De ce este adevărul frumos

Un răspuns pentru cei care pun în antiteză frumuseţea cu adevărul lui Dumnezeu

Adevărul este o poezie, o mare poezie. A citi adevărul este ca şi cum ai privi o apă limpede, un răsărit de soare dulce strălucind într-un aer curat care te renaşte şi cu duhul, şi cu trupul, sau o pădure plină de răcoare şi de linişte vorbitoare!

Apropo: oare aţi văzut, v-aţi dat seama până acum, că toate lucrurile din natură, aşa cum le-a creat Dumnezeu, câmpurile, pădurile, munţii, apele, toate, toate, vorbesc, sunt o tăcere care vorbeşte cu noi, care ne predică despre isihie, sunt nişte cuvinte asurzitoare pentru rezonanţa cea mai adâncă a inimii omeneşti?

Da, adevărul este cea mai mare poezie. El este o mireasmă, un tablou mirific, un poem care face să vibreze corzile sufletului. Şi cu cât citim mai mult adevărul, din Sfintele Scripturi, din Vieţile Sfinţilor, din cărţile dumnezeieşti ale Sfinţilor Părinţilor noştri mai vechi sau mai noi, purtători de Duh, care ne transmit Duhul lui Dumnezeu prin cuvintele lor, cu atât mai mult ni se acordează sufletul nostru care se înţepenise prin păcat, care îşi acoperise cu rugina patimilor corzile sale atât de sensibile.

Adevărul este un peisaj dumnezeiesc, mai frumos decât toate peisajele de pe pământ, cu cât mai mult îţi obişnuieşti ochii, îi deprinzi cu contemplarea frumuseţii din cuvintele sfinte. Ele îţi înmiresmează inima, te umplu de linişte, de trilurile liniştirii duhovniceşti, pe care ai vrea să le ai în urechi neîncetat – în urechile minţii – mai mult decât orice alt sunet dulce de pe pământ, care te-ar inunda cu pace.

Când te afunzi în adevăr, frumuseţea te îmbată. El e un izvor care gâlgâie în inima ta şi care te adapă cu viaţă, fără de care simţi că te topeşti, că te stingi ca o lumânare, că pieri încet dar sigur – nimic mai dureros. Pe Hristos-Adevărul şi Creatorul lumii Îl simţi şi ca Persoană, Care te iubeşte şi care te susţine, dar şi ca frumuseţe şi dulceaţă, Care Se ascunde în spatele tuturor lucrurilor de pe pământ, pe care le-a adus şi le ţine în existenţă prin harul Său, şi Care Se simte şi în cuvintele Sale, cu precădere ale Sfintelor Scripturi, dar şi ale tuturor Sfinţilor insuflaţi de El.

Adevărul e numai poezie, numai frumuseţe. Contemplându-l mai des, te umpli de dor după munţii înalţi ai sfinţeniei, după dealurile line ale cuvioşiei, după apele limpezi şi curate ale harului, doreşti cu ardoare să auzi din nou mierlele cele dulci şi bine viersuitoare ale teologiei, privighetorile bunelor vestiri ale zorilor feciorelnici ai vieţii venice. Nu te mai saturi să vezi câmpiile pline de lanuri aurii şi de holdele roadelor duhovniceşti, care aşteaptă secerişul, nu te-ai mai da dus de la umbra fermecătoare a pădurii înţelesurilor dumnezeieşti, care te mângâie şi te alină cu nădejdea întâlnirii prea iubitului Mire, a Celui pe Care Îl simţi, Îl presimţi, mai întâi, în toată frumuseţea şi poezia care te înconjoară.

De aceea am renunţat la poezie, la literatură, la cultură şi Îl caut pe Hristos, pe Începătorul a toată frumuseţea, pe Cel Care ne-a iubit mai înainte de a face lumea, Care a zis: „cunoscut-am toate păsările cerului şi frumuseţea ţarinii cu Mine este” (Ps. 49, 12), Care e minunat „mai mult decât zbuciumul neasemuit al mării” (Ps. 92, 6), pe Cel ce este „împodobit cu frumuseţea mai mult decât fiii oamenilor” (Ps. 44, 3), şi Care, la vremea cuvenită, pe o Cruce ridicată de păcatele noastre, „nu avea nici chip, nici frumuseţe” (Is. 53, 2).

Adevărul, chiar când nu pare că are chip şi frumuseţe, este mai frumos decât toate lucrurile din univers. (Poate că de aceea nici nu putem recunoaşte frumuseţea Lui, pentru că nu este din lumea aceasta.) Nici o politică, nici o filosofie, nici o cultură, nici o artă şi nici un adevăr personal sau vremelnic nu merită să-i jertfeşti slujirea Adevărului veşnic.

Drd. Gianina Maria-Cristina Picioruş