările, un asemenea efort gigantic, infinit supradimensionat faţă de puterile tale, şi până la urmă utopic, dacă Hristos ţi-a dăruit totul pe gratis, dacă Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu adevărat ţi-a dat calitatea de dumnezeu, luând în Sine ce era mai prost, umanitatea ta slabă şi neputincioasă?

Omul necredincios şi pus pe asaltat cerul în mod babilonic, omul ştiinţei, filosofiei şi al culturii secularizate, se vrea „victimă”, fără să-i fie ruşine (de data aceasta) că se umileşte astfel, se crede Prometeu înlănţuit, când Dumnezeu e Cel Răstignit pe Cruce de el, şi când lui i se dăruieşte îndumnezeirea fără nici un efort din partea sa, de către Cel pe Care L-a chinuit. Refuzând îndumnezeirea, arată că nu o doreşte nici atunci când spune că o doreşte şi o caută, şi că nici el nu ştie ce vrea şi cine este.

Aşa încât „marii revoltaţi” ai umanităţii, după Înviere, seamănă mai degrabă cu nişte copii mici sau cu nişte nebuni, care ţipă şi se zbat că vor ceva neapărat, şi când le dai, aruncă la pământ lucrul pentru care au făcut atâta scandal şi spun că nu mai au nevoie, că ei vor altceva acum, deşi nici ei nu ştiu ce vor sau de ce anume au nevoie. Suferinţa egoistă şi fără sens li se pare că îi face interesanţi, singulari, deosebiţi de ceilalţi oameni, deşi nu îi face decât orbi, robi, morţi, lepădaţi, rupţi de Iubire, de legătura lor firească şi normală cu Dumnezeu şi cu semenii lor. Orgoliul demonic e înşelare cumplită şi greu de îndepărtat, care nu aduce omului decât suferinţă fără margini.

Revoltaţilor fără obiect – după ce le-a fost adusă oamenilor mântuirea în dar – li se potrivesc cuvintele lui Dumnezeu spuse prin gura Proorocului David: „Eu am zis: dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt. Dar voi ca nişte oameni muriţi şi ca unul din căpetenii [Lucifer] cădeţi.” (Ps. 81, 6-7).

Drd. Gianina Maria-Cristina Picioruş