Când creştinii noştrii ortodocşi se convertesc, se întorc la credinţă şi vor să se pocăiască, nu înţeleg prea bine că ceea ce au de înfruntat cel mai mult este orgoliul propriu şi încrederea în sine (părerea că ştiu ce trebuie să facă), mai mult chiar decât păcatele lor, pe care şi le-au recunoscut şi le pare rău pentru ele. Ceea ce nu înţeleg noii convertiţi, obişnuiţi prea mult cu răceala omenească şi având ei înşişi inima încă rece, este că Dumnezeu iartă repede şi dăruieşte imediat bucurie, bucurie multă.

Ispita noastră a fost şi este pentru mulţi, aceea de a ne pune lanţuri la inimă, de a cenzura bucuria care ne vine de la Dumnezeu pentru întoarcerea noastră, de a nu ne considera iertaţi, de a crede că mai trebuie să treacă timp, ani mulţi, pentru ca să „primim” iertarea lui Dumnezeu, arătândi-ne bosumflaţi şi „drepţi” cu noi înşine, refuzând iubirea Lui şi făcându-L astfel nemilostiv.

Ne comportăm ca nişte tirani, ca cei mai răi tirani cu propria noastră fiinţă, cu sufletul şi trupul nostru, transformându-ne în „sado-masochişti” duhovniceşti, după modelul catolic al lui Francisc de Assisi sau al Teresei d’ Aquila, a căror înşelare a dat-o în vileag, în mod remarcabil, Sfântul Ignatie Briancianinov. Cu alte cuvinte, ne refuzăm bucuria pe care Dumnezeu doreşte să ne-o dăruiască, pentru că vrea să împlinească repede iertarea şi înaintarea noastră duhovnicească, unirea noastră cu El, pentru că Dumnezeu nu aşteaptă moartea noastră ca să ne miluiască. Şi astfel ne aflăm luptători împotriva Duhului Sfânt.

Citirea Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi, în loc să o lăsăm să ne înveţe despre milostivirea dumnezeiască („Milă voiesc, iar nu jertfă”), noi o convertim în frică şi în deznădejde demonică şi nu înţelegem că motivele acestor trăiri nu sunt acele păcate la care ne gândim noi – a căror conştientizare ne-a adus la pocăinţă, dar tot din darul lui Dumnezeu – ci necredinţa adâncă, ura, încrederea în mintea proprie şi în propriile raţionamente, pe care le socotim gânduri duhovniceşti, iar uciderea abia răsărindei bucurii harice din noi o socotim nevoinţă duhovnicească. Nu ne dăm seama că, dacă ne „interzicem” nouă înşine să păcătuim, nu realizăm nepăcătuirea, ci adăugăm păcatul mândriei luciferice, al încrederii că putem să ne auto-sfinţim pe noi înşine.

Dumnezeu nu vrea să ne anuleze persnalitatea, pentru că El ne-a dăruit-o, noi vrem să ne anihilăm, dintr-o ură de sine care nu este sfânta ură de sine de care vorbea Fer. Sofronie Saharov, nici sfânta deznădejde. Ura aceasta de sine pe care o credem noi nevoinţă duhovnicească, nu este decât iubire a tuturor patimilor, orgoliu demonic că nu putem să devenim sfinţi peste noapte, că avem patimi nenumărate, că suntem legaţi de pământ cu toate fibrele fiinţei noastre, că nu putem şi noi să fim văpăi ale iubrii, şi prin aceste gânduri şi simţiri luciferice, ajungem să stingem şi făclia adevărată a pocăinţei şi a harului care începea să ardă în noi.

Citim la Sfinţii Părinţi despre trăiri dumnezeieşti, despre nevoinţe mai presus de fire, şi credem că trebuie şi că putem să facem şi noi asemenea, silindu-ne trupul (dar şi mintea şi sufletul), dar nu străduindu-ne să aprindem simţirea Duhului şi a frumuseţii din noi, prin iubirea aproapelui şi iconizarea lui în inima noastră. Noi credem că din nevoinţa trupească răsare harul în suflet, ceea ce nu are nici un sens, pentru că adevărul este tocmai pe dos, adică, din harul lui Dumnezeu răsare dorul după şi mai mult har şi dragoste dumnezeiască şi abia din aceasta, cu măsura specifică fiecăruia, nevoinţa trupească. Credem că la Dumnezeu există legi ca în pădure, unde noi frecăm pietrele sau lemnele şi apare focul, dar în cele duhovniceşti apare mai întâi focul, adică harul, şi apoi punem noi lemnele nevoinţelor, ca să îl întreţinem, dar nu cum vrem sau cât vrem noi, ci cât simţim de la Dumnezeu, altfel nu pogoară nimic la noi, cu atât mai mult dacă peste o mică pâlpâire aruncăm o grămadă de lemne, în speranţa că imediat o să se aprindă un foc mare. Şi în loc de foc mare, ne trezim că s-a stins şi pâlpâirea şi ne mai plângem apoi că ne simţim reci şi goi.

Noi alergăm la nevoinţe trupeşti sau la vise mari de înduhovnicire, fără să avem îndemnul haric lăuntric pentru ele, din cauză că avem o părere prea bună despre noi şi ne credem în stare şi chiar vrednici să facem nevoinţe şi să fim miluiţi. Când, de fapt, pocăinţa înseamnă să te vezi cine eşti, să-ţi constaţi păcatele ca-ntr-o oglindă şi, aşa cum accepţi că arăţi aşa cum arăţi şi nu poţi schimba ceva, aşa să accepţi şi că eşti cine eşti şi că, dacă Dumnezeu va vrea, El va schimba, când şi cum va voi, această înfăţişare duhovnicească a interiorului nostru.

Însă noi nu avem chef să răbdăm, nici nu vrem să ne schimbe cineva, fie El şi Dumnezeu, ci vrem să ne modelăm noi cum vrem noi – şi mai arătăm cu degetul pe cei/ cele care se machiază şi se cosmetizează în fel şi chip! Dar şi noi facem acelaşi lucru şi într-un mod cu mult mai grav decât cei care practică numai cosmetizarea exterioară!

Pocăinţă este atunci când noi ne vedem cum suntem, constatăm, luăm la cunoştinţă, şi ne bucurăm, ne veselim că mai există clipe în care mai răsare soarele peste noi, fără să alergăm în mod ipocrit şi infantil în braţele tristeţii orgolioase, pentru că nu suntem atât de frumoşi pe cât vroiam noi, ca nişte adolescenţi ofticaţi pe coşurile de pe faţă. Pocăinţă înseamnă să recunoaştem, singuri în faţa conştiinţei noastre, de ce suntem în stare şi nici o picătură mai mult. Să ne bucurăm cu exaltare mare pentru milostivirea lui Dumnezeu, ca să arătăm că primim şi dorim dragostea Lui, şi să muncim cu bucurie şi cu râvnă ceea ce ştim noi să muncim, ceea ce ne aduce pace şi împlinire sufletească şi pentru care Dumnezeu ne-a dăruit talant.

Pocăinţă înseamnă conştientizarea a ceea ce eşti şi căutarea de a împlini datul tău, care e în acord cu voia lui Dumnezeu cu tine. Dacă intervine dezamăgirea, neplăcerea, nemulţumirea sau apatia, înseamnă că nu suntem pe drumul cel bun, că nu căutăm cu râvnă împlinirea vieţii noastre.

Să ne bucurăm deci, şi să nu mai reprimăm bucuria Duhului Sfânt Care vrea să Se sălăşluiască în noi, ci să ne bucurăm în fiecare clipă şi pentru toate câte se întâmplă. Cu cât ne vedem mai păcătoşi, cu atât să ne bucurăm mai mult. Nu pentru că suntem păcătoşi, ci pentru că Dumnezeu e Bun. „Gustaţi şi vedeţi”! Dar cum o să gustaţi, dacă nu vreţi să simţiţi nici o bucurie? Tristeţea şi deznădejdea de orice bine sunt patimi foarte mari, pe care am constatat că le avem mulţi dintre creştinii ortodocşi (acum nu vorbesc decât cu ortodocşii), din mândrie ascunsă.

Iar remediul este opusul lor, adică bucuria, blândeţea, pacea, dorirea binelui pentru toţi oamenii, multa iertare şi nejudecare a semenilor (lepădarea de a judeca în mod disproporţionat mai ales, judecată prin care vedem greşelile fraţilor ca pe nişte elefanţi, ca pe nişte păcate şi erezii enorme, iar pe noi nu ne vedem vinovaţi de mai nimic, cu adevărat, în sufletul nostru, măcar că din gură mereu repetăm, cu o mecanicitate supărătoare şi fără simţire: „suntem păcătoşi”), constatarea, cu mulţumire, a păcatelor proprii, pentru că vederea păcatelor este un mare dar.

Să ne bucurăm cu Cel Care vrea să ne bucure şi cu toţi oamenii care vor să fim bucuroşi împreună cu ei.

De Drd. Picioruş Gianina Maria-Cristina

Did you like this? Share it: